noul terorism Şi securitatea europeanĂ: · pdf file1.2. caracteristicile terorismului ......
TRANSCRIPT
1
ROMÂNIA
MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
ACADEMIA DE POLIŢIE ALEXANDRU IOAN CUZA
INSTITUTUL DE STUDII PENTRU ORDINE PUBLICĂ
NOUL TERORISM ŞI SECURITATEA EUROPEANĂ: PROBLEMATICA „DUŞMANULUI
DIN INTERIOR”.
\
Subinspector de poliţie
VOCILĂ ANDREI ION
- BUCUREŞTI –
- 2010 -
2
CUPRINS
Capitolul I : INTRODUCERE
Pagina
1.1 Conceptul de terorism.................................................................................
3
1.2. Caracteristicile terorismului.......................................................................
5
1.3. Scurtă istorie politico – juridică, antiteroristă .........................................
5
Capitolul II : FORME ŞI METODE TERORISTE
2.1. Forme ale terorismului anti-statal ............................................................
7
2.2. Forme de terorism totalitar sau regimuri dictatoriale ............................
9
2.3. Terorismul defavorizaţilor .........................................................................
10
2.4. Terorismul la sfârşitul secolului XX ..........................................................
12
2.5. Export internaţional de terorism. Războiul religios din Bosnia ..............
13
Capitolul III. SECOLUL XXI, ULTIMA CRUCIADĂ.
3.1. Terorismul religios, ficţiune sau realitate? ................................................
16
3.2. Conturarea cadrului juridic internaţional .................................................
19
Capitolul IV. NOUA CULTURĂ A TERORISMULUI
4.1. Terorismul postmodern, terorismul apocaliptic .......................................
22
4.2. Reţelele internet, războiul şi terorismul informatic .................................
26
4.3. De ce un nou terorism? ...............................................................................
27
Capitolul V. INAMICUL DIN INTERIOR
3
5.1. Inabilitatea Europei de a defini inamicul şi ameninţarea.
Euro - luptătorii lui Bin Laden ..................................................................
29
a. Spania şi terorismul ............................................................................
34
b. Italia şi terorismul islamic .................................................................
34
c. Explozia „jihadului” în Marea Britanie ............................................
34
Capitolul VI. UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ANTITERORISMUL. RIPOSTA
ÎMPOTRIVA TERORII ŞI RESPECTAREA DREPTURILOR
OMULUI ÎN EUROPA
6.1. Politici antiteroriste ale UE .........................................................................
37
6.2. Dezbaterile antiteroriste din Parlamentul European ...............................
38
Capitolul VI. CONSTRUCŢIA ANTITERORISTĂ A UNIUNII EUROPENE
7.1. Măsuri normative antiteroriste ...................................................................
40
7.2. Coordonarea operaţională ...........................................................................
41
7.3. Intensificarea dialogului cu statele terţe ....................................................
42
Capitolul VIII. CONVENŢIA U.E. A DREPTURILOR OMULUI ŞI
ANTITERORISMUL.
Capitolul IX. CONCLUZII ..............................................................................................
46
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................
48
4
CAPITOLUL I :
INTRODUCERE
1.1 Conceptul de terorism
În ciuda proliferării actelor teroriste şi a preocupărilor în domeniu, nici astăzi
terorismul nu a putut primi o definiţie precisă şi universal acceptabilă, fiind folosite tot
mai des expresii ca: „teroare”, „terorism”, „acte teroriste” etc. Etimologic, cuvântul
provine de la latinescul „terror – terroris” care înseamnă groază, frică sau spaimă.
În dicţionare, precum şi în diferite lucrări de specialitate, „teroarea” este definită
prin „frică,
spaimă, groază provocată în mod intenţionat prin diferite mijloace de intimidare, de
timorare”.
Dificultatea definirii provine de la faptul că, terorismul nu este definit ca fenomen
de către toţi specialiştii în domeniu. Pentru mulţi dintre aceştia, orice act de violenţă
poate fi inclus în rubrica „terorism‖. Alţii nu consideră terorism actele violente comise
într-un context politicorevoluţionar. Confuzia se poate crea datorită similitudinii de
comportament, atunci când un act de violenţă este săvârşit de un individ motivat politic,
un criminal ori un dezechilibrat.
Analizând terorismul din perspectiva psihosociologică, ajungem la concluzia că
demersul cognitiv şi acţional trebuie îndreptat cu prioritate spre:
- definirea conceptului de terorism, identificarea elementelor ce-l caracterizează şi
diferenţierea de alte fenomene şi forme ale violenţei sociale, ceea ce va determina
obiectivul activităţii de luptă împotriva acestui flagel social;
- stabilirea cauzelor generatoare şi a factorilor favorizanţi ai apariţiei şi proliferării
violenţei sociale, a relaţiilor intrinsece dintre cauzele şi efectele fenomenului terorist;
- stabilirea dimensiunilor psihosociologice pe care le presupune factorul uman
implicat, organizaţiile şi acţiunile;
5
- desprinderea formelor de manifestare a terorismului, metodele şi mijloacele prin
care se realizează însăşi acţiunea violentă.1
În lumea de azi, principalele ameninţări la adresa securităţii vin nu dinspre
entităţile statale, ci din partea unor mici grupuri sau organizaţii ne-statale; trebuie să
facem schimbările necesare şi să ne confruntam cu ele, sau, ceea ce numim în mod
obişnuit lumea modernă îşi va pierde orice urmă de securitate şi se va adânci într-o teamă
perpetuă.2
“Teroarea care loveşte în inimile inamicilor nu este mijlocul ci scopul în sine. O
dată ce condiţia insuflării terorii în inima oponentului este îndeplinită, nu mai sunt multe
de făcut. Acesta este punctul în care mijlocul şi scopul se întâlnesc şi se împletesc.
Teroarea nu este mijlocul pentru impunere hotărârii noastre asupra inamicului, ea este
chiar hotărârea pe care dorim să o impunem.‖3
Teama şi panica sunt stări ale spiritului pe care, în mod normal, oamenii încearcă
să le evite. Primă condiţie pentru înlăturarea, sau cel puţin diminuarea stării de temă,
rezidă în cunoaşterea naturii şi originii ameninţării, care capătă astfel o identitate şi un
nume; individul care nu înregistrează progrese în identificarea şi definirea sursei de teamă
se confruntă cu o indispoziţie psihologică, sau cu o dilemă existenţială, pentru vindecarea
căreia este nevoită să recurge la asistenţă din partea unui preot, ori psiholog.
Persoana care deţine abilitatea de a reduce starea de anxietate poate fi numită
„manager de criză”, iar acest concept îşi găseşte aplicabilitatea la nivelul societăţii unde
politicienii, formatorii de opinie şi analiştii dibaci ştiu cum să amenajeze susceptibilităţile
şi îngrijorările populaţiei transformându-le în pericole recognoscibile, arogându-şi
meritul că doar ei au fost capabili să le identifice, motiv pentru care urmează să fie
investiţi cu încrederea de a le gestiona4. Unul dintre domeniile în care abundă „managerii
de criză”este cel al prevenirii şi combaterii criminalităţii şi îndeosebi a terorismului.
1 Ilie Popescu şi colectiv, Terorismul internaţional- flagel al lumii contemporane, Ed. M.A.I.,
Bucureşti, 2003.
2 Martin VAN CREVELD, ―In Wake of Terrorism, Modern Armies Prove to Be Dinosaurs of Defense,‖
New Perspectives Quarterly, Vol. 13, No. 4, Fall 1996, p. 58. 3 S. K. Malik, The Quranic Concept of War (Lahore, India:Wajidalis, 1979), citat de Yossef Bodansky, Bin
Laden (Roosevelt, Calif.: Prima Publishing, 1999), p. xv. 4 Petrus C. VAN DUYNE, Threats and Phantoms of Organized Crime, corruption and Terrorism, Critical
European perspectives, Wolf Legal Publishers, Nijmengen, 2004, p.1
6
Termenul de terorism, mai ales, are pentru toată lumea o puternică valoare
emoţională şi simbolică. Teama inspirată de criminalitate în general şi de terorism în
special, reprezintă una dintre cele mai întemeiate motive pentru investirea statului cu
puteri speciale în scopul apărării vieţii şi proprietăţii cetăţenilor. Guvernele care eşuează,
chiar parţial, în aceste demersuri, îşi pierd credibilitatea şi în ultimă instanţă legitimitatea.
În problematica complexă a societăţii contemporane, instituţiile statale nu se pot
limita doar la rolul de exponent pasiv al prerogativelor de putere, sau la cel pur reactiv la
anxietatea provocată populaţiei de ameninţările teroriste, ci trebuie să manifeste o
atitudine pro-activă, ofensivă apropiată de funcţia de „manager de criză‖.
Identificarea din timp a riscurilor globale asimetrice, determinarea evoluţiei şi
dezvoltării acestora, elaborarea unitară a strategiilor şi măsurilor eficiente de prevenţie şi
ripostă antiteroristă, printr-o abordare coerentă, unitară şi complexă, cooperarea
internaţională, reprezintă principalele căi aflate la îndemâna statelor europene pentru
managementul „crizei teroriste”, prin care trece de mai mulţi ani comunitatea
internaţională.
Ameninţările, atacurile şi atentatele teroriste nu mai reprezintă o noutate pentru
comunitatea internaţională, care în mod repetat a încercat să-şi construiască instrumentele
politice, juridice şi militare pentru a se pune la adăpost de efectele sale devastatoare.
1.2. Caracteristicile terorismului
Un act terorist se caracterizează, în principal, prin:
- intenţia de a crea o stare de alertă. Un element al infracţiunii de terorism din
punct de vedere al laturii obiective,este acela al înfricoşării populaţiei; faptul că populaţia
a fost speriată, tulburată, agitată etc. este o trăsătură specifică infracţiunii săvârşite cu
violenţă, de natură a atrage răspunderea penală a autorului;
- acţiunea prin surprindere şi fără nici un fel de discriminare a victimelor, prin
care se urmăreşte, pe lângă uciderea unei persoane sau distrugerea unei valori „naţionale‖
şi perturbarea gravă a relaţiilor interumane; din acest motiv, autorii actelor teroriste
concep cu minuţiozitate un plan de acţiune pe care îl pregătesc şi execută într-o
modalitate mereu perfecţionistă, de natură a produce neîncredere, nesiguranţă, un climat
de pericol general sau comun;
7
- folosirea de metode şi mijloace tot mai performante,capabile să producă o stare
de pericol general sau comun (,,oameni bombă‖, maşini capcană, produse toxice, etc).
Noţiunea de pericol social presupune o acţiune care are ca rezultat suprimarea vieţii sau
lezarea integrităţii corporale a unui număr cât mai mare de persoane.
- folosirea unor persoane de multe ori nevinovate ca ţinte sau obiecte de şantaj,
în vederea obţinerii de avantaje politice transformă automat „lupta pentru libertate‖ în
acte de natură criminală. Orice act de violenţă sau ameninţare cu violenţa împotriva unei
persoane sau a unui grup de persoane necombatante, cu scopul de a manipula public
populaţia sau guvernul, se defineşte prin act terorist.
Lipsa unui sprijin în mase şi a unei baze ideologice clare, constituie una din
caracteristicile terorismului contemporan, indiferent care îi sunt orientările şi tendinţele.
1.3. Scurtă istorie politico – juridică, antiteroristă
Trebuie subliniat faptul că România este prima ţară care, la 20 noiembrie 1926, a
propus Societăţii Naţiunilor: "l'élaboration d'une Convention internationale pour
universaliser la répression du terrorisme abstraction faite du lieu où ont été perpétrés
les actes de violence ou de déprédation et de la nationalité du délinquant".5
Drept reacţie la asasinatele comise în octombrie 1934, la Marsilia, împotriva
regelui Yugoslaviei Alexandru şi a ministrului de externe francez, Barthou, la iniţiativa
Franţei, Liga Naţiunilor a numit un comitet de experţi pentru redactarea unui proiect de
convenţie destinat reprimării actelor teroriste şi constituirii unei instanţe penale
internaţionale împotriva crimelor teroriste.6
Din acest comitet a făcut parte şi românul Vespasian Pella, ambasador al
României la Haga şi raportor general al Conferinţei pentru reprimarea terorismului.
Ilustrul reprezentant al şcolii juridice româneşti dintre cele două războaie mondiale
recunoştea, la acea dată, dificultatea elaborării unei definiţii a terorismului, motivând că
5 Société des Nations, Comité d'experts pour codification du Droit international. Réponse des
gouvernements, Document C.196.M.70.1927.V, p.221. 6 Vespasien V. PELLA, L'Union Interparlementaire et le Droit Pénal International, Imprimerie Darantiére,
Dijon, 1939, p. 12:” Ces évènements qui vous sont connus, déterminèrent, en décembre 1934, La Société
des Nations à mettre à l’étude le grave problème du terrorisme, problème dont elle avait déjà été saisie,
huit, ans auparavant – il faut noter – par une proposition du Gouvernement Roumain. La Roumanie est en
effet le premier pays qui ait proposé à la Société des Nations l’élaboration d’une Convention pour la
répression du terrorisme.”
8
acesta nu constă într-o activitate criminală distinctă şi uniformă, în componenţa sa intrând
un ansamblu de infracţiuni şi delicte, care de regulă sunt reprimate potrivit legislaţiilor
penale naţionale.
Pella considera că terorismul, departe de a se manifesta într-o formă unică şi
invariabilă, reprezintă o "succesiune de acte de barbarie odioasă, sau de vandalism
destinate a genera teama şi a deprima colectivitatea prin paralizarea forţelor sale de
reacţie şi suprimarea conducătorilor acestor colectivităţi".7
Determinat de producerea unor importante evenimente istorice, începând cu
copleşitoarele răspunderi ridicate înaintea comunităţii internaţionale de invazia japoneză
în Manciuria şi continuând cu agresiunile comise de regimurile fascist şi nazist, curtea
penală internaţională anti-teroristă nu a fost niciodată constituită, iar convenţia a fost
ratificată doar de un singur stat - India.
Lungul şir al ezitărilor şi intereselor contrare în stabilirea unui cadru juridic şi
politic internaţional antiterorism va conduce, în zorii mileniului III, la confirmarea celor
mai negre temeri exprimate de Ferencz Benjamin, procuror al Tribunalului de la
Nuremberg, născut în 1920 în Transilvania: “Humankind would pay dearly for the
indecision of the decision-makers.” 8
CAPITOLUL II
FORME ŞI METODE TERORISTE
Sensul comun ce poate fi atribuit terorismului se referă la o formă de violenţă
brutală şi ilegitimă îndreptată împotriva unor persoane nevinovate, realizată de cele mai
7 Vespasien V. PELLA "La Cour Pénale Internationale et la répression du terrorisme", Revue de Droit
Pénale et de Criminologie, avril 1938, p. 58. 8 Ferencz B BENJAMIN., „From Nuremberg to Rome: The Prosecution of International Crimes” 1998
http://www.benferencz.org/arts/27.html
9
multe ori prin mijloace spectaculoase, cu scopul de a paraliza şi a intimida pe toţi ceilalţi
membrii ai societăţii sau comunităţii vizate.
O descriere extrem de concisă a terorismului şi a soluţiei optime de combatere a
formelor sale de manifestare este realizată de Henry Kissinger:
„ Teroriştii sunt nemiloşi, dar puţin numeroşi. Ei nu controlează un teritoriu în
mod permanent. Dacă activităţile lor sunt stânjenite de forţele de securitate şi organele
administrative ale tuturor potenţialelor victime – dacă nici o ţară nu-i va adăposti – ei
vor deveni proscrişi, obligaţi progresiv să-şi dedice eforturile propriei supravieţuiri.
Dacă ei încearcă să conducă o parte dintr-o ţară, aşa cum s-a întâmplat într-o oarecare
măsură în Afganistan, ei pot fi înfrânţi prin operaţii militare. Cheia strategiei
antiteroriste devine astfel eliminarea refugiilor sigure.”9
Ceea ce este numit generic terorism îmbracă în opinia lui Hall Gardner10
cel
puţin patru forme diferite dar, nu necesar exclusive:
(a) terorismul anti-statal, care atacă simbolurile statale, urmăreşte destabilizarea
instituţiilor statului şi subminarea guvernelor; acesta se sprijină pe economiile de piaţă
negre şi gri;
(b) terorismul susţinut de stat, urmăreşte destabilizarea conducerii şi politicilor
economice ale statelor rivale, sau anihilarea liderilor şi a simpatizanţilor mişcărilor de
opoziţie;
(c) terorismul totalitar al regimurilor dictatoriale se bazează pe teamă: urmăreşte
atomizarea indivizilor pentru a-i controla mai bine şi exercită un control politic, social,
economic şi ideologic total, asupra întregii societăţi;
(d) terorismul defavorizaţilor, al oamenilor străzii este manipulat politic şi
furnizează recruţi pentru cauze partizane care pot recurge la răpiri, trafic de droguri,
asasinate la comandă sau ameninţări la adresa liderilor politici şi a susţinătorilor lor.
―Terorismul” poate fi utilizat ca un instrument psihologic cu impact strategic şi
ca o formă de propagandă prin evidenţa faptelor, de ambele părţi, atât de grupurile
revoluţionare de partizani cât şi conducerea statelor.
9 Henry KISSINGER, „Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacz for 21st Century”,
Simon & Schuster, New York, 2002, p.292. 10
Hall GARDNER, „Four forms of terrorism”, http://www.nthposition.com/fourforms.php
10
Natura activităţilor teroriste şi utilizarea instrumentelor diferă de la o epocă la
alta, în raport de progresele tehnologiei, iar percepţia precisă a ceea ce înseamnă un act
terorist diferă substanţial între diferitele tipuri de societăţi şi clase. Ceea ce o societate sau
guvern consideră drept act terorist, poate fi considerat acţiune militară justificată, sau o
justă răzbunare din partea altuia.
În general, în efortul de a manipula emoţiile şi de a provoca teama şi panica,
indivizii, grupările sau statele care se angajează în acte violente de terorism caută să
demonstreze prin acţiuni concrete voinţa lor de fier de a folosi violenţa chiar dacă aceasta
înseamnă martiriul sau ucidere în masă.
2.1. Forme ale terorismului anti-statal
Ţelul suprem al partizanilor terorismului anti-statal - care urmăresc anumite
scopuri politice şi nu se angajează în acte de terorism doar de dragul terorii - nu constă în
ocuparea teritoriului, ca în cazul războiului tradiţional, ci mai degrabă în destabilizarea
guvernelor şi reducerea sprijinului popular acordat liderilor. Astfel de grupuri încearcă să
genereze conflicte sociale şi interstatale, iar dacă este posibil să aducă la putere prin
asasinate, revoluţii sau lovituri de stat, facţiunile politice care le convin. Scopul acţiunilor
teroriste constă în exacerbarea cu intenţie a tensiunilor de clasă sau etnice existente în
societate, precum şi între diferite state, în efortul de a le capitaliza în conflicte sau
dispute. Acţiunile care alterează procesul electoral prin intimidarea votanţilor sau
ameninţarea personalităţilor publice nu pot fi considerate decât forme de "terorism
tactic" - care au fost utilizate pentru acapararea puterii de către "terorişti totalitari"
precum Hitler şi Musolini.
Natura cauzei politice diferă de la un grup la altul, la fel ca şi tactica adoptată,
care poate avea diferite grade de violenţă selectivă sau arbitrară. Aceste tactici urmăresc
slăbirea voinţei oponentului de a lupta şi rezista, iar adesea forţează capacităţile şi
resursele oponentului prin implicarea lui în conflicte armate de uzură.
Violenţa selectivă vizează eliminarea unor oponenţi determinaţi, câştigarea de
adepţi, iar în final obţinerea unui rezultat politic; prin contrast, violenţa neselectivă este
folosită pentru a pune în evidenţă capacitatea de acţiune în forţă.
11
Secolul XX a fost martorul războiului total şi al terorismului totalitar urmat de
terorismul de stat şi echilibrul terorii nucleare, care a caracterizat Războiul Rece.
Secolul XXI a debutat cu forme de terorism post-modern în care mesajul
simbolic şi efectul psihologic, obţinut cel mai adesea prin intermediul mijloacelor media,
al violenţei extreme şi arbitrare este mult mai important pentru gruparea teroristă decât
poziţia sau funcţia precisă a indivizilor efectiv atacaţi. Grupurile şi indivizii cu activităţi
anti-statale urmăresc să dobândească prin intermediul mijloacelor media o recunoaştere
oficială, sau populară a propriei cauze.
Faptul că sistemele de comunicaţie în masă şi internetul au slăbit progresiv
capacitatea statelor de a controla schimbul liber de idei în interiorul graniţelor, conferă
propagandiştilor antistatali un avantaj, dar în acelaşi timp permite la rândul lor
autorităţilor statale să încerce manipularea presei. Cu cât un eveniment este mai şocant,
iar punerea în scenă mai teatrală, cu atât cauza teroristă este mai bine popularizată; scopul
unui astfel de atac constă adesea în trezirea societăţii din atitudinea sa contemplativă
asupra criminalităţii, suferinţelor şi inegalităţilor a căror manifestare este instigată de
sistemul global geopolitic, social şi economic .
După cel de al II-lea Război Mondial şi în perioada post Război Rece, numeroşi
partizani ai terorismului exprimă o luptă şi un protest general împotriva a ceea ce este
identificat drept sistemul forţelor politico – economice, combinat cu violenţa structurală a
divizării teritoriale guvernate de regimurile coloniale şi neo-coloniale, sau de statele
constituite pe ruinele imperiilor.
În cadrul procesului de atragere a unui cât mai larg sprijin, partizanii mişcărilor
anti-statale adoptă ideologii diferite, de la cele religioase până la cele seculare, iar
scopurile mişcărilor teroriste vizează secesiunea sau independenţa naţională - într-o lume
aflat într-un proces de interdependenţă crescândă - bazată pe o comunitate politică reală
sau imaginată.
Alte grupuri teroriste anti-statale se angajează în acţiuni transfrontaliere de
unificare a organizaţiilor din diferite ţări în vederea constituirii de alianţe regionale. În
acest sens propaganda pan-islamistă urmăreşte constituirea unei hiper-utopii prin
trezirea populaţiei musulmane şi reconstituirea lumii arabe existente înainte de victoria
„reconquistei” din Spania. Strategia pan-islamistă se caracterizează prin puternic
12
mediatizata modalitate de acţiune: "loveşte şi nu fugii", în contrast cu tactica tradiţională
a luptelor de gherilă: "loveşte şi fugi".
2.2. Forme de terorism totalitar sau regimuri dictatoriale
Conducătorii statelor care se tem cel mai mult de cererile legitime ale opoziţiei
interne pot recurge la forme severe de represiune, devenind terorişti totalitari.
Dintr-o perspectivă istorică se poate aprecia că în secolul XX, terorismul de stat,
sprijinit oficial, a determinat în mai mare măsură comiterea de crime colective împotriva
umanităţii decât au cauzat diferitele acte de terorism antistatal, generate de indivizi sau
grupuri partizane, anti-statale.
Incendierea Reichstagului, care a reprezentat mai mult un act de sabotaj decât de
terorism, a fost manipulată de Adolf Hitler ca pretext pentru radicalizarea mişcării
politice naţional-socialiste şi angajarea în alte acte de terorism de stat. Terorismul de stat
folosit de Hitler urmărea instaurarea unei noi ordini mondiale şi lichidarea slăbiciunilor
permisive ale democraţiilor liberale, care, în viziunea dictatorului, subminau puterea
statului totalitar.
Nu reprezintă excepţii nici cazurile în care mişcările revoluţionare, sau de
partizani au căutat să se răzbune după cucerirea puterii prin instituirea terorii, iar în multe
situaţii au exagerat sau reprimat excesiv crimele comise de vechile regimuri, după cum a
fost cazul revoluţiei franceze, sovietelor în Rusia, nazismului în Germania, revoluţiei
chineze sau mişcării khmerilor roşii.
Trebuie subliniat că scopul urmărit, atât de Gulagul sovietic cât şi de lagărele de
exterminare naziste era într-un fel preventiv, în sensul că aşteptându-se să întâmpine
rezistenţă din parte oponenţilor, atât Stalin cât şi Hitler au urmărit eliminarea fizică
simultană a inamicilor politici actuali şi potenţiali.
Perfecţionarea şi răspândirea metodelor totalitare de control a populaţiei (în
general în perioadele de violenţe interne sau internaţionale) poate fi exemplificată prin
următoarele situaţii: rezervaţiile în care erau constrânse să trăiască triburile indienilor
nord-americani; lagărele britanice din Africa de Sud, pentru familiile burilor; Gulagul
sovietic şi strămutările masive de populaţii sau grupuri etnice din fostele republici
sovietice; lagărele de concentrare şi exterminare naziste; lagărele de muncă forţată
13
japoneze; centrele de internare SUA pentru japonezii americani; lagărele de prizonieri
chineze Laogai care deţineau atât condamnaţi politici cât şi criminali de drept comun;
lagărele de muncă nord coreene şi ale khmerilor roşii, precum şi lagărele din Serbia,
Croaţia, Bosnia şi Slovenia, din timpul războiului dintre 1990-1995. Pot fi de asemenea
menţionate infamele centre de tortură ale lui Saddam Husein.
2.3. Terorismul defavorizaţilor
În ciuda faptului că terorismul constituie în primul rând un fenomen politico-
psihologic, nu se poate nega existenţa unei forme apolitice de terorism stradal, care
reprezintă expresia criminală nediscriminatorie (revolte de stradă, răpiri, violuri,
asasinate, şantaj) a urii şi geloziei unor categorii sociale permanent defavorizate. Din
această categorie de defavorizaţi se recrutează membrii bandelor, piraţii aerieni sau
navali, mafioţii şi traficanţii de droguri; la fel de bine există însă posibilitatea pentru
partizanii elitelor să folosească teroriştii stradali pentru manipularea liderilor şi a fidelilor
acestora în scopuri politice, prin intermediul asasinatelor la comandă sau şantajului.
Ritmul alert de creştere a populaţiei în ţările musulmane şi îndeosebi explozia
demografică în palierele de vârste 15 – 24 de ani, furnizează recruţii pentru terorism,
insurgenţă şi migraţie, astfel încât se poate afirma că sporul demografic constituie o
ameninţare atât la adresa guvernelor musulmane cât şi a societăţii ne-musulmane 11
.
Prin ele însele, sărăcia şi explozia demografică nu creează în mod necesar
terorism; totuşi precaritatea şi incertitudinea pieţei globale a muncii creează îngrijorarea
celor a căror supravieţuire depinde de un loc de muncă a cărui pierdere nu este
compensată printr-o reţea de protecţie socială sau personală. Chiar şi o diminuare a
statutului personal sau social poate constitui, pentru anumiţi indivizi vulnerabili un
pretext de a recurge la "terorism" pentru a răzbuna pierderile şi suferinţele personale, ori
familiale; anumiţi indivizi, din simpatie sau datorită autoidentificării, pot recurge la
teroare pentru a răzbune un întreg grup sau categorie percepută ca fiind oprimată.
Statele slabe, incapabile să asigure respectarea legii pe teritoriul naţional, deschid
adesea calea activităţilor teroriste sau paramilitare; dar şi în cazul unor state mai
11
Samuel P. HUNTINGTON, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon &
Schuster, New York, 2003, p.103.
14
puternice, unele guvernele tolerează adesea o poliţie secretă represivă sau activităţi
paramilitare faţă de care manifestă fie simpatie, fie reţinere în combaterea şi desfiinţarea
lor. Aşa a fost cazul KGB-ului sovietic, sau a Muhabaratului Irakian.
Statele bogate sunt mai expuse în a da naştere la mişcări teroriste dacă nu oferă
libertăţi civile pentru cetăţeni, aşa cum este cazul Arabiei Saudite, decât statele sărace
care asigură o protecţie reală a drepturilor omului.
Dacă societatea nu este capabilă să integreze complet pe cei mai săraci membrii ai
comunităţii, prin oferirea de locuri de muncă, sau paradoxal prin încadrarea în serviciul
militar, dacă alte opţiuni nu există, indivizii alienaţi din aceste sectoare ale societăţii pot
deveni recruţi ai actelor de terorism; acesta este cazul miilor de şcoli Madrassas din
Pakistan şi Afganistan care oferă tinerilor săraci hrană, adăpost şi interpretări dogmatice
pan-islamice ale Coranului.
Un exemplu recent de terorism stradal îl reprezintă incendierea autoturismelor şi
distrugerile comise în timpul revoltelor din octombrie-noiembrie 2005 din Franţa şi din
alte oraşe ale Europei, unde întreţinerea şi escaladarea violenţelor s-a datorat acţiunilor
unor grupuri de militanţi islamişti şi reprezentanţilor unor ideologii politice de opoziţie,
iar cauza conflictului este structurală şi rezidă în eşecul integrării în societatea
franceză şi în civilizaţia europeană a comunităţilor de foşti emigranţi din nordul
Africii, precum şi a albilor săraci.
În SUA anilor ‗60 organizaţii precum Panterele Negre, Malcom X, sau grupările
maoiste au întreţinut violenţele; şi în această situaţie cauza a fost tot structurală constând
în eşecul integrării afro-americanilor în societatea americană.
Delimitarea între caracterul politic şi criminal al actelor de violenţă teroriste nu
poate fi realizat cu claritate. Sporirea legăturilor între terorism şi criminalitate în
general constituie un proces integrat, parte a procesului de constituire, în cadrul
comerţului global de piaţă liberă, a zonelor separate de liberalism negru şi gri.
În prezent, incapabile să obţină un sprijin real din partea populaţiei sau finanţări
substanţiale din partea statelor, - ca în perioada războiului rece -, grupurile teroriste
antistatale de orientări mixte secular-religioase concurează pentru zone de influenţă şi
drumuri ale traficului de arme şi droguri, adesea paralele cu conductele sau rutele
petroliere - cum este cazul strâmtorii Malacca.
15
Astfel de situaţii există în zone de divergenţă precum, Columbia unde activează
mişcările columbiene de stânga FARC (Columbian Revolutionary Armed Forces) şi
rivalul său ELN (National Liberation Army), Peru unde acţionează mişcările peruane de
sorginte maoistă "Calea luminoasă", sau în Afganistanul post-taliban, unde războiul
SUA împotriva drogurilor a devenit treptat legat de războiul antiterorist.
2.4. Terorismul la sfârşitul secolului XX
Ultima parte a secolului XX a fost martorul unor schimbări dramatice a formelor
şi practicilor teroriste. Terorismul a devenit simbolul unor mişcări desfăşurate de la
extrema dreaptă până la extrema stângă a spectrului politic.
Deşi nedeclarat ca atare, terorismul a fost adoptat drept politică de stat în cazul
regimurilor totalitare instalate în Germania nazistă a lui Adolf Hitler şi Uniunea Sovietică
a lui Stalin. Sub aceste regimuri, încarcerările, deportările, tortura, exterminarea colectivă
şi execuţiile erau aplicate fără nici o restricţie, cu intenţia de a crea un climat de temă şi
de a încuraja aderarea necondiţionată la ideologia naţională şi la obiectivele economice,
sociale şi politice ale statului.
Activităţile cu caracter terorist au fost totuşi mai uşor de identificat, în cazul unor
indivizi sau grupuri care intenţionau să destabilizeze sau să înlăture instituţiile politice
aflate la putere.
Progresul tehnologic şi miniaturizarea au conferit teroriştilor a nouă mobilitate şi
o sporire a periculozităţii letală.
Terorismul a fost folosit de părţile implicate în conflictele anti-coloniale dintre
Irlanda şi Marea Britanie, Algeria şi Franţa, Vietnam – Franţa şi Statele Unite, în
disputele dintre diferitele grupuri naţionale asupra unor teritorii contestate - Palestina şi
Israel -, în conflictele dintre diferite religii dominante - catolicii şi protestanţii în Irlanda
de nord – precum şi în conflictele interne dintre forţele revoluţionare şi guvernele aflate
la putere - Malaiezia, Indonezia, Iran, Nicaragua,Salvador, Argentina .
Impactul public al terorismului a fost sporit de utilizarea comunicaţiilor moderne
şi de mijloacele mass-media. Orice act de violenţă atrage în mod sigur televiziunea, care
realizează o distribuire a informaţiei în direct, în milioane de locuinţe şi asigură gratuit
publicitatea solicitărilor, revendicărilor sau scopurilor politice ale teroriştilor.
16
Terorismul modern diferă de cel clasic în primul rând prin natura victimelor care
sunt în mod frecvent civili inocenţi, aleşi aleatoriu. Numeroase grupuri teroriste din
Europa au revenit însă la anarhismul secolului XIX, prin izolarea de curentele politice şi
prin natura irealistă a scopurilor urmărite. Lipsiţi de un sprijin popular vizibil, extremiştii
substituie activităţilor politice legitime, acţiuni violente precum răpirile, asasinatele,
pirateria aeriană, atentatele cu bombă.
Gruparea Baader-Meinhof din Germania, Armata Roşie japoneză, Brigăzile
Roşii din Italia, Septembrie Negru, al-Fatah, Hamas şi alte organizaţii palestiniene,
Calea Luminoasă din Peru şi Acţiunea Directă din Franţa, reprezintă câteva dintre cele
mai proeminente grupări teroriste din ultima parte a secolului XX.
În esenţă, terorismul la care recurg statele, organizaţii anti-statale, regimurile
totalitare, sau categoriile de indivizi defavorizaţi ori alienaţi, constituie o tactică
psihologică, tocmai pentru că este cea mai puţin costisitoare dar eficientă modalitate de a
contra-ataca armate sau forţe de poliţie, ori de a elimina inamicii politici, ca în cazul
autorităţilor statale.
Dintr-o perspectivă economică, actele de terorism constituie o tactica bună pentru
obţinerea unui impact politic şi economic maxim, cu minimum de resurse.
Principalele obiective economice şi politice ale terorismului anti-statal, după
încheierea Războiului Rece, nu au vizat doar blocarea sau distrugerea sectoarelor cheie
din economie, (ori controlul unor resurse precum petrolul, pietrele preţioase sau
drogurile), dar mai ales să forţeze statele şi companiile private să-şi sporească cheltuielile
de apărare şi de securitate naţională şi internaţională şi să declanşeze reacţii de polarizare
a societăţii care să accentueze conflictele sociale şi politice.
Operaţiile teroriste anti-statale necesită surse de finanţare şi multe fonduri provin
din răpiri, trafic de droguri, spargeri de bănci, spălarea banilor, dar şi din afaceri legale
sau activităţi caritabile. Asociaţii caritabile islamice au finanţat, cel puţin la începutul
activităţii sale, al-Qaida, organizaţie susţinută în anii ‘80 de guvernul Saudit, în cadrul
efortului de sprijinire a luptătorilor pentru libertatea Afganistanului împotriva invaziei
sovietice şi pentru a ţine militanţii islamici departe de Riad.
17
Combaterea finanţării terorismului constituie una dintre metodele cele mai eficace
de eradicare a unor grupări. Pe piaţă există cel puţin 1 trilion de dolari murdari, spălaţi
anual.
2.5. Export internaţional de terorism. Războiul religios din Bosnia
O situaţie specială este reprezentată de reflectarea crizei bosniace în lumea
musulmană12
, care s-a unit într-un efort fără precedent, pentru susţinere mahomedanilor
bosniaci, împotriva croaţilor catolici şi sârbilor ortodocşi şi a reuşit să schimbe soarta
războiului.
Cauza bosniacă a cunoscut o popularitate universală în rândul statelor
musulmane, iar sprijinul pentru bosniaci a venit dintr-o varietate de surse publice şi
private, laice şi religioase. Guvernele musulmane, îndeosebi Iranul şi Arabia Saudită au
concurat în acordarea de ajutoare şi implicit în obţinerea influenţei subsecvente.
Fundamentalişti sunniţi şi şiiţi, musulmani arabi şi ne-arabi, societăţi islamiste din
Maroc până în Malaiezia au sprijinit cauza bosniacă, prin mijloace mergând de la cele
financiare, (150 milioane de dolari în anul 1992 şi 90 de milioane de dolari adunaţi în
anul 1993 de Arabia Saudită, la care se adaugă încă 300 milioane dolari pentru arme şi
500 milioane dolari cu titlu de ajutor umanitar între 1993 – 1995), sprijin diplomatic, (în
august 1992 statele islamice denunţă Adunării Generale ONU genocidul comis de sârbi
împotriva musulmanilor, iar Turcia introduce un proiect de rezoluţie solicitând
intervenţia militară în baza articolului VII din Carta ONU), asistenţă militară masivă, (în
anul 1995 forţele de protecţie ONU numărau 25.000 de persoane din care 7000 erau trupe
din Turcia, Pakistan, Malaiezia, Indonezia şi Bangladesh), până la acte nemijlocite de
violenţă, precum asasinarea în anul 1993 a unui număr de 12 croaţi de către extremiştii
islamişti din Algeria.
Cel mai controversat sprijin acordat musulmanilor bosniaci a venit însă din partea
războinicilor sfinţi a mujahedinilor. Imediat după declanşarea războiului, guvernul
bosniac a invitat în ţară pe mujahedini, iar în scurt timp, un număr de circa 4000 de
luptători au pătruns în regiune. Grupurile de mujahedinii erau alcătuite din unităţi din
12
Samuel P. HUNTINGTON, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon &
Schuster, New York, 2003, p.285-290.
18
Garda Republicană Iraniană şi din numeroşi luptătorii islamişti antisovietici din
Afganistan. Printre aceştia se numărau nativi din Pakistan, Turcia, Iran, Algeria, Arabia
Saudită, Egipt, Sudan, muncitori albanezi şi turci care lucrau în Germania, Austria şi
Elveţia. În toamna anului 1992 unităţi ale gherilei libaneze şiite Hezbollah au antrenat
armata bosniacă.
Conform rapoartelor ONU, mujahedinii au instruit în brigăzile islamiste speciale,
între 3000 şi 5000 de bosniaci. Totodată, anumite rapoarte indică faptul că aproximativ
80-90% din armamentul şi muniţiile în valoare de peste 2 miliarde de dolari livrate în
perioada războiului în Bosnia au ajuns la musulmani.13
Armamentul provenea în cea mai
mare parte din Iran, dar şi din Turcia şi Malaiezia; transporturile erau trimise direct în
Bosnia, dar o mare parte ajungeau prin teritoriul Croaţiei, care în schimbul dreptului de
trecere a convoaielor îşi însuşea o treime din armament; de menţionat că din prudenţă,
autorităţile croate au interzis totuşi tranzitul tancurilor şi a artileriei grea, în considerarea
unui posibil conflict viitor cu musulmanii bosniaci.14
Banii, trupele, armamentul şi instrucţia primită de bosniaci de la coreligionarii
musulmani a constituit elementul decisiv în înclinarea balanţei războiului în favoarea lor.
Guvernul bosniac a folosit pe mujahedini pentru activităţi teroriste, ilegale şi ca
trupe de şoc, după încheierea războiului multora dintre aceştia acordându-le cetăţenia şi
chiar înrolând membrii gărzii iraniene în lucrări de reconstrucţie15
.
13
Samuel P. HUNTINGTON, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon &
Schuster, New York, 2003, p.288 14
New York Times, 10 septembrie 1992, p.A6, Washington Post 2 februarie 1996, p.1 15
Samuel P. HUNTINGTON, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon &
Schuster, New York, 2003, p.287
19
CAPITOLUL III :
SECOLUL XXI, ULTIMA CRUCIADĂ. PROCES ECHITABIL
SAU RĂZBOI TOTAL TERORISMULUI?
3.1. Terorismul religios, ficţiune sau realitate?
Atunci când André Malraux, aflat probabil sub influenţa devastatoare a ororilor
celor două conflagraţii ale secolului XX, profeţea că „secolul al XXI-lea va fi religios
sau nu va fi deloc” o făcea în deplină cunoştinţă de cauză. Cuvintele lui André Malraux,
pronunţate dintr-o perspectivă creştină occidentală, capătă, în câmpul de manifestare a
terorismului islamic, conotaţii apocaliptice.
20
Cauzele reizbucnirii conflictului dintre Islam şi Occident, conflict denumit de
Barry Buzan „societal cold war‖16
se regăsesc în răspunsurile la întrebările fundamentale
despre putere şi cultură. Sfârşitul efectiv a imperialismului teritorial occidental şi lipsa,
până în prezent, a unei expansiuni teritoriale musulmane au produs o segregare
geografică, astfel încât, doar în puţine regiuni din Europa – în Balcani, respectiv în
Bosnia-Herţegovina -, comunităţile musulmane şi creştine occidentale organizate statal se
învecinează teritorial unele cu altele.
Conflictul dintre Islam şi civilizaţie occidentală a fost inflamat de un complex
de factori printre care putem enumera:
a) sporirea populaţiei musulmane ce a generat un număr mare de şomeri şi tineri
disponibilizaţi care au devenit recruţi ai cauzei islamiste, exercită presiuni asupra
societăţilor învecinate şi migrează spre vest;
b) resurecţia islamului a consolidat încrederea musulmanilor în caracterul distinct şi
valoarea civilizaţiei proprii, în comparaţie cu civilizaţia occidentală.
c) eforturile simultane ale vestului de universalizare a valorilor şi instituţiilor sale, de
menţinere a superiorităţii economice şi militare şi de a interveni în conflictele din lumea
musulmană, a generat resentimente printre musulmani;
d) colapsul comunismului a înlăturat inamicul comun al vestului şi islamului, cele
două civilizaţii percepându-se reciproc drept ameninţări majore;
e) interacţiunea şi amestecul dintre vestici şi musulmani au exacerbat diferenţele şi
au sporit intoleranţa între civilizaţiile musulmane şi creştine
În consecinţă conflictele dintre Occident şi Islam se concentrează mai puţin pe
probleme teritoriale cât mai ales pe o mai largă problematică privind proliferarea armelor,
drepturile omului şi democraţia, controlul petrolului, migraţia, radicalismul islamic şi
intervenţionismul occidental17
. Analiza evenimentelor politice derulate în unele state din
16
Barry G. BUZAN, „New Patterns of Global Security in the Twenty-first Century‖, International
Affaires, 67 (Julz 1991), p.451: „Societal cold war between the West and Islam, in which Europe would be
on the front line ..... would serve to strenghten the European identity all round at a crucial time for the
process of European union.” 17
S.P.Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster,
N.York, 2003, p.213.
21
Asia şi Orient evidenţiază mai multe scenarii în baza cărora putem identifica religia la
baza terorismului şi a extremismului islamist.
Islamul tradiţional reprezintă, spre deosebire de celelalte religii, un mod de viaţă
mai degrabă decât o doctrină; în tradiţia culturală şi religioasă musulmană valorile
islamice nu se divid în laice şi spirituale, iar în această ipostază ele sunt inseparabile de
politică şi guvernare.
Astfel, autorităţile laice sunt nevoite să împartă puterea politică în stat cu cele
religioase; în caz contrar islamul va fi obligat să preia puterea conform tradiţiilor
culturale şi religioase, ceea ce va conduce la constituirea unei opoziţii religioase şi
corespunzător, la declanşarea luptei cu autorităţile laice pentru dreptul de a guverna
statul, iar în ultimă instanţă, la extremism. Scopul final al acestei lupte constă în
înlăturarea regimurilor politice seculare şi instaurarea legii islamice. Orice încercare de
suprimare prin forţă a opoziţiei religioase, provoacă represalii sub forma atacurilor
teroriste. Există posibilitatea prevenirii unei asemenea situaţii prin separarea puterilor în
stat între autorităţile laice şi islamismul politic, pe bază de negocieri. În cazul statelor din
Asia Centrală elitele politice aflate la conducere consideră absolut indezirabilă implicarea
islamului în viaţa politică. Din experienţa unor state ca Egiptul, Algeria, Indonezia,
Sudan, Turcia rezultă că persecutarea liderilor islamului determină o radicalizare a
susţinătorilor şi conduce la extremism, situaţie petrecută recent în Tadjikistan şi
Uzbekistan.
Într-un al doilea scenariu, alte forme de islamism, inclusiv cele radicale şi
fundamentaliste pot deveni surse ale extremismului şi terorismului. De regulă formele de
islamism provenind din alte state constituie o provocare nu doar pentru puterea laică, dar
şi pentru islamul tradiţional. Subliniem încă o dată faptul că islamul, în oricare dintre
manifestările sale, este esenţial inseparabil de politică, iar implicarea în guvernare există
prin natura sa. Faptul că o se încearcă acreditarea unei anumită legături între religie,
terorism şi extremismul islamic rezultă şi din dublul standard aplicat de occidentali până
în 2001 în raporturile cu extremiştii. Academicianul rus Alexander Ignatenko afirmă că
există un tipar care ne determină să credem că occidentali au exploatat activ extremismul
22
islamic acţionând în calitate de patroni, sponsori şi în ultimă instanţă ca bază retrasă, iar
exemplele din Afganistan, Cecenia şi Kosovo fac această afirmaţie greu de combătut.
Într-o lume multipolară structurată într-un mozaic de civilizaţii, conflictul dintre
grupurile islamice şi societatea occidentală va continua, iar intermitent vor escalada
violenţe de intensitate medie sau redusă. Unul dintre scenariile imaginate18
vizează
adâncirea legăturilor şi chiar creare unei alianţe între civilizaţiile confucianistă şi
islamică în scopul opunerii la proliferarea armamentelor, exacerbarea drepturilor omului
şi a altor probleme de interes pentru civilizaţia occidentală.
Un scenariu complementar cuplează, în paralel, în arcul dintre Singapore şi Aden,
interesele anti-islamice ale SUA şi India19
. Nici una dintre state nu doreşte dominaţia
fundamentalismului islamic în regiune, chiar dacă pentru motive diferite. În termenii
politicii sale interne India este mai îngrijorată de fundamentalismul afgan decât de cel
iranian şi mai ales de sprijinul acordat de saudiţi, care sunt aliaţii SUA,
fundamentaliştilor musulmani decât de situaţia din Irak. India este interesată de impactul
islamului asupra propriei populaţii. Interesele SUA sunt îndeosebi geopolitice. SUA este
îngrijorată de Iran şi Irak.
Lumea musulmană este la rândul ei un ocean de pasiuni, divizată de propriile
schisme.20
Acestea sunt o continuare a conflictului istoric dintre civilizaţiile Nilului şi
Mesopotamiei; dintre regimurile seculare radicale - fostul Irak şi regimurile seculare
moderare – Egipt; dintre fundamentalişti - între care regimul iranian este cel mai
important şi regimurile seculare - precum Siria; dintre regimurile semifeudale ale statelor
din Golf şi vecinii mai moderni; dintre arabi şi persani; dintre şiiţi şi sunniţi. În vest se
află Turcia, puternică forţă militară a regiunii, membră NATO, prietenă cu Israelul şi,
datorită configuraţiei geopolitice, importantă pentru toate forţele în conflict.
Atâta timp cât Islamul va rămâne Islam, iar Occidentul Occident, conflictul
fundamental dintre cele două civilizaţii şi moduri de viaţă va continua să definească
18
Samuel P. HUNTINGTON, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon &
Schuster, New York, 2003, p.213. 19
Henry KISSINGER, „Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacz for 21st Century”,
Simon & Schuster, New York, 2002, pg 157. 20
Henry KISSINGER, „Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacz for 21st Century”,
Simon & Schuster, New York, 2002, pg 165
23
relaţiile lor viitoare, cel puţin în aceeaşi măsură în care le-a definit în ultimele 14
secole.21
3.2. Conturarea cadrului juridic internaţional
Coşmarul intuit de Ferencz Benjamin s-a materializat la 11 septembrie 2001.
Deturnarea avioanelor de pasageri şi direcţionarea lor pentru a se zdrobi de clădiri
publice importante, cu intenţia directă de a produce moartea a mii de civili nevinovaţi
constituie, în concepţia lui Benjamin, nu un simplu act de terorism, ci o crimă împotriva
umanităţii, infracţiune care datorită gravităţii sale deosebite, a fost supusă judecăţii şi
pedepsei penale din antichitate până în zilele noastre.22
Şi totuşi, atacul terorist din 9/11 a format obiectul unui singur proces penal, cu un
singur inculpat şi o singură condamnare pronunţată după 5 ani de la atac.23
În locul
acţiunii în justiţie, fie ea naţională sau internaţională şi a unui proces echitabil intentat
autorilor, complicilor, instigatorilor şi tăinuitorilor, oricine ar fi fost ei, s-a preferat soluţia
politică a unui război total, pe perioadă nedeterminată împotriva terorii, generator de
victime atât în rândul celor vinovaţi dar nejudecaţi, cât mai ales în rândul populaţiei civile
inocente, denumite oficial "pagube colaterale".
Pornind de la constatarea – cu valoare de axiomă –, că terorismul reprezintă o
ameninţare letală la adresa securităţii mondiale şi a umanităţii în ansamblul ei, mai ales în
condiţiile în care a devenit semnificativ riscul accederii unor grupări teroriste la armele
nucleare sau la cele de distrugere în masă, comunitatea internaţională a făcut – încă din
21
Samuel P. HUNTINGTON, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon &
Schuster, New York, 2003, p.212 22
Ferencz B BENJAMIN., „After September 11: Thoughts on What Can Be Done” 2001
http://www.benferencz.org/ arts/60.html 23
La data de 3 mai 2006, Zacarias Moussaoui, cetăţean francez de origine marocană, terorist al-Qaeda a
fost condamnat de un juriu federal american la închisoare pe viaţă pentru participarea sa la atacurile
teroriste împotriva SUA.
24
deceniul opt al secolului XX – primii paşi pentru crearea cadrului legal de combatere a
fenomenului.
Este drept, aceşti paşi pot fi caracterizaţi printr-o anumită timiditate, nu toate
statele realizând la timp că pericolul terorismului nu are o circumscriere locală sau zonală
ci vizează, global, civilizaţia umană, iar pe de altă parte că nu e vorba de un fenomen
conjunctural ci de unul care tinde să evolueze ascendent în viitor.
Poate tocmai de aceea primele instrumente de drept internaţional în materie au
avut un caracter sectorial, ele extinzându-şi aria, în timp, odată cu multiplicarea actelor
teroriste şi diversificarea spectrului acestora. Enumerăm câteva dintre ele :
- Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave (Haga, 16.12.1970)
- Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii
aviaţiei civile (Montreal, 23.09.1971)
- Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici, adoptată de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite la 17.12.1979
- Convenţia internaţională asupra protecţiei fizice a materiilor nucleare (Viena,
3.03.1980);
- Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii
navigaţiei maritime (Roma, 10.03.1988);
- Convenţia internaţională pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozivi,
adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 15.12.1997;
- Rezoluţia 49/60 din 9.12.1994 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite care
include Declaraţia asupra măsurilor vizând eliminarea terorismului internaţional.
- Convenţia internaţională pentru reprimarea actelor de terorism nuclear (New
York, 14.09.05)
- Rezoluţia nr. 1617/2005 a Consiliului de Securitate ONU
Documentele menţionate au impus statelor semnatare obligaţii multiple pentru a
crea propriul cadru legislativ la nivel naţional în vederea combaterii şi reprimării actelor
teroriste şi pentru a lua măsurile organizatorice necesare în acest scop. De asemenea,
aceste instrumente de drept internaţional au deschis, în mare măsură, calea spre
eliminarea unor bariere procedurale, de natură să afecteze acţiunea comună şi cooperarea
juridică împotriva terorismului.
25
Trebuie specificat că România a aderat fără rezerve la toate instrumentele
internaţionale menţionate, care au fost în bună parte reflectate în legile speciale adoptate
de Parlament. De altfel, Constituţia României prevede, la art.11, că tratatele ratificate de
Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern, astfel încât legile speciale evocate nu
au făcut decât să particularizeze şi să dezvolte normele de drept internaţional în discuţie.
Experienţa ultimelor decenii a demonstrat cu certitudine că numărul şi gravitatea
actelor de terorism se află în raport direct proporţional cu resursele financiare pe care le
pot obţine grupările teroriste.
După încheierea războiului rece resursele tradiţionale ale terorismului
internaţional s-au diminuat substanţial şi continuă să se subţieze, ceea ce a determinat
organizaţiile teroriste să caute noi surse de asigurare financiară. Aproape de la sine
acestea s-au regăsit în criminalitatea organizată transnaţională, interferenţa acestui
fenomen cu activităţile teroriste fiind demonstrată de cazuistica ultimilor ani. Ceea ce
este mai grav şi reprezintă o ameninţare majoră pentru statele lumii este că aceste două
veritabile interfeţe ale violenţei internaţionale se potenţează reciproc.
Riscuri cu atât mai evidente se conturează în cazul fostelor state comuniste, din
spaţiul central şi est-european, pe ale căror teritorii, pe fondul inerentei perioade de
tranziţie, se intersectează interesele structurilor de tip mafiot din vestul Europei, Orient şi
din ţările ex-sovietice.
Astfel, în dorinţa legitimă de a înlătura cât mai repede decalajul economic faţă de
statele occidentale, de a construi o democraţie stabilă şi o economie de piaţă cât mai
performantă, de a participa cât mai activ la circuitul internaţional al bunurilor,
capitalurilor şi serviciilor, toate aceste ţări au adoptat – într-o primă fază – norme care să
favorizeze infuzia de capital străin, lăsând în plan secund mecanismele de control asupra
provenienţei acestor fonduri şi a destinaţiei lor ulterioare.
În aceeaşi măsură, în toate aceste state – poate şi datorită lipsei de experienţă în
materie – fonduri masive obţinute prin mijloace specifice de structurile crimei organizate
au putut pătrunde, utilizând şi un sistem financiar-bancar în curs de cristalizare, pe pieţele
26
interne, cu scopul vădit de a fi reciclate prin afaceri legale. Neîndoielnic, o parte din
aceste fonduri au servit pentru finanţarea structurilor teroriste, chiar dacă această
afirmaţie nu poate fi susţinută întotdeauna cu exemple concrete. Dar în ultimii ani,
determinate de evoluţia ascendentă a acestor forme de criminalitate, ţările respective au
adoptat norme specifice pentru combaterea spălării banilor, acesta fiind şi cazul
României.
De dată mai recentă, după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, din S.U.A.,
s-a impus şi adoptarea unor legi speciale pentru combaterea finanţării terorismului
internaţional, cu menţiunea că premisele emiterii acestor acte normative fuseseră deja
create prin adoptarea Convenţiei internaţionale privind reprimarea finanţării terorismului
(New York, 9 decembrie 1999).
CAPITOLUL IV
NOUA CULTURĂ A TERORISMULUI
27
4.1. Terorismul postmodern, terorismul apocaliptic
Walter Laquer în lucrarea „The New Terrorism”, publicată în anul 1999,
încearcă să determine criteriile pentru studierea noii forme de violenţă politică. Textul,
prefaţat de fostul director al CIA James Woolsey, identifică două noi dimensiuni cheie ale
terorismului.
Prima dimensiune este, conform exprimării lui Lacquer, „complexul patologic”
termen indicând o anumită schimbare intervenită în sistemul de valori al protagoniştilor:
„ Terorismul a înregistrat unele schimbări ciudate în ultimul timp, iar în viitor va
înregistra un şi mai accentuat complex patologic. Motivaţiile politice sau ideologice, în
sens tradiţional, se vor deplasa spre fundal şi vor fi înlocuite de fanatismul sectar,
etnic, sau doar personal”.24
A doua dimensiune, care deosebeşte noul terorism de cel clasic, este accesul la
armele de distrugere în masă, pericolul megaterorismului.
O analiză mai atentă a conceptului „noul terorism” este realizată în cadrul lucrării
colective „Countering the New Terrorism” publicată în anul 1999 de membrii
Corporaţiei RAND25
, în care se precizează că în ultima decadă a secolului XX trăsăturile
fundamentale ale terorismului s-au modificat până la punctul la care analizele
anterioare au devenit inutile; în consecinţă noul terorism poate fi identificat pe noile sale
coordonate, vizând tehnicile de atac terorist, motivaţiile activităţilor teroriste, nivelul letal
crescut al atacului şi sporirea numărului de terorişti „amatori”.Fără a nega lipsa unui un
consens absolut şi de neatacat privind tezele noului terorism, în rândul analiştilor şi
teoreticienilor, pot fi identificate un număr de aserţiuni comune mai multor curente, care
sunt prezentate în continuare.
a. Erodarea structurilor organizatorice tradiţionale
Prima diferenţă notabilă dintre vechiul şi noul terorism constă în faptul că în
organizaţiile teroriste de azi nu mai există structuri ierarhice şi linii clare de comandă.
Dacă în vechile grupări teroriste existau structuri organizatorice tangibile şi apte de a fi
24
LAQUER, Walter. (1999) The New Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New
York: Oxford University Press, pg. 226. 25
Corporaţia RAND este o fundaţie nonprofit înfiinţată în 1946, având ca obiectiv dezvoltarea
organizaţională şi analiza sistemelor. Printre administratori se numără, Frank Carlucci, preşedintele Carlyle
Group, Zalmay Khalilzad, fostul ambasador SUA în Afganistan şi Irak, actualul ambasador la ONU, Dick
Cheney, Condoleeza Rice şi Donald Rumsfeld.
28
infiltrate, noul terorism se îndepărtează de acest model. Leadershipul uşor de identificat,
este înlocuit de acorduri trans – naţionale secrete, între francize teroriste, neunitare, fără
lideri clar desemnaţi şi chiar fără cartier general.26
Această idee a conflictului caracterizat prin fluiditate şi intangibilitate a fost
dezvoltată de RAND în cadrul conceptului de „netwar”. Conceptul de „netwar” se referă
la un conflict de mică intensitate, dar care este globalizat prin natura sa – o formă de
conflict diferită de formele tradiţionale de război, deoarece în general actorii nu
acţionează în numele statelor şi utilizează la scară largă tehnologia informatică.
„Netwar - ul” poate fi alăturat unei categorii foarte largi de organizaţii şi grupuri,
desfăşurate pe tot spectrul de insurgenţă; are o natură duală, două feţe, precum zeul
roman Ianus: pe de o parte este alcătuit din conflicte derulate de terorişti, criminali şi
extremişti naţionalişti sau etnici, iar pe de altă parte de conflictele iniţiate activişti ai
societăţii civile.‖27
b. Bioterorismul, accesul la armele de distrugere în masă
Adepţii teoriei noului terorism consideră că în prezent există posibilităţi mult mai
mari de procurare a unor arme şi tehnologii cu un potenţial distructiv deosebit.
La nivel european, prevenirea bioterorismului s-a realizat sub egida Comitetului
pentru securitatea sanitară creat în 2001 de Comisia Europeană. S-a realizat între
diferitele ministere naţionale o reţea securizată având funcţiunea de alertă şi detectare
precoce a maladiilor şi toxinelor periculoase, se difuzează informaţiile privind stocurile
de vaccinuri disponibile şi capacităţile de producţie ale laboratoarelor, s-a constituit harta
europeană a laboratoarelor de referinţă şi reevaluarea maladiilor supuse supravegherii
europene.
c. Terorismul neselectiv, nediscriminatoriu, global
Ţintele noului terorism sunt adesea segmente aleatorii ale populaţiei civile, lovite
de la distanţă, fără vreo avertizare prealabilă. Caracteristica noului terorism constă în
agravarea efectului letal al atacului şi ameninţarea simultană a un număr sporit de ţinte
diverse situate oriunde în lume.
26
CRENSHAW, M. ‗Crenshaw, M. (2000) ‗The Psychology of Terrorism: An Agenda for the 21st
Century, Political Psychology, 21(2), 405-20, pg. 411. 27
ARQUILLA, J. and RONFELDT , D. Networks and Netwars: The Future of Terror, Crime and
Militancy, Washington: RAND Corporation.
29
d. Terorismul incorigibil şi imprevizibil
Noul terorism descrie un inamic care este apocaliptic, deosebit de periculos şi mai
puţin pretabil la formele tradiţionale de supraveghere şi control. Caracterizarea noilor
grupări teroriste drept organizaţii determinate ideologic, în opoziţie cu cele determinate
politic, este completată de afirmaţia că aceste grupări se situează în afara limitelor
oricăror negocieri sau eventuale înţelegeri. În acest sens a fost afirmată natura
incorigibilă a al Qaeda, determinată de reputaţia sa de autoare a unor asasinate în masă,
de doctrinele absolutiste şi de ambiţiile politice, care toate la un loc fac negocierea de
neimaginat, pentru orice guvern democratic.28
Catalogarea noului terorism drept incorigibil conduce la o regândire
fundamentală a metodelor şi scopurilor măsurilor antiteroriste şi, într-un sens mai
larg, a obiectivelor politicii externe. Sunt puse în discuţie drepturi fundamentale ale
omului şi elemente de jus cogens, precum ansamblul Convenţiilor de la Geneva.
Sprijinul pentru revigorarea răspunsurilor punitive militare reprezintă o temă
consistentă a literaturii noului terorism.
Prin determinarea acestor trăsături comune noului terorism se evidenţiază
existenţa la un anumit moment, a unor ameninţări specifice, la adresa populaţiei. Deşi
putem estima ameninţările reprezentate de noul terorism, nu putem cunoaşte cu
certitudine întregul său potenţial, limita superioară, care poate fi catastrofică. Teoria
noului terorism aduce toate evenimentele şi non evenimentele teroriste într-un cadru
coeziv şi coerent.
Dacă terorismul prin definiţie, nu poate fi complet cunoscut, rolul expertului
antiterorist constă în a-l face cunoscut.
Războiul împotriva terorismului este similar cu cel împotriva criminalităţii, astfel
încât există o tendinţă comună: problema nu este construită ca una determinată, fixă,
localizată; se urmăreşte stabilirea unui set de trăsături caracteristice ale adversarului,
pentru a-l cunoaşte.
Teoria noului terorism care identifică riscul atacului terorist ca fiind global,
nediscriminatoriu şi incorigibil, a creat justificarea pentru un nou principiu preventiv
28
Paul WILKINSON, ‗Observations on the New Terrorism‘, Memorandom to Select Committee on
Foreign Affairs, 10th Report, HC, 31 July (2003), pg. 4.
30
antiterorist: o strategie care scuză cele mai excesive răspunsuri din partea instituţiilor
statale şi a organismelor politice. Noul terorism, reprezintă o ameninţare publică, impune
răspunsuri ubicue cel mai adesea materializate în expansiunea rapidă a politicilor
antiteroriste împotriva musulmanilor, solicitanţilor de azil şi protestatarilor. Este un
răspuns care legitimează ţintirea grupurilor asociate tangenţial cu terorismul, se
materializează prin criminalizare acestora, hărţuire rasială, sau victimizare violentă.29
e. Terorismul fanatic, motivat religios este considerat drept al patrulea val în
evoluţia terorismului, fiind precedat de terorismul centrat pe prăbuşirea imperiilor,
decolonizare şi anti-occidentalism.30
Radicalismul islamic este cea mai notorie formă a noii culturi a terorismului, dar
nu este singura varietate a tendinţelor culturale care motivează activitatea teroristă.
Grupările teroriste motivate religios s-au înmulţit în perioada 1980 – 1990, Hoffman
afirmând că „determinarea religioasă a terorismului este cea mai importantă
caracteristică a activităţilor teroriste de azi”.31
Determinarea religioasă nu reprezintă un fenomen cu totul nou, ci mai degrabă o
reîntoarcere ciclică la motivaţiile anterioare ale terorismului; până la apariţia motivaţiilor
politice, precum naţionalismul, anarhismul şi marxismul „religia a furnizat singura
justificare acceptabilă a terorii”.32
Osama bin Laden şi reţeaua teroristă internaţională al Qaeda sunt exemple de
primă mărime ale noului terorism, dar radicalismul islamic nu este singura formă de
manifestare a terorismului catastrofic sau apocaliptic. Membrii cultului religios japonez
Aum Shinrikyo, au executat în anul 1995 primul atac terorist major asupra metroului din
Tokyo utilizând arme chimice.
Fanatismul mai curând decât interesul politic caracterizează terorismul
contemporan.33
29
BURNETT, J and WHYTE, D. (2004) ‗New Labour, New Racism?‘, Red Pepper, 124, 28 - 9. 30
David C. RAPOPORT, ―The FourthWave: September 11 and the History of Terrorism,‖ Current History,
December 2001, pp. 419-24. 31
Bruce HOFFMAN, Inside Terrorism (New York: Columbia Univ. Press, 1998). 32
David C. RAPOPORT, ―Fear and Trembling: Terrorism in Three Religious Traditions,‖ American
Political Science Review, 78 (September 1984), 668-72. 33
National Commission on Terrorism, Countering the Changing Threat of International Terrorism: Report
of the National Commission on Terrorism (Washington: GPO, 2000).
31
Un studiu recent, sugerează existenţa unor legături istorice şi intelectuale între
fascismul terorismului Islamic fanatic şi mişcările totalitare din secolul XX, subliniind
mai de grabă continuitatea, decât schimbarea.34
Teroriştii de azi sunt preocupaţi să confere actelor lor cauzatoare de moarte şi
distrugere o semnificaţie sacramentală sau transcedentală, plasându-le la un nivel
spiritual sau escatologic. Considerentele pragmatice ale teroriştilor laici nu sunt opozabile
teroriştilor religioşi. Teroriştii seculari pot aprecia violenţa fără limite drept imorală;
pentru teroriştii religioşi violenţa indiscriminată este nu numai morală, dar constituie un
drept şi o soluţie necesară pentru succesul cauzei religioase.
O altă varietate deosebit de periculoasă a terorismului motivat religios, o
constituie terorismul dezvoltat de sectele religioase. Sectele sunt deosebit de periculoase
deoarece ele pot apărea rapid, fără avertizare, fără scopuri raţionale şi pot deveni agitate
datorită ostilităţii şi respingerii din partea societăţii, în general. Iniţiată de sectanţi sau de
extremiştii unor culte tradiţionale, violenţa teroriştilor religioşi poate deveni deosebit de
ameninţătoare în comparaţie cu terorismul motivat politic. „Pentru teroriştii religioşi,
violenţa este o datorie divină .... executată ca răspuns direct la un comandament
teologic .... şi justificată de scriptură.”35
f. Un grup de trăsături culturale comune noilor grupări ale terorismului
internaţional indică un nivel ridicat de periculozitate. Aceste aspecte includ conceptul
dreptului de a ucide ca mântuire, necesitatea distrugerii sociale totale ca parte a
procesului de purificare supremă, preocuparea pentru armele de distrugere în masă şi
cultul personalităţii, în care un lider domină asupra devotaţilor care urmăresc să-i devină
copii perfecte.36
Aceste trăsături, luate împreună diferă în mod semnificativ de cultura grupărilor
teroriste anterioare, iar organizaţiile care corespund acestor caracteristici reprezintă o
ameninţare serioasă la adresa lumii moderne.
g. Globalizarea a motivat terorismul şi a facilitat metodele pentru exprimarea
acestuia. Procesul de globalizare, care implică o reducere a graniţelor tehnologice,
34
Paul BEUMAN, Terror and Liberalism (New York: W. W. Norton, 2003). 35
HOFFMAN, Inside Terrorism, p. 20. 36
Robert J. LIFTON, Destroying the World to Save It: Aum Shinrikyo, Apocalyptic Violence, and the New
Global Terrorism (New York: Metropolitan Books, 1999).
32
politice, economice dintre ţările lumii a produs o motivare a noului terorismului şi a
facilitat utilizarea de noi metode teroriste. Una dintre consecinţele majore ale
globalizării constă în deteriorarea puterii statului;37
explozia exponenţială a organizaţiilor
neguvernamentale, alianţelor regionale şi a organismelor internaţionale a consolidat
această tendinţă. Grupările teroriste se feresc de legăturile directe cu sponsorii statali,
recurgând la un sprijin amorf, care la asigură o detaşare faţă de scopurile politice. Se
poate spune că evoluţia măsurilor antiteroriste după septembrie 2001 au determinat
apariţia unor tendinţe periculoase în terorismul modern. Dacă terorişti nu mai pot conta
pe sprijinul direct din partea unor state atunci ei devin mai greu de urmărit şi mai
independenţi.
4.2. Reţelele internet, războiul şi terorismul informatic
Revoluţia informatică a modificat natura conflictelor în întreg spectrul; în primul
rând modelul reţelelor informatice a favorizat constituirea şi consolidarea organizaţiilor
teroriste descentralizate, în formă de reţea, mai eficiente decât cele structurate ierarhic.
Crearea internetului a produs o migrare a puterii spre actorii non – statali, capabili să-şi
organizeze rapid multi-reţele flexibile, în care fiecare nod informatic este conectat cu
toate celelalte noduri.Pe măsură ce informatizarea s-a extins, conflictele din domeniul
comunicaţiilor şi informaţiei s-au adâncit, îndeosebi în legătură cu accesul la cunoştinţe
şi la „soft power”, puterea softului.38
Metaforic conflictele informatice seamănă mai
mult cu jocul de GO decât cu şahul.
Spectrul conflictelor informatice merge de la cele de intensitate mare -
„cyberwar” – la cele de intensitate redusă „netwar”, adică de la dimensiunea militară, la
cea societală.
Terorismul evoluează în direcţia numită război în reţea. Organizarea în formă de
reţea reprezintă o consecinţă a revoluţiei informatice. Ce urmăreşte terorismul
informatic? Fără nici un dubiu aceştia vor continua să distrugă bunuri şi să ucidă oameni,
37
CharlesW. KEGLEY, Jr., and Gregory A. RAYMOND, Exorcising the Ghost ofWestphalia:
BuildingWorld Order in the New Millennium (Upper Saddle River, N.J.: Prentice Hall, 2002). 38
Conceptul de “soft power” a fost introdus de Joseph S. NYE in Bound to Lead: The Changing Nature of
American Power, Basic Books, New York, 1990, şi dezvoltat în continuare de Joseph S. NYE, and William
A. OWENS, în ―America‘s Information Edge,‖Foreign Affairs, Vol. 75, No. 2, March/April 1996.
33
dar strategia lor se va deplasa spre domeniul non letal, unde nodurile de comandă şi
control, infrastructurile informatice vulnerabile le oferă un set bogat de ţinte.
Impactul tehnologiei asupra terorismului se produce mai de grabă în legătură cu
activităţile zilnice organizatorice şi de comunicare, decât cu privire la metodele sale de
atac.39
Tehnologia a sporit abilitatea teroriştilor de a opera atacuri ce pot provoca
distrugeri masive.
Care sunt cele mai eficiente mijloacele utilizate împotriva terorismului
informatic? O combinaţie între mecanismele de control, diplomaţie coercitivă împotriva
statelor care sponsorizează terorismul şi folosirea „liberală” a forţei militare.40
Ideea generală, formulată de experţii în domeniu, în sensul că fenomenul terorist
îmbracă noi forme şi se va înrăutăţii, este exemplificată prin elaborarea mai multor
scenarii. Astfel, Walter Laqueur avertizează asupra motivaţiilor religioase care pot
conduce la „super-violenţă” cu viziunea milenară a sfârşitului lumii, determinând
terorismul „postmodern”. Fred Ikle este îngrijorat de faptul că extinderea violenţei poate
fi folosită de terorişti pentru a instaura o nouă epocă totalitară bazată pe idealurile
leniniste. Burce Hoffman invocă perspectiva terorismului motivat religios care, în
temeiul unei strategi nihiliste, poate escalada violenţa pentru a submina sistemul politic
mondial şi a-l înlocui cu o situaţie haotică.41
4.3. De ce un nou terorism?
Fenomenul terorist continuă să se perpetueze pentru trei motive principale, care
reprezintă tot atâtea paradigme:
a. Paradigma diplomaţiei coercitive
Terorismul este perceput ca o armă a celor slabi, o modalitate de a conduce
războiul din umbră, prin atacuri asimetrice destinate să lovească şi să înfrângă forţe
sensibil superioare; acest aspect este relevant pentru etno – naţionalişti, miliţiile rasiste,
39
Paul PILLAR, ―Terrorism Goes Global.‖ 40
Benjamin NETANYAHU, Winning the War Against Terrorism, Simon and Schuster, New York, 1996, şi
John KERRY (Senator), The New War, Simon & Schuster, New York, 1997. 41
Walter LAQUEUR, ―Postmodern Terrorism,‖ Foreign Affairs, Vol. 75, No. 5, September/October 1996,
pp. 24–36; Fred IKLÉ, ―The Problem of the Next Lenin,‖ The National Interest, Vol. 47, Spring 1997, pp.
9–19; Bruce HOFFMAN, Responding to Terrorism Across the Technological Spectrum, RAND, P-7874,
1994; Bruce HOFFMAN, Inside Terrorism, Columbia University Press, New York, 1998; Robert
KAPLAN, ―The Coming Anarchy,‖ Atlantic Monthly, February 1994, pp. 44–76.
34
fundamentaliştii religioşi, precum şi pentru alte minorităţi care nu pot angaja direct
formaţiunile militare ale „opresorilor”, cum este cazul unor grupuri islamiste radicale din
Orientul Mijlociu în raport de Israel, sau până de curând al Armatei Republicane
Irlandeze în raport de Marea Britanie.
b. Paradigma războiului
Violenţa atacului terorist reprezintă o cale sigură de atragere a atenţiei publice şi
de asumare a identităţii; terorismul creează o publicitate explozivă şi calcă pe nervi lideri
politici puternici, generând o identitate care aduce prejudicii imaginii inamicului.
c. Paradigma unei lumi noi
Terorismul este considerat calea spre o nouă ordine viitoare, reprezentând o
modalitate transcedentală de purificare şi renaştere; atacul asupra simbolurilor statului
modern.
Apariţia unui nou terorism se manifestă pe trei niveluri:
a. Organizarea. Teroriştii se îndepărtează treptat de organizarea ierarhică spre o
structură descentralizată asemănătoare reţelelor informatice; eforturile se îndreaptă spre
constituirea unor reţele de internet transnaţionale
b. Doctrina şi strategia. Teroriştii urmăresc dobândirea de noi capabilităţi pentru
arme letale; acţiunile vor continua sub forma atacurilor vizând distrugerea unor ţinte
determinate, dar vor declanşa campanii pentru crearea de disfuncţii grave de sistem,
pentru blocarea infrastructurii informatice şi de comunicaţii.42
Informaţia – infrastructură
şi conţinut -, îndeosebi media va deveni o ţintă cheie pentru terorişti, unii experţi
afirmând că această nouă formă de terorism are o putere distructivă mai mare decât aceea
a armelor biologice sau chimice.43
c. Tehnologia. Teroriştii recurg la tehnologia informatică pentru acţiuni ofensive
sau defensive precum şi pentru sprijinirea structurilor organizatorice, adoptarea
deciziilor, siguranţa comunicaţiilor; în ciuda speculaţiilor privind intenţiile teroriştilor de
a bloca netul, aceştia au motive mult mai puternice de a-l menţine în funcţiune.
42
Martin SHUBIK, ―Terrorism, Technology, and the Socioeconomics of Death,‖ Comparative Strategy,
Vol. 16, No. 4, October–December 1997, pp. 399–414; 43
LAQUEUR, 1996, p. 35.
35
CAPITOLUL V
INAMICUL DIN INTERIOR
5.1. Inabilitatea Europei de a defini inamicul şi ameninţarea. Euro - luptătorii
lui Bin Laden
Reprezintă terorismul islamist o ameninţare pentru Europa, sau o este ficţiune a
jurnaliştilor? Conform Raportului EUROPOL privind terorismul44
, în anul 2006, în 11
state europene au avut loc 498 de incidente caracterizate drept atacuri teroriste; cele mai
multe, 136, aparţin organizaţiei separatiste basce ETA, care este totodată vinovată de
singurul atac care a provocat 2 victime în Madrid; din fericire restul de 497 nu au
provocat victime. Ce spune raportul despre atacurile islamiste? În anul 2006 islamişti au
executat în Uniunea Europeană (Germania) un singur atac terorist din 498.
Nu trebuie să ignorăm însă succesiunea dramaticelor atacuri comise de atentatori
islamişti în anii anteriori, Istambul 20 noiembrie 2003 (27 de morţi 450 de răniţi), Madrid
11 martie 2004 (191 de morţi, 2050 răniţi), Londra 7 iulie 2005 ( 60 de morţi şi 700 de
răniţi), care au transformat Europa într-un teatru de război.
44
http://www.europol.europa.eu/publications/TESAT/TESAT2007.pdf
36
Societăţile în care trăiesc comunităţi însemnate de musulmani, cum sunt Franţa –
peste 5 milioane, Germania – peste 3 milioane, Marea Britanie – 1,5 milioane, trebuie să
realizeze că aceste grupuri sunt vulnerabile la radicalizare, aceasta constituind primul pas
spre terorism.
Cine sunt euro - jihadiştii, de unde vin ei şi cum arată? Un studiu recent45
a
analizat activitatea a 242 de euro - terorişti care au activat în perioada 2001 – 2006 în
cadrul a 28 de reţele, planificând 31 de atacuri, de la asasinarea regizorului olandez de
film Theo van Gogh în 2004, până la atentatele de la Londra din 2005.
Unele dintre cele mai importante constatări ale cercetătorilor danezi sunt: nu
există jihadişti standard; cele 28 de reţele identificate diferă între ele, 12 operau în
Anglia, 7 în Olanda, 4 în Franţa, câte 3 în Spania şi Belgia; în unele cazuri acţiunile
teroriste au fost desfăşurate de atacatori individuali, în altele - Madrid 2004 unde au fost
implicate peste 30 de persoane – grupuri numeroase; interiorul reţelelor este surprinzător
de omogen, fiind alcătuit din conaţionali; 55 dintre terorişti erau algerieni, iar 24
pakistanezi; majoritatea jihadiştilor sunt bărbaţi, doar 5 femei apar în studiu; ţintele vizate
de terorişti constau în populaţia civilă care utiliza mijloacele de transport în comun;
explozibilul a fost ales ca principal mijloc de atac; din cei 242 terorişti, 11 au fost
sinucigaşi, ei comiţând cele mai devastatoare atacuri.
Studiul din 2007 constată diferenţe notabile faţă de cercetarea realizată în anul
2004 de americanul Marc Sagemann privind terorismul internaţional legat de al
Qaeda; cercetarea lui Sagemann a identificat drept terorişti îndeosebi arabi, - saudiţi şi
egipteni -, care s-au radicalizat în afara ţării lor de origine; euro – luptătorii au luat calea
jihadului armat în Europa, ţara în care trăiau.
Euro – teroriştii se recrutează între ei, campaniile radicale islamice de pe internet
jucând un rol important în acest proces, iar numeroşi noi recruţi (58) erau cunoscuţi cu
antecedente penale minore. Se afirmă că Europa de azi nu se confruntă cu terorismul, ci
cu un fenomen social, integrismul islamist revoluţionar, iar Osama bin Ladea este noul
Che Guevara.
Eşecul Europei în modelele de integrare a produs un vacum ideologic creând
pentru grupările islamiste nu numai posibilitatea găsirii unui refugiu în Europa dar şi
45
Edwin BAKKER şi Teije Hidde DONKER, Terrorism in Europe, Bin Laden Eurofighters, 2007.
37
transformarea acesteia într-o fortăreaţă a extremismului. După şase ani de la atacul din
9/11, nu există o definiţie comună a inamicului şi nici o înţelegere clară împotriva cui sau
a ce se duce în Europa acest război.
Încercând să definească inamicul, Preşedintele Bush a utilizat termenul de
„Islamofascism”46
, care are sens doar în rândul unui grup relativ restrâns de iniţiaţi,
politicieni, analişti, universitari, formatori de opinie. Termenul, considerat de mulţi
impropriu, denumeşte o ideologie totalitară în ascensiune vizând dominaţia mondială şi
care s-a cuibărit într-o terminologie religioasă (în acest caz islamul), constituind o
ameninţare ideologică la adresa occidentului, mai gravă decât ateismul comunist.
Conceptul de „Islamofascism” rezonează acelora care înţeleg mecanismul prin
care ideologiile fasciste şi comuniste au generat o atracţie atât de mare asupra maselor,
încât oameni rezonabili au aprobat şi aclamat comiterea unor acte criminale,
considerându-le drept necesare pentru atingerea scopurilor generale specifice
respectivelor ideologii. În mod asemănător, provocările globale curente reprezintă o
puternică ideologie care poate determina nenumăraţi musulmani de pe glob, de altfel
persoane rezonabile şi respectabile, să aclame actele teroriste.
Cum poate fi făcut cunoscut, caracterul nociv al concepţiilor fasciste, naziste, sau
comuniste milioanelor de musulmani care niciodată nu au studiat şi nu au avut motive să
se intereseze de distrugerile provocate de acest gen de ideologii? Câţi dintre musulmanii
europeni cunosc istoria continentului?
Dacă până şi elevii din Turcia, o ţară seculară, democratică, în mare măsură
occidentalizată, nu învaţă despre cel de-al II Război Mondial, fiind astfel incapabili să
discernă pericolele reprezentate de larga circulaţie a cărţii lui Hitler Mein Kampf în ţara
lor, cum credem oare că percep musulmanii sărăciţi din Pakistan sau Maroc sensul
termenului de „Islamofascism” ? Pentru aceştia din urmă, alăturarea islamului de fascism
reprezintă în mod cert un semnal că religia lor este atacată, validând criticile conform
46
Preşedintele Geroge W. BUSH a folosit termenul la 6.10.2005 într-un discurs în cadrul National
Endowment for Democracy; www.whitehouse.gov/news/releases/2005/10/20051006-3.html. De asemenea
Stephen SCHWARTZ, ―What is ‗Islamofascism‘?‖ The Weekly Standard (17.08.2006); available at
http://www.weeklystandard.com/Content/Public/ Articles/000/000/012/593ajdua.asp.
38
cărora războiul împotriva terorismului este un eufemism pentru războiul împotriva
Islamului.
Islamul luptă constant pentru a convinge că nu numai membrii săraci şi needucaţi
ai comunităţii musulmane, ci întreaga lume musulmană, toţi musulmanii de pe glob
consideră atacată identitatea şi credinţa lor religioasă. În acest sens este invocată
declaraţia nefericită făcută de George Bush în zilele de după 9/11: ”Această cruciadă,
acest război împotriva terorii, va lua ceva timp.”47
Pentru islamişti aceasta era declaraţia
prin care America se declară conducătoarea fazei finale a unui război occidental
împotriva Islamului, ale cărui începuturi se situează în Evul Mediu. Un mare număr de
musulmani consideră că SUA regizează conflictele sectare din Irak, în speranţa ca
războiul religios dintre şiiţi şi sunniţi să menţină umma (comunitatea mondială a
musulmanilor) slăbită de conflictul intern.
Cât timp această ideologie continuă să ajungă la minţile şi inimile musulmanilor,
nu se poate vorbi despre un sfârşit al terorismului islamist. Există o dezbatere continuă
între grupurile islamiste în legătură cu utilizarea actelor de terorism sau de violenţă;
obiectul principal al acestor dezbateri este legat însă de tactici nu de principii.
Ameninţarea terorismului islamist în Europa este rezultatul unor decenii de
relaţionare, dezvoltare organizaţională, intensă pregătire ideologică şi intelectuală.
Grupurile teroriste au cheltuit miliarde de dolari pentru crearea reţelelor de susţinători
inteligenţi şi educaţi, au lucrat din greu în ingineria socială, au juxtapus trecutului glorios
al Islamului, injustiţia la care au fost supuşi musulmanii de secole, au islamizat istoria,
subliniind abilitatea musulmanilor de a doborî un imperiu, arogându-şi meritul de a fi
produs dezmembrarea URSS. Mulţumită mijloacelor moderne de comunicare în masă
sunt acum mult mai eficienţi în bombardarea tinerilor musulmani cu astfel de mesaje.
Mai mult decât atât, garda revoluţionară a Islamului nu se mai limitează doar la spaţiul
statelor arabe din Orientul Mijlociu; teroriştii islamişti de azi sunt inteligenţi, bine
educaţi, deţin abilităţi tehnice, interacţionează cu media şi operează confortabil în
societăţile occidentale.
47
Preşedintele Geroge W. BUSH ―Remarks by the President Upon Arrival,‖ 16 September 2001;
www.whitehouse.gov/news/releases/2001/09/20010916-2.html.
39
Mişcările radicale islamiste profită de pe urma libertăţii de exprimare şi de
asociere, diseminând idei cu conţinut antisemitic, anticonstituţional, sau îndemnând la ură
şi violenţă. Se creează astfel activişti care subminează sistemele fundamentale pe care se
sprijină societăţile occidentale.
Europa a fost un teren deosebit de propice pentru aceste eforturi. De fapt, Europa
de vest reprezintă centrul ideologic al islamismului. Numeroşi musulmani europeni cred
că islamul este compatibil cu democraţiile seculare şi liberale, precum şi cu libertăţile
civile fundamentale. Dificultatea Europei de a absorbii şi asimila populaţia musulmană,
nu numai pe emigranţi, dar şi pe cei ai căror părinţi sau chiar bunici s-au născut în
Europa, a lăsat mulţi musulmani fără o clară identitate şi fără un sentiment al
apartenenţei.
Guvernele europene au recurs la două abordări principale: multiculturalismul şi
asimilarea.
Multiculturalismul promovat de Olanda şi Marea Britanie, sprijină diversitatea
culturală a tuturor popoarelor din Europa, inclusiv a comunităţilor de musulmani.
Multiculturalismul caută să evidenţieze diversitatea culturală, etnică, religioasă a
cetăţenilor unei naţiuni şi permite comunităţilor de imigranţi să-şi menţină identitatea şi
afilierea culturală, acestea având opţiunea de aşi alege liber propriile modalităţi de
integrare în ansamblul societăţii. Deşi atractiv în principiu, acest model se bazează pe un
amestec de toleranţă pasivă şi intoleranţă pasivă şi a eşuat în ambele scopuri: în
eliminarea intoleranţei în rândul populaţiei locale şi în integrarea populaţiei imigrante.
Clamând un nivel de acceptare atât de vast, această politică a determinat tolerarea unor
credinţe şi practici complet opuse valorilor europene, inclusiv a propovăduirii urii şi
onorării asasinatelor de către imami.
Zguduită de uciderea brutală în 2004 a regizorului de film Theo van Gogh de
către un islamist extremist, societatea olandeză solicită imigranţilor să adopte valorile
neerlandeze pentru a obţine permisul de rezidenţă. În mod similar, după atacurile din
Londra, în Marea Britanie s-a înregistrat o respingere a multiculturalismului.
Modelul asimilării, adoptat în principal în Franţa, ignoră diferenţele culturale şi
religioase în scopul forjării unei identităţi naţionale bazată pe idealuri civice comune.
40
Nici una dintre aceste abordări, nici soluţiile intermediare la care au recurs
Germania, Spania, Italia şi Danemarca, nu au produs rezultatele scontate, determinând în
schimb marginalizarea socială, economică, culturală şi politică a musulmanilor europeni.
Asimilarea minimizează diferenţele culturale şi religioase şi deşi atractivă în teorie este
greu de realizat în practică.
Închistarea într-o atitudine comună de indiferenţă faţă de musulmanii europeni a
generat o dublă alienare, seculară şi spirituală, vizibilă la a doua şi a treia generaţie de
musulmani europeni; eşecul integrării musulmanilor a contribuit la apariţia ghetourilor de
imigranţi, unde sărăcia, şomajul, discriminarea i-au separat de societate. În aceste
ghetouri s-au construit moschei şi s-au adus imami pregătiţi la şcolile Wahhabi/Salafi ale
islamului.
Guvernele occidentale nu au elaborat o politică coerentă de integrare, raportându-
se la noii veniţi în termeni strict economici. Un autor elveţian, Max Frisch a consemnat
expresia devenită celebră: „Noi am cerut muncitori, dar am căpătat fiinţe umane.”48
Deşi născuţi în Europa, situaţiile dezavantajoase şi lipsa de oportunităţi pentru
musulmani se menţin de mai multe generaţii, nivelul de frustrare creşte, procesul de
dobândire a unei identităţi europene este inhibat de faptul că sunt consideraţi străini, ceea
ce conduce la o profundă alienare. Alienarea este prima cauză a radicalizării. Iniţial se
aştepta ca muncitorii oaspeţi să revină în ţările de origine, dar introducerea programelor
de reunificare a familiilor le-au permis să se constituie în comunităţi pe criterii etnice în
statele europene în care lucrau. Deoarece majoritatea musulmanilor nu erau încurajaţi să
înveţe limba locală sau să urmeze forme superioare de educaţie, după un timp, minoritate
în creştere s-a văzut împinsă progresiv la marginea societăţii. Închişi în zonele
defavorizate, puţini au avut altă şansă decât să acceadă la slujbe prost plătite, cu speranţe
slabe de progres.
48
Max FRISCH, Introduction to Alexander J. Seiler, ed., Siamo Italiani—die Italiener: Gespräche mit
italienischer Gastarbeitern (Zurich: E. V. Z. Verlag, 1965).
41
Nu sărăcia şi lipsa de educaţie a condus pe musulmanii europeni spre extremism,
mai degrabă este sensul alienării înrădăcinat în problema identităţii seculare sau
religioase. Mulţi dintre islamiştii radicali din Europa aparţin clasei mijlocii bine educate,
printre ei şi atentatorii de la metroul şi liniile de autobuz din Londra. Un exemplu
revelator îl constituie cazul lui Muriel Degauque, o belgiancă de 38 de ani care a
întreprins un atac sinucigaş împotriva forţelor armate SUA din Irak. Există şi alţi născuţi
în Europa convertiţi la islamismul radical, precum teroristul cu bomba din pantof,
Richard Reid, născut la Londra.
Teroriştii sunt recrutaţi şi antrenaţi în diferite locuri de pe glob, inclusiv în
Europa. În Afganistan, al Qaeda a operat peste 40 de tabere de instrucţie; numărul
persoanelor pregătite în aceste tabere este estimat între 15.000 – 70.000 de persoane.
Şcolile religioase sunnite „Madrassahs” produc radicali având credinţa fanatică în
supremaţia islamului şi în jihad ca misiunea vieţii lor. În anul 2000 funcţionau
aproximativ 6000 de „Madrassahs” cu peste 600.000 de studenţi.
Cel mai elaborat, avansat şi realistic curs predat se referă la improvizarea şi
utilizarea dispozitivelor explozive.49
a. Spania şi terorismul
Unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, cu o limbă de naînţeles, bascii s-
au bucurat întotdeauna de privilegii sub stăpânirea spaniolă. Odată cu războiul civil din
1936 - 1939, avioanele germane, luptând de parte armatei naţionaliste a lui Franco, au
bombardat unul dintre oraşele sacre ale bascilor, Guernica, distrugere imortalizată de
Pablo Picasso..
Spania este o ţară în care trecutul glorios al civilizaţiei arabe trăieşte prin
capodopere de arhitectură precum Alhambra; spaniolii nu doresc să se antagonizeze cu
vecinii lor mediteraneeni.
În Spania există de peste 40 de ani una dintre cele mai vechi organizaţii teroriste
din vestul Europei, ETA – Euskadi ta Askatasune – libertate şi ţară bascilor, care în
dramatica sa istorie a comis peste 900 de atentate. Profilul tipic al militantului ETA este
49
Mladen VULINEC, Assistant Manager of the "Public Safety and Terrorism" branch, Interpol. One Year
After Madrid, Europa face to face with terrorism, Fighting terrorism world-wide, Paris 8 martie 2005, pg.
30.
42
următorul: tânăr bărbat, necăsătorit, provenind îndeosebi din mediul rural şi din lumea
naţionalismului basc.
b. Italia şi terorismul islamic
Potenţialii terorişti islamici au făcut obiectul unor investigaţii din partea
autorităţilor italiene. Membrii ai Grupului Islamic Armat (GIA) au fost anchetaţi la
Milano şi Napoli; cinci membrii ai GIA, capturaţi în cursul luptelor din Afganistan sunt
deţinuţi la Guantanmo. Au fost supuşi investigaţiilor şi membrii Grupului Salafist
pentru Chemare la Luptă (GSPC), una dintre persoanele anchetate, Maaroufi Tarek,
fiind un cetăţean belgian de origine tunisiană, care, a reieşit din anchetă, este un
important ideolog islamist al grupării salafiste operând în Anglia, Spania, Franţa,
Germania şi Italia. În cursul acestor anchete au ieşit în evidenţă infracţiuni de
complicitate a Grupării Salafiste la infracţiuni de imigraţie clandestină. În ceea ce
priveşte organizaţia Ansar al-Islam, al cărei obiectiv este distrugerea societăţii civile şi
instaurarea în Kurdistanul irakian a unui regim Salafist simila cu cel Taliban din
Afganistan, investigaţiile efectuate au dovedit existenţa unor reţele de recrutare folosite
pentru trimiterea voluntarilor mujahedini în tabere de antrenament localizate în nordul
Irakului, pe o rută având punctul de plecare în Italia şi opriri în Turcia şi Siria.
Italia este interesată nu numai de fenomenul recrutării şi exportării luptătorilor
islamici dar şi de fenomenul atacurilor sinucigaşe cu bombe pe teritoriul italian.
c. Explozia „jihadului” în Marea Britanie
Sinucigaşii purtători de bombe, kamikaze crescuţi în casă, britanicii născuţi şi
crescuţi în Leeds, au devenit cel mai groaznic coşmar al londonezilor. Această terifiantă
constatare a venit ca un duş rece. Până la atacurile de la Londra europenii au încercat să
se convingă de faptul că noul terorism suicidal este o varietate foarte străină de cultura
europeană. Britanicii au crezut că modelul lor de integrare bazat pe coexistenţa diferitelor
comunităţi îi va feri de extremism.
O parte a presei a blamat drept cauză a atacurilor războiul din Irak, altă parte
fanatismul religios, sau impactul malign al multiculturalismului şi corectitudinii politice a
segregat societatea britanică determinând apariţia unor comunităţi musulmane închise
valorilor britanice, în timp ce forţele legii călcau pe coji de ouă de temă să nu ofenseze.
43
New York Times a introdus termenul de „londonistan” descriind cum ţara a devenit un
adăpost sigur pentru terorişti, o răscruce a terorii.
De la atentatele din metroul londonez, serviciile de informaţii europene se
confruntă cu o întrebare dificilă: cum poţi opri un inamic dacă nu-l poţi identifica şi
categorisii efectiv? Inabilitatea de a creiona profilul inamicului continuă să fie un
dezavantaj evident pentru antiterorism; autorităţile britanice deţineau informaţii despre un
număr de 3000 de musulmani britanici au fost antrenaţi în cursul anilor 90 în taberele al
Qaeda, precum şi în lagătură cu 53 de musulmani britanici angajaţi în acte de terorism pe
teritoriul altor state. Înainte de atacul de la Londra autorităţile au reuşit să dejoace 6
tentative serioase în interiorul Marii Britanii.
Adesea teroriştii sinucigaşi erau caracterizaţi drept indivizi introvertiţi, furioşi,
frustraţi, marginalizaţi, dominaţi de o ură atât de profundă încât doresc să se supună
supremului sacrificiu. Aceasta este problema specifică Marii Britanii, când vorbeşti
despre portretul robot al suspectului de terorism sinucigaş lista devine foarte lungă: sunt
membrii diferitelor comunităţi de imigranţi, dar şi fenomenul britanicilor convertiţi la
islam, sunt elevi de 18 ani, dar şi un profesor, persoane originare din Pakistan dar şi din
Caraibe, indivizi ca Richard Reid – condamnat pentru atentatul cu bomba din pantof –
delincvent juvenil care şi-a petrecut o mare parte din viaţă în închisoare, dar şi un
absolvent al unei universităţi de frunte, oameni de culoare, dar şi albi.
Se pare că în cazul teroriştilor sinucigaşi portretul robot nu are relevanţă.
Fundamental este modul în care se reuşeşte ruperea cercului recrutării şi regenerării care
susţine organizaţiile teroriste, identificarea căilor de contracarare a propagandei şi urii,
principalele arme ale inamicului.
44
CAPITOLUL VI
UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ANTITERORISMUL. RIPOSTA
ÎMPOTRIVA TERORII ŞI RESPECTAREA DREPTURILOR
OMULUI ÎN EUROPA
Numirea unui coordonator european al luptei împotriva terorismului în persoana
lui M. Gijs de Vries şi intrarea în vigoare cu anticipaţie a clauzei de solidaritate
prevăzută de tratatul constituţional european sunt unele dintre cele mai recente măsuri
adoptate la nivelul comunităţii europene.
Principalele instrumente de acţiune U.E. împotriva terorismului constau în
armonizarea legislativă, coordonarea operaţională a serviciilor statelor membre şi
dialogul cu statele terţe. Cele mai recente realizări, planuri de acţiune şi activităţi ale
Comisiei U.E .sunt menţionate în MEMO/07/98 Brussels, din 12 March 2007. De
asemenea la nivelul UE au existat dezbateri aprinse în legătură cu necesitatea adoptării
unor măsuri dure şi de urgente împotriva extremismului religios şi terorismului.
Apărătorii drepturilor omului se sprijină pe afirmaţia că adoptarea regulilor de
urgenţă nu poate preveni atacurile teroriste împotriva statelor europene, comportamentul
terorist fiind rezultatul disperării numeroşilor săraci, oprimaţi şi lipsiţi de orice drepturi
din ţările lumii a treia. Acest fenomen nu poate fi controlat decât prin adoptarea de către
UE a unei strategi de prevenire a conflictelor şi elaborarea unei politici de ajutorare
pentru dezvoltare în cadrul lumii a treia. Din această perspectivă, adoptarea unui cadru
legal de urgenţă nu demonstrează decât voinţa politică a guvernelor naţionale de a
consolida doar aspectele de strictă securitate a politicilor implementate cu privire la
diferitele probleme sociale.
În acest sens s-a afirmat că „războiul împotriva terorii” are puţine în comun cu
combaterea terorismului, principalul său obiectiv constând în erodarea drepturilor
45
fundamentale în cadrul UE, iar Raportul Watson constituie un text care în numele
antiterorismului, pune pur şi simplu în pericol cele mai democratice libertăţi.50
Faptul că războiul împotriva terorismului a servit drept pretext pentru
reintroducerea de către unele state vest-europene a unor măsuri suplimentare de securitate
a fost denunţată de mai mulţi deputaţi europeni care au afirmat că numeroase guverne
europene au folosit acţiunile criminale teroriste din 11 septembrie împotriva Statelor
Unite drept pretext pentru elaborarea unor măsuri legislative care restrâng libertăţi ce nu
au nici o legătură cu combaterea terorismului, ci cu controlul şi stoparea creşterii puterii
opoziţiei împotriva unei ordini economice şi sociale inumană şi nedreaptă51
.
Alte voci au evidenţiat că sub pretextul combaterii terorismului se realizează de
fapt o incriminare a demonstraţiilor sociale52
, iar diferitele guverne europene se pregătesc
să dezvolte un adevărat arsenal pentru restrângerea libertăţilor, fiind de acum comună
paralela dintre emigranţi, tineri, delincvenţi şi terorişti53
.
Deoarece gestionarea ameninţării globale teroriste necesită consolidarea constantă
a serviciilor de informaţii, se apreciază că legislaţia antiteroristă nu trebuie în nici un sens
să servească în primul rând la combaterea activităţilor teroriste; peste toate ea acordă UE
puteri mai mari de a desfăşura investigaţii, precum Sistemul Informaţional Schengen II
sau mandatul de arestare european, ceea ce înseamnă o intervenţie mai accentuată a
statului civil modern şi o slăbire a apărării acuzatului, oricine ar fi acesta54
.
6.1. Politici antiteroriste ale UE
Cooperarea antiteroristă a statelor membre UE are o tradiţie îndelungată,
debutând în anul 1967, în afara cadrului oferit de tratatele europene, prin constituirea
50
Krivine (GUE/NGL), sitting of 6 Februarie 2002 51
Di Lello Finuoli (GUE/NGL), sitting of 28 Noiembrie 2001.
52 Krivine (GUE/NGL), sitting of 23 Octombrie 2002. “Trebuie subliniat aici faptul că mai mulţi deputaţi
au comentat defavorabil definiţia terorismului, ea rămânând vagă şi aptă să producă încălcări majore ale
drepturilor sindicale, libertăţii de expresie şi de asociere. Unul dintre exemplele cel mai des invocate îl
reprezintă incriminarea demonstraţiilor anti-globalizare.” Aceste aspecte au fost prezentate de deputaţii:
Boumediene-Thiery (Greens/ALE), la 28 Noiembrie 2001 ; Maes (Greens/ALE), la 28 Noiembrie 2001; Di
Lello Finuoli (GUE/NGL), la 28 Noiembrie 2001; Buitenweg (Greens/ALE), 6 Februarie 2002; Krivine
(GUE/NGL), 6 Februarie 2002 şi 23 Octombrie 2002; Nogueira Román (Greens/ALE), la 23 Octombrie
2002. 53
Krivine (GUE/NGL), sesiunea din 23 Octombrie 2002. Slăbirea poziţiei juridice a emigranţilor şi
solicitanţilor de azil şi chiar a persoanelor care acordă sprijin acestora a fost semnalată şi de deputatul
Boumediene-Thiery (Greens/ALE), în cursul sesiunii din 28 Noiembrie 2001. 54
Schröder, Ilka (GUE/NGL), sesiunea din 23 Octombrie 2002.
46
grupului TREVI (terorism, radicalism, extremism şi violenţă internaţională) destinat să
consolideze schimbul de informaţii în aceste domenii.
Într-un context determinat şi de atacurile teroriste de la Istambul, Madrid şi
Londra, care au atins inima Europei, U.E. s-a angajat activ în campania antiteroristă pe
ambele fronturi, politic şi respectiv militar. Şirul sângeros de atentate comise împotriva
Statelor Unite - New York şi Washington la 11.09.2001, împotriva Spaniei - Madrid, la
11.03.2004 şi a Marii Britanii – Londra, la 07.07.2005, a propulsat lupta împotriva
terorismului şi a radicalismului islamist la rang de prioritate la nivelul Alianţei Nord
Atlantice şi al Uniunii Europene.
Politicile antiteroriste elaborate de statele membre UE au vizat consolidarea
reţelelor de cooperare internaţională dintre autorităţile cu atribuţii în aplicarea legii,
serviciile de informaţii şi judecători precum şi prin adoptarea temporară sau permanentă a
mai multor măsuri excepţionale55
Pornind de la prezumţia că anumite garanţii legale privind drepturile şi libertăţile
civile nu sunt compatibile cu o luptă eficientă împotriva noilor ameninţări teroriste, în
zilele noastre regulile excepţionale sunt prezentate drept absolut necesare pentru
asigurarea protecţiei populaţiei europene. Totuşi tendinţa de răspândire a modelului de
guvernare prin măsuri extraordinare a provocat la nivelul tuturor statelor europene
numeroase critici din partea clasei politice şi a societăţii civile.
6.2. Dezbaterile antiteroriste din Parlamentul European
Excepţie făcând Decizia Consiliului din 3 decembrie 1998 prin care se solicita
EUROPOL să acorde atenţie crimelor legate de terorism56
, până la atacurile teroriste de la
11 septembrie 2001, poziţia UE faţă de terorism a fost strict de natură politică. Toate
instituţiile europene au condamnat constant terorismul, dar elaborarea unui concept, a
unei strategii comune antiteroriste, sau cel puţin definirea rolului UE în combaterea
terorismului, nu au fost înscrise pe agenda sa politică.
55
Tsoukala ANASTASSIA, ―Democracy against Security: the debates about Counter Terrorism in the
European Parliament, September 2001-June 2003‖, Alternatives, 2004, vol.29, August-Octombrie: 417-439 56
Council Decision of 3 December 1998 instructing Europol to deal with crimes committed or likely to be
committed in the course of terrorist activities against life, limb, personal freedom or property (Council
Decision 99/C 26/06, Official Journal C26 of 30 January 1999).
47
Persistenţa fenomenului terorist în mai multe state europene (Spania, Franţa,
Grecia, Italia) şi evoluţiile în plan internaţional, au determinat Comitetul pentru
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, justiţie şi afaceri interne să elaboreze un Raport
asupra rolului UE în combaterea terorismului în scopul creării unui spaţiu comun de
libertate, securitate şi justiţie.
Acest Raport, nr.A5-0273/2001, prezentat la 5.09.2001 deputaţilor europeni avea
în vedere adoptarea unei recomandări pentru stabilirea legislaţiei penale şi a regimului
sancţionator comun minimal, abolirea procedurilor formale de extrădare, aplicarea
principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi stabilirea mandatului de
arestare şi percheziţie european în lupta împotriva terorismului. În esenţă Raportul viza
adoptarea pentru prima dată la nivel european a unor măsuri de urgenţă în numele luptei
antiteroriste.
Pe parcursul a şapte sesiuni 57
şi dezbateri între septembrie 2001 şi iunie 2003,
Parlamentul European a analizat prevederile raportului iar pe parcursul dezbaterilor
desfăşurate s-a apreciat drept foarte importantă evoluţia raporturilor dintre esenţa
măsurilor antiteroriste propuse şi asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, la nivelul legislativului european.
Politica antiteroristă propusă a creat în rândul deputaţilor europeni două curente
de opinie: - primul potrivit căruia în urma adoptării măsurilor propuse nu vor exista
încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale omului;
- al doilea conform căruia, pericolul ca măsurile antiteroriste să constituie o
ameninţare la adresa drepturile omului, nu era doar ipotetic.
Poziţiile au fost diferite şi în raport de un eveniment cheie al perioadei, respectiv
producerea atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. Analiza, chiar succintă, a tezelor
57
Analiza se referă la dezbaterile derulate pe parcursula a 7 sesiuni, respectiv: 5 septembrie 2001, 19
septembrie 2001, 28 noiembrie 2001, 6 februarie 2002, 9 aprilie 2002, 23 octombrie 2002, 12 martie 2003,
precum şi la dezbaterile din cadrul sesiunii extraordinare din 12 septembrie 2001. În această perioadă
grupurile politice din Parlamentul European erau: PPE-DE (Group of the European People‘s Party and
European Democrats - 232 membrii); PSE (Group of the Party of European Socialists - 175 membrii);
ELDR (Group of the European, Liberal, Democrat and Reform Party - 53 membrii); GUE/NGL
(Confederal Group of the European United Left/Nordic Green Left - 49 membrii); Greens/ALE (Group of
the Greens/European Free Alliance - 45 membrii); UEN (Union for Europe of the Nations - 23 membrii);
EDD (Group for a Europe of Democracies and Diversities - 18 membrii); NI (Non-attached - 31 membrii).
48
şi argumentelor folosite în susţinerea lor va releva principalele dileme cu care se
confruntă în problematica antiteroristă Uniunea Europeană începând cu anul 2001 până în
prezent.
Înainte de 9/11 negarea oricărei posibilităţi de încălcare a drepturilor şi libertăţilor
civile porneşte de la ideea că măsurile contrateroriste dure trebuiesc acceptate nu doar
pentru că sunt absolut necesare în lupta împotriva terorismului, dar şi pentru că, dacă sunt
aplicate corect, în limitele statului de drept, ele nu pot în nici un caz primejdui ci doar
proteja drepturile omului. Susţinătorii acestui punct de vedere se opuneau adoptării unor
legi şi proceduri excepţionale pe care le considerau adevăratele pericole ale democraţiei,
deoarece astfel de măsuri ar priva guvernele de superioritatea morală şi le pot transforma
în state teroriste.58
Lupta împotriva terorismului a fost identificată cu lupta pentru
libertate, respectarea drepturilor omului şi statul de drept, iar prin implementarea noilor
măsuri justiţia trebuie să deţină instrumentele pentru garantarea libertăţilor fundamentale
care constituie baza construcţiei europene şi au fost restricţionate de terorism.
Avertismentele privind încălcarea drepturilor omului porneau de la tendinţa
recurentă a statelor de a adopta politici de securitate invocând ameninţarea teroristă drept
scuză pentru legitimarea restrângerii drepturilor fundamentale. Se insista că sub nici un
motiv sporirea activităţii criminale a grupurilor teroriste nu trebuie folosit ca un alibi, la
nivel naţional sau european, pentru adoptarea unor măsuri care sunt incompatibile cu
statul de drept şi principiile democratice.
După 9/11 emoţia provocată de atacurile teroriste a generat în rândul deputaţilor
europeni un consens larg pentru necesitatea consolidării represiunii împotriva atacurilor
teroriste, prin revigorarea cooperării internaţionale în domeniul culegerii şi procesării
informaţiilor, armonizarea sistemelor judiciare şi legislative.
Cu privire la măsurile de urgenţă ce trebuiau adoptate s-au distins trei curente:
- apărătorii tezei necesităţii măsurilor de urgenţă;
- cei care exprimau o dublă îngrijorare;
- susţinătorii tezei apărării drepturilor omului.
CAPITOLUL VII
58
Watson (ELDR) autor al Raportului.
49
CONSTRUCŢIA ANTITERORISTĂ A UNIUNII EUROPENE,
7.1. Măsuri normative antiteroriste
U.E. a adoptat o definiţie comună a terorismului, iar Decizia Cadru din 13 iunie
2002 referitoare la lupta împotriva terorismului cuprinde şi o definiţie a infracţiunilor
teroriste inclusiv a apartenenţei la un grup terorist, prevăzând şi sancţiunile corelative.
Decizia constituie primul instrument internaţional care defineşte actul terorist din
perspectiva scopului urmărit.
Mandatul de arestare european, creat prin Decizia Cadru din 13 iunie 2002,
înlocuieşte convenţiile de extrădare printr-o procedură de predare mult mai rapidă,
realizată prin intervenţia exclusivă a autorităţilor judiciare. Mandatul suprimă principiul
dublei incriminări – potrivit căruia faptele care fac obiectul anchetei penale sau
condamnării trebuie să constituie infracţiune atât în statul membru de executare cât şi în
statul membru emitent al mandatului - pentru 32 de infracţiuni grave printre care şi
terorismul. Statele membre trebuie să consimtă la remiterea propriilor cetăţeni şi la
respectarea unui termen de 90 de zile. Faptul că Italia a remis autorităţilor britanice în
timp record, una dintre persoanele suspectate de producerea atentatelor de la Londra din
21 iulie 2005, reţinute la Roma, se datorează procedurilor instituite de mandatul
european.
Măsurile privind îngheţarea fondurilor sau surselor financiare a persoanelor, ori
entităţilor implicate în acte de terorism au fost adoptate în aplicarea Rezoluţiei
Consiliului de Securitate ONU nr. 1372/2001. Lista persoanelor sau entităţilor vizate în
rezoluţie este actualizată periodic. A treia Directivă privind spălarea banilor şi
prevenirea finanţării terorismului adoptată la 25 octombrie 2005 împreună cu
Regulamentul privind controlul mişcării banilor lichizi au completat cadrul juridic
european.
Pentru acordarea de compensaţii victimelor terorismului a fost adoptată Directiva
din 29 aprilie 2004, iar mai multe programe de acordare a asistenţei victimelor au fost
adoptate.
Franţa, Irlanda, Marea Britanie şi Suedia au depus proiectul unei Decizii Cadru
vizând armonizarea normelor ce reglementează conservarea informaţiilor de trafic
50
deţinute de furnizorii de servicii de comunicaţie. Comisia şi Parlamentul European au
contestat temeiul juridic al proiectului şi au formulat un proiect concurent de directivă,
depus de Comisie în septembrie 2005.
7.2. Coordonarea operaţională
În cadrul EUROPOL, la Haga, a fost constituit un „task force” destinat luptei
împotriva terorismului, a cărui eficacitate este deocamdată limitată datorită reticenţei
serviciilor de informaţii ale statelor membre de al alimenta cu informaţii considerate
sensibile.
Unitatea de cooperare judiciară EUROJUST, creată prin Decizia Consiliului din
28 februarie 2002, reprezintă o instituţie aflată încă la început dar care poate aduce o
contribuţie utilă la lupta împotriva terorismului. Alcătuit din procurori, magistraţi sau
ofiţeri de poliţei având competenţe echivalente în statele membre, EUROJUST facilitează
şi sprijină anchetele transfrontaliere şi poate solicita autorităţilor unui stat membru
întreprinderea unei anchete sau cercetări cu privire la fapte precis determinate.
Schimbul de informaţii între serviciile Statelor membre a fost îmbunătăţit datorită
detaşării experţilor naţionali din grupul antiterorist GAT în cadrul centrului de situaţii
comune SITCEN.
Tratatul de la Prüm, cunoscut şi sub numele de Schengen III a fost semnat al 27
mai 2005 de un număr de 7 state membre ale U.E.59
Scopul declarat al Tratatului de la
Prüm este de a dezvolta în continuare cooperarea europeană, de a juca un rol de
pionierat în stabilirea celor mai înalte posibil standarde de cooperare, îndeosebi prin
intermediul schimbului de informaţii, în domeniul combaterii terorismului,
criminalităţii transfrontaliere şi migraţia ilegală, lăsând deschisă participarea la o astfel
de cooperare tuturor statelor membre UE.60
59
Franţa, Germania, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Spania. 60
Tratatul de la Prüm, Preambul pg. 3
51
Există însă şi păreri care afirmă că Tratatul interguvernamental de la Prüm, nu
constituie o încercare tehnică de accelerare a schimbului de informaţii între statele
semnatare, ci subminează procesul de europenizare, reprezentând fundamental o forţă
politică importantă şi compensatorie faţă de spaţiul de european de libertate, securitate şi
justiţie, pe care în loc să-l consolideze, îl slăbeşte.61
O primă critică adresată Tratatului
de la Prüm este că acesta a creat ierarhii în interiorul UE, în sensul că dacă un anumit
grup de state membre decid să creeze o structură aplicabilă tuturor, se poate declanşa un
joc pe niveluri multiple care poate să vicieze credibilitatea uniunii.
În al doilea rând concentrându-se asupra schimburilor de informaţii Tratatul
concurează cu „principiul accesibilităţii‖ promovat de Comisie şi avut în vedere de
Programul de la Haga din octombrie 2005. Astfel în cadrul iniţiativei „Proposal for a
Council Framework Decision on the exchange of information under the principle of
availability, COM(2005) 490 final, Brussels, 12.10.2005.”
Comisia Europeană a propus înlocuirea principiului potrivit căruia informaţiile
aparţin autorităţilor statale (conform legislaţiei privind protecţia datelor personale) şi pot
fi transmise doar altui stat membru în condiţiile stabilite de statul deţinător, cu principiul
accesibilităţii. Conform principiului disponibilităţii autorităţile oricărui stat membru vor
avea acelaşi drepturi de acces la informaţiile deţinute de orice autoritate din cadrul UE,
dacă se conformează normelor aplicabile în statul ce deţine informaţiile. Prin acest
procedeu elementele naţionale privind colectarea, deţinerea şi manipularea informaţiilor
şi datelor personale conţinute de constituţiile naţionale se transformă într-un drept
european extins de folosire a informaţiilor, iar graniţele naţionale sunt înlăturate.
În contrast Tratatul de la Prüm creează o bază de date a cărei utilizare este
restricţionată la cele 7 state semnatare. Instituţionalizând o nouă graniţă electronică între
cei 7 şi cei 18, Tratatul provoacă o nouă zgârietură integrării europene.
Un document important în orientarea antiteroristă europeană îl reprezintă
Strategia Uniunii Europene privind lupta împotriva terorismului şi planul de acţiune
difuzate la 15 noiembrie 2005. Intitulat Strategia Uniunii Europene vizând lupta contra
terorismului, prevenire, protecţie, dezorganizare, reacţie, angajamentul strategic al UE în
61
Thierry BALZACQ, Didier BIGO, Sergio CARRERA and Elspeth GUILD, ―Security and the Two-Level
Game: The Treaty of Prüm, the EU and the Management of Threats‖, Center for European Policy Studies,
Working Document nr. 234/ianuarie 2006
52
lupta împotriva terorismului la scară mondială porneşte de la necesitatea respectării
stricte a drepturilor omului şi restituirea Europei cetăţenilor săi, permiţându-le să trăiască
într-un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei.62
În cadrul acestei strategii, la 1
decembrie 2005 Consiliul pentru justiţie şi afaceri interne a prezentat Strategia UE
privind lupta împotriva radicalizării şi recrutării teroriştilor63
.
7.3. Intensificarea dialogului cu statele terţe
Acţiunea Uniunii Europene în materia luptei antiteroriste este complementară
altor nivele de cooperare; ea nu elimină colaborările bilaterale care şi-au dovedit eficienţa
şi nu contravine abordărilor globale dezvoltate în cadrul ONU.
Parteneriatul transatlantic împotriva terorismului s-a materializat prin semnarea a
două acorduri între EUROPOL şi SUA în 2001 şi 2002 urmate de două acorduri pentru
asistenţă mutuală judiciară şi privind extrădarea convenite în iunie 2003. Mai multe
iniţiative au fost adoptate în materia siguranţei transporturilor maritime şi aeriene. Un
acord privind tratamentul şi transferul informaţiilor referitoare la pasageri (PNR) de către
transportatorii aerieni către autorităţile americane care a fost convenit la 17 mai 2004, a
format obiectul unui recurs al Parlamentului European înaintat Curţii Europene de
Justiţie.
O asistenţă axată pe ţările prioritare situate în Magreb şi Asia de sud-est a fost
acordată ca parte componentă a parteneriatului euro-mediteranean. La reuniunea de la
Barcelona din 28 noiembrie 2005 a fost adoptat un Cod de conduită contra terorismului.
Cooperarea cu partenerul strategic Rusia se intensifică în cadrul procesului de
construire a spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie.
62
Stratégie de l'Union européenne visant à lutter contre le terrorisme, CONSEIL DE L'UNION
EUROPÉENNE doc. 14469/05 JAI 423 ECOFIN 353 TRANS 234 RELEX 639 ECO 136 PESC 1010
COTER 72 COSDP 810 PROCIV 174 ENER 172 ATO 103 63
http://europa-eu-un.org/articles/en/article_5385_en.htm
53
CAPITOLUL VIII
CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI ŞI ANTITERORISMUL.
Începând cu anul 2001 statele membre al Consiliului Europei şi Uniunii Europene
au răspuns noilor ameninţări teroriste, în primul rând prin mijloacele şi metodele
tradiţionale juridice, de asigurare a respectării legii, ordinii de drept şi principiilor
fundamentale ale democraţiei. Astfel au fost examinate problemele ridicate de experienţa
54
antiteroristă a coaliţiei internaţionale coordonate de SUA, luându-se în calcul faptul că
deja societatea europeană şi apărătorii drepturilor omului s-au întâlnit cu astfel de situaţii
iar pentru Europa era necesară trecerea de la modelele tradiţionale de asigurare a
respectării legii şi democraţiei, la modelul militar american antiterorist,.
În această ipoteză accentul va cădea pe, utilizarea liberală a forţei, introducerea
detenţiei şi jurisdicţiei militară asupra inamicului terorist, iar situaţia reprezentanţilor
radicalismului islamic poate deveni foarte sensibilă, simpla apartenenţă la grupurile
fundamentaliste generând suspiciuni.
În Europa, după cel de-al doilea război mondial, în era drepturilor omului,
ameninţările la adresa statelor din partea unor grupări religioase islamice, motivate politic
au fost relativ rare, excepţiile constând în diferite campanii ale kurzilor împotriva Turciei
şi ale cecenilor împotriva Rusiei.
Au avut loc, pentru perioade îndelungate de timp, acţiuni teroriste comise de IRA
şi ETA în Irlanda de Nord, Spania şi Franţa, iar islamiştii au produs unele atacuri
spectaculoase, precum atentatul cu bombă de la Lockerbie.
Drept consecinţă unele dintre statele ameninţate de terorism, indiferent de
orientarea sa religioasă, au adoptat măsuri administrative pentru protecţia aeroporturilor,
au îmbunătăţit tehnicile şi metodele de investigare, au adoptat chiar legi speciale, iar în
foarte puţine situaţii au găsit necesar să declare starea de urgenţă şi să suspende anumite
drepturi civile.
Ce nu au făcut statele europene? Nu au declarat război împotriva terorismului.
Din 2001 SUA a fost nevoită să dubleze instrumentele justiţiei penale antiteroriste
cu acţiunea militară. În prezent nu există un război antiterorist ca atare, ci un conflict
armat asimetric între SUA şi al Qaeda. Nici una dintre categoriile moderne ale dreptului
internaţional umanitar, sau al conflictelor armate naţionale ori internaţionale, nu se
potriveşte acestui conflict. Astfel, al Qaeda a dovedit capacitatea de a derula operaţiuni
militare la nivelul la care acestea pot fi considerate un conflict militar. Mai mult decât
atât, având în vedere structura informală a al Qaeda, aceste ostilităţi pot degenera într-un
conflict cu categorii mai puţin diferenţiate de organizaţii urmărind scopuri politice
islamiste.
55
Acest tip de conflict este diferit faţă de formele de luptă implicate în cele mai
multe dintre deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului privind terorismul. Multe
dintre aceste decizii au avut în vedere violenţe separatiste sau revoluţionare produse în
interiorul unui stat. Insurgenţii locali care încercau să obţină controlul asupra unei părţi
din teritoriul statal înfruntau diferite măsuri menite să limiteze distrugerile provocate
bunurilor sau persoanelor.
Actele teroriste nu sunt de competenţa CEDO, dar statele invocă circumstanţieri
teroriste pentru a-şi justifica acţiunile antiteroriste64
Natura asimetrică a jurisdicţiei Curţii
admite punerea în discuţie a terorismului indirect, în cauzele introduse împotriva statelor.
Convenţia Europeană ca şi alte instrumente juridice în domeniu prevăd mai multe
posibilităţi de limitare sau derogare de la drepturile şi libertăţile garantate.
Situaţiile în care se poate deroga de la normele juridice privind drepturile omului
prevăzute de Convenţia Europeană, ori de câte ori exerciţiul acestora poate fi restrâns, ori
limitat sunt: clauze de derogare cu incidenţă permanentă prevăzute în mod distinct de
Convenţie; clauza de derogare generală prevăzută de art. 15; situaţia în care limitările sau
restrângerile sunt prevăzute în chiar corpul normei care le garantează.
Clauza de derogare generală, în situaţii excepţionale şi pentru perioade
determinate, se întemeiază pe necesitatea care legitimează adoptarea de măsuri
excepţionale în cazul producerii unor evenimente excepţionale, cum ar fi incidenţa unor
atacuri teroriste.
Aşa după cum am mai arătat tipul de măsuri adoptate de state împotriva
terorismului merg de la cele de natură tehnico – administrativă, logistică, politică, sau
juridică penală – amendarea legilor existente sau adoptarea unor legi excepţionale – până
la cele militare.
64
Brogan v. United Kingdom, ECHR, Series A, No. 145-B, pag. 61.
56
CAPITOLUL IX
CONCLUZII
Ameninţarea noului terorism internaţional, derivă dintr-un set de trăsături care
includ:
a. caracterul incorigibil, imprevizibil, neselectiv şi global al terorismului;
b. erodarea structurilor organizatorice tradiţionale;
c. imposibilitatea identificării unei tipologii comune, a unui model comportamental
sau portret robot al noului terorist;
d. manifestarea inamicului din interior, educat, aparţinând clasei mijloci, care se
întoarce împotriva valorilor şi societăţii în care s-a născut şi a crescut;
e. fanatismul motivat religios, justificarea omorului ca o cale spre vindecare,
necesitatea distrugerii sociale totale ca parte a procesului de purificare,
f. preocuparea pentru armele de distrugere în masă,
g. nivelul ridicat de periculozitate decurgând din predilecţia atacurile suicidale şi
intenţia directă de a provoca cât mai multe victime şi distrugeri materiale masive;
h. cultul personalităţii unui lider spiritual dominant, ai cărui discipoli urmăresc să
devină clone perfecte65
.
Aceste trăsături, luate împreună, realizează a o distanţare semnificativă de cultura
grupurilor şi organizaţiilor teroriste anterioare şi reprezintă o ameninţare serioasă la
adresa lumii civilizate.
Catalogarea noului terorism drept incorigibil conduce la o regândire fundamentală
a metodelor şi scopurilor măsurilor antiteroriste şi, într-un sens mai larg, a obiectivelor
politicii externe. Teoria noului terorism care identifică riscul atacului terorist ca fiind
65
Robert J. LIFTON, Destroying the World to Save It: Aum Shinrikyo, Apocalyptic Violence, and the New
Global Terrorism (New York: Metropolitan Books, 1999).
57
global, nediscriminatoriu şi incorigibil, a creat justificarea pentru un nou principiu
preventiv antiterorist: o strategie care scuză cele mai excesive răspunsuri din partea
instituţiilor statale şi a organismelor politice. Noul terorism, reprezentând o ameninţare
ubicuă impune răspunsuri ubicue cel mai adesea materializate în expansiunea rapidă a
politicilor antiteroriste împotriva musulmanilor, solicitanţilor de azil şi protestatarilor.
Este un răspuns care legitimează ţintirea grupurilor asociate tangenţial cu terorismul şi
care uneori se manifestă prin criminalizare acestora, hărţuirea rasială, sau victimizare
violentă.
Fenomenul denumit ciocnirea civilizaţiilor a fost şi este încă vehement criticat;
dar după 11 septembrie 2001, graniţa dintre zona musulmană, (dar al-islam, casa
supuneri) şi zona ne-musulmană, (dar al-harb,casa războiului) s-a conturat de-a lungul
unei linii care se întinde pe patru continente.
De o parte şi de alta a acestei linii, după încetarea războiului rece, au loc frecvent
conflicte denumite locale, parohiale sau sectare, care sunt de fapt bătălii între populaţiile
istorice musulmane şi non-musulmane.
Motivele reale a majorităţii conflicte contemporane, denumite religioase sau
etnice, constau în lupta pentru redistribuirea bunurilor, pentru dreptul de a deţine,
vinde şi cumpăra pământ şi resurse naturale, precum şi în lupta pentru puterea
politică. În acelaşi timp liderii organizaţiilor extremiste şi teroriste recurg la propaganda
şi sloganurile religioase pentru a atrage noi adepţi.66
În concluzie este greşit să vorbim despre religie în general şi despre islam în
particular ca motiv pentru emergenţa şi răspândirea terorismului şi extremismului.
Factorul religios este larg utilizat de către organizaţiile religioase radicale pentru
atingerea scopurilor, inclusiv prin folosirea terorii, ca mijloc. Extremiştii atrag un
suficient de mare număr de adepţi clamând restaurarea justiţiei şi a adevărului; pot fi
aceste două valori considerate drept surse ale terorismului?
Problema extremismului şi terorismului islamist se manifestă doar atunci când
islamul este utilizat pentru atingerea unor obiective politice. Putem folosi acest termen
dacă ne referim la terorismul şi extremismul manifestat la nivel naţional, dar nu ne este
66
Syroezhkin, K., ‗Truth and Lies About Islamic Extremism‘, Kontinent, 19(57), 2001,
www.continent.kz/2001/ 19/10.html.
58
permis să generalizăm acuzaţia de terorism sau extremism la nivelul religiei islamice sau
al civilizaţiei musulmane, în întregul său.
Terorismul provoacă pierderi, iar această activitate trebuie combătută politic şi
militar, cercetată şi judecată penal. Uneori imperfecţiunile luptei antiteroriste pot
produce consecinţe teribile, care însă nu trebuie puse pe seama incompetenţei statelor.
Distincţia dintre utilizarea legală şi ilegală a forţei este esenţială. Primatul legii impune şi
riscul ca legea să nu ne poată proteja perfect, ca atentatorul să poate pătrunde prin breşele
pe care o poliţie de securitate, mai puternică şi mai fermă, l-ar fi putut opri. S-a calculat
că preţul pentru o mai viguroasă combatere a terorismului este abuzul, greşeala, excesul.
Pe de o parte, o societate democratică trebuie să adopte anumite măsuri de natură
preventivă sau represivă pentru a se proteja împotriva ameninţărilor teroriste la adresa
celor mai importante valori şi principii pe care ea se bazează.
Pe de altă parte, autorităţile publice, legislativul, instanţele judecătoreşti,
administraţia, deţin obligaţia legală de a adopta măsurile în acest sens cu respectarea
strictă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale consfinţite de Convenţia europeană asupra
drepturilor omului şi de alte instrumente obligatorii.
B I B L I O G R A F I E
- Ilie Popescu şi colectiv, Terorismul internaţional- flagel al lumii contemporane, Ed. M.A.I.,
Bucureşti, 2003.
- Martin VAN CREVELD, ―In Wake of Terrorism, Modern Armies Prove to Be Dinosaurs of Defense,‖
New Perspectives Quarterly, Vol. 13, No. 4, Fall 1996,
- S. K. Malik, The Quranic Concept of War (Lahore, India:Wajidalis, 1979), citat de Yossef Bodansky, Bin
Laden (Roosevelt, Calif.: Prima Publishing, 1999),
- Petrus C. VAN DUYNE, Threats and Phantoms of Organized Crime, corruption and Terrorism, Critical
European perspectives, Wolf Legal Publishers, Nijmengen, 2004,
- Société des Nations, Comité d'experts pour codification du Droit international. Réponse des
gouvernements, Document C.196.M.70.1927.V, p.221. -
Vespasien V. PELLA, L'Union Interparlementaire et le Droit Pénal International, Imprimerie Darantiére,
Dijon, 1939, -
Vespasien V. PELLA "La Cour Pénale Internationale et la répression du terrorisme", Revue de Droit
Pénale et de Criminologie, avril 1938. - Ferencz B BENJAMIN., „From Nuremberg to Rome: The Prosecution of International Crimes” 1998
http://www.benferencz.org/arts/27.html
- Henry KISSINGER, „Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacz for 21st Century”,
Simon & Schuster, New York, 2002, p.292.
59
- Hall GARDNER, „Four forms of terrorism”, http://www.nthposition.com/fourforms.php -
Samuel P. HUNTINGTON,The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order,Simon &
Schuster,N.York, 2003 - New York Times, 10 septembrie 1992, p.A6, Washington Post 2 februarie 1996 .
- Robert J. LIFTON, Destroying the World to Save It: Aum Shinrikyo, Apocalyptic Violence, and the New
Global Terrorism (New York: Metropolitan Books, 1999).
- Syroezhkin, K., ‗Truth and Lies About Islamic Extremism‘, Kontinent, 19(57), 2001,
www.continent.kz/2001/ 9/10.html.
- Brogan v. United Kingdom, ECHR, Series A, No. 145-B.
- Stratégie de l'Union européenne visant à lutter contre le terrorisme, CONSEIL DE L'UNION
EUROPÉENNE doc. 14469/05 JAI 423 ECOFIN 353 TRANS 234 RELEX 639 ECO 136 PESC 1010
COTER 72 COSDP 810 PROCIV 174 ENER 172 ATO 103 .
- http://europa-eu-un.org/articles/en/article_5385_en.htm .
- Council Decision of 3 December 1998 instructing Europol to deal with crimes committed or likely to be
committed in the course of terrorist activities against life, limb, personal freedom or property (Council
Decision 99/C 26/06, Official Journal C26 of 30 January 1999).
- Mladen VULINEC, Assistant Manager of the "Public Safety and Terrorism" branch, Interpol. One Year
After Madrid, Europa face to face with terrorism, Fighting terrorism world-wide, Paris 8 martie 2005 .
- Thierry BALZACQ, Didier BIGO, Sergio CARRERA and Elspeth GUILD, ―Security and the Two-Level
Game: The Treaty of Prüm, the EU and the Management of Threats‖, Center for European Policy Studies,
Working Document nr. 234/ianuarie 2006 .
- Preşedintele Geroge W. BUSH ―Remarks by the President Upon Arrival,‖ 16 September 2001;
www.whitehouse.gov/news/releases/2001/09/20010916-2.html .
- Robert J. LIFTON, Destroying the World to Save It: Aum Shinrikyo, Apocalyptic Violence, and the New
Global Terrorism (New York: Metropolitan Books, 1999).
- CharlesW. KEGLEY, Jr., and Gregory A. RAYMOND, Exorcising the Ghost ofWestphalia:
BuildingWorld Order in the New Millennium (Upper Saddle River, N.J.: Prentice Hall, 2002).
- Martin SHUBIK, ―Terrorism, Technology, and the Socioeconomics of Death,‖ Comparative Strategy,
Vol. 16, No. 4, October–December 1997 .
- Ferencz B BENJAMIN., „After September 11: Thoughts on What Can Be Done” 2001
http://www.benferencz.org/ arts/60.html.
- Barry G. BUZAN, „New Patterns of Global Security in the Twenty-first Century‖, International Affaires,
67 (Julz 1991).
- LAQUER, Walter. (1999) The New Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New York:
Oxford University Press .
- CRENSHAW, M. ‗Crenshaw, M. (2000) ‗The Psychology of Terrorism: An Agenda for the 21st Century,
Political Psycholog. -
ARQUILLA, J. and RONFELDT , D. Networks and Netwars: The Future of Terror, Crime and Militancy,
Washington: RAND Corporation.