1

2

NOAPTEA CERCETATORILOR

Indrumati de profesorul nostru de fizica, Ionita Valentin, am mers la aceasta

activitate unde am fost placut impresionate. Am luat parte la o zi si o seara interactiva cu

experimente, concursuri, prezentari, discutii interesante si incitante.

DESCRIEREA EVENIMENTULUI

Noaptea cercetatorilor este o manifestare ce se organizeaza in fiecare an incepand

cu anul 2005, in toata Euroopa, in ultima zi de vineri a lunii septembrie. Intalnirea cu

Diaspora Stiintifica Romaneasca este marele eveniment gazduit de Bucuresti incepand cu

anul 2007.

Sarbatorirea Stiintei (Zilele Stiintei) a fost organizata la Bucuresti pentru prima oara

in anul 2004 iar in anul 2009 a avut loc primul adevarat Science Show din Romania.

Cele 3 evenimante se intalnesc anul acesta oferind in premiera participantilor, mai ales

celor foarte tineri, posibilitatea de a intalni, de a cunoaste si de a fi cercetatori pentru o zi

alaturi de personalitati ale stiintei romanesti din tara si din marile centre stiintifice ale

lumii.

3

IMPRESII

Dupa ce am primit un "Pasaport al

stintei", curiosi si nerebdatori sa

descoperim ceea ce au pregatit si de

aceasta data organizatorii acestui

eveniment, am inceput sa mergem de la un

pavilion la altul sa ascultam si sa pornim

discuti cu reprezentantii acestora.

La primul stand am fost foarte

uimite pentru ca nu stiam exact ce se

intampla si de unde se auzea muzica.

Am atins capetele firelor intrerupte

iar electricitatea a trecut prin corpul nostru

astfel muzica incepand sa se auda in boxe.

Ca sa imbinam stiinta cu distractia

ne-am luat mai multi colegi de mana iar primul a pus mana pe un capat iar ultimul pe

celalalt capat iar, spre uimirea noastra, electricitatea a trecut prin fiecare dintre noi astfel

si de aceasta data pornind muzica.

Dupa ce am primit o stampila pe pasaport la aceasta activitate am continuat cu

urmatorul stand. Acolo am vazut intr-o farfurie un lichid alb compus din amidon de

porumb si apa. In momentul in care atingeam lichidul cu forta, solutia parea solida dar

daca atingeam incet ea devenea lichida.

Dupa alte experimente la care

am luat parte am mers la un pavilion la

care se faceau poze. Partea interesanta

este ca nu se faceau poze cu aparate

digitale ci cu un fel de aparat mai aparte

construit de studentii facultatii de fizica,

iar pozele ieseau in infrarosu. Ne-am

asezat tot grupul impreuna cu proful de

fizica si am stat aproximativ 2 minute

pentru a se face poza.

Acestea au fost catrva lucruri dintre

cele mai interesante din acea zi, si abia

asteptam sa descoperim si mai multe

lucruri nul viitor.

Bibliografie: http//www.nipne.ro/sciencefest2010/index.php

Ursache Daniela si Sanda Mirela Clasa a XII-a C

4

TARGUL EDUCATIONAL

În perioada 7-9 octombrie 2010, la sala Palatului Bucureşti, a avut loc a 6-a editie

a Târgului Educational Bucuresti ( TEB ). Târgul a fost organizat de EXPO 24 în parteneriat

cu Inspectoratul Scolar al Muncipiului Bucuresti si Guvernul României Institutia Prefectului

Municipiului Bucuresti. Acest târg a fost conceput ca o manifestare formată din două sectiuni

principale: prima secţiune a cuprins o expoziţie de mijloace şi materiale didactice, table

interactive, soft educaţional, oferte pentru profesori, directori, reprezentaţi ai instituţiilor

de învăţământ de la nivel preşcolar, până la nivel universitar, şi nu în ultimul rând părinţi.

Cea de-a doua secţiune a constat în conferinţe şi prezentări de produse didactice,

concursuri şi premii, toate respectând tematica evenimentului.

Firmele participante la eveniment au expus materiale didactice noi. Câteva din

produsele expuse in cadrul târgului au fost: proiectoare, table interactive, tablete grafice,

mulaje, hărţi, table şcolare clasice, aparatură de laborator ( chimie, fizică, biologie,

geografie ), soft educational ( soft de matematică pentru profesori, soft de matematică

pentru elevi, cursuri interactive de biologie, geografie, istorie, chimie, fizică ), mobilier

şcolar ( modele noi de bănci şi catedre, dotări săli de sport ), carte educaţională (

manuale, dicţionare, literatură universală ), oferte educaţionale ( tabere şcolare, programe

educaţionale ).

Am avut oportunitatea de a

participa la această expoziţie prin

intermediul unei invitaţii lansate de

domnul profesor de fizică, Ioniţă Valentin.

La intrare, am fost întâmpinate de un

domn care ne-a oferit dropsuri. În cadrul

primelor standuri ne-a fost prezentat

mobilierul unei săli de clasă modernă.

Băncile se puteau regla în functie de

înăltime si alte necesităti ale elevului,

oferind acestuia confort pe parcursul

orelor de curs. De asemenea, am putut

experimenta noi tehnici de predare.

Din altă privintă, am fost plăcut

impresionate de doi tineri costumati în dragoni

ce ne-au amuzat si au acceptat să facă poze cu

noi. Acestia reprezentau o firmă de rechizite.

Erau foarte sociabili si glumeti. La următorul

stand, am fost provocate să participăm la un

mic concurs ce presupunea realizarea unui

desen pe o tablă interactivă. Am fost premiate

cu markere si jucării interesante. Expozantii

acestui stand ne-au întrebat în ce liceu suntem

eleve, aflând astfel că si ei au fost elevi ai

Colegiului National „Matei Basarab‖. Alături

5

de aceştia am împărtăşit impresii despre profesori şi liceu. Am fost încântate datorită

faptului că am avut ocazia să ne întâlnim cu foşti elevi şi să aflăm încă puţin din istoria

liceului nostru.

Considerăm că acest târg a reprezentat o initiativă de reformare a învătământului

românesc, tot mai multă lume constientizând nevoia de schimbare în vederea progresului

sistemului. Sperăm ca aceste tehnici să fie implementate cât mai curând, pentru a

beneficia de avantajele oferite de tehnologia avansată.

Lungu Raluca, Dragoman Cristina Clasa a XI- a B

IMPRESII DUPA VIZITA FACUTA LA FACULTATEA DE FIZICA

CU OCAZIA SARBATORIRII SAPTAMANII MONDIALE A

SPATIULUI COSMIC

M-am bucurat să particip la proiectul „Cu mic cu mare...prin Univers‖

organizat de Facultatea de Fizică de la Măgurele.Bucuria a fost şi mai mare deoarece am

avut transportul asigurat de către Facultatea de Fizică fapt ce a făcut să vină un număr

mai mare de colegi. Ne-am simţit ca într-o excursie dar în loc de peisaje minunate şi

muzee interesante am asistat la dezbateri ştiinţifice foarte incitante susţinute de oameni

capabili care se vedea clar că-şi iubesc meseria şi sunt tot timpul deschişi spre nou.

6

Mi-a plăcut în mod deosebit discursul domnului decan al Facultăţii de

Fizică,domnul profesor universitar doctor Alexandru Jipa,în special modul domniei sale

de a dialoga cu sala şi cu proprii studenţi.

Mi s-a părut interesantă şi ideea de a da participanţilor la proiect un ―PAŞAPORT

pentru ŞTIINŢĂ‖.

Este îmbucurător să ştii că în lumea asta plină de probleme,de frământări

sociale,de stresul zilei de mâine, sunt oameni care-şi fac cu pasiune profesia,sunt deschişi

la tot ce înseamnă nou în domeniul lor şi încearcă să insufle şi noilor generaţii aceeaşi

dragoste pentru ştiinţă indiferent de greutăţile pe care le vor întâmpina.

Cei mai mici invitaţi au participat la un concurs de desen iar ceilalţi la un concurs

de astronomie câştigătoarea fiind o elevă de la Colegiul Naţional Tudor Vianu iar 3 elevi

de la liceul nostru au obtinut mentiuni.

7

A fost o duminică plăcută în care am aflat lucruri interesante despre noi şi

Univers.Sper ca aceste experienţe să se mai repete şi în anii următori pentru că în acest

domeniu vast al fizicii mai sunt multe lucruri interesante şi utile de descoperit.

Ungureanu Ioan-Paul Clasa a XI-a A

SCURTA INCURSIUNE IN LABORATOARELE VIETII

Cu totii obisnuim sã cugetãm la anumite elemente care fac parte din viata noastrã.

Elemente aparent banale, vãzute doar cu ochii dar nu si întelese. Evolutia, ca si timpul de

altfel, nu a tinut cu nimeni, astfel cã prãdãtorul si prada au evoluat paralel unul de

celalalt, rezultând compatibilitatea si echilibrul natural. Natura îsi urmeazã propriile

reguli, reguli ce se regãsesc în instinctele primare ale fiecãrei fiinte. Noi, oameni fiind,

avem multe dintre instincte adormite, iar ceea ce ne diferentiaza de celelalte fiinte este

ratiunea...

Laboratoarele vietii fac o

paralelã echivalentã vietii între

trecut si prezent. Desi diferite,

totusi atât de asemãnatoare, cele

douã universuri aparent banale se

contopesc într-unul, formand ceea

ce numim noi viul. Descoperirea

primã, treptatã a alcãtuirii viului o

începem cu totii in laboratoarele de

chimie si de biologie.

Elevã din clasa a 5-a fiind

la acest colegiu am fost pasionatã

de fascinanta lume a viului. Încã de

atunci mi-am dorit sã aprofundez Fig. 1 - Laborator biologie

8

acele esente care fac lumea vie. Adevãrata mea incursiune în aprofundare a început când,

pentru prima oarã, am cãlcat pragul laboratorului de biologie. Din acel moment am stiut

cã usa desparte o lume mare, profanã de una micã, complexã. Am înteles brusc, ca o

revelatie absurdã, cã ceea ce facem cu totii se rãsfrânge nu numai asupra noastrã, a

oamenilor, ci si în existenta celorlalte entitãti din jur (si asta privind animalele împaiate

de mâna nemiloasã a omului, astfel încremenite în timp). Acest laborator detine o colectie

impresionantã de animale (veche de mai bine de 100 de ani), colectie donatã liceului de

cãtre Muzeul de Istorie Naturalã Grigore Antipa.

Este interesant cã putem considera laboratorul un mic muzeu, un mausoleu

dedicat naturii, de care fiecare generatie ar trebui sã aibã grijã, un mod indirect de a

proteja adevãrata naturã din exteriorul clãdirii liceului. Pãtind în descoperirea planetei

noastre, pasi ce încep în acest laborator, evoluãm în întelegerea unei lumi aparent mute,

nedescifrabile...

Un alt laborator, de asemenea, deosebit de interesant este cel de chimie. Cu toate

cã la prima vedere nu vedem, nu întelegem de ce ne este necesarã cunoasterea chiar si a

unui atom... cu timpul ne dãm seama cã orice descoperire începe de la un punct efemer,

simplu, pânã la ceva extrem de complicat. Ca fiinte înzestrate cu ratiune, tindem sã

judecãm dupa cele mai fragile aparente pe care le observãm vizual. De precizat: lumea

noastrã este un spectru fascinant pe care

niciun ochi nu îi poate descifra culorile

pe deplin. Începând de la alb pânã la

negru, universul ne oferã un spectacol de

culori între aceste doua nonculori,

percepute de ochiul nostru datoritã

luminii solare. Chimia este culoare,

esentã, este chiar si parte din atomul de

la început care se regãseste si astãzi.

Chimia face parte atât din lumea vie cât

si cea nevie – ea existã si în Universul

atât de putin cunoscut azi si coexistã cu

propriile legi de ieri. Întelegerea acestei

stiinte ne conferã o gamã largã a

cunoasterii mediului înconjurãtor,

cunoastere pe care singuri nu o putem îndeplini în toatã splendoarea ei decât cu ajutorul

omului din spatele catedrei.

Sper cã aceastã scurtã incursiune sã vã deschidã sufletele cãtre o nouã sansã la a

întelege minunata lume în care noi, cu totii, supravietuim alãturi de semeni, animale,

plante, substante, culori, atomi... Elemente fãrã de care viata în sine ar fi monotonã.

Doresc sã ii multumesc (enorm) doamnei profesoare Dobra Elena, cu dumneaei

strãbãtând drumul drept al biologiei din clasa a 5-a pânã acum si pentru ceea ce, cu

sigurantã, voi deveni (îndeplinindu-mi astfel visul) datoritã acestui sprijin...Alte (multe)

multumiri i se cuvin ti profesoarei mele de chimie, doamna Cristian Maria, pentru efortul

depus, plantând speranta (in toti colegii mei) cã vom vedea dincolo de aparentele lumii

vii...

Vascan Raluca – Ioana Clasa a XI-a E

Fig. 2 – Laborator chimie

9

PILA NEMURITOARE

Ce este aceea o "pilă nemuritoare"? Oare s-a reuşit crearea unui perpetuum mobile?

Construirea perpetuum-ului mobile a fost visul de secole al omenirii, vis al epocii

moderne ce fusese abandonat pe considerentul că ar fi o utopie. Cu toate acestea, un

fizician român s-a încăpăţânat să-l construiască, şi se pare că a reuşit.

Un perpetuum mobile este un dispozitiv care îşi menţine o mişcare ciclică permanentă

încălcând legile de conservare acceptate sau încălcând ireversibilitatea fenomenelor din

natură, ireversibilitate de asemenea acceptată.

Această pilă, spun specialiştii, este o pilă de concentraţie în pofida faptului că

inventatorul a denumit-o "pilă termoelectrică cu temperatură uniformă". Ea a fost

imaginată şi descoperită de marele fizician român Nicolae Vasilescu – Karpen. Prototipul

său funcţionează neîntrerupt de aproape şase decenii acest lucru uimind întreaga omenire.

Om de ştiinţă, membru al

Academiei Române, Nicolae Vasilescu

Karpen s-a născut pe 22 decembrie

1870, la Craiova şi moare la data de 2

martie 1964, la Bucureşti. La

Craiova urmează cursurile şcolii primare

şi Colegiul Naţional Carol I, numărându-

se an de an printre premianţi. Absolvent

al strămoşului Politehnicii bucureştene

dar şi al unei universităţi franceze, cu o

carieră de fizician şi inginer la Lille, în

Franţa şi la Bucureşti, Nicolae

Vasilescu-Karpen s-a făcut remarcat pe plan internaţional în anul 1909. Când a trimis o

scrisoare Academiei de ştiinţe a Franţei, propunând curenţii purtători de înaltă frecvenţă

pentru telefonia prin cablu la mare distanţă, brusc ingineria româna a fost luată în seamă

chiar în capitala de atunci a ştiintei mondiale – Paris.Astfel, tânărului N. Vasilescu-

Karpen i s-au deschis larg toate uşile corifeilor din ştiinţe. Acesta a desfăşurat o amplă

activitate de cercetări originale în diverse domenii: elasticitate, aerodinamică, atomistică,

termodinamică, electrostatică, electromagnetism, fizico-chimie, electrochimie şi pile

electrice.

Nicolae Vasilescu Karpen a început să lucreze la teoria unei pile electrice care să

genereze energie la nesfârşit încă înainte de Primul Război Mondial. Pila a fost brevetată

în 1922, iar prototipul prin care dorea sa-si demonstreze calculele este finalizat in 1950.

Pila Karpen are electrozi din aur (lucioşi) şi platină neagră (poroasă) cufundaţi în

acid sulfuric de înaltă puritate. Spre deosebire de ceea ce se numeşte pila de concentraţie,

ce are două vase cu electrolit de concentraţii diferite, pila Karpen este alcătuită din două

Fig. 1

10

pile legate în serie. Acestea alimentează un motoraş ce acţionează un microîntrerupător,

astfel ca la jumătate de rotaţie a rotorului circuitul este deschis şi la cealaltă jumătate este

închis. Astfel motoraşul este alimentat în impulsuri cu factor de umplere, pe perioada a

jumătate de rotaţie, cealaltă jumătate permiţând pilei să se regenereze. Astfel, în ceea ce

priveşte modul de funcţionare, părerile specialiştilor sunt împărţite: unii afirmă că pila nu

poate exista pentru că pune sub semnul întrebării principiul al doilea al termodinamicii,

alţii afirmă că în realitate, pila nu contravine acestui principiul (transformarea energiei),

şi nici principiului zero (echilibru termodinamic cu mediul) în formularea generalizată.

Concluzia celor din urmă ar fi că pila Karpen funcţionează folosind exclusiv energia

termică a mediului ambiant.

După aprecierea profesorului Solomon, preşedintele Societăţii Franceze de

Fizică, savantul român a inventat pila şi după jumătate de secol oamenii au ajuns pe Lună

cu ajutorul ei.

Fig.2: Pila şi Nicolae Vasilescu Karpen

România posedă un perpetuum mobile

În Muzeul Naţional Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti se află "pila

nemuritoare", ce este închisă într-un seif metalic blindat, chiar în biroul directorului

muzeului, Nicolae Diaconescu. La începutul anului 2006, acesta a scos sistemul din seiful

metalic şi a permis măsurarea aparatului. Atunci, bornele pilei indicau un curent electric

cu o tensiune de valoarea celei calculate de inventator, lucru inexplicabil pentru oamenii

de ştiinţă.

Conform calculelor lui Karpen, s-ar putea construi un aparat similar, de gabarit,

respectând exact proporţiile celui existent, aparat care să dezvolte o energie mult mai

mare. Un asemenea generator ar putea alimenta la nesfârşit o navă spaţială care să

călătorească în Cosmos, după cum spune directorul muzeului.

11

Francezii au vrut să pună mâna pe prototip

Nicolae Diaconescu mărturiseşte că:"Francezii s-au arătat foarte interesaţi de acest

obiect de patrimoniu, prin anii’70, şi au

încercat să intre în posesia lui. Muzeul

nostru a reuşit însă să-l păstreze. Cu

trecerea timpului a devenit din ce în ce

mai clar că pila electrică nu se opreşte, iar

în jurul ei s-a născut legenda unui

perpetuum mobile. Recunosc că şi mie îmi

este greu să avansez ideea unui perpetuum

mobile fără să cad în ridicul, chiar dacă

obiectul există. Unii spun că este vorba

despre transformarea energiei termice în

lucru mecanic, dar eu nu subscriu acestei

ipoteze".

Fig.3: Pila Karpen

În literatura de specialitate, pila Karpen se întâlneşte (foarte rar) şi sub denumirea de

pila K sau pila VK.

Stan Daniela si Nistor Alina-Gabriela

Clasa a XII-a C

Surse bibliografice : http://www.descopera.org/articole/ pila-karpen/

DIAMANTUL

ISTORIC Diamantul a fost descoperit în anul 500 î.Ch. în India. Numele de „diamant‖ vine

din grecescul „adamas‖, care înseamnă „de necucerit‖ – sugerând eternitatea iubirii. Încă

de la grecii antici diamantul este simbolul tradiţional al iubirii. În acea vreme se credea că

diamantele sunt picaturi de rouă întărite sau aşchii din stele sau fulgere cristalizate.

320-296 î.Hr. - Cea mai veche mărturie scrisă asupra diamantului ce face parte

dintr-o însemnare budistă, numită" Anguttara Nikaya"( un fel de cod al impozitelor

asupra pietrelor preţioase). Cam tot în această perioadă diamantul este cunoscut şi de

greci, de la care ne-a rămas o statuetă de bronz care are, încrustate, în chip de ochi, două

diamante neşlefuite, obiectul putînd fi admirat astăzi în vitrina de la British Museum din

Londra . În această perioadă diamantele erau folosite ca si talismane.

327 î.Hr. - Alexandru Macedon aduce primele diamante în Europa din India.

1074 - Crearea unuia din primele exemple de bijuterie cu diamante, coroana

reginei ungare.

12

1797 - Chimistul englez Smithson Tennant descoperă că diamantul este format

din carbon, "arzând" un diamant într-un mediu de oxigen şi găsind doar resturi de dioxid

de carbon.

STRUCTURA

FORMARE

Diamantele iau naştere la adâncimi mari (150 km), unde sunt temperaturi (1200-1400 °C)

şi presiuni ridicate. Rocile mamă (de

însoţire) a diamantului sunt Peridotit şi

Eklogit sau in vulcani, sunt roci bogate

în gaze; acestea transportă la erupţia

vulcanului şi diamant (topit) sau

fragmente din mantaua scoarţei

pământului. Formându-se în aceste

condiţii, grafitulul sau diamantul,

aceasta este determinată de timpul de

răcire. Diamantele se pot exploata din

rocile însoţitoare prin minerit de exemplu Namibia, Africa de sud sau se separă din

aluviunile (depunerile) apelor curgătoare (deşertul, sau ţărmul african).

CONDRIT

CARBONIC

Structura reţelei de diamant a fost una dintre cele dintâi care a fost

determinată prin metoda razelor X de către Bragg în 1913.

În cristalul de diamant fiecare atom de carbon este înconjurat de alţi

patru atomi de C, situaţi în colţurile unui tetraedru regulat, aşezaţi la distanţe

egale de 1,54Å. Fiecare atom este unit cu ceilalţi patru prin covalenţe simple

(unghiul dintre două valenţe este de 109°28`), formându-se astfel o reţea

tridimensională infinită. În reţeaua diamantului, reţea de tip atomic, distanţa

dintre diferite planuri este de 2,05Å. Aşezarea are o structură afânată,

deoarece ocuparea spaţiului cu atomi este de 34% faţă de 74% cât ar fi în

aşezările compacte de sfere egale.

Această structură de un tip special se datorează faptului că cele patru valenţe

ale carbonului au o orientare tetraedică. Orientarea uniformă a celor patru

valenţe în spaţiu explică forma regulată cubică, precum şi izotopia cristalelor

de diamant, nefiind nici o direcţie favorizată în cristal.

13

Microdiamantele iau naştere la căderea meteoriţilor mari pe Pământ (ex. craterul

Barringer), creându-se condiţiile necesare pentru formarea diamantului,prin existenţa

unor presiuni şi temperaturi ridicate şi prezenţa dioxidului de carbon. Vârsta diamantelor

este foarte diferită, fiind diamante vechi de

peste 3 miliarde de ani, dar şi diamante

mai noi, care au vârsta de câteva sute de

milioane de ani.

Circa 250 de tone de minereu trebuie să fie

trecute printr-un procedeu de filtrare

pentru ca, la final, să se poată ajunge la un

cristal cu tăietura specifică, de un carat.

CULOARE-Diamantele prezinta o mare

varietate de culori: de la galben sau brun,

pana la roz (foarte rar), albastru, verde si

chiar rosu inchis.

Dupa normele Institutului Gemologic

American (GIA) culoarea diamantelor este

exprimata in litere, pe o scala

descrescatoare de la D pana la Z, D fiind

complet incolor.

Diamantele de culoare J sunt percepute

ca galbene pentru o persoana obisnuita.

Valoarea diamantelor scade considerabil intre H si Z, insa diamantele Z+, care au

culori naturale intense ("Fancies" - fantezii) sunt foarte rare si extrem de scumpe.

Diferentele dintre gradele de culoare fiind extrem de mici, expertii folosesc etaloane

comparatoare (master stones).

Aprecierea culorii se face numai de catre experti, la pietrele libere, nemontate, in

lumina nordica (la o fereastra orientata spre Nord) sau la anumite lampi speciale (Philips

D65), pe un substrat alb, orientand piatra cu coletul (partea ascutita) in sus, unde se

―concentreaza‖ culoarea.

CLARITATE

14

Claritate inseamna absenta

incluziunilor. Unele diamante pot

avea urme ale altor minerale prinse

in masa lor in procesul de

cristalizare.

Natura, dimensiunea si

localizarea incluziunilor determina

puritatea pietre si in ultima instanta

pretul. In general, incluziunile

constau din mici puncte albe sau

negre.

Lumina se propaga cel mai bine

in diamantele lipsite de incluziuni.

Exista diamante care la o marire de

10x nu prezinta nici un fel de defect,

dar sunt evident foarte scumpe.

La capatul scalei de mai jos sunt

diamantele care au impuritati usor

vizibile chiar si cu ochiul liber.

Determinarea claritatii

presupune ochi foarte bine antrenati

si se face cu ajutorul lupei Triplet

standard 10x.

Pe de alta parte incluziunile

constituie adevarate ―amprente‖ ale

diamantelor care le fac unice,

inconfundabile. Cu cat insa acestea

sunt mai putine, cu atat diamantele

respective sunt mai rare si mai

scumpe.

Diferenta de pret dintre un diamant VS 1 si altul SI 1 poate fi de 20%, chiar daca

toate celelalte caracteristici sunt identice.

TAIETURA

Se referă la proporţiile şi finisajul diamantului. Dintre cei 4 C,

tăietura este singura contribuţie adusă de mâna omului,

transformând o piatră preţioasă brută, neşlefuită într-un diamant

faţetat şi şlefuit în diverse forme. După mii de experimente de-a

lungul anilor, folosind formule matematice precise, tăietorul-

şlefuitorul de diamante transformă în ziua de azi un diamant brut

într-o piatră strălucitoare care reflectă şi refractă lumina.

În 1919 Marcel Tolkowsky descoperă cel mai bun compromis

teoretic datorită căruia modul de tăiere al unui diamant îi poate

conferi acestuia strălucire deosebită.Tăierea în faţete este un

Instrument pentru şlefuirea

diamantelor, cu un diamant

monocristalin.

15

procedeu prin care o parte din lumina căzută pe suprafaţa plană a unei faţete foarte bine

lustruite, este reflectată ca de o oglindă, punând în evidenţă strălucirea pietrei. O altă

parte din lumina care pătrunde în diamant este refractată şi reflectată de faţetele din

partea sa inferioară, dând naştere aşa numitelor "focuri" ale pietrei.

Cea mai cunoscută şi mai răspândită tăietura a diamantului este briliantul rotund.

Briliantul clasic comportă 57 faţete.

Modurile de tăieturi sunt :ideal ,optim ,bun ,standard, mediocru.

FORMA Diamantele au o multitudine de forme.

Briliantele rotunde sunt cele mai populare şi sunt

considerate drept forma ideală a unui diamant. E

important să nu se confunde forma cu tăietura. O

formă nu este neapărat mai bună decât alta.

Pentru fiecare formă tăietura poate varia de la

ideală la slabă, ceea ce înseamnă că refracţia şi

dispersia luminii vor varia în consecinţă.

UTILIZARI

Producţia diamantelor naturale pe glob a atins cantitatea de 20 de tone anual. La

această cantitate se adaugă diamantele sintetice care se fabrică din grafit pur supus la

presiuni de peste 100.000 de bari (pentru prima oară fabricate din în 1955) şi care în cea

mai mare parte au utilizare în industrie. Prin acoperirea altor substanţe cu un strat de

câţiva microni (tratare cu plasmă) se va forma aşa numitul strat de carbon asemănător

diamantului (DLC: diamond-like carbon). Această tehnologie fiind mai departe

perfecţionată producându-se diamante magnetice cu dimensiuni de ordinul nanometrului

în Troy, care probabil vor fi folosite în medicină. Diamantul are unghiul de refracţie

ridicat, de aceea străluceşte intens, ceea ce a dus la utilizarea principală a diamantelor

naturale ca pietre preţioase, azi aceste unghiuri a faţetelor unui cristal sunt simulate prin

Denumire Forma Număr faţete

Briliant (Rotund)

57

Smarald

57

Marchiz

55

Oval

55

Pară

56

Pătrat

29

Triunghi

19

Prinţesă

74

Inimă

66 Forme de diamant şlefuit intrate în istorie

16

programare asistată de ordinator, determinând unghiul optimal pentru o strălucire

maximă, astfel unghiul de şlefuire a cristalului fiind automatizat.

Aplicaţiile în industria de folosire a diamantului sunt ca: abraziv, instrumente de tăiat

sau găurit foarte ascuţite şi dure. În medicină (chirurgie), o aplicaţie tot mai largă o are

folosirea lamelor de bisturiu acoperite cu un strat de carbon asemănător diamantului. De

asemenea, industria electronică prezintă interese pentru asemenea straturi aplicate pe

electrozi, la fel de important este în tehnologia semiconductorilor sau în chimie.

DURITATEA Proprietatea de duritate nu este o proprietate uşor de definit. Acest lucru se datorează

probabil faptului că noţiunea de duritate reprezintă un amestec de mai multe proprietăţi

(rezistenţa la întindere, la clivaj). Au fost propuse scări de duritate şi mai multe

instrumente pentru determinarea durităţii. Una dintre încercări constă în a se lăsa să cadă

o greutate dotată cu un vârf de diamant asupra probei şi în a măsura adâncimea

pătrunderii. În altă metodă (Brinell) o bilă de oţel foarte dur este presată pe suprafaţa

probei şi se măsoară diametrul adânciturii. O determinare foarte simplă a durităţii constă

în aşa numitul test al zgârierii – o probă care zgârie alta şi nu este zgâriată de aceasta este

considerată mai dură decât cea de a doua probă. Scara folosită în testul zgârierii, test

folosit de mineralogi, este scara Mohs (Friendrich Mohs, 1773-1839, mineralog german),

care are 10 trepte, de la 1 la 10, definite de următoarele minerale: talc

(Mg3Si4O10(OH)2), gips (CaSO42H2O), calcit (CaCO3),fluorină (CaF2),apatit

(Ca5(PO4)3F), ortoclaz (KAlSi3O8), cuarţ (SiO2) , topaz( Al2SiO4F2),

corindon(Al2O3), diamant (C).

ALTE PROPRIETATI

Temperatura înaltă de vaporizare, aproape 4000°, lipsa unei faze lichide şi căldura mare

de vaporizare, egală cu căldura de atomizare se explică prin faptul că, la trecerea din

starea cristalină în starea de vapori trebuie rupte covalenţe. Proprietăţile optice ale

diamantului sunt de asemenea în concordanţă cu structura sa cristalină. Transparenţa

totală (lipsa de absorbţie) faţă de lumina vizibilă şi ultravioletă pană la 1500Å sau mai

jos, dovedeşte că electronii legăturilor C-C din diamant nu pot fi excitaţi la frecvenţele

acestor radiaţii electromagnetice.

Aşezarea atomilor determină şi alte proprietăţi ale diamantului: că este casant (poate fi

pulberizat într-un mojar de oţel), că nu conduce curentul electric şi nici căldura, că are

punctele de fierbere şi de topire foarte ridicate, că este insolubil în orice dizolvant şi că

are o reactivitate chimică foarte scăzută.

Diamantul este mult mai puţin reactiv decât cărbunele negru şi chiar decât grafitul.

Diamantul este foarte rezistent la agenţii chimici. În aer arde numai la 850°C, iar în O2 la

700-800°C se aprinde cu intensă degajare de lumină, trecând în dioxid de carbon.

Nu reacţionează cu acizii, bazele şi halogenii. Se oxidează când este topit cu azotat de

potasiu sau cu carbonat de sodiu. Îl oxidează şi soluţia de hipoclorit de calciu.

Spre deosebire de sticlă este transparent pentru razele X (aşa poate fi identificat).

Sublimarea diamantului (eliberarea atomilor de carbon din reţea) necesită cheltuirea unei

energii de 716KJmol-1 (căldura de sublimare). Sublimarea diamantului înseamnă ruperea

a două legături C-C pentru fiecare atom. Densitatea diamantului este de 3,51 g/cm³.

17

DIAMANTE CELEBRE Cullinan(1905) -Africa de Sud .Până în prezent diamantul

cel mai mare, din el s-au obţinut 105 bucăţi, din care 9 se

găsesc în coroana regală britanică, printre care se află si

diamantul "Steaua Africii― de 530,20 carate.

Excelsior(1893) -Africa de Sud .Din el s-au obț inut 22

de pietre prin despicare.

Star of Sierra Leone(1972) -Sierra Leone .Din el s-au

obţinut 17 pietre.

Großmogul(1650) –India .Diamant albăstrui; din anul

1739 a dispărut.

Koh-i-Noor (3000 v. Chr)-evt. India,cel mai vechi

diamant cunoscut; azi in Tower of London. Florentiner - India.Diamant galben; a aparţinut lui Karl I.

(Austroungaria) , vândut lui Sondheimer , de la care

probabil obţinut prin înşelăciune de Bruno Steiner de

atunci s-a pierdut urma.

Hope-India .Diamant albastru; descoperit în anul 1642,

azi la Smithsonian..

BIBLIOGRAFIE

http://ro.wikipedia.org/wiki/Diamant

http://diamantul.lx.ro/

Lumimita Irinel Doicin, 2007, Chimia pietrelor si a metalelor pretioase, Editura GRUP

EDITORIAL ART,Bucuresti.

Necula Madalina-Georgiana Clasa XII E

PROIECTE EXPERIMENTALE

MOARTEA PASIUNII PENTRU ŞCOLARUL MATEIST

„Deşi fiecare clipă zboară către un neant dinspre care în veci nu se mai întoarce,

tot ce rămâne în urma ei este amintintirea…” – unul din multele lucruri învăţate, la

fizică, în anii de liceu…

Proiecte experimentale. Este formula magică. Aceea capabilă să crispeze cel mai

nepăsător chip. Este un start întru o luptă pentru cunoaştere şi dezvoltare de abilităţi, deci

vestea proastă este că statul cu burta la soare şi aruncatul privirii pe geam sunt sporturi

apuse ale minţii noastre, detronate fiind ce calorimetre, prisme optice, lentile, perne de

aer, cilindri gradaţi, grafice pe calculator ori pe hârtie milimetrică, nesfârşite pagini de

lucru roase de radiere şi totuşi completate uniform cu acelaşi număr de zecimale, surse de

HOPE

FLORENTINER

18

erori privite ca pidici în calea noastră către laboratoarele ştiinţifice ale lumii şi multe

cearcăne din pricina proastei organizări a timpului, pe care o ataşăm aproape nelipsit

proiectelor noastre la fizică, ignorând o altă regulă de aur argeşeniană: „Nu lăsa totul pe

ultima zi că îţi va ieşi o varză cu garnitură de două cearcăne la ochii tăi miraţi de-o notă

mic‖

Poate v-am ameţit puţin (fără intenţie), dar astea sunt o serie de idei ce-mi trec rapid

prin minte când aud incantaţia „Proiecte experimentale‖.

În ultimele zile ale clasei a XII-a ceva îmi spunea că altceva s-a sfârşit…

Deşi speranţele mele că va veni o vreme când voi revedea aceste ziduri, ponosite de

praf şi istorie, zi de zi, ca în perioada mea de licean, îmi alergau printre emoţiile bacului

în suflet, regretam ceva. Regretam că n-am să mai am emoţiile unui test la mate, ale unei

piese de teatru pe scena amfiteatrului, mai nou a sălii de festivităţi, dar cel mai mult

regretam orele nesfârşite în care chinul pentru dovedirea legilor din manualele de fizică

îmi ocupa trupul şi mintea…

Mă gândesc că orice lucru devine mult mai valoros pentru tine atunci când îl pierzi.

Asta am simţit eu faţă de laboratorul de fizică în care am fost învăţat, mai mult cu forţa,

să fiu ordonat, exigent cu sine, să caut să dovedesc un adevăr şi nu să-l cred pentru că

aşa mi-a spus Mama Omida ori Dan Senzaţionescu la OTV, să fac un circuit electric, să

învăţ cum funcţionează anumite aparate, să fiu ordonat, să fac o prezentare care să mă

uimească şi pe mine în simpla, şi aparent atât de plictisitoarea, aplicaţie PowerPoint, să

scriu cu diacritice pentru că în limba română aşa se scrie (încă), să mă exprim corect, să

vorbesc liber în faţa unei mulţimi (helpful şi pentru bac), să reţin legi importanta din

ştiinţa vieţii de zi cu zi, fizica, , ale căror consecinţe şi aplicabilităţi am învăţat să le

deduc ordonat.

Acum, după câteva luni de pribegie, încep să mă bucur de ce am învăţat între

pupitrele din laboratorul de fizică, să-mi dezvolt abilităţile de comunicare şi exprimare

atât de sever corectate la orele de fizică, însă nu şi taxata la note, căci altfel aş fi avut

parte uneori de note negative, să-mi fie dor de dascălii care, niciodată obosiţi sau plictisiţi

(deci nişte oameni ciudaţi în comparaţie cu noi, liceenii), ne-au bătut la cap cu nesfârşită

răbdare să le furăm cunoştinţele şi să le oferim mândria că din truda lor s-au dezvoltat

oameni, dacă nu de ştiinţă, măcar cu un zdravăn bagaj de cunoştinţe generale, mândrie

care, uneori, le ţine loc de salariu…

Ca o concluzie a nostalgiei ce-mi rugineşte acum peniţa sufletului, vă pot spune,

dragi profesori, MULŢUMESC, iar vouă, stimaţi liceeni, baftă şi perseverenţă, fără nici-o

corigenţă!

Un supravieţuitor al Proiectelor experimentale,Andrei Stan-Ionescu

Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti

19

“SUNT CEEA CE AM ALES SA FIU”

Au trecut mai mult de 11 ani de când am trecut prima dată pragul Colegiului

Naţional „Matei Basarab‖ din Bucureşti. Pe atunci, în 1999, admiterea la liceu se făcea pe

baza examenului, dar conta în proporţie de 25% media examenului de capacitate. Am

facut parte din ultima promoţie pe sistemul „totul sau nimic‖, nu avem posibilitatea unei

alegeri multiple; îţi alegeai un liceu, te înscriai, dădeai examen şi asta era. Nu aveai o

plasă de siguranţă, posibilitatea de a fi redistribuit. Era prima decizie asumata pe care o

luai.

Eu am ales Colegiul Naţional „Matei Basarab‖. Am dat examenul şi cu toate că

am fost admisă în prima clasă de informatică, am optat pentru o clasă de matematică şi

ştiinţe – chimie - biologie. Nu pentru că aş fi ştiut sigur că vreau la chimie - biologie, ci

pentru că nu aveam nici o treabă cu calculatorul şi nici cărţile nu mă tentau foarte mult.

Când nu ştii exact ceea ce vrei, e bine măcar să ştii sigur ce nu vrei. S-a dovedit a

fi o alegere bună, am ajuns la clasa doamnei Iulia Dumitrescu, am avut colegi simpatici şi

profesori pe măsură: dl. Chiţimia Viorel (la mate), dna Dobra Elena (bilogie), dna Tomuş

Georgeta (fizică), dra Mădălina Dobre (română), iar voi cei care îi aveţi profesori ştiţi că

sunt mai mult decât profesori, sunt oameni deosebiţi.

Eram o elevă cuminte şi silitoare, cu toate că niciodată nu ajungeam la timp. Îmi

amintesc cu drag de orele de chimie, biologie, română şi fizică, iar matematica a fost

singura materie la care, în decursul celor 4 ani de liceu, am primit toate notele. Dar asta

nu m-a împiedicat în clasa a XI-a să am cea mai mare medie pe liceu din anul meu (9,81).

Cea mai frumoasă amintire a mea din liceu vine tot din clasa a XI-a şi se leagă de

olimpiada de chimie, etapa pe sector , cand doamna dirigintă m-a sunat seara, fericita, să-

mi spună că sunt prima pe lista care tocmai se afisase . Mergeam la mai toate

olimpiadele, dar chimia era pentru mine acel ceva care te fascinează, te seduce. Şi pentru

că, încet, încet, ajunsesem efectiv să iubesc chimia, la sfârşitul liceului am hotărât să mă

înscriu la Facultatea de Farmacie. Eram, şi sunt, o fire prea sensibilă ca să pot urma

cursurile Facultăţii de Medicină şi cam pragmatică pentru o facultate de chimie în

România anului 2003, când am dat admiterea. Visam să fiu mai mult decât un farmacist,

cu toate că pe vremea aceea nu ştiam prea bine cu ce se mănâncă profesia de farmacist.

Visam o carieră...aşa am hotărât să încerc la Institutul Medico-Militar şi nu la

Universitatea de Medicină şi Farmcie „Carol Davila‖ Bucureşti. A fost o provocare şi am

avut un curaj nebun să candidez acolo unde erau doar 2 locuri pe ţară.

Am reuşit din prima, de fapt am fost singura admisă din 12 candidaţi. Am urmat

în paralel cursurile UMF „Carol Davila‖ şi cele ale IMM. Facultatea de Farmacie s-a

dovedit a fi o alegere excelentă pentru mine. Am avut cursuri de chimie anorganică,

chimie organică, chimie analitică, chimie fizică, chimie farmaceutică, biochimie,

toxicologie, dar cel mai mult m-a atras farmacologia.

La farmacologie am învăţat cum acţionează medicamentul, substanţa activă din el,

cât % din substanţa activă se poate absorbi în organism şi de cât % din substabţa activă e

nevoie pentru a obţine un efect terapeutic, cum face ea să fie utilă, să îşi manifeste

20

efectul, să dea reacţii secundare, să se elimine sau să se transforme în altceva – metabolit

– şi ce efecte au aceşti metaboliţi (de bine sau de rău).

De bază era şi tehnica farmaceutică la care învăţam cum să facem o pulbere, o

soluţie, o cremă, o emulsie – şi de atunci nu mi s-a mai tăiat niciodată maioneza sau vreo

cremă pentru prăjituri. Tot la tehnică am aflat despre diferitele tipuri de comprimate

(pastile) şi despre cum pot fi ele fabricate astfel încât să cedeze substanţa activă treptat,

controlat, asigurând un efect prelungit şi o toxicitate mai mică.

Mi-a mai plăcut şi farmacia clinică la care am învăţat ce medicamente sunt

recomadate pentru fiecare afecţiune în parte. Asta e materia care, dacă s-a prins de tine în

facultate, te diferenţiază de un simplu vânzător şi te transformă în omul care îi recomandă

pacientului cum să îşi adminstreze medicamentul, ce are voie şi ce nu în timpul

tratamentului şi chiar face recomadări asociate.

Cursurile Facultăţii de Farmacie sunt de-a dreptul fascinante şi fac să nu îţi pară

chiar atât de grele teancurile de pagini pe care trebuie să le înveţi în sesiune. Deşi nu am

tras chiulul de la cursuri, recunosc, am învăţat ca tot studentul mai mult în sesiune decât

în rest. Totuşi, am avut grijă să nu trebuiască să dau toamna pe la facultate, înainte de

începerea noului an universitar pentru vreo mărire de la 4 la 5. Oricum, cei de la IMM

erau mai severi şi nu ni se acceptau cu una cu două eventuale restanţe. Una peste alta, am

terminat facultatea cu 8,26.

Pentru examenul de licenţă a trebuit să reiau capitole aparţinând celor mai

importante 7 materii din facultate. Rezultatul : 9,62.

Proiectul lucrării mele de diplomă a fost un „2 în 1‖, farmacognozie şi laborator

clinic, sub îndrumarea doamnelor profesor Denisa Mihele şi Cerasela Gârd. Am

studiat iniţial compoziţia, principiile active şi concentraţia principiilor active din planta

Tamarix gallica. Apoi am administrat un extract din această plantă unor animale de

laborator, pentru a cerceta dacă plăntuţa mea are sau nu efect protector gastric. Da,

recunosc, a trebuit să le dăm bietelor animale şi substanţe care atacă stomacul

(ulcerigene) pentru a putea verifica efectul, dar a meritat. Lucrarea mi-a fost apreciată cu

nota 10 şi la momentul actual există pe piaţa românească produse care au în compoziţie

planta studiată de mine şi căreia i-am găsit o nouă indicaţie terapeutică.

Şi iată-mă cu diplomă de farmacist şi

absolvent al IMM. Acum lucrez în Ministerul

Apărării Naţionale şi într-o farmacie cu circuit

deschis. Nu fac nimic extraordinar, de fapt,

oamenii extraordinari sunt cei care fac lucrurile

simple extraordinar de bine. Sunt un farmacist

bun, responsabil şi am în faţă o carieră de succes.

Sunt ceea ce am ales să fiu, iar alegerile cele mai

importante le-am făcut pe vremea când eram eleva

Colegiului Naţional „Matei Basarab‖ şi sunt

mândră de asta.

Silvia Flămînzeanu

21

OAMENI DE STIINTA, FOSTI ELEVI AI LICEULUI “MATEI BASARAB”

“Cu ce se poate mândri cu drept cuvânt o ţară? Forţa brutala şi-

a avut timpurile ei, astăzi cultura are prioritatea. Cu cât un

popor are mai mulţi oameni culţi cu atât mai mult impune respect

celorlalte popoare.”

Constantin Miculescu.

Constantin Miculescu (1863-1937) urmează între

anii 1875-1882 cursurile liceului ―Matei Basarab‖unde l-a avut drept dascăl pe profesorul

de ştiinţe fizico-chimice C.I.Şonţu. A fost un elev eminent dar materia care îi dădea cea

mai mare satisfacţie era fizica.

Între anii 1882-1886 urmează Facultatea de Ştiinţe, secţia fizico-matematici unde

l-a avut printre alţii ca profesor pe Emanoil Bacaloglu.

Este trimis la Paris unde obţine licenţa în ştiinţe universitare la Sorbona în 1882

iar în anul 1891 obţine doctoratul în ştiinţe cu teza ―Asupra determinării echivalentului

mecanic al caloriei‖ sub conducerea profesorului G.Lippman (laureat al premiului Nobel

pentru fizică în anul 1908). În acest scop el construieşte un dispozitiv experimental

original cu ajutorul căruia obţine una dintre cele mai precise măsurători ale echivalentului

mecanic al caloriei.

Întors în ţară a fost profesor de fizică la Facultatea de Medicină (1895-1916) şi la

Universitatea din Bucureşti (1891-1935) întemeind şcoala de fizică de la Bucureşti. Aici

devine urmaşul la catedra de fizică moleculară, acustică şi optică a profesorului Emanoil

Bacaloglu conducând laboratorul catedrei.

În acest laborator a determinat cu ajutorul microscopului indicele de refracţie al

unei prisme, diametrul interior al unui tub capilar, diametrul unui fir subţire, coeficientul

de elasticitate a corpurilor prin metoda acustică, etc.

Între anii 1923-1928 Constantin Miculescu a fost Decanul Facultăţii de Ştiinţe iar

din anul 1900 a îndeplinit funcţia de Inspector şi membru în consiliul permanent al

Ministerului Instrucţiunii.

Demn, discret, modest, de o extrema corectitudine şi de o exactitate care rivaliza

cu bătăile orologiului, aşa şi-l aminteau elevii săi pe Constantin Miculescu, întemeietorul

şcolii de fizică de la Bucureşti.

A fost membru al Consiliului de conducere al Societăţii Franceze de Fizică şi al

Congresului de chimie organizat în 1909 la Londra. A fost cel dintâi fizician român care

s-a impus pe plan mondial printr-o contribuţie importantă pentru termodinamica

modernă.

Coleg şi prieten cu Constantin Miculescu la liceul Matei Basarab a fost

Gheorghe Marinescu (1863-1939), viitorul ctitor al şcolii române de neurologie.

22

Orfan de tată, Marinescu este îndrumat, la insistenţele

mamei, datorită bazei materiale precare, să devină preot,

înscriindu-se la Seminarul Teologic din Bucureşti, dovedindu-se

însa aici un elev mediocru. Se îndepărtează însă de cele ―sfinte ―şi

îşi susţine la liceul ―Matei Basarab‖ bacalaureatul atât în litere cât

şi în ştiinţe. Urmează apoi, timp de un an, studii inginereşti, la

Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pentru ca în

1883 să răspundă în fine marii sale vocaţii, înscriindu-se la

Facultatea de Medicină din Bucureşti, avându-l profesor pe Victor

Babeş, pe care o absolvă în 1889.

Pentru aprofundarea cunoştinţelor, studiază timp de opt ani în străinătate, lucrând la doua

mari spitale: Spitalul Sapletricre, condus de celebrul Charcot şi Spitalul Hotel-Dieu. . Pe

baza unei burse de specializare, îşi susţine în 1897 doctoratul în medicină la Paris, cu o

teză al cărei aport se înscrie trainic în ştiinţă, prin descoperirea mâinii suculente

(denumită şi „mâna lui Marinescu" şi constând din modificări cutanate şi subcutanate ale

mâinii) în siringomielie (formarea de cavităţi anormale în măduva spinării). Revenind în ţară, va valorifica tot ceea ce a învăţat la Spitalele Pantelimon şi

Colentina unde activează timp de peste 40 de ani.Astăzi, când filmul ştiinţific a devenit

un lucru curent, să ne amintim că primele două pelicule de acest fel au fost realizate în

anul 1898 — la puţini ani de la crearea cinematografiei — de către neurologul român

Gheorghe Marinescu (privind tulburările mersului în afecţiunile neurologice) şi

concomitent de către chirurgul francez Eugene Doyen (privind o nouă tehnică operatorie).

Cu doi ani mai înainte, în 1896, Gheorghe Marinescu realizase, în colaborare cu

fizicianul Dragomir Hurmuzescu, primele radiografii din lume pentru studiul scheletului

mâinii în acromegalie (creşterea excesivă a unor extremităţi ale corpului, datorită unei

hiposecreţii a glandei hipofize), la scurt timp după descoperirea razelor Rontgen. Două

realizări remarcabile, în care medicina îşi dădea mâna cu tehnica. Gheorghe Marinescu

oscilase iniţial în alegerea profesiei sale, ca şi Victor Babeş.

Întemeietor al şcolii româneşti de neurologie, Gheorghe Marinescu, se numără

printre savanţii a căror activitate e greu de rezumat în puţine rânduri. Este autorul a mai

bine de 1 000 de lucrări de mare originalitate (printre care fundamentala sa operă despre

celula nervoasă, din 1909) şi a fost ales membru a nu mai puţin de 36 de academii şi

societăţi ştiinţifice (din 1905 -membru al Academiei Române). A fost cel dintâi savant

care a reuşit să vadă la microscop celula nervoasă vie (cultivând ţesut nervos în afara

organismului), ceea ce i-a permis să explice numeroase aspecte ale structurii celulare. A

descris procesul refacerii celulei nervoase, descoperind fenomenul denumit al

„neurotropismului" (celulele din capătul periferic al nervului „atrag" capătul central al

nervului secţionat, într-un mod analog magnetismului). Studiind grosimea scoarţei

cerebrale, Gh. Marinescu a întemeiat paliometria şi a adus totodată noi puncte de vedere

privind „arhitectura" scoarţei. Ducând mai departe teoria lui I. P. Pavlov asupra

reflexelor condiţionate, a creat teoria „trofismului reflex".

A preconizat şi aplicat numeroase tratamente noi ale bolilor nervoase şi a studiat procesul

îmbătrânirii pe baza unei teorii proprii . „Celula nervoasa" apărută la Paris în două

volume, cuprinde rezultatele cercetărilor cu privire la morfologia, fiziologia şi

23

fiziopatologia celulei nervoase şi sinteza unui vast material

faptic obţinut de alţi cercetători.

Iar pentru a întregi imaginea asupra acestui mare

medic, citez câteva fraze din testamentul sau: "Nici o floare,

nici un discurs. Acei care m-au iubit să întrebuinţeze banii

pentru copiii săraci, iar vorbele bune pentru a încuraja pe cei

suferinzi... Plecând în lumea din care nimeni nu s-a mai

întors vreodată n-as voi sa supăr pe nimeni, dar adevărul

totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în

blagoslovita Ţară Românească. "

Un alt elev eminent al liceului ―Matei Basarab‖ a fost Constantin Lavaditti

(1864-1953) un inframicrobiolog român naturalizat în Franţa, ales membru

corespondent al Academiei Române, în 1910 şi membru de onoare, în 1926.

1910 şi membru de onoare, în 1926.

Născut în Galaţi a urmat liceul la Bucureşti, apoi Facultatea de medicină din

Bucureşti. Specializarea a făcut-o la Paris, la Laboratorul de Patologie Generală şi

Experimentală şi Institutul „Pasteur‖ şi apoi la Frankfurt-am-Main , la Institutul de

Terapie Experimentală.

În 1892 a obţinut doctoratul în medicină al Facultăţii din Paris, și și-a continuat

cercetările la Institutul Pasteur și la Institutul „Fournier‖.. Înzestrat cu o capacitate de

muncă extraordinară, cu o reală vocaţie de cercetător, Constantin Levaditi este considerat

ca unul dintre fondatorii virusologiei mondiale, fiind, în acelaşi timp şi promotor al

chimioterapiei şi sifilogramei (a pus la punct o metodă de detectare a spirochetei sifilitice,

numită „metoda Levaditi-Manouélian). Dintre priorităţile sale mai amintim cultivarea

virusului poliomelitc pe alte ţesuturi decât cele nervoase, care a deschis drumul preparării

vaccinului antipoliomelitic. A adus o contribuţie originală la stabilirea de legături între

virusuri şi cancer. Împreună cu St. S. Nicolau a dovedit ultrafiabilitatea virusurilor prin

membrane de colodiu şi a introdus prima metodă de apreciere a dimensiunilor

particulelor virale şi a introdus conceptul de ectodermoze neurotrope. Rezultatele

cercetărilor sale au fost expuse într-un număr impresionant de lucrări ştiinţifice intrate în

istoria medicinii româneşti şi mondiale. Pentru valoarea lucrărilor sale a fost distins cu

mai multe premii, dintre care amintim: Premiile „Bréant" şi „Montyon" ale Academiei de

Ştiinţe din Paris, Premiul Expoziţiei Internaţionale de la Strasbourg, Marele Premiu

„Cameron‖ al Universităţii din Edinburgh, Premiul „John Scott‖ al Universităţii din

Philadelphia, Premiul internaţional „P. Erlich‖ pentru chimioterapie.

Constantin Levaditi a fost membru de onoare al Academiei de Medicină din

Bucureşti, membru al Academiei de Medicină din Paris, Doctor Honoris Causa al

Universităţii din Amsterdam şi al Academiei de Ştiinţe din Paris. Sintetizând valoarea

cercetărilor sale, în necrologul publicat în SUA se subliniază: „Numele lui Constantin

Levaditi va fi onorat dacă nu pentru alte contribuţii, pentru tratamentul revoluţionar al

24

sifilisului cu bismut, pentru simplificarea reacţiei Wasserman şi pentru studiile sale

remarcabile în poliomelită, encefalită, herpes şi rabie. A fost decanul incontestabil al

şcolii franceze de bacteriologie iar ultimii ani au coincis cu studii importante asupra

antibioticelor: penicilină, streptomicină, bacitracină, subtilin, polymyxin, aureomycin,

cloramfenicol. Ultima lucrarea asupra terramicinei reprezintă cea mai autoritară revizie

asupra subiectului.‖

Un alt elev al liceului nostru a fost Nicolae

Vasilescu-Karpen (1870-1964) născut la

Craiova, urmează liceul în Bucureşti el absolvă în

1891 Şcoala Naţională de poduri şi şosele ca şef de

promoţie. Lucrează câţiva ani ca inginer iar în 1900

obţine diploma de inginer electrician al Şcolii

superioare de electricitate din Paris. Doi ani mai

târziu a devenit licenţiat al Facultăţii de ştiinţe din

Paris, în specialităţile fizică, mecanică şi matematică.

În 1904, la Universitatea Sorbona din Paris, şi-a

susţinut cu succes doctoratul în ştiinţe, în faţa

profesorilor Gabriel Lippmann, Henri Poincaré şi

Henri Moissan, cu teza „Recherches sur l'effet

magnétique des corps electrisés en mouvement‖.

Între 1891 şi 1894 a lucrat ca inginer la Ministerul lucrărilor publice. După

absolvirea studiilor Şcolii superioare de electricitate din Paris, în 1901 a fost profesor de

electrotehnică la Universitatea din Lille, Franţa. Între 1905 şi 1940, în calitate de profesor

de electricitate şi electrotermică, a predat la Şcoala naţională de poduri şi şosele din

Bucureşti. În urma unui amplu studiu şi a unui proiect în acest sens, a obţinut aprobarea

pentru transformarea Şcolii în Şcoală Politehnică. Timp de 20 de ani, de la înfiinţare şi

până în 1940, Nicolae Vasilescu-Karpen a fost rector al acestei instituţii universitare.

Între 1904 şi 1938 a fost membru al Consiliului Tehnic Superior, iar o perioadă a

îndeplinit şi funcţia de director (1909-1919) sau preşedinte (1928-1936) al acestui

consiliu. Din anul 1923 este membru al Academiei Romane (confirmat in 1955)

În domeniul electro-magnetic, a stabilit relaţiile dintre energiile câmpurilor

magnetice şi electrice şi tensiunea şi repulsia liniilor de forţă ale acestor câmpuri. A

determinat rolul electronilor în transmisia energiei electrice prin fire, precum şi existenţa

electronilor liberi sau solvataţi în electroliţi. A studiat distribuţia liniilor de inducţie

magnetică şi cauza reacţiei magnetice a indusului maşinilor dinamo. A conceput şi

realizat practic pilele K, care îşi iau energia necesară funcţionării exclusiv din căldura

mediului ambiant. O astfel de pila, aflata la Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida‖ din

Bucureşti funcţionează şi acum după 60 de ani. A proiectat centrale electrice şi reţele de

electrificare pentru oraşele Câmpina şi Constanţa.

25

Nicolae Vasilescu-Karpen a activat şi în domeniul telecomunicaţiilor. În 1909 a

propus în premieră, într-o notă adresată Academiei de Ştiinţe din Paris, folosirea

curenţilor purtători de înaltă frecvenţă pentru telefonia prin cablu la mare distanţă. Până

în 1914 a fost una dintre cele mai avizate personalităţi ştiinţifice din lume în domeniul

transmisiei multiplexată, la înaltă frecvenţă, a semnalelor prin cablu, oferind soluţii

teoretice şi tehnologice competitive. În 1914 a construit postul T.F.F. de la Băneasa.

În domeniul construcţiilor, a realizat studii privind aderenţa fierului la beton în

betonul armat, publicând rezultatele în 1915 şi în 1946. De asemenea, a studiat presiunea

internă a lichidelor şi mecanismul presiunii osmotice.

În 1913 a fost preocupat în cercetare şi de mecanismul zborului păsărilor pe vânt

variabil.

Pe plan didactic Nicolae Vasilescu-Karpen scrie în anul 1925 manualul de

Electrotehnica Generală iar în 1942 manualul de Electricitate. A fost membru de onoare a

„Societăţii franceze a electricienilor‖

Ştefan Nicolau (1896-1967) a fost ctitorul şcolii româneşti de virusologie.

El s-a născut la Bucureşti şi a absolvit liceul Matei Basarab în 1913. Ca student în

medicină, este mobilizat în timpul primului război, devenind mai întâi însoţitor medical al

trenurilor cu răniţi, apoi medic sublocotenent pe frontul din Moldova (subordonat al

epidemiologului şef al Armatei, devenit mai târziu, academicianul Mihai Ciucă). A

absolvit Facultatea de Medicină din Cluj în 1920 unde a fost preparator al profesorului

Iuliu Moldovan şi unde a început colaborarea cu marele microbiolog Constantin Levaditi.

Cariera ştiinţifică a lui Nicolau a fost marcată de şcoala pasteuriană şi de diversitatea

preocupărilor lui Levaditi.

.

Medalia jubiliară ―St. S. Nicolau― care se acordă lucrărilor de

doctorat de excepţie efectuate în Institutul de virusologie (operă a

sculptorului Ion Jalea).

26

La Paris, la Institutul Pateur, a fost pe rând asistent, şef de laborator şi şef de

serviciu (1920-1939). Între timp şi-a susţinut doctoratul la Sorbona (1925) şi a făcut un

stagiu prelungit la ―National Institute for Medical Research – London― (1927-1931). În

cursul a două decenii de activitate ştiinţifică în Occident, Nicolau a publicat peste 250

articole şi a primit cinci importante premii ale Academiei de Ştiinţe din Paris între care:

premiul Bellion(1926), premiul Breant(1930), premiul Montyon(1935).

Elev al profesorilor Slătineanu, la Iaşi, şi Moldoveanu la Cluj, profesorul Nicolau

a construit o adevărată şcoală de inframicrobiologie în Bucureşti. Levaditi şi Nicolau au

fost primii care au studiat replicarea virusurilor în tumori.

În a doua jumătate a anului 1939 revine în ţară fiind numit profesor de Microbiologie la

Facultatea de Medicină din Iaşi şi ales membru al Academiei de Ştiinţe Medicale. În

1942 devine primul profesor titular al Catedrei de Inframicrobiologie creată la

Faculatatea de Medicină din Bucureşti. În 1948 este ales membru titular la Academiei

Române iar în 1950, director al nou creatului Institut de Inframicrobiologie. Activitatea

ştiinţifică în ţară a continuat cu aceiaşi tenacitate aproape încă trei decenii.

În 1922, Levaditi şi Nicolau publică o serie de lucrări care demonstrează

proprietăţi noi ale agenţilor virali.

Relaţia virus - cancer devine o constantă a preocupărilor profesorului Nicolau

care, inoculând neurovaccina în tumori grefate, descoperă oncoliza virală. Acest fenomen

a sugerat ideea unei posibile bioterapii în cancer.

O altă contribuţie importantă a lui Levaditi şi Nicolau a fost ipoteza activităţii

oncolitice a virusurilor. ―Virusurile sunt o sabie cu două tăişuri: ele pot provoca sau liza

cancerele‖. Afirmaţia celor doi autori că tumorile funcţionează ca un burete pentru

virusuri, a fost ulterior amplu confirmată şi este în prezent un subiect prioritar pe agenda

companiilor de biotehnologie care se preocupă de o nouă strategie de tratament al

cancerului: viroterapia. A fost profesor de Bacteriologie la Facultatea de Medicină din

Iaşi (1939-1942) şi, în 1942, a creat şi condus Catedra de Inframicrobiologie

(Virusologie) la Facultatea de Medicină din Bucureşti (prima de acest fel din Europa).

Ştefan S. Nicolau este şi fondatorul Institutului de Virusologie al Academiei

Române. Institutul de Virusologie "Ştefan S. Nicolau", Institutul a fost creat pornind de la

nucleul Catedrei care şi-a început activitatea în 1942, la Facultatea de Medicină din

Bucureşti. Pentru prima oară în lume, în învăţământul medical superior, o disciplină

separată era consacrată studiului agenţilor infecţioşi .Ulterior, a fost creat un Colectiv de

Inframicrobiologie al Academiei care avea să se dezvolte în ceea ce este azi Institutul de

Virusologie.

Nicolae Cajal (1919-2004) a fost un elev

strălucit al liceului nostru în perioada 1930-1937,

academician, profesor, doctor, nume de referinţă în

ştiinţă şi cercetare. În 1946 a absolvit Facultatea de

Medicină din Bucureşti, din 1959 devenind doctor în

ştiinţe medicale. Atras încă din timpul studiilor universitare de

domeniul microbiologiei, a lucrat ca intern în laboratoare

de spital, iar din 1944 în laboratoarele Catedrei de

Bacteriologie şi - din anul 1945 - ale Catedrei de

27

Inframicrobiologie (Virusologie) ale Facultăţii de Medicină - Bucureşti. S-a format ca

specialist microbiolog şi virusolog sub conducerea Prof. dr. Ştefan S. Nicolau, savant cu

contribuţii numeroase în domeniu. În 1947, la recomandarea maestrului sau, Ştefan

Nicolau primeşte o bursă pentru a studia la Institutul Pasteur din Paris, unde are marele

privilegiu de a lucra efectiv cu Constantin Levaditti, directorul Institutului.

Din 1966 este numit profesor, şeful Catedrei de Virusologie a Universităţii de

Medicină şi Farmacie - Bucureşti, catedra la care a fost pe rând, prin concurs, din 1946,

preparator, asistent, şef de lucrări, conferenţiar, profesor universitar.

Din 1966 - expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS )

1967-1994 - director al Institutului de Virusologie al Academiei Române, unde a

lucrat de la înfiinţarea acestuia (1949) ca şef de laborator, şef secţie, iar din 1953 ca

director adjunct ştiinţific.

În 1963 este ales membru corespondent al Academiei iar în 1990 membru titular.

Din 1990 până în 1994 a fost vicepreşedintele Academiei, preşedintele societăţii de

Virusologie iar intre anii 1990-1992 a fost senator independent.

Nicolae Cajal este autor a peste 400 de lucrări ştiinţifice precum şi coator al unor

monografii, manuale şi tratate de specialitate. În anul 1994 devine preşedinte al

Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. A fost membru a numeroase societăţi de

specialitate la unele în organismele de conducere a acestora.

În cinstea acestuia, Spitalul Caritas a primit numele de Spitalul Clinic Caritas "Acad. Prof. Dr. Nicolae Cajal".

Prof. Valentin Ioniţă

TÂRGUL EDUCAŢIONAL-BUCUREŞTI 2010 De-a lungul vieţii noastre o serie de evenimente ne fac să trecem, fără să ne dăm seama,

de la o stare la alta. Emoţiile momentelor fericite prin care trecem, ne fac să ne dorim ca

ele să nu se mai termine niciodată. Deoarece timpul încă nu poate fi oprit în loc, avem

nevoie de cineva care să ne ajute să rămânem pentru totdeauna cu amintirile acestor clipe

minunate.

Anii de liceu sunt cei mai frumoşi,mai ales dacă trecem prin momente de neuitat cu

persoana potrivită.O astfel de persoană este unul dintre profesorii Colegiului Naţional

―Matei Basarab‖ din Bucureşti,şi anume domnul profesor Ioniţa Valentin,profesor de

fizică.

Prin intermediul invitaţiei lansate de domnul profesor de fizică, am avut oportunitatea

de a participa la un targ educaţional.

28

Un număr de 28 de expozanţi şi-au expus oferta la cea

de-a şasea ediţie a Târgului Educaţional Bucureşti

care s-a desfăşurat în perioada 7 - 9 octombrie 2010 la

Sala Polivalentă din Bucureşti şi care a fost

organizată de EXPO 24, în parteneriat cu

Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti şi

Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti.

Ediţia din acest an a avut două secţiuni care cuprind o

expoziţie de mijloace şi materiale didactice, table

interactive, soft educaţional, oferte pentru profesori,

directori, reprezentaţi ai instituţiilor de învăţământ de

la nivel preşcolar, până la nivel universitar şi părinţi, şi conferinţe şi prezentări

de produse didactice, concursuri cu premii.

În cadrul expoziţiei a fost amenajată o sală de clasă, realizarea şi dotarea acesteia au

fost făcute de firmele participante la expoziţie, sală care a fost cadrul de desfăşurare a

prezentărilor de firme şi a conferinţelor, în acelaşi timp reprezentând, prin materialele din

dotare, nucleul central al expoziţiei.

De asemenea,firmele participante la eveniment au expus materiale didactice noi:

proiectoare, table interactive, tablete grafice, mulaje, hărţi, table şcolare clasice, aparatură

de laborator, soft educaţional, mobilier şcolar, carte educaţională, oferte educaţionale.

Printre participanţii de anul acesta s-au numarat Active Soft, Adevărul Holding, CD

Press, Cinema City, Comisia Europeană - Anul European 2010 de luptă împotriva

sărăciei şi a excluziunii sociale,editura Corint, Editura "Coresi", Eurodidactica, Intuitext,

Jurnalul Naţional şi Organizaţia Salvaţi Copiii.

La unul din standuri,eu şi câţiva colegi am fost invitaţi să testăm tabla

interactivă.Astfel, am participat la un concurs de desenat pe tabla respectiva şi am făcut

intreceri.Indiferent cine caştiga sau desena mai frumos,am fost toţi premiaţi cu markere şi

jucării interesante.

29

A fost o experienţă extraordinară,dar cei care au menţinut o admosferă veselă au fost

doi tineri costumaţi în dragoni,foarte glumeţi şi sociabili.Aceşti tineri reprezentau o firmă

de rechizite.

Consider că acest târg a reprezentat o evoluţie a tehnologiei din învăţământul românesc

şi sper ca nevoia de schimbare în vederea progresului sistemului să ducă la

implementarea cât mai repede a acestor noi tehnologii.

Hareza Alexandra-11B