F U R N I C A Anul al XV No. 63, Vineri 3 Septembrie 1920

M Minji WseoTa Deputatul Christescu, împreună cu

alţi tovarăşi de idei... nesănătoase, a plecat la Moscova, -unde vâ reprezenta pe socialiştii din Romînia Ia congresul Internaţionalei a treia.

Tovarăşul Christescu, în materie de voiaj pe contul muncitorilor, dispre-ţueşte însă 'p 'a treia, şi s'a instalat ca un odios ollgarh în clasa internaţiona­lei întîia, cu vâgon-lit, vagon-restaurânt, şi alte luxuri burgheze.

încă o inconsecvenţă a tovarăşului Christescu este că, deşi e internaţiona­list, ca chestie de cunoaştere de limbi streine, nu ştie decît pe cea naţională romînească, şi încă nerespectînd legile barbare de gramatică şi ortografie pe cari oligarhia a căutat să Ie impună muncitorimei.

Totuşi tovarăşul Christescu va tre­bui să ţie la Moscova un discurs. Ne-ştiind ruseşte, franţuzeşte, nemţeşte, nici măcar „idişi" ca tovarăşul Moscovici (al cărui nume îl indica să fie dînsul delegat la Moscova), cum vor pricepe şi admira bolşeviştii muscali oratoria elocventă şi profundă a acestui tov-al Romîniei?

S'a găsit o soluţiune. Pe Ungă cei patru delegaţi ai socialismului nostru, a fost ataşat şi Mutul de la Manutanţă, care va tîlmăci prin semne expresive şi fidele teoriile savante şi figurile re­torice sclipitoare <ale incandescentului tribun al fetelor dela Regie, printre cari emoţia provocată de discursurile sale a provocat adesea leşinuri şi chiar j -vorturi.

Probabil tovarăşul Christescu se va întoarce de la congresul bolşevic cu titlul de comisar al guvernului sovie-tist în Romînia pentru vremea cînd va începe iarăşi să sboare în slava ceru­lui puricele năzdrăvan din basme pot­covit cu nouâze.i şi nouă de oca de fl«r la un picior.

Cum s'au schimbat timpurile! Clnd te gîndeşti că fostul lu xător plâpumar Christescu s'ar ti mulţumit, acum etuva ani, să ajungă nu comisar al unui gu­vern bolşevist, dar ar fi fost foarte in-clntat dacă kneazul Moruzi, ori alt reprezentant al oligarhiei romîne 'l-ar fi numit hipo-comisar sau ipist.it la una din secţiile poliţ.eneşti din Bucu­reşti.

Şi iarăşi te mai gîndeşti că azi to­varăşul Christescu face un voiaj tri­umfal în Rusia, pe cînd odinioară cum ar fi sosit la Ungheni ar fi fost împa­chetat şi expediat la Siberia, cu mare viteză deşi colet fără valoare!

Acum nu'i mai putem spune, noi burghezii infami, „pahod na Sibir"; îi urăm în schimb din toată inima „pa­hod na... Şecspir!"

Şi-adică, la urma urmei, de ce nu ar rămîne tovarăşul Christescu în Ru­sia, şi în special în Siberia? In acele regiuni cu ierni eterne, plăpămile căl­duroase confecţionate de dînsul ar în­dulci mai real soarta populaţiei decît chiar programele utopice ale lui Lenin şi Trotzky.

Ah, tovarăşe, ce cuminte ai fi, şi cu cîte mii de ruble Kerensky nu 'ţi-ai rotunji frumuşica'ţi avere, dacă te-ai reîntoarce, după congres, nu la Bucu­reşti, ci Ia vechea'ţi meserie: mult mai de folos ai fi omenirei dacă, în Ioc să faci socialism în Romînia, ai face plă-pămi degeraţilor noştri vecini de la Nord!

Kiriac Napadarjan •

MUCURI DE IDEI — ORIGINALE —

Sezonul.. . ... a intrat în agonie. După atîia cură

de soare, s'a îmbolnăvit subit de in-solaţie... la pungă. Bietul Sezon! A ajuns• ca pomii cari mor toamna c a s ă reînvieze la primăvară, odată cu pri­mele zile călduroase. Sezonul e gata să'şi dea sufletul şi totuşi Bucureştii sunt veseli şi mai plăcuţi: s'au întors „viiegiaiurişti* — se conving şi ei, în sfîrşit, cît de bine era de nu plecau'

Sezonul e cel mai îndrăzneţ samsar de dragoste. Amorul clandestin —• mai ales — se caţără pe munţi, în costume ridicole de escursionişti, sau se plimbă gol pe plaja de la Mamaia, de par'că ar fi la el acasă. Ei şi Ea, et rnii „în­drăgostiţi de natură", se pupă 'n gură tocmai fiindcă sunt înconjuraţi de na­tură. Natură, natură, cîte seminţe de coan.e să sădesc vara în numele tău!

Fiecare se 'ntoarce cu punga goală şi rufăria murdară, mulţumit, şi E! şi Ea, de „succesele" repurtate în timpul sezonului. Şi au dreptate: rar ca pă­

căleala să nu fie reciprocă! Fiecare caută Ia altul ce-i lipseşte lui: sinceri­tatea... uitată acasă, după uşe, alături de mătura cu coadă. „Te iubesc!" — „Te iubesc!" — u n glas femenin, un glas masculin. Şi gata iarba verde, unicul hotel din lume fără ploşniţe!

Acum, fiecare îşi face socoteala. So­coteala din tîrg, însă, nu se potriveşte cu cea d'acasă. Doamne sfinte, ce de falimente în perspectivă! La lucru, d-!or avocaţi: sezonul divorţului începe! Vi­jelia sufletească precedează viscolul iernei. Pasiunea transformată în furtună caută suflete noi de devastat. Pielea muşcată, urlă prin gura stăpînului ei, ca vîntul cînd se tae în colţu! clădi­rilor la răspîntii. „Să fii a mea şi nu­mai a mea!" — „A ta şi numai a ta!" — un glas masculin, unul femenin. Apoi... lacrimi — picăturile de ploae care îmoâe praful de pe şoseaua vieţei. Amor! Amor! ce mulţumit ieşti tu cînd toţi îşi bat joc de tlnel

\ In dragoste ca şi p e scenă; să ştii

să te retragi cînd trebue. Cum spunea Mitică, unicul seducător de care victi­mele n'au vorbit niciodată rău:

— Succesele mele sunt nenumărate şi toate au la bază aceeaşi diplomaţie: totdeauna plec înainte de-a fi dat afară.

Dar cine are curajul lui Mitică! *

Diverse. Năzbîtille modei sunt nesfîrşite câ şi

şirul numerilor. Negustorii schimbă de azi pe mîine destinaţia magazinului lor. Am văzut chiar pe calea Victoriei, puţin mai sus de Palat, o vitrină plină cu cutii de compoturi Canadiene. Pe firmă scria: Şalăm Şulamsohn — ca sâ nu-i zicem p e nume — Casă de schimb. Din bancher, băcan! Şi cîte şi mai cîte 1

Pope seu se plimbă cu nevastă-sa, oprindu-se s'admire toate magazinele. Deodată cucoana exclamă, mirată:

— Cum, bărbate, o gheată de vîn-zare în vitrina unui magazin de biju­terii?!

— Fireşte, nevastă — îi explică Po-pescu foarte calm: pentru ca tinerii s'o poarte ca ac de cravată cînd va ieşi moda să umble încălţaţi cu pălăria! *

O femee enormă se bălăceşte în ap t mărei.

Plaja Mamaia, ca o bună mămăică»

F U R N I C A 3 1—n—n 1 — — I T " " " ~ * —~ - ^:"Jt*-^mit»-i^r-i»ni -roşeam w»<iitnim •nmfiatnjit a*. .».»•*:» .».-..-.*•«»*,•»,.....- •

şi-a strîns toţi copiii, oferiadu-lc gratis covorul de nisip ca să se joace.

Un domn uscat apare umed — dacă e posibil amîndouă deodată *» de sub* valuri tocmai în tata doamnei enorme.

Femeia zebratâ alb şi roşiu de tri­coul ud, una cu pielea, trage un mic ţipăt de surpriză:

— Domnu lonescu!... — Săra' mîna, madam Popescu. — Lasă, d le lonescu, n'o mai pupa

că-i murdară... de ană.

Dialog modern. -*~ Zici că să'ţi dau pe fiică-mea de

soţie... — O iubesc la nebunie! — Cu ce probezi că o iubeşti? — Pardon. Daca vă probam... «e

mult mă daţi afară ca seducător!

Alt crtjr.pci de dialog, ultra-modern.

Pe aleea din stînga a şoselei KisseLf. Două „domnişoare" se plimbă în-

glndurate, pătate de umbra frunzelor ce au început să se ofilească.

Una suspina Cealaltă întreabă discret:

— Nici o ştire de la e l? — Ba da: chiar azi dimineaţă ani

primit o scrisoare lungă, în care 'mi spune că nu mă iubeşte şi că nu m'a iubit niciodată.

Rindul tovarăşei să suspine: — E-he, dragă, aşa sunt toţi băr­

baţii : după ce se satură, pretind că ATACARE* n'a fost buna!

Un domn intră grăbit într'o „bodegă'' din centru.

Ioc muşterii. D-şoara casieriţă moţâe oglindindu-şi

ceafa în sticla fixată pe peretele dela spate; o sumedenie de muşte dau tlr-coale „aperitivelor" în descompunere.

Domnul grăbit sbîrceşte din nas : — Urît pute... Asta nu-i „bodegă";

asta-i cocină de porci! Apoi se duce de ia loc la una din

mesele goale. §Mîi" •-' * '; • - i Dela judecă ' .or ie .

Un oarecare, sosit din provincie, a fost arestat de poliţie şi trimes înain­tea justiţiei, învinuit de vagabondaj.

D-nul magistrat încearcă să-i stabi­lească identitatea:

— Cum ie cheamă? Individul tace. — Ai auzit ? Inculpatul face semn din cap că „da". — Atunci, de ce nu vorbeşti ? — Păi să v-.zi, dom'le judecător:

am ţipat aşa de mult la poliţie cînd m'au bătut, că acuma sunt sătul d« vorbă!

Serv i t oa re moderne . De-o săptămînă îşi pregăteşte ba­

gajul ce-o va însoţi în vilegiatură, şi tot de-atunci cocoana are aşa ca o pre­simţire că cineva o fură. Cine o fură şi ce-i fură? —greu de bănuit, doamna fiind bogată şi cu toate din belşug.

„Cazul" ei mi-aduce aminte de un prieten căruia îi intrase în cap că în curînd o să moară. Amicul meu erea un om voinic, sănătos, neatins încă de niciun soiu de boală. „Cu toate acestea, — spunea el prietenilor — eu trebue să mor!"

Precum s'a şi întîmplat: a fost căl­cat de UH automobil, pe cînd trecea dela un trotoăr la altul, tocmai în mo­mentul cînd pentru a nu ştiu cîtea oară se întreba nedumerit care-i boala care I'ar putea răpune.

La fel a păţit-o şi cocoana noastră. Tot trecînd din odae în odae, întim-pîător des hide uşea camerei destinată servitoarelor. Şi tocmai în momentul cînd, cu ochii 'n jos, se întreba — ca şi prietenul ucis de automobil — pentru a nu ştiu cîtea oară, cine o fură, pri­virea i se op:eşte pe două picioare de femeie: unul gol, celalt vîrît pînă lâ genuchi într'o teacă neagră, cu găurele, de care trăgea în sus două mâini.

înmărmurită, cocoana exclamă: — Nu-ţi e ruşina, Mariţo?.,. Ta 'n-

calţi cu ciorapii mei! — Văd şi eu cocoană că am greşit:

prea îmi sunt strimţi! — îşi cere ier­tare sincera servitoare.

Nae D . Ţ ă r a n u

Revista „FURNICA" Propr i e tar : N. D. ŢARANU

Apare de doua ori pe săptămânii: LUNEA ŞI VINEREA

— P r e ţ u l : 1 l e u 2 5 b a n i l o a e a — Abonamentul: 100 lei pe an: 50 lei pe şease luni; 25 lei pe trei luni, plătit înainte prin

mandat poştal. Adr«sa : Revista „FURNICA*. — Bucureşti

îndrăgostiţii L o c a l i z a r e

Jean Limbric, samsar pentru permisuri «I» export, şt Katy, st«a d J a Alhamkra, Intră la EHseu, după spectaco].

Limbrl î . Te iubesc, Katico, cum cerbul la munte Iubeşte isvenil cu dulce murmur

Katy (către chelner) — Dâ-ml iin drojdi» şi spcis karte.

Chelner»! — Avem jambon, cotlete «It şured, fcriasă-

Katy — Da-I>chnitzel mit kraut, mai întiJ,

Chelnerul — Şi domnul ?

Limbric (in petto). Daca nu-l şi nu-i şl nu-i Amorul la vremea lui,., Dă-mi o bere ! (Chelnerul dispare şi st întoarce ca ie-

rea şi cu schnitzelut unguroaicei).

Limbric (pe cind Katy s« îndoapă). Cine te-a făcut pe tine, Pafcă m'a'ntrebat pe mine.

Katy (care a isprăvit friptura) — Kelner, dă-mi o pîrjoală, o s t id* de

vîn şi pine.

Limbric (după ce chelnerul a exteutat comanda).

Cit oia fi şi-oiu mai trăi, Unguroaică n'oiu iubi,

Katy — Kelner, încă O sticlă — şi pî«e,

Limbric Cînd tft văd gttul spălat Şi mărgeanul revărsat M'aşl băga la tinc-argat

Katy — Kelner, ctrnaţi n'aveţl? Dă-mi O f leici —

şi adu pîne. Nu uit i sticla cu TIN. Limbric

Părul tău cel negru, Negru şi buclat, Ah, pe mine, dragă, In draci m'a băgat/

Katy — Lasă-mă să mănînc, nu tot spune la

prostii, (către chelner:) Un rostbraten I Chelnerul

— Şi pîine ? * Katy

— Ia, şi o sticlă cu vin. (După ce isprăveşte Katy se apleacă la

urechia lui Limbric şi'l întreabă ceva tainic).

Limbric — Nu ştiu, dragi . întreabă chelnerul. Eu

nu cunosc, p'aici, locul unde se duc oa­menii după ce măntncă. . .

(Pe cînd gargonul conduce pe Katy unda merge regele fără suită, Lmlbric, aprins de pasie, declamă).

Cine'n lume n'a iubit, Pot să zic că n'a trăit.

N i ţ ă I a u r t

Contra seumplrei traiului. — Greva vitrinelor din tîrg

Jos speculatorii! Desen de A. M U R N U

Anui al XV. No. 63. Vineri 3 Septembrie 1020 F U R N I C A 5

P O R C I M P R E S I I D I N T I M P U L I N V A Z I E I

NOTE D E 0.M NECĂJIT

— Şi aşa s'a făcut? am întrebat eu. — Fireşte. Hîrtia mea spune că sunt

în slujbă la poliţia capitalei —- nu ca ceilalţi, numiţi cu formula: „înserviciul şi pentru interesele guvernămîntului imperial."

— Bravo, domnule! Ai rămas, va să zică, romîn?

— Vezi bine. Mîine-poimîine trag sorţi. Ce sunt eu—Antim ori Beldiman?

M'am despărţit de băiat cu reflecţia: cine ştie dacă copilui acesta va do­bândi, până la moarte, împămîntenirea, cu preţurile de pînă aci; pe cînd Kar-nabatt e, dela naştere, romîn prin po­sesiune de stat—iar Wechsler şi Salz-mann au intrat întiiu la cetăţenie şi pe urmă abia şi-au dat poalele peste cap!

Un caz concret despre scopul şi efectele ausweis-ului de legitimaţie. Pilidi, unchiul Iul Corbescu, om care ocupă loc însemnat în societatea din capitală, se duce azi la hala mare ca să tîrguiască. Sergentul din poartă '1 recunoaşte. Salută cu apucătura repe­zită a boşilor—că toţi caraghioşii caută să-i maimuţărească în ceeace au mai ridicul—şi pe urmă întreabă:

~ Dumneavoastră? — Carne. — Nu se poate. — Dă-te'n lături, mă, ismenitule! — Nu se poate, dom' Pilidi. Ce, nu

v'aşi lăsa eu dacă s'ar putea!—că, nu sunteţi rudă cu dom' prefect Corbescu ?

— De ce nu se poate, băiete ? Astea cum intră? zice, răstit, Pilidi, şi arată un haitic de unguroaice.

— Păi, nu ştiţi? — Ce să ştiu? — Ordenul. — Ce ordin? — Ordenul pă cum că să nu lăsăm

decît pe streini să intre. Dumnea­voastră de ce naţie sunteţi?

— Romîn, ce să fiu! — Apoi, vezi? — Ce să văz? — Azi, dom'le Pilidi, intră numai

străinii: nemţi, unguri, bulgari, turci şi ovrei. Nici pe greci nu'i mai lasă dela o vreme. Aşa e ordenul.

— Va să zică numai liftele au drep­tul să se hrănească în ţara romînească!

— Orden. — Streinii, cari ar trebui să mă­

nânce... altceva. — Curat... altceva! — Bine, băiete. Om scăpa noi şi de

pacostea de... Carp. Rămîi sănătos. — Salut! Şi a plecat, omul, bombănind, la bir­

tul lui Epurescu, din strada Academiei,

unde se taie caii de ia cotiuge, caii aceia remarcabili prin particularitatea că merg în genunchi, fiindcă tendoa­nele târsului le sunt betejite. Dealtfel, preţurile sunt abordabile în restauran­tul acesta cavalin: cinci lei porţia de iahnie—fiindcă pe listăe scris pompos: „muşchiu de văcuţă cu so/z rfomat."

Să tot mfnînci!

Singurul local care a mai păstrat ceva din caracteru-i romînesc, în ceea ce priveşte clientela, a rămas tot bo­dega lui Mirceâ. Vin şi evrei, e drept, dar vin în general cei cari se mărgi­nesc la treburile lor—nu ale jîrmanilor. Cât despre nemţi, abia zăreşti câte o scâfirlie rasă, ici-colea, fiindcă preturile lui Mirc,ea nu sunt pentru orice pungă.

In colo, obicinuiţii. Printre credincioşi, Vasiie Pişcă, la

dejun, pentru cele cîteva ţuici dela cari I-a oprit doctorul—şi, seara, cu eternu-i pahar de vin roşu dinainte, Iaricu Cu­loglu, solitar, taciturn şi ocupat veşnic să stea de vorbă cu ci însuşi. Sunt puţine, în Bucureşti, inteligenţele adînci ca aceea cu care e împodobit Culo-glu; nu mulţi se pot lăuda, apoi, cu spiritul caustic al acestui om subţire; dar oameni discreţi, cu prodigioasă putere de observaţie şi cu educaţie de genteleman ca lancu Culoglu, nu se găsesc mulţi nici în capitalele cele mari.

Să te ferească Dumnezeu, însă, să-i displaci. Şi'i displaci pentru lucru de nimica: niţel să fii rîtan, ori lipsit de bun simţ, sau trăncănău — că formula prin care Cugloglu 'ţi face cunoscut că nu-i convii, face rană — şi rana sfîrîie ca sub fierul roşu.

Aseară, o sumedenie de cunoscuţi căzuseră la masa acestui original. Cu­loglu îi răbda cu resemnarea cu care 'ţi ai purta ochelarii — dar îneîntat de ei, nu era.

La un moment, însă, vine un intrus care nu cunoştea, din jumătatea de duzină care înconjura masa, de cît pe Sfetescu — şi, fiindcă n'avea scaun, şedea în picioare şi pisa pe unicu-i prieten fără să'i dea in gînd că plicti­seşte de moarte pe ceilalţi.

Culoglu, care, altfel, nu e în stare să lovească o muscă... dacă e bine crescută, ar fi sfîşiat cu voluptate pe nesimţitorul peripatetician — dar nu era provocat. Tăcea, dar, şi'şi ucidea vic­tima cu reflecţii lăuntrice. După o ju­mătate de ceas, în care vreme toată lumea se întrerupsese din conversate ca să poată vorbi intrusul, acesta se hotărăşte, în sfîrşit, să-i dezrobească, îşi ia ziua bună dela Sfetescu — şi pe urmă, întinzînd 'mîna fiecăruia dintre ceilalţi, îi dedea zor cu :

— Mă recomand : Popescu-Mamor-niţa.

Cînd a întins mîna lui Culoglu, pro­vocarea era, acum, directă. II lasă cu mîna întinsă, şi, Ia „Mă recomand: Popescu-Mamorniţa", începe să-! proho-

dească, cu fraza scurtă şi sacadată a astmaticului scos din pepeni:

— Eu, domnule, am atîtea cunoş­tinţe vechi încît nu Ie pot cultiva — nu mă mai încărca, te rog, şi cu a dumitale. Ş'apoi, am un principiu : nu fac cunoştinţe după apusul soarelui. Salutare!

Popescu, sub biciul de foc al ăc«s-tor vorbe, rostite tăios, de către omul cel mai delicat din cîţi cunosc, s'a re­tras cu m'na întinsă, cum şedea pe cînd îl dojenia Culoglu.

Nu ştiu dacă, pînă' azi, o fi găsit pe cineva să'i desluşească ce a înţeles inacciul de interlocutor prin principiul pe care'i 1-a pus înainte — dar, dacă cumva n'â găsit, să răsfoiască litera­tura vremei şi o să afle că, în Franţa, era, pînă la un timp, o lege, numită a constrîngerei corporale, pe temeiul căreia luai frumuşel de guler, cu aju­torul forţei publice, pe debitorul rău de plată, şi'l duceai binişor la puş­cărie. Urmărirea, însă, tot de pe legea aceasta, nu se putea face decît pînă la asfinţit. De cum apunea soarele şt pînă dimineaţa, legea rămînea fără pu­tere. Mofluzii, cîrcotaşii şi datornicii abraşi profitau de acest răgaz, şi, după ce şedeau ascunşi, toată ziulica, pe unde puteau, eşiau, cînd se însera, fer­chezuiţi, ca Roller şi văru-său dela noi după ce a plecat Boboc, şi se plim­bau în voie bună. Gradinele, bulevar­dele şi cafenelile Parisului erau, din pricina aceasta, pline, după apusul soa­relui, de oameni insolvabili, deci sus­pecţi — de aceia gentlmanii cari ţineau să frecuenteze numai lume bună, se fereau de- a face cunoştinţe după ce se ducea soarele să se culce...

Ief tenirea t ra iului . — Bekanntma-chungul de azi aduce o veste îm­bucurătoare. Telegrafiştii, puşi, cu Ver-zea şi cu Prager, să gereze primăria au înfiinţat, în diferite puncte ale Capitalei, bucătării comunale, unde pentru suma de şaptezeci de bâni, poţ' lua o supă, un fel de mîncare şi o ju­mătate de pîine. Or, dat fiindcă Ia cea mai ignobilă circiumă de mahala nu poţi avea acest menu copios cu mai puţin de patru-cinci lei, inspiraţia gu­vernatorului de a obliga pe telegrafiştii comunali să deschiză aceste bucătării este o curată binefacere — raiul pe pămint, nu altcevaşilea.

Atîfa, numai, că ordonanţa prin care ni se face cunoscută această pornire generoasă a lui von Tschâppe sfîr-şeşte cu cuvintele: „Numai supuşii Pu­terilor Centrale sunt admişi la benefi­ciul acestor bucătării".

Noi, vasăzică, cei cari avem onoarea de â nu fi supuşi ai kaiserului şi ai comitagiilor Iui, noi vom continua sä plătim ciorba de fasole cu trei Iei — pentruca primăria noastră să îngraşe, cu din ale noastre contribuţii, ploşni­ţele cari, după ce ne-au supt în timp de pace, ne-au vîndut în v r e m n râs-

P U R N I 8 A

boiului — iar acum, prin porunca gu­vernatorului, ne obligă să le plătim bir pentru că'şi-au tocit dinţii muşcindu-ne.

Fie! Vom face într'o zi socoteala de cît ne datoresc supuşii Puterilor Centrale. Pină atunci, să admirăm pe cei delâ comună pentru jertfele ce fac ca nu cumva să remîie flămîndâ vre­una din insectele împărăteşti.

Un incident vesel, care va rcmîne în istoria anecdotică a ocupaţiunei, fă­cuse azi, într'un punct, impracticabilă Caiea Victoriei. D-na Grigore Canta-cuzino trecea în trăsură. De cum în-tîlnea cîte un ofiţ r german, ridica ausweisul, pînă'n dreptul păiăriei, cu amîndouă miiniie, ca să formeze, cu el, un fel de inscripţie pe frunte. Brutele se uitau, surprinse, şi, neînţelegînd ce înseamnă această stranie pancartă, tre­ceau înainte — unii minunîndu-se, alţii fâcînd reflecţii de tot felul. Unul, însă, mai îndrăsneţ ori mai curios, cînd vede bekanntmachungul de la pălăria spiri­tualei doamne, face semn birjarului să oprească Se duce Ia trăsură, bate pintenii cu eleganţă de goril sburdal-nic, pune mîna la grotescu-i culion şi începe :

— Mă rog, doamnă, ce însemnează lurtis pe care o puneţi în dreptul franţei ?

— Ausweisul. — Şi de ce'l ţineţi aşa ? — Ca să a r d că, în sfîrşit, am drep­

tul şi eu să merg în trăsură. — Dar ce nevoie este să'l exhibaţi

cu atîta ostentaţie, mă rog ? — Penfrucă, în organizaţia militară

germană, fiecare dintre dumneavoastră e dator să cerceteze dacă cel din birjă are dreptul la acest privilegiu.

— Bine, dar îl puteţi ţine în bu­zunar.

— Cocoanele, Ia noi, nu poartă fustă cu buzunare, ca... în alte ţâri.

— In reticul, atunci. — Nu e practi:. — De ce? — Fiindcă ar trebui sâ-1 caut pentru

fiecare dintre ofiţerii pe cari îi întilnesc — şi, cum sunteţi sedentari, umblaţi toţi pe uliţă, şi, cum sunteţi obligaţi- să vă dedaţi toţi acestui important serviciu de., informaţii, toţi m'aţi opri pentru control şi pentru fiecare ar trebui să deschid punga ca să-i arăt autorizaţia. Pe cînd aşa, fiecare subaltern al gu­vernatorului vede că-mi s'a făcut fa­voarea de a mi se da voie să-mi plă­tesc trăsura.

Teutonul, rubiniu ia faţă, a dus din nou mîna la'gugiuman, şi-a ciocnit din nou tocurile bocancilor — şi a plecat să comunice incidentul Ia poliua se­cretă, din care fac parte, ipso fado, toţi ofiţerii germani geloşi de renumeie poporului şi de prestigiu! ^olozaiului imperiu.

P o v e s t e a Morar i lor . — O întîm-plare, banală de altfel, petrecută ieri,

îmi dă prilejul plăcut să constat încă odată afinitatea dintre apucăturile pă­mântenilor noştri si moravurile curate ale supraoamenilor.

S'a luat ca principiu, de către auto­ritatea care reprezintă aici virtuţile kaiserulul, ca, acelor străini, botezaţi ori nu, cari n'au scăpat atenţiune! lui Panâitescu cînd cu mobilizarea noastră, să li se dea, lor ori familiei — dară ei au rămas tot dincolo de front, cîte o situaţie lucrativă, ca răsplată pentru necazul dc a nu fi putut eşi cu flori înaintea y'îrmanilor. Aşa, s'a dat lui Ritz monopolul, pentru toată Muntenia, al drojdiei de bere; lui Tenhoff, ne­goţul mărfurilor furate, de pe lâ negus­tori, şi debitate en detail în Niagasin Universel; lui Kinberg, consumul de sub Cercul Militar; lui Degen, prin bestia care-i ţine Ioc de nevastă, privi­legiul de a suspenda moratoriul pentru clienţii romîni, ca să poată încasa din-tr'o dată preţul vechiturilor vîndute în rate de cîte unul, doui şi cîte mai mulţi ani.

Intre animalele favorizate pe calea aceasta de către înalta dregătorie tu-descă, e şi Zehendcr, exploatatorul moarei Albertstadt, dela Teiu. Acestui teuton 'i sa concedat, ca desdaunare pentru cele trei săptămîni petrecute la Ialomiţa, otcupul fabricare] de făină pentru alimentarea capitalei.

Convenţia prevede că autoritatea administrativă nemţească 'i va aduce zece vagoane de grîu pe zi, socotite a 2.300 de Iei vagonul — şl plătibile după ce se va desface făina, peşin, pe la brutari. Morarul, în schimb, e obligat să macine aşa în cît vagonul s ă i dea 20% tărîţe — iar din celelalte 80%, să scoată: 10% făină 00; 2 5 % jimblă; şi 4 5 % pîine neagră.

Pentru întocmai îndeplinirea acestor cendiţiuni, komandatura a însărcinat pe căpitanul Aibrecht cu controlul ope­raţiilor dela moară.

Zehender, în posesiunea ausweisului care-i punea la îudemînă biberonul ca­pitalei, a crezut, în primul moment de emoţie, că, cel puţin la început, va. avea nevoie de ceva capital — şi cum el n'avea sfanţ, şi-a asociat pe Sternbach, un punu/ntean paralîu, gata să intre în orice întreprindere al cărei control se­ver e în mîna cinstită a y'îrmani'or.

Şi spelunca a început să funcţioneze. In loc de zece vagoane pe zi, însă,

moara măcina două spre zece, graţie „technicei" junkerului controlor, şi, în loc să scoată 2 0 % deşeuri, scotea, priutr'o eroare neînsemnată, numai 7 % — aşa în cît, târîţele, cari, de pe con­venţie, trebuiau să meargă la bucătăria animalelor, intrau, sub formă de făina, în fabricarea plinei destinată oame­nilor.

Potrivit contractului, jîrmanii dela moara Albertstadt urmau să scoată, de pe urma celor 10.000 de kilograme

zece vagoane, şi pentru cari se debi­tau cu 2300 de lei,—urmau să scoată:

1000 kilograme făină C0 2500 „ „ jimblă 4500 „ pîine neagră; 2000 „ „ tărîţe.

Şi să vînză brutarilor: prima calitate, cu optezeci de bani kilogramul; jimbla, cu şaizeci şi cinci; pîinea, cu cincizeci— şi tărîţele, cu şapte bani kilogramul.

Ar fi încasat, deci, pe vagon, 4815 lei, fără să fi scos din buzunar o cen­timă. Scăzînd din cifra aceasta preţul măcinatului, pe care, fiindcă avem de unde, să-1 socotim lâ 455 lei de va­gon, adică de trei ori mai scump de cît în timp normal, le-ar fi remas, pe zi, 4360 de lei pe vagonul care li se aducea în coş cu 2300 de lei, adică, beneficiu net, fără o lăscaie capital, de 43.600 lei în două zeci şi patru de ceasuri, în care vreme munciau alţii.

Şi operaţia asia rotschildiană a în­ceput în Decembrie, durează, dar, de şase luni, adică de 180 de zile.

Contractul, însă, nu s'a executat în litera Iui, ci „nemţeşte", adică conform technicei germane, care în materie de organizaţie corectă, întrece tot ce poate bănui imaginaţia unui director de pe­nitenciar.

Iată reţeta în toată simplicitatea ei germană.

Mai întîi escrocii nu scoteau două­zeci la sută tărîţe, ci numai şapte — ceeace face că vindeau, zilnic, drept făină, treisprezece Ia sută deşeuri, sau o mie trei sute kilograme de tirîţe, la vagon, cu preţ de cincizeci şi nouă de lei diferinţă la fiecare vagon pe zi.

Numai această deosebire face, pentru o sută optzeci de zile din trecut, o sută de mii şase sute douăzeci de lei, din-tr'un condeiu.

Apoi, nu desfăceau zece vagoane, ci douăsprezece pe zi, de la care mai rămîneau, fără să socotesc pungăşia cu leziduurile, aite patru mii o sută două zeci de lei pe zi, net, cifră care, repe­tată de o sută optzeci de ori, face aproape un milion,

Din aceştia, nouăzeci la sută sunt banii noştri, ai populaţiei din capitală, care plătim, din griul nostru, cu cinci zeci de bani kilogramul de apă cu tă­rîţe, necoaptă şi fără sare; iar restul de zece la sută, sînt banii furaţi din ceea ce ar fi trebuit să folosească admi­nistraţia germană, dat fiindcă, odată ce au băgat în Romînia pe bulgari, pe turci, pe unguri, pe austrta.i şi pe de bun neam junkerii Majestăţii Sale, se cuvine, conform moralei celei mai se­vere, să se socotească, aici, stăpîni pe păraînt, pe foc şi pe apa care curge în teritoriul ocupat.

Pentru cei nouăzeci Ia sută ai noş­tri, nu s'a mişcat nici o ploşniţă din duzina de poliţii secrete cu cari ne mi-lueşfe guvernatorul militar; pentru ce-

. lelalte zece, însă, au băgat în puşcă-grîu pe cari le conţine fiecare din ce le^r ie , pină la noui dispoziţii, pe Zehen-

F U R N I C A

der, Pauker, Schwartz, Sternbach, pe Sinions şi pe alţi oameni de încre­dere prepuşi de guvernator Ia exploa­tarea flămînzilor din Bucureşti - toţi romî/ti, cum vedeţi, toţi dintre cei cari profitînd de naivitatea germanilor, l-au învăţat, în cîteva luni, să întreacă în banditism chiar pe haiducii din câri purcede aşa zisă aristocraţie nemţească.

Pe căpitanul Albrecht, cel carele, ales dintre cei mai incorigibili ofiţeri glo­rioşi, era pus să privegheze ca corec­titudinea cea mai teutonă să domnească la moară, nu l'au arestat fiindcă e de neam, dar, drept pedeapsă fiindcă a lăsat pe Ociser, franzelarul, să'şi bage nasul unde nu'i fierbea oala, pentru ca pe urmă să denunţe potlogăria toc­mai Ia Berlin, aşa în cit să nu se mai poată cocoloşi aici — pe Albrecht l'au luat din Bucureşti şi l'au trimis pe fron­tul din apus, dacă cumva n'o evada pe drum ca să'l vedem controlor al morilor din Belgia ori poate prin Sla­tina chiar.

Atîta suntem jefuiţi de germani, de turci, de bulgari, de ovrei, de austriac!, de unguri, de albanezi, de greci şi, mai ales, de comercianţii rorhîirt, a că­ror rapacitate întrece orice închipui! e, încît lîlhărîa ciela Albertstadt, deşi în­sumează milioane, nu mai are, blazaţi cum suntem, decît proporţiile unui epi­sod, ca atîtea altele din timpul ocu­paţiei ; pot, dar, să luminez, în treacăt, o lăture veselă a acestui trist eve­niment.

Sternbach, luat ca tovarăş de către Zehender înainte de a-şi organiza banda pe picior mare, are un cumnat, sărac lipit, aşa cum era Sternbach eri-alaliaeri.

S'a dus oinu', cînd a auzit că i s'a procopsit ruda, să ceară şi ei o ptini-şoară în serviciul moarei — dar cum-natu-său l'a gonit cu biciu de foc.

— N'am Ioc pentru cerşetori, s'â răs­tit asociatul lui Albrecht. Şi din buzu­nar nu pot să dau, fiind că'mi trebue paralele ta să-mi fac casă ca a lui Bcrcovici. Nu voiu să se deosibească de a iui Bcrcovici nici la clanţa uşei.

A zis —şi 1-a dat afară pe cumna-tu-său.

Şi cumnatu-său, obidit reflecta cătro Grflnberg, prieten comun al cumnaţilor care şade, din întîmplare, peste drum de Sternbach:

— La tat-său acasă, unde toată fa­milia mînca dintr'un hering, tot în casă ca a Iui Bcrcovici a stat el! Parşiv!

De aceea, cînd ieri, a venit Griin-berg la Cafeneaua Comercială şi a po­vestit odiseia meleonerilor de la moară, cumnatul iui Sternbach a crezut că se risipeşte de bucurie:

Şi va să zică, 1-a înhăţat pe şoltic?

— Dragă, ce să'ţi spui! Eu, de cînd am văzut că'şi dă aere de Blank et Comp. am înţeles că trebue să pocnească.

— Dar cum ai prins de veste?

— Să vezi. Fiindcă ştiam că traje peste cinci, aşteptam din ceas în ceas să facă bac. Şi ca să nu-mi scape amă­nuntele operaţiei, mă scol de dimineaţă, mă duc în grădină şi mă uit drept lâ Sternbach în bhrou ca să văz ce se aude.

Ieri, la 5, pînă o ziuă, eram la post. Nu ştiu ce'mi spunea mie că trebuie să crape chestia. La el, perdelile lăsate — doarme mult, vezi bine, de cînd s'a procopsit.

— Dacă e boier! — Pe la 6, văd că se opreşte la

poartă un automobil. — y î m ă n ? j

— yimaaan! Din automobil se dau jos trei ofiţeri şi un ţi vil. Sună. Aş­teaptă. Iar sună...

— Iar aşteaptă,..-—- De unde ştii? — Păi,—nu 'nţeleg eu! Pungaşul, cînd

a simţit că e scadenţa, a început să ascunză marfa.

— Marfa? — Bănetul. Păi, ce, avea a face cu

procurorul care a scăpat pe Filotti ? Ăştia au împins, au intrat înnăuntru— şi, după un sfert de ceas, au eşit cu el de guler.

Ţivilul aducea in braţe corespon­denţa.

— Dar nu-i pasă şoltlcului. Averea trebuie s'o aibă la bănci.

— Deştept mai eşti! Par'câ Jîrmanii, înainte de a-I aresta, n'au oprit tot ce aveau pungaşii Ia bănci! Am auzit că cumnată-tău avea un depozit de şapte sute de mii.

— Şi Ti '1-a luat? — Sâ fii sănătos! — Ei, dragă Grunberg, 'mi-ai făcut

aşa o plăcere — pe onoarea mea! — Ştiam eu că o să te bucuri, de

aia te căuta! ca să ţi-o spui de dimi­neaţă.

— Dar numai Sternbach singur a făcut haupttreflcr astă?

— Aşi! Avea tovarăşi. Pauker, dela Manutanţă; Zehender, dela moara /11-bertstadt; Schwartz, făinarul din strada Oiţelor...

— Şi ală? — De ce te miri? Fiindcă fetile dela Schwartz vorbia

numai franţuzeşte. — Vai de cap a lor cu aşa fran­

ţuzească ! — Şi mai cine ? — A închis şi pe Simons. -^-/frman ? — Vezi bine. Şi pe căpitanul Al­

brecht. —- Romun? — Neamţ. Ce să caută n/num acolo! — Toată familia, va să zică?

Arhibald A este „mte* au începtit la No. 83. Cu Începutul anului XV, „Porcii", apa r

re^uiat câte două pagini la fiecare număr .

••• *•*

HÎRTU Q A SITE

1Ş

Documentele din cari se plagiasă erudiţia, Fumlcei sunt foarfe vorbăre ţe cu privire la oraşul ta care Unirea 1-a găsit pe Cuza pir-că la o.

Unii cred—fiindcă, ca in toate chest i ih de istoric veche, nimeni nu ştie precis — unii cred ca Galaţii sunt fundaţi do o colonie galică colonie care ar fi zidit aci o ectaie pe care au botezat -o aşa ca să-t facă plă­cere d-lul Gussi ; alţii socotesc ca'i vine numele dela Kalaţi, o ceată de fugari din Bizanţ, alivâniţl aci, pe 6 t i n g a Dunărei, cam pe unde vine Bădâlanul ; şi alţii, In sflrşlt, pretind să Constant in cel Mare ar fl trimis aci un vicar , pe Coccius Galatus, de a in-fFnţat un ordin religios—si s'a zis oraşului urbs Oalaii, cum se zice . Ţ a r a Iul C r e ­mene" spre pi ldă.

Tîrziu, pe la 1134, se mai pomeneşte de un document în care fiind vorba de princi­patul Bârladului , care cuprindea, pe lingă acest ţ inut, Tecuciul şi Galaţi! , se spune că oraşul acesta din u r m a s e chema, pe atunci, Haliciul-Mic, spre deosebire de Haliclul-Mare , cum se numia regiunea galiţ iană unde bă teau ruşii, antăr{ pe austriaci , şl aceasta pentru că Ratislavovici , principele ţinutului, era supus al regatului Galiţiei.

O fi aşa, ori nu, Dumnezeu ştie. Ceeace e la cunoştilnţa tuturor, însă, e că oraşul aces ta a fost, pe r inJ , b in tu i t : de tă tar i , de turci , de ruşi, de nemţi , de holeră—şi, pină mai anii trecuţi , de Rakowsky şl de J e n k ă Atanasiu , socialistul.

In Galaţi , la 25 Februarie 1821, a procla­mat Ipsilanti revoluţia cunoscută sub nu­mele de Eteric. Ca răspuns la această pro­clamaţie, turcii, in Maiu, acela? an, au a r s şi au măcelărit tot oraşul — de nV. scăpat de cît, din iutlmplare, numai consulul aus­t r iac !.,.

.Vino imediat, caz urgent". Acesta e textul telegramei care m'a dus

tîrîş, Ja Galaţi , acum ctţi-va ani, iutr 'o noapte de toamnă, cu care prilej sin inţelcs ce imprudent e să 'a;i drumul, tn tren, dela Bărboşi pină la Bădălan, tără umbrelă tn vagon.

Pe peron, cînd m'ain dat jos, m'a Intlm-pinat Nebunelii, primarul , cu personalul re ­dacţiei ziarului „Galaţ i" , cu ingincnil co­munei, cu un avoca t valoros din Bucureşti şi cu o flaşnetă.

De la gară ne-am dus la „cartel —tn or­dine inversă .

Liberalii , la guvern, pierduseră toate ale­gerile generale—toate. Şi ven;s_> rîndul a le­gerilor comunale.

După patru zeci de z.le şi patru zeci de nopţi de beţie, a dat Dumnezeu de au pier­dui şi colegiul intiiu de comună. La eolf-glul acesta fusese ales Timoleon Nebnaelli , din prr tea opoziţiei uni te .

8 F U R N I C A

i:i urma acsstei catast.ofe. Ion Brătianu— celalr,—a trimis la Covurlui, ca prefect, pe d. Teodoresca, unul din directorii ministe­rului de culte, cu împuternicire să treacă prin singe dar să ia barem colegiul al doi­lea. ŞI 1-a luat, Răni{ii au fost duşi la spi­tal iar morţii l i cimitir,

Un sergent de stradă a oftat, pe când muria:

— Mor pentru un pol de parale, domnule procuror 1

Cu prilejul ; cesta au descoperit gălăţenii talentul lui Santi de a cânta Trovatore pe marginea pălăriei—pe cind Singe Alb, legat la cap cu barlşul din spital, ţinea răboju1» la Pirjoala Ideală, decîţi pui fripţi puse rirciumarul la socoteală peste numărul ce­lor consumaţi.

Vestea că consiliul comunal, in urma u-neia din acele combinaţii de ultimă oră, a-lesesc pe Nebunelii ca „primus Inter pares", a venit, î.itîiu, la Cea'lc :

La Cealic, pe iarbă verde, Und' nici dracu nu te vede

şi a adus-o Vlaicu, care o aflase, prin Johson, de ta Robescu.

In momen.'ul acesta s'a format eonvoiul de partizani şi a pornit, pe la toacă, ca să ajungă tn gară, dimiucaţa, la sosirea trenu­lui, fa drum, s'a făcut, d? pe tradiţie, un popas la Ţipau, unde au rămas să fie tri­mişi la ambulanţă cei slabi de constituţie— şi restul, cel mai mult sau mal puţin valizi, 'şi-au continuat marşul ca să primească pe cel pe care'l convocaseră pentru „eaz ur­gent".

Şi mergea : intâlu, flaşneta, măcinînd fals himnul naţk ni l grecesc; pe urmă, venea pri­marul, proptindu-se pe unul din redactori, care, pentru mai multă siguranţă, se prop­tea, din cind în cînd şi el, cu coatele de pământ ; opoi, celalt redactor; inginerul şi avocatul — căruia, de la o vreme, 'I so a-lipise, în neştire, Nicollini, directorul pre-fecturei.

In coada convoiului, printre popi, gardişti, precupeţe şi copii întârziaţi de şcoală, In-nainta penibil, ca un om beat care se ruşi­nează de darul ru care I-a miluit r.atura, cel adus cu depeşa pentru „caz urgent".

La „castelul" primarului, in Bădălan, praf, cfIni, purici 1 o sumedenie de ţigănuşi cari îşi perpeleau, la soare, ceeacc le dedese Dumnezeu şl ceeace nu se învredniciseră părinţii să le ascunză. Ceva mai în fund, intr'o rină, pe povîrnişul maidanului, o boj­deucă cu trei pereţi, prin tinda căreia ţlş;iia Ia intervale silueta tuciurie a gazdei care avea să facă onorurile recepţiunei.

După ce s'a consumat o roabă de pas­trama, a venit vorbă dela Chiriac că s'a is-j răvit vinul din pivniţă, din care pricină, convoiul, cu flaşneta înainte, a pornit, a treia zi t a aşezaşi rânduialâ, avind. de ast-datâ, pe primar înaintea flaşnetei, ca să eon ducă la gară pe cel adus telegrafic pentru „caz urgent".

Popas la ŢIPAU — pentru urări la botul calului.

Toastul lui Nebuneli*, pe care'l sufla Ba-

laban, era punctat la perioadele cu relief, de marşul grecesc, scuipat printre dinţii ştirbi ai dehulatului Instrument muzical.

Tocmai la peroraţie, iacă-1 pe c'conul Lascăr Catargi, in cupea cu Ionică Plesnilă şi cu Robescu,—se duceau la gară La spec­tacolul cumetrei, care se desfăşura in mij­locul uliţei, bătrînul îatreabă pe c'conul Io­nică :

— Dar cşe, bre, aşeia ? — O nuntă ţigănească, c'coane Lascăre,

se grăbeşte să desluşească Robescu, care 'ş recunoscuse coreligionarii politici.

— Dar mată, mă întreabă c'conul Lascăr, pe urmă, in tren—cu ost ocndzîe pe aicşi ?—

— Avusei o nuntă in familie, c'coane Las­căre—şi am fo3t chemat urgent, am răspuns eu, neştiind ce tălmăcire dedese Robescu hărmâlaei din stradă,

Neculai Bazdună. •••••••• • •

Retrageri j - i ^ avansări Orice s'ar zice, Parlamentul actual

are un avantagiu asupra celui trecut: In acela, îi era greu preşedintelui să deosebească orice injurie sau cuvînt ncparlamentar, pentru ca să poată, fără nedumerire şi cu conştiinţa lini­ştită, „să cheme la ordine" pe orator sau întrerupător. De pildă, îi ajungea dintr'odată la ureche exclamarea:

— Minciună! Ei bine, el nu putea şti dacă aceasta

era o invectivă Ia adresa celui ce, în acel moment „avea cuvîntul", sau dacă vr'un deputat ţărănist îşi chema pur şi simplu pe nume colegul din celalt ca­păt al băncii. Tot astfel exclamaţii ca:

— Bivol! — Oaie! Puteau să treacă drept injurii,—dat

şi drept pure agrălri, cum zic parla­mentarii din teritoriile alipite, adresate onorabililor cari cu adevărat răspun­deau la acele nume de... familie (cam familiare, în tot cazul).

Va să zică: Minciună, Bivol, Oaie, — erau, şi nu erau, cuvinte ncparla-mentare, — aşa că mai rămîneau pu­ţine asupra caracterului injurios al că­rora nu putea să mai subsiste în­doială, precum de exemplu: Porc şi măgar! — Şi încă, — cel dintîi din aceste calificative putea să însemneze şi o poreclă prefăcută în renume, şi astfel selecţionată şi ea din categoria injuriilor şi cuvintelor neparlamentare propriu zise.

De altfel, chestia cu cuvintele ne­parlamentare nu e aşa de gravă nici în parlamentul actual. Căci pentru ca

S c h i m b u l c o r o a n e l o r

Aveam o biată coroană Ruptă şi plină de soi: Şt cum gândeam într'o seară Să o prejac în lei noni, Mă pomenesc ca un ciocli Cu negru pompon ş'eghileţi Că îmi aduce un plic cu Chenar şi negre peceţi Prietenul meu, Anghelache, Mort bietul de pamblică, Îmi scrie răvaşul acesta Pe-un sul de talaş : „Neică, „Aud că pe-acolo o duceli „In spasmuri grozave şi frici „Cu schimbai coroanelor... E hei, „Avem şinoid'alea p'aici! „Da' schlmbu coroanei acilea „Merge cu tact, nu aşa -„ Vine frumos intendenta „Pă ala bună o ia „Şi-o duce la piaţă d'o... schimbă „iar crucei îi pune de gît „ Vre-un colac dă hîrtie „Cu cîteva beţe..." Atît.

August Prostu I I i i i I I IN

lucrurile să nu ajungă Ia păruială (cu­vînt care la parlagii derivă dela par iar la parlamentari dela păr) s'a sta­bilit, şi se aplică acuma de ţi-e mai mare dragul, remediul, sau paliativul retragerilor.

Sudălmile curg din toate părţile, pînă ce preşedintele, debordat de avalanşa lor, se ridică solemn în picioare:

— Domnule Ionescn, retrage ţi cu­vîntul...

~ Retrag, dacă şi canalia de Popescu... — Domnule Popescu, retrage şi

dumneata... — Retrag, dacă şi bestia de Ionesctt..-— Retrage canalia, domnule Ionescu... — Retrag. — Retrage bestia, domnule Popescu... — Retrag. Oricine dintre noi ăştia, neparlamen-

tarii, ar zice că decît să tot retragi atîta, ar fi fost mai cuminte să nu avan­sezi; dar cu injuriile se vede că merge treaba tocmai de-a'ndoaselea ca şi, să zicem, cu... coroanele şi cu rublele. Cu astea, retragerea e lucrul cel mii greu,— pe cînd cu celelalte, e tot ce poate fi mai uşor.

Retrag şi legiuitorii noştri ce pot Ideea cea mai bună ar fi, poate, dacă... s'ar retrage în viaţa pariiculeră. Căci cu o asemenea activitate, treburile ob­şteşti nu se vor găsi cu nimica avansate.

fon G r a m a t i c i i

Amor,,, sincer

- M i tu le , s p u n e d r e p t : m ă i u b e ş t i ? — R ă s p u n s u l f i ' l d a u d i s e a r â , M i t o : a c u m e p r e a c a l d !

Desen de f. ŢIRATO

POPESCU & Comp. — ADAPTĂRI —

Viclenia cusută cu a|;ă alba. Madam Georgescu a plecat să stea

o lună la mare. Scumpul ei soţ a în­cuviinţat plecarea (femeile în vârstă sunt ca poamele prea coapte: din cînd în cînd trebuesc scoase la aer, căci altfel se strică) — a aprobat „vilegia­tura", dandu-i bani exact cât va avea nevoe timp de treizeci de zile.

Luată de curentul la modă, rcadam Georgescu a cheltuit în două săptămîni ceeace trebuia să-i ajungă o lună în­treagă.

Iat'o la o masă, pe terasa cazinului, scriind un lung răvaş soţului rămas la Bucureşti ca sa păzească locuinţa. I-a scris de toate, Ia fiecare rînd invo­când „scumpirea traiului". A scris patru pagini şi nu ştie cum să isprăvească. „Dar dacă scrisoarea se rătăceşte pe drum, ce mă fac eu fără bani aci, în-tr'atîta lume străină ?"—rămâne pe gîn-duri madam Georgescu.

...A găsit!... S'apleacă repede deasu­pra hirtiei, scrie:

Dragă bărbate, aceasta e a doua scrisoare pe care fi-o trimit.

Se opreşte, roşie de ruşine: Iavîrsta ei să scrie minciuni! Căci altă scri­soare nu i-a mai scris: aceasta e prima, unica; şi nu i-âr fi scris de Ioc, dacă n'ar fi avut nevoe de bani.

Galbenă de emoţie, isprăveşte: Şi dacă nu primeşti nici această

scrisoare, răspunde-mi imediat, ca să reclam la poştă.

m întocmai . . .

Văduva Ionescu trăeşte de pe urma odăilor mobilate ce închiriază micilor funcţionari şi studenţilor sosiţi din pro­vincie ca să-şi continue studiile la uni­versitatea din BucureştL

Madam Ionescu mai este şi „mami-ţicâ" adorată a unei domnişoare ca de vreo optsprezece ani, fruct legitim ră­mas amintire de la răposatul ei soţ— Dumnezeu să'l odihnească! D-şoara Ionescu sta toată ziua acasă supra­veghind slujnica însărcinată cu aran­jarea odăilor închiriate. .

Or, săptămâna trecută madam Io­nescu observă că..,

* - Fata mea, ţie nu ţi-e bine: prea eşti palidă!

Drept răspuns, domnişoara îşi aco­peră ochii cu ambele mâini, începe să plângă.

Mamiţica ghiceşte... se îngrozeşte,.. — Vai de capul tău, nenorocite 1...

Şi cine a fost mizerabilul care a în­drăznit...

Plângând cu sughiţuri, domnişoara istoriseşte totul: cum într'o noapte, pe când mamă-sa era dusă Ia sindrofia \l-nei Vaxilescu, unul din chiriaşii ca-merilor „mobilate cu luna", intrînd pe neaşteptate la ea în odae...

— Tâmpito! Idioato! Toanto! Nu ţi-am spus de atîtea ori, cînd plec eu de acasă să încui uşa cu cheia?

— Mamă dragă, eu totdeauna te-am ascultat înt 'cmai; dar cînd am încuiat uşa, el era deja înăuntru!

Oh, pr ieteni i . . . — Popescule, sunt tare plictisit: îm-

prumută-mă c'un pol. — Taci, mă! Acuma vrei să mă

plictiseşti şi pe mine? — Monşer, cui pe cui se s:oateI — Rezon! Dar ştii: mai îmi dato-

reşti un pol. Ce vrei să faci cu e l? —• Să mă distrez... să uit polul ce'p"

datoresc. — Asta, vezi, nu'mi convine: să te

distrezi cu banii mei? — Uf! banii tăi... banii tăi... parcă

numai tu ai avea bani! Am o idee... — ...şi vrei s'o vinzi ? — Nu: nu sunt aşa interesat ca tine!

Am o idee pe care ţi-o ofer gratis. — Anume? — Iţi datoresc un pol: nu este aşa? — Iar ai început să mă plictiseşti! — Tocmai. Fiindcă aceeaşi cauză

ne plictiseşte p'amîndoi, hai s'o dis­trugem.

— Redindu'mi polul? — Nu: să jucăm o partidă de cărţi:

pichet, ecarte, tabllnet... mi-e egal. — Pă ce ? — P'un pol. — Păi tu n'ai nici cinci parale. — Bravo memorie I Nu spui tu singur

că'ţi datoresc un pol? — Ionescule, mă superi... — Ei bine, ca să nu te mai superi

şi pe viitor, cerînd să'ţi înapoez polul de cîteori mă'ntîlneşti, să jucăm pe el. Cîştig, polul cu pricina îmi aparţine...

— Dar dacă pierzi?

+ Iţi râmîn doi poli dator. Chit 8»« dublu!

—• Imposibil, Ionescule; ar fi prea de oae s'ajungi să vezi dublu fără franc în buzunar. La revedere!

Cugetări .

Le-am găsit la cursele de trap, scrise p'un prăgram pierdut, probabil d'o cu­coniţă. Trei: şi cîte trele au de su­biect amorul. lată-le:

Cine ştie să iubească, trebue a şti să şi uite.

Amor idiot nu există: emanţi i-dioţi... berecheH

Când dragostea devine $ (tatcti*t

ţi-e silă... s'o plăteşti!

Voiajul instrueşte.

Vaxilescu a auzit pe unu pavest'nd altuia la cafenea:

— Să vezi marea, mă! — E mare? — Inchipueşte'ţi trei lacuri Cişmegiu

Ia un loc, fără pod... Vaxilescu n'a mal stat s'asculte sfîr-

şiful: entusiasmât, a dat fuga la gară şi s'a suit în trenul care tocmai pleca la Constanţa.

Marea Neagră o fi ea neagră; dar nici pe sfert cît sunt de negrii Ia suflet hotelierii speculatori cari trăesc pe spi­narea ei. Pretutindeni plin: şi cu pa­sageri şi cil pleoşniţe — mai ales. Te culci alb, te scoli pestriţ — dacă poţi să dormi: căci de cîte ori te'ntorci pe-o parte sau pe alta, insectele, stri­vite de greutatea corpului, trosnesc ca capsele. (Cacofonia a provenit din cauza vecinătăţei closetului, totdeauna in faţa camerei în care, venit expre dela Bucu­reşti, ieşti convins că iei aer curat).

Vaxilescu a ajuns Ia al şeapteleă hotel. O servitoare urîtă şi murdari, pentru care apa mărei se găseşte la o egală distanţă cu drumul dela pămînt la cer, îl întimpină sus, imediat după ultima treaptă ă scărei vopsită cu no­roi uscat.

—- Aş vrea o cameră... — Nu mai e nici una: toate sunt

ocupate. Al şeapteleă refuz! Vaxilescu se uită

lung la femeea pe lîngă care mirosu1

F U R N I C A

cutii cu gunoâe c un parfum, devine eroic:

— Mă culc în patul tău! — Dar stăpînu-meu unde să se culce ?

Vaxilescu, îngrozit, a fugit înapoi, Ia gară, fără să vadă marea.

Cînd vă spuneam eu că sufletul ho­telierilor din Constanţa e mai negru decît însăşi Marea Neagră!

M № Ili2 % \ Copiii de as tăz i .

Spre seară, Jorj, Mitică şi Bercu, trei copii cari n'au împljnit încă vîrsta ca să fie daţi Ia şcoala primară, stau jos, la umbra unui zid, şi conversează-

Jorj spune: •— Eu aş vrea să fiu boga t . . . dar

ştii bogat: să am atîţia franci cîte fire de păr falş are mama în cap cînd îşi pune pălăria a mare!

— Eu aş vrea să fiu şi mai bogat decât ţine! —• ia cuvîntul Mitică.

— Oleo! — Aş vrea să am atîţia poli, cite

bătăi a mîncat mama dela tata cînd se 'ntoarce beat acasă!

Numai Bercu nu zice nimic: sc uită în sus şi rîde.

Jorj îl întreabă: — Tu ce ai vrea, Bercule ? — Aş vrea ca voi să crăpaţi dija

amîndoi şi iu să vă moştenesc! Nae D. Ţâranu

T imbru l de Ajutor Imitaţie

•— Unde, dracu, o să ajungem cu grevele dela Regie, cred că nici doc­torul Lupu nu mai ştie!

Asta e esclamaţia pe care o făcea Trăsnae, astă vară, către Fonfu, prie­ten şi parlagiu în acelaş compartiment din hală. Că, nu vezi? A ajuns: chi­britul şi gologanul, din pricina că hu­liganii lucrează o zi şi Regia le plă­teşte trei-zeci.

— Mie nu'mi ar fi atîta de scum­pete, vere, că, se chiamă, dacă n'ai, nu dai. Dar e vorbirea că te obligă stă-pînirea să aibi ce n'ai.

— Ce vorbă e asta? —• Uit'-te, n'ai văzut? Dacă vrei să

dai o jalbă ori să trimeţi o ilustrată, ci-că pe lîngă marcă să lipeşti şi un timbru de ajutor. ... - Ei, ş i?

— Păi nu sunt, ne:ie. Nu se mai gă-s»sc decît pe la mahala, pe la débi­tants ctri n'au alişveriş. In colo, s'au

vîndutără toate — şi cu greva dela chi­brituri, nici vorbă nu mai e să fabrice altele.

— Asta a fost daravera, care va să zică.

— Ce daraveră? —- Daravera cu Ilie Pîrţag. — N'am auzit nimica. — Cum, bre, nu ştii că e dat în ju­

decată de Fripta, tutungioaica din Parfum ?

— Ba am auzit, dar nu ştiam de ce. Să rîzi să mori. — Adică?. — Uit'-te, nene: se duce, deună-zi,

candriu, la Fripta, să cumpere un tim­bru de ajutor — că vrea să'l dea a-fară pe Burlâcu, chiriaşul soacră-sei.

— Ei? — Intră în prăvălie, rupt de beat, şi

ce.-e un timbru. Femeeâ scoate con­dica şi 'i-1 dă. El, pîrguit cum era, pune jalba pe tejghea; scoate limba cît un ficat; îl udă şi, cînd să'l puie pe jalbă, îl lipeşte alături, pe cărticica unui muşteriu. II rîcîie, pe urmă, cu unghiile; îl scoate d'acolo, şi, cum se bălăbănia — că băuse mult de tot — îi scapă timbrul pe duşumea. Se a-pleacă, cade în nas, se scoală, se în-vîrteşte, dar timbrul nicăiri—că'l luase pe talpa bocancilor. Cînd se scoală şi vine la tejghea să ceară altul, iaca timbrul: sc deslipise de pingea. Iar se pleacă şi iar cade—dar cade cu podul palmei peste timbru. Cînd se scoală, iâ mărcuţa de unde nu e!

Fripta, care se uitase pină aci la giumbuşurile beţivului, nu se mai poate ţine—şi bufneşte de rîs. Pîrţag, necă­jit de cîte pătimise din pricina juratu­lui de timbru, nici una nici două, şi: pac! o palmă pe obrazul tutungioaicei.

Pîn'să'şi vie femeeâ în fire, lumea din prăvălie se pune şi ea pe rîs—că timbrul pe care'l pierduse Pîrţag, era acu pe obrazul Friptei.

Păi atîta 'i-a trebuit lui Pîrţag. A in­trat cu pumnii în clientelă—că, 'cea că de ce rîde?—şi nu s'a astîmpărat de cît cînd a venitără dela secţie de 1-a legatară fedeleş.

— Păi, nu'ţi spuneam eu că grevele socialiştilor sîntără ticăloase ?

— Ele sîntără, frăţie, cura sîntără; dar pînă nu s'or pune cîrciumarii în grevă, s£ ştii că nu scăpăm de so­cialişti.

Frizzo •r—*- * tjţţţ .

Elixirul tinereţe! Rasul doctor Voronoff Dîndu i glande de maimuţă, Orice moş va zice: — „Of! „Am întinerit puicuţă!11. Hop ş'alt neamţ veni acum Cu altă inventiune: Fură gândaci şi magiun, Din bătrîn el face june! Doi savanţi, nu şarlatani. Deci se poate, buntoară, Să vezi la optzeci de ani Că moşnegii se însoară. Dac'or căpăta brevet Născocirile aceste, Respect ştiinţei! Dar regret Că ignoră pe neveste. Pentru ce nu s'au gîndit Decît la bărbaţi, ş'aceia Un hap nou n'au născocit Spre-a 'aţineri şi femeeâ? Pe cînd genul masculin Va fi vecinie în putere, Ea să meargă spre declin, Ea, isvorul de plăcere?! Nu! na! domnilor savanţi, Daţi şi damei elixirul Altfel noi—bărbaţi galanţi— Refuza-vom chilipirul. Iar cu voi vom fi barbari Şi v'om lua chiar şi la labe, De nu vreţi în fete mari Ca să transformaţi pe babe!

Cyrano

...» ••••@@®'« • •

HÎRTII GĂSITE

T u r c e ş t e Iacă, depe judecata unui june turc,

fazele prin cari trece un muritor, dela naştere şi pînă clnd, vorba lui Zeilig Schor, intră într'un „castum de seînduri:

La vîrsta . . . . irmi, Omul e deli. Iar pe Ia . . . . otuz, Forţă de . . . . topuz. Cînd e Ia . . . . elll, Atunci e belii. Ajuns la etmlş, Omul e bitmiş. In sus, la . . . . doxan, La minte-i . . . . noxan.

i ajuns la . . . . iuz, armanul e . . . . diuz.

Ceeace pe romîneşte ar veni cam aşa: la douăzeci de ani, omul e în furiile tinereţei; la treizeci, e târe ca topuzul dela cîntar; la cincizeci, se cunoaşte pe sine însuşi; Ia şaptezeci de ani, s'a isprăvit cu el; cînd ajunge la nouăzeci, îi lipsesc doage —şi !a o sută, e una cu pămînful.

Faur Dulceanu

Atelierele Grafice „Tiparul Românesc", Str. Sărindar, No. 22

Moda de mîîne

l e c e mi i d e le i r o c h i a A i D R E P T A T E , b ă r b a t e :

î... | I E U P I E P T U L T O T G O L l

L * Â F I A C O P E R I L I P I N D P R E Ţ U L P E E I ?

Desen de P , F I R A I S