9481

Activitatea în timpul vacanţei — M e r g e , g e n e r a l e , m e r g e ? — D e p e c u m v e z i ; u n p a s î na in te , u n p a s înapo i . . . m e r g

s tânc i pe i oc i

F U R N I C A Anul al XV No. 55, Vineri 6 August 1920

mericantul Aşa a fost de cînd lumea solidari­

tatea dintre mădularele poporului ales : cînd e vorba de naţie, milionarul din Madagascar cu ministrul din Haiti şi cu misitul din puşcărie delà Kecikemet, merg rnînă 'n mină, ca fraţi întru Moise ; de îndată, insă, ce se pune chestia unui golngan între Iţic şi Şulăm, per­sonal, se hărhăiesc evreii, se ameninţă şi fac un scandal de crezi că în rasa asta nu există nici prietenie nici rude­nie — dar la tribunal nu se duc.

Tărăboiul de zilele trecute ilustrează ca o fotografie sufletul pumunteanului şi solidaritatea lui cu toată seminţia de pe glob — faţă de găini.

Se făcuse, în sala 7omis, o adunare a evreilor sărmani cărora speculatorii delà Societ tea Sacră voiau să ie ia cite 11 lei pe kilogramul de piine pen­tru Peisah.

Pe cînd vorbia unul dintre oratori, intră pe uşă Hoişă Peşte — cel pore­clit : Horia Carp — cuceritorul locului de secretar al U. E. P. de cînd cel-l'alt secretar, Şulăm Leibu, zis : Labin, a plecat să dea indicaţii Alianţei Israé­lite despre canibalismul romînilor „uzur­patori" ai pàmîntului dăruit aici ovrei­lor dc către Mehălă Viteaz.

Hoişă Peşte, cel cu sobrichetul : Ho­ria Carp, este, să v'o spui în parantez, reprezentantul U. E. P. carele, împreu­nă cu doui ovrei aduşi anume din Berlin, a redactat proiectul prin care d. Marghiloman împămîntenea pe co­religionarii deputatului Meiiicsohn, pe cînd Muntenia era pe mîna rabinului delà Sadagura.

De cum, delà tribună, l'a văzut ora­torul pe secretarul U. E. P. şi-a pă­răsit subiectul şi a pornit într'o digre­siune care a ridicat pînă în tavan pul­berea de pe duşumele :

— Şi astă! Uitaţi-vă la astă Horie Carp şi spuneţi dija pe care evreu săr­man nu l'a furat!

Auditoriul a întors capul, l'a văzut pe Hoişă şi a început:

— Şi pi mini m'a înşelat, şolticul ! — Şi pe mine ! — Dar pe mine! — Să vedeţi cum m'a furat pe mine! O domnişoară, barem, a făcut un

rechizitoriu pe baza căruia, daca, Tal­mudul ar lăsa pe ovrei să meargă la judecată în faţa instanţelor pagine, se­

cretarul U. E. P. ar intra cel puţin pe doui ani acolo de unde se iese fără drepturi politice.

Văzînd atîta antisemitism, d. Horia Carp a vrut să plece cu ofiţerul ame­rican pe care-1 adusese ca să asiste la o întrunire sionistă, spectacol pe care americanul nu-1 mai văzuse de cînd plecase din laşi — dar publicul, doritor să-şi verse focul, a început să strige:

— Afara Hoişă! Dar americanţul să rămiie, ca să zică lui Wilson pe cc mîini ne-a dat!

Şi a plecat secretarul U. E. P. — dar ofiţerul dela America, a rămas.

Atunci a început răfuiala: Misiunea americană — o anume- mi­

siune, ar zice „Viitorul" — destina o mare sumă de baui pentru ovreii din Capitală. Cum, însă, misiunea, deşi

t avea cu dinsa pe ofiţerul american din Moldova, nu cunoştea pe toţi săracii şi n'avea vreme să umble din casă îh casă, a încredinţat paralele d-lui Hoişă Carp, supranumit Horia, ca să Ie dis-tribue el, ca unul ce are catastif de foţi alegătorii d-lui Ilie Moscovici.

Şi, simplu şi practic: secretarul U. E. P. n'a distribuit nici o para.

De aceea striga sala, la Tomis: — Şi pi mini m'o 'nşălat, şolticul!

— Şi pe mine! — Dâr pe mine! — Să vedeţi cum m'a furat pe mine,! — Pe mine m'a bătut şi m'a dat a-

fară! a strigat o domnişoară din mul­ţime.

Şi imediat a pornit auditoriul : — Şi pe mine! — Dar pe mine!

Operaţi.i, care 'mi se spune că, îm­pinsă, astădată, de misiunea americană, va merge !a parchet, operaţia e de o simplitate plină de poezie.

Să poftească, însă, baroul de Ilfov să pedepsească pe d. Bairam ori pe d. Birnberg, avocaţi jirmani, ca pe ori ce Gtihl — şi să vedeţi frăţietate între sala Tomis şi secretarul U. E. P. pentru ca toţi, solidari cu jirmanii, să protes­teze în faţa consiliului suprem contra persecuţiunei religioase la care sunt supuşi adepţii Talmudului in Romînia, pe care a făcut-o Mare sîngele vărsat de Wechsler, de Burâh Braunstein şi de Jonsohn Grossm&nn.

Să vedeţi numai! Purâţ

'a încins dorul — Romanţă melancolică pe care autorul

o clntă adesea in duo cu întristata Mare si cu Nea Iancu Brczeanu tn clipe dc amara nostalgie de regim vegetarian.

M'a încins dorul Să văd poporul Dela „cafcul" zis Elizeu. Bun e nomolul,1

Şi Tekirghiolul E grozăvia lui Dumnezeu. Dar unde'i Pella „Şolticul şela", Şi Bărcănescu şi Ţaţomir, Condrus şi Lică, Ficat Costică, Vecinie în luptă cu un clondir. Şţ doctoraşul, Şl Victoraşul... Vai, camarazii nu's la Tekir !

Ş'alt dor mă 'ncinge Ş'aş bea d'aş stinge La Zaharia cu vinul bun, Unde Fânică, Cu leafă mică, Dar sete mare, e 'ntr'una Iun. Traian acolo A rămas solo, Cuttca de Conturi retrasă 'n fund, Oliva, Niţd, Cu toţi sughiţă Şi ne regreta cu dor profund. Nea Tudorake, Piaţa Matake, Of tind se'ntreabă: ., Unde a'ascund ?"

M'a 'ncins o sete. Ca de burete, C'aici e aer ocnă sărat. Dame pe plajă Cu a lor vrajă Tentează chiar pe omu 'Uşurat. Cum însă mie Poftă să'mi vie De „flirt" cînd gîtu'mi săraca'i gol ? îmi vine par'că Să chem o „Barcă" Să mă salveze din Tckirghiol, Şi să mă ducă Ca o nălucă, D'aş bea acasă chiar şi petrol!

Contele de Tekirghiol

F U R N I C A 3

MUCURI DE IDEI — O R I G I N A L E —

Distracţ i i de sezon. Cînd a intrat pe uşe, cu toate că so­

sise cel din urmă, în loc să s'apuce ime­diat de lucru, chiar din prag a strigat:

— Băeţi, aseară am' învăţat o sca­matorie ! Cine are fln leu ?

Copiştii privesc miraţi la colegul lor de birou, nu le vine să creadă că un imbecil ca Popescu, care nici pe scaun nu-i în stare să stea câ lumea, a ajuns să imiteze şarlatanii de bîlci.

Popescu repetă: — Cine are un leu ? — Ce să faci cu el? — î l întreabă

Ionescu, ironic. — Scamatoria pe care am învăţat-o

asear' 1: îl fac să dispară! — Bine, Popescule, — se scotoceşte

Ionescu în buzunarul vestei — poftim un franc. Să-I faci să dispară; altfel bătae... bătae soră cu moartea!

Popescu apucă moneda între dege­tul cel mare şi arătătorul.

Toţi copiştii şi-au aşezat tocul după ureche, urmăresc cu atenţie mişcările scamatorului amator.

In mijlocul tăcerei generale, Popescu mototoleşte hîrtia-monedă, o svîrle din-tr'o mînă într'alta, închizînd repede palma în care se găseşte; apoi:

— Unu! doi! trei! — duce el mîna închisă la gură, prefăcîndu-se c'a în­ghiţit cevaj

— Vedeţi, — le-arată Popescu am­bele palme întinse — în mîni nu mai am nimic: hîrtia a dispărut!

— Bravo, Popescule! — îl felicită în cor colegii săi.

Numai Ionescu intervine îngrijorat: —- A dispărut, te priveşte; eu însă

îţi cer francu înapoi. — Imposibil, Ionescule — se scuzea-

ză Popescu rînjind pe sub mustăţi ca un cotoi: scamatoria asta încă n'am învăţat-o!

* Cronica comercială. . Metrul â detronat cotul. Mişcarea bolşevistă s'a produs fără vărsare de sînge. Nici un ziar n'a pomenit. Şi to­tuşi leniştii, trotzkiştii şi alţi „kişti" îşi continuă opera nesupăraţi de nimeni, ţinînd cotul ascuns sub tejghea. S'aş-teaptă Vard-ul englezesc să-1 libereze şi să-i ia locul.»

A dispărut cotul dar a rămas Po­pescu. Trăiască Popescu !

Popescu a fost agent de urmărire. Azi e pensionar. Tot urmărind — func­ţiunea formează organul — picioarele i s'au desvoltat an cu an, avansare cu avansare. Cu timpul, au ajuns Ia un cot lungime fiecare. Doi coţi cari încă n'au dispărut şi-au să moară odată cu Popescu. Trăiască Popescu! —ţie-1 Dumnezeu viaţă lungă spre mai marele necaz al metrului!

Deunăzi, Popescu intră într'un „mare magazin cu încălţăminte" . din centrul tîrgului.

Zăduf. Prăvălia văduvă de muşterii. Funcţionarii comerciali moţăe pe unde i-a apucat lenevia, ca servitorii înfr'un palat fermecat.

Popescu se'mpiedică chiar de „pa­tron", în şedere lîngă uşe, ca să-1 ia aerul.

— Domnule, te rog... — Ce poftiţi, dija? — deschide un

ochiu negustorul. — Aş vrea o pereche de ghete. — O pereche de gheteeee?... t

, închide ochiul... probabil ca să me­moreze mai bine.

Popescu stărue: — O pereche de ghete cu gumilas­

tic. Ştii... eu sunt cam gras şi nu pot sta mult aplecat să-mi leg şireturile.

Patronul, ca'n vis: — Ce număr porţi dija? — Păi eu ştiu: pînăacum am purtat

tot de comandă; dar prea s'au scum­pit. Uită-te şi dumneata.

Negustorul deschide, pe rînd, âmîn-doi ochii. Cînd a dat cu privirea de lăboaele cît o pereche de bărci, s'a supărat:

— Regret că nu pot să vă servesc: aici e magazin „andetail"; poftiţi dija vizavi: alâ vinde „angro"!

Popescu pleacă troncănind. Palatul fermecat scapă de vrajă, mulţumită ho­hotelor de rîs ale patronului vesel c'a fost dija „om de spirit".

• Nu-i afacere I

Madam Ionescu e „d'alea". Bărbatu-său nu numai că nu bănueşte, dar o crede cea mai cinstită femeie din lume.

Madam Ionescu e „d'alea" nu din pasiune: la ea carnea serveşte mai mult ca să suporte toaleta; madam Ionescu e „d'alea" fiindcă e penhu propăşirea comerţului în România: rar să treacă

zi fără ca madâin ionescu să nu vizi­teze „tîrgul", luînd magazinele în şir, pretutindeni cumpărînd cîte ceva. Şi cum cerinţele modei sunt cu mult su­perioare finanţelor d lui Ionescu, aţi înţeles, cred, pentru ce madam Ionescu, ca multe altele, e „d'alea".

Acestea fiind spuse, să trecem la ce'mi pusesem în gînd să vă povestesc încă dela început.

In durerosul ei calvar, madam Io­nescu face cunoştinţă cu d-nul Geor-gescu, om cu parale, cu foarte multe parale, dar bătrîn şi lipsit de „ f oc u ca un chibrit dela Regie. Tot dîndu'i tîr-coale, biata femeie, cu chiu cu vai,reu-şeşte să obţie un „rendez-vous" — ,o întîlnire ziua, fiindcă d-nul Georgescu om stimat în societate, nu vrea să'şi piardă reputaţia văzîndu'l vecinii că se întoarce acasă noaptea tîrziu, cind în­suşi vardiştii părăsesc strada ca să se ascundă prin bucătăriile boereşti.

Şi cînd conversaţia era mai în toi, barbatu-său, d-nul Ionescu, înştiinţat ştiu şi eu de cine, năvăleşte în „casa adul, terului", urmat de un comisar în uni­formă — sbiară vesel:

— Nevastă, în sfîrşit te-am prins! — Tocmai cînd şi eu îl prinsesem

de muşteriul — oftează melancolic ma­dam Ionescu privind rătăcită spre albu, tavanului mut de oroare.

Visul lor... Tiţa Balamuc şi Albertina Tramcar!

demimondene foarte cunoscute (de a-ceea nici nu le-am dat numele adevă­rat), au rămas în Bucureşti şi să plic­tisesc... că n'au parale să plece şi ele.

Tiţa, în sfîrşit, datorită nu ştiu cărei întîmplări nesperate, face rost de cinci sute lei. Şi imediai a dat fuga Ia prie­tena ei Albertina, căreia, sărindu-i de gât, i-a spus:

— Ştii că mâine plec?... Departe tocmai la munte!

— Ce fericită ieşti tu, Tiţo! Ai să te distrezi o vara întreagă şl pe lângă asta o să te întorci şi cu parale! A-propos: unde te duci, că poate vroiu să-ţi scriu?

— Draga mea, mă duc într'un sat...' în satul în care m'am născut.

— Ieşti nebună ? Intr'o localitate unde nu vine nici un bărbat din Bucu­reşti ? !

— Păi tocmai d'aia mă duc acolo: ca să mă repaozez. O lună pe an oi avea şi ep dreptul să dorm singură!

Nae D. Ţaranu

<

In viligiatură. — Bal la Cazino

11!

— D o m n i ş o a r a f a c e bă i de m a r e ? - N u , d o m n u l e : m a m a a s p u s c ă în tâ i să. m ă m a n t ş i pe

mă a m tot t i m p u l p e n t r u p r o s t i i ! Desen de F. Şirato

Anul al XV. No. 55, Vineri 6 August IQ20 F U R N I C A 5

PORCII IMPRESII DIN TIMPUL INVAZIEI

N U 1 £ D E OM NECĂJIT

Cu magnifi a lui aroganţă; cu sănă­tatea lui trivială; cu a lui grandioasă lipsă de bun simţ şi cu acel obscen bloc posterior din care junkerul face un fel de emblemă, ofiţerul german este, cum a zis de mult unul de-ai lor, un cabotin, jumătate toreador si jumă­tate calfă de bărbier.

Muncile agricole

/ Aprilie. — S'au adunat reprezen­tanţii agricultorilor ca să discute, cu împuterniciţii guvernatorului, condiţiile pentru a începe muncile pe cîmp, fiind că am intrat în primăvară.

S'au trimis ordine telegrafice tuturor agronomilor nemţi, răspîndiţi pe supra­faţa Olteniei, şi au sosit vre-o două­zeci— toţi, cum e în ţara nemţească, doktori în ale plugăriei.

Romîni erau vre-o trei. Şedinţa s'a deschis printr'un disc. rs

ridicul de solemn, scandat cu ţachis-muri de cel mai procopsit dintre dok­tori: „Pămîntul, mama care ne hră­neşte pe toţi. îşi deschide braţele, etc, etc."

Şi au început desbaterile. — Să semănaţi, domnilor, cu să nu

rămîie neproductiv un aşa imens ca­pital.

— Cu ce se semănăm? — Cum: cu ce? — Se înţelege, dacă ne-aţi luat vi­

tele... — Dar cu sapa nu se poate ? — Ba, în grădină, da. — Pe cîmp, nu? — Ba şi pe cîmp, la o adică, dar

trebuiesc c i tea milioane de oameni ca să isprăviască în trei patru ani.

— Atunci să aducem un plug cu aburi.

— Pentru experienţe? — Nu. Pentru arat. — Un plug pentru întreaga suprafaţă

a ţărei? — Negreşit. N'ajunge ? Să meargă

din moşie în moşie. — Pînă cînd ? — Toată vara. — Păi, la noi, dacă nu se seamănă

în Martie, vin ori ploile ori seceta — şi nu se mal poate lucra pământul cu folos.

— Atunci, ce e de făcut! — Să aduceţi vite. — N'avem. . — Să ne daţi pluguri cu aburi, dar

sute şi mii. — Nu mai sunt. —• Şi maşini de treierat. — N'avem vagoane. — Dar ce aveţi dumneavoastră? — Sfaturi de organizaţie.

— Nici urzicile nu cresc în Româ­nia cu sămânţa aceasta.

— Şi avans în bani pentru recolta viitoare.

— Foarte mulţumim. Noi avem două recolte în magazie. Plâtiţi-le pe astea — şi vedem, pe urmă, ce facem cu cea viitoare.

— Va să zică nu e nimic de făcut? — Cu metoda germană, nu. — Dar la noi cum se face? — La dumneavoastră, latifundiul u-

nui prinţ e aşa de întins, încît, dacă 'ţi ia vântul pălăria pe o proprietate, trebuie să calci trei hotare ca s'o prinzi.

— Şi Ia dumneavoastră? — La noi, eu treier cu optsprezece

garnituri şi tot mă apucă iarna, a zis Griguţă.

Şi adunarea s'a despărţit. Nemţii, „doktorii", s'au dus la guvernator ca să comunice că nu se poate face ni­mic în această Wilde Walachei.

Seceleanu după ce a plecat agrono­mii, s'a uitat lung în urma lor, şi, dîn-du-le cu titla, a esclamat, către pren-sul, care chemase pe Filip ca să'! a-jute cu luminile Ini:

— Acuma înţeleg eu de ce e foa­mete în Germania. Din pricina blocu-sului, nemţii îşi consumă propria lor producţiune — şi cu metoda „doktori-lor în agronomie", pământul chiar de ar fi ca icra, nu poate să deă decât k. k. bord. Mare naţie, învăţaţi oameni şi faini organizatori — dar eu, la mo­şie, nu'i aşi putea întrebuinţa cu folos decît punîndu-i sub komandantura ar­gaţilor!

Represalii

Cu toată urgia deslănţuită de bar­bari, tot se mai rîde la Bucureşti — spre marele necaz al teutonilor, cari nu pot pricepe cum, jăfuiţi pân' Ia că­inase, facem, totuş, aşa de puţin caz, de pcderastiinea kaiserului.

In strada C. A. Rosetti, alături de museul Aman, se strînsese. azi, lumea ca la urs. O slujnică bătea măr, în mijlocul drumului, pe un soldat turc, care, stupid şi uitându-se în toate păr­ţile, ca un ciine l«vit în cap, stingea, o boccea în braţe şi se feria, ridicul şi stîngaciu, de loviturile slujnicei, care'i căra par'că dedea într'un sac cu car­tofi. Trecătorii se prăpădeau de rts, copii îăceau un haz lucru mare, turcul se vâita câ din gură de şarpe — şi servitoarea'l cotonogea cu băţul par'că scutura un nuc.

Ce se întâmplase ? ACJIO, şezuse un ofiţer de ai sulta­

nului, numitul Asim, un fel de asin de prin Anatolia. Proprietară a casei pe care o locuise başibuzu u l e o doamnă distinsă, cu perucă neagră, de sub care apar, indiscret, fire de păr... din alte vremuri. In vagabundajul lui, osmanlul ochise casa lui Stavri Brâtianu, din strada Dionisie, şi cum toată capitala

e la cheremul hamalilor, se mutase a-colo, lâsînd ord nanţa să vie cu co­voarele, cu tablourile, cu porţelanurile şi c i un superb serviciu de biurou, în argint masiv, furate dela locuinţa din strada C A . Rosetti.

Slujnica proprietăresei observase miş cările strategice ale pehlivanilor, se luase în goana ordonanţei şi'i căra de zor ca săi silească să abandone prada de răsboiu.

Ce o fi făcut Asim în casa din strada Dionisie, nu mai ştiu — dar ştiu că corespondenţa 'şi o scrie pe hârtie cu en tele-ul: „Inginer Gherman".

Se vede că caicgiul a locuit şl altă casă — şi că, plecînd, a furat între altele, şi hârtia de scrisori de pe biu-rouri.

Cu cît îi vezi mai de aproape pe aliaţii kaiserului, ru atât te convingi mai adânc că opinitatea a jucat rol co-vîrşitor, la germani în legea tovarăşi­lor de luptă.

Dar nu numai Asim, care, mai la urmă, e numai s jmplu căpitan, fură pentru a învedera solidaritatea armiei lui Talaat bey cu supraoamenii lui Makensen. Djemil bey, cogemite colo­nelul, svântă pământul şi el. Acesta, însă, avînd rang de miralaiu, nu ca-bulipseşte să se ducă în persoană la expediţii — ci 'şi trimite cavasul.

Slujba asta de încredere o îndepli­neşte un oarecare Katz. Pumunteanul care vânduse, la Bucureşti, panglici şi maşini de scris, fugise la Viena, în ur­ma unui... accident comercial, cumpă­rase, de acolo, un pasport turcesc — şi, acum, îmbrăcat mahomedaniceşte, a venit să crească numărul eroilor sul­tanului.

El e confidentul şi ghiara dreaptă a lui Djamil. In această calitate, Katz, representînd pe Talaat, marele vizir, s'a dus Ia Alexandrescu, pielarul, a umplut camionul cu marfă şi a plecat la Djamil, intrînd ca de oaiceiu, să dea bon de rechiziţie, cecace 'l-ar fi obli­gat să ducă Ia depozit produsul furti­şagului. A doua zi, toţi cizmarii din Bucureşti se furnisau pe preţ redus, cu piei de la Katz, pe care Djamil, pentru motive de siguranţă, îl ţinea din scurt: după fiecare aliş-verişiu se opreau la colţul slradei şi împârţiau produsul alergăturei.

Lufti-bey, un locotenent de artilerie ofiţer occidental, de naştere deosebită a protestat cît a putut în potriva a-cestui german sistem de rechiziţie, dâr, înţelegînd că vorbeşte de geaba, fiindcă Djamil îi e şef, a trebuit să'mi spuie, ca să atenueze caracterul hrăpăreţ al faptei colonelului:

Que voulez-vous? Un cifut et un başti-bouzouk!

Un cuvînt, care ar trebui să treacă în istorie, al acestui ofiţer pe care nv '1 merită hordia turcească:

6

— Ce găseşti mai curios, la Bucu­reşti V l-am întrebat, odaia, între două ţigări proaste.

— C'est de m'y trouver avec Ies bulgares, 'mi-a răspun- turcul, şcoţînd cuvintele din fundul sufletului.

Vorbiam adineauri de Talaat-bcy, marele vteir al provinciei rămasă să încliipuiască imensul imperiu al iui Baiazid — şi nu strică să vă spun un amănunt, amănunt pe care '1 am aflat la Sofia, în 1912, dela Baucher, cores­pondentul lui Times şi un fel de rob al bugetului bulgăresc.

înainte de revoluţia r i ; ntra sultanu­lui roşu, cum i se zicea lui Hamid, Ta-laat era căruţaşul cariolei poştale care făcea cursa între Salonic şi împreju­rimi. Acolo, în această înaltă demni­tate, 1-a găsit comitetul „Uniune şi Pro­gres", de l'a adus ministru la Ţari-grad — şi pe acest diplomat de ca­rieră l'a împins Kaiserul la viziriat ca să poată anexa Turcia fără să crîc-nească un muftiu.

Apropos de această fericită alegere, un prieten, o comoară de filosofie orien­tală, îmi poveste plin de savoare şi de apropos:

Un arab chiabur, proprietar de că­mile, făcuse, prin pustiu, o viaţa în­treagă, transport, transport de mărfuri, de la o oază la alta. In fruntea cara­vanei, de pe obiceiul locului, aşeza un dromader mai mare, mai voinic, mai cu prestigiu decît turma toată —şi a-nimalele celelalte mergeau după dîn-sul, cum merg oile dupa berbec. Pro­prietarul călare pe măgar pornea ceva mai înainte, ca să deschidă drumul caravanei.

Tîrziu, după mulţi şi mulţi ani de serviciu, dromadi ru! a căzut de bă-trîneţe. Arabul l'a culcat în staul şi'I îngrijea ca pe o rudă — căci este atin-gătoarc afecţiunea ce poartă musul­manii animalelor de e r e se slujesc.

In ceasul cînd cămila 'şi dedea su­fletul, arabul a luat-o de gît şi a în­ceput să bocească.

— Să mă ierţi tovarăş credincios al tinereţelor mele: te-oi fi bătut cîteo-dată; oi fi uitat să te adap la vreme ori te-oi fi lăsat nemîncat — că, om simt, şi necazurile de multe ori mi-au aburit oglinda tninţei. Dar tc-am iubit din toată inima şi la tine mi-a fost puru­rea nădejdea, lartă-mă dacă te-oi fi nedreptăţit vreodată.

Muribundul, învăluind pe arab cu ochii iui blînzi, a răspuns:

— Nu, stăpine. Nu m'ai bătut. M'ai adăpat la vreme şi m'ai hrănit ca pe un hoge. Iţi mulţumesc şi rogpeAilah. să'ţi ţie în ,-eamâ, pe lumea cealaltă, bunătatea cu care m'ai răsfăţat. Dar ai săvîrşit un păcat mare —şi pe ăsta nu ţi'l pot ierta,

— Care? a întrebat arabul, tremu-rînd de remuşcare.

— Cînd eram tînăr şi voinic şi fal-

F U R N I C A

nic, de 'notam pînâ 'n genunchi, cu caravana după mine, prin nisipul fier­binte al pustiului....

— Te băteam?... — Nu. — Te lăsam fără apă ? — Nu. — Te ţineam nemîncat? — Ferească Allah! — Atunci? — Puneai măgarul înaintea mea —

şi plingeam de ruşine. — Iartă-mă! — Nu pot! A grăit cămila — şi 'şi dat sufletul.

Supra... omenie

Un simplu inel dintr'un imens lanţ complicat.

La magazinul lui Grunberg, din Ca­lea Victoriei, — Magazin Englez — se prezintă dăună-zi un plutonier din şleahta imperială şi cere un săpun de toaletă.

Negustorul îi arată. — Cite ai ? întreabă neamţul. — Vre-o şapte zeci de bucăţi. — Adu le pe toate. — Grunberg le înşiră pe tejghea. — Cum le vinzi? — Cinci lei. — Impachetează-mi-!e. Pe urmă: — Sunt rechiziţionate. — Cum? — Da. Astea sunt preţuri camătăreşti. — Domnule... — Fără gălăgie, că te dau în jude­

cată şi plăteşti cîte-va mii de mărci amendă.

— Dă-mi, cel puţin, un bon de re-chiziţie.

— Nu. In interesul dumitale. Dacă'ţi fac bonul, trebuie să dresez şi proces verbal — şi nu mai poţi evita amenda.

— Bine, domnule, dar eu am plătit marfa...

— Si eu 'ţi-o plătesc. — Ce fel? — Te duci mîine la komandatură

şi 'ţi iei paralele. — Fără nici o hîrtie la mînă? — Nu c nevoie de nici un d icument. — Lasă-mi, cel puţin, două-trei bu­

căţi pentru familie. — Cum nu! Cu plăcere — a zis

neamţul, şi, graţios, a scos din pachet patru săpunuri.

A doua zi, Grunberg s'a dus la ko­mandatură şi, fireşte, a fost luat în rîs.

Păcatul, dat fiind că-1 săvîrşise un german, nu prea era mare mai ales că şi Grunberg îşi face negoţul tot cam aşa —păcatul e altundeva

Azi, după operaţia din Calea Victo­riei, unde plutonierul servise numai ca faneon pentru vinătoarea iutreprinsă de alţii, azi se oferă droghiştilor, săpunul lu Grunberg, cu şapte iei bucata, pentru ca ei sâ'I vînză cu /ece. Şi cel care'l oferă; nu c fabricant de săpun ori vreun negustor care, între alte articole,

are şi marfă de aceasta în prăvălie —ci'l oferă Popper, antreprenorul ote­lului Princiar!

Nu e nevoie, cred, să vă ajut eu, acuma, ca să pricepeţi ca, cu ocolul pe care'l face săpunul, dela parfumerie pînă la ...otelier, ajunge la preţuri fa­buloase.

Trebue, insă, şi cu această ocazie, să admir tcehnica germană. Înainte de operaţia plutonierului apăruse o ordo­nanţă prin care ni se poruncia să de­clarăm în scris, pe formulare în trei exemplare, fiecare bucăţică de săpun pe care o avem în casă ori negustorii în prăvălie. A doua zi, s'a rechiziţionat riguros toată cantitatea de săpun, de prin gospodăriile şi magazinuriie cari declaraseră m a i m u l t decît e necesar pentru consumaţie înfr'o săptămînă; şi a treia zi a apărut altă ordonanţă care făcea cunoscut că „este oprit de a fa­brica săpun, în oricît de ne însemnată cătime" — şi că „se va pedepsi, cu şase luni închisoare sau cu cinci mii de Iei amendă, ori cu anji'ndouă de-o dată, cine va fi prins că ar fi contra-venit acestei ordonanţe".

Cu aceste măsuri, se netezise tere­nul: se ridicase tot săpunul din oraş şi se prohibise strict fabricarea lui — prin urmare se înlăturase concurenţa. De aceea, cu începere de săptămînă următoare, se vindea săpun pe toate drumurile — dar se vindea, cel de rufe, cu 14 lei kgr., iar cel de toaletă cu 12 lei bucata, pentru că-1 produceau plu­tonierii şi-1 negociau antreprenorii de oteluri.

Şi nu numai cu săpunul se proce­dează aşa. Technica e a :eeaşi pentru toate mărfurile: se rechiziţionează, cu bonuri, de către komandantură, pentru trebuinţele armatei, de pe un preţ ma­xim ; primăria plăteşte marfa; ofiţerii germani, apoi, o vând comercianţilor t u două preţuri şi negustorii o re­vând, pe urmă, cu şapte, pentru că, oamenii cu greutăţi, trebuie să câştige şi ei cel puţin două mii la sută.

Ceeace scapă din cuzricalul acesta, se rechiziţionează din nou, din nou o plăteşte primăria, germanii o vând din nou — şi publicul ajunge din nou, să plătească brânza de oaie cu şaispre­zece lei hilogramul.

Simţind technica. primăria a început la verificarea bonurilor de rechiziţie, sâ facă, la preţuri, nişte reduceri ab­surde, cari constituesc, faţă cu mate­rialul estimat cinstit, o tâlhărie mai re­voltătoare încă decât a piraţilor. Aşa, ca să r.u citez decât un caz, a redus la vre-o două zeci şi ceva de mii de lei atelierul tipografic din strada Re­gală, atelier care, cu şase luni mai înainte, costase două sute de mii!

Aceste „note" au inceput la No. 83. C u | începutul anului XV. „Porcii" apar

regulat cite două padini la fiecare număr . Arhibald

Printre nouile numiri făcute de ac­tualul guvern, văd şi pe aceea a

unui dom Ploşniţă, ca preşedinte al comisiei interimare din Orhei.

Oare generalul Averescu n'a dărimat regimul şobolanilor decit pentru a'l în­locui cu acela al ploşniţelor?

Sperăm că d. Take Ioneseu va atrage atenţia d-lui ministru de interne Arge-toiami, care trebuie să se fi săturat de ploşniţe din timpul refugiului dela Iaşi, şi că va fi un Takerlin drastic pentru distrugerea părăsitelor ce ameninţă să invadeze administraţia.

a „mica publicitate" a ziarului ..Uni­versul" citesc următorul anunţ:

„Tînăr brunet etate 26, de profesiune maestru mecanic, venit lunar 3.000, ca­racter nobil, inima foarte bună, doreşte căsătorie cu o domnişoară drăguţă in bună condiţie, etate 18—20, ofertele încliise însoţite cu fotografia... ctc".

Probabil tinârul brunet cu caracter nobîl a voit să scrie că doreşte să se însoare cu o domnişoară dc bună con­diţie, iar nu în bună condiţie. Altminteri, prost maestru mecanic trebuie să fie clacă nu se simte in stare să repare «> domnişoară chiar puţ'n uzată şi dete­riorată, care s'ar prezenta, ca să zic aşa, cu o ofertă deschisă! Ce fel de meşter lăcătuş eşti dumneata, domnule tînăr brunet?

Utl opozant cicâlitor observa că, Ia noul minister al Cultelor şi al Arte­

lor, au fost numiţi în această d'a doua direcţiune şi cîteva persoane valoroase dar cari au alte ocupaţiunl ce le ră­pesc tot timpul.

— Asta însemnează că o să negii-jeze artele şi or să se ocupe de altele!

— In acest caz n'ar fi oare nemerit ca să se schimbe titulatura departa­mentului poetului Goga în aceea de Ministerul Cultelor şi al Altelor?!

Eminescti a exclamai intr'un moment de revoltă: „Unde eşti tu, Ţepeş

Doamne ?" Eu, in zileie astea al lui Cuptor, dacă

aş dori să reinvieze unul din monarhii trecutului, apoi acela ar fi răposatul Împărat al Romanilor Domiţian,

Se ştie că distracţia de predilecţie a acestuia era să omoare muştele.

Doamne, de ce marc folos nc-ar fi un asemenea suveran!

Dar pentru azi am spus prea multe braşoave.

Şi e momentul nemerit să reamintim ceea ce spunea odinioară Zenon disci­polilor săi: „Gindiţi-vă totdeauna că natura ne-a dat două urechi şi o singură gură pentru a ne învăţa că trebuie mai mult să ascultăm decit să vorbim". (Os unu/n natura duas formavit et aures; ut plus audirct quam loquere-tur liomo).

Iar eu, complectlnd pe Zenon, adaog: — Natura hărăzind omului două u-

rechi şi numai o gură, a dovedit şi mai multă înţelepciune decit bănuia anticul filozof. Natura prevedea că o să vie scumpeteâ traiului de acum. Ce no fă­ceam, Dumnezeule, dacă am fi avut cîte două guri, azi cînd nu suntem în stare să săturam nici pe unica ce pose­dăm cu haleala şi pileala trebuincioase? Dar, ia mai cugetă, inţeleptulc Zenon, cc-am fi devenit dacă omul ar fi fost patruped, ca alte mamifere, astăzi cînd perechea de ghete costă 7—300 de lei? Ar fi fost o nenorocire. D'aia, zic eu că tot sireaca Natura este cea mai mare dintre filozofi !

Kiriac Napadarjan

Vatra luminoasă S'a spus şi s'a repetat în toate căr­

ţile de citire că orbenia e cea mai ne­fericită infirmitate; deşi pe vremurile astea de multiple şi varii mizerii ome­neşti, nc cam indoim dacă văzul maj constitue o adevărată fericire. Şi apoi, nu se spune oare că Homer a fost tot aşa de orb ca si un apendice cecal -zeii să'mi ierte comparaţiimea!— şi to­tuşi cine altul a descris mai divin po-lichromia anticului Hellespont? Dar ce­lebra oarbă Ilellen Keller care vedea cu vârful degetelor nuanţe de culori pe jurubiţe de mătase? însuşi d. Goga fostul poet şi actualul ministru ai ar­telor, a spus odată Ia Dacia: „Să se înnalţe Carpaţii p,nă la cer, ca să nu mai vedem şi să nu mai auzim sufe­

rinţele fraţilor de dincolo!'' Numai din aceaslă homerică iperbolă ar putea ve­dea şi orbii marele dar a! d-!ui Goga; altul, mai puţin poet şi mai mult retor, ar fi fost în stare să exclame: „Oarba Fatalitate să ne dea cu boia dc ardei în ochi şi să ne astupe urechile cu cilţi, ca să... etc. 1"

Dar iafâ ce citirăm intr'un ziar de „Dimineaţa":

Un ziar di:i Capi ta lă a publicai un re­portaj fantezist sub titlu! „Crima unui orb dela „Vatra luminoasă".

( ap tu l se reduce In realitate la tiu simplu incident petrecut intre clţiva orbi şi Unul din paznicii „Vetrei".

Delegaţ ia de orbi cari ui s 'a prezentat la redacţie spre a restabili adevărul asupra celor petrecute, ni s 'a mai plins de mize­riile pe cari le suferă din partea orbului Vintilă lonescu, numit director al inst i tu­tului.

Aşa dar orbii, ca şi mareie rest al oamenilor cu ochi, au şi ei aceleaşi pasiuni, impulsii, tendinţe si... incidente mai mult sau mai puţin regretabile. Trebue să fi fost extrem de tragică şi.. humoristică bătălia acestor peregrini ai Intunerecuhii... Pe uliţă, oamenii aceştia blajini cu orbitele ca fundurile dc puţ, se leagănă în beznă ţiuîndu-sc de cu­reaua cu care-i lîrăşte un copilaş Lă­lăiţi, înşiraţi aşa, ca cepele pe funie, se duc de cîntă în fiecare Duminică Ia o biserică unde se adună la rugă cîrciu-mari cari pun apă în ţuică, toptangii cari măsoară strîmb si chiristigii cari vînd seînduri putrede pentru sicrie... Cîntarea lor duioasă din gura întune­cată a podului afumat, stoarce pio_Şil^ burghezi lacrâmi de evlavie şi lumi­nări de ceară cu cartofi... De altfel, orbii nici nu prea simt nevoia lumi­nărilor nefaişificate.

Dar acesta nu fu un subiect de re­vistă umoristică; şi dacă totuşi l'am atacat, e ca să arătăm celor cari au ochi să vadă, că omul, acest faimos Rege al Naturii, întrece cu mult rău­tatea lighionilor. După întimplarea de la „Vatra Zgomotoasă" — vorba doc­torului Urechiă — trebue să mai îmbo­găţim tezaurul liiubci noastre cu încă un adag'u: &

Orb la orb işi scoale... ochii,

E paradoxal dar adevărat. A 'gust P ros tu

n o

8 F U R N I C A

Vagabonzii colecţionari

— Ce zici că are valoare mare? — Păi cum nu! Ăsta-i mucul de ţigare al unui

boer care n'a fumat niciodată! Desen de A. Murnu

Nu ştiu cîh' inspectori comunali are d. dr. Gheorghian şi cîţi medici sunt subt mîna d-lui dr. Urechia — dar cred sunt legiune, şi la rigoare o municipa­litate care poate înmulţi ia nesfîrşit nu­mărul celor cari dau ajutor primarului ca să se odihnească, poate înzeci, la trebuinţă, numărul organelor de con­trol. Ceea ce, însă, ştie toată lumea din Capitală, este scandalul, fără pereche în toată Asia, că, pentru o populaţie de peste şapte sute de mii de locui­tori, capitala regatului n'are de cît un singur closet public.

Sunt sigur că străinii cari citesc a-ceste rînduri au să creadă că sunt mincinos ca d. Argetoianu — şi, totuşi scriu, din nefericire, numai adevărul. Inchipuiţi-vă numai unul la zece mii a-vînd nevoie in acelaş timp dc ospita-liiatea primăriei, şi veţi înţelege că în momentul acela, contribuabilii din Bu­cureşti ar fi siliţi să se dedea, la uşa acestor locuri de retragere, la scene de pugilat, ca pe puntea vapoarelor nau­fragiate.

Şi n'ar costa acele căsuţe, pentru a se construi, decît, cel mult, chiria pe un an pe care ar încasa-o, municipa­litatea, deia arendaşi. Greutatea e, nu să ai closete — că pe astea le fac şi ţiganii în apropierea bordeielor; greu­tatea e să ai primar...|

Acum, două vorbe la urechia d-lui Temistocle Aiexandrescu, epitropul mă-lăieţului părinte al oraşului.

In colţul Teatrului, in faţa Terasei, e un „pisoar". Această indispensabilă dependinţă n'are uşă şi înnăuntru, ro-mînii, rasă vestită prin adînca lor ci­vilizaţie, se dedau, în rîsul fetelor cari trec pe tiotoar, micilor nevoi de cari nu sunt scutiţi nici suveranii. Dacă ar avea uşă şi uşa ar fi absentă, n'ar fi nimic, că ar pune-o după două trei luni, grija neadormită a primăriei—şi ticăloşia n'ar fi aşa de mare; retragerea, însă, e aşa croită, în cît să n'aibă nevoie de uşă — şi romínul, care, ca regii şi ca cîinii, nu trage clanţa după el nici cînd are încuietoare, se... serveşte de pissoar, cu cuviinţa pe care 'i-o cunoaşteţi — tără milă" de copii cari trec pe Iîngă el, cum şi copiii Iui trec pe lîngă alt romîn care face tot aşa.

O uşă, dar, cu resort, ca să se în-chizâ singură în urma suveranului-cîine care intră acolo, se impune, d a ă nu ca datorie din partea primăriei, cel puţin din omenie pentru femeile cărora li se oferă, par'că cu ostentaţie, specta­colul acesta de porc.

Pe urmă: în... localul acesta, nu se poate intra, fiindcă de vre-o doui ani e spart tubul conducător de a p ă — ş i , pe cînd cel cu trebuinţa e dedat cu totul misiunei fiziologice pentru care s'a adăpostit acolo, pe Ia spate'i ţîşneşte apa pe pantaloni, de crede, cînd iese afară, că a revenit la nevinovatele obiceiuri din copilărie,.

Cît despre cel din colţul căiei Moşilor, ăsta trebuie păstrat ca document istoric pentru cercetătorii cari, peste o mie de ani, vor fi curioşi să ştie cum se făcea, Ia 1920, serviciul sanitar al Bucu-reştiului.

Acolo, hasnaua e astupată din timpul primului războiu balcanic. Produsul tre­cătorilor se păstrează, prin urmare, în depozit, de şapte ani de zile. Prisosul se revarsă în stradă şi şerpuieşte, rîn-ced, pînă spre Bulevard — iar reziduul, care a luat vopseaua păcurei, stagnează, molcom, sbîrcit la suprafaţă de vermina pe care'i-a produs-o adînca-i vetustate,

Conţiliu

rekirgiolui săracului

— M â d u c la g î r lâ , m a m ă . — C u p a n t a l o n i i r u p ţ i , n e r u ş i n a t u l e ? — P ă i n'a s p u b d o f t c r u s ă fac bă i d e ş e z u t ?

10 F U R N I C A

POPESCU & Comp. — ADAPTĂRI —

Aparentele înşea lă .

Deunăzi am fost la Sinaia -- pentru prima oară în anul acesta. Şi nu m'a uimit munţii (îi mai văzusem şi altă dată), cît m'a lăsat cu gura căscată Şlumberg cînd Fam zărit plimbându-se prin parc d'avalma cu aristocraţia.

Mă uit Ia el surîzător (între prieteni se permite şi obrăznicia asta).

Şlumberg trece ţanţoş, cu nasul în sus. Şi cu toate acestea, abia e o lună de cînd nu ne-am mai văzut!

M'aşez pe-o bancă. Şlumberg trece a doua oară prin

faţa mea. Surîd. Mereu cu botul în sus, Şlumberg

are aerul că vrea să miroasă vîrful ar­borilor din marginea aleei.

A treia oară, săr drept în picioare, dau să'I salut...

Şlumberg îşi frînge brusc gîtul pe spate, turtindu'şi Ia ceafă gulerul înalt de-o şchioapă.

Furios că devenisem ridicol (toată lumea îmi observase surîsurile şi ges­tul), mă iau după el, l-apuc de mînecă şi-1 trag, ca pe orbi,' pe d1 potecă la­terală, !a spatele unui stufiş.

— Cine ieşti tu, moi, şi ci vrei ? — se desmeticeşte el fără să lase nasul în jos.

— Şlumberg! —deviu eu tragic: ce însemnenză asta? Ieşti nebun sau ai căpătat vre'un permis de export?

— Glasu dela el!... Oi vei, ce bine'mi pare !...

Şlumberg încearcă să scoboare nasul spre mine.,. Un strănutat puternic i'I rettintete înapoi, cu doi milimetri şt mai sus decît fusese.

Fu mă emoţionez... — Şlumberg, ieşti un om grozav!

Spune drept: nu cumva ai moştenit? — Precum zici! — Acum înţeleg... — Nu'nţelegi nimic! — Acuma înţeleg pentru ce ţii nasul

aşa sus şi te prefaci că nu mă cu­noşti!—Cât ai moştenit?

— Uă pereche de puntuloni... — ...cu buzunarele înţesate de hârtii

de bancă! — Nu... fără buzunare şi rupţi pe

jos ca o dantelă! Uă pereche de pan­

taloni murdari... murdari... rămaşi dela tată al miu care şi el îi moştenise dela papa al lui.

— Şi d'aia ieşti mîndru?! — Bineînţeles că da! Să'i arunc, nu

puteam fiindcă era dija 'un suvenir de familie. Atunci le-am luat fundul, ala care şezi pi el, şi am cruit o veste: vestea depe mine. Uite-te şi tu să vezi dacă face...

— Ce să facă ? — Ca să fiu mîndru! — Ştii tu, moi,

puntru di ce iu sunt mîndru?... Fiindcă ala fund de puntuloni era aşa de... ciun să'i zic?... aşa de murdar că de cîte ori mă'mbrac cu, vestea şi ies la plimbare, trebue dija să ţiu nasu'n sus ca să nu mă axfisiez!

Două lacrimi ţîşnesc la rădăcina nasului cu pricina, rostogolindu-se spre gură ca două pietricele într'o prăpastie.

Bietul Şlumberg! Şi eu care'I bănui­sem că face pe boerul!!

Un nou anestezic.

In luna Iulie e şi păcat să mori: Ia ce bun să pleci la Iad cînd în Bucu­reşti e mai cald ca acolo? Şi pe urmă» unde pui pîinea: nici într'o lună a anu­lui pîinea nu-i mai bine coaptă ca 'n luna lui Cuptor, patronul brutarilor.

.,. Cînd ai toate aceste avantaje, plus, din cînd în cînd, o circulare a primă­riei care te'nvaţă „să nu faci risipă de apă cînd cişmelele nu curg", încă odată vă 'ntreb: la ce bun să mori ?

Probabil că acelaş raţionament a făcut pe Georgescu, căzut din goana * tramvaiului electric, să renunţe, deo­camdată, Ia moarte. Cîţiva trecători miloşi s'au repezit de '1 au suit într'o trăsură, expediindu'l la domiciliu. Me­dicul Răpciugă, chemat în grabă, a constatat imediat o „fractură a picio­rului drept provenită din atingerea oa­selor c'un corp dur, circular, cunoscut în ştiinţă subt numele de „roata tram­vaiului".

— Trebue operat numai decît, — a opinat celebrul chirurg. Altfel, cangre­nează piciorul şi nu mai răspund de viaţă!

Madam Georgescu, îndurerată, îşi şterge lacrimile, întreabă:

— Donvle doftor, cît o* să coste operaţia ?

—- Depinde. Sunt două feluri de o-peraţii: cu durere şi fără durere.

— Ca Ia măsele? V — întocmai. Fără durere este atunci

cînd stovainizezi bolnavului măduva şirei spinărei. Operaţia asta costă o mie Iei mai mult fiindcă stovaina e foarte rară şi scumpă.

— Altceva nu mai întrebuinţaţi, dom'Ie doftor?

— Ba da: fierăstrăul eu care-i tai oasele de unde sunt sdrobite. Chiar ieri l-am dat unui tăetor de lemne de 'I a ascuţit. Are să meargă de minune!

— Ştii ce, dom'Ie doftor ? M'am gîndit că 'n ziua de azi o mie de lei face mult la casa omului. Să'i faceţi operaţia făra să'i adormiţi: numai cu fierăstrău.

— Numai cu fierestrâul?! Ai ideie dumneata ce 'nsemnează asta? O să sufere nişte dureri!! înţelegi: fierestrăul hîrjie...

— N'ai nici o frică, dom'Ie doftor: bărbatu-meu n'o să sufere nimic fiindcă n*b s'audă nimic: Georgescu e com­plect surd!

Aşa dar. . .

..fâmiiia Georgescu â plecat mai din vreme Ia Cîmpuiung ca să serbeze pe Sf. I!ie, cu ocazia bîlciului ce'n fiecare an se ţine acolo. Voiajul a fost foarte variat — mai variat chiar decît un „teatru de varietăţi" care joacă acelaş program cu lunile. Intîi, „viteza" tre­nului care depindea de mecanic, care mecanic depindea de fochistul însăr­cinat să alimenteze cu. cărbuni cuptorul cazanului fabricant de aburi, câre fo­chist, la rîndu-i, . depindea de coada lopeţii cu care se servea. La două-trei svîriituri, coada, prost prinsă în alveola lopeţii de fier, sărea afară, împrăştiind combustibilul în lungul şinelor. Trenul, bineînţeles, din lipsă de aburi suficienţi, îşi micşora „viteza"; fochistul, consi­derat ca autor moral, ameninţa cu gre­va ; d-nul mecanic, supărat peste mă­sură, da dracului, în gînd, pe toţi şefii şi sub-şefii staţiilor câri l'aşteptau cu gura căscată pe peron ca să-i facă... morală. Numai pasagerii, între cari şi familia Georgescu, erau mulţumiţi... că încă nu li s'a prezentat ocazia să-şi frîngă gitul.

Aşa dar, menajul Georgescu, com-

pus din domn şi doamnă, ajunge iâ Cimpulun& cînd era căldura mai mare. Georgescu, Iac de sudoare, oftează :

— Par'că am fi Ia Bucureşti! Cucoana, care-şi boia figura la un

ciob de oglindă pitit în podul palmei, ripostează: ' — Dec! Unde ai văzut tu munţi la

Bucureşti? —. In "grădina Cismegiu... movila din

grădina Cişmegiu. D-na Georgescu respiră „aga.-ată".

Vîră ciobul la Ioc, în geantă, şi ambii pornesc să mănînce.

Birt de ocazie, cu bucătar şi chel­neri idem.

D-nul Georgescu comandă „menu"-ul. Madam Georgescu, pentruca aştep­tarea să nu-i pară lungă, scoate cio­bul, din nou începe să'şi repare figura.

Georgescu suspină: — Aoleo, nevastă, ia priveşte ce de

muşte sunt în birtu-ăsta! Şi toate de genul femenin!!

— De pe ce te cunoscuşi, bărbate, că-s femei?

— Păi tu nu vezi ?... toate roesc în faţa oglinzii!

Cucoana scapă ciobul din mână, se sparge—de capul duşmanilor!—prafu s'a ales de mâncare.

Intr'adevăr, „restaurantul" poseda, a-târnâtă pe perete, o oglindă mare cu rama înfăşurată în tifon galben ca să n'o murdărească muştile. In schimb, sti­cla erea pătată ca un clozet de cazarmă.

Şi-aşa cu familia Georgescu: ce-o mai păţi, vă voi povesti atunci când va trebui.

La cazarmă. Don sergent face teorie cu recruţii

înşiraţi pe lîngă pereţii odăei văruită de curînd.

Don sergent explică râr şi desluşit, că la cazarmă nu se vorbeşte...

— Ca la mă'ta şi la ta'tu acasă! Aicea, leat, trebue să fii cu ochii 'n patru, că de unde nu îţi scapără mă­selele! Aţi înţeles, măăă?

— Am 'nţeles! — răspuud recruţii în cor.

— Credeţi că e aşa uşor, mă, vi­telor? Eu, pînă am căpătat galonu ăsta...

Don sergent se bate cu palma dreaptă peste mînecâ stîngă, continuă:

— ...n'am prins muşte ca voi, boi­lor! Am ascultat şi-am învăţat. Mili­tarul trebue să vorbească rar şi deloc. Aţi înţeles, vitelor?

F U R N I C A

— 'Nţeles, să trăiţi! — Dacă aţi înţeles, ia spune tu,

cioară, cum trebue să vorbească-sol­datul cu superioru său?

— Hîn trei feluri, sa trăiţi: să tacă, să nu zică nimic şi să ţie gura în­chisă, mînca-te-aş!

Pentru care răspuns, soldatul Dan-dibulea a fost gratificat cu două palme şi-o pereche de zile arest.

Nae D. T ă r a n u 1 1

ELEGANŢA Uit'-te: ori ce ar zice Mache, care

nu e om de duzină, tot adevărată e vorba că omul doreşte ceea ce n'are. Iaca eu: fie prin atavism; fie din pri­cina sărăciei; fie, poate, din cauză că sunt bocciu de naturelul meu, nu sunt elegant — de aceea 'mi bate inima ca la primul rendez-vous când văd romîn cu dungă proaspătă ia pantaloni, cu cărare la ceafă, sulemenit pe bot, şi cu mustaţa tratată de pe maniera în mare vogă Ia muscalii fără... greutate.

Mă dau în vânt, nu alt cevaşilea, când văd om elegant — din care pri­cină, cît e ziulica de mare stau în colţ la Continental şi măăă uit Ia semenii cari trec jpe uliţă par'că într'adins ca să'mi arate mie că am rămas, cu es­tetica trupească, tot la epoca giubelei. Fără cit eleganţa evoluează de nu te poţi ţine în curent decât umblând cu automobilul — căci, altfel, dacă te laşi pe thîjeală, ajungi un anachronism în mijlocul celor ce se ţin în curentul modei, ciim rămăsese Barbu Lăutarul printre coconii întorşi dela Paris cu moda de sub primul imperiu..

Aşa, pe vremea grecilor, eleganţa ar-honţilor consista în armonia reliefuri­lor, căci haine nu purtau decît cîte erau necesare ca să le facă formele vizibile. De aceea, grecul, în căutarea idealului fizic, stetea toată ziua, Ia exer-, ciţiu, în stadion—iar treaba de acasă 'i-o făceau iloţii.

Tot aşa la romani: de cum îmbrăca toga virilă, strămoşul nostru intra în baie, ca o focă, şi acolo '1 masau sclavii şi '1 ungeau cu mirodenii pînă îi de-deau aspectul, voinic dar elastic, a leulut în prima tinereţe'.

Mai încoace, în veacul de mijloc, eleganţa şi distincţiunea cavalerului se vedeau de pe calozităţtle palmelor, ca-lozităţi pe cari Ie provocau, la noi,

buzduganul iar aiurea greoaia epee ă deiix mains, arme de -tot momentul dar care cereau virtute ca să fie mî-nuite cu folos. "

In vremea romantismului,'apoi, în Franţa, era de bon ton morbidezza, spălăcita melancolie care dedea dudui­lor-înfăţişare de Maica Preciste nem­ţeşti — xaxklioniior le făcea rang cu pletele pe spate şi cu ochii daţi peste cap, printre eunucii, destul de viguroşi, la debut, ca sâ mai sburde domol, dar prea adînc răniţi ca să mai îndrep­tăţească iluzia câ va mai râsări din ei odraslă de pe chipul şi asemănarea Iui Dumnezeu. . Toate au trecut, însă, toate s'au dus „ca un cîntec bătrînesc". Eleganţa, azi zace mai vîrtos în unghii —- căci po­doabele sexului se smulg cu cimbistra ca să dispară desăvîrşit deosebirea dintre femeie şi partea bărbătească. Raşi, cu cărare la spate, strînşi în corset, pudraţi şi legănîndu-se, cînd merg ca harfonistele dela cafe chan-tant, cavalerii de azi ar socoti sub demnitatea omului elegant daca nu 'ş, ar poleii unghiile cum fac cadînele, şi daca, tot vîrîndu-şi pieliţele sub tegu­mentul degetelor, n'ar ajunge să ofere cîte cinci sugiuri la fiecare mînă.

Cînd treci pe la Beer şi vezi, pe fereastră, cîte un locotenent de ca­valerie, făcut să rupă iapa între pulpe, cu o labă în castronul de fier­tură ca să-i moaie epiderma, şi cu alta sub penelul cu care 'i boieşte mamicura, te duci cu gîndul la vre­murile de mitocănie cînd arcaşii lu Ştefan ori ferentarii lui Mihai îş potriveau braţele ca să dărîme cu ghioaga ori sâ stârpească cu flinta — şi rămîi ruşinat de graţia modei de acum faţă cu barbaria primitivilor cari 'şi închipuiau că suprema eleganţă e să fii bărbat ca să poţi apăra, cu mînă de fier, pe suzeranul cărui i ai jurat credinţă, şi să iei din balcon, urcat pe scară de mătase, talia, cu damiceiâ cu tot, a celei căreia 'i porţi floarea prin foc şi sabie.

De aia, eu, cînd văd pe giovine în chip de sorcovă, mă dau în lături din drumul eleganţei şi oftez din rărunchi... fiindcă JIU pot sâ-i arăt cîte parale face francul de pe valuta dela bursa, din Paris.

Valer iu Seftim T ă g î r ţ ă

Atelierele Grafice „Tiparul Românesc", Str. Sărindar No. 22

Impozitele noi. Pentru salvarea bugetului

— E c e v a r o s t , g e n e r a l e ? - N e - a m păcâ i i t , T i t u l e s c u l e : a u fos t al ţ i i î n a i n t e a n o a s t r ă !

Desen de A. Murnu