UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

CATEDRA ŞTIINŢE POLITICE

Cu titlul de manuscris C.Z.U.: 323.15(478)(043.2)

ŢVEATCOV NICOLAI

PROBLEMA SOLUŢIONĂRII CONFLICTELOR POLITICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

(CAZUL UTA „GAGAUZ-YERI” ŞI TRANSNISTRIEI)

SPECIALITATEA 23.00.01 – TEORIA, METODOLOGIA ŞI ISTORIA POLITOLOGIEI; INSTITUŢII ŞI PROCESE POLITICE

Teză de doctor în ştiinţe politice

Conducător ştiinţific: TURCO Tatiana, conferenţiar universitar,

doctor în ştiinţe politice Autor:

CHIŞINĂU 2009

2

© Ţveatcov Nicolai, 2009

3

ADNOTARE

la teza de doctor în ştiinţe politice Problema soluţionării conflictelor politice în Republica Moldova (cazul UTA „Gagauz-Yeri” şi Transnistriei), autor Ţveatcov Nicolai.

Specialitatea 23.00.01 - Teoria, metodologia şi istoria politologiei; instituţii şi procese politice. Chişinău. 2009. Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări, bibliografia din 268 numiri, 8 anexe, 110 de pagini de text de bază, 2 figuri, 4 tabele. Rezultatele tezei de doctorat au fost expuse în 7 articole publicate în culegeri şi reviste de specialitate din Republica Moldova. Volumul total al publicaţiilor la tema dată depăşeşte 3 coli de autor.

Domeniul de studiu. Evenimentele, ce ţin de conflictele politice din Republica Moldova, de forţele separatiste în procesul de formare şi consolidare a statului moldovenesc independent, de procesul de soluţionare a conflictelor respective.

Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul studiului respectiv constă în determinarea aspectelor fundamentale de existenţă a conflictelor politice în Republica Moldova.

Atingerea acestui scop ţine de realizarea următoarelor obiective: de a reprezenta punctele de vedere ale politologilor naţionali şi internaţionali privind procesul de soluţionare a conflictelor politice care au loc în Moldova; de a evidenţia şi analiza priorităţile Republicii Moldova în procesul soluţionării conflictelor politice; de a determina nivelul şi calitatea relaţiilor dintre Chişinău – Tiraspol, Chişinău – Comrat; de a analiza poziţiile şi contradicţiile Chişinăului, Tiraspolului şi Comratului privind problema statutului regiunilor; de a analiza interesele părţilor implicate în procesul soluţionării conflictelor politice în Republica Moldova; de a determina tendinţele soluţionării conflictelor politice din Republica Moldova.

Metodologia cercetării ştiinţifice. Pentru cercetarea noastră, şi anume pentru identificarea trăsăturilor comune şi distinctive ale celor două conflicte politice din Republica Moldova, am folosit următoarele metode: metoda sistemică, metoda comparativă, metode sociologice, metoda structural-funcţională, metoda instituţionalistă, metoda istorică. În cadrul studiului s-a apelat la analiză şi sinteză, inducţie şi deducţie, la content analiza documentelor şi acordurilor semnate la studiul datelor pe marginea sondajelor de opinie, ceea ce a facilitat crearea unei viziuni complexe şi multidisciplinare privind dimensiunea de conflict a procesului politic.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Lucrarea respectivă are o valoare ştiinţifică din motivul, că au fost apreciate obiectiv evenimentele, care au avut loc, interesele şi poziţiile manifestate de factorii de decizie ai Chişinăului, Tiraspolului şi Comratului, arbitrilor internaţionali.

Semnificaţia teoretică. Semnificaţia teoretică a investigaţiei curente este determinată de rezultatele şi concluziile obţinute în urma cercetării conflictelor politice din Republica Moldova şi propunerile lansate pe parcursul acesteia. Acestea pot fi luate ca bază pentru elaborarea unor măsuri şi demersuri concrete întru soluţionarea durabilă a conflictelor transnistrean şi gagauz.

Valoarea aplicativă a lucrării. Teza reprezintă o sursă monografică pentru cercetătorii din domeniile politologiei şi conflictologiei, preocupaţi de problema soluţionării conflictelor politice.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Investigaţia se încadrează organic în principalele direcţii de cercetare ştiinţifică realizate în Republica Moldova. Rezultatele lucrării au fost prezentate la diferite conferinţe ştiinţifice.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. De asemenea autorul a participat la diferite proiecte şi programe realizate pentru facilitarea procesului de soluţionare a conflictelor politice din Republica Moldova, de exemplu, proiectul realizat de Asociaţia pentru politica externă „Tinerii lideri – viitorul ţării” (2007), şi „Dialoguri nistrene” (2008), etc.

Cuvinte-cheie: conflict politic, proces de soluţionare a conflictelor politice, modele de soluţionare a conflictelor, contradicţii de statut, aspect etnic, tensiunea socială, format 5+2, mediator, stat-garant, observatori, forţe pacificătoare, contingent militar, spaţiu post-sovetic, consens, modernizare, societate civilă, conflict „îngheţat”, elite regionale.

4

АННОТАЦИЯ к диссертации на соискание докторской степени Проблема разрешения

политических конфликтов в Республике Молдова (на примере АТО «Гагауз-Ери» и Приднестровья), автор Цвятков Николай.

Специальность 23.00.01 – Tеория, методология и история политологии; политические институты и процессы. Кишинев. 2009. Структура работы: встпуление, 3 раздела, выводы и рекомендации, библиография из 268 источников, 110 страниц основного текста, 8 приложений, 2 рисунка, 4 таблицы. Результаты диссертации были изложены в 7 научных статьях, опубликованных в специализированных журналах в Молдове. Общий объем публикаций по этой теме, более чем 3 печатных листа.

Область исследований. События, связанные с политическими конфликтами в Молдове, сепаратистскими силами в формировании и создании независимого молдавского государства, с процессом разрешения данных конфликтов.

Цель и задачи работы. Целью исследования является определение основных вопросов существования политических конфликтов в Молдове. Достижение этой цели имеет следующие задачи: представлять мнения национальных и международных политологов на процесс урегулирования политических конфликтов, происходящих в Молдове, выделить и проанализировать приоритеты Молдовы в процессе политического урегулирования конфликта; определить уровень и качество отношений между Кишиневом - Тирасполем, Кишиневом - Комратом, проанализировать позиции и противоречия Кишинева, Тирасполя и Комрата по вопросу о статусе регионов; учитывать интересы сторон, участвующих в урегулировании политических конфликтов в Молдове; определить тенденции в разрешении политических конфликтов в Молдове.

Научно-исследовательская методология. Для нашего исследования, а именно, определить общие и отличительные черты этих двух политических конфликтов в Молдове, были использованы следующие методы: системный метод, сравнительный метод, социологический методы, структурно-функциональный метод, метод институциональный, исторический метод. В исследование были применены анализ и синтез, индукция и дедукция, анализ содержания подписанных документов и соглашений, данные по опросам общественного мнения, что способствовало созданию комплексных и междисциплинарных выводов по конфликтам, измерение политического процесса.

Научная новизна и оригинальность. Работа, которая имеет научную причину, дает объективную оценку событий, которые имели место, интересы и позиции Кишинева, Тирасполя и Комрата, международных арбитров.

Теоретическое значение работы. Теоретическое значение нынешнего исследования определяются результатами и выводами, полученными из исследований политических конфликтов в Молдове.

Прикладное значение работы. Диссертация является источником для исследователей в области политической науки и конфликтологии, занимающиеся политическим урегулированием конфликтов.

Реализация научных результатов. Автор также участвовал в различных проектах и программах в целях содействия процессу урегулирования политических конфликтов в Молдове, например, проект Ассоциации по Внешней политике «Молодые лидеры - будущее страны» (2007) и «Днестровские диалоги» (2008) и т.д.

Ключевые слова: политический конфликт, процесс разрешения политических конфликтов, модели разрешения конфликтов, статусные противоречия, этнический аспект, социальная напряженность, формат 5+2, посредник, государство-гарант, наблюдатели, миротворческие силы, военный контингент, пост-советское пространство, консенсус, модернизация, гражданское общество, «замороженный» конфликт, региональные элиты.

5

ADNOTATION

to the thesis in political science The Problem of the political conflicts’ solution in Republic of Moldova (on example of TA "Gagauz-Yeri" and Dnestr region), author Tveatcov Nicolai.

Specialty 23. 00. 01 - Theory, methodology and history of political science, institutions and political processes. Chisinau. 2009. Sentence structure: introduction, three chapters, conclusions and recommendations, a bibliography of 268 appointments, 8 annexes, 110 pages of basic text, 2 drawings, 4 tables. Thesis results were displayed in collections and 7 articles published in professional journals in Moldova. The total volume of publications on the topic than 3 sheets of author.

Field of study. Events related to political conflicts in Moldova, the separatist forces in shaping and building an independent Moldovan state, the process of resolution of these conflicts.

The purpose and objectives of the work. The purpose of the study is to determine fundamental issues of existence of political conflicts in Moldova. Achieving this goal takes the following objectives: to represent the views of national and international political scientists on the process of resolving political conflicts taking place in Moldova, to highlight and review the priorities of Moldova in the political process of conflict resolution, to determine level and quality of relations between Chisinau - Tiraspol, Moldova - Comrat, to analyze positions and contradictions Chisinau, Tiraspol and Comrat regions on the status issue, to consider the interests of parties involved in resolving political conflicts in Moldova, to determine trends in conflict resolution policy in Moldova.

Scientific research methodology. For our research, namely to identify common and distinctive features of the two political conflicts in Moldova, were used the following methods: Method systemic, comparative method, methods of sociological, structural-functional method, the institutionalist method, historical method. The study was used in the analysis and synthesis, induction and deduction, the content analysis of documents and agreements signed to study data on the opinion polls, which facilitated the creation of complex and multidisciplinary view on the conflict dimension of the political process. This study is based on research of the problem of realism, principle and the principle of interdisciplinary scientific.

Scientific novelty and originality. The work that has a scientific reason, that were assessed objectively events that took place, the interests and positions shown by makers of Chisinau, Tiraspol and Comrat, international arbitrators.

Theoretical significance. Theoretical significance of the current investigation is determined by results and conclusions obtained from the research of political conflicts in Moldova and proposals launched during its.

Implementation of the work. Results of the study can serve as guides to further research the issue addressed.

Implementation of scientific results. The author also participated in various projects and programs to facilitate the process of resolving political conflicts in Moldova, for example, the project achieved the Foreign Policy Association “Young leaders - the country's future” (2007), and „Transnistrian Dialogues” ( 2008), etc..

Key-words: the Political conflict, process of the permission of political conflicts, models of the resolution of conflicts, territorial disputes, status contradictions, ethnic aspect, political mentality, social intensity, a format 5+2, the mediator, the state-guarantor, observers, peacekeeping forces, a military contingent, the post-Soviet space, a consensus, negotiations, modernization, democracy, a civil society, national idea, the political culture, "the frozen" conflict, mass media, regional elite, political parties.

6

LISTA ABREVIERELOR

CEDO – Curtea Europeană pentru Drepturile omului

CSCE – Consiliul pentru Securitatea şi Cooperare în Europa

CSI – Comunitatea Statelor Independente

FR – Federaţia Rusă

NATO – Nord Atlantic Treaty Organization

OSCE – Organizaţia pentru Securitatea şi Cooperare în Europa

ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

PA – Planul de acţiuni

RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

RM – Republica Moldova

SUA – Statele Unite ale Americii

UE – Uniunea Europeană

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

UTA – Unitatea teritorială autonomă

7

CUPRINS

ADNOTARE ........................................................................................................................ 3

LISTA ABREVIERELOR .................................................................................................. 6

CUPRINS ................................................................................................................................. 7

INTRODUCERE ..................................................................................................................... 8

1. REPERE TEORETICO-METODOLOGICE ALE CONFLICTULUI POLITIC ..... 16

1.1. Conflictele politice – esenţa şi caracteristicile de bază .................................................... 16

1.2. Mecanisme de prevenire şi soluţionare a conflictelor ...................................................... 27

2. GENEZA ŞI EVOLUŢIA CONFLICTELOR POLITICE LA SUDUL REPUBLICII

MOLDOVA ........................................................................................................................... 44

2.1. Cauzele apariţiei şi evoluţia conflictelor politice în raioanele de sud ............................. 45

2.2. Procesul instituirii unităţii territoriale autonome Găgăuzia ............................................ 56

3. MODALITĂŢI DE SOLUŢIONARE A CONFLICTULUI POLITIC

TRANSNISTREAN ..............................................................................................................73

3.1. Evoluţia procesului de soluţionare a conflictului ........................................................... 73

3.2. Tendinţele soluţionării conflictului politic în raioanele de est ale ţării .......................... 90

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI .................................................................................. 112

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 119

ANEXE ................................................................................................................................ 134

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ............................................ 156

CV AL AUTORULUI ........................................................................................................ 157

8

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţă temei abordate. Evenimentele, ce ţin de conflictele politice

din Republica Moldova, de forţele separatiste în procesul de formare şi consolidare a statului

moldovenesc independent, au avut şi au o multitudine de consecinţe grave pentru Republica

Moldova din diferite puncte de vedere. Chiar dacă, operaţiunile militare pe teritoriul Republicii

Moldova au fost stopate, consecinţele lor, ca de exemplu dezintegritatea teritorială, totuşi nu şi-

au găsit soluţionarea lor definitorie.

După înţelegerea de la Bielovejsc şi Alma-Ata (decembrie 1991), care au însemnat

destrămarea URSS-ului, Rusia a pretins să-şi asume rolul de moştenitor al fostei Uniuni

Sovietice (în plan patrimonial şi istoric), asumîndu-şi, respectiv, şi interese specifice

geostrategice asupra fostelor entitaţi sovietice. În acest fel începînd cu anii 1991-1992, împletirea

acestor factori a marcat amplitudinea ciocnirilor de interese între Moldova şi Rusia, dînd naştere

conflictelor politice regioanle din Republica Moldova.

Anul 1991 a însemnat pentru Republica Moldova un început al statului independent şi

suveran, unitar şi indivizibil. Constituţia din 1994 a confimat principiile generale ale statului, a

stabilit noi valori sociale, pe care statul urma sa le garanteze, să le asigure şi să le protejeze, a

stabilit un sistem de autorităţi care au menirea să desfăşoare şi să organizeze viaţa politică,

socială, culturală, economică şi religioasă a statului şi a format baza legală a Republicii

Moldova.

Dar obţinrea independenţei şi realizarea primelor măsuri de consolidarea ei nu au putut

evita tulburările interioare apărute în urma destramării URSS-ului, tulburări similare cu cele din

alte state post-sovietice. Conflictele politice propiu-zise din Republica Moldova, în deosebi cele

condiţionate de forţele separatiste, încep să se manifeste de la sfîrşitul anilor ‘80. În anii 1989-

1990 au fost autoproclamate două republici separatiste în cadrul RSSM: la 12 noiembrie 1989 –

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Gagauză cu capitală în Comrat, şi la 2 septembrie

1990 – Republica Moldovenească Nistreană cu capitală în Tiraspol. După aceste evenimente au

avut loc alegeri, în urma cărora preşedintele Republicii Moldoveneşti Nistrene a devenit Igor

Smirnov, iar al Republicii Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze – Stepan Topal. Atare

evenimente au făcut conflictele politice regionale din Republica Moldova să fie vizibile. Rebelii,

ajutaţi de trupele militare ruse, şi-au consolidat controlul asupra cele mai mari părţi a zonei de

dispută. Armata moldovenească a fost net inferioară Armatei a 14-a, staţionată în Republica

Moldovenească Nistreană, ceea ce a impiedicat Republica Moldova să recîştige controlul asupra

teritoriului de est.

9

Situaţia expusă mai sus a determinat în mare parte şi starea actuală a republicii, care în

esenţă nu e altceva, decît o consecinţă a evenimenetelor de atunci. Acest fapt determină

necesitatea studierii evoluţiei conflictelor politice din Republica Moldova în raport cu situţia

actuală a întregii republici, cu noile deziderate impuse de ONU, CEDO, UE şi alte organizaţii

internaţionale, cu evenimentele politice din alte state. Numai realizînd cercetări speciale în

domeniu se vor putea evita noi conflicte de această natură, se va putea găsi modalităţi de

reîntregire a Republicii Moldova.

La problemele respective raportăm mai multe aspecte economice, politice, sociale,

culturale din actualitate. Republica Moldova în anii ’90 a cunoscut o perioadă anevoiasă de

transformare a sistemului social-politic. Ea a fost cuprinsă de criză instituţiilor puterii de stat,

ceea ce a adus la reducerea controlului asupra teritorilului ţării. În perioada respectivă urmărim

intensificare a relaţiilor de conflict între elitele din Republica Moldova, fapt ce a impiedicat

construirea unei politici consolidate de coordonare a noului stat independent.

Din motivele necesităţii de a sesiza problema soluţionării conflictelor politice în

Republica Moldova, tema acestei lucrări este: „Problema soluţionării conflictelor politice în

Republica Moldova (cazul UTA „Gagauz-Yeri” şi Transnistriei)”. Alegerea temei respective este

condiţionată de faptul că soluţionarea conflictelor politice respective reprezintă una din sarcinile

strategice pentru republica noastră. În acest context. guvernarea moldovenească desfăşoară

eforturi multidimensionale, începînd cu sensibilzarea comunităţii internaţionale la problemele

regionale, pîna la discuţii cu autorităţile autoproclamatei Republicii Moldoveneşte Nistrene faţă

de funcţionarea şcolilor moldoveneşti de pe teritoriul regiunii transnistrene sau pînă la

repartizarea împuternicirilor între puterile centrale, autorităţile regiunii şi UTA „Gagauz-Yeri”.

Republica Moldova este cointeresată în soluţionarea cît mai rapidă a conflictului transnistrean şi

promovarea unor relaţiil paşnice în cadrul ţării, din motivul, că decalajul intereselor devine între

timp mai mare şi mai îngrozitor. Existenţa conflictelor politice regionale reprezintă un pericol, în

legatura cu faptul ca respectivele contradicţii pot să nu fie depăşite. În cazul acesta poate să se

producă o catastrofă la nivel naţional pentru Republica Moldova.

Vorbind de conflictul transnistrean nu putem să-l tratăm pe acesta în mod separat, fiindcă

jocul dintre marele puteri trebuie privit într-un plan mult mai extins. În practica internaţională

statele mici, de obicei, sunt folosite drept monede de schimb pentru statele mari. Conflictele din

spaţiul post-sovietic (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte, ş.a.), deşi sunt

conflicte de natură diferită, credem că trebuie să fie analizate într-un context asemănător.

Desigur, soluţionarea acestor conflicte politice nu este simplă, mai ales cînd unii dintre

participanţii la procesul de negocieri se află la diferite niveluri şi pe poziţii contradictorii.

10

Scopul şi obiectivele tezei. Scopul studiului respectiv constă în determinarea aspectelor

fundamentale de existenţă a conflictelor politice în Republica Moldova. Atingerea acestui scop

ţine de realizarea următoarelor obiective:

- de a reprezenta punctele de vedere ale politologilor naţionali şi internaţionali privind

procesul de soluţionare a conflictelor politice care au loc în Moldova;

- de a evidenţia şi analiza priorităţile Republicii Moldova în procesul soluţionării conflictelor

politice;

- de a determina nivelul şi calitatea relaţiilor dintre Chişinău – Tiraspol, Chişinău – Comrat;

- de a analiza poziţiile şi contradicţiile Chişinăului, Tiraspolului şi Comratului privind

problema statutului regiunilor;

- de a analiza interesele părţilor implicate în procesul soluţionării conflictelor politice în

Republica Moldova;

- de a determina tendinţele soluţionării conflictelor politice din Republica Moldova.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Lucrarea respectivă are o valoare ştiinţifică

din motivul, că au fost apreciate obiectiv evenimentele, care au avut loc, interesele şi poziţiile

manifestate de factorii de decizie ai Chişinăului, Tiraspolului şi Comratului. Ca un element

important al acestei lucrări serveşte cercetarea critică a posibilităţilor de găsire a unui consens

între autorităţile moldoveneşti şi cele regionale, care ar presupune respectarea suveranităţii şi

integrităţii Republicii Moldova, adoptate de Constituţia Republicii Moldova, fiind, totodată

analizate modelele de depăşire a dezintegrării republicii.

Cercetarea respectivă aduce un aport ştiinţific semnificativ la studierea proceselor

politice, în primul rînd, în contextul relaţiilor interetnice, a impactului transformărilor

tranziţionale asupra societăţii moldoveneşti. Ideile reflectate pot servi drept puncte de reper

pentru noile cercetări în domeniu.

În teza sunt studiate un şir de probleme ştiinţifice şi propuse variante de soluţionare a

acestora:

- este efectuată interpretarea fundamentelor teoretico-metodologice ale conflictului politic;

- este propusă periodizarea conflictelor regionale din Republica Moldova, şi, totodată, sunt

evidenţiate premisele şi perspectivele de soluţionare a acestora;

- este determinat rolul şi gradul de interacţiune a factorilor interni şi externi în procesul de

soluţionare a conflictelor politice regionale din ţară;

- este analizată dinamica conflictelor politice în regiunile separatiste;

- sunt evidenţiate tendinţele şi perspectivele soluţionării conflictelor politice din Republica

Moldova, a contradicţiilor din societatea moldovenească;

11

- sunt analizate mecanismele de prevenire şi soluţionare a conflictelor politice.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Semnificaţia teoretică a

investigaţiei curente este determinată de rezultatele şi concluziile obţinute în urma cercetării

conflictelor politice din Republica Moldova şi propunerile lansate pe parcursul acesteia. Acestea

pot fi luate ca bază pentru elaborarea unor măsuri şi demersuri concrete întru soluţionarea

durabilă a conflictelor transnistrean şi gagauz. Recomandările autorului pot contribui la luarea

unor decizii adecvate de către guvernanţi, decizii capabile să reducă efectul negativ al

conflictelor respective şi să conducă la promovare unei politici echilibrate în vederea

administrării regiunilor respective.

Teza reprezintă o sursă monografică pentru cercetătorii din domeniile politologiei şi

conflictologiei, preocupaţi de problema soluţionării conflictelor politice. Rezultatele studiului pot

servi drept repere orientative în cercetarea ulterioară a problemei abordate. Totodată, rezultatele

tezei pot fi folosite în procesul didactic, drept suport teoretic şi practic în cadrul cursurilor de

specialitate. Materialele tezei pot constitui un suport pentru elaborarea unor lucrări ştiinţifice

ulterioare (monografii, teze de doctorat), manuale, cursuri de prelegeri universitare. Aceste

materiale pot fi de folos pentru diferite niveluri de instruire (gimnazial, liceal, universitar) la

studierea conflictologiei.

Aprobarea rezultatelor. Investigaţia se încadrează organic în principalele direcţii de

cercetare ştiinţifică realizate în Republica Moldova. Rezultatele lucrării au fost prezentate la

diferite conferinţe ştiinţifice: Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Беларусь –

Молдова: взгляд молодежи в третье тысячелетие”(Chişinău, 2004); Conferinţa ştiinţifico-

practică la Academia de Administrare Publică, Chişinău, mai 2006); Conferinţa internaţională

„National problem and prospects of settlement of the Transnistrean conflict. Ethnicity and

Nationalism in the South-Eastern Europe: Research and Teaching Methodology” (Chişinău, 31

martie – 2 aprilie 2006), Conferinţa internaţională „Cooperare regională şi integrare europeană a

Republicii Moldova, Ucrainei şi României” (Chişinău, 2006), ş.a. De asemenea autorul a

participat la diferite proiecte şi programe realizate pentru facilitarea procesului de soluţionare a

conflictelor politice din Republica Moldova, de exemplu, proiectul realizat de Asociaţia pentru

politica externă „Tinerii lideri – viitorul ţării” (2007), şi „Dialoguri nistrene” (2008), etc.

Rezultatele tezei de doctorat au fost expuse în 7 articole publicate în culegeri şi reviste de

specialitate din Republica Moldova. Volumul total al publicaţiilor la tema dată depăşeşte 3 coli

de autor.

12

Sumarul compartimentelor tezei. Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii şi

recomandări, bibliografia din 268 numiri, 8 anexe, 120 de pagini de text de bază, 2 figuri, 4

tabele.

În corespundere cu obiectivele cercetării teza este structurată în introducere, trei capitole,

şase paragrafe, sinteza rezultatelor obţinute, concluzii şi recomandări, referinţe bibliografice,

anexe, rezumate, şi lista cuvintelor-cheie. În Introducere sunt expuse actualitatea investigaţiei,

gradul de studiere a temei, scopul şi obiectivele propuse, baza metodologică, noutatea ştiinţifică

a rezultatelor obţinute, valoarea aplicativă a lucrării, aprobarea rezultatelor.

În „Repere teoretico-metodologice ale conflictului politic” sunt analizate din perspectiva

teoretico-metodologică conflictul politic şi mecanismele de soluţionare şi prevenire a

conflictelor. În primul paragraf al acestui capitol – Conflictele politice – esenţa şi

caracteristicele de bază – au fost studiate diferite interpretări teoretice şi metodologice ale

conflictului politic, structura şi caracteristicele actuale ale stării de conflict.

Noţiunea de conflict politic înseamnă lupta unor subiecţi împotriva altora pentru obţinerea

influenţei în sistemul de relaţii politice, accesul la luarea deciziilor de importanţă naţională,

posibilitatea de a avea la dispoziţie resurse, monopolul propriilor sale interese şi recunoaşterea

lor drept fiind necesare pentru întreaga societate. Conflictele sunt o parte integrantă a vieţii

sociale. Răspîndirea pe larg a acestui fenomen şi atenţia acută a societăţii şi a savanţilor faţă de

el au contribuit la apariţia unei ramuri speciale a ştiinţei umanitare – conflictologia.

Conflictologia se dezvoltă prin eforturile sociologilor, juriştilor, economiştilor, etnografilor,

istoricilor, filologilor, specialiştilor în domeniul problemelor de control ş.a. Un rol semnificativ

în dezvoltarea acestei ramuri a ştiinţei îl are şi politologia. Sarcina politologiei constă în a instrui

oamenii cum să controleze conflictele, să elaboreze modelele şi metodele de soluţionare a

acestora fără complicaţii pentru societate. Însă pentru a rezolva această sarcină este necesar, mai

întîi de toate, de a înţelege natura conflictului social în general şi a conflictului politic în

particular.

În paragraful doi – Mecanisme de prevenire şi soluţionare a conflictelor – care reprezintă şi

analiza aparatului categorial al studiului realizat, este studiat procesul de soluţionare al

conflictului politic: modelele de soluţionare, metodele, abordările, practicele.

Un loc şi un rol aparte în cadrul politologiei şi conflictologiei revine căilor şi metodelor de

soluţionare a conflictelor politice. În practică există mai multe căi şi metode, însă noi o să ne

adresăm, în primul rînd, la cele democratice de soluţionare a conflictelor politice, ca fiind mai

umane, mai eficiente şi actuale, îndeplinind rigorile societăţii civilizate contemporane.

13

În soluţionarea conflictului pot fi evidenţiate trei procese relativ independente: prevenirea

apariţiei conflictelor; controlul asupra evoluării conflictelor, în decursul cărui societatea capătă

informaţii despre conflict şi îşi manifestă o anumită atitudine faţă de el, întreprinde măsuri pentru

reducerea manifestărilor destructive ale conflictului; însăşi soluţionarea conflictelor. Aici este

posibilă aplicarea unui arsenal întreg de mijloace şi metode: dialogul direct al părţilor, negocieri

prin intermediar, negocieri cu participarea părţii terţe şi etc.

„Geneza şi evoluţia conflictelor politice la sudul Republicii Moldova” vizează

conflictul politic regional la sudul Republicii Moldova, care reprezintă un proces dinamic. În

capitol este prezentată şi cronologia evoluării conflictului vizat. Pe baza investigaţiilor autorul

scoate în evidenţă trăsăturile comune şi distinctive ale conflictului transnistrean şi gagauz.

Crearea situaţiei de criză îşi are începutul la sfîrşitul anilor ’80. Separarea Transnistriei şi

sciziunea Moldovei la fel îşi au începutul la sfîrşitul anilor ’80, cînd în Chişinău prin eforturile

unor reprezentanţi ai intelectualităţii de creaţie – scriitori, jurnalişti, poeţi şi alţi reprezentanţi – a

fost format Frontul Popular. Atunci pentru prima dată la nivel politic au răsunat apelurile de

schimbare a denumirii de limbă moldovenească cu cea română, cu toate consecinţele sale

rezultante.

Primul paragraf al acestui capitol – Cauzele apariţiei şi evoluţia conflictelor politice în

raioanele de sud – se referă la rolul transformărilor politice pentru procesul de instaurare şi

promovare a noului stat independent – Republica Moldova. Conflictele regionale în Republica

Moldova, trecînd la sfîrşitul anilor ’80 ai sec.XX într-o fază deschisă, au devenit o urmare a

crizei sistemului socialist în Europa Centrală şi de Sud-Est. Principala contradicţie, care a apărut

între elitele nomenclaturiste, la fel ca şi între reprezentanţii intelectualităţii, ale Chişinăului,

Tiraspolului şi Comratului, a fost atitudinea diametral opusă faţă de procesul de dizolvare al

URSS. Dacă printre reprezentanţii intelectualităţii de la Chişinău domina ideea părăsirii de

urgenţă a URSS-ului şi unirii cu România, atunci elitelor rusolingve de la Tiraspol şi Comrat le-a

fost proprie o atitudine conservativă de păstrare a Uniunii Sovietice.

Conflictul politic, ca şi oricare alt fel de conflict, reprezintă prin sine un proces dinamic

care parcurge cîteva etape de creştere şi soluţionare. Faza incipientă – preconflictuală – se

caracterizează prin formarea situaţiei de conflict şi acutizarea contradicţiilor în sistemul relaţiilor

interpersonale şi de grup în virtutea divergenţei apărute de interese, valori, şi orientările

subiecţilor interacţiunii conflictuale. La acest stadiu putem vorbi depsre o fază latentă a

dezvoltării conflictului. În conflictul politic din Republica Moldova tensiunea socială s-a

manifestat prin intensificarea acţiunilor de protest: demonstraţii, mitinguri, greve cu cerinţe de

demisie a guvernului şi preşedintelui, schimbarea cursului politic ş.a. Aceste acţiuni adesea

14

poartă un caracter nesancţionat, iar organizatorii şi participanţii acţiunilor ignoră cerinţele puterii

de încetare a acestora. Acutizarea tensiunii sociale înseamnă începutul unei noi faze a dezvoltării

conflictului.

Al doilea paragraf - Procesul instituirii Unităţii Territoriale Autonome Găgăuzia -

menţionează experienţa soluţionării paşnice a conflictului „Chişinău – Comrat”. Sunt analizate

eforturile întreprinse pentru eliminarea definitivă a contradicţiilor de interese, scopuri,

mecansime, este lichidată tensiunea social-psihologică. Conflictul reglementat cu Găgăuzia

contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor social-economice în regiune, precum şi în Moldova în

general. Acest fapt contribuie de asemenea la coeziunea elitelor regionale, măreşte nivelul de

identificare a membrilor săi cu scopurile comune ale statului moldovenesc. Cu toate acestea el

dezvoltă o atitudine de respect între foştii oponenţi, permite de a înţelege mai bine interesele

ambelor părţi, scopurile şi motivele lor. O astfel de abordare, după cum ne demonstrează

experienţa Găgăuziei privind soluţionarea situaţiilor conflictuale, permite de a atinge rezultate

pozitive de lungă durată.

„Modalităţi de soluţionare a conflictului politic transnistrean” menţionează experienţa

Republicii Moldova în procesul de soluţionare a conflictului politic transnistrean. Este analizată

experienţa atît pozitivă, cît şi negativă a măsurilor întreprinse de părţile aflate în conflict politic.

În primul paragraf – Evoluţia procesului de soluţionare a conflictului – se delimitează

caracteristicele de bază şi etapele evoluţiei conflictului politic din raioanele de est ale ţării.

Sinteza analizei crizelor, care au loc în regiunile moldoveneşti, ne-a permis să depistăm unele

dintre cele mai tipice şi răspîndite momente şi particularităţi care dezvăluie geneza lor, logica

internă, dinamica şi tendinţele dezvoltării. Se prezintă faptul că la baza conflictelor politice, care

au loc astăzi în Republica Moldova, stă un complex de factori, cei mai semnificativi dintre care

pot fi reduşi la următoarele stări: autonomismul cultural-lingvistic, care este deosebit de viabil la

minorităţile etnice ce atribuie o mare importanţă funcţionării limbii native şi păstrării culturii

naţionale; contrastul şi diversitatea tipurilor structurilor politice; lipsa experienţei istorice a

propriei statalităţi şi practica realizării procedurilor politice; inegalitatea social-economică dintre

diverse regiuni, sau între naţiunea dominantă şi minoritatea etnică. Astăzi principalul rezultat al

evoluţiei elitelor regionale este recunoaşterea generală a rolului lor decisiv în noua paradigmă a

politicii moldoveneşti – de compromis, care a înlocuit confruntarea precedentă, unde elitele

regionale s-au manifestat prin provocarea politică.

Al doilea paragraf al acestui capitol – Tendinţele soluţionării conflictului politic din

raioanele de est ale ţării – cuprinde o analiză detaliată a modalităţilor de soluţionare a acestui

conflict, care pune în pericol stabilitatea regională şi internaţională. De asemenea, este examinat

15

rolul organizaţiilor internaţionale, al organizaţiilor neguvernamentale într-o rezolvare cît mai

urgentă a acestui conflict.

Din 1992, procesul de negocieri între părţile aflate în conflict este orientat pe două direcţii:

1) determinarea statutului Transnistriei; şi 2) luarea unei decizii în privinţa contingentului militar

rus aflat în Transnistria. În legătură cu aceasta trebuie de menţionat că interesele Federaţiei Ruse

în această regiune au un rol considerabil în evoluţia conflictului. Ele se manifestă în cîteva

aspecte. În primul rînd, interesele ruse sunt de ordin geostrategic. Partea rusă consideră prezenţa

sa pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv militară, drept o posibilitate de a exercita influenţa

sa în Balcani. O astfel de poziţie a fost exprimată în repetate rînduri atît de către guvernul rus, cît

şi de diferite mişcări politice din Rusia. În al doilea rînd, interesele Rusiei poartă un caracter

politic. Unităţile de trupe ruseşti din Transnistria sunt ultimul contingent militar al Federaţiei

Ruse dislocat în Europa dincolo de graniţele statului rus. Retragerea acestor trupe ar putea fi

considerată ca o cedare în faţa Occidentului şi ar lipsi Rusia de anumite pîrghii de influenţă în

zona dată. În consecinţă, interesele geostrategice şi politice pe care le are Rusia în regiunea

transnistreană explică suportul politic, economic şi militar acordat de această ţară regimului de la

Tiraspol.

Noi presupunem că multe conflicte politice au propria lor geneză istorică din cauza lipsei

unor mecanisme eficiente de soluţionare a lor în prezent, acestea se învechesc, gonind popoare

întregi în ostilitate pentru multe decenii.

Principalii factori externi ai conflictelor politice din societatea moldovenească sunt:

încălcarea drepturilor generale ale omului, sporirea proceselor migraţioniste. În Republica

Moldova, mai întîi de toate, este vorba despre sistemele etnice de tip asimetric care sunt formate

în mod ideologic şi politic.

Vectorul transformărilor în continuare este invariabil. Însă în diferite scenarii (în afară de

cele extreme) calea transformării va trece prin atingerea unor compromisuri privind principalele

divergenţe apărute în interacţiunile elitelor de diferite niveluri. În primul rînd, este vorba despre

reforma structurală a economiei (restructurizarea bugetului, desfăşurarea unei noi etape de

privatizare, ş.a.), iar în perspectivă – modificarea sistemului politic şi, mai întîi de toate, a

modelului existent de organizare statală a Republicii Moldova.

16

1. REPERE TEORETICO-METODOLOGICE ALE CONFLICTULUI POLITIC

Conflictele, violenţa armată şi războaiele au însoţit umanitatea pe parcursul evoluţiei sale

istorice. În viaţa fiecărei comunităţi sociale conflictele joacă un rol important, adesea negativ,

astfel cauzîndu-i pagube enorme, însoţite de irosirea neproductivă a forţelor morale şi materiale,

a resurselor, şi nu rareori de jertfe umane. În scopul reducerii consecinţelor negative ale

conflictelor este necesar a determina în mod corect cauzele acestora, reglementa evoluţia şi

soluţionarea lor, a reduce nivelul conflictual al guvernării şi opoziţiei.

Încercările frecvente de a identifica trăsăturile conflictului, în mod aparent, evidente,

particularităţile lui, începînd posibil chiar cu apariţia umanităţii, şi continuînd pînă în ziua de azi,

aşa şi nu au dat un răspuns universal pentru toate conflictele şi acceptabil pentru toţi cercetătorii.

1.1. Conflictele politice – esenţa şi caracteristicile de bază

Sfera politică este un domeniu specific care are caracter permanent, ci şi evident

conflictual în comparaţie cu alte sfere ale vieţii sociale. Originea sa se găseşte în însăşi natura

relaţiilor politice, ca relaţii ale puterii, ce presupune conducerea unora şi subordonarea altora,

adică relaţii care se bazează pe dominarea unor persoane şi a intereselor lor asupra altora, ceea ce

dă naştere ciocnirilor şi confruntărilor. Conflictele politice, fiind consecinţă a confruntărilor într-

un sistem complex şi multinivelar al relaţiilor de conducere şi subordonare, nu sunt doar unul

dintre tipurile conflictelor sociale, ci într-un fel „incluse” în multe din acestea.

Cuvîntul «conflict» (din latină «conflictus» - ciocnire, diferend) în ştiinţele sociale, în

arealul post-socialist, se foloseşte pe larg numai în ultimele două decenii. După conţinut acestui

termen îi sunt apropiate mai multe cuvinte care sub o formă sau alta caracterizează situaţiile de

ostilitate şi confruntare ale unor diverse forţe, fenomene, laturi contrar opuse. Care n-ar fi aceste

cuvinte şi care n-ar fi conţinutul lor specific, cît nu s-ar deosebi pronunţarea lor - odată ce ele

reflectă o latura sau alta a fenomenului dat - ele pot fi înlocuite cu termenul «conflict».

Definirea ştiinţifică a noţiunii de „conflict” este problema de bază a teoriei conflictului,

ca parte componentă a ştiinţei politice. Universalitatea, caracterul general al interacţiuniii

conflictuale au determinat tendinţa de a crea “teoria generală a conflictului”. Scopul acestei teorii

este de a facilita examinarea oricărui fel de conflict, fie el militar, politic, etc, prin elaborarea

unor principii şi reguli generale referitor la prevenirea unei situaţii conflictuale. Pentru prima

dată acest termen a fost folosit de sociologul german G. Simmel la începutul secolului al XX-lea

[173, p. 72]. În opinia lui Simmel conflictul este un fenomen universal. El consideră imposibilă

17

funcţionarea fără conflicte şi total armonioasă a oricărui grup sau oricărei societăţi în general.

Însa chiar dacă ar apărea o astfel de «societate a sfinţilor», care nu este supusă influenţei

impulsurilor, ce stimulează schimbări, ea s-ar dovedi ar fi neviabila, lipsită de mecanizmul

autodezvoltării. Prin urmare, conflictul este o condiţie sine qua non a existenţei societăţii şi de

aceea el este funcţional [86, p. 30].

În acelaşi timp, obiectul conflictului poate fi orice element al lumii materiale şi al

realităţii sociale, care poate servi drept subiect al unor interese de grup, de societate sau de stat.

Ca sa devină obiectul conflictului, acest element trebuie să se afle la intersecţia intereselor

diferitor subiecţi sociali, adică diferitor persoane, diferitor grupuri profesioanle, naţionale, de

vîrstă sau altele, colective, societăţi, inclusiv naţiuni, state şi alianţe interstatale [88, p. 32].

Dar şi pînă acum în ştiinţa politică această noţiune are diferite interpetări, mai răspîndită

fiind cea propusă de profesorul Lewis Coser. Anume ea se conţine în diferite enciclopedii şi

dicţionare de ştiinţe sociale. «Conflictul - în opinia lui L. Coser - este lupta pentru valori şi

pretenţii, pentru un anumit statut social, pentru putere şi bunuri materiale ce sunt insuficiente

pentru toată lumea; lupta în care scopul laturilor conflictuale îl reprezintă neutralizarea,

pricinuirea unui prejudiciu, paguba concurentului sau nimicirea acestuia»[174, p.122]. Prin

conflict el percepe lupta pentru valori şi tendinţa spre un anumit statut, putere şi resurse, în care

scopurile uneia dintre părţile de conflict sunt neutralizarea, cauzarea unei pagube sau eliminarea

adversarului. Această noţiune dezvăluie conflictul în mare parte din punct de vedere social,

fiindcă, conform opiniei autorului, esenţa acestuia constă în ciocnirea valorilor şi intereselor

diferitor grupuri sociale. Majoritatea poziţiilor teoriei lui L. Coser sunt actuale şi astăzi, şi

provoacă un interes considerabil [174].

O definiţie mai amplă a conflictului este propusă de R. Mack şi R. Snyder. În opinia lor

conflictul poate exista atunci, cînd există următoarele criterii:

1. O condiţie necesară pentru existenţa conflictului este prezenţa a două părţi controverse.

Aceste părţi sunt concepute destul de larg. Ele pot fi indivizi, grupuri sociale, clase, state, chiar şi

diferite culturi. Însăşi conflictul, dezvoltarea lui conduce în concepţia autorilor indicaţi mai sus la

o situaţie, cînd real există doar două părţi:

2. Conflictul apare în legătură cu existenţa deficitului a două modele «de poziţie,

atitudine» şi «de surse». Primul, se referă la imposibilitatea îndeplinirii concomitente a unei

funcţii sau al unui rol de către doi subiecţi, ceea ce îi situează în relaţii contradictorii, de

concurenţă. Cît priveşte cel de-al doilea model se are în vedere insuficienţa anumitor valori, de

care au nevoie ambii subiecţi şi care nu pot fi complet satisfăcuţi de ele;

18

3. Conflictul apare numai în cazul, cînd o parte a lui se străduie să capete profit de pe

contul celeilalte. În acest caz succesul unei părţi înseamnă insucces pentru cealaltă, şi deci însăşi

comportarea conflictuală apare ca o tendinţă de a nimici sau, ca minimum, de a pune sub control

pe cealaltă parte;

4. Activitatea forţelor conflictuale este îndreptată spre atingerea unor scopuri (valori)

incompatibile şi deci forţele se ciocnesc.

5. Un aspect de seamă al relaţiilor conflictuale este puterea. În cazul conflictului

întotdeauna e vorba despre o încercare de a schimba sau a păstra poziţia socială, fapt care dă

posibilitatea de a controla şi dirija comportarea părţii opuse;

6. Relaţiile conflictuale reprezintă baza proceselor sociale şi, deci, dispun de un mare rol

social;

7. Procesul conflictual reprezintă o tendinţă temporară legată de valorificare a relaţiilor

dintre părţile opuse;

8. Relaţiile conflictuale nu distrug sistemul existent, ci dimpotrivă, ele contribuie la

schimbarea normelor şi orientărilor sociale [131, pp. 212-213]. Multitudinea definiţiilor noţiunii de „conflict” nu poate fi explicată prin faptul că ştiinţa

nu este în stare să satisfacă pentru un timp îndelungat o definiţie uniformă. Aici însăşi obiectul

de cercetare apare ca un fenomen foarte complicat şi mobil. Există imense dimensiuni

indeterminabile ale vieţii sociale, în care conflictele apar în cele mai diverse forme: începînd cu

certurile şi ciocnirile în viaţa de toate zilele pînă la greve şi revoluţii, ce schimbă radical toate

normele vieţii cotidiene.

Termenul „conflict”, - scrie R. Dahrendorf, - poate fi folosit la caracteristica certurilor,

concurenţei, discuţiilor, tensionărilor, cît şi a ciocnirilor sociale acute... Conflictul poate căpăta

forma unui război civil sau a dezbaterilor parlamentare, a grevei sau a unui proces social bine

organizat [83, p. 57]. Conflictele pot apărea între două grupuri ostile în cadrul unui colectiv sau între diferite

colective. Ele pot caracteriza relaţiile reciproce dintre diferite secte religioase sau fracţiuni în

partide, pot căpăta forme de greve sau revoluţii, lupte de clasă sau ciocniri interetnice, războaie

locale sau mondiale. În dependenţă de diferiţi factori şi diferite incertitudini conflictul poate

dispune de diferite trăsături caracteristice (caracter, graniţe, niveluri de acţiune şi alte stări

calitative). Aceste circumstanţe, desigur, în mare măsura complică elaborarea unei definiţii

capabile să includă toate aparenţele posibile ale conflictului şi chiar pun întrebarea despre

posibilitatea în principiu a unei definiţii universale, mai ales dacă ţinem cont de făptui că

19

conflictele pot apărea în orice sferă a Universului. Dupa expresia unui fondator al conflictologiei,

K. Boulding, «natura chiar şi în regimul ei universal dispune de o abundenţă de conflicte» [35, p.

328]. Relativ de sine stătător este aspectul politologic al analizei conflictului social. Conflictul

şi politica sunt strîns legate între ele. Doar lupta politică reprezintă o alternativă continuă de

conflicte politice. Prin apariţia, dezvoltarea şi consecinţele sale politica şi conflictul parcă s-ar

completa reciproc, pierzîndu-şi sensul în condiţiile existenţei separate. Dacă din viaţa sociala ar

dispărea conflictele, politica pur şi simplu şi-ar pierde sensul existenţei şi s-ar stinge de una

singur. Numai conflictele fac politica să fie întotdeauna gata de a se include imediat în

rezolvarea problemelor sociale, într-un fel sau altul degajate de conflictele ce sunt în proces de

apariţie.

Vorbind de interacţiunea conflictului şi politicii nu putem evita conţinutul fenomenului

«politica». Tezele fundamentale ale acestui fenomen au fost elaborate încă de gîndirea socială

din Grecia Antică. Patriarhul gîndirii politice Aristotel în operele sale în cea mai amplă formă

ne-a făcut cunoscut cu concepţiile grecilor antici, cu politica ca o totalitate a problemelor ce se

referă la activitatea de stat. Aceste concepţii nu şi-au pierdut însemnătatea şi pînă în zilele

noastre.

Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) dă următoarea definiţie a politicii: «Ştiinţa

şi practica de guvernare a unui stat; sfera de activitate social-istorică ce cuprinde relaţiile,

orientările şi manifestările, care apar între partide, între categorii şi grupuri sociale, între popoare

etc. În legătura cu promovarea intereselor lor în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate,

acţiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc.; în domeniul conducerii

treburilor interne şi externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acţiune” [44, p.

820]. În ştiinţele politice contemporane tot mai raspîndită devine definiţia politicii, care

stipulează legătura sa organică cu interesul. O astfel de definiţie se abordează în articolul

specialiştilor autohtoni Timuş A. şi Danii T.: „Politica este sfera activităţii vitale a societăţii,

domeniul relaţiilor obiective şi subiective între comunităţile sociale ale oamenilor, persoanelor

întru realizarea intereselor proprii cu ajutorul multiplelor măsuri, principala fiind puterea

politică” [150, p.168]. Această definiţie pare să pună în relief aspectul democratic al fenomenului vizat,

deoarece face posibilă raspîndirea dimensiunilor politice asupra activităţii oamenilor în cele mai

diverse sfere ale vieţii sociale întru apărarea intereselor lor. Astfel, poate fi socotită politică nu

20

numai activitatea unui mare funcţionar de stat, membru al parlamentului, lider al unui partid

politic, dar şi a oricărei persoane, ce tinde să-şi apere interesul propriu şi luptă «pro» sau

«contra» altor tendinţe.

Privind interesul în calitate de bază a fenomenului politic, semnalăm că politica apare ca

un fenomen ce pătrunde pretutindeni. Ea apare nu numai la vîrfurile piramidei puterii, unde sînt

intercalate structurile statale, dar şi la fundamentul acestei piramide. Politicul este o însuşire, o

trăsгtura generală a vieţii sociale. El este caracteristic pentru orice fenomen social. De aceea este

insuficient de a defini politica ca o totalitate a activităţilor statale, ca o participare la treburile

statului. Aceasta-i doar latura cea mai evidentă a politicii.

Caracteristica stării politice a societăţii include nu numai corelaţia pe verticală de

dominare şi supunere la toate nivelurile piramidei politice. O însemnătate mare o are şi starea

generală a însăşi bazei acestei piramide, coincidenţa ideilor politice ce vin de sus cu experienţa

cotidiană a oamenilor simpli, cu necesităţile autoconservării şi autodezvoltării acestora. Anume

baza acestei piramide (poporul) conţine adevărata bogăţie a vieţii politice cu centrele şi

principiile puterii sale, cu normele şi tradiţiile sale politice, strîns legate de cultura şi spiritul

popular. În comparaţie cu viaţa politică a poporului, viaţa politica a vîrfurilor puterii este

unilaterală şi palidă. Iluzia unei bogate vieţi politice a puterii supreme se bazează pe faptul, că

vîrfurile nu cunosc altă viaţă decît cea politică. Întreaga lor viaţă trece pe fonul politicii, în faţa

lumii. De aceea politica este concepută ca avuţie proprie. Aceasta, însă, este lumea umbrelor,

deşi adeseori este strălucitoare. Adevărata politică se înfăptuieşte de popor şi anume de el

depinde soarta vîrfurilor politice şi a cursului promovat de ele.

O astfel de interpretare a politicului îşi are izvorul său în trecutul îndepărtat, încă

Aristotel reflecta foarte binevoitor democraţia ţărănească. Anume de la el începe tradiţia conform

căreia democraţia începe jos, în colectivele mici la nivelul localităţilor. Această ideie îşi căpăta

dezvoltare în teoriile politice medievale, care emanau întreaga putere de popor. Lucrul acesta

este mereu dovedit şi de experienţa politică contemporană. Puterea supremă este stabilă într-atît,

încît manifestările ei sunt compatibile cu interesele cetăţenilor de rînd, şi, în primul rînd, ale

clasei de mijloc [90].

Desigur, această teză nu trebuie înţeleasă în mod simplist. Puterea reală deseori este ruptă

de interesele electoratului. Însă, în ultima instanţă la schimbările din elita politică sunt

condiţionate de situaţia relaţiilor politice la etajele de jos ale ierarhiei oficiale – în rîndurile

poporului. Procesul ruperii elitei politice de masele populare poate dura un timp îndelungat. Dar

el nu poate fi veşnic. Mai devreme ori mai tîrziu politica, care n-are susţinere în societate, duce

la înfrîngerea grupării dominante. Ultimul cuvînt întotdeauna îl va spune poporul [66, p. 81].

21

Conflictul este un fenomen social multipdimensional şi permanent complicat. În cadrul

acestuia participă cele mai diferite părţi: comunităţi etno-naţionale, state şi grupuri de state care

sunt asociate prin unele scopuri şi interese. Apariţia conflictelor este determinată de diferite

cauze şi motive: economice, politice, de valoare, religioase, etc. [90].

Această multitudine de cauze, forme, niveluri şi motive ale conflictelor condiţionează

dificultatea determinării sensului conceptual al lor, creării unei tipologii a conflictelor. Datorită

multitudinii genurilor de conflicte, a deosebirilor în determinarea lor, este necesar de a oferi un

astfel de concept care ar fi general pentru toate felurile de conflict. Aceasta, la rîndul său,

presupune dezvăluirea esenţei conflictului şi a noţiunii sale [84, 66].

Renumitul sociolog german Georg Simmel pe bună dreptate este considerat a fi

fondatorul teoriei funcţionale a conflictului. Conform concepţiei lui Simmel, conflictul este un

fenomen universal, o premiză necesară pentru dezvoltarea societăţii, şi de aceea el este

funcţional. Reeşind din această premiză Simmel cercetează şi alte aspecte ale conflictelor şi

situaţiilor conflictuale inclusiv cele care îndeplinesc funcţii utile [173]. Conflictul, chiar şi în formă latentă, contribuie la păstrarea grupului şi determinarea

graniţelor sale, determinînd cooperarea indivizilor şi a grupurilor, care pină la acest moment nu

aveau nimic în comun; în situaţie de conflict divergenţele interne de obicei sunt atenuate, în caz

contrar anumiţi membri ai grupului sunt excluşi din componenţa lui. În orice caz, conflictul se

soldează, în caz extrem, prin distrugerea uneia din părţi, ceea ce, drept rezultat, duce la depăşirea

antagonismului şi integrare prin eliminarea divergenţelor.

Logică la prima vedere, diferenţierea dintre conflictele de interes şi conflictele de valori

extrem de rar este confirmată în mod practic, atît din punct de vedere al interacţiunii strînse

dintre interesele şi valorile uneia dintre părţile în conflict, cît şi în legătură cu aceea că apărarea

propriilor valori ale unui grup poate leza în mod inevitabil interesele şi valorile altui grup. De

exemplu, cererea “inofensivă” a dreptului de a studia în limba maternă înaintată de minoritatea

etnică, care în mod formal nu atinge interesele majorităţii, adesea este percepută de către ultima

drept fiind o ameninţare potenţială la adresa integrităţii şi propriei sale autorităţi [197].

Anume prin cunoaşterea participanţilor la conflict explică unii savanţi esenţa acestui

fenomen. În acest context cercetătorul francez Raymond Aron consideră că “în cel mai larg sens

două state sau două grupuri de state se află în conflict atunci cînd ele pretind la deţinerea unora şi

aceloraşi bunuri sau la atingerea unor scopuri incompatibile”[68, p. 43].

În cercetările actuale din Occident se evidenţiază două abordări principale ale

conflictelor: prima – studierea propriu-zisă a conflictelor (Europa de Vest), cea de-a doua –

22

studierea căilor de atingere a păcii şi a unui acord în cazul acţiunilor militare (R.Fisher, U.Uri din

SUA) [79, pp. 21-22].

Interesul faţă de conflicte şi căile de soluţionare a acestora a crescut acum în mod

vertiginos. În literatura rusă majoritatea cercetătorilor vis-a-vis de conflict poartă preponderent

un caracter sociologic. Semnificaţia lor constă în aceea că autorii evidenţiază diferite trăsături

necesare ale conflictelor, fiind prezentate prin multitudinea formelor de confruntare dintre

indivizi, comunităţi sociale, state, direcţionate spre atingerea anumitor interese şi scopuri [90,

p.107].

Orice conflict, după natura sa, este o determinare a calităţii interacţiunii dintre oameni,

care în procesul confruntării devin părţile acestuia. De asemenea este necesar de remarcat faptul

că “toate conflictele au elemente comune de evoluţie, şi studierea acestor elemente poate să ne

ofere o abordare a conflictului în calitate de fenomen în orice formă a sa de manifestare”[88,

pp.3-8].

Cu toate acestea, experienţa acumulată de către umanitate ne demonstrează: că există

multe căi, metode de apropiere de tainele conflictelor. Acestea sunt remarcate şi descrise de către

ştiinţă în calitate de “abordări metodologice”, metode de cercetare ale conflictelor. Este clar

faptul ca făcînd cunoştinţă cu aceste metode, se măresc şansele nu numai de a înţelege natura

conflictelor, dar şi de a da dovadă de un comportament corect într-un anumit conflict, de a

contribui la soldarea acestuia cu succes.

Interpretarea conflictului expusă mai sus fixează acea circumstanţă fundamentală,

conform căreia conflictualitatea este specifică oricărei sfere a relaţiilor sociale. Diversitatea

conflictelor reflectă diversitatea intereselor concrete atît ale societăţii în general, cît şi ale

fiecărui membru al acestei societăţi şi ale fiecăror uniuni ale acestora [85]. Reeşind din

interpretarea menţionată mai sus a esenţei conflictului, a obiectului şi subiecţilor săi, vom analiza

conflictele în înţelesul lor “restrîns”, adică conflictele ca o calitate deosebită a interacţiunii dintre

oameni, dintre grupurile etnice sau dintre state (dintre coaliţii de state). Acest fapt se explică prin

aceea că există o diversitate de subiecţi, scopuri, motive, sfere, genuri, sistemuri şi niveluri, şi

fiecare din acestea poate servi drept element de bază al tipologiei conflictelor. Însă, o anumită

clasificare a conflictelor politice este, totuşi, necesară de realizat.

Pot fi deosebite următoarele tipuri de conflicte politice:

• evidente şi latente;

• constructive şi destructive;

• de scurtă durată şi de lungă durată;

23

• realiste şi imaginate;

• locale, regionale şi internaţionale, etc.

Însă, nici o clasificare a conflictelor politice nu poate fi considerată epuizată, de aceea

toate au un caracter relativ şi condiţionat. Scopul principal al fiecărei clasificări este de a

evidenţia principalele trăsături, în baza cărora poate fi caracterizat un obiect sau un fenomen, în

cazul nostru conflictul, de ai oferi o explicaţie şi de a găsi metodele adecvate pentru soluţionarea

sau prevenirea (şi mai bine) acestuia.

Pentru a ne orienta corect în multitudinea de conflicte politice, militare, etnice, teritoriale,

interpartinice, religioase, interstatale, etc., este necesar de a stabili o anumită ordine, care ne-ar

permite să le studiem în mod adecvat. O astfel de ordine se conţine în acea clasificare care

grupează conflictele în baza unor trăsături caracteristice, ceea ce reprezintă de fapt fundamentul

tipologizării diferitor conflicte [65, 66].

Pentru conflictele de tipul “controverse” sau “dezbateri” le este caracteristic faptul că

fiecare din părţile conflictului vede cealaltă parte ca fiind un oponent ce se greşeşte sau este

indus în eroare, care trebuie să fie convins şi a cărui argumente trebuie sa fie respinse. Aceasta

este o interacţiune cu un nivel înalt de raţiune, care necesită flexibilitate, abilitatea de a corecta şi

de a schimba propriile sale opinii şi poziţii sub influenţa altei părţi a conflictului. În conflictele

de acest tip este admis, conform acordului participanţior, de a schimba regulile de interacţiune

sau formularea unor reguli noi, care ar limita sfera divergenţelor sau ar consolida acordurile

atinse[67].

Astfel cooperarea, deopotrivă cu confruntarea, este o parte componentă a conflictelor de

accest tip. Drept exemplu pot fi negocierile internaţionale privind o problemă discutabilă, cum ar

fi problema teritorială, participanţii cărora sunt cointeresaţi în dezvoltarea în continuare a

relaţiilor reciproce, în particular a celor comerciale. Pe parcursul discuţiilor participanţii

elaborează regulile pe care le vor urma în soluţionarea problemei propriu-zise, totodată şi

metodele care vor permite reducerea influenţei conflictului, cauzat de această problemă, asupra

altor sfere din cadrul relaţiilor lor [114, p.124].

În ceea ce priveşte conflictele politice, care se desfăşoară pe o linie ascendentă,

politicienii încă nu le-au delimitat în mod definitiv după tipuri şi alte divizări ale unei sau altei

clasificări. Limitarea studierii conflictului doar la această procedură ar putea fi egalată cu un

fanatism religios sau dogmatism, care consideră “corecte” şi “legale” orice război al

“ortodocşilor” împotriva “necredincioşilor”, orice răscoală a “exploataţilor” împotriva

“exploatatorilor” şi orice acţiune ce aparţine la ai „noştri” împotiva „străinilor”. Interpretarea

ştiinţifică a esenţei şi semnificaţiei politice a conflictului presupun analiza intereselor şi

24

scopurilor participanţilor, rolului şi locului acestui conflict în sistemul relaţiilor sociale,

clarificiarea subiecţilor cărora este favorabil acest conflict. În afară de aceste întrebări este

important de a clarifica cum în acest conflict se pune şi se rezolvă problema realizării şi

repartizării puterii[60].

Conflictele sociale se manifestă în calitate de politice atunci cînd în cadrul lor, împreună

cu acele interese concrete care au cauzat apariţia acestui conflict, sunt atinse interesele de

menţinere şi de repartizare a puterii [90].

Sensul divizării conflictelor politice în interne şi externe este mai mult decît evident. În

cazul conflictelor politice externe, în calitate de subiecţi ai conflictului sunt statele (sau coaliţiile

de state), relaţiile dintre ele mereu se caracterizau printr-o concurenţă reciprocă care, cu o

periodicitate regretabilă, preluau cele mai extreme forme (militare). În acest context merită o

atenţie deosebită noţiunea de “interes naţional”, fiindcă statele CSI s-au înarmat cu conceptul de

apărare a intereselor naţionale [91].

După cum a fost menţionat mai sus, natura conflictului contemporan este foarte

complexă. În mod corespunzător, explicaţiile sale, de asemenea, poartă un caracter complex şi

multiaspectual. Este puţin probabilă posibilitatea de a efectua o analiză multilaterală a cauzelor

apariţiei conflictului din partea unei singure ştiinţe. Acestea sunt studiate de reprezentanţii mai

multor domenii ştiinţifice: filosofie, etnologie, antropologie, psihologie, politologie, economie şi

altele.

O contribuţie importantă în teoriile timpurii ale modernizării şi dezvoltării politice a

oferit-o opinia lui M. Deutch, pe care el a expus-o vis-a-vis de legătura dintre mobilizarea socială

şi conflictul politic. Prin mobilizare socială K. Deutch subînţelege “tot procesul de schimbări,

care are loc cu o mare parte a populaţiei din ţările unde se desfăşoară tranziţia de la modul de

viaţă tradiţional la cel contemporan”. Acest proces presupune înlocuirea vechilor modele de

comportament cu cele noi, şi include „atragerea în politica de masă” a acelor grupuri de oameni

care mai devreme nu făceau parte din ea, de exemplu migranţii recent urbanizaţi. Părţile

componente ale acestui proces sunt schimbarea nivelului de trai (migraţia din sat la oraş), tipul

predominant de muncă (trecerea de la munca manuală la cea industrială) şi alte trăsături

caracteristice, care distrug ataşamentul faţă de modul tradiţional de viaţă. După opinia lui M.

Deutch, conflictul este consecinţa decalajului apărut între nivelul mobilizării sociale şi

implicarea maselor în politică, pe de o parte, şi nivelul asimilării lor, pe de altă parte. Deoarece

procesele mobilizării sociale şi asimilării decurg în mod neregulat, ele în acelaşi timp devin

cauza conflictului. Cu toate acestea, Deutch presupune faptul că în perspectiva de lungă durată

răspîndirea comunicaţiilor contemporane în mod inevitabil va duce la asimilarea comunităţilor şi

25

identităţilor locale în cadrul celor naţionale, ceea ce va contribui la dispariţia caracterului etnic şi

a conflictelor ce sunt legate de acest caracter [169].

Conform opiniei noastre, interpretarea clasică a corelaţiei dintre conflictul politic şi

modernizare prezentată în lucrările lui M. Deutch a fost supusă unei revizuiri semnificative.

Cercetările despre statele în dezvoltare, ne-au demonstrat că conflictul politic de aici este corelat

cu acea tensiune socială care a apărut în perioada contemporană şi că el a devenit produsul

procesului propriu-zis de modernizare, acesta nefiind de fapt o moştenire a trecutului.

Reeşind din cele spuse mai sus, presupunem că conflictul politic este nu numai o parte

componentă, ci şi o consecinţă directă a diferenţierii sociale, atît în statele din “lumea a treia” în

proces de modernizare, cît şi a statelor modernizate şi sigure din Occident.

În analiza sa sociologul american Antony Smith acordă o atenţie deosebită nu rădăcinilor

economice ale pluralismului cultural, ci însuşi faptului coexistenţei politice a deosebirilor

culturale indiferent de bazele social-economice ale apariţiei societăţii pluraliste. Situaţia

pluralismului cultural este determinată drept experienţă a coexistenţei comune a grupurilor, care

au sisteme instituţionale incompatibile în cadrul unei societăţi. Prin sisteme instituţionale A.

Smith înţelege structuri şi valori sociale, modele de convingere, pe de o parte şisistemurile de

acţiune colectivă, adică tot ceea ce în totalitate formează “nucleul” oricărei culturi, pe de altă

parte. Din punctul de vedere al savantului, pluralismul cultural este ceva mai mult decît pur şi

simplu o eterogenitate culturală. Societatea este într-adevăr pluralist culturală doar în cazul în

care “există o diversitate formală în sistemul de bază al instituţiilor politice obligatorii” [69, 110,

112].

Necesităţile sunt atribuite la principale cerinţe umane, precum identitatea, securitatea,

recunoaşterea şi participarea. În lucrările politologilor actuali, explicaţiile de ce acţiunea politică

colectivă (inclusiv cea etnică) determină apariţia conflictelor ne sunt oferite de două poziţii,

adesea considerate ca fiind contradictorii. Unii politologi se bazează pe teoriile deprivării şi

afirmă că motivaţia acţiunii politice constă în nemulţumirea profund înrădăcinată a oamenilor de

statutul lor colectiv. Alţii, în calitate de motivaţie principală a acţiunii politice colective,

consideră calculul politic, tendinţa grupurilor de a profita de condiţiile schimbării contextului

social şi de a realiza în noua situaţie interesele de grup în acea modalitate precum acestea sunt

formulate de către liderii etnici sau antreprenorii politici din partea etnicităţii. Aceste două

paradigme concurente sunt cunoscute drept teoria deprivării relative şi teoria mobilizării de

resurse [112].

Esenţa aceste-i polemici teoretice constă în faptul de a determina rolul factorilor ce

trebuie să fie recunoscuţi drept decisivi în procesele mobilizării politice de grup: stările

26

emoţionale negative (nemulţumirea colectivă, ameninţările perceptibile de către grup, pe care se

bazează sentimentul deprivării relative) sau stimulii raţionali pozitivi (existenţa sub controlul

grupului a anumitor resurse politice şi apariţia în noul context a posibilităţilor de a le aplica în

mod eficient în acţiunea politică).

O altă variaţie renumită a teoriilor politice privind deprivarea relativă este teoria

instabilităţii politice din societăţile în tranziţie a lui Samuel Huntington, care explică violenţa

intrapolitică prin decalajul dintre nivelul mobilizării sociale şi nivelul atins al instituţionalizării

politice.

Teoria lui S. Huntington are o importanţă deosebită în interpretarea naturii conflictului

din societăţile în tranziţie şi pînă acum a fost reprodusă în repetate rînduri de către teoreticienii

contemporani, în special, în încercările lor de a înţelege cauzele instabilităţii politice în situaţiile

schimbărilor politice, provocate de către procesele decolonizării sau democratizării. S.

Huntington presupune că cauzele violenţei şi instabilităţii trebuie să fie căutate în decalajul dintre

nivelul dezvoltării instituţiilor politice viabile şi procesele schimbărilor sociale şi economice.

Bazîndu-se pe divizarea societăţilor în trei niveluri, elaborată şi considerată de către sociologi

drept tradiţionale, în tranziţie şi contemporane, savantul consideră că cele dintîi şi ultimele sunt

mai puţin predispuse spre violenţă politică şi instabilitate datorită instituţiilor lor politice.

Societăţile de tip tranziţional, din contra, sunt caracterizate prin manifestarea într-o măsură mai

mare a formelor destructive ale comportamentului politic. Revoluţiile, puciurile militare,

răscoalele, războaiele de partizani şi terorismul sunt trăsătura specifică a evoluţiei lor politice. S.

Huntington respinge aşa-numita teză a sărăciei, conform căreia sărăcia şi înapoierea cauzează

violenţa şi instabilitatea. După părerea cercetătorului, în societăţile în schimbare grupurilor

sociale le este specifică tendinţa de a deveni bogate şi moderne în termenul cel mai scurt. Anume

această tendinţă provoacă forme violente ale vieţii politice. Dezordinile şi extremismul sunt mai

des depistate în segmentele bogate ale statului şi societăţii, decît în cele sărace. De aceea, unele

trăsături evidente ale creşterii economice sunt caracteristice apariţiei instabilităţii politice[117,

115, 92].

În studierea cauzelor conflictelor un rol aparte revine teoriei mobilizării politice a lui

Milton Esman. M. Esman consideră interacţiunea dintre mişcările etnice şi guvern ca fiind un

proces care se desfăşoară după modelul “provocare-răspuns”. Dat fiind că provocarea la adresa

status-quo-ului protejat de către statul contemporan apare mai des în rezultatul activităţii

mişcărilor politice, guvernele trebuie sa facă faţă necesităţii de a învăţa cum să controleze şi să

reglementeze în mod eficient conflictele politice ce apar în baza cerinţelor minorităţilor etnice, în

aşa mod încît să păstreze cu mai puţine cheltuieli ordinea existentă a lucrurilor. Totuşi, măsurile

27

luate de către administraţia centrală şi politica aceasteia, de fapt determină apariţia unor noi

provocări etnice. Fiecare rundă a provocării este un răspuns, ce formează baza unor noi runde ale

politicii etnice, în decursul căreia strategiile şi scopurile ambelor părţi pot să se modifice în mod

semnificativ. Probabil lumea contemporană examinează în de aproape necesitatea creării unei

noi mari ordini, care se va baza pe prioritatea unor interese internaţionale, comune pentru toată

omenirea. Însă, acest lucru încă nu are loc în prezent. Statele contemporane continuă în mod

insistent să realizeze ideea apărării “intereselor naţionale”, care în condiţiile epuizării resurselor

neregenerabile în mod inevitabil va duce la mărirea numărului conflictelor interstatale [63].

Actualmente, metodele de opunere faţă de aceste tendinţe, sunt puţine la număr, însă cu

atît mai importantă este semnificaţia lor:

1. procesele integraţionale din economie (un exemplu excelent este dinamica prosperă a

dezvoltării Uniunii Europene, care treptat a evoluat de la integrarea economică spre

cea politică);

2. intensificarea rolului pacifist al organizaţiilor internaţionale (ONU, OSCE, ş.a.);

3. reducerea nivelului opoziţiei militare sub un control reciproc;

4. respectarea normelor dreptului internaţional;

5. lărgirea prin toate mijloacele posibile a comunicării dintre popoare;

6. democratizarea ordinii politice interne din cadrul statelor naţionale.

Tipologia conflictelor, analizată pe baza subiecţilor acestora, este destul de importantă,

deoarece anume subiecţii conflictului, care se implică în confruntare, determină în mod principal

caracterul conflictului, conţinutul şi dinamica lui. Toată activitatea privind prevenirea

conflictelor reprezintă prin sine una din manifestările concrete ale abilităţii umane de a

generaliza datele teoretice şi empirice existente, şi pe baza acestora de a prezice şi de a prognoza

viitorul, lărgind astfel domeniul considerat drept încă neidentificat.

1.2. Mecanisme de prevenire şi soluţionare a conflictelor

Un loc şi un rol aparte în cadrul politologiei şi conflictologiei revine căilor şi metodelor

de soluţionare a conflictelor politice. În practică există mai multe căi şi metode, însă noi o să ne

adresăm, în primul rînd, la cele democratice de soluţionare a conflictelor politice, ca fiind mai

umane, mai eficiente şi actuale, îndeplinind rigorile societăţii civilizate contemporane [221].

În ştiinţele umanitare tradiţia de cercetare a problemelor privind soluţionarea conflictelor

politice este reprezentată de lucrările dedicate rolului statului în administrarea proceselor sociale,

inclusiv a celor de conflict. Baza teoretică a cercetărilor o constituie concepţiile următorilor

28

savanţi: Simmel G., Aron R., Weber M., Darendorf R., Skott D., Huntington S., Hoffmann St.,

Fisher R.. Ury U., ş.a.

În literatura politologică rusă problema conflictelor politice este cercetată de Abdulatipov

R., Avksentiev V.A., Anţupov A. I., Arutiunean Iu., Dmitriev A., Zerkin D., Zdravomîslov A.G.,

Lebedeva M.M., Gromova O., Etingher I., Tişkov V.A., ş.a., ceea ce a permis să fie sistematizate

abordările privind studierea conflictelor politice în spaţiul post-sovietic.

Examinînd gradul de cercetare a subiectului propus, am considerat necesar să analizăm

lucrările următorilor cercetători autohtoni: Moşneaga V., Rusnac Gh., Saca V., Nantoi O., Turco

T., Anikin Vl., Ilaşciuc D., Zavtur A., Spinei T., Serebrian O., Solomon C., Osoianu I., Chirtoacă

N., Gribincea M., Ţaranu A., Cojocaru Gh., Safonov A., ş.a.

Practica ne demonstrează că dezlănţuirea conflictului este mult mai simplă decît

soluţionarea lui. Procesul de negocieri cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean

continuă deja mai mult de şaisprezece ani, dar pînă la depaşirea contradicţiilor existente nu s-a

ajuns. Putem constata în acelaşi timp unele succese în vederea perceperii cauzelor conflictului.

La momentul actual în cercurile ştiinţifice se acceptă, că, totuşi, cauzele conflictului au doar

rădăcini politice. Şi subiectul de discuţie în procesul de negocieri este statutul Regiunii

Transnistrene în cadrul statului integrat şi suveran Republica Moldova.

Pe parcursul cercetării au fost studiate documentele oficiale, declaraţiile şi acţiunile

principale efectuate de părţile implicate în procesul de negocieri cu scopul de a forma o viziune

obiectivă asupra problemei respective. Pentru atingerea acestui scop noi am folosit abordarea

sistemică a evenimentelor care au avut loc pe parcursul procesului de negocieri. Astfel este

abordat un spectru larg de probleme: analiza cauzelor apariţiei şi evoluţiei conflictului

transnistrean, începutul şi formarea procesului de negocieri, obstacolele în calea reglementării

conflictului transnistrean.

Cercetarea izvoarelor străine de asemenea ne-au permis determinarea rolului şi locului

mediatorilor în procesul de negocieri cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean. În acest

sens, procesul de negocieri început în 1992, după semnarea acordului moldo-rus privind

încetarea focului, decurge destul de lent, aducînd rezultate ambigue. Din această cauză

considerăm, că rolul arbitrilor în soluţionarea conflictului este crucial.

În soluţionarea conflictului pot fi evidenţiate trei procese relativ independente:

prevenirea apariţiei conflictelor; controlul asupra cum evoluează conflictele, în decursul cărui

societatea capătă informaţii despre conflict şi îşi manifestă o anumită atitudine faţă de el,

întreprinde măsuri pentru reducerea manifestărilor destructive ale conflictului; însăşi

soluţionarea conflictelor. La formarea unui mecanism real de soluţionare civilizată a conflictelor

29

politice, în condiţiile actuale ale Republicii Moldova, pot contribui următoarele caracteristici ale

societăţii democratice:

− pluralismul vieţii economice şi sociale;

− existenţa instituţiilor care reglementează conflictele dintre gurpurile sociale şi care

asigură baza normativă a discuţiilor şi luării deciziilor;

− existenţa în societate a coeziunii de bază, a unei cointeresări comune a cetăţenilor

privind menţinerea organizării sociale, precum şi suveranitatea persoanei, asigurată în

mod juridic şi de facto.

Dacă conflictul a trecut în stadiul de lungă durată, preluînd un caracter încetinit, atunci

soluţionarea acestuia devine mai dificilă, uneori chiar avînd consecinţe ireversibile pentru

ambele părţi ale conflictului. În legătură cu aceasta atragem atenţia la cîteva metode de

soluţionare a conflictelor.

Una dintre metode – slăbirea conflictului, axată pe dezintegrarea forţelor care participă în

conflict, cu ajutorul unui sistem de măsuri ce izolează cele mai radicale elemente sau grupuri, şi

susţine forţele care sunt predispuse spre compormis, negocieri. La metodele eficiente de

încetinire a conflictelor raportăm folosirea unui spectru larg de sancţiuni şi anume cele

economice, politice, diplomatice, etc.[107]

În cazul unor condiţii favorabile pentru înfruntarea sau minimalizarea conflictului se

folosesc metode şi procedee adecvate în vederea soluţionării acestuia. În literatură există 3 tipuri

de abordări privind soluţionarea conflictului:

1) una din părţi (sau toate părţile) conflictului tind spre victorie;

2) participantul (participanţii) la conflict ignorează existenţa lui şi nu activează;

3) cu ajutorul mediatorului sau fără acesta participanţii examinează problema ce a

provocat conflictul pentru-l soluţiona [164].

Analizînd prima metodă constatăm că părţile conflictuale se conduc de lipsa unor interese

comune. Fiecare participant tinde prin forţă să-1 impună pe oponentul său să se supună. Acest tip

de comportare a fost bine formulat pe timpuri de către K. fon-Klauzevitz, care a declarat: dacă

duşmanul nu se supune voinţei noastre, atunci noi trebuie să-i creăm o situaţie şi mai rea.

Orientarea spre victorie presupune folosirea violenţei şi în rezultat, de regulă, problema nu se

rezolvă, deoarece de interesele părţii biruite nu se ţine seamă [94, pp. 37-39].

Cea de a doua metodă presupune ignorarea completă a potenţialului conflictual sau

rezolvarea conflictului în mod spontan, deseori însoţită de agresiune. În sfîrşit, a treia metodă e

orientată spre căutarea şi găsirea prin tratative a unei soluţii acceptate de toţi participanţii la

conflict.

30

Deseori în practica politică conlucrează toate aceste metode, însă una din ele devine

predominantă. Numai alegînd din cele numite o metodă optimă, îndreptată spre asigurarea unei

soluţii comune a conflictului, este posibilă realizarea funcţiilor pozitive ale acesteia.

În literatura ştiinţifică contemporană pot fi evidenţiate cîteva abordări-cheie sau modele

de soluţionare a conflictelor:

− “Abordarea inginerească” – conflictul este perceput drept o schimbare de situaţie,

care necesită perfecţionarea oricărei structuri, sau comportamentului unei sau altei

părţi. În cazul în care se reuşeşte de a determina în mod corect elementul critic al

construcţiei, şi de a obţine modificarea acestuia, atunci cu siguranţă putem controla

evenimentele;

− “Modelul administrativ” – în limitele acestei abordări accentul se pune pe formularea

sarcinilor înaintate de părţile conflictuale, soluţionarea cărora le-ar permite apropierea

poziţiilor şi scopurilor lor, şi respectiv împăcarea intereselor lor;

− “Abordarea umanitară” – controlul conflictului este posibil doar în baza apropierii

permanente a poziţiilor părţilor implicate cu ajutorul consultaţiilor, expertizelor,

activităţii intermediarilor şi arbitrilor. Diferitele modele prezentate presupun şi

diferite expertize de control ale conflictului politic [109, p. 46].

Totodată aceste strategii au nu numai scopuri diferite, ci şi contrare:

1. Iniţierea conflictului – înăsprirea permanentă a contradicţiilor existente în societate,

escaladarea conflictului şi conservarea relaţiilor concurente. Scopul este provocarea

de situaţii care ar putea fi folosite într-un mod mai eficient decît ar fi în stare

concurentul;

2. Şablonizarea conflcitului – menţinerea conştientă a tensiunii apare în relaţiile dintre

părţi, cu scopul de a o utiliza în propriile interese;

3. Prevenirea conflictului – acţiune a cărei scop este de a nu permite trecerea

contradicţiilor într-o fază deschisă, de a nu permite intensificarea tensiunii politice;

4. Soluţionarea conflictului – orientată spre anihilarea totală sau parţială a confruntării

dintre părţi şi, de asemenea, spre evitarea celor mai negative consecinţe ale sale

asupra persoanei, statului şi, desigur, subiecţilor conflictuali.

5. Depăşirea conflictului – prevede fie eliminarea cauzelor conflictului, epuizarea

obiectului conflictual, fie o astfel de schimbare a situaţiei şi circumstanţelor cînd între

părţi apar relaţii fără de conflict, este exlus pericolul unei recidive a confruntării

politice, este eliminată posibilitatea unei noi agravări a relaţiilor deja reglementate;

31

6. Eliminarea conflictului – este o strategie ce presupune transferarea responsabilităţii

privind diferite metode de soluţionare a conflictului la un alt nivel al sistemului

politic (de exemplu, de la cel regional la cel federal, sau invers) [98, 104]. Actualmente e destul de utilă aplicarea universală a acestor principii în practica social-

politică a statului moldovenesc şi a regiunilor sale. Pînă cînd putem doar să constatăm că în

condiţiile actuale ale regiunilor moldoveneşti, cele mai răspîndite sunt strategiile de iniţiere,

şablonizare şi eliminare a conflictului ca fiind cele mai corespunzătoare intereselor elitei

conducătoare, atît la nivel central, cît şi la cel regional. Creşterea dezastruoasă a conflictelor

politice la sfîrşitul anilor ’80 - începutul ’90, în special în baza încălcării în masă şi pretutindeni

a drepturilor socio-economice ai cetăţenilor, politizarea spontană şi neinstituţionalizată, au

determinat în mod obiectiv dorinţa spre o “ordine”, o “mîină puternică” etc. Aceste procese sunt

observate îndeosebi în regiunile ţării. Nefiind în stare de a scoate din conflict potenţialul lor

creator şi constructiv, puterea şi societatea sunt deja psihologic pregătite de a reveni la regimul

obişnuit de strictă reglementare şi funcţionare a vieţei sociale.. Încă lui Thomas Hobbes îi era

cunoscut faptul că pentru existenţa socială legea “războiul tuturor contra tuturor” este

insuportabilă [89].

Specialiştii-conflictologi au elaborat mai multe procedee, mai mulţi factori de soluţionare

a conflictului, din numărul cărora fac parte:

- factorul instituţional, care presupune existenţa mecanismelor consultaţiilor, tratativelor

şi examinarea hotărîrilor de comun acord, inclusiv a celor de natură legislativă, executivă şi

juridiciară;

- factorul consensual, care deja implică existenţa acordului dintre părţile conflictuale în

privinţa hotărîrii de comun acord. În acest caz elaborarea hotărîrii comune devine cu mult mai

reală;

- factorul cumulării, conform căruia cu cît mai mic este numărul participanţilor, cu atît

mai mare este probabilitatea depăşirii paşnice a conflictului. Cu alte cuvinte: este bine atunci

cînd conflictul nu acumulează noi participanţi şi noi probleme;

- factorul experienţei istorice, inclusiv a procedeelor rezolvării conflictelor asemănătoare.

În acest caz un rol însemnat revine oamenilor cu mare experienţă de viaţă şi altor persoane

respectabile;

- factorul echilibrului de forţe: dacă părţile conflictuale dispun de posibilităţi de

constrîngere aproximativ egale, atunci ele vor fi nevoite să caute căi de rezolvare paşnică a

conflictului;

32

- factorul psihologic care depinde foarte mult de particularităţile personale ale celor ce

iau decizii în timpul soluţionării conflictului [151, 165]. Printre metodele de soluţionare a conflictului cea mai eficientă este metoda tratativelor.

Interacţiunea părţilor în cadrul tratativelor se caracterizează prin ataşamentul lor la anumite

compromisuri, desigur dacă există doleanţa şi voinţă de a realiza obiectivele acestor tratative.

Conflictologul Y. Schellenberg susţine, că tratativele pot fi începute atunci cînd există

următaorele condiţii:

- dacă în afară de interesele opuse părţile au şi interese comune;

- dacă părţile socot realizabile anumite acorduri, pe care le consideră mai

convenabile, decît cele alternative;

- dacă părţile încep discuţiile în căutarea unei hotărîri convenabile pentru toţi cei

implicaţi în conflict [165, p. 82]. Însă, tendinţa părţilor conflictuale de a merge la compromis nu este un atribut obligatoriu

al tratativelor. Dar e posibilă şi situaţia, cînd fiecare din părţile conflictuale îşi exprimă doleanţa,

înaintează cerinţe fără a se gîndi să recurgă la compromis şi să facă anumite cedări părţii opuse.

Uneori tratativele pot duce la agravarea situaţiei. Totuşi, cum arată practica socială nici într-un

caz nu trebuie de renunţat la tratative [165, p. 83].

Pentru ca conflictul să dispară, părţile trebuie să convină asupra contradicţiilor

coexistenţei viitoare. În acest caz cu cît mai clar este identificat obiectul conflictului, cu atît mai

mari sunt şansele rezolvării definitive a situaţiei conflictuale. Însă în cazul, cînd obiectul nu este

apreciat, cînd conflictul trece în faza neglijenţei personale, devine problematică rezolvarea lui:

adversarii nu se transformă în prieteni. Dar şi în acest caz sunt posibile anumite compromisuri.

Tratativele, fiind o conversaţie despre contradicţiile existente, includ în sine diferite

forme de acţiuni. Acestea pot fi solicitări, revendicări, propuneri, făgăduieli, renunţări etc. În

decursul istoriei oamenii au acumulat o experienţă enormă de a duce tratative. În ultimele decenii

s-au cristalizat noi reguli şi procedee de desfăşurare a tratativelor, au fost determinate elementele

principale ale tratativelor, participanţii, obiectul, canalele de comunicare, etc.

În opinia mai multor cercetători, insuficienţa informaţiei despre situaţia reală duce la

neîncredere şi suspiciune între participanţi şi deci la acutizarea conflictului. Există greutăţi şi în

elaborarea criteriilor de evaluare atît a mersului, cît şi a rezultatelor tratativelor. În general

comportarea participanţilor în cadrul tratativelor în mare măsură depinde de situaţia ce s-a creat,

precum şi de nivelul intelectual şi spiritual al caracteristicii lui volitive.

33

Practica conflictogenică contemporană cunoaşte şi metoda forţată de soluţionare a

conflictului, atunci cînd partea mai puternică îşi impune autoritatea sa asupra părţii mai slabe.

Cu toate acestea, cauza conflictului rămîne, se păstrează pericolul escaladării conflcitului în jurul

aceleaşi probleme.

În cazul variantei de compromis fiecare din părţi e predispusă să meargă la compromisuri

temporare, însă mai tîrziu una din părţi poate să se considere ca fiind neîndreptăţită, iar odată cu

această focarul conflictului e posibil să erupă din nou. Acestea capătă importanţă de sine

stătătoare odată ce părţile adversare încep a înţelege imposibilitatea victoriei unilaterale sau

apretul, care trebuie plătit pentru victorie, este prea mare.

Referindu-ne la societate în general, pot fi punctate trei tipuri de compromisuri: istorice,

strategice şi tactice. Subiecţii acestui complex de compromisuri trebuie să fie toate grupurile şi

persoanele, care direct sau indirect influenţează în mod constructiv asupra situaţiei din ţară.

a) Compromisul istoric este acela care apare în scopul realizării intereselor fundamentale

ale forţelor şi grupurilor sociale (conciliere socială);

b) Compromisul strategic are loc între forţe politice reale, instituţii ale puterii, grupuri de

influenţă, lideri (conciliere politică);

c) Compromisul tactic e posibil între politicienii care participă la realizarea concilierii

sociale şi politice.

Instaurarea orînduirii democratice este o condiţia fundamentală în apărarea drepturilor

majorităţii cetăţenilor, tuturor persoanelor care respectă legea. Aceasta înseamnă apărarea

dreptului la viaţă, care astăzi este ameninţat de criminalitate; dreptului la sănătate, care este

subminat de alimentarea redusă şi de frica pentru ziua de mîne; dreptului la libertatea conştiinţei

şi gîndirii.

De fapt, în prezent toate forţele politice susţin ideile concilierii şi stabilităţii. Problema

astăzi e de altă natură: concilierea este văzută prin prisma acceptării valorilor de către adversari.

Însă concilierea nu poate exista fără cedări reciproce a adversarilor, adică în afara

compromiselor. Însă dacă e vorba despre concilierea politică la nivel naţional, atunci

compromisul presupune cedări esenţiale, refuzul de a conta pe victorie pe calea constrîngerii

partenerului.

Metoda integrativă sensul căreia constă în căutarea unor noi scopuri şi valori, unei

variante deosebite care să nu fie incompatibilă cu scopurile şi mijloacele altor persoane şi

grupuri [121].

34

Din punct de vedere politologic metoda consensului reprezintă o înţelegere a majorităţii

oricărei comunităţi umane asupra celor mai principale aspecte ale orînduirii sale social-politice.

În stat acesta se regăseşte în activitatea conciliantă a cetăţenilor, ceea ce asigură existenţa şi

funcţionarea statului şi a societăţii.

În lucrarea lor fundamentală consacrată problematicii conflictului, cercetătorii ruşi N.

Varlamov şi N. Paholenko relatează: „Este primit a deosebi consensul în sens «redus» ca un

procedeu politic de rezolvare a conflictelor şi certurilor concrete... şi consensul în sens «larg»,

general politic, altfel numit «conciliere civică sau general naţională” [162, p. 4]. La baza democraţiei, ce se creează, se află realizarea voinţei majorităţii care, după

expresia lui D. S. Mill, este doar voinţa celor ce-şi pot impune doleanţa de a fi socotiţi o

majoritate. Dominaţia majorităţii presupune ignorarea intereselor minorităţii (deseori destul de

numeroasă, care se poate apropia de numărul majorităţii), iar uneori chiar şi constrîngerea ei. O

astfel de democraţie este prejudiciară şi e prea departe de a fi perfectă. Adevărata democraţie

întotdeauna tinde spre consens [73].

Concomitent, democraţia presupune pluralism – diferite idei, valori, doctrine economice,

politice, etice, filosofice, religioase care deseori sunt incompatibile, contradictorii, ele fiind

susţinute de anumite grupuri sociale. Trebuie subliniat faptul că pluralismul în societate sporeşte

în mare măsură dezvoltarea democraţiei. Monolitul ideologic este o trăsătură a societăţilor

totalitariste. Intr-un regim democratic acest lucru este imposibil. Dacă în societate e fixată

adoptarea anonimă a hotărîrilor şi susţinerea lor generală, aceasta este o dovadă că aici s-a

înrădăcinat apatia politică, indiferenţa, frica şi alte fenomene ale totalitarismului. Şi este de ajuns

ca restricţiile dure, impuse de regim, să fie eliminate, cum imediat apar contradicţiile, care

lipseau în trecut.

Cercetătorul american Robert Dahl consideră că posibilităţile aplicării violenţei sunt

acum limitate, metoda principală a soluţionării problemelor sociale fiind mecanismul pacifist. El

numeşte şapte condiţii în cadrul cărora metoda pacifistă de decurgere a conflictelor poate deveni

probabilă:

− existenţa unor formaţiuni instituţionale care tind spre consultări şi negocieri, studierea

intereselor, căutarea unor soluţii reciproc avantajoase;

− un cadru larg al acordului privind ceea ce ar putea alcătui soluţionarea optimală a

problemei;

− lipsa caracterului cumulativ al conflictelor;

− posibilităţi economice mari;

35

− informarea pozitivă a cetăţenilor privind rezultatele soluţionării paşnice a conflictelor

precedente;

− repartizarea egală între părţi a mijloacelor de violenţă posibile spre utilizare;

− dominarea trăsăturilor caracteristice mature care să contribuie la realizarea

mecanismului pacifist [97]. Metoda mediaţiei, mijlocirea părţii a treia reprezintă o direcţie de sine stătătoare în

soluţionarea conflictelor. În politologia occidentală această direcţie este denumită mediatoring

conflictual. În cadrul lui sunt examinate diferite probleme politico-teoretice şi practice, începînd

cu limitele folosirii mediatorului şi pînă la cerinţele faţă de personalitatea mediatorului.

Mediator al conflictului social poate fi forţa (organul internaţional, un stat aparte, organ

al puterii, organizaţie socială, lider politic, etc), care elaborează şi foloseşte măsuri întru

elucidarea conflictului. În conflictele sociale de dimensiuni mari cu o rezonanţă politică

esenţială, rolul mediatorului îl poate înfăptui statul sau orice organ guvernamental al acestuia.

Părţile conflictuale, de regulă, merg la astfel de măsuri, reieşind din următoarele considerente:

- Instituţiile statale dispun de bunuri materiale de o deosebită însemnătate pentru viaţa

oamenilor şi folosirea acestora poate influenţa esenţial asupra evaluării conflictului pînă la

eliminarea lui;

- Instituţiile de stat dispun de posibilităţi legitime de a folosi metode de constrîngere,

sancţiuni economice şi politice, măsuri de impunere administrativă sau recurgerea la forţa

militară;

- Guvernul concentrează în propriile mîini cea mai mare parte a informaţiei. În mod

obiectiv acesta cunoaşte cu mult mai bine situaţia ce a servit drept cauză a conflictului social şi

poate folosi eficient informaţia pentru a chema forţele conflictuale la dezbaterea paşnică a

problemelor apărute;

- Posibilităţile mediaţiei guvernului se pot bizui şi pe tradiţiile trainice ale subordonării

cetăţeneşti;

- Pretutindeni guvernul este recunoscut ca o instituţie necesară, supunerea faţă de care

este considerat un lucru firesc şi nu provoacă sentimente de răzbunare şi revanşă, cum se

întîmplă în cazul supunerii forţate faţă de biruitor care în virtutea anumitor circumstanţe este mai

puternic.

Deseori mediatorul se include în reglarea conflictului încă atunci, cînd acesta e în plină

amploare. În cazul dat sarcina mediatorului este de a transforma situaţia în una valabilă pentru

tratative. De la început mediatorul se străduie să sincronizeze procesul: dacă o parte a

36

conflictului este gata să înceapă tratativele, iar cealaltă nu e pregătită, atunci sarcina mediatorului

constă în următoarele:

- în a convinge prin toate mijloacele oponenţii să înceapă tratativele;

- să facă cunoscută esenţa conflictului tuturor participanţilor la conflict;

- să acţioneze drept izvor de idei pentru ambele părţi, elaborînd propuneri şi variantele

posibile pentru elucidarea conflictului;

- să dezvăluie interesele comune;

- să organizeze canale de comunicare între părţile conflictuale, care, de regulă, în

cazul apariţiei conflictului lipsesc;

- să determine condiţiile ce pot duce la atingerea acordului;

- să garanteze îndeplinirea acordurilor obţinute.

Este clar că în dependenţă de sitauţie predomină anumite funcţii ale mediatorului, altele

însă practic pot lipsi. Pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor sale mediatorul trebuie să

corespundă unor anumite cerinţe: imparţialitate, obiectivitate, dispunerea de pîrghii reale pentru

a influenţa asupra părţilor implicate în conflict cointeresate în rezolvarea paşnică a acestuia. Cît

priveşte persoanele care îndeplinesc direct funcţiile de mediatori, de la ei se cere o cunoaştere

profundă a metodelor şi mijloacelor folosite pentru elucidarea conflictului: stăpînire de sine,

independenţa faţă de oscilările politice de conjunctură, capacitatea de a rezista în faţa oricăror

presiuni exterioare[98, 185].

Un mare rol revine şi autorităţii personale a mediatorului. Nu în zădar în Occident rolul

de mediator în situaţiile complicate apaţine de obicei laureaţilor premiului Nobel. Această

practică demonstrează cerinţe mari faţă de persoana mediatorului.

Mediatorul poate oferi de la sine serviciile sale. Aceasta se întîmplă mai des în cazurile,

cînd conflictul se poate solda cu mari jertfe umane, prezintă pericol pentru mulţi oameni, care n-

au fost implicaţi în conflict. Participanţii la conflict sau una din părţile conflictuale deasemenea

se pot adresa după ajutor la mediatori. În mai multe state există chiar firme şi organizaţii, ce se

specializează în această direcţie. De regulă, activitatea lor este orientată spre rezolvarea

conflictelor din sfera producerii sau municipale [186, p. 60]. Problema principală a Republicii Moldovai este legată de asigurarea stabilităţii statului în

calitate de comunitate integră. Reintegrarea ţării în mod inevitabil necesită alegerea strategiei,

care ar aduce societatea noastră în acea stare care să garanteze un rezultat pozitiv al conflictelor.

Dificultatea situaţiei create în ţară este agravată şi de faptul că Republica Moldova a început

“valul” modernizării sale după epoca sovietică printr-un dezechilibruevident al sistemelor

37

culturale, economice, sociale şi naţionale, care în mod obiectiv au predeterminat instabilitatea

curentă a dezvoltării politice a statului.

Stabilitatea procesului de modernizare poate fi asigurată printr-o abordare complexă a

procesului în cauză. Aceasta necesită alegerea unor astfel de măsuri socio-culturale, politice,

economice şi sociale care să fie adecvate identificării civilizaţionale anumitor raioane, regiuni şi,

în total, a Republicii Moldova. Ansamblul acestor măsuri este determinat de individualitatea

fiecărei regiuni. Însă în totalitatea lor aceste măsuri, în special dacă acoperă nivelurile mai înalte

ale structurii societăţii, trebuie, mai întîi de toate, să consolideze statul.

Altfel spus, complexitatea dezvoltării ţării trebuie să fie sesizată atît pe plan orizontal,

armonizînd diferite măsuri de administrare a ramurilor sociale cu nivelul socio-cultural al unui

anumit mediu, cît şi pe plan vertical, atrăgînd nivelurile locale şi, de regulă, nivelurile mai slab

dezvoltate ale sistemului social spre nivelul naţional, a cărui menire este de a determina tempoul

şi de a conduce procesul de modernizare al statului [64].

Făcînd unele totaluri preliminare, putem spune că crearea instituţiilor societăţii civile

reduce substanţial tensiunea, contribuie la o dezvăluire mai amplă a intereselor cetăţenilor şi a

diferitor grupuri sociale. În societatea democratică numărul situaţiilor de conflict creşte, în

schimb în mod eficient sunt utilizate vechile instituţii şi, în acelaşi timp, apar instituţii noi pentru

soluţionarea conflictelor. Atragerea instituţiilor statale şi a societăţii în soluţionarea conflictelor

duce la normalizarea cerinţelor, pretenţiilor participanţilor la conflict, a confruntării, reduce

tensiunea emoţională a luptei.

În prezent, în regiunile Republicii Moldova, cu excepţia regiunii transnistrene, sunt

elaborate astfel de mecanisme care asigură posibilitatea de a realiza consultări, negocieri dintre

oponenţii politici, însă ele au o influenţă destul de mică asupra procesului de cerecetare a

alternativelor posibile de identificare a soluţiilor reciproc avantajoase.

Deja de mult timp mulţi gînditori au atras atenţia asupra statului ca fenomen a cărei

funcţie principală este păstrarea ordinii sociale. De pe această poziţie statul este acea putere care

se înalţă deasupra părţilor conflictuale, claselor sau altor grupuri sociale, limitîndu-le în

confruntarea lor. Această abordare a statului a fost formulată de către Thomas Hobbes, John

Locke, Jean-Jacque Rousseau şi alţi adepţi ai teoriei “contractului social” [89]. Noi împărtăşim opinia acelor specialişti care consideră necesare anumite condiţii, un

anumit control asupra situaţiilor conflcituale. Acestea pot fi:

1. Interpretarea obiectivă a conflictului. Este clar faptul că stabilirea unei diagnoze

greşite nu contribuie la lecuirea bolii, ci din contra doar o agravează. Pentru putere

38

aceasta nu este o sarcină uşoară. Se creează o situaţie paradoxală: cu cît mai multe

conflicte sunt în societate şi cu cît ele sunt mai acute, cu atît mai mult în centru şi în

regiuni conducătorii vorbesc despre un acord, despre integritatea elitei politice şi a

poporului, despre o dezvoltare fără de conflict;

2. Recunoaşterea posibilităţii unei influenţe active asupra conflictului. Puterea, fără doar

şi poate, nu trebuie să “paseze” în faţa conflictelor, presupunînd că acestea sunt în

mod fatal inevitabile, izbucnesc în mod spontan;

3. Existenţa resurselor materiale, politice, spirituale etc. Este cunoscut faptul că succesul

reglementării conflictelor depinde de abilitatea de a combina toate felurile de resurse;

4. Capacitatea subiecţilor sociali de a coordona poziţiile, interesele, opiniile şi

orientările lor. În Republica Moldova, la etapa actuală, această condiţie de asemenea

este dificilă de a fi îndeplinită. Culturii politice a regiunilor statului le sunt specifice

intoleranţă faţă de opoziţie, tendinţa de a nimici sau de a umili oponentul politic.

Compromisul atins poartă un caracter temporar, iar odată cu schimbarea a situaţiei

politice orice acord este negat;

5. Informarea părţilor cointeresate. Libertatea cuvîntului este unul din principiile-cheie

de a controla conflictul, adică orice situaţie conflictuală de mare anvergură din ţară

trebuie să se afle sub supravegherea şi controlul poporului;

6. Majoritatea conflictelor politice, sociale şi organizaţional-admnistrative sunt cauzate

de greşelile în politică a instituţiilor administrative sau de încălcarea anumitor

principii şi norme de funcţionare a statului. În aceste cazuri eforturile de soluţionare a

conflictelor pot fi eficiente doar cu condiţia depăşirii deformărilor din structurile şi

funcţiile instituţiilor puterii şi a sistemelor administrative [180, 181, 188].

În cazul cînd în conflictele politice, au loc întorsături ameninţătoare, este important de a

stopa acţiunile reactive (duşmănoase, în caz extrem, militare) şi de a împăca părţile conflictuale.

Aceasta dă posibilitate de a diminua confruntarea şi de a crea condiţii pentru negocierile

ulterioare. În rezultatul acestor acţiuni se schimbă fonul emoţional al conflictului, se reduce

tensiunea opoziţiei, fapt ce permite de a lărgi acţiunile pragmatice privind soluţionarea

conflictului[169]. Această metodă a fost utilizată din conflictele cu Găgăuzia şi Transnistria.

Unele condiţii şi reguli există şi vis-a-vis de procesul de negocieri dintre părţile implicate în

conflict. Pentru a obţine succes rezultatul trebuie să fie pragmatizat şi în acest scop este nevoie

de a diviza obiectul negocierilor întru-n şir de sarcini consecutive. De obicei părţile ajung la un

acord privind chestiunile primordiale şi urgente, pe baza cărora şi se va încheia armistiţiul:

39

înmormînarea celor decedaţi, schimbul de prizonieri, întoarcerea refugiaţilor. Apoi părţile trec la

discuţia chestiunilor actuale de trai, sociale, economice [182].

Chestiunile politice, fiind mai complicate, sunt discutate şi soluţionate în ultimul rînd.

Dacă este evident faptul că la momentul dat acestea nu pot fi soluţionate, atunci este utlizată

tactica aşa-numitelor “chestiuni amînate”. Această abordare a fost aplicată în Transnistria.

Negocierile trebuie să fie duse în aşa mod încît fiecare parte să tindă să ţină cont nu numai de

propriile poziţii, ci şi de interesele comune. Atunci pot fi găsite variante satisfăcătoare nu numai

pentru sine, ci şi pentru partener. Altfel spus, este necesar de a obţine înlocuirea modelului

“cîştig-pierdere” cu modelul “cîştig-cîştig”. Cu toate acestea fiecare acord din procesul de

negocieri trebuie să fie fixat în mod documental [76].

Din cele spuse mai sus, reiese că toate metodele de soluţionare a conflictelor politice pot

fi reduse la trei variante.

În primul rînd, victoria totală a unei părţi asupra alteia, adică soluţionarea situaţiei de

conflict de pe poziţia forţei. În acest caz părţii învinse, de regulă, îi rămîne sentimentul ofensei

naţionale, amărăciunea înfrîngerii, momente care sunt moştenite de către noua generaţie. Astfel

conflictele pot fi conservate, trecînd din starea deschisă în cea latentă. Peste o perioadă de timp

atare conflicte din nou pot să se agraveze.

În al doilea rînd, există variante de soluţionare a conflictului actualizat, atunci cînd este

vizibilă înfrîngerea reciprocă a părţilor conflictuale. Deznodămîntul negativ este inevitabil la

epuizarea forţelor ambelor părţi ce se confruntă, pe lîngă faptul că nici una din părţi nu a obţinut

o victorie considerabilă asupra celeilalte părţi. Prin acest caz pentru soluţionarea conflictului

părţile sunt obligate de a se adresa intermediarilor, de a căuta o soluţie de compromis, care de

obicei satisface interesele ambelor părţi doar temporar. În această metodă conflictul de asemenea

practic trece într-o stare latentă, în care părţile continuă să se întrevadă în calitate de oponenţi.

Această variantă de soluţionare a conflictului, de asemenea, este predispusă unei posibilităţi

înalte de reactualizare.

În al treilea rînd, desigur, sunt posibile variante de soluţionare a conflictelor prin

satisfacerea intereselor reciproce ale părţilor şi atingerea unui acord real privind abordarea unor

probleme principale şi stabilirea unei interacţiuni constructive. Un astfel de rezultat depinde de

existenţa voinţei politice a părţilor conflictuale de a soluţiona în mod pozitiv conflictul. În aceste

variante conflictul trece într-o stare latentă pe o perioadă lungă de timp.

Un rol semnificativ în elaborarea mijloacelor şi metodelor de depăşire a conflictelor

politice îi revine prognozării acestora. Cît priveşte prognozarea apariţiei conflictelor etnice

40

acesta semnifică posibilitatea de a lua la timp măsurile cuvenite pentru prevenirea, localizarea

sau soluţionarea lor cea mai curînd posibilă şi cu mai puţine pierderi [193].

Analiza detaliată a realizărilor contemporane din domeniul politologiei, conflictologiei şi

sociologiei privind controlul asupra conflictelor politice, precum şi nivelul de aplicare a lor în

practica socio-politică a regiunilor Republicii Moldova, ne permit să efectuăm cîteva concluzii:

ştiinţa mondială din anii 1950 – 1990 a reuşit o realizare semnificativă ce ţine, mai întîi de toate,

de analiza cauzelor şi metodelor de soluţionare a conflictelor regionale concrete; de evoluarea

rolului ONU şi a politicii marilor puteri în dezvoltarea şi soluţionarea conflictelor regionale; de

identificarea aspectelor religioase ale conflictelor sociale; de elaborarea şi aplicarea tehnologiilor

de control şi de soluţionare a conflictelor [47, 61, 83].

Controlul statal al conflictelor politice din regiunile Republicii Moldova în baza diferitor

motive adesea nu corespunde rigorilor ştiinţifice actuale despre metodele umane de soluţionare a

conflcitului politic. Ieşirea din situaţia creată, după părerea noastră, constă în elaborarea

modelului regional de control şi prevenire a conflcitelor politice, care ar presupune un şir de

măsuri concrete pentru realizarea acestuia [177, 183, 192].

În particular, acestea sunt:

− monitoringul stării conflcitelor interetnice din Republica Moldova;

− metodele de prevenire a conflictelor;

− limitarea libertăţii de acţiune a grupurilor de orientare extremistă, care prin acţiunile

lor sunt în stare să provoace destabilizarea vieţii socio-politice din ţară sau într-o

anumită regiune a ei;

− izolarea socio-psihologică şi politică a liderului (liderilor) grupărilor extermiste;

− echilibrarea pretenţiilor politice, etnoculturale şi soci-economice ale reprezentanţilor

grupuruilor etnice implicaţi în conflict;

− rezolvarea problemelor sociale întru reducerea tensiunilor din sfera socio-economică.

Astfel, observăm că acutizarea conflictelor politice apare adesea drept una din

manifestările democratizării vieţii sociale. Cît de tristă nu ar fi situaţia, interpretarea neadecvată a

libertăţii şi democraţiei de nenumărate ori a fost premiza-cheie a conflictelor politice din cadrul

unui stat.

În opinia noastră, analiza unui conflict politic întotdeauna necesită a cunoaşte:

1. Trăsăturile caracteristice ale părţilor implicate în conflict: valorile, motivarea,

tendinţele şi scopurile lor; resursele lor psihologice, intelectuale şi sociale pentru a

41

controla şi soluţiona conflictul; concepţiile lor despre conflict, inclusiv concepţia

despre strategii şi tactici.

2. Preistoria părţilor conflictuale şi a interacţiunilor lor, a atitudinii, stereotipurilor şi

aşteptărilor reciproce; nivelul polarităţii viziunilor lor în relaţia “bun – rău” şi “merită

încredere – nu merită încredere”.

3. Natura faptului ce a determinat conflictul, graniţele, cruzimea, valoarea

motivaţională, definirea, periodicitatea lui.

4. Mediul social în care a apărut conflictul, diferite instituţii de putere, nivelul stimulării

populaţiei teritoriului respectiv în dependenţă de strategia şi tactica aleasă pentru

conducerea şi soluţionarea conflictului, inclusiv natura normelor sociale şi a formelor

instituţionale de soluţionare a conflictului.

5. Părţile cointeresate în soluţionarea conflictului, relaţiile lor cu părţile conflictuale,

atitudinea faţă de ele, cointeresarea în unele sau alte rezultate ale conflictului.

6. Strategia şi tactica aplicate de către părţile implicate în conflict.

7. Rezultatele conflictului pentru participanţii săi şi pentru părţile cointeresate.

Mecanismul tradiţional, în opinia noastră, nu poate servi în Republica Moldova drept

bază pentru a controla conflictele, fapt ce rezultă din considerentul că la noi s-a creat o cultură

politică orientată spre un control extern, spre însuşirea şi repetarea modelelor existente de

comportament, spre inacceptarea inovaţiilor, spre dispariţia personalităţii în colectiv.

Mecanismul carismatic a fost mai des utilizat atît de către liderii sovietici, cît şi de liderii

moldoveni actuali, deoarece în principiu el nu necesită mult timp pentru formarea sa. Cultul

liderului carismatic duce la aceea că acesta de obicei întruchipează şi sursa şi existenţa a puterii,

subalternii îi atrag o atenţie deosebită. Cu toate acestea relaţia dintre purtătorul carismei şi grupul

social adesea are un caracter religios şi mistic. În afară de acesta trebuie remarcat faptul că

adevărata carsimă se întîlneşte în practica social-politică mult mai rar decît ea se anunţă ca atare.

După părerea noastră, este preferabil mecanismul legal, juridico-naţional, deoarece el e corelat

cu activitatea birocratică juridico-raţională, se bazează pe legislaţie. Din acest considerent

mecanismul dat este mult mai eficient. Însă el depinde de cultura juridică şi politică reală a

populaţiei, de concepţia lor referitor la esenţa dreptului.

Mecanismul juridic în comparaţie cu alte mecanisme este mult mai aproape de obţinerea

consensului, deoarece doar dreptul are statut de universalitate şi caracter obligatoriu, se bazează

nu numai pe convingere, ci şi pe constrîngere. Consensul pe bază juridică duce la o stare de

“acord” între principalele forţe sociale referitor la reprezentarea puterii, la determinare valorilor,

statutelor, drepturilor şi veniturilor din societate şi, de asemenea, la căutarea şi luarea deciziilor

42

reciproc acceptabile ce satisfac interesele tuturor părţilor cointeresate. Atrăgînd o atenţie

cuvenită mecanismelor menţionate mai sus, vom nota faptul că alegerea unui mecanism sau

combinarea lui cu alte mecanisme depinde în mod nemijlocit de tipul conflictului politic, precum

şi de regiunea sau statul unde el apare [74].

Stabilirea conflictului la macronivel presupune depăşirea celor mai acute conflicte,

asigurarea unui ritm normal al activităţii vitale al instituţiilor sociale şi instituţiilor puterii în

noile condiţii. Din start activitatea structurilor de putere şi de stat trebuie să fie construită nu în

baza apărării intereselor unui anumit grup de oameni, ci a mecanismului de regelementare a

conflictului. Succesul în soluţionarea conflcitului politic depinde într-o oarecare măsură de stilul

(tipul) comportamentului părţilor conflictuale.

În calitate de cele mai fireşti reacţii la stilurile de comportament se prezintă a fi

agresivitatea pînă la îngheţare relaţiilor între părţile conflictuale. Însă în opinia cercetătorului

american J. Ury oricare din aceste variante are neajunsuri semnificative. Savantul presupune o

logică principial diferită a comportamentului în conflict:

− primul pas - de a „urca la balcon” (de a nu reacţiona la tactica adversarului, de a

cîştiga timp, de a se controla, de a zădărnici încercările de a fi împiedicat);

− al doilea pas – “de a trece de partea cealaltă” (de a acţiona contrar aşteptărilor, de a-l

recunoaşte şi de a-l asculta pe adversar, de a măsura argumentele lui, de a crea un

climat pentru găsirea ieşirii din situaţie);

− al treilea pas – “de a modifica regulile de joc” (de a înconjura “pereţii de piatră”, de a

respinge atacurile, de a descoperi şiretlicurile, de a concentra atenţia asupra problemei

satisfacerei reciproce a intereselor);

− al patrulea pas – “de a construi podul de aur” (de a seduce oponentul cu posibilitatea

unui acord, da a-i explica acestuia costul refuzului la un acord);

− al cincilea pas – “de a-l aduce pe oponent în cunoştinţă, fără a-l pune în genunchi”

[114, p. 69].

Trebuie de evidenţiat faptul că în situaţii reale de viaţă nici una din metodele diagnostice

şi control a conflictului nu poate fi considerată drept universală şi trebuie să fie corectată reeşind

din specificul unui anumit conflict [169].

Probabil, mecanismele ieşirii din conflict au un caracter complex şi în acelaşi timp un

nivel înalt de varietate în alegerea unei sau altei metode în coordonanţă cu condiţiile obiective

existente, cu ansamblul de factori obiectivi. Aceste mecanisme se caracterizează prin

următoarele:

43

1. Experienţa ultimilor ani în mod clar ne arată că focarele “izbucnirii” politice pot fi

asigurate în mod eficient şi cu atît mai mult pot fi stinse doar prin eforturi

intenţionate, consecutive şi perseverente. Aceste eforturi trebuie să se bazeze pe un

şir de măsuri elaborate în special pentru acest caz şi, în mod corespunzător, pe nişte

structuri intermediare organizate, care sunt dotate din punct de vedere conceptual şi

metodologic.

2. În prezent majoritatea dificultăţilor organizaţionale privind soluţionarea şi prevenirea

conflictelor politice sunt legate de insuficienţa funcţionării eficiente a aparatului de

stat al Republicii Moldova, de lipsa unei reţele ramificate specializate de organizaţii

privind prevenirea şi soluţionarea conflictelor interne.

3. Este necesar de a crea instituţii care ar putea realiza monitoringul evoluţiei situaţiei

social-politice din societate, diagnosticul timpuriu şi prognozarea apariţiei

conflictelor precum şi realizarea unui management conflictual în calitate de serviciu

“reacţionare rapidă”.

4. Sarcinile principale ale unor astfel de servicii trebuie să fie protecţia persoanelor,

nepermiterea escaladării conflictelor, lărgirea zonelor lor de influenţă, oraganizarea

procesului de negocieri, precum şi instruirea persoanleor vis-a-vis de metodele

reacţionării corecte la o situaţie de conflict, de modul de comportare în aşa situaţie;

5. Un serviciu de aşa tip (sau ansamblul lor) trebuie, probabil, să se formeze treptat şi să

fie bine organizat, cu sprijinul structurilor de putere a mai multor verigi

organizaţionale, de diferit nivel şi conţinut. Acesta poate avea un caracter socio-statal,

adică să interacţioneze strîns cu organele administrative şi reprezentative în centru şi

în regiuni, şi în acelaşi timp să fie relativ independent faţă de ele, evitînd posibila lor

presiune [132].

Niciodată nu trebuie întrerupte convorbirile întru soluţionarea paşnică a conflictului.

Chiar în cele mai disperate situaţii trebuie de păstrat voinţa şi speranţa întru soluţionarea paşnică

a conflictului. Politica ultimatumului nu este calea cea mai favorabilă spre pace şi acord [114].

Analiza conflictelor sociale dovedeşte că eforturile bine chibzuite, îndreptate spre

preîntîmpinarea şi reglarea lor, pot aduce rezultatele necesare. Cu ajutorul acestor eforturi poate

fi îndepărtat începutul conflictului, iar în caz de apariţie acesta poate fi canalizat într-o direcţie

nepericuloasă. Desigur, faţă de orice conflict social se cere o atitudine individuală, deoarece tot

aşa cum nu există doi oameni identici, nu există nici două conflicte absolut identice.

44

2. GENEZA ŞI EVOLUŢIA CONFLICTELOR POLITICE LA SUDUL

REPUBLICII MOLDOVA

Premizele fundamentale ale conflictelor au devenit tendinţe comune ale republicilor

Uniunii Sovietice, inclusiv RSS Moldoveneşti, de a obţine independenţa. Uniunea a fost

condamnată deoarece elitele conducătoare naţionale şi-au pierdut necesitatea de a avea o putere–

verticală centralizată. La aceasta a contribuit şi forma totalitară a puterii sistemului sovietic, lipsa

contragreutăţii pentru organele puterii partidului-stat sub forma unor structuri ale societăţii civile

cu instituţii de opoziţie, lipsa unei prese libere, a asociaţiilor obşteşti independente şi a altor

subsisteme politice autonome care nu s-au constituit, dar care nici n-au putut să se constituie pe

parcursul celor cîţiva ani de „perestroikă”. Activitatea vertiginoasă a “fronturilor populare”, care

după părerea lor reflectau dorinţa populară, a cuprins toate republicile uniunii. Separarea

republicilor a decurs în mod spontan, fapt ce a cauzat colapsul relaţiilor politice, economice şi de

alt gen ale Uniunii, în rezultatul cărora popoarele ce locuiau în URSS au rămas cu o epocă

întreagă în urmă, fiind cufundate în conflicte şi războaie interetnice sângeroase, în crize

permanente nemaipomenite după dimensiuni lor şi după caracterul lor deznădăjduit [163].

Lumii actuale, după opinia savanţilor, îi este specifică “sosirea sfîrşitului securităţii

naţionale” [99]. Situaţia este agravată şi de faptul că pe lîngă focarele tradiţionale ale tensiunii şi

instabilităţii internaţionale, astăzi s-a mai adăugat o zona conflictogenă vastă din spaţiul

postsovietic. Procesul de stabilizare şi consolidare a statalităţii politico-economice şi socio-

culturale a fostelor republici socialiste evoluează într-un mod extrem de instabil şi dificil, fiind

însoţit de un nivel înalt de conflictualitate.

Odată cu finisarea “războiului rece” la hotarul anilor ’80-’90 s-a început procesul de

înstrăinare de la şabloanele şi stereotipurile constante ale trecutului, cînd majoritatea conflictelor

regionale erau analizate în mod predominant prin prisma confruntărilor sovieto-americane.

Refuzul de la abordările rigid ideologizate a contribuit la crearea premizelor pentru o evaluare

obiectivă a proceselor mondiale, o analiză mai profundă şi minuţioasă a cauzelor conflictuale,

care provoacă situaţii de criză. Abordările inovaţionale şi nestandarde ale cercetătorilor au fost

determinate de procesele de dezintegrare şi destrămare a URSS, acestea fiind urmate de

schimbarea configuraţiei spaţiului geopolitic şi apariţia unor noi realităţi, care determină

tendinţele evoluţiei ordinii internaţionale contemporane. Crearea CSI în centrul Eurasiei a

influenţat formarea uneia dintre cele mai conflictogene regiuni de pe planetă şi în continuare a

avut drept urmare complicarea relaţiilor internaţionale, contribuind cu adăugarea unui efect

destabilizaţional [205].

45

Valul dezintegrării URSS, preluînd forţă şi dimensiune, a determinat mişcarea separatistă

în interiorul republicilor uniunii. În cadsrul formaţiunilor separatiste se creau în mod activ

propriile structuri, se consolidau atributele unor ţări de sinestătătoare, independente. Trebuie de

remarcat faptul că toate republicile autoproclamate manifestă o solidaritate strînsă una faţă de

alta.

În Republica Moldova tendinţele separatiste au apărut în 2 regiuni concomitent – în

Transnistria şi Gagauz-Yeri.

2.1. Cauzele apariţiei şi evoluţia conflictelor politice în raioanele de sud

Sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 au fost marcate de evenimente complexe şi

contradictorii după esenţa şi semnificaţie. Cel mai grandios eveniment este legat de dispariţia de

pe harta lumii a denumirii unui astfel de stat precum este URSS. În locul lui au apărut 15 state de

sinestătătoare, printre care se numără şi Republica Moldova. Lucrurile s-au intîmplat astfel, încît

în decursul unei perioade relativ scurte de timp statul s-a transferat dintr-o etapă istorică în alta,

s-a schimbat sistemul statal, instituţiile puterii şi atributele sale. În Moldova a fost distrus

sistemul politic precedent, se schimbă raportul formelor de proprietate, se schimbă sistemul de

relaţii sociale. O piedică serioasă în calea dezvoltării Republicii Moldova în domeniul reformelor

economice şi ieşirii sale din criză sunt provocarea contradicţiilor interetnice din interiorul ţării,

de problemele relaţiilor cu fostele republici ale Uniunii[180, 187].

Îndelungata trecere sub tăcere a situaţiei reale în sfera relaţiilor naţionale, denaturarea ei,

ignorarea multor factori negativi din acest domeniu au vizat în mod evident procesele politice în

noile republici. În esenţă “perestroika” doar a permis manifestarea în formă deschisă a acelor

procese care deja de mult timp se dezvoltau în adîncul societăţii, dar care erau fie înnăbuşite în

mod rigid, fie camuflate în mod artificial. Acutizarea relaţiilor naţioanle, care a coincis cu

începutul “perestroicii” (prima izbucnire a avut loc încă în anul 1986 în oraşul Alma-Ata), a

surprins şi conducerea statală, şi cercetătorii autohtoni. Despre acesta ne atestă căutarea haotică

pe baza schemei şabloanelor tradiţionale a explicaţiilor celor întîmplate: iniţial cauza era

considerată a fi extremiştii şi “duşmanii perestroicii”. Mai apoi, problema era dedusă din

înrăutăţirea situaţiei economice; mai tîrziu cauzele erau căutate în diferite “deformări” şi

denaturări.

Desigur, un rol evident în acest sens aparţine factorilor socio-politici şi economici. Însă

după cum menţionează cercetătorul rus N. Vert, “cel mai impresionant şi, de fapt, cel mai

46

periculos pentru proiectul lui Gorbaciov – perestroika – manifestarea nemulţumirii”, a apărut în

mişcările naţionaliste şi în focarul conflictelor internaţionale [75].

Conflictele au devenit realitate în legătură cu agravarea rapidă a relaţiilor interetnice din

fosta URSS din a doua jumătate a anilor ’80 ai secolului XX. Manifestările social-politice dintr-

un şir de republici au atras atenţia centrului, însă nici o măsură n-a fost întreprinsă pentru

localizarea acestora. Primele tulburări de natură politică au avut loc în primăvara anului 1986 în

Iacutia, iar în decembrie al acelui an – în Alma-Ata. Apoi au urmat demonstraţiile tătarilor din

Crimeea în oraşele din Uzbekistan (Taşkent, Ferghana, Namangane, ş.a.), în Moscova pe Piaţa

Roşie. S-a început escaladarea conflictelor etnopolitice care au dus la vărsare de sînge (Sumgait,

Ferghana, Oş). Zona acţiunilor de conflict s-a lărgit. În anul 1989 au apărut cîteva focare de

conflicte în Asia Mijlocie, Caucaz. Mai tîrziu ele sau răspîndit în Transnistria, Crimeea, Povolje,

Caucazul de Nord. În cadrul fostelor republici ale URSS, numai în perioada din 1988 pînă în

anul 1991 pe bază etnică au avut loc mai mult de 150 de conflicte, dintre care 20 au fost urmate

de jertfe umane [239].

Către finele anului 1991, pe ruinele RSSM se constituie Republica Moldova, care, pe un

teritoriu de 33,7 mii km2 şi la o populaţie de 4,3 mln dispunea de 40 raioane şi 10 oraşe de

subordonare republicană. Fiecărui raion îi revenea, în medie cîte 76.000 locuitori, unele avînd cu

mult sub media generală: Căinari – 42,7 mii, Taraclia – 44,3 mii, Şoldăneşti – 45,8 mii, Leova –

52,8 mii; şi o suprafaţă medie de 800 km2, fiecare dintre acestea cu un potenţial departe de a fi

pregătite de a trece la autoadministrare [253]. Reconstrucţia administrativ-teritorială constituia la

acel moment una din urgenţele majore ale noului stat.

Evoluţia relaţiilor interetnice din cadrul fostei URSS a fost prezisă în lucrările savanţilor

englezi şi americani. Majoritatea prognozelor, după cum a arătat timpul, au reflectat perspective

destul de exacte ale evoluţiei comunităţii sovietice. S-au prognozat şi diferite variante posibile

ale evoluţiei în caz dacă statul nu ar fi fost distrus. Specialiştii, analizînd istoriografia anglo-

americană privind această problemă, au remarcat faptul că dezvoltarea situaţiei etnice a fost

prognozată sub forma a patru variante posibile de evenimente: “libanizarea” (războiul etnic

analogic celui din Liban); „balcanizarea” (asemănător exemplului serbo-croat); “otomanizarea”

(colapsul asemeni Imperiului Otoman); evoluţia paşnică a evenimentelor cu posibilitatea

transformării Uniunii Sovietice în confederaţie sau o organizaţie de state, precum Comunitatea

Economică Europeană sau Alianţa Britanică [171].

Una dintre cele mai semnificative realizări ale mobilzării politice de la sfîrşitul anilor ’80

– începutul anilor ’90 a devenit discreditarea mitului despre “soluţionarea definitivă a chestiunii

naţionale”, precum şi a ideologemei, elaborată în fostele departamente ale Comitetului Central al

47

PCUS, despre lipsa conflictului în sferele relaţiilor statale şi interetnice din URSS. Unul din

rezultatele primului deceniu de regim postsovietic a devenit formarea unei noi direcţii ştiinţifice

care pe bună dreptate a fost nominalizată drept paradigma perioadei de tranziţie – tranzitologia.

Este de menţionat, că sciziunea Moldovei a apărut şi s-a dezvoltat după principiul politic.

Opoziţia nu s-a creat între moldoveni ca “naţiunea politică” pe de o parte, şi găgăuzi, ruşi,

ucraineni, bulgari, evrei ca “migranţi”, pe de altă parte. Cu eforturile autorităţilor şi a

propagandei oficiale vecinii, colegii de serviciu, cunoscuţii, prietenii şi chiar rudele au fost

împărţiţi în “stăpîni” şi “venetici”. La acel moment în Republica Moldova se opuneau nu

grupurile etnice, ci două puteri politice, două sisteme: atitudinea faţă de unirea cu România a

scindat populaţia Republicii Moldova în unionişti şi părtaşi ai independenţei, care în acelaşi timp

erau oponenţii unirii, ceea ce a adus la activizarea şi consolidarea forţelor separatiste din sudul şi

estul Republicii Moldova [227].

Evoluţia mobilizării politice a găgăuzilor şi bulgarilor, precum şi a multor altor acţiuni de

tip similar, care s-au desfăşurat în ajunul destrămării Uniunii Sovietice şi care continuă în spaţiul

postsovietic, este reprezentată prin fapte şi documetne interesante, este plină de tot felul de

cheltuieli şi mituri, depăşirea şi spulberarea cărora se dovedeşte a fi o sarcină destul de

complicată pentru specialişti [120, 168]. Cheltuielile luptei pentru formarea şi păstrarea

identităţii la nivel personal şi de grup sunt determinate atît de circumstanţe obiective, cît şi

subiective. În primul caz este vorba despre rezistenţa dificilă faţă de procesele globalizării, sub

tăvălugul de nivelare al cărora este ameninţată existenţa identităţilor etnice, în special a

popoarelor cu populaţie mică, sunt reduse sferele de acţiune ale culturilor şi limbilor naţionale.

În cel de-al doilea caz, obţinerea succesului în vederea democratizării şi participării în procesele

de transformare nu rareori este blocat de ambiţia liderilor politici, care nimerind pe culoarele

puterii adesea uită de lozincele lor privind datoria acceptată în mod voluntar de a contribui la

dezvoltarea naţională a popoarelor conlocuitoare.

Găgăuzii şi bulgarii au conlocuit cu moldovenii în pace şi bună înţelegere pe parcursul a

două sute de ani. Însă o dată cu năzuinţele Republicii Moldova de a se afirma ca stat

independent, precum şi cu tentativele insistente de a ieşi de sub controlul metropolei sovietice,

centrul fostului imperiu a manifestat nemulţumire, reacţionînd la evenimentele ce aveau loc în

republică şi contribuind la crearea unor situaţii generatoare de probleme şi conflicte interne [4].

Astfel, constatăm că şi poporul găgăuz, şi minoritatea bulgară din Republica Moldova, reprezintă

comunităţi constituite din urmaşii unor migranţi şi pot fi definite doar ca minorităţi etnoculturale,

care, aşa cum s-a menţionat, nu dispun de un drept la autodeterminare.

48

Geneza etnică a bulgarilor a avut loc pe teritoriul actual al Bulgariei şi nu poate să se

afirme că identitatea lor etnică este inseparabil legată de teritoriul actual al Republicii Moldova.

Geneza etniei găgăuze de asemenea nu a avut loc pe pământul pe care îl populează în prezent,

identitatea ei fiind conturată anterior apariţiei pe teritoriul moldovenesc. Probabil societatea

polietnică moldovenească într-o perioadă vizibil istorică se va menţine în calitate de stat

multinaţional. Fenomenul multinaţional este o actualitate istorică pentru acest teritoriu.

Aşadar, în 1990, forţele proimperiale ale Rusiei au instigat şi au încurajat un conflict, în

care a fost antrenată populaţia găgăuză, plasată preponderent şi relativ compact în localităţile din

raioanele de sud ale Republicii Moldova. În teritoriul respectiv s-au creat anumite grupări care au

înaintat cerinţe privind autonomia teritorială, urmărind scopul de federalizare a republicii, cerinţe

vădit inacceptabile pentru Republica Moldova [138].

Crearea situaţiei de criză îşi are începutul către sfîrşitul anilor ’80, cînd în republicile

sovietice şi-au ridicat capul mişcările social-politice. Această dispoziţie nu a ocolit nici R.S.S.

Moldova. Transformarea complexă a sistemului politic al Republicii Moldova din perioada

postsovietică a devenit cauza multor schimbări sociale care s-au reflectat asupra caracterului

interacţiunii actorilor politici, asupra definirii conceptuale relaţilor dintre ei. Este vorba aici nu

doar despre dimensiunile colectivităţilor teritoriale, ci şi despre utilizarea eficientă a teritoriului

acestora. Spre exemplu, ar fi dificilă elaborarea şi implementarea unor programe de dezvoltare

regională pentru UTA Găgăuzia, sau judeţul Taraclia, dată fiind fracţionarea acestora în cîteva

arealuri. Fracţionările de tipul UTA Găgăuzia şi Taraclia nu sunt considerate în practica

mondială ca benefice pentru utilizarea eficace a teritoriului (vezi anexa 1).

Este problematică de asemenea şi integrarea localităţii Alexandru Ioan Cuza din cadrul

proiectelor de dezvoltare a infrastructurii judeţului Cahul. Proiectele realizate în cadrul UTA

Găgăuzia, de regulă, ocolesc localitatea Alexandru Ioan Cuza, care s-a pomenit totalmente

izolată de restul judeţului. Acestă localitate este un exemplu clasic de organizare administrativ-

teritorială defectuoasă în Republica Moldova. Puţinele exemple de acest fel din practica

europeană demonstrează că o astfel de organizare a teritoriului ar putea fi determinată de

condiţiile aşezării geografice.

O aşezare teritorială compactă favorizează proiectarea şi implementarea de către

autorităţile publice locale a unor programe de dezvoltare a infrastructurii. Toată teoria cadastrală

este bazată pe unitatea teritoriilor supuse proiectărilor de orice gen. Potrivit specialiştilor în

domeniu, o organizare teritorială fragmentată nu este benefică construcţiei reţelelor de drumuri şi

gazoducte, aprovizionării cu apă.

49

Cu toate acestea reconstrucţia instituţională social-politică a dus la distrugerea vechiului

sistem sovietic al politicii naţionale şi a actualizat căutarea noului, în esenţă, conţinut şi a noii

forme a modelelor de soluţionare a problemei [103]. Însă alegerea eficace a abordărilor teoretice

şi a practicilor politice rămîne încă a fi o problemă de sinestătoare. Analiza specificului spaţiului

politic al Republicii Moldova ne permite să formulăm o remarcă destul de importantă, după

părerea noastră. Esenţa acesteia constă în aceea că în pofida existenţei diferenţelor, între regiuni

există şi multe similarităţi, care pot şi care trebuie să devină fundametul dezvoltării politice

pozitive în dimensiunile republicii.

Dupa părerea noastră, actuala tensionarea situaţiei politice din Republica Moldova este

influenţată de:

− condiţiile grele legate de starea economică, de sfera socială, de puterea politică, de

ordinea şi administrarea. Dintre acestea remarcăm îndeosebi scăderea productivităţii

şi drept consecinţă, reducerea nivelului de trai a majorităţii populaţiei, ceea ce de fapt

reprezintă un factor semnificativ întru înăsprirea atît a relaţiilor interetnice, cît şi a

relaţiilor dintre regiuni şi centru. Lupta pentru resurse, finanţe, accesul la posturile-

cheie în administrarea economiei devin baza intensificării nivelului de corupţie şi al

criminalităţii populaţiei;

− activizarea politică a elitelor etnice drept consecinţă a creşterii conştiinţei etnice;

− mărirea în Republica Moldova a numărului de mişcări naţionale, de organizaţii

publice şi politice, de autonomii şi centre cultural-naţionale în perioada de deficit a

activităţii organizaţiilor multinaţionale.

Vom analiza în continuare proiectele concurente ale autonomiilor care se discutau în

raioanele sudice ale Republicii Moldova la sfîrşitul anilor ’80. Pe parcursul campaniei din

primăvară-vară 1989, în care şi-a găsit manifestare mişcarea populară “Găgăuz Halcî”,

particularităţile tehnologic intuitive ale autonomiei găgăuze dobîndeau forma particularităţilor şi

parametrilor ei virtuali. În discursul mitingo-ziarist a trei raioane din sudul Moldovei se

dezbăteau cîteva proiecte diferite de autonomizare. Cu toate acestea, concurau în mod mai mult

sau mai puţin serios trei modele de autonomizare: Găgăuză, Găgăuzo-Bulgară, Bugeacă.

Un interes aparte îl trezeşte ideea propusă de filologul A. Mitcov privind crearea

Republicii Autonome Sovietice Socialiste Basarabene în baza raioanelor din sudul Republicii

Moldova şi regiunii Odessa, cu populaţia găgăuză şi bulgară ce locuieşte în mod compact în

aceste regiuni. Acest proiect amintea într-o oarecare măsură de deja cunoscutul model, discutat

în cercurile partinice în anii 1957-1958 în legătură cu scrisoarea docentului de la Universitatea

50

de Stat din Cazani, I.I. Meşeriuc, adresată lui N.S. Hruşciov şi N.A. Bulganin, în care el

propunea crearea Republicii Bulgaro-Găgăuze în limitele aceloraşi hotare teritoriale.

Principalul iniţiator al creării autonomiei sub forma “autonomiei Găgăuze” a devenit

mişcarea “Găgăuz Halcî” (oraşul Comrat), argumentînd propunerea sa, mai întîi de toate, prin

aceea că poporul găgăuz nu are nicăieri în lume unitatea sa naţională [158, p. 74].

În raionul Ceadîr-Lunga predomina ideea înaintată de mişcarea social-politică găgăuză

“Birlic” privind autonomia găgăuzo-bulgară datorită caracterului comun al destinelor, patriei,

vecinătăţii şi cooperării multiseculare a găgăuzilor şi bulgarilor. Însă, nivelul consolidării

efortutilot adepţilor acestei idei a fost mai mic decît cel din Comrat, adică a adepţilor autonomiei

pur găgăuze. Cu această ocazie a fost expus chiar şi un reproş la adresa specialiştilor recunoscuţi

în domeniul problemei naţionale bulgare, care nu au participat la elaborarea ideii unei autonomii

bulgare sau cel puţin bulgaro-găgăuze. Însă, reprezentanţii populaţiei bulgare din Ceadîr-Lunga

şi raionul Taraclia şi-au exprimat preocuparea faţă de faptul că denumirea “RASS Găgăuză”

poate să submine drepturile şi libertăţile bulgarilor, mai ales dacă în presupusa autonomie

găgăuză limba de stat va fi declarată limba găgăuză.

Ideologii mişcării “Găgăuz Halcî”, ca răspuns la acest fapt, au garantat că în presupusa

autonomie găgăuză limba de stat va fi declarată fie limba rusă, pe care populaţia bulgară o

cunoştea mai pe larg şi la un nivel mai fluent decît găgăuzii, fie toate cele patru limbi în mod

simultan: rusa, bulgara, găgăuza şi moldoveneaca. Mai mult, preocupările părţii bulgare a

populaţiei din sudulRepublicii Moldova privind denumirea autonomiei nu pot fi considerate

drept fiind lipsite de motive, dacă luăm în cosideraţie că atitudinea poporului faţă cultura şi

limba naţionale în orice stat este predeterminată nu numai de denumire, ci şi de legislaţia în

vigoare în acest stat, de nivelul socio-economic al acestuia.

În componenţa Comisiei Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM au fost create trei

grupuri de lucru, unul dintre care analiza cele mai convenabile forme de realizare a

învăţămîntului autonom, alt grup analiza aspectele istorico-demografice şi social-economice, cel

de-al treilea se ocupa de aspectele economiei, autoadministrării şi autofinanţării viitoarei

autonomii. Într-un interviu oferit corespondentului ziarului “Învăţămîntul popular” conducătorul

celui de-al treilea grup C. Taşanji, în cadru căruia participau 20 de specialişti de origine găgăuză,

moldovenească, bulgară, ucraineană şi rusă, a adus la cunoştinţă trei versiuni ale presupusei

autonomii, proiect care avea o denumire de lucru dublă: autonomia Găgăuzo-Bulgară şi Sudică.

Prima versiune prevedea păstrarea administraţiei raioanelor, cea de-a doua presupunea crearea

unei autonomii pe baza teritoriilor cu populaţie compact de găgăuză, bulgară sau populaţie mixtă

din raioanele Vulcăneşti, Taraclia, Ceadîr-Lunga, Basarabeasca şi Comrat. În sfîrşit, cea de-a

51

treia versiune se baza pe ideea creării unei autonomii doar pe teritoriul unde locuiesc în mod

exclusiv găgăuzii. Însă pentru reprezentanţii intelectualităţii bulgare, de exemplu, era

neconvingătoare cererea reprezentanţilor raionului Comrat de a crea în Bugeac autonomia

găgăuză fără a include în componenţa ei populaţia ţinutului. Atenţiona, în particular, faptul că

forma “pură” a autonomiei găgăuze va determina atribuirea statutului de limbă de stat limbii

găgăuze, deopotrivă cu cea moldovenească, ceea ce în mod inevitabil va duce la subminarea

intereselor populaţiei bulgare[232].

La 12 noiembrie 1989 în oraşul Comrat s-a desfăşurat Congresul Extraordinar al

poporului găguz, unde a fost prezentat raportul despre rezultatele activităţii Comisiei de

învăţămînt a autonomiei poporului găgăuz, convocată pe lîngă Sovietul Suprem al RSSM. Aici

au fost analizate cursul şi rezultatele discuţiilor privind forma, existenţa şi conţinutul

învăţămîntului autonom.

Ideea examinării aspectelor istorice, etnologice şi lingvistice ca fundament conceptual de

creare a autonomiei găgăuzilor au înaintat-o fondatorii activi ai acestei concepţii, S.S. Curoglo şi

M.V. Marunevici (Chişinău). ”Găgăuzii, menţiona S.S. Curoglo, prin trăsăturile dezvoltării lor

etnice şi istorice, sunt un popor de sinestătător de origine turcă. Limba acestuia aparţine grupului

oguz sudico-vestic al limbilor turce” [249]. Atunci cînd poporul găgăuz vorbeşte despre propria

autonomie, explică la rîndul său M.V. Marunevici, se doreşte înţeles următorul lucru: aici nu este

nimic naţionalist, ci doar dorinţa de a supravieţui şi de a prieteni la egal cu toate popoarele, cu

vecinii în acţiunea noastră comună şi grandioasă”[244].

Reacţia Chişinăului la lucrările Congresului Extraordinar al poporului găgăuz a urmat în

mod prompt şi fără nici o îndoială. Deciziile Congresului Extraordinar corespundeau doar

Constituţiilor contradictorii ale RSSM şi din această cauză nu aveau o forţă juridică.

Corespondentul special al revistei “Izvestii”, E.Condratov, a transmis mesajul său din Chişinău

despre faptul că, în timp ce deciziile Congresului Extraordinar ale poporului găgăuz erau

analizate, membrii Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM cu înţelegere şi compătimire

vorbeau despre aspiraţiile seculare ale găgăuzilor de a se simţi în sfîrşit drept un popor integru,

care are propria sa statalitate. Însă, recunoaşterea împuternicirilor congresului ar fi însemnat

încălcarea Legii organice RSSM [242].

Drept răspuns la aceasta reprezentanţii mişcării “Găgăuz Halcî” au organizat a doua

şedinţă a Congresului Extraordinar al poporului găgăuz, unde a fost creat şi aprobat Comitetul

Temporar pentru formarea Republicii Autonome. În pofida slăbiciunii metodico-conceptuale,

mişcarea politică a poporului găgăuz, mai degrabă haotică decît organizată în mod concentrat,

mai degrabă dezbinată de către contradicţiile interne decît consolidată, şi-a manifestat caracterul

52

şi înfăţişarea sa, precum şi independenţa sa faţă de structurile şi instituţiile statale şi politice, în

acel moment cînd viaţa politică şi culturală evolua în direcţia pluralismului, iar cea economică –

de la economia planificată la cea de piaţă.

Neputinţa conducerii Moldovei şi URSS de a soluţiona probleme de atunci doar

intensifica tensiunea generală. La mitingul din Chişinău, din 22 octombrie 1990, care a strîns mii

de oameni a fost anunţată înscrierea în detaşamentele voluntare şi a fost numită ziua începerii

campaniei “dreptăţii” faţă de mişcările păolitice de la sudul Republicii Moldova. Elementele

societăţii civile se afirmau, cu părere de rău, nu în cabinete, nu în auditorii şi nu destul în minţile

acelor persoane care se apropiau la urnele electorale , ci anume pe baricade.

A fost nevoie de cîteva zile de o tensiune deosebită ca liderii mişcării găgăuze şi

guvernatorii Republicii Moldova să poată să ajungă la un acord privind necesitatea luării unei

decizii reciproc avantajoase, a aşa-numitei “varianta zero”. În rezultat, partea găgăuză a declarat

moratoriu pe alegerile practic realizate şi pe Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze

nerecunoscute, iar sesiunea Sovietului Suprem al RSS Moldova a declarat moratoriu pe refuzul

găgăuzilor de a crea autonomie.

Mişcările social-politice nu şi-au limitat activitatea doar la cerinţe etnoculturale, ci urmau

exemplul elitelor politice ale fostelor republici ale URSS, începînd să înainteze din numele

“tuturor popoarelor” nişte cerinţe politice destul de dure, legate în mod nemijlocit de renaşeterea

etnicităţii prin extremism şi separatism politic [233, 234, 238]. Drept urmare, la 19 august 1990,

dupa declararea suveranităţii Republicii Moldova, liderii mişcării găgăuze (aceeaşi lideri care au

fost la putere pînă la destrămarea URSS) au declarat suveranitatea Republicii Sovietice

Socialiste Găgăuze cu capitala în oraşul Comrat.

Următoarea etapă în desfăşurarea conflictului ţine, pe de o parte, de formularea chestiunii

planului teritorial-statutal şi, pe de altă parte (din partea structurilor statale), trecerea la aplicarea

unor măsurilor de constrîngere pentru neutralizarea mişcărilor apărute. Contînd pe forţă ca sursă

importantă de soluţionare a problemelor apărute, şi reeşind din propria concepţie destul de

unilaterală şi îngustă despre securitatea şi integritatea teritorială, ambele părţi deschid accesul

pentru elementele extremiste în rîndurile lor, păşesc peste “tabuul” moral care nu permite

atentatul la viaţa umană. Centrul începe să creeze “înfăţişarea duşmanului” de o anumită

apartenenţă etnică înzestrînd-o cu cele mai rele însuşiri şi trăsături. Un rol activ în dezlănţuirea

psihozei de masă îl joacă sursele de informare în masă care răspîndesc şi consolidează în

conştiinţa publică stereotipurile de confruntare, provocînd dispoziţii agresive. De regulă,

“războiul psihologic” al ambelor părţi anticipă faza unei confruntări frontale deshise însoţită de

utilizarea pe larg a resurselor violenţei armate. Centrul desfiinţează toate organele locale de

53

conducere (nu rareori şi cele care existau pînă la criză), introduce regimul de control direct şi

trimite în regiune (autonomie) trupe armate. Iluzia faptului că printr-o lovitură este mai uşor de

soluţionat un şir de probleme, decît de a le rezolva în mod treptat şi perseverent, destul de des

devine o capcană chiar şi pentru politicienii iscusiţi şi cu multă experienţă.

Astfel, în republica prelua putere şi dimensiune mişcarea separatistă, care folosea “tactica

paşilor mărunţi”. În decursul perioadei date elitele locale au desfăşurat acţiuni anticonstituţionale

nesemnificative, însă cu o anumită periodicitate şi perseverenţă. În Comrat se derulau

Congresele Extraordinare ale poporului găgăuz. Reformatorii moldoveni, cu părere de rău, n-au

luat în consideraţie dispoziţiile politice, sociale şi psihologice ale tuturor segmentelor populaţiei

şi, în primul rînd, ale populaţiei Găgăuziei. Însă, este este evident faptul că dispoziţia

transnistrenilor şi găgăuzilor se forma în mare măsură sub influenţa elitelor din Rusia. Acestea

nu putea să-şi permită pierderea influenţei în Republica Moldova, intenţionînd să-şi continuie

exercitarea controlului în regiune [187].

În Transnistria şi Găgăuzia are loc formarea propriilor organe al puterii statale, adoptarea

actelor constuţionale, a legislaţiei. Este firesc faptul că liderii din stînga Nistrului nu erau în stare

să ducă o astfel de politică fără susţinerea forţelor din exterior. De asemenea, pe parcursul acestei

perioade liderii separatişti caută aliaţi în Rusia, Ucraina, Abhazia, Osetia de Sud. Pretutindeni pe

teritoriul Transnistriei şi Găgăuziei se desfăşoară acţiuni de lichidare a activităţii reprezentanţelor

puterii centrale.

Structurile politice ale Republicii Moldova nu erau pregătite pentru o reacţie eficace şi

serioasă la acţiunile separatiştilor. Parlamentul şi Preşedintele Republicii Moldova au înaintat

ideea creării unei autonomii naţional-culturale în Găgăuzia şi Transnistria pe parcursul reformei

administrativ-teritoriale (de creat unor judeţe administrative mai mari în aşezările teritoriale

compacte ale minorităţilor etnice), precum şi a unor zone economice libere în aceste regiuni ale

ţării. Conducătorii republicilor transnistrene şi găgăuze n-au considerat aceste oferte drept

avantajoase şi au insistat asupra ideii unei autonomii politice şi a unei construcţii federale a

Republicii Moldova.

La 25 octombrie 1990 la Sesiunea Extraordinară a Sovietului Suprem al RSS

Moldoveneşti, pentru a neutraliza activitatea liderilor regiunilor separatiste, au fost anulate

mandatele de deputat ale liderilor găgăuzi S.Topală, M.Chendighelean, a liderului transnistrean

I.N. Smirnov şi a activiştilor „Interdvijenie” A.M. Bolşacov, V.N. Iacovlev, A.C. Belitcenco,

A.M.Safonov. Prin Hotărîrea Sovietului Suprem nr. 325-XII din 26 octombrie 1990 s-a decretat

starea excepţională şi au fost introduse forme speciale de administrare. În consecinţă, forţele

separatiste au opus rezistenţă, fapt ce a condus la apariţia unei situaţii tensionate în raioanele de

54

sud ale republicii. Pentru a face presiuni asupra separatiştilor, autorităţile oficiale de la Chişinău

au întreprins un marş al voluntarilor în apropierea imediată a zonei. Parlamentul a adoptat

decizia de a introduce starea de urgenţă în zonă şi de creat o formă “specială” de adminstrare a

raioanelor Vulcăneşti, Ceadîr-Lunga, Comrat şi a trei sate din raionul Basarabeasca. A fost

stopată de asemenea activitatea Sovietelor, au fost interzise demonstraţiile, manifestările,

adunările şi grevele.

Parlamentul Republicii Moldova a solicitat de asemenea scoaterea trupelor militare din

Republica Moldova şi a adoptat dispoziţia de formare a “Gardei Republicane” a Republicii

Moldova. După un întreg şir de ciocniri dintre părţile adverse s-a lăsat o perioadă de linişte, care

era legată de desfăşurarea în luna martie a anului 1991 a Referendumului unional. În luna mai a

anului 1991 agrarienii, participanţii mişcării “Unitatea-Edinstvo” şi alţi deputaţi l-au destituit din

funcţie pe iniţiatorul „voluntariatului” prim-ministrul M. Druc şi totodată şansele de obţinere a

acordului civil în Republica Moldova au crescut. Însă în luna august situaţia s-a schimbat.

La 27 august 1991 Republica Moldova, asemeni Rusiei, Ucrainei şi altor subiecte ale

URSS, şi-a declarat independenţa. Autorităţile de la Chişinău au încercat de a regla relaţiile cu

opoziţia şi liderii elitelor separatiste. Însă arestul activiştilor din mişcările separatiste nu a

prevenit “autodeclararea” republicilor separatiste. În Tiraspol şi în Comrat s-au desfăşurat

mitinguri întru susţinerea arestaţilor. Acţiunile violente ale autorităţilor au contribuit la derularea

paşilor de mai departe a elitelor separatiste pe calea autodeterminării [52, 58, 71].

Odată cu adoptarea Constituţiei în anul 1994, a Legii “Privind statutul juridic special al

Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”, în anul 1994, a Legii “Cu privire la drepturile persoanelor ce aparţin

minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor”, în anul 2001, cu aprobarea

Concepţiei politicii naţionale de stat în anul 2003 (vezi anexa 2), tendinţele etnocratice se pare

că s-au redus semnificativ. Aceasta ne vorbeşte despre toleranţă şi respect faţă de limbile,

culturile, confesiile şi credinţele tuturor comunităţilor etnice care locuiesc pe teritoriul Republicii

Moldova, ceea ce reprezintă o condiţie importantă a suveranităţii politice şi a păcii civile în ţara

noastră.

În perspectiva dezvoltării Republicii Moldova este important a considera binevenite toate

căile de obţinere a stabilităţii atît în evoluţia identităţii etniilor, cît şi în afirmarea unităţii

comunităţilor moldoveneşti multinaţionale. Astfel de căi trebuie să fie: asigurarea unei apărări

constituţionale stricte a drepturilor fiecărui grup etnic în dezvoltarea liberă a limbii naţionale;

crearea unor posibilităţi şi condiţii reale pentru dezvoltarea culturii tuturor grupurilor etnice care

există în ţară; asigurarea bunăstării şi securităţii aşa-numitelor popoare fără statut şi diaspore;

55

realizarea de către stat a unei politici orientate spre egalitatea în drepturi şi dezvoltarea reciprocă

a culturilor naţionale ale tuturor etniilor care locuiesc pe teritoriul său.

Astfel, în opinia noastră, cauzele conflictelor politice din sudul Republicii Moldova sunt:

1. Reconstrucţia instituţională social-politică a determinat destrămarea politicii naţionale

a vechiului sistem sovietic şi a actualizat căutarea unui nou, în esenţă, conţinut, unor

noi modele de soluţionare a problemei; acesta este rezultatul destrămării statalităţii

sovietice, deşi în mod cronologic el a apărut şi s-a format încă în vara anului 1989

cînd în Republica Moldova (pe atunci RSS Moldova) a apărut mişcarea pentru ieşirea

din Uniunea Sovietică. Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova a fost adoptată la

23 iunie 1990, iar la 19 august 1990 autorităţile Găgăuziei (aceiaşi lideri care au fost

la putere pînă la destrămarea URSS) au declarat suveranitatea Republicii Sovietice

Socialiste Găgăuzia, cu capitala oraşul Comrat, iar la 2 septembrie în Tiraspol a fost

declarată “Republica Sovietică Socialistă Moldoven ească Transnistria”;

2. Importanţa strategică a Republicii Moldova pentru marele puteri, cărora le era

avantajos conflictul din regiunea dată pentru menţinerea şi stabilirea propriei

influenţe în regiune;

3. Politica extremistă, greşită promovată de către Frontul Popular, care a dus la aceea că

liderii Tiraspoluli şi Comratului au reuşit să convingă populaţia Transnistriei şi

Găgăuziei-Yeri despre dorinţa populaţiei moldoveneşti de a se uni cu România;

4. Lipsa unor persoane suficient competente la guvernare în Chişinău, fapt ce a condus

la un şir de măsuri greşite care şi au agravat contradicţiile ce au izbucnit în societatea

moldovenească la sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90.

Conflictul a creat o barieră psihologică evidentă în calea unei înţelegeri reciproce şi

interacţiunile sociale din sistemul politic instabil, pe lîngă fluctuaţiile interne intensive, se disting

printr-un nivel înalt de conflictogenitate. Oricare din contradicţiile specifice în mod obiectiv

acestui sistem, poate să se transforme în conflict. Din această cauză principala condiţie de

soluţionare a conflictelor pe teritoriul Republicii Moldova este stabilizarea întregului sistem de

relaţii socio-economice şi politice.

Astfel soluţionarea conflictelor din Republica Moldova actuală reprezintă o problemă

multinivelară, soluţionarea căreia include în sine analiza unui şir de întrebări noi care vizează

întregul spectru de interacţiuni din societatea moldovenească. Cercetarea multilaterală a

conflictelor actuale, precum şi practica soluţionării lor ne demonstrează în mod convingător

faptul cît de limitată şi minimă este posibiliatea de a obţine o soluţionare avantajoasă a

conflictului cu ajutorul forţei militare.

56

În concluzie, dorim să remarcăm faptul că Republica Moldova a păşit în secolul XXI

conştientizînd imposibilitatea de a se debarasa de conflicte, ceea ce stimulează autorităţile

centrale de a-şi construi politica în baza priorităţii intereselor naţionale şi crearea resurselor

corespunzătoare. Însă, factorul militarizării, după cum ne demonstrează istoria, nu aduce nimic

pozitiv în existenţa umană, ci dimpotriva contribuie la epuizarea potenţialului său intelectual. De

aceea, concepţia superiorităţii militare în conflicte, în mod obiectiv, nu poate să devină simbolul

prosperităţii, deoarece în potenţial poartă dezintegrarea Republicii Moldova.

2.2. Procesul instituirii unităţii territoriale autonome Găgăuzia

Situaţia de criză în localităţile din sudul republicii a durat pînă la 23 decembrie 1994,

cînd Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 344-XIII privind statutul juridic

special al Găgăuziei, act prin care localităţilor cu populaţie preponderent găgăuză din raioanele

de sud ale republicii li s-a atribuit nu numai o largă autonomie de reglementare a problemelor

regiunii, dar şi atribuţii ce depăşesc cadrul constituţional (vezi anexa 3).

În cadrul măsurilor politice şi juridice problema localităţilor din sudul republicii urma să-

şi găsească soluţie în normele constituţionale şi legale. Astfel, cu ocazia adoptării Constituţiei

Republicii Moldova în 1994, localităţilor din sudul republicii li s-a rezervat, potrivit prevederilor

art. Ill, posibilitatea de a obţine forme şi condiţii speciale dc autonomie conform unor statute

speciale adoptate prin legi organice. Prin urmare, primele consacrări juridice referitoare la

statutul viitoarei unităţi teritoriale autonome au fost determinate la nivel constituţional.

Însuşi faptul creării UTA Găgăuzia în calitate de produs al istoriei a găgăuzilor contribuie

puţin întru explicarea importanţei sociale şi a “calităţii” acestui eveniment. Iar specificul creării

bazei juridice pentru autodeterminarea găgăuzilor constă în aceea că în acest caz nu este vorba

despre formula “cîştigători-păgubaşi”. Şi Comratul şi Chişinăul, care cu onoare au depăşit criza

ce era pe cale să izbucnească, au ieşit drept cîştigători din această situaţie. Astfel, decizia

“chestiunii găgăuze” a contribuit la destinderea atmosferei politice în republică. Este posibil

faptul că asupra acestui proces a influenţat şi conştientizarea de către majoritatea, inclusiv de

către elitele politice din Chişinău şi Comrat, a necesităţii de a soluţiona în mod optim una dintre

chestiunile cruciale în relaţiile interetnice din Republica Moldova [136].

Prevederile constituţionale dădeau posibilitate localităţilor din sudul republicii, fiecăreia

în parte, să obţină statute speciale de autonomie, însă astfel de prevederi nicidecum nu se referă

la reglementări ce ar permite formarea unor regiuni cu statut de autonomie. În dezvoltarea

57

prevederilor constituţionale Parlamentul Republicii Moldova adoptă Legea nr. 344/1994, prin

care depăşeşte cu mult limitele constituţionale, fapt pentru care a fost criticată de nenumărate ori.

Avînd la bază prevederile constituţionale şi legale, autonomia Găgăuziei a fost într-o oarecare

măsură conservată. Majoritatea legilor adoptate ulterior nu rezervau reglementări speciale acestei

unităţi teritoriale autonome, deşi în legea de bază aceasta era învestită cu diverse atribuţii. Pe de

altă parte, această unitate teritorială autonomă a fost învestită cu dreptul de a emite acte normati-

ve locale cu aplicabilitate pe teritoriul respectiv [179].

În anii 1992-1994 sub influenţa reducerii productivităţii în Republica Moldova, situaţia

economică şi socială din regiuni la fel s-a agravat destul de repede. Profesorii, medicii, alţi

lucrători ai sferei bugetare, poliţiştii, în decurs de 3-4 luni, nu-şi primeau salariile. Eficacitatea

mecanismelor de piaţă în economia perioadei de tranziţie era moderată, cauzele obiective din

economie au dus la declinul producţiei industriale şi agrare. Condiţia firească a ruinării

economice din întreg spaţiul uniunii destrămate, sărăcia umilă a populaţiei după bunăstarea din

anii ’70 - ’80 ai secolului XX compromiteau şi liderii şi însăşi ideea statalităţii Republicii

Moldova.

Dezvoltarea economică a regiunilor în perioada dată a condiţionat diferitele direcţii ale

vectorilor lor politici. În pofida caracterului complex şi contradictoriu al situaţiei politice,

teritoriul unde locuiesc găgăuzii nu s-a separat de Republica Moldova. La toate nivelurile se

menţineau relaţiile politice, economice şi culturale cu organele centrale ale Republicii Moldova.

În luna decembrie 1994 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legea ce ţine de legalizarea

statutului aşezărilor teritoriale compacte unde locuieşte în mod predominant populaţia găgăuză.

Astfel, găgăuzii au reuşit să obţină statut de autonomie evitînd violenţa. Legea “Privind statutul

juridic special al Găgăuziei” prevedea alegerea Adunării Populare a Găgăuziei şi a Başcanului

(guvernatorului) autonomiei găgăuze. În anul 1995 autorităţile au organizat un referendum în

raioanele Găgăuziei pentru a stabili care aşezări teritoriale compacte doresc să se alipească la

autonomie. Referendumul de asemenea a stabilit capitala autonomiei – oraşul Comrat [188,

pp.42-46].

În relaţiile dintre Comrat şi Chişinău, în perioada anilor 1994-1999, s-a creat o situaţie

contradictorie, acută. Odată cu venirea la putere în Găgăuzia, în rezultatul alegerilor din anul

1999, a noilor forţe politice în frunte cu başcanul D. V. Croitor şi speakerul M.V.

Chendighelean, la ordinea de zi, deopotrivă cu vechile probleme, au fost introduse şi chestiuni

care reflectau noua situaţie politică atît în republică, cît şi în însăşi autonomie: să existe sau să nu

existe principiile federative în Republica Moldova [232]. Cu alte cuvinte, are minoritatea are

dreptul de a propune majorităţii propriile variante de soluţionare a problemelor, atunci cînd

58

majoritatea pretinde să formeze statul democrat, cînd democraţia se adevereşte a fi nimic altceva

decît dictatura majorităţii?

Însă răspunsul nu este chiar atît de unisens după cum poate să pară la prima vedere.

Specificul Republicii Moldova constă în aceea că: în primul rînd, alianţa a două formaţiuni în

frunte cu liderii Comratului şi Tiraspolului vizează interesele a aproape 2/5 din populaţia

Republicii Moldova; în al doilea rînd, deopotrivă cu majoritatea populaţiei Găgăuziei şi

Transnistriei în însăşi Republica Moldova pot fi găsiţi destui adepţi ai federalismului; în al treilea

rînd, în opinia publică europeană federalismul democrat în calitate de formă a construcţiei statale

a Republicii Moldova părea să fie mult mai atractiv decît unitarismul postsovietic. Adică, de

determinarea justă a statutului Găgăuziei pe bază juridică într-o măsură semnificativă depindea şi

decizia despre statutul nerecunoscutei Republici Moldoveneşti Nistrene, dar şi în general poziţia

actuală a însăşi Republicii Moldova pe harta politică a lumii.

Practic, pe parcursul a zece ani s-a creat situaţia cînd Centru a neglijat unele necesităţi a

Unităţii teritoriale autonome „Gagauz-Yeri”, iar aceasta, la rîndul ei, a neglijat indicaţiile

Centrului şi a instituit propriile reglementări juridice, care în mare parte contravin normelor

naţionale sau chiar le sfidează. Guvernul nu insista să instituie pîrghii pentru a interveni cu un

control al legalităţii privind activitatea autorităţilor unităţii teritoriale autonome, chiar şi atunci

cînd prin Legea nr. 186/1998 privind administraţia publică locală a fost înfiinţată instituţia

prefectului. În unitatea teritorială autonomă, prefectul pentru acest teritoriu nu a fost numit,

inclusiv pe motiv că autorităţile din teritoriul respectiv se opuneau acestui lucru.

În legătură cu acestea are rost de deschis parantezele şi de a determina distanţa

divergenţelor dintre cerinţele Comratului şi rezistenţele Chişinăului. Pentru a ne clarifica trebuie

de revăzut tipurile federalizării din alte state şi posibil, în primul rînd, de luat în consideraţie

experienţa Rusiei, din motivul unei influenţe semnificative a acestui stat asupra politicilor

moldoveneşti. Acest fapt cu atît mai mult este potrivit, deoarece presiunea asupra Găgăuziei,

începută în luna mai a anului 2001, pe de o parte, a coincis după fază cu începutul campaniei

politice în Republica Moldova ce viza consolidarea puterii verticale, iar pe de altă parte, a mers

în contrazicere cu principiul dreptăţii stabilit în Constituţia Republicii Moldova [248].

În discursul actual privind relaţiile dintre Comrat şi Chişinău, precum şi în discuţiile

despre reducerea împuternicirilor UTA Găgăuzia, atenţia participanţilor la discutarea statutului

unităţii teritoriale este concentrată în mai mare măsură asupra statutului însăşi Găgăuziei, decît

statutului limbilor.

În astfel de situaţii, majoritatea politicienilor atît de rang naţional, cît şi din unitatea

teritorială autonomă înţelegeau că starea de incertitudine nu poate continua la nesfîrşit şi fără o

59

soluţionare mai clară la nivel constituţional problema nu va fi scoasă de pe ordinea de zi. Astfel,

după alegerile parlamentare din 2001 spectrul politic la nivel naţional şi la cel al unităţii

teritoriale autonome devine favorabil soluţionării problemelor ce ţin de raporturile dintre centru

şi unitatea teritorială autonomă. D. Croitor, determinînd poziţia sa din anul 2001, afirma: “Da, în

decursul ultimilor ani noi am reuşit să obţinem cîteva progrese în îndeplinirea strictă a legii

“Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” [235]. Într-adevăr, uniunii

teritoriale autonome la începutul anului 2001 i-a fost repartizată proprietatea publică din cota

statală de proprietate. Astfel, în Găgăuzia au rămas unele impozite care mai înainte erau

transferate în Chişinău.

Adunarea Populară a Găgăuziei la rîndul său, prin Decizia din 8 mai 2001 a constituit

Comisia de elaborare a propunerilor privind modificarea şi completarea Constituţiei Republicii

Moldova, a Legii Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” şi aducerea

legislaţiei Republicii Moldova în conformitate cu legea despre statutul Găgăuziei. Luînd în

dezbateri problematica Găgăuziei, Parlamentul, prin Hotărîrea nr. 146/2001, a instituit comisia

pentru elaborarea propunerilor de ajustare a legislaţiei la prevederile constituţionale în ceea ce

priveşte problemele referitoare la statutul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia. în urma mai

multor dezbateri, în cadrul comisiei respective, au fost examinate cîteva proiecte de legi propuse

atît de membrii comisiei ce reprezentau Parlamentul, cît şi de cei desemnaţi de către Adunarea

Populară [250]. Crearea acestor două comisii, după cum s-a elucidat ulterior, s-a adeverit a fi

începutul unei noi spirale ale confruntării politice dintre Centru şi unitatea teritorială autonomă

(UTA). “Noul conflict dintre Chişinău şi Comrat, ce se agrava de pe zi ce trecea, îşi are începutul

în anul 1994 cînd autorităţile oficiale ale Republicii Moldova nu s-au manifestat serios faţă de

necesitatea de a introduce modificări în Constituţia Republicii Moldova, care ar fi consolidat la

cel mai înalt nivel existenţa unităţii teritoriale autonome Gagauz-Yeri” – a declarat preşedintele

comisiei parlamentare permanente privind minorităţile naţionale, M. Sidorov. După părerea lui

M. Sidorov, cînd a fost adoptată Legea “Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-

Yeri)” era necesar de a începe acea procedură de lungă durată şi nu foarte uşoară, pentru ca după

expirarea termenului de aproape şapte ani de relaţii dintre Sud şi Centru acestea să se dezvolte pe

o bază juridică legalizată documental cu caracter civilizat şi neambiguu [192].

Sensul proiectului de lege, elaborat în vara anului 2001, “Privind introducerea

modificărilor şi completărilor în Constituţia Republicii Moldova” se reducea la aceea de a

retrage din legea “Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” acele articole

fundamentale care asigură găgăuzilor şi populaţiei Găgăuziei un statut autonom special. Era

vorba în primul rînd, despre anularea punctului 4 art. 1 conform căruia “în caz de modificare a

60

statutului Republicii Moldova ca stat independent, populaţia Găgăuziei are dreptul la

autodeterminare externă”. Adică, dreptul la ieşirea din componenţa Republicii Moldova dacă

Republica Moldova se va decide la pierderea propriei sale independenţe [179]. După ce a avut loc publicarea proiectului de lege “Privind introducerea modificărilor şi

completărilor în Constituţia Republicii Moldova”, elaborat de partea chişinăueană, s-a desfăşurat

şedinţa organului legislativ superior al Găgăuziei – Adunarea Populară. În preambulul

proiectului de lege al dispoziţiilor adoptat în rezultatul discuţiilor, au fost enumerate încălcările

drepturilor şi libertăţilor stabilite în mod legal ale populaţiei Găgăuziei, fapt care a devenit cauza

agravării situaţiei social-politice şi financiar-economice în unitatea teritorială autonomă.

În particular, era vorba despre faptul că organele centrale ale puterii statale şi

administraţiei Republicii Moldova din momentul adoptării Constituţiei, pe parcursul a şapte ani

(1994-2001), nu au atras atenţie necesară poziţiilor Legii Nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994

“Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” şi dispoziţiilor Parlamentului

Republicii Moldova Nr. 345 din 23 decembrie 1994 “Privind introducerea în acţiune a Legii

”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”, în rezultatul cărora au fost

subminate interesele poporului titular al Găgăuziei prevăzute de actele indicate, precum şi de

Legea organică a Găgăuziei. Cu toate acestea o preocupare deosebită a guvernării Găgăuziei era

determinată, în primul rînd, de încercările Chişinăului de a revedea legea constituţională a

Republicii Moldova “Privind statutul juridic special al Găgăuziei” în vederea reducerii

împuternicirilor UTA; în al doilea rînd, de lipsa de acţiune a puterilor centrale în chestiunile de

introducere a modificărilor în Constituţia în vigoare a Republicii Moldova, cu scopul concordării

reciproce a bazelor legislative ale nivelului republican şi regional, precum şi a chestiunilor de

semnare a acordului “Privind delimitarea împuternicirilor între Republica Moldova şi Găgăuzia”;

în al treilea rînd, de modificarea drepturilor Găgăuziei în chestiunile formării bugetului de

sinestătător, ceea ce contravenea în mod evident cu art. 18 al legii ”Privind statutul juridic

special al Găgăuziei”; în al patrulea rind, de încercările organelor puterii statale ale Republicii

Moldova de a vinde proprietatea pe teritoriul Găgăuziei fără ştirea şi acordul Adunării Populare

în detrimentul intereselor economice ale Găgăuziei [5].

Unul dintre articolele-cheie Constituţiei Republicii Moldova conţine norma de drept

fundamentală: “Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova”, care se

realizează în mod direct şi prin intermediul organelor “reprezentative sub formele stabilite prin

Constituţie”. Cu toate acestea, principiul divizării puterilor presupune funcţionarea de

sinestătătoare a ramurilor puterii în limitele competenţei lor. Persoana “reprezentantului

61

Guvernului” (punctul 3 art. 111 al proiectului), fiind oficială a organelor executive, încalcă

sistemul de reţineri şi contragreutăţi, stabilite prin Constituţia Republicii Moldova. Încredinţarea

preşedintelui puterii executive a sarcinilor de coordonare a funcţiilor UTA vine în contradicţie cu

esenţa principiului de divizare a puterilor şi nu corespunde bazelor ordinii constituţionale a

Republicii Moldova.

Adoptarea Legii despre statutul UTA şi introducerea modificărilor necesare în Constituţia

Republicii Moldova presupune o delimitare obligatorie a subiectelor ce ţin de competenţa

organelor de putere şi administrare ale Republicii Moldova şi UTA. Reprezentantul Guvernului,

împuternicit cu „realizarea funcţiilor statului”, de fapt înlocuieşte prin sine integrul sistem de

organe ale puterii şi administrării UTA. Prin aceasta se stabileşte dualitatea puterii care în viitor

este în stare să paralizeze funcţionarea normală a structurilor puterii, deoarece în conformitate cu

Codul (Legea Fundamentală) Găgăuziei şi legea “Privind statutul juridic special al Găgăuziei

(Gagauz-Yeri)” funcţiile date sunt rezervate guvernatorului (başcanului) Găgăuziei. Formularea

gen “Controlul administrativ” ne permite să tragem concluzia că structurile puterii se află în

subordonarea administrativă directă a organelor centrale ale puterii Republicii Moldova.

Totodată, reeşind din esenţa juridică a noţiunii de “administrativ”, structurile date ale Republicii

Moldova sunt organe strict executive care astfel sunt în drept de a controla şi organele

reprezentative, şi cele juridice. Prin aceasta se încalcă principiul superiorităţii legii şi neadmiterii

intervenţiei în activitatea structurilor UTA, care îndeplinesc funcţiile lor în limitele competenţei

lor.

Astfel, “modificările şi completările în Constituţia Republicii Moldova” propuse de

organele respective de la Chişinău, după părerea celor din Comrat, nu lărgesc, ci mai degrabă

reduc şirul de împuterniciri ale UTA. În acelaşi timp aceasta presupune anularea, în primul rînd,

a Codului (Constituţiei) Găgăuziei şi Legii “Privind statutul juridic special al Găgăuziei

(Gagauz-Yeri)”. În al doilea rînd, devierea legislatorilor de la Chişinău în partea afirmării de mai

departe a Republicii Moldova în calitate de stat unitar, fapt prin care se ignoră experienţa celor

şapte ani de existenţă a autonomiei găgăuze, care reprezinta aproape unicul exemplu de

soluţionare eficientă a problemelor în sfera relaţiilor statale din tot spaţiul postsovietic. Proiectul

de la Chişinău nu conţinea o noţiune concretă a termenului de “autonomie”: în conformitate cu

canoanele teoriei de drept “unitatea autonomă” poate fi determinată ca o noţiune generalizată

aplicată în raport cu republicile autonome, cu regiunile, ţinuturile şi alte entităţi autonome. În

textul proiectului lipsea directiva unei forme concrete de autonomie, iar în acelaşi timp proiectul

limita noţiunea de “autonomie” la funcţiile juridice, deoarece în şirul de entităţi administrativ-

62

teritoriale ale Republicii Moldova o astfel de formă de autoadministrare locală, precum este

UTA, lipseşte în genere.

Numărul pagubelor, în concluzia experţilor şi deputaţilor Adunării Populare a Găgăuziei,

punea în pericol realizările principale ale Găgăuziei în completarea suveranităţii sale cu conţinut

real. Acestea puteau să provoace destabilizarea situaţiei generale din UTA.

În dispoziţia, adoptată de către Adunarea Populară în rezultatul discuţiilor referitor la

situaţia social-politică din Găgăuzia, se relata următoarele:

1. “De a considera acţiunile conducerii Republicii Moldova faţă de Găgăuzia drept o

metodă de constrîngere economică a poporului Găgăuziei cu scopul de a discredita

puterea în funcţiune a Găgăuziei.

2. De a recunoaşte că autorităţile Republicii Moldova, jucînd rolul de garant întru

realizarea completă şi necondiţionată a împuternicirilor Găgăuziei stabilite prin legea

Republicii Moldova ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” din

23 decembrie 1994, prin acţiunile lor destructive pot epuiza totalmente încrederea

poporului găgăuz.

3. De a ordona comisiilor permanente ale adunării naţionale a Găgăuziei şi structurilor

puterii executive a Găgăuziei, de a trece la formarea bazei legislative necesare pentru

activitatea vitală normală a Găgăuziei.”

În această declaraţie comisia de la Comrat a ajuns la concluzia inacceptabilităţii

proiectului de lege de la Chişinău, care în esenţă însemna eliminarea statutului special al

Găgăuziei stabilit prin referendumul populaţiei Găgăuziei în procesul de intrare a tuturor

aşezărilor populate de găgăuzi în componenţa unităţii teritoriale autonome (UTA). Norma de

drept, inclusă în proiectul de lege de la Chişinău, despre faptul că teritoriul Republicii Moldova

din punct de vedere administrativ se subdivizează în oraşe, raioane şi sate (punctul 1 art. 10 al

proiectului) dacă nu excludea, atunci cel puţin nu presupunea legitimitatea existenţei Găgăuziei

în calitate de unitate administrativ-teritorială autonomă a Republicii Moldova. Modelul propus

puţin se diferenţia de modelul unui raion obişnuit. Mai mult, norma de drept din proiect “pot fi

acordate forme deosebite şi condiţii ale autonomiei” a creat posibilităţi de subiectivism şi a

determinat dependenţa Găgăuziei faţă de autorităţile centrale. Norma, existentă mai înainte în

Legea ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”, despre aceea că

”pămînturile, subsolurile, apele, lumea vegetală şi animală, alte resurse naturale …; ce se află pe

teritoriul Găgauziei sunt proprietatea poporului Republicii Moldova şi, în acelaşi timp, baza

economică a Găgauziei” are un caracter controversat. În primul rind din această normăeste

exclusă directiva despre faptul cui îi aparţine proprietatea mobilă şi imobilă care nu este de

63

natură particulară, iar în al doilea rînd proprietarul bunurilor enumerate este declarat nu

“poporul”, ci „statul”, ceea ce în practică poate să se transforme în proprietatea birocraţiei din

organele centrale ale puterii [80].

Tendinţa de a reduce împuternicirile publice ale organelor autorităţilor UTA putea fi

evident remarcată în proiectul chişinăuean de modificare a normei (punctul 2, art.111) conform

căreia “organele reprezentative ale puterii unităţii teritoriale autonome pot fi dizolvate în cazul în

care acţiunile lor sunt contrare poziţiilor Constituţiei”. În şirul principalelor împuterniciri ale

Parlamentului Republicii Moldova, stabilite prin Constituţia Republicii Moldova, norma de drept

corespunzătoare declară: “Parlamentul Republicii Moldova stopează activitatea organelor

administraţiei publice locale în cazurile prevăzute de lege”. Comisia de la Comrat se opunea

acestei Legi din mai multe motive:

− În primul rînd, evaluarea „stopează” şi “dizolvă” nu înseamnă unul şi acelaşi lucru;

− În al doilea rind, în Constituţie e vorba despre o “activitate”, şi nu o “existenţă” a

organelor;

− În al treilea rînd, normele Constituţiei Republicii Moldova se referă la organele

„administrţiei locale”, şi nu la organele unităţilor teritoriale autonome.

La acea perioadă concluziile Comisiei de la Comrat faţa de Legii ”Privind statutul

juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”, propus din partea Comisiei de la Chişinău, au fost

următoarele:

− Proectul Legii ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” stabileşte

prioritatea voinţei legislatorului moldovenesc faţă de rezultatele referendumului

naţional, desfăşurat în toate aşezările cu populaţie densă ale Găgăuziei la intrarea lor

în componenţa UTA, ceea ce presupune identitatea ordinii de determinare a statutului

şi împuternicirilor UTA şi a modificării lor;

− Legii ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” nu conţine garanţii

care ar interzice schimbarea unilaterală a statutului UTA de către organele puterii

Republicii Moldova;

− Legii ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” nu oferă garanţiile

necesare pentru apărarea drepturilor colective şi individuale ale locuitorilor Găgăuziei

(inclusiv drepturile inalienabile ale poporului Găgăuziei la autodeterminare, la

păstrarea identităţii sale istorice, etnice şi culturale);

64

− Legii ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” ignoră dreptul

poporului Găgăuziei la formarea organelor de putere şi realizarea nemijlocită a

propriei sale suveranităţi;

− Legii ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” creează condiţii

pentru ştirbirea integrităţii sistemelor organelor de putere şi administrative găgăuze şi

intervenţia în componenţa internă exclusivă a UTA. Introducerea institutului

“reprezentantul Guvernului” în practică putea să semnifice o dualitate de putere,

dezordine şi haos în mecanismul de conducere al Găgăuziei şi, în esenţă, eliminarea

autonomiei Găgăuziei;

− Legii ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” determină statutul

Găgăuziei la nivel inferior în raport cu statutul unui raion obişnuit, lăsînd în

competenţa UTA doar chestiunile referitor la gospodăria publică;

− Legii ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” nu creează

suporttul juridic pentru descentralizarea puterii şi finanţelor, pentru repartizarea şi

divizarea clară în continuare a împuternicirilor dintre Centru şi UTA;

− Legii ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” nu presupune

dreptul Găgăuziei de a participa în politica externă şi internă a Republicii Moldova în

chestiunile ce vizează interesele Găgăuziei [81].

La rîndul lor, experţii de la Chişinău, au adus argumente proprii vis-a-vis de calitatea

imperfectă a proiectului respectiv de Lege. De exemplu, după părerea experţilor de la Chişinău

însăşi denumirea legii conţine prevederi neconforme spiritului şi normelor constituţionale.

Astfel, cuvintele „Gagauz-Yeri” în traducere înseamnă „pămîntul găgăuzilor”, ceea ce este o

sfidare a adevărului istoric şi a dreptăţii. Găgăuzii s-au stabilit pe teritoriile ţării noastre, aşa cum

am arătat, în secolul XIX, prin urmare, ei nu pot pretinde la teritorii naţionale, iar afirmaţiile

unor autori ai legii respective precum că terenurile în Republica Moldova se privatizează şi,

oricum, devin proprietatea cetăţenilor de origine găgăuză, reprezintă o necunoaştere a regimului

proprietăţii funciare. Aceste erori ridicate la rang de lege contrazic prevederile stabilite de art.

III, alin. (1) şi (4) din Constituţie şi urmează a fi omise.

O altă situaţie de neconstituţionalitate, dar care a fost depăşită prin operarea modificărilor

în Constituţie, se referă la faptul că, în redacţia iniţială, art. III din Constituţie prevedea

posibilitatea atribuirii unor forme şi condiţii speciale de autonomie doar unor localităţi din sudul

republicii şi nicidecum unor unităţi administrativ-teritoriale de nivelul doi. Localitatea este o

aşezare umană care poate fi, totodată, şi o unitate administrativ-teritorială, iar raionul sau

65

unitatea teritorială autonomă cu statut special sînt doar unităţi administrativ-teritoriale ce includ

mai multe localităţi, şi nu pot fi calificate, în acelaşi timp, drept localităţi. Astfel, autonomia

specială rîvnită de găgăuzi la nivelul unităţii teritoriale autonome nu avea suport constituţional.

Această situaţie a fost salvată prin constituţionalizarea Unităţii teritoriale autonome „Gagauz-

Yeri”.

In preambulul legii şi în art. 1 se utilizează astfel de sintagme ca: „popoare”, „necesităţi

naţionale”, „sinestătornicie politică”, „popor găgăuz puţin numeros”, „formă de autodeterminare

a găgăuzilor”, „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul

Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”, care nu pot fi acceptate nici sub aspect

ştiinţific, nici sub aspect juridic. Tendinţa etniilor minoritare de a-şi păstra identitatea, cultura,

limba, tradiţiile etc. este înţeleasă doar dacă aceasta se face fără a se afecta atingere elementele

esenţiale ale unui stat - suveranitate, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea. Or, această

cerinţă nu este nici pe departe respectată de Legea nr. 344/1994, iar la o analiză mai detaliată se

evidenţiază elemente specifice unui stat federal. Soluţia acestor probleme a fost dedusă din noile

modificări constituţionale, care au stabilit că în unitatea teritorială autonomă există o populaţie

care s-a autodeterminat ca parte a poporului Republicii Moldova şi cu poporul acestei ţări. Prin

urmare, prevederile legii menţionate urmează a fi omise.

Analiza termenilor utilizaţi demonstrează că aceştia sînt improprii unităţii teritoriale

autonome Găgăuze. Astfel, noţiunea „naţional” este aplicată contrar înţelesului constituţional al

acesteia. „Naţional” trebuie definit ca ceva ce este propriu sau aparţine unei naţiuni, unui stat;

care caracterizează o naţiune, un stat; care se referă la o naţiune, la un stat sau le reprezintă. Se

impune şi definirea termenului „naţiune” - comunitate stabilă de oameni, constituită istoriceşte

ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică,

care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a

sorţii comune [44, p. 671]. Aceste definiţii şi retrospectiva rapoartelor prezentate în Consiliul

Europei permit a remarca faptul că etnia găgăuză nu constituie o naţiune, fiind doar o minoritate

etnică, lingvistică etc., şi nu una naţională. Aserţiunea cuprinsă în subalin. 2 din preambul,

precum şi acela de acelaşi ordin din textul legii sînt în contradicţie cu art. 10 din Constituţia

Republicii Moldova, care dispune că „statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor

la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi

religioase”. Astfel de calificative sînt şi în convenţiile internaţionale în domeniul protecţiei

drepturilor minorităţilor la care Republica Moldova este parte. Or, conform art. 4 din Constituţie,

„dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în

concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la

66

care Republica Moldova este parte”. În acest sens, se aduce o viză directă şi art. 2 din Constituţie

consacrat suveranităţii şi puterii de stat.

După mai multe dezbateri politice în cadrul Parlamentului şi în afara acestuia.

Legislativul adoptă, cu unele modificări şi corectări, la 25 iulie 2003 Legea nr. 344-XV pentru

modificarea Constituţiei Republicii Moldova, conform căreia se constituţionalizează unitatea

teritorială autonomă Găgăuzia şi se determină statutul acesteia. Ea devine o unitate

administrativ-teritorială care, alături de sate, oraşe şi raioane, asigură, potrivit art. 110 din

Constituţie, organizarea administrativă a teritoriului Republicii Moldova [6]. Sintagmele prin care se constată că autonomia Găgăuziei este o formă de autodeterminare

a găgăuzilor accentuează decizia hotărîtă a populaţiei din teritoriul respectiv, ca parte a poporului

Republicii Moldova, de a-şi realiza interesele şi de a se administra într-o manieră autonomă în

cadrul poporului Republicii Moldova şi cu acest popor, fără a prejudicia integritatea şi

inalienabilitatea teritoriului ţării. Prin prevederile constituţionale care accentuează că Găgăuzia

este parte integrantă şi inalienabilă a Republicii Moldova legiuitorul constituant reiterează

prevederile art. 3 din Constituţie, care stabilesc că teritoriul Republicii Moldova este inalienabil.

Accentuarea faptului că Găgăuzia este parte integrantă şi inalienabilă a Republicii Modova

scoate în evidenţă ca-racterul.juridic al teritoriului ţării de care este legată pentru totdeauna

Găgăuzia. Principiul potrivit căruia Găgăuzia este parte integrantă a Republicii Moldova

semnifică faptul că această unitate teritorială autonomă nu poate să-şi realizeze autonomia în

afara Republicii Moldova.

Acest principiu întăreşte principiul inalienabilităţii teritoriului, care înseamnă interzicerea

înstrăinării lui sub orice formă. Astfel, prevederile constituţionale interzic abandonarea,

pierderea prin prescripţie, cesiune, donaţie sau înstrăinare a terenului în folosul Găgăuziei.

Efectuarea oricărei acţiuni din cele menţionate este ilegală şi interzisă de Constituţie.

Inalienabilitatea înseamnă, de asemenea, imposibilitatea oricărui alt stat de a exercita atribute de

putere asupra Găgăuziei, indiferent de motivele care pot fi invocate.

Principiile menţionate pun în valoare alte două principii de care este legată Găgăuzia, cel

al indivizibilităţii teritoriului şi cel al unităţii statului. Indivizibilitatea teritoriului în contextul

analizat semnifică evident unitatea lui şi este în strînsă legătură cu inalienabilitatea. Indivizibili-

tatea teritoriului nu poate fi interpretată ca o interzicere de a organiza teritoriul sub aspect

administrativ în unităţi administrativ-teritoriale, inclusiv autonome, cu statut special.

Cît priveşte principiul referitor la caracterul de stat unitar, acesta este evidenţiat în

prevederile art. 109 din Constituţie, prin care se stabileşte că principiul autonomiei, fie şi

67

autonomie specială, nu poate afecta caracterul de stat unitar al Republicii Moldova. Prin urmare,

autonomia Găgăuziei, oricît de largă ar fi ea, este una administrativă, iar competenţa autorităţilor

Găgăuziei sau, după caz, a stabilimentelor publice este de a rezolva problemele autonomiei în

cadrul unui stat unitar, şi nu în afara acestuia [40, pp. 306-307]. În continuare, prevederile constituţionale se referă la competenţele Găgăuziei, care

soluţionează de sine stătător, în limitele competenţei sale, potrivit prevederilor Constituţiei

Republicii Moldova, în interesul întregii populaţii, problemele cu caracter politic, economic şi

cultural. Din acest text constituţional urmează să desprindem noţiunea „soluţionează de sine

stătător”, care reiterează autonomia şi accentuează imposibilitatea intervenţiei autorităţilor

centrale în rezolvarea problemelor ce ţin de competenţa Unităţii teritoriale autonome „Gagauz-

Yeri” garantate prin Constituţia Republicii Moldova şi legi, decît în situaţia în care se impune,

după caz, potrivit legislaţiei. O altă noţiune care necesită a fi evidenţiată este „în interesul întregii

populaţii”, fapt ce accentuează existenţa în cadrul acestei autonomii a unei populaţii ca parte

integrantă a poporului Republicii Moldova, şi nu a unei etnii găgăuze, cum se mai afirmă. Cît

priveşte problemele care pot fi rezolvate în cadrul autonomiei, Constituţia stabileşte că acestea

pot fi de ordin politic, economic şi cultural.

Prin alin. (2) al art. III din Constituţie legiuitorul constituant stabileşte că pe teritoriul

unităţii teritoriale autonome Găgăuzia sînt garantate toate drepturile şi libertăţile prevăzute de

Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova. Aceste prevederi constituţionale reiterează

principiul supremaţiei legislaţiei naţionale în raport cu legislaţia locală, stabilesc garanţii

suplimentare în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile omului şi interzic limitarea lor prin acte

normative locale.

Următoarele prevederi ale art. III stabilesc că în unitatea teritorială autonomă Găgăuzia

activează organe reprezentative şi executive potrivit legii. Aceste prevederi constituţionale,

completate cu cele de la art. 73 din legea supremă, se referă în mod special la Adunarea Populară

a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, ca autoritate reprezentativă şi lasă pentru a fi

reglementate la nivel de lege care vor fi autorităţile executive, menţionîndu-se doar faptul că

acestea au suport constituţional. Modalitatea de organizare şi funcţionare a acestor autorităţi,

precum şi atribuţiile cu care vor fi învestite rămîn a fi reglementate prin lege.

În continuare, legiuitorul constituant dezvoltă principiile indivizibilităţii şi

inalienabilităţii teritoriului Republicii Moldova, accentuînd că unitatea teritorială autonomă

Găgăuzia nu dispune de teritoriu propriu şi de alte bunuri, însă în acest sens se stabileşte că

pămîntul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul

68

unităţii teritoriale autonome Găgăuzia sînt proprietate a poporului Republicii Moldova şi

constituie, totodată, baza economică a Găgăuziei. Astfel, Constituţia determină în mod expres că

pămîntul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, precum şi alte resurse naturale fac

obiectul exclusiv al proprietăţii de stat şi nu pot aparţine unităţii teritoriale autonome respective.

Prin prevederile alin. (5) din art. III al Constituţiei legiuitorul constituant vine cu garanţii

financiare pentru unitatea teritorială autonomă Găgăuzia, stabilind că aceasta dispune de buget

propriu formulat în cadrul respectării procesului bugetar în conformitate cu normele stabilite în

legea care reglementează statutul special al Găgăuziei [40, pp. 307-308].

Una din problemele ce nu-şi putea găsi rezolvare viza controlul activităţii autorităţilor

unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, dar, o dată cu modificările constituţionale aceasta şi-a

găsit soluţia la nivel constituţional. Astfel, alin. (6) din art. III al Constituţiei stabileşte ur-

mătoarele: controlul asupra respectării legislaţiei Republicii Moldova în unitatea teritorială

autonomă Găgăuzia se exercită de Guvern, în condiţiile legii. Practic, legiuitorul constituant

obligă Guvernul să exercite controlul administrativ asupra activităţii autorităţilor din cadrul Gă-

găuziei. Astfel, normele constituţionale instituie în principal controlul de legalitate asupra

activităţii autorităţilor din cadrul Găgăuziei, însă, odată instituit la nivel constituţional, controlul

va putea fi efectuat atît la nivel politic de către legislativ, fie direct, fie prin intermediul contro-

lului Guvernului, cît şi la nivel administrativ de către Guvern, Curtea de Conturi, avocatul

parlamentar sau pe cale judecătorească.

De asemenea, în cadrul determinării statutului Găgăuziei, Constituţia abilitează Adunarea

Populară a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia cu dreptul de iniţiativă legislativă, lăsînd ca

prin lege să se determine modalitatea de realizare a unui astfel de drept. Considerăm că dreptul

Adunării Populare; la iniţiativă legislativă trebuie interpretat prin prisma intereselor pe care le

urmăreşte legiuitorul constituant de a le proteja în raport cu puterea centrală. Astfel, acest drept

trebuie să vizeze doar interesele unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, iar Adunarea Populară

trebuie să poată înainta proiecte de legi pentru a soluţiona probleme cu care se confruntă

autorităţile din teritoriu. Procedura legislativă trebuie să condiţioneze dreptul Adunării Populare

la iniţiativă legislativă cu necesitatea avizării proiectelor de legi de către autorităţile centrale de

specialitate ale administraţiei publice şi cu acceptul Guvernului, pentru ca astfel de proiecte să

poată fi examinate în cadrul Parlamentului.

O altă garanţie constituională stipulează că statutul special al unităţii teritoriale autonome

Găgăuzia se stabileşte prin lege organică, după adoptare aceasta putînd fi modificată doar cu

votul a cel puţin trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi în Parlament.

69

De menţionat că prevedeiile constituţionale de ultimă oră au stabilit garanţii suficiente

pentru existenţa şi funcţionarea unităţii teritoriale autonome Găgăuzia şi au determinat statutul

acesteia în cadrul Republicii Moldova. În felul acesta, populaţiei din acest teritoriu i se oferă

posibilitatea de a se administra de sine stătător în mod autonom şi de a-şi realiza interesele cu

max mă eficienţă, ţinînd cont de necesitatea păstrării identităţii şi specificului cultural, limbii şi

tradiţiilor etc.

La 15 octombrie 2001 în Parlamentul Republicii Moldova a fost depus proiectul “Legii

privind introducerea modificărilor şi completărilor în Constituţia Republicii Moldova”, pregătit

de către Comisia Specială privind elaborarea propunerilor de aducere a legislaţiei în concordanţă

cu dispoziţiile Constituţiei ale Republicii Moldova în chestiunile ce ţin de statutul special al

UTA Găgăuzia.

Analiza documentelor pregătite de fiecare parte, şi Chişinăul, şi Comratul, ne oferă

motive pentru a concluziona că poziţiile doctrinale ale fiecărei din părţi sunt similare. Comratul,

în şirul său de pretenţii exagera nivelul de independenţă, de parcă uita că ignoră principiile

fundamentale ale Constituţiei Republicii Moldova expuse în art. 1 despre Moldova ca de stat

suveran independent, integru şi indivizibil şi în art. 3 despre inalienabilitatea teritoriului său. În

timp ce Comratul solicita confederalismul, sperînd să obţină cel puţin federalismul, Chişinăul

insista pe un unitarism strict, înţelegînd că este nevoit să facă unele cedări spre federalismul.

Astfel, avea loc tîrgul politic.

Consolidarea constituţională a statutului special al Găgăuziei

Parlamentul Republicii Moldova, fiind sub presiunea permanentă a mobilizării politice,

solidar cu elita politică din Găgăuzia şi în concordanţă cu responsabilităţile acceptate de către

Republica Moldova îndată ce a devenit membru al Consiliului Europei (1995), în perioada anilor

2001 – 2004, a realizat un şir de paşi semnificativi întru perfecţionarea în continuare a

dezvoltăriii constituţionale a Republicii Moldova, inclusiv paşi orientaţi spre consolidarea

constituţională a statutului Găgăuziei [136].

După cum deja s-a menţionat, Parlamentul Republicii Moldova la a XV-a sesiune a creat

o comisie specială sub conducerea lui V. Mişin privind elaborarea propunerilor de consolidare

constituţională a statutului Găgăuziei. În componenţa Comisiei au fost incluşi reprezentanţii atît

ai autorităţilor centrale, cît şi ai Găgăuziei. Legea “Privind introducerea modificărilor în

Constituţia Republicii Moldova”, fiind avaluată cu succes de către Comisia Veneţiană care a

70

remarcat proiectul de lege drept un pas pozitiv în dezvoltarea constituţională a Republicii

Moldova, a fost adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova la 25 iulie 2003.

Semnificaţia principală a legii adoptate constă în consolidarea constituţională a statutului

Găgăuziei, în afirmarea constituţională a bazei juridice a dispoziţiilor şi garanţiilor din care se

formează statutul Găgăuziei. Una dintre principalele inovaţii, de altfel nefiind lipsită de

declarativitate, poate fi considerată dotaţia (conform art.73) Adunării Populare a unităţii

teritoriale administrative (UTA) Găgăuzia cu dreptul de iniţiativă legislativă deopotrivă cu

deputaţii Parlamentului, Preşedintele şi Guvernul Republcii Moldova. O depăşire a insuficienţei

de sens a Constituţiei Republicii Moldova din anul 1994 vis-a-vis de unitatea teritorială

Găgăuzia a devenit apariţia a însuşi cuvîntului Găgăuzia în textul Constituţiei înnoite. Punctul 1

art. 110 din noua publicaţie prevede: “În raport administrativ teritoriul Republicii Moldova este

divizat în sate, oraşe, raioane şi unitatea teritorială administrativă Găgăuzia”. O ţintă îndepărtată

a punctului 2 al aceluiaşi articol constă în încercarea de a garanta un statut nu mai inferior

autonomiei nerecunoscutei Republici Transnistrene. În conformitate cu acest articol

consituţional, la fel nelipsit de neclarităţi, “aşezărilor teritoriale compacte din stînga Nistrului pot

să li se atribuie forme şi condiţii de autonomie speciale în concordanţă cu statutul special, stabilit

prin legea organică”.

Încă o dovadă a faptului cît de departe a mers activitatea legislativă a parlamentarilor

moldoveni privind determinarea statutului Găgăuziei la nivel constituţional, ne serveşte art. 111

care permite Găgăuziei de a se dezvolta cu fermitate în diverse sfere ale activităţii vitale,

bazîndu-se în acelaşi timp atît pe garanţiile clare de existenţă a însăşi autonomiei, cît şi pe

instituţiile sale fundamentale. Este puţin probabil de a găsi în întreg spaţiul postsovietic unele

dispoziţii consitutţionale similare celor ce sunt expuse în art. 111. Conform acestui articol, în

primul rînd, Găgăuziei îi este consolidat statutul de unitate teritorială administrativă care

reprezintă prin sine, nici mai mult, nici mai puţin, forma autodeterminării găgăuzilor. Cu alte

cuvinte, la un nivel constituţional superior găgăuzii au fost recunoscuţi drept o unitate etnică de

sinestătătoare, avînd baza pentru a deveni subiect de drept. Dat fiind că găgăuzii sunt un subiect

dreptului de grup, destul de rar întîlnit în jurisprudenţă, unitatea teritorială autonomă reprezintă o

unitate teritorială destul de rară pentru spaţiul postsovietic, o unitate care este parte componentă

şi integrantă a Republicii Moldova.

În al doilea rînd, conform punctului 3 al aceluiaşi articol, în unitatea teritorială autonomă

Găgăuzia funcţionează pe bază legitimă a Constituţiei Republcii Moldova organele

reprezentative şi executive ale puterii.

71

În al treilea rînd, “pămînturile, subsolurile, apele, lumea animală şi vegetală, alte resurse

naturale care se află pe teritoriul unităţii teritoriale autonome, după cum prevede punctul 4 al

aceluiaşi articol, sunt proprietatea poporului Republicii Moldova şi în acelaşi timp baza

economică a Găgăuziei”.

Cu recunoaşetera statutului special al Găgăuziei este corelată acea parte a art. 111 în care

se menţionează că bugetul unităţii teritoriale autonome se formează în concordanţă cu normele

stabilite de legea organică. O abordare serioasă a chestiunii privind recunoaşterea statutului

Găgăuziei este confirmată şi prin faptul că modificările în legea organică, care reglementează

statutul special al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, sunt aprobate de către 3/5 din numărul

voturilor deputaţilor aleşi în parlament.

La seminarul practic, organizat la iniţiativa Misiunii OSCE în Republica Moldova

privind problema relaţiilor dintre centru şi regiuni, au fost elaborate declaraţii şi recomandări. În

acestea se conţinea apelul către Guvernul şi Parlamentul Republicii Moldova, precum şi către

Comitetul Executiv şi Adunarea Populară a Găgăuziei de a reglementa relaţii mai strînse de

cooperare dintre organele centrale ale puterii Republicii Moldova şi organele regionale ale

administrării publice a Găgăuziei.

Misiunea OSCE, urmărind scopul atotcuprinzător de a transpune în viaţă cu succes

acordul privind autonomia Găgăuziei din anul 1994, le-a solicitat Guvernului şi Parlamentului

Republicii Moldova, Comitetului executiv şi Adunării Populare a Găgăuziei de a continua

consultările, şi, în particular:

− de a înlătura şi a evita contradicţiile dintre legislaţia moldovenească ordinară şi cea

organică, şi Codul Găgăuziei cu legislaţia regională găgăuză, pe de o parte, şi Legea

privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) sau Constituţia Republicii

Moldova, pe de altă parte;

− de a crea fundamentul juridico-instituţional al schimbului regulat de informaţie, al

coordonării acţiunilor administrative şi legislative, precum şi al consultărilor regulate

dintre organele puterii centrale şi regionale cu scopul de a încerca depăşirea

divergenţelor la etapa iniţială.

Content-analiza documentelor despre dialogul dintre Comrat şi Chişinău încă o dată ne

convinge de faptul că “dreptatea, după cum remarcă John Rawls, nu permite ca pierderea

libertăţii de către unii să fie justificată prin mari bunuri pentru alţii”[168].

Astfel, încheind paragraful dat, ajungem la concluzia că în conflictele politice dreptul,

privit în calitate de regulator important şi cel mai raţional factor al relaţiilor sociale, este capabil

şi trebuie să fie unica sursă de soluţionare a situaţiilor politice apărute, care ameninţă să evolueze

72

în conflict, deoarece doar în statul cu adevărat democratic şi de drept societatea deleghează şi

obligă dreptul de a reglementa toate relaţiile care apar în ea. Din această cauză, acordîndu-i

dreptului prerogativa de soluţionare a conflictelor politice, societatea, totodată, face primul pas

de a fi recunoscut de către societatea mondială fiind civilizată şi democratică [159].

Aplicarea dreptului în soluţionarea conflictelor politice devine garant al soluţionării lor

finale. Însă părţile participante sau cele implicate în conflictul politic trebuie să meargă la

anumite limitări, cedări în formarea blocului de acte juridice orientate spre soluţionarea lui.

Pe plan sociologic este important de diferenţiat două nivele de desfăşurare a conflictului.

În primul rînd, acesta este conflictul în dimensiunile întregului spaţiu politic; de regulă, acesta

este conflictul privind legitimitatea puterii, recunoaşterii-nerecunoaşterii ei, susţinerii sau

ostilităţii faţă de structurile puterii.

Cel de-al doilea nivel al conflictului reflectă contradicţiile din interiorul structurilor de

putere privind volumul împuternicirilor puterii. În această luptă esenţa procesului politic este

următoarea: un politician adevărat îl supune fiecare moment al vieţii sale sarcinii de lărgire a

propriei sale influenţe politice, asigurării, susţinerii şi cîştigării unui spaţiu politic nou în

detrimentul oponentului sau adversarului său.

În opinia noastră, jurisdicţia democratică a politicii naţionale în Republica Moldova

cuprinde în sine:

− optimizarea structurii statale a Republicii Moldova pe baza unor elemente federative,

care ar fi una dintre sarcinile prioritare ale politicii interne;

− realizarea drepturilor cetăţenilor legate de apartenenţa lor etnică, de asigurarea

diverselor forme de autodeterminare şi autoorganizare. Cu toate acestea este

importantă recunoaşterea legitimităţii autonomiei cultural-naţionale;

− luarea în consideraţie a necesităţilor dezvoltării poporului moldovenesc drept unul

dintre principalele suporturi ale statalităţii.

Realizarea poziţiilor date necesită perfecţionarea în continuare a activităţii atît a puterii

legislative, cît şi a altor ramuri ale puterii, a coordonării lor în practica politică zilnică. O astfel

de abordare, după cum ne demonstrează experienţa din Găgăuzia privind soluţionarea situaţiilor

conflictuale, permite de a obţine rezultate pozitive de lungă durată.

73

3. MODALITĂŢI DE SOLUŢIONARE A CONFLICTULUI POLITIC

TRANSNISTREAN

Frecventele zguduiri, crize, contradicţii cu care s-a ciocnit ţara noastră pe parcursul

multiplelor încercări de realizare a transformărilor sociale, o urmăresc şi la etapa actuală, ceea ce

dă naştere unor diverse zvonuri şi discuţii cu privire la dezvoltarea actuală şi de perspectivă a

Republicii Moldova. Totodată, în baza diferitor cercetări dedicate analizei conflictelor politice în

Republica Moldova, corelate cu diverse schimbări apărute în rezultatul ciocnirilor părţilor, tot

mai des apare întrebarea: încontro merge Moldova? Orientarea ipotetică şi prognostică a

numeroaselor cercetări a dat naştere la diverse variante de dezvoltarea posibila a Moldovei pe

viitor[53, 59].

După cum se ştie faptul, dezvoltarea politică moldovenească se manifestă astăzi ca avînd

diverşi vectori care, în acelaşi timp, se orientează nu numai spre direcţii, ci şi în esenţă spre

diferite dimensiuni [58, 71, 93].

Este specific faptul că posibilitatea dezvoltării în continuare a Republicii Moldova prin

prisma tendinţelor autoritare nu este exclusă de nici un cercetător, tendinţe destul de justificate şi

confirmate de către desfăşurarea actuală a evenimentelor[102]. Noi considerăm, în particular, că

astăzi în condiţiile lipsei unei experienţe democratice reale din partea elitelor moldoveneşti şi a

maselor populare, inalienarea parţială de la idealurile unei democraţii complete poate să se

transforme în refuzul de la democraţie în genere. În aceste condiţii, după părerea lor, reculul spre

autoritarism este inevitabil. Cauza reculului spre autoritarism o vedem în înrădăcinarea

tradiţională a elementelor autoritarismului în structura puterii, ceea ce astăzi îndepărtează în mod

semnificativ sistemul politic existent astăzi de la idealul unei democraţii mature de tip

occidental.

3.1. Evoluţia procesului de soluţionare a conflictului

Conflictul politic este un fenomen social, un proces structuralizat care trece prin

anumite stadii ce reprezintă în esenţă o modalitate specifică de soluţionare a chestiunilor

politice semnificative, chestiuni care sunt vital necesare la un anumit moment al evoluţiei

socio-politice cel puţin pentru una dintre părţile conflictuale, soluţionarea cărora în

condiţii concrete nu este posibilă prin nici o cale după părerea a cel puţin uneia din părţi.

Dimensiunea şi profunzimea schimbărilor care au apărut în Moldova în a doua jumătate a

anilor ’80 a produs în sfera un interes ştiinţifico-politic firesc, în primul rînd, faţă de chestiunea

74

de orientare, faţă de posibilele variante de tranziţie a Republicii Moldova în spaţiul socio-istoric,

faţă de specificul statului moldovenesc. Şi, în mod corespunzător, faţă de rezultatele aşteptate

sau mai degrabă probabile ale perioadei de tranziţie [155].

Demersul propus de noi de a analiza evoluţia postsovietică a Republicii Moldova în

lumina teoriilor conflictului politic prin intermediul proceselor de transformare, prevăzute de

către aceste teorii nu este întîmplătoare. Valorificarea tematicii date are caracter istoric de lungă

durată care influenţează modificarea progresivă a societăţii moldoveneşti. Astfel, procesul de

afirmare a statului independent moldovenesc se prezintă a fi ca una dintre principalele linii

complexe ale realităţii moldoveneşti de tip nou.

Există mai multe abordări, care cercetează conflictele politice şi se ocupă de studierea

anumitor aspecte ale lor. În particular, noi propunem următoarele faze cronologice de constituire

şi evoluţie a regiunii transnistrene ca obiect şi subiect de conflict:

1. Perioada latentă (sfîrşitul anilor ‘80). Atunci se creează condiţii pentru manifestarea

elitei moldoveneşti (nomenclaturii) în noile condiţii. Începutul activităţii a grupurilor

naţionaliste în Moldova nu reprezentau nici un pericol real integrităţii ţării noastre

dacă nu ar fi fost stimulate în mod artificial de către elita partiinico-birocratică.

Aceasta la rîndul ei a distins în grupările date un detaşament de şoc pentru eliberarea

de sub controlul centrului pe verticală. Fără nici o îndoială, acţiunile separatiştilor în

mare măsură au fost provocate de către aceste manifestări;

2. Perioada conversiunii (anii 1989 - 1991). Pe parcursul acestei perioade forţele

orientate spre separatism desfăşoară acţiuni anticonstituţionale nesemnificative, însă

cu o anumită periodicitate şi insistenţă. Iniţial îşi declară autonomie oraşele, apoi

raioane întregi. În acest răstimp, în Republica Moldova, se elaborează şi se adoptă un

şir întreg de legi: despre limbă, drapel, imn, ş.a. Însă reformatorii moldoveni, cu

părere de rău, n-au luat în consideraţie dispoziţia politică, socială şi psihologică a

tuturor segmentelor populaţiei şi, în primul rînd, a populaţiei Transnistriei şi

Găgăuziei. Structurile politice ale Republicii Moldova n-au fost pregătite de o reacţie

eficientă şi serioasă faţă de acţiunea separatiştilor;

3. Perioada confruntării (anii 1991-1994). Acestei perioade îi este caracterstică

fragmentarea politică intensivă: evenimentele sîngeroase care au curmat viaţa multor

persoane determină părţile să conştientizeze imposibilitatea şi neadmiterea

soluţionării contradicţiilor interne pe cale militară. Unica cale de ieşire din conflict

este strategia diplomatică raţională, căutarea compromisului, respectarea normelor

dreptului internaţional;

75

4. Perioada stabilizării sau “îngheţarea” conflictului (după anul 1994). Această perioadă

se caracterizează prin stabilirea unei noi orînduiri de forţe (după cea militară

introducerea regulilor de joc) care nu permite nici uneia din fracţiunile elitei să ocupe

o poziţie dominantă;

5. Soluţionarea conflictului sau epuizarea acestuia.

Conflictul civil în Republica Moldova şi desfăşurarea acţiunilor separatiste

Ieşirea din componenţa URSS şi constituirea Republicii Moldova independente însemna

transmiterea întregii proprietăţi statale sub controlul nomenclaturii republicane independente.

Astfel, pe parcursul anilor 1989-1991 se cristalizează o confruntare a intereselor, deşi neprofilate

pe deplin, dintre Chişinău şi Tiraspol. La contradicţia economică se mai adaugă şi problema

Limbii. În Republica Moldova, la fel cum într-un şir întreg de alte republici sovietice,

emanciparea democratică a luat forma mişcării de eliberare naţională, renaşterii, ceea ce a

contribuit la tensionarea situaţiei existente [122, 157].

Conflictele regionale din Republica Moldova, trecînd la sfîrşitul anilor ’80 ai sec.XX

într-o fază deschisă, au devenit o urmare a crizei sistemului socialist din Europa Centrală şi de

Sud-Est. Principala contradicţie, care a apărut între elitele nomenclaturiste, la fel ca şi între

reprezentanţii intelectualităţii Chişinăului şi Tiraspolului, a fost atitudinea diametral opusă faţă

de procesul de dizolvare al URSS. Dacă printre reprezentanţii intelectualităţii de la Chişinău

(A.Moşanu, O.Nantoi, L.Lari, Gr.Vieru etc.) domina ideea părăsirii de urgenţă a URSS-ului şi

unirii cu România, atunci elitelor rusolingve de la Tiraspol le-a fost proprie o atitudine

conservativă, de păstrare a Uniunii Sovietice [71].

În condiţiile proceselor dezintegraţioniste existente la acel moment, cînd „spre vara

anului 1991 nivelul fluctuaţiilor respective, indicele concentrării lor în jurul principalelor

structuri statale atingeau o semnificaţie critică”[163, pp. 55-69], situaţia creată a servit drept

catalizator al tensionării relaţiilor politico-etnice şi al lărgirii şi aprofundării rupturii dintre

regiunea respectivă şi autorităţile centrale (vezi anexa 4).

La început, drept prim motiv al situaţiei respective a devenit conflictul de interese

economice, cînd aşa numitele „elite regionale” refuză să cedeze controlul asupra intreprinderilor

industriale, aflate în regiunea respectivă. După 1990 conflictele regionale din Republica

Moldova şi-au pierdut caracterul de conflicte economice, interculturale în favoarea unui conflict

geopolitic. Acest caracter avea să se accentuieze şi mai mult după obţinerea indepenedenţei

76

Republicii Moldova în 1991. Ar fi prea mult în situaţia actuală pentru noi să spunem că disputa

Chişinău-Tiraspol este un fel de „război rece”.

Constituirea autonomiei separatiste

Republica Moldova, obţinînd independenţa la 27 august 1991, încă nu este în stare să

soluţioneze problemele politice, economice şi sociale ce apar în procesul de stabilizare. Calea

consitutirii statului democratic, la fel ca şi în alte foste republici sovietice, s-a început cu un

conflict armat. Restructurarea tuturor sferelor vieţii sociale, începută de M. Gorbaciov, a

contribuit şi la schimbarea socială a concepţiilor în sfera relaţiilor naţionale. Astfel, apogeul

tensiunii a fost atins în august-septembrie 1989 cînd au fost votate legile ce defineau cadrul

juridic de funcţionare a limbilor pe teritoriul R.S.S.M., după ce au urmat grevele împotriva

acestor legi [133]. În Republica Moldova. conform precondiţiilor deja existente, în anii 1990-1992 s-a reuşit

realizarea următorului scenariu pentru regiunea transnistreană:

• A fost provocat separatismul anticonstituţional într-o zonă unde erau şi sînt amplasate

trupele aflate în subordonarea Moscovei;

• Serviciile secrete au provocat un conflict armat dintre regimul anticonstituţional şi

puterea constituţională;

• Trupele, aflate în subordonarea Moscovei s-au implicat activ în conflictul armat pe

teritoriul altui stat de partea regimului separatist, asigurînd prin aceasta infrîngerea

politică, militară şi morală a puterii constuţionale;

• Federaţia Rusă s-a impus în calitate de mediator în conflict, impunînd formula

forţelor de menţinere a păcii şi procesul de negocieri favorabil regimului separatist;

• Federaţia Rusă a obţinut pîrghii eficiente de influenţă asupra procesului politic atît în

zona separatistă, cît şi în Republica Moldova în ansamblu [134].

La 2 septembrie anul 1990 în Tiraspol s-a derulat al II-lea Congres al deputaţilor tuturor

nivelurilor din Transnistria unde a fost declarată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

Transnistria în componenţa URSS [265]. Forţele separatiste şi-au consolidat bazele statale ,

creînd un pseudo-stat, asupra căruia Chişinăul a pierdut orice control. Acordul a Republicii

Moldova şi Federaţiei Ruse cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat in

regiunea transnistreană a pus capăt fazei militare[102].

77

Primul moment important, de care ar trebui să ţinem cont în studierea conflictului

transnistrean, este acela că esenţa contradicţiilor între Chişinău şi Tiraspol se deosebeşte de

majoritatea situaţiilor conflictuale din lume. În cazul problemei examinate n-au fost implicate

divergenţe de ordin etnic, naţional sau religios. Unicul motiv al conflictului din regiunea

transnistreană a Republicii Moldova a fost doar cel de ordin politic. Deci, practic, este vorba de o

situaţie de conflict între eşalonul politic de la Chişinău şi cel de la Tiraspol [206]. Faptul, că prin

intermediul mijloacelor de prelucrare ideologică (care, în esenţă, erau identice pe ambele maluri

ale Nistrului în virtutea faptului instruirii şi educaţiei primite în şcolile sovietice de partid) s-a

încercat să fie scoase în evidenţă unele premize fundamentale de ordin cultural, naţional, chiar

civilizaţional, al conflictului, n-ar trebui să ne inducă în eroare. Principala sursă a conflictului a

fost incapacitatea “elitelor” politice de a ajunge la compromisuri pe un şir de probleme[105].

E marcant faptul că în împrejurările create partea transnistreană se află într-o situaţie mai

favorabilă din punct de vedere a mobilizării ideologice. Profitînd de evenimentele de pe malul

drept al Nistrului – de acţiunile şi tezele Frontului Popular, de ascensiunea valului de

conştientizare naţională şi culturală, administraţia de la Tiraspol, destul de uşor, a putut să

folosească ideile “luptei împotriva românismului şi rusofobiei”, care s-au dovedit a fi destul de

eficiente şi atractive. În afară de aceasta situaţia creată se încadra de minune în tradiţia comunistă

de a crea chipul duşmanului, care poate fi învinuit de toate păcatele posibile şi imposibile [134,

135].

În acelaş timp conducerea Republicii Moldova n-a fost capabilă să se conformeze

situaţiei nou create, să-şi determine strategia şi tacticile care ar fi permis să anticipeze populaţia

de pe ambele maluri ale Nistrului şi să diminueze impactul dominării ideilor separatiste în

Transnistria.Anticipînd evenimentele, putem menţiona că infringerea Republicii Moldova pe

terenul luptei ideologice a fost specifică pentru toată perioada anilor 1990-2001, rămînind

actuală şi în zilele noastre.Tiraspolul şi-a construit ideologia în cele mai bune tradiţii comuniste,

iar Chişinăul n-a putut să găsească răspunsul adecvat, mai mult ca atît nici nu s-a străduit [152].

În sfîrşit, încă un moment important ce ţine atît de iniţierea conflictului, cît şi de desfăşurarea

ulterioară a negocierilor în scopul soluţionării acestuia este implicarea forţelor din exterior.

Liderii Frontului Popular s-au folosit de tendinţa poporului moldovenesc de a obţine

independenţa în propriile sale interese. Jucînd pe sentimentele patriotice ale populaţiei, activiştii

frontului au propagat românizarea. Lozincile precum “Cemodan – vokzal – Rossia!”, “Ruşii –

după Nistru, evreii – în Nistru” şi altele de acest fel au provocat psihoza militară în ţară, au

orientat nemulţumirea clasei de jos împotriva “duşmanilor” indicaţi. Intelectualitatea

moldovenească, orientată spre unirea cu România, a utilizat sentimentele patriotice ale poporului

78

cîştigîndu-şi capital politic. Unii din reprezentanţii Frontului Popular, precum poetul Dumitru

Matcovschi, şi-au exprimat direct părerea despre faptul că nu recunosc Republica Moldova,

fiindcă acest stat nu există în mod separat de România [207, 212].

Cercetătorul american Douglas M. Johnson consideră că odată cu slăbirea confruntării

dintre Occident şi Est majoritatea conflictelor puţin probabil vor avea rădăcini ideologice. “Mai

degrabă, scrie el, majoritatea dintre ele vor proveni în rezultatul ciocnirilor privind apartenenţa

publică, fie pe bază de rasă, origine etnică, naţionalitate şi religie”. Timp de sute de ani Nistrul a

fost o frontieră naturală dintre Moldova şi Răsărit. Ceea ce a modelat istoria în conştiinţa socială

pe de o parte şi de alta a frontierii nu e atît de uşor să fie schimbat în cîteva decenii: Nistrul a

rămas şi în perioada sovietică o regiune geografică a istoriei celor două „Moldave răsăritene” –

consecutiv, eliberate şi „eliberatoare„ – al Basarabiei şi al Transnistriei [171].

Însă liderii Frontului Popular au fost foarte neprevăzători. Ei nici n-au putut să presupună

faptul că proclamaţiile lor de unire cu România şi ofensele în adresa altor grupuri etnice pot fi

utilizate în mod ingenios de către politicienii din Găgăuzia şi Transnistria. Liderii raioanelor din

stînga Nistrului în mod eficace au manipulat cu circumstanţele create pentru a învinui în mod

fals conducătorii Republicii Moldova în tendinţa lor de a se uni cît mai curînd posibil cu

România. Vorbim despre o învinuire falsă deoarece în lucrare deja a fost menţionat faptul că

majoritatea populaţiei moldoveneşti consideră Republica Moldova drept un stat suveran,

independent de România şi de orice alt stat.

Argumetul privind dorinţa poporului moldovenesc de a se uni cu România a fost ulitlizat

de către liderii Găgăuziei şi Transnistriei pentru crearea unei opinii publice negative a populaţiei

din aceste regiuni faţă de puterea centrală a Republicii Moldova. Anume din această cauză

populaţia Transnistriei şi Găgăuziei a susţinut iniţiativa separatiştilor, care mai apoi a dus la

evenimentele sîngeroase de la începutul anilor ’90 [231, 233, 234].

Un lucru incontestabil este faptul că manifestările Frontului Popular au devenit motivul

tendinţelor separatiste din Găgăuzia şi Transnistria [213]. În acelaşi timp, un rol semnificativ în

divizarea Republicii Moldova l-au jucat forţele politice externe. Fără nici o îndoială, în

condiţiile declarării independenţei Republicii Moldova şi separării ei totale de Imperiul Sovietic,

unde poziţia conducătoare a ocupat Rusia, această ţară a devenit o regiune strategică importantă

atît pentru Rusia, cît şi pentru Puterile Europene şi SUA. Astfel, la Moscova s-a instaurat

afirmaţia că Rusia a devenit un jucator activ, de importanţă mondială, capabil sa restabileasca

poziţiile fostei Uniuni Sovietice. Dmitri Trenin, de la Centrul Karneghi din Moscova, consideră

că „Rusia tinde să devină un nou pol al puterii mondiale, încercînd să readucă pe orbita sa de

79

influenţă fostele republici sovietice. În legatură cu aceasta, îşi află o susţinere masivă printre

elitele politice ruseşti, inclusiv prin intermediul presiunilor asupra ţărilor CSI” [267].

De la conflict la înţelegere reciprocă şi acordul politic

În situaţia creată, separarea şi ieşirea din componenţa statului erau interpretate în mod

firesc de către minoritatea etnică drept unica alternativă posibilă, drept cea mai eficientă formă

de apărare a “intereselor naţionale”, decît depăşirea inegalităţii în cadrul organizării statale

existente. Cu toate acestea autorităţile centrale primesc în mîinile lor un aşa argument

“ponderabil” în favoarea aplicării violenţei armate precum “separatismul”, “izolaţionismul”

periferiei de altă naţionalitate care “submină securitatea şi integritatea teritorială a statului”.

Vina altei părţi în opinia fiecăruia dintre participanţii la conflict se prezintă a fi

demonstrată şi indiscutabilă. Inevitabilitatea pedepsei aspre este la fel de evidentă. Însă, pe lîngă

aceasta ambele părţi se pedepsesc singur pe sine. Atunci cînd „acordul” secret (sau neoficial) al

autorităţilor este aprobat şi cînd se începe noua etapă de confruntare, are loc o seire de incidente

(schimb de focuri, acte diversioniste, atentate, răpiri, explozii ale clădirilor) corelate cu jertfe

umane. Urmează reacţia promptă a altei părţi, care se reflectă în acţiunile de “răzbunare” ce duc

la mărirea numărului de jertfe umane. Creşte nivelul escaladării de tip lavă a violenţei armate.

Are loc sălbăticirea în masă a oamenilor, militarizarea conştiinţei lor. În orbita conflictului de

nimicire reciprocă sunt implicate noi straturi, etnosuri, curente, confesiuni, grupări. Violenţa

totală cuprinde toate sferele vieţii comunităţii. Prinzînd la putere procesul conflictual preia un

caracter ireversibil atunci cînd spirala escaladării vărsării de sînge şi teroarea atinge un anumit

“punct de întoarcere”, adică atunci cînd conflictul preia o nouă însuşire, trece în starea de război

civil de dimensiuni complete. Revenirea la starea preconflict în acest caz devine practic

imposibilă, procesul de soluţionare a conflictului devine un lucru dificil şi de lungă durată [48].

Cercetarea evoluţiei proceselor de criză în spaţiul moldovenesc actual oferă posibilitatea

de a evidenţia cele mai importante trăsături ale etapei date:

1. Inerţia proceselor de criză se regăseşte în aceea că pe parcursul modificării vieţii

sociale în majoritatea cazurilor nu se creează nimic principial nou, ci se revitalizează

trecutul bine cunoscut;

2. Miza părţilor conflictuale pe atingerea scopurilor propuse doar cu ajutorul metodelor

de forţă şi militare nu este justificabilă şi nu poate să aducă rezultatele dorite în plan

practic;

80

3. Dezvoltarea proceselor de criză se caracterizează printr-un caracter discontinuu şi

asincronic. Creşterea dificultăţilor interne şi incapacitatea de a obţine în mod rapid un

rezultat dorit condiţionează ca pauzele şi repausul să fie inevitabile. Acestea sunt

folosite de ambele părţi pentru a cîştiga din timp şi a acumula forţe în vedere

continuării confruntării. Astfel, conflictul se prelungeşte pentru o perioadă

nedeterminată de timp;

4. Tărăgănarea conflictelor în mod inevitabil duce la implicarea (directă sau indirectă) a

noi actori. Aderennţii situaţiilor de criză tind să atragă de partea lor, prin toate

mijloacele posibile, o diasporă înrudită etnic, cercuri ale altor state apropiate pe plan

confesional, politic, financiar şi social, o opinie publică mondială.

Începutul fazei militare a conflictului transnistrean în 1992, a dus la faptul că această

problemă a atras atenţia comunităţii internaţionale[124, 140]. Consecinţele războiului de pe

Nistru nu au fost depăşite nici pînă în ziua de azi. Acest război a demonstrat imposibilitatea

reglementării de sinestătătoare a conflictului de către Chişinău şi Tiraspol, fapt ce a servit drept

imbold pentru crearea unui format al procesului de negocieri întru soluţionarea conflictului

respectiv.

Desigur, nu putem să tratăm conflictul transnistrean în mod separat, fiindcă jocul dintre

marile puteri trebuie privit într-un plan mult mai extins. În practica internaţională statele mici de

obicei sunt folosite drept monede de schimb pentru statele mari. Conflictele din spaţiul post-

sovietic (Transnistria, Gagauz-Yeri, Abhazia, Osetia se Sud, Nagorno-Karabah), deşi sunt

conflicte de natură diferită, credem că trebuie să fie analizate într-un context unic şi într-o

legatură logică strînsă [117].

Caracterizînd implicarea politico-militară a Rusiei în conflictele militare de la periferia

fostei Uniuni Sovietice, menţionăm că ”intervenţia unilaterală şi violentă a armatei ruse dirijată

în toga unei armate “de pacificare” (ea a obţinut acest statut, cu acordul părţilor, în urma sem-

nării Convenţiei cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona

nistreană a Republicii Moldova din 21 iunie 1992 (vezi anexa 5)), a fost de fapt un instrument de

restaurare a imperiului sau cel puţin, o urmărire eidentă a interesului naţional rusesc”[29]. Res-

ponsabilitatea Rusiei pentru declanşarea şi conservarea conflictului nistrean este constatată şi de

o astfel de instituţie cum ar fi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO), prin Decizia

acesteia cu privire la cazul grupului Ilaşcu din 8 iulie 2004 [28].

Rusia este o putere implicată într-o măsură mai mare sau mai mică în iniţierea şi

desfăşurarea conflictelor din regiune, la fel ca şi în procesul de negocieri, inclusiv şi a celui din

regiunea nistreana a Republicii Moldova [137]. Pentru a analiza rolul şi interesele Rusiei în

81

regiunea nistreană, este necesar mai întîi să menţionăm, că Republica Moldova la fel ca şi alte

state independente apărute după destrămarea Uniunii Sovietice, ramîne să fie dependentă de

fosta metropolă în plan economic, energetic, informaţional etc. Orice fluctuaţii politice de la

Moscova au impact direct sau indirect asupra fostelor republici unionale[127].

Prin acordul din 21 iulie 1992 a fost încălcat un şir de principii fundamentale ale

acitivităţii pacificatoare internaţionale. Acest fapt a dat posibilitate creării forţelor pacificatoare

din unităţile armate, participante la conflict. Acordul în cauză a determinat primul pas în calea

reglementării conflictului nistrean. Un interes deosebit faţă de acest conflict a fost cauzat de către

următoarele formulări: “Odată cu încetarea focului părţile trec la retragerea unităţilor forţelor

sale militare”, “activitatea administrativ-gospodărească în oraşul Bender se realizează prin

organele active ale autoconducerii orăşăneşti, în caz de necesitate, împreună cu Comisia de

control”. Aceste formulări sunt destul de neclare, în schimb ele au deteminat apartenenţa în

continuare a oraşului Bender. Rusia a reacţionat după cel mai rău scenariu posibil, considerînd

necesar de a reprima tendinţele de unificare a Republicii Moldova cu România. Astfel, Rusia în

mod deschis a trecut de partea Tiraspolului în confruntarea dintre ambele părţi, a continuat să

interpreteze rolul de arhitect al separatismului transnistrean, iniţiat de către conducerea URSS.

Acordul a devenit fundamental pentru dezvoltarea în continuare a proceselor de

soluţionare a conflictului. Mecanismul reglementării paşnice a conflictului prin intermediul

documetnului dat a fost iniţiat. Funcţionarea acestuia se baza pe aplicarea principiilor şi a

surselor caracteristice dreptului internaţional: consultările, intermedierea, garanţiile părţilor terţe,

crearea organului cu funcţii de anchetare penală şi armonizare, precum şi a forţelor paşnice

subordonate lui, declararea chestiunilor socio-economice şi umanitare în conformitate cu

principiile dreptului internaţional şi alte aspecte [171].

La 25 aprilie 1993 CSCE (ulterior OSCE) îşi deschide misiunea permanentă în Republica

Moldova. În raportul Misiunii se subliniază: “Cu scopul de a contribui la atingerea unei

reglementări politice atotcuprinzătoare şi trainice a conflictului în raioanele din stînga Nistrului

ale Republicii Moldova, în toate aspectele sale pe baza principiilor şi obligaţiilor adoptate în

cadrul OSCE”[12]. Astfel, putem remarca că intermedierea OSCE presupune în mod clar că

existenţa regiunii nistrene ca parte integrantă a Republicii Moldova nu poate fi contestată. În

aelaşi timp misiunea consideră drept neconstructiv faptul de a introduce Transnistria în cadrul

statului moldovenesc unitar, neluînd în consideraţie trăsăturile istorice şi social-economice ale

regiunii[146, 147].

Misiunea OSCE şi-a început activitatea cu consultări multiple şi vaste, pe baza cărora ea

a elaborat anumite propuneri privind statutul special al Transnistriei în componenţa Reoublicii

82

Moldova. Aceste propuneri, publicate la 13 noiembrie 1993, sub forma Raportului după numărul

13, în continuare au fost preluate drept propuneri de bază în procesul de negocieri. În acest raport

Misiunea OSCE încearcă să realizeze prima evaluare a situaţiei create în Republica Moldova. În

el se menţionează că “regiunea transnistreană nu poate fi controlată pe deplin de către autorităţile

centrale ale Republicii Moldova, însă existenţa ei ca stat aparte recunoscut la nivel internaţional

este exclusă”.

La acea perioadă Tiraspolul realizează o consolidare activă a puterii, formarea propriilor

instituţii statale, unităţi militare[72].

Procesul politic de soluţionare a conflictului regional

Procesul de soluţionare a conflictului transnistrean, început la începutul anilor ‘90,

decurge foarte lent, avînd perioade de negocieri intensive şi perioade de blocare totală a

negocierilor.

Consolidarea ireversibilă a statului moldovenesc poate să aibă loc doar în cazul în care

vor fi formate instituţiile democratice, care sunt un obiectiv fundamental a perioadei de tranziţie,

al ediicării societăţii civile. Însă, este puţin probabil de a considera drept finisat procesul de

construire al instituţiilor politice, prin care se înţelege doar totalitatea de departamente şi

instituţii regulatorii, activitatea cărora este orientată spre transpunerea în viaţă a unor sau altor

programe şi tehnologii: “Actualmente, Republica Moldova nu este un stat de drept, deoarece

onoarea omului, drepturile şi libertăţile lui, dezvoltarea liberă a personalităţii nu au devenit

pentru stat valori supreme” [33].

Transformările anevoioase, incomplete în Republica Moldova se resimt în instabilitatea

fiecăruia dintre cele patru tipuri fundamentale de instituţii politice şi de resurse autonome, şi

asociate cu ele mijloacele de informare în masă. Este vorba despre transformările legislative, a

căror esenţa este determinată de necesitatea adoptării legilor predestinate de a contribui la

identificarea a intereselor comune ale întregii populaţii, şi ale grupurilor sociale şi etnice aparte;

executive – predestinate de a transpune aceste legi în viaţă; judiciare – realizate pentru

soluţionarea problemelor discutabile ce apar şi pentru interpretarea legilor existente aplicabile în

situaţii concrete. În sfîrşit, sarcina de constrîngere care constă în sancţionarea persoanelor ce

încalcă legea.

În mentalitatea teoreticienior occidentali, specializaţi în descrierea instituţiilor politice

din spaţiul postsovietic, există o concepţie neadecvată despre faptul că în procesul democratizării

rolul central aparţine factorului legislativ şi, respectiv, parlamentului. Concomitent, istoria

83

guberniei, perioadei sovietic şi experienţa Republicii Moldova postsovietice ne demonstrează că:

executarea legilor este un proces mult mai complicat decît elaborarea lor. Fiind încărcată cu

această experienţă Republica Moldova postsovietică suferă mult nu atît de insuficienţa legilor

“bune”, cît de insuficienţa executării lor eficace. Şi faptul nu constă în aceea că în Republica

Moldova mai mult decît în oricare alt stat greutatea specifică a cetăţenilor care încalcă legile este

mai înaltă, ci în aceea că elitele politice, care repezintă interesele de grup ale diferitor categorii

de populaţie, nu pot găsi soluţii de compromis, inclusiv în sfera relaţiilor statale.

Construirea statului democratic de drept presupune că valorile superioare ale acestuia

sunt, în conformitate cu preambulul şi art. 1 (punctul 3) al Constituţiei Republicii Moldova,

“pacea civilă, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, dezvoltarea liberă a

personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic”. Aceasta înseamnă faptul că anume

instituţiile politice juste pot contribui la construirea unei societăţi juste, şi nu invers: o societate

justă creează instituţii politiсe juste [1].

Instituţiile politice sunt constituite nu doar pentru aceea de a elabora şi a respecta

“regulile de joc”. Deşi au şi un rol auxiliar, dar departe de a fi secundar, aceste instituţii sunt

predestinate de a contribui la formarea şi funcţionarea valorilor necesare pentru comunitatea sau

societatea dată şi, în primul rind, aşa valori precum dreptatea, identitatea colectivă, apartenenţa la

comunitate.

Analizînd activitatea părţilor cointeresate în soluţionarea conflictelor regionale din

Republica Moldova, constatăm un şir de interese, cu un rol aparte în procesul de soluţionare a

conflictului existent[200, 235, 264].

Dat fiind că Republica Moldova este lipsită de resurse energetice, ea ramîne în continuare

pe agenda Federaţiei Ruse ca un important punct geostrategic (pînă există conflictul

transnistrean), fiind unul din factorii de sprijin în eventuala restaurare a „Uniunii” şi restabilire a

influenţei în Balcani. Transnistria, avînd o amplasare geostrategică importantă, serveşte drept

ancoră în menţinerea influenţei Kremlinului asupra principalelor state din regiune: Ucraina,

România, Moldova. Conflictul transnistrean nu se tratează astăzi drept un conflict interetnic sau

intern, ci ca unul politico-economic prin care Rusia doreşte să menţină sub control Republica

Moldova, să nu admită, astfel, extinderea NATO şi Uniunii Europene (EU), precum şi consolida-

rea GUAM-ului etc.[196]

La întîlnirea cu cei 130 de ambasadori ruşi, preşedintele Federaţiei Ruse V.Putin, printr-o

demonstrare neobişnuită a respectului faţa de vecini, a subliniat că Rusia nu trebuie să creadă că

are dreptul să domine în relaţiile cu alte state ex-sovietice, dar trebuie “să facă relaţiile Rusiei cu

membrii CSI cît se poate de atractive”. El, de asemenea, a menţionat că ”ultimul val al extinderii

84

UE şi NATO a creat un nou mediu geopolitic pe continentul European” şi “noi nu trebuie să ne

adaptăm la el, ci să minimalizăm riscul şi daunele posibile la adresa securitaţii şi intereselor

economice ale Rusiei”[209].

Un rol important în soluţionarea conflictului transnistrian îl are şi factorul geografic.

Regiunea transnistreană nu are frontieră comună cu Rusia, fiind o enclavă între Ucraina şi restul

teritoriului Republicii Moldova. Din această cauză regimul din regiune este mult mai vulnerabil

în raport cu alte zone de conflict din spaţiul ex-sovietic (Abhazia şi Osetia de Sud). De aici

rezultă şi rolul foarte important al Ucrainei atât în asigurarea supravieţuirii pînă nu demult a

regimului din Transnistria, cît şi în calitate de eventual partener a Republicii Moldova, UE şi

SUA în soluţionarea conflictului[191].

Considerăm că, regimul transnistrean, dacă n-ar fi fost creat şi susţinut de Rusia, atunci

UE şi SUA, cu potenţialul lor politic şi economic, s-ar fi comportat mult mai deschis şi activ,

asigurând securizarea frontierei de Est a NATO şi UE, reîntregirea Republicii Moldova şi

stabilitatea geopolitică în zonă[9]. Or, comportamentul UE şi SUA devine mult mai precaut din

momentul când Rusia, dorind să se reafirme în spaţiul ex-sovietic în calitate de supraputere re-

gională, refuză să renunţe la ideea de transformare a Republicii Moldova într-un stat afiliat

politicii ruse. Oficialii ruşi, inclusiv V.Putin, vorbind despre Transnistria, în repetate rânduri au

declarat, că Rusia pledează “pentru un statut, care ar oferi garanţii sigure Transnistriei în cadrul

păstrării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Moldovei” – ceea ce se descifrează în modul ur-

mător – Rusia va însista asupra unui asemenea statut al Transnistriei, care va fi imposibil de

schimbat de către Moldova, şi care va asigura controlul Rusiei asupra acestei „Moldove

reîntregite”, precum şi păstrarea prezenţei militare ruseşti [220].

Acest scop al Rusiei a fost clar formulat în Memorandumul Kozak, semnarea căruia de

către V.Voronin şi I.Smirnov, în prezenţa lui V.Putin, preconizată pentru 25 noiembrie 2003 a

fost oprită.

A.Rahr, director de program la Asociaţia Germană pentru Politică Externă de la

Moscova, menţiona că elita politică rusească din ce în ce mai mult consideră că colapsul Uniunii

Sovietice a fost o eroare şi că federalizarea asimetrică ar fi de fapt “un model de recăpătare a

fostelor republici sovietice”. Transformarea fostelor republici sovietice în confederaţii sau

federaţii, potrivit lui Rahr, ar transforma Comunitatea Statelor Independente (CSI) într-o quasi-

confederaţie aflată sub dominaţia indiscutabilă a Rusiei[266].

Deja din anul 2005 Rusia a întreprins un şir de măsuri care pot fi apreciate drept

discriminatorii în raport cu Republica Moldova şi care pot fi calificate drept război economic

neanunţat. Pentru realizarea paşilor decisivi în direcţia soluţionării conflictului, Rusia încerca să

85

destabilizeze situaţia social-economică din Transnistria şi Republica Moldova în ansamblu prin

închiderea pieţelor de desfacere pentru mărfurile produse în Republica Moldova, inclusiv pentru

acelea produse în regiunea transnistreană, care tradiţional erau realizate în Rusia, şi prin stoparea

livrărilor de materie primă şi resurse energetice din Rusia etc.

Reieşind din cele spuse putem conchide că unele cercuri politice din Federaţia Rusă sunt

cel mai mult interesate în nerezolvarea acestui conflict.

Un participant activ în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean rămîne a fi

Ucraina. Ea este interesată în soluţionarea cît mai rapidă a conflictului transnistrean şi

reintegrarea Republicii Moldova, deoarece situaţia creată produce un anumit disconfort, care

rezultă din exportul ilegal al produselor transnistrene, din creşterea crimei organizate, precum şi

din păstrarea tensiunii în zonele de frontieră etc. Un alt motiv a Ucrainei pentru rezolvarea conf-

lictului în favoarea Republicii Moldova ar fi existenţa pericolului separatismului rusesc in

regiunile ei de Est si de Sud-Vest care au un hotar geografico-etnic comun cu regiunea

transnistreană, pericol ce persistă pîna la hotarul Ucrainei cu Federaţia Rusă. Este vorba,

bineînţeles, de regiunea Odesa, unde separatismul rusesc nu e mult mai mic decît în Transnistria.

Hotarul Republicii Moldova cu regiunea Odesa este mai mare decît hotarul acesteia cu România.

Şi daca privim în trecut, în timpul conflictului nistrean, dintre toate regiunile Ucrainei, anume in

Odesa reacţia conducerii şi societaţii a fost mult mai negativă vis-a-vis de Republica

Moldova[161].

Faptul că pe teritoriul Republicii Moldova trăiesc cca 600 mii de ucraineni, ar explica

dorinţa Ucrainei de a stabili relaţii de bună vecinatate cu Republica Moldova. În acelaşi timp, ea

tinde să protejeze interesele populatiei de naţionalitate ucraineană care locuiesc pe teritoriul

Republicii Moldova, pentru a evita eventualul proces de imigrare a ucrainenilor spre patria lor

istorică, ceea ce poate provoca apariţia unor probleme de tip umanitar.

În acelaşi timp, învocînd protejarea populaţiei ucrainene în Transnistria, Ucraina doreşte

să folosească statutul de pacificator pentru a-şi întari poziţiile pe plan regional şi internaţional

(lucru vizibil în documentul propus de preşedintele ucrainean V.Iuşcenko la Viniţa în 2005 în cei

„7 paşi spre democraţie”). Statutul de garant şi pacificator creează o impresie pozitivă despre Uc-

raina şi, totodata, este salutat de către Occident, care va încerca în perspectivă să folosească

Ucraina în calitate de contra argument împotriva Rusiei[26].

În acelaşi timp, trebuie să fie luată în consideraţie învădarea de catre produsele ucrainene

a pieţei moldoveneşti, în special a celei transnistrene. În ultimii ani produsele mai ieftine şi nu

mai puţin calitative ucrainene, practic au eliminat de pe piaţă produsele ruseşti, iar pe alocuri

86

chiar şi pe cele autohtone. În prezent Ucraina este principalul exportator de produse pe piaţa

moldavă.

Procesul de soluţionare a conflictului transnistrian, inclusiv posibilităţile UE şi SUA în

acest sens, depind mult de evoluţiile politice din Ucraina. În pofida declaraţiilor pro-europene a

noii administraţii de la Kiev, Ucraina, de exemplu, nu s-a asociat la decizia UE şi SUA de a

introduce interdicţii de circulaţie pe teritoriul său pentru liderii regimului din Transnistria.

Totodată, Ucraina permite trecerea prin spaţiul său aerian a avioanelor militare ruseşti care

efectuează zboruri spre Tiraspol, fără permisiunea şi controlul vamal din partea Republicii

Moldova [170].

Totodata, e necesar de a lua în consideraţie posibilitatea folosirii Ucrainei în blocada

economică a Transnistriei sub pretextul că agenţii economici transnistreni efectuează operaţiuni

economice ilegale prejudiciind interesele statului ucrainean[141, 204]. De o importanţă vitală

sunt acţiunile lansate de Ucraina (sub presiunile SUA şi a Uniunii Europene) cu scopul de a

stăvili exportul / importul ilegal de mărfuri din regiune şi permiterea trecerii mărfurilor doar cu

ştampila vamală a Republicii Moldova, precum şi aportul său la instituirea Misiunii Uniunii

Europene de monitorizare la punctele de trecere a frontierei moldo-ucrainene care a contribuit

semnificativ la reducerea contrabandei [111].

Un participant activ la procesul de negocieri este Misiunea Organizaţiei pentru Securitate

şi Cooperare în Europa (OSCE) în Republica Moldova. OSCE este un jucător global, implicat,

totodată, şi în procesul de soluţionare a crizelor din Osetia de Sud şi din Nagorno-Karabah. La

fel ca şi partea ucraineană, OSCE este cointeresată în păstrarea unităţii teritoriale şi a

inviolabilitaţii hotarelor Republicii Moldova. Misiunea OSCE a fost trimisă în Republica

Moldova în aprilie 1993 cu scopul de a contribui la procesul de negocieri în privinţa reglementă-

rii conflictului transnistrean [77].

Merită să fie menţionat faptul că orice conflict, mai ales militar, pe teritoriul european

provoacă neliniştea comunităţii internaţionale. Conflictul transnistrean a pus în gardă ţarile

europene, deoarece aici se întîlnesc interesele mai multor state: Moldova, România, Ucraina şi

mai ales Rusia, ceea ce nu exclude extinderea conflictului asupra intregii Europe. Astfel, scopul

acestei organizaţii a fost rezolvarea cît mai rapidă a tuturor divergenţelor dintre Republica

Moldova şi Transnistria. În această ordine de idei OSCE neobosit, dar fără mare efect (dat fiind

faptul dependenţei financiare a acestei structuri faţă de cotizaţiile semnificative de membru ale

Federatiei Ruse), insista asupra evacuării trupelor şi muniţiilor fostei armate a 14-cea ruseşti de

pe teritoriul statului suveran. În acelaşi timp, Misiunea OSCE în Republica Molodva a contribuit

87

la reducerea contradicţiilor dintre autorităţile Republicii Moldova şi aşa numitele oficialităţi tra-

nsnistrene [11].

Astfel, unul din obiectivele de bază al acestei organizaţii în regiunea dată este crearea

unei autonomii în anumite sfere, cu păstrarea intactă a integrităţii teritoriale a Republicii

Moldova. Despre acest fapt au declarat deschis cele 55 state membre al OSCE: Moldova trebuie

sa fie un stat suveran şi independent care există in hotarele sale internaţionale actuale. Printre

aceste state a fost şi Rusia. Se creează impresia că OSCE îndeplineşte funcţia de observator şi de

consultant al părţilor aflate în conflict, care se teme să supere cîtuşi de puţin una dintre părţi,

ceea ce o face puţin eficientă în domeniul soluţionării crizelor din regiunile separatiste [181].

Pe parcursul întregii sale activităţi în Republica Moldova Misiunea OSCE tindea să

reducă acuzaţiile reciproce; să coopereze la elaborarea unei viziuni generale privind interesele

comune, care leagă malul vestic şi cel estic; să reînnoiască şi să intensifice contactele din

domeniul economic şi cel politic; să contribuie la raţionalizarea cursului procesului politic şi să-l

orienteze spre coordonarea acţiunilor privind soluţionarea contradicţiilor. După opinia lui

Timothy Williams, şeful Misiunii OSCE în Moldova la acea perioadă, cea mai optimă soluţie

pentru problema transnistreană este descentralizarea statului, “ceea ce garantează un cadru stabil

pentru dezvoltarea liberă a autoadministrării regionale şi locale. Atunci pot fi duse negocierile

privind repartizarea detaliată a împuternicirilor”. Este evident faptul că această declaraţie nu şi-a

pierdut actualitatea nici în prezent. Putem, cu o oarecare măsură de convingere, să afirmăm că

anume problemele relevante au devenit mărul discordiei întregului proces de negociere în

general [251].

În cadrul consultărilor de la Odesa din 26-27 septembrie 2005 s-a decis ca formatul

pentagonal de negocieri (instituit odată cu semnarea Memorandumului de la Moscova din 8 mai

1997) să fie modificat prin oferirea statutului de observatori reprezentanţilor UE şi SUA. Faptul

că marionetele ruseşti de la Tiraspol nu au fost folosite pentru blocarea acestei decizii, înseamnă

că Rusia deja nu poate nega dreptul UE şi SUA de a avea propriile interese în această zonă a

spaţiului ex-sovietic. Totodată, este evident că UE şi SUA preferă ca formatul 5+2 să fie păstrat

în calitate de paravan, în spatele căruia se va desfăşura jocul real de interese.

Valul de extindere de la 1 ianuarie 2007 a adus Uniunea Europeană la o distanţă de 90 de

km pe linie dreaptă de conlict. Ceea ce face ca în noul context regional de securitate UE să fie

grav afectată. Aceasta semnifică că UE căută să se implice mult mai activ în soluţionarea

situaţiei conflictuale, fapt care deja se face vizibil, mai ales în ultima perioadă, odată cu

instituirea Misiunii de monitorizare a trecerii „cargo”-urilor transnistrene, cu scopul evitării cont-

rabandei pe segmentul graniţei necontrolat de autorităţile centrale de la Chişinău. Dar

88

dependenţa UE de resursele energetice ale Rusiei face Uniunea, să fie extrem de precaută în

acţiunile sale, şi chiar să evite acum s-a întîmplat pînă nu de mult să discute deschis despre

această problemă cu Rusia. Interesele Uniunii largite, spre deosebire de cele ruseşti, prin hotarul

comun cu Republica Moldova, sunt afectate în primul rînd de instabilitatea regională [78].

Astfel, interesele Uniunii Europene au fost cauzate de mai mulţi factori:

Elaborarea unei politici a UE pentru o “Europă largită”, în care UE să fie mai activă în

soluţionarea crizelor de la periferia sa. În discuţiile privind “Europa largită”, Transnistria

este menţionată drept regiune de conflict în care UE trebuie să se implice. În comunicatul

Comisiei Europene privind relaţiile cu noii vecini se menţionează că “UE trebuie să îşi

asume un rol mai activ pentru a facilita rezolvarea disputelor în Palestina, Sahara de Vest

şi Transnistria… O implicare mai mare a UE în gestionarea crizelor, ar fi o demonstrare

directă a dorinţei UE de a-şi asuma responsabilităţi mai mari în rezolvarea conflictelor

din statele incluse în Politica Noii Vecinătăţi.

Lansarea de către UE a primelor operaţiuni de gestionare civilă şi militară a crizelor din

Bosnia şi Macedonia, fapt ce confirmă capacitatea operaţională a UE de a contribui direct

la gestionarea crizelor de la periferia sa şi ridicarea rangului UE ca actor în domeniul

securitaţii.

Neretragerea trupelor ruseşti din Transnistria pînă la finele anului 2002, conform

prevederilor OSCE de la Istanbul (OSCE Istanbul summit declaration, Art.19, 19

noiembrie 1999), a aratat că UE nu poate conta pe alte state atunci cînd securitatea

hotarelor sale este afectată. Cu alte cuvinte, dacă UE doreşte să aibă vecini stabili,

democratici, viabili si prosperi, atunci ea trebuie să se implice direct în atingerea acestor

obiective. Neretragerea trupelor ruseşti din Transnistria a demonstrat Uniunii Europene

că pentru rezolvarea acestei probleme e nevoie de acţiuni mai largi decît cele ce pot fi înt-

reprinse în cadrul OSCE.

UE înţelege faptul că “Transnistria este un magnet al crimei organizate, şi poate

destabiliza sau submina complet procesul de edificare a statului moldovenesc,

consolidarea politică şi dezvoltarea durabila a regiunii şi, prin urmare, a Uniunii. UE

vede un interes clar în asigurarea rezolvării sfidarilor comune”.

Perceperea UE în calitate de putere civilă, nu ar trezi asociaţii negative în rîndul

populaţiei din stînga Nistrului, sau clasei politice ruse, decît în cazul implicării NATO. În plus,

Rusia a avut tradiţonal o atitudine favorabila faţă de dezvoltarea capacitaţilor militare şi civile de

gestionare a crizelor de către UE, chiar dorindu-şi o cooperare mai intensă cu UE în domeniul

gestionarii crizelor. Transnistria ar putea sa fie un prim test in acest sens [256].

89

Rolul Statelor Unite ale Americii se apreciază ca unul din cele mai influente.

Administraţia preşedintelui american George W. Bush a formulat pentru al doilea său mandat,

necesitatea de a acorda de mai multă atenţie regiunii Mării Negre şi Caucazului de Sud. Pîna nu

demult această regiune era considerată a fi departe de luptele politice, fiind privită de SUA drept

zona exclusivă de interes a Fedraţiei Ruse. SUA şi UE trebuie să insiste mai mult asupra angaja-

mentelor asumate la Summitul OSCE în noiembrie 1999 de către Rusia ca aceasta să-şi retragă

trupele şi muniţiile din Moldova şi Georgia. Aceste baze militare sunt folosite drept mijloc de

presiune asupra statelor din zonă şi încurajează politica iresponsabilă a formaţiunilor statale

separatiste[216].

Alianta Nord-Atlantică şi UE lărgită pot să furnizeze o şansă unică pentru rezolvarea

conflictelor în statele noi din cadrul Parteneriatului Euro-Atlantic, în mod special celor amplasate

în regiunea Marii Negre, importantă strategic. Runda recentă de extindere a NATO şi UE oferă o

oportunitate de a transforma arealul Marea Neagră - Caucazul de Sud - Marea Caspică într-o re-

giune a stabilităţii, păcii şi cooperării, mai ales că această regiune este foarte importantă datorită

resurselor sale semnificative de petrol şi a posibilitaţii trasării conductelor de importanţă vitală

care o vor uni cu Europa Occidentală (Proiectul Conductei de Petrol Baku-Seycan), astfel

diminuînd la maximum capacitatea de influenţare de către Rusia şi Iran a securităţii energetice a

UE, fapt demonstrat în iarna anului 2005-2006 prin sistarea alimentării cu gaz Ucrainei şi

reducerea capacităţilor livrate Uniunii Europene [258]. Astfel de evenimente s-au repetat în iarna

2009 [78, 261, 268].

La 31 octombrie 2005, preşedintele V. Voronin a declarat că Republica Moldova dispune

de documente din cancelaria lui Saddam Hussein, care confirmă faptul livrării armamentului şi

liniilor de fabricaţie a armelor în Irak din Transnistria. Este evident, că asemenea documente pot

apărea la Chişinău numai de la administraţia de la Washington. Ceea ce înseamnă, că şi SUA pe

această cale lansează un avertisment la adresa Rusiei pentru ca ultima să renunţe la poziţia sa

distructivă în problema Transnistriei.

Viziunea Satatelor Unite asupra acestor conflicte diferă în mai multe aspecte importante

de viziunea Uniunii Europene şi aceasta ar putea să joace un rol crucial pentru perspectiva

rezolvarii acestor conflicte. Faptul că ţările din regiunea Mării Negre şi a Caucazului de Sud au

fost incluse în „Iniţiativa Noii Vecinătăţi” a Uniunii Europene nu clarifică deocamdată

perspectivele lor europene. Totodată, nu există perspective clare a aderării Republicii Moldova la

Procesul de Stabilizare şi Asociere iniţiat pentru ţările Europei de Sud-Est, deşi sunt clare

motivele care sunt determinate de inerţia absorbţiei a celor 10 state, care au aderat în mai 2004 şi

90

a problemelor cu constituţia europeană. UE pîna acum nu are o strategie bine definită de

integrare a acestor state incluse în Politica Noii Vecinătăţi.

Problema principală a existenţei continue a conflictului regional constă în aceea că după

evenimentele din anul 1990, datorită unor cauze obiective şi subiective, în dezvoltarea socială a

Republicii Moldova, Transnistria a avut diferite priorităţi. Republica Moldova a proclamat în

calitate de principii preponderente – principiile democraţiei şi pieţii libere. În Transnistria s-a

încercat păstrarea multor vestigii din sistemul precedent, îndeosebi în plan social şi economic.

Aceasta ne permite să constatăm despre existenţa unor probleme obiective, determinate de

diferenţele existente în dezvoltarea socială şi economică. Cu acest scop în luna noiembrie a

anului 1997 a fost semnat “Acordul privind bazele organizaţionale ale cooperării social-

economice dintre Republica Moldova şi Transnistria”, în care este prezent un şir de înţelegeri

referitor la soluţionarea problemelor. Conducerea Republicii Moldova şi Transnistriei au

convenit asupra dezvoltării multilaterale a cooperării culturale şi social-economice, asupra

necesităţii soluţionării în comun a problemelor ce apar în procesul de realizare a reformelor

economice, asupra eficienţei utilizării potenţialului economic existent, ş.a.

În concluzie menţionăm că pentru a cunoaşte cu adevărat rolului unui sau altui stat în

procesul soluţionării conflictuliui, inclusiv transnistrean, este necesară mai întîi identificarea

intereselor sale, ceea ce va permite conştientizarea caracterului influenţei mediatorului respectiv

asupra procesului de negocieri. Pornind de aici ne-am propus să oferim o apreciere cît mai cre-

dibilă rolului mediatorilor în procesul de negocieri, şi anume Rusiei, Ucrainei, OSCE, SUA şi

UE. Totodată, am considerat oportun să analizăm gradul cointeresării părţilor menţionate în

rezolvarea conflictului transnistrean, în acelaşi timp examinăm poziţiile arbitrilor în chestiunea

determinării statutului Transnistriei.

3.2. Tendinţele soluţionării conflictului politic în raioanele de est ale ţării

Pentru început e necesar a analiza acele premize obiective şi subiective care ne permit să

percepem probleme existente în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean. Scopul este

axat pe problemele care au fost şi continuă să existe în procesul negocierilor între autorităţile de

la Chişinău şi Tiraspol. Este evident faptul, că multe dintre aceste probleme sunt condiţionate de

factorii obiectivi şi subiectivi ce au servit drept catalizatori ale violenţilor din anul 1992. Din

start părţile abordau în mod diferit sensul şi scopurile tratativelor purtate. Pentru liderii

transnistreni scopul principal al dialogului purtat cu Chişinăul era axat pe tendinţa de a obţine o

91

ligitimare cît mai evidentă a formaţiunii statale nou create, punctul culminant al căreia putea fi

recunoaşterea totală a independenţii Transnistriei.

Conducerea Republicii Moldova dorea revenirea la status-quo-ul de pînă la conflict, fiind

de accord cu cedarea unei părţi considerabile a controlului asupra teritoriului din stînga Nistrului.

Evident, că vectorii contrar opuşi ai părţilor în procesul de negocieri a condiţionat din start

decurgerea extrem de dificilă a dialogului şi a determinat Chişinăul de a fi partea care este

obligată să recurgă la compromisuri [252].

Mai întîi de toate, aceasta este realitatea istorică a conflictului, care a culminat cu acţiuni

militare, cu pierderi de vieţi oameneşti. Dorim noi sau nu, însă acest eveniment a avut loc şi a

lăsat o urmă de neuitat în sufletele oamenilor, care şi pînă astăzi se resimte printr-o durere adîncă

în sufletele a mamelor, şi taţilor şi feciorilor. Însă guvernatorii Republicii Moldova şi

Transnistriei au găsit forţe şi prudenţă pentru a înceta confruntarea, care nu era necesară

nimănui, pentru a încerca soluţionarea problemelor existente la masa de negocieri. Procesul de

negocieri continuă deja de mai mult de 15 ani, însă între părţi ca şi odinioară există discordanţe

serioase. În legătură cu aceasta practica demonstrează următoarele: este mult mai uşor de a

dezlănţui un conflict, decît de depăşi consecinţele acestuia.

Elementul de discuţie ce caracterizează popoarele băştinaşe şi pe care se întemeiază

dreptul la autodeterminare este condiţionat de relaţia lor cu teritoriul pe care îl populează. În

esenţă, aceasta înseamnă nu altceva decît faptul că geneza poporului respectiv trebuie raportată

la teritoriul revendicat, astfel încît identitatea lui să fie legată de acest teritoriu. Teritoriul este,

alături de alte elemente, esenţial în formarea identităţii unei comunităţi şi de cele mai multe ori

această relaţie este atît de puternică încît putem menţiona că şi identitatea teritoriului este

determinată de prezenţa comunităţii [63, 112].

În cazul pe care îl analizăm, din punct de vedere istoric, ar trebui să admitem că există un

„popor transnistrean” a cărui formare ar fi avut loc pe teritoriul actual din stînga Nistrului. Însă,

populaţia din regiunea transnistreană ca entitate unitară nu poate pretinde nici măcar la statutul

de minoritate etnoculturală teritorială, deoarece este alcătuită din mai multe comunităţi etnice cu

identităţi deja definite, stabile, distincte şi minorităţi etnice care îşi au originea în alte spaţii

geografice. Astfel, 31,9% din populaţia regiunii este constituită din etnia majoritară

moldovenească, aproximativ 30,4% - ruşi şi 28,8% - ucraineni, care reprezintă ponderea

minorităţilor etnice împreuna cu bulgarii, beloruşii, evreii, găgăuzii [262]. Bazîndu-ne pe cercetările existente privind conflictul transnistrean, e necesar de

evidenţiat trei momente iniţiale, principale:

92

− Inspirarea conflictului transnistrean de către anumite cercuri statale ale Moscovei încă

de pe timpul existenţei URSS. Există fapte fixate documental care atestă

complicitatea fostului Preşedinte al Sovietului Suprem al URSS Anatolii Luchianov,

precum şi a înalţilor oficiali ai KGB şi Procuratuii Generale a URSS în apariţia

separatismului din RSS Moldova. Dezlănţuirea separatismului în republicile

uniunionale de atunci trebuia, după părerea conducătorilor moscoviţi, să stopeze

destrămarea URSS. Existenţa factorului extern a jucat un anumit rol în prima etapă a

evoluţiei separatismului transnistrean din Republica Moldova;

− Apariţia în anii 1988-1989 a Mişcării Democratice întru susţinerea „Perestroicii”,

care preia forma mişcării de eliberare naţională. Cerinţele emancipării naţionale a

moldovenilor au devenit determinante şi au început să predomine asupra cerinţelor

democratice comune. Această circumstanţă a creat anumite coliziuni dintre populaţia

vorbitoare de limba moldovenească şi limba rusă.

− Nivelul mare de integrare economică a regiunii transnistrene în complexul unic al

economiei naţionale a URSS, poziţia economică şi socială privilegiată a corpului

ingineresc şi directorial al întreprinderilor militare subordonate centrului uniunional,

în principal a persoanelor care au venit în regiune din Rusia, au format în Transnistria

un anumit climat psihologic, un nivel înalt de sovietizare şi indoctrinare ideologică a

conştiinţei acestor persoane. Frustrarea în rezultatul pierderii statutului lor economic

privilegiat a condus aceste persoane într-o luptă politică pînă la separatism.

Primul şi al treilea factor reflectă esenţa politică a conflictului: primul – baza geopolitică

sau politică externă, al treilea – lupta elitelor pentru repartizarea atribuţiilor de putere, adică

conţinutul intern al conflictului.

În ceea ce priveşte al doilea aspect, emanciparea naţională, acesta reprezintă prin sine

elementul naţional-etnic. Însă acest aspect, în particular, chestiunile privind limba şi drepturile

minorităţilor naţionale deja nu joacă un rol important în conflictul transnistrean. Drept dovadă a

acestui fapt ne serveşte baza legislativă a Republicii Moldova, elaborată pe parcursul unor

contradicţii etnice naţionale acute.

În preambulul Constituţiei Republicii Moldova este fixat faptul că împreună cu

moldovenii cetăţenii de orice origine etnică constituie poporul Republicii Moldova. Statul

recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, dezvoltarea şi renaşterea

identităţii etnice, culturale, lingivistice şi religioase [172, p. 13].

În articolul 13 al Constituţiei Republicii Moldova statul recunoaşte şi apără dreptul la

păstrarea, dezvoltarea şi funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi ce sunt folosite pe teritoriul ţării.

93

Printre principiile Legii “Cu privire la funcţionarea limbilor” trebuie de evidenţiat în special

principiul existenţei unui bilingvism real, în timp ce statutul de limbă de stat a fost stabilit limbii

moldoveneşti [1, p. 7].

Statul asigură pe baza legii dreptul cetăţeanului la alegerea limbii de educaţie şi studiere

la toate nivelurile şi etapele învăţămîntului. Ratificarea de către Parlamentul Republicii Moldova

(la 20 noiembrie 1996) a Convenţiei-cadru a Consiliului Europei privind drepturile minorităţilor

naţionale şi adoptarea în anul 1997 a proiectului de Lege privind drepturile persoanelor ce

aparţin minorităţilor naţionale au consolidat în mod semnificativ baza legislativă de apărare a

minorităţilor naţionale.

Reeşind din cele spuse mai sus devine evident faptul că conflictul transnistrian poartă un

caracter pur politic. Cu toate acestea vom remarca că un caracter destul de alarmant îl au un şir

de tendinţe ale dezvoltării proceselor politice din Republica Moldova:

1. Polarizarea demografică într-un şir de regiuni. Aceasta se referă în primul rînd la

comunitatea rusă, găgăuză şi alte etnii. Există încercări de creare a anclavelor

mononaţionale (precum “comunitatea etnică transnistreană”). Situaţia este agravată şi

de faptul că orientările şi activităţile organelor de putere uneori nu sunt în stare să

scoată această situaţie din starea actuală de criză;

2. O concentrare mai autonomă a ucrainenilor, ruşilor, găgăuzilor, bulgarilor, etc. în

regiune, “izgonirea” reprezentanţilor naţiunii titulare. Aceste probleme poartă la baza

lor un caracter socio-economic, însă nu rareori lor li se atribuie nuanţă politică. O

influenţă negativă o are aici şi stihia separatismului naţional din regiuni şi şovinismul

din centru. Situaţia poate fi neutralizată prin activizarea influenţei statale, folosirea

potenţialului constructiv al societăţii civile şi prieteniei popoarelor din Republica

Moldova. Sarcinile politicii naţional-etnice trebuie să cuprindă şi sferele “autonome”

ale relaţiilor naţionale: sfera social-economică şi cea culural-politică a activităţii

popoarelor din ţara noastră. Prin aceasta se explică actualitatea abordării complexe de

către stat o problemă privind elaborarea şi realizarea politiciii naţional-democratice

contemporane;

3. O situaţie complicată poate fi urmărită încă şi în regiunea transnistreană, unde

locuiesc reprezentanţii practic ai tuturor naţionalităţilor înregistrate pe teritoriul

Republicii Moldova. Regiunea transnistreană este supraîncărcată cu un complex de

greşeli şi ofense din trecut şi prezent, şi reprezintă cel mai depresiv teritoriu al

Republicii Moldova. Nivelul de trai al populaţiei de aici este mai jos decît indicii

94

medii moldoveneşti. Prin urmare, în mod inevitabil trebuie de constatat căutarea

“vinovaţilor” de o parte.

Noi presupunem că multe conflicte politice au propria lor geneză istorică din cauza lipsei

unor mecanisme eficiente de soluţionare a lor în prezent, acestea se învechesc, gonind popoare

întregi în ostilitate pentru multe decenii. După părerea noastră este necesară “cantonizarea” sau

divizarea împuternicirilor statale (recunoaşterea principiului pluralismului etnic în echilibrarea

intereselor etniilor). Principalii factori externi ai conflictelor politice din societatea

moldovenească sunt: încălcarea drepturilor generale ale omului, sporirea proceselor

migraţioniste. În Republica Moldova, mai întîi de toate, este vorba despre sistemele etnice de tip

asimetric care sunt formate în mod ideologic şi politic.

Drept urmare a conflictului transnistrean au fost demarate mecanismele prelucrării

ideologice a populaţiei care seamănă ură şi neîncredere. Este vorba despre consecinţele acelei

propagande ideologice de pe ambele maluri ale Nistrului, care într-un mod iscusit şi uşor poate

crea înfăţişarea duşmanului. Drept rezultat, astăzi ne ciocnim cu existenţa în conştiinţa de masă a

unui anumit tip de clişeu, care în mod sigur nu contribuie la depăşirea curîndă a problemei. Iar

rezultatele interacţiunii unor astfel de mecanisme ideologice încă o perioadă lungă de timp vor fi

resimţite. Din această cauză, una dintre principalele probleme existente astăzi între părţile

participante la negociere este depăşirea neîncrederii.

După evenimentele din anul 1992, în virtutea cauzelor obiective şi subiective indicate,

Republica Moldova şi Transnistria şi-au continuat mişcarea pe nişte vectori departe de a fi

unilaterali. În Republica Moldova au fost declarate drept prioritare principiile democraţiei şi ale

pieţii libere, ceea ce presupunea includerea anumitor mecanisme sociale, politice şi economice.

În Transnistria s-a încercat de a păstra multe aspecte specifice sistemului precedent atît pe plan

social, cît şi pe plan economic. Aici nu se cuvine de vorbit despre faptul cine avea mai multă

dreptate în această situaţie. Chestiunea constă în aceea că, în virtutea diferitor abordări a

factorilor de soluţionare a problemelor sociale, economice şi politice existente, s-au format

diferite viziuni şi chiar diferite sisteme de coordonate în care acestea se realizau. Acest lucru ne

permite să constatăm despre prezenţa unor probleme obiective în procesul de soluţionare a

consecinţelor conflictului transnistrean, determiante în fond de deosebirile existente [183].

De la începutul procesului de negocieri conducerea Republicii Moldova s-a pomenit într-

o situaţie defavorabilă cauzată de cîţiva factori. În primul rînd, administraţia de la Tiraspol, prin

intermediul mecanismelor de prelucrare ideologică, a reuşit să impună opinia cum că iniţiatori ai

conflictului au fost factorii de decizie de la Chişinău. Conducerea Republicii Moldova, la acest

capitol, nu a întreprins careva paşi fermi pentru a se justifica, nici pentru a reflecta situaţia

95

obiectivă în privinţa surselor conflictului. Astfel, în mod tacit, Chişinăul, practic, s-a împăcat cu

clişeul de “agresor” propagat de Tiraspol[147].

Alt moment ţine de pregătirea strategico-militară insuficientă a conducerii Republicii

Moldova, care în dialogul său cu Tiraspolul, practic, a avut să se confrunte cu structurile

birocratice ale Moscovei ce au demonctrat o pregătire şi experienţă exclusivă în manipularea a

astfel de situaţii. Chişinăul n-a fost apt să elaboreze o strategie de soluţionare a conflictului

transnistrean, care ar fixa scopurile, căile şi mijloacele acestui proces[200, 201].

Acum, după ce am analizat în mod general acele probleme care stau pe agenda

reglementării consecinţelor conflictului transnistrean, am dori să ne orientăm spre o altă

tematică: luînd în consideraţie existenţa momentelor menţionate mai sus merită oare a depune

efort de a soluţiona ceva, există oare motive reale pentru aceasta?

Însă, este evident faptul că părţile implicate în acest dialog şi-au răspuns de mult timp la

această întrebare – da, merită. Liderii de la Chişinău şi Tiraspol au conştientizat că în realiile

actuale aceasta este unica cale posibilă de depăşire a acelor dificultăţi care stau în faţa populaţiei

de pe ambele maluri nistrene ale Republicii Moldova. Nimeni nu este în drept din cauza unor

ambiţii politice de moment sau a unor interese personale să lipsească poporul (care datorită

procesului istoric a devenit o integritate) de posibilitatea de a-şi construi propriul său destin în

concordanţă cu cerinţele vremii [113]. Însă la etapa actuală totul depinde de voinţa politică.

Dar unii reprezentanţi ai autorităţilor transnistrene iarăşi şi iarăşi găsesc diferite

contraargumente pentru tărăgănarea soluţionării atotcuprinzătoare a problemei. Ba Moldova se

pregăteşte pentru o revanşă militară nouă, deşi mulţi experţi (şi nu numai moldoveni) nu odată au

afirmat faptul că nu poate fi nici vorbă despre anumite pregătiri militare sau despre o soluţionare

a chestiunii pe cale militară; ba în Moldova, deja mîine, vor sta tancurile NATO direcţionate spre

Transnistria, deşi tuturor le este cunoscut faptul că Republica Moldova, în calitate de participant

al programului NATO “Parteneriat pentru pace” (deopotrivă printre altele cu Ucraina şi Rusia),

participă doar la instruiri care poartă un caracter de elaborare a acţiunilor în caz de catastrofe

ecologice şi umanitare; ba Moldova în curînd se va uni cu România, deşi tuturor le este

cunoscută dorinţa poporului Republicii Moldova care în marea majoritate şi-a exprimat aspiraţia

de a trăi într-un stat suveran şi independent [34]. Iată, de exemplu, una din afirmaţiile

Preşedintelui Sovietului Suprem al Republicii Moldoveneşti Nistrene G.S. Maracuţă:

“Consolidînd sistematic forţele sale armate, alte structuri de forţă, Republica Moldova în fiecare

an îşi lărgeşte cooperarea cu NATO şi organizează o blocadă politică, economică şi

informaţională republicii noastre împotriva şi în încălcarea acordurilor semnate cu noi. Nu sunt

excluse nici încercările unor acţiuni mai radicale”. Despre cooperarea Republicii Moldova cu

96

NATO relatează şi ziarele transnistrene, care au anunţat că în luna iulie-august a anului 2000

sunt planificate instruiri bilaterale importante ale Republicii Moldova şi SUA [226].

Probabil există o parte de adevăr în expunerile reprezentanţilor Transnistriei, însă

cooperarea Republicii Moldova cu NATO în nici un caz nu înseamnă că republica se pregăteşte

de o intervenţie militară în Transnistria. În acest fel, asemenea atacuri ale reprezentanţilor

cercurilor extremiste au scopul de a duce în impas procesul de negociere, sau de a-l tărăgăna pină

la infinit. Însă este foarte important faptul ca aceste idei să nu se răspîndească asupra majorităţii

populaţiei, ca societatea să fie la timp şi obiectiv informată despre situaţia reală a lucrurilor.

În acest caz iarăşi ne întoarcem la voinţa politică, care trebuie să depăşească dorinţa de a

obţine cîteva profituri nesemnificative în detrimentul unei perspective constructive şi de lungă

durată. Astfel, iarăşi atingînd problema voinţei politice, noi ne apropien de chestiunea

determinării statutului Transnistriei, care este o parte componentă a reglementării

atotcuprinzătoare a consecinţelor conflictului. Lucrul asupra acestui document continuă deja de

cîţiva ani. Au fost perioade diferite. Uneori părea că soluţia este aproape, rămînea de făcut doar

un singur pas. Însă aceste etape de optimism luminos se schimbau apoi în dezamăgire totală, cînd

era chiar imposibil de văzut ieşirea din impas [139].

Pe parcursul lucrării asupra statutului Transnistriei au fost propuse multe variante ale

documentului de către grupurile de experţi moldoveni şi transnistreni, intermediari ş.a., dar nici

pînă în ziua de azi părţile la negociere aşa şi n-au reuşit să atingă rezultate concrete. În acest sens

este foarte important să nu uităm că în spatele acestui proces de negociere prelungit, a diferitor

formulări şi termene, a principiilor şi ambiţiilor stau oameni, care au obosit de rezistenţa impusă.

Planul Primakov

De la primele intenţii ale Chişinăului de a-şi declara suveranitatea (1990) şi apoi

independenţa (1991), organele puterii locale, in stransă colaborare cu şefii Armatei a 14-a

sovietice (dislocată in zona in care se afla cel mai mare depozit de armament sovietic din Europa,

la Tiraspol) şi-au declarat, la randul lor autonomia faţă de Chişinău şi s-au plasat sub protecţia

militară şi politică a Rusiei. La 2 septembrie 1990 se proclamă „Republica Sovietică Socialistă

Moldovenească Transnistreană”, iar la 25 august 1991 această entitate işi proclamă

independenţa. Evenimentul se produce cu doar două zile inainte ca la Chişinău să se proclame

independenţa Republicii Moldova, care includea şi Transnistria.

Criza care a urmat a fost tipică pentru ceea ce a ajuns să insemne un „conflict ingheţat” –

escaladare militară – intervenţie externă – incetarea focului sub auspiciile trupelor de menţinere a

97

păcii (ruseşti) – mini-crize provocate periodic intre cele două entităţi. Conflictul militar s-a

desfăşurat in 1992. Republica Moldova, care nu avea o armată proprie, ci doar unităţi de poliţie,

a trebuit să facă faţă unor forţe superioare numeric şi ca dotare (multe din armele folosite

provenind din depozitele Armatei a 14-a de la Tiraspol). Conflictul s-a finalizat odată cu

convenţia incheiată intre Boris Elţan şi Mircea Snegur la 21 iulie 1992. Prin acest acord s-a

infiinţat o Comisie Unificată de Control, formată din reprezentanţi ai Chişinăului, Tiraspolului,

Federaţiei Ruse şi OSCE, care era insărcinată cu deţinerea controlului efectiv asupra zonei de

securitate, adică asupra localităţilor in care s-au desfăşurat confruntări violente. Sarcina Comisiei

a fost să identifice şi să soluţioneze potenţialele conflicte. Comisia funcţiona prin consens, ceea

ce dădea Rusiei o pîrghie majoră de influenţare a deciziilor. Din acest motiv, Republica Moldova

nu a putut obţine eliminarea forţelor armate transnistrene ce se aflau (contrar acordului din 1992)

în zona de securitate, teoretic sub controlul exclusiv al forţelor de menţinere a păcii.

O a doua etapă a crizei a inceput odată cu semnarea in 1994 a unei declaraţii comune

Mircea Snegur – Igor Smirnov (la Tiraspol), contrasemnată şi de reprezentantul OSCE şi de un

reprezentant al preşedinţiei ruse. Dacă pană atunci criza avea o componentă militară, iar

acordurile semnate vizau in primul rand incetarea focului şi menţinerea păcii, de aici încep

dezbaterile juridice şi constituţionale asupra statutului Transnistriei în cadrul Republicii

Moldova, precum şi stabilirea unui sistem de garanţii reciproce împotriva întoarcerii la conflict.

Acesta este momentul în care începe eliminarea barierelor pentru agenţii economici din

Transnistria, ceea ce a pus bazele pentru redresarea economică a zonei şi, în virtutea acordurilor

de liber tranzit vamal, a condus la transformarea Transnistriei într-un „rai” al crimei organizate,

al evaziunii fiscale şi traficului ilicit. Republica Moldova a eliminat orice control vamal la

punctele de trecere dinspre Transnistria, în timp ce Tiraspolul a introdus un control riguros la

punctele de trecere dinspre Moldova. Transnistria şi-a „legitimat” astfel frontierele faţă de statul

faţă de care era in conflict legal şi constituţional.

Ulterior, Transnistria a început să preseze tot mai mult pentru semnarea unui document

care să statueze clar principiile constituţionale, să guverneze relaţiile dintre aceasta şi Chişinău.

Presat de Rusia şi după mai multe ezitări, Chişinăul a semnat (prin preşedintele Petru Lucinschi)

la 8 mai 1997 un memorandum pregătit de experţii ruşi (vezi anexa 6). În acest document

(memorandumul Primakov) era introdusă noţiunea incertă de „stat comun”, care definea cadrul

relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol. Statul comun însemna frontieră comună, spaţiu economic şi

juridic comun, spaţiu comun de apărare, spaţiu social comun. Problemele au apărut din cauza

faptului că părţile în conflict au inţeles într-un mod particular definirea acestui statut comun.

Chişinăul concepe Republica Moldova ca un stat unitar, suveran, cu organe centrale ale puterii,

98

subiect unic de drept internaţional, în cadrul căruia Transnistria posedă o largă autonomie

regională. Transnistria vede în statul comun o confederaţie a doi actori cu statut egal (inclusiv

subiecţi diferiţi de drept internaţional) care, prin acord, pot să decidă formarea unor organe care

să aibă atribuţii la nivel republican. Unul dintre efectele memorandumului Primakov a fost că

Transnistria a cîştigat dreptul de a elibera documente vamale de export – nu mai era vorba de

situaţia prin care Chişinăul tolera tranzitul vamal transnistrean şi aplica ştampila vamală, ci ceda

Tiraspolului integral dreptul de a folosi această ştampilă [200].

Memorandumul Kozak

În anii 2002-2003 au apărut mai multe planuri de federalizare a Republicii Moldova ca

singură soluţie de ieşire din conflict. Unul dintre ele a fost propus de către OSCE in iulie 2002 şi

era bazat pe principiile federalismului aşa cum sunt ele inţelese in Occident: proporţionalitate în

reprezentarea la centru, egalitate între părţile componente etc. Totuşi, inclusiv acest plan,

acceptat de anumite state europene din OSCE, includea soluţia unei influenţe tacite a Rusiei

asupra Moldovei [220].

Periodic, Kremlinul readuce în atenţie problema fie sub forma unor analize efectuate de

oameni apropiaţi preşedintelui Vladimir Putin, fie prin planuri concrete supuse oficial atenţiei

publice – cum ar fi planul propus in noiembrie 2003 de un membru al staff-ului preşedintelui rus,

Dimitri Kozak. Acesta propunea părţilor implicate soluţionarea conflictului prin intermediul

federalizării Republicii Moldova. Planul numit „Principii de bază ale structurii de stat a statului

unificat” este un proiect de constituţie pentru viitoarea federaţie moldoveană şi a fost propus

direct Republicii Moldova, fără acordul OSCE, ceea ce a făcut clară intenţia Federaţiei Ruse de a

nu implica în nici un fel comunitatea internaţională şi de a păstra problema in cadrul CSI. În

viziunea Planului Kozak, Federaţia vizată urma să fie asimetrică, prin faptul că Transnistriei i se

conferea un statut inegal faţă de cel al Republicii Moldova. Planul Kozak se baza pe o concepţie

de sorginte sovietică a federalismului, transpunerea lui putand genera o confederaţie cu tendinţă

dezagregativă, de vreme ce două dintre părţi – Transnistria şi Autonomia Găgăuză - căpătau

dreptul la referendum pentru a stabili dacă mai doresc sau nu să aparţină Republicii Moldova şi

drept de veto asupra chestiunilor de politică internă sau externă care ar fi „contravenit intereselor

lor”. În planul său Kozak propunea trei tipuri de competenţe în interiorul noului stat: ale

federaţiei, ale părţilor componente şi reunite. Planul conţinea însă prevederi care riscau să

cauzeze blocaje şi noi conflicte. De exemplu, în Camera Inferioară, aleasă prin reprezentare

proporţională, legislaţia urma să fie votată cu majoritate simplă, dar avea nevoie de acordul

99

Senatului, care urma să fie ales disproporţionat – 13 membri aleşi de camera inferioară, 9 de

Transnistria şi 4 de Găgăuzia. Transnistria devenea astfel o minoritate care putea să blocheze

legi. În plus, prevederile militare ale acestui plan puneau în evidenţă obiectivul central al

Federaţiei Ruse: menţinerea controlului militar asupra Transnistriei. Republica Moldova urma,

conform planului, să fie demilitarizată. Documentul este însă destul de neclar în privinţa

demilitarizării totale, trupele ruseşti putînd, totuşi, să primească dreptul de a rămane în

Transnistria pe o perioadă nedeterminată, ceea ce ar fi transformat Transnistria într-un al doilea

Kaliningrad. De asemenea, planul Kozak nu includea nici un fel de garanţii internaţionale, fiind

bazat pe o relaţie directă Rusia – Moldova, în spiritul conduitei Moscovei în near-abroad.

Statele OSCE şi SUA, în special, au obiectat exact asupra acestor prevederi, care legitimau

prezenţa militară a trupelor Federaţiei Ruse în Republica Moldova şi nu înlăturau pericolul

secesiunii Transnistriei şi Autonomiei Găgăuze.

Este de observat că planul Rusiei nu era direcţionat inspre rezolvarea conflictului, ci

inspre conservarea unei stări de lucruri conflictuale. Planul ar fi făcut foarte uşor ca Republica

Moldova să fie considerată responsabilă pentru nerespectarea unui document semnat „de bună

voie”, iar rolul comunităţii internaţionale în rezolvarea conflictului ar fi fost nul. Planul Kozak a

stîrnit ample manifestaţii de protest la Chişinău şi a antrenat intervenţia diplomatică a statelor

UE şi a SUA, ceea ce l-a determinat pe preşedintele Voronin să nu semneze memorandumul.

Totuşi, neacceptarea acestui plan de către Republica Moldova nu a însemnat pentru Federaţia

Rusă o înfrîngere diplomatică, deoarece ea s-a prezentat la summit-ul OSCE de la Maastricht

pozînd într-un actor care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru rezolvarea conflictul transnistrean

şi nu din postura reală de stat care a încălcat în mod repetat directivele OSCE. Prin nesemnare,

Republica Moldova a amînat doar momentul în care trebuie să se pronunţe asupra sensibilei

chestiuni transnistrene, opţiunile sale fiind, se pare, în continuare aceleaşi: federalizare sau

secesiune.

Summit-ul OSCE de la Maastricht a arătat că SUA şi principalele state europene sunt pe

punctul de a adopta o poziţie faţă de situaţii conflictuale care au rămas mult timp „de interes

regional”. Aceasta înseamnă internaţionalizarea problemei, scoaterea sa din perimetrul

privilegiat al Federaţiei Ruse.

Planul Yuşcenko

Acest plan este un semn că Ucraina a decis să se afirme printr-o politică externă activă in

imediata vecinătate, preluînd şi/sau transformînd ideile ruseşti în propriul folos. Planul viza

recunoaşterea Sovietului Suprem al Transnistriei ca legitim in urma unor alegeri gîndite a se

100

desfăşura in octombrie sau noiembrie 2005 şi prin care, probabil, se speră ca liderii rezultaţi să

fie pro-ucraineni. De asemenea, planul propunea statut de egalitate între Republica Moldova şi

Transnistria ca părţi semnatare ale unui acord alături de Rusia, Ucraina şi OSCE. Aceiaşi trei

actori urmau să fie puteri garante ale aplicării acordului, ceea ce excludea din nou Romania din

formatul rezolvării conflictului şi forma un condominium protector Rusia-Ucraina. Pe de altă

parte, planul propunea un comitet de conciliere ca arbitru constituţional şi legal intre Chişinău şi

Tiraspol în perioada de după acord, comitet compus din Rusia, Ucraina şi OSCE. În viziunea

acestui plan Republica Moldova reunificată urma să fie plasată sub tutela Rusiei şi a Ucrainei.

De asemenea, planul prevede drept de veto pentru Transnistria in probleme legate de politica

externă a Republicii Moldova şi nu face nici o referire la retragerea armatei ruseşti din

Transnistria [26].

În ceea ce priveşte împărţirea competenţelor, planul prevede un număr restrîns de atribuţii

pentru autorităţile centrale, care urmează să fie negociate ulterior. In condiţiile în care

negocierile intre Chişinău şi Tiraspol încep greu şi se blochează uşor, este de aşteptat ca

stabilirea competenţelor să fie un proces de durată, care in sine ar putea fi o sursă de conflict,

chiar dacă Republica Moldova acceptă principiul federativ.

Un aspect pozitiv al acestui plan este deplasarea centrului de greutate al negocierilor

dinspre şefii statelor inspre cele două parlamente. In felul acesta nu se mai recunoaşte

necondiţionat legitimitatea lui Igor Smirnov, Transnistria fiind văzută ca o grupare compusă din

diferite forţe politice.

În fine, poate cel mai negativ aspect al planului este, după părerea unor comentatori, acela

că nu prevede mecanisme de modificare a status-quo-ului transnistrean, oferind în schimb

legitimitate regimului actual prin organizarea unor alegeri sub controlul acestuia şi în absenţa

unui cadru democratic [255].

Situaţia actuală – Planul Voronin

Planul Yuşcenko a fost acceptat în procesul de soluţionare a conflictului, în paralel cu

salutarea implicării Kievului în găsirea de soluţii. Parlamentarii moldoveni au găsit că planului îi

mai trebuie adăugate o serie de prevederi, în special democratizarea şi demilitarizarea

Transnistriei – retragerea arsenalului şi a trupelor ruseşti pană in 2006, implicarea unei forţe de

menţinere a păcii formată din militari OSCE, supervizarea procesului de retragere a trupelor şi

armelor ruseşti de către observatori OSCE – şi stoparea traficului ilegal.

101

De asemenea, observaţiile formulate de către Parlamentul de la Chişinău includ

dizolvarea poliţiei politice, libertate pentru activităţile partidelor politice şi ale presei din stanga

Nistrului, obligativitatea deţinerii cetăţeniei Republicii Moldova de către toţi cei care vor fi

candidaţi in alegeri.

Odată cu stabilirea legăturilor directe dintre administraţia de la Chişinău şi cea de la

Tiraspol şi legalizarea activităţilor în regiunea transnistreană, acordarea acestei din urmă a unui

grad de autonomie mai larg decât al unei unităţi teritorial-administrative obişnuite ar însemna:

- păstrarea potenţialului separatist, prin rezervarea administraţiei actuale în calitate de

conducere a noii autonomii, şi consolidarea ideii despre specificul regiunii transnistrene

şi necesitatea obiectivă de a-şi construi viaţa internă separat de malul drept al Nistrului;

- împiedicarea politicii de reintegrare ulterioară a Republicii Moşdova;

- acordarea Tiraspolului a posibilităţilor de a protesta împotriva tuturor măsurilor de

constrîngere, întreprinse de Chişinău, acestea putînd fi interpretate drept atentat la

autonomia regiunii;

- păstrarea unei pârghii importante de influenţă a Rusiei asupra Republicii Moldova prin

recunoaşterea legitimităţii cererilor de separare şi a argumentelor înaintate, fapt ce

recunoaşte caracterul slavon al regiunii şi interesul natural al Rusiei faţă de ea;

- acordarea regiunii transnistrene a dreptului legal de a da prioritate relaţiilor economice şi

culturale cu Rusia, asigurînd rusificarea continuă a populaţiei şi conservarea dominaţiei

economice ruseşti în RM în general, Transnistria reprezentînd un potenţial economic de o

importanţă deosebită;

- menţinerea contradicţiilor dintre autorităţile de la Chişinău şi cele de la Tiraspol, tensiuni

care ar îngreuna procesul de luare a deciziilor;

- delimitarea competenţelor ce ar duce la slăbirea puterii centrale şi la sustragerea de la

problemele economice şi sociale cotidiene.

Un alt pas destul de important în politica conducerii Republicii Moldova este făcut de

Preşedintele V. Voronin. În mai multe ocazii, preşedintele Voronin V. a chemat Uniunea

Europeană să joace un rol mai activ in rezolvarea conflictului din Transnistria. În iunie 2004 a

lansat ideea unui pact de stabilitate şi securitate pentru Republica Moldova, care urma să fie

garantat de actualii actori ai procesului de negociere, la care să se adauge UE, SUA şi România.

De asemenea, experţii moldoveni au cerut un nou format de negocieri care să modifice actualul

cadru de „2 plus 3”. Arhitectura formatului propus este aceea de „3 plus 3”, exclude autorităţile

transnistrene şi include UE, SUA şi România. Această propunere a fost întărită şi de Parlamentul

ales în urma alegerilor din 2005, care a lansat la 24 martie 2005 o declaraţie prin care cerea

102

includerea UE, SUA şi României în viitorul format de negocieri. În 22 iulie 2005, la iniţiativa lui

Vladimir Voronin, Parlamentul de la Chişinău a adoptat o lege organică ce conţine (pentru prima

dată din 1992) principiile rezolvării conflictului transnistrean (vezi anexa 7) [218]. Acestea sunt

inspirate, în primul rînd, din propunerile societăţii civile enunţate în 2004 şi se bazează, mai ales,

pe principiul celor „3D”: democratizare, demilitarizare, decriminalizare. Toate aceste evoluţii

sunt semnificative, deoarece, pană acum, scopul negocierilor cu Transnistria era partajarea

puterii intre cele două entităţi. Actuala lege incearcă să mute centrul de greutate al negocierilor

dinspre CSI spre spaţiul european de securitate şi democraţie. Iniţierea acestei legi a fost insoţită

de adoptarea altor prevederi care vizează reforma unor instituţii precum Serviciul Securităţii

Statului, Camera de Conturi etc. – reforme cerute de UE prin intermediul Planului de Acţiuni UE

– Republica Moldova [8].

Prin această lege, Transnistria este definită ca o entitate autonomă specială, parte

inalienabilă a Republicii Moldova. A fost introdus dreptul localităţilor din stanga Nistrului de a

ţine referendumuri prin care să-şi decidă apartenenţa la Transnistria, modalitate utilizitată şi in

cazul regiunii autonome găgăuze. Delimitarea competenţelor va fi stabilită prin intermediul unei

legi care se referă la statutul legal special al Transnistriei, in acord cu constituţia moldovenească.

Statutul special va fi negociat după formarea unor structuri alese democratic şi după ce Rusia işi

va retrage trupele şi armamentul. Transnistria va avea dreptul să işi conducă propriile relaţii

economice şi umanitare externe, ceea ce este singurul vestigiu al vechilor planuri şi procese de

negocieri propuse. De asemenea, Chişinăul nu mai concepe Transnistria ca o regiune rusofonă,

plecând de la constatarea că majoritatea locuitorilor este formată din cei care vorbesc „limba

moldovenească”, urmaţi de cei care vorbesc ucraineana şi, abia apoi, de rusofoni. Actualmente,

situaţia este clar defavorabilă moldovenilor, limba rusă fiind singura recunoscută oficial în

regiune. În lege nu se fac referiri la mediatori, trupe de menţinere a păcii, formate de negociere.

Deşi rolul primordial al conflictului transnistrean a fost acela de a constitui o pârghie de

influenţare a Republicii Moldova, acesta a devenit ulterior un instrument rusesc de gestionare a

echilibrului strategic zonal – de influenţare a opţiunilor de politică externă ale României, de

evoluţie a NATO spre est, avînd efecte chiar in relaţia globală SUA-Rusia. Astfel, miza

conflictului a depăşit cu mult importanţa locală a secesiunii unei regiuni faţă de un stat. Treptat

acest conflict geo-politic s-a transformat, insă, intr-o problemă de crimă organizată. Reţeaua

criminală in care capii autorităţilor transistrene sunt implicaţi parazitează uneori şi mecanismele

de decizie internaţionale făcând dificilă adoptarea soluţiilor politice anti-criză.

În evoluţia acestui conflict, negocierile Chişinăului cu Transnistria au fost deseori lipsite

de coerenţă. Perioadele de radicalism şi inflexibilitate au alternat haotic cu cele de tolerare a

103

celor mai agresive şi umilitoare acte ale administraţiei de la Tiraspol. De asemenea, Chişinăul nu

şi-a propus linii principiale de conduită în relaţie cu ceilalţi actori implicaţi, Rusia, dar mai ales

cu Ucraina, un alt actor foarte important. Singurul efort consecvent a fost cel de

internaţionalizare a rezolvării conflictului şi de implicare a unor instituţii precum OSCE sau UE,

dar nici acestea foarte coerente şi, oricum, fără rezultate notabile. După cum se ştie, OSCE este

un organism consensual, în care Federaţia Rusă are drept de veto, astfel că rezultatele acţiunii

acestui organism in problemă transnistreană au fost aproape nule, cu excepţia angajamentului

Rusiei (la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999) de aşi retrage in termen de trei ani

trupele din stanga Nistrului. Oricum, in lipsa modalităţilor de aplicare şi control a indeplinirii

acestor angajamente, ele sunt goale de conţinut, iar Rusia nu este constrînsă de nimic să le

respecte.

Legea adoptată în 2005 este primul semn al unei concepţii coerente în tratarea problemei

Transnistriei. Depinde în egală măsură de actorii externi şi de oamenii politici moldoveni dacă

această nouă abordare va avea ca efect acte şi politici propriu-zise. De asemenea, este de

remarcat aportul societăţii civile din Republica Moldova în problema Transnistriei, care in

ultimii ani a formulat diferite abordări şi soluţii in această chestiune [46, 106].

Este foarte important ca soluţionarea acestui conflict să nu mai fie lăsată exclusiv pe mîna

unui număr mic de negociatori, a unor experţi in manevre de culise şi in tîrguri politice dubioase,

deoarece această abordare a conflictului este exact ceea ce Moscova doreşte.

Astăzi rezultatul principal al evoluţiei elitelor regionale este recunoaşterea de

pretutindeni a rolului lor în paradigma politicii moldoveneşti – cu caracter de compromis, care a

înlocuit confruntarea precedentă, unde elitele regionale s-au manifestat prin provocarea politică.

Vectorul transformării lor în continuare este invariabil. Însă în diferite scenarii (în afară de cele

extreme) calea transformării liderilor de grup provinciali într-o comunitate mai semnificativă de

elite regionale (avînd la dispoziţie, ca şi puterile centrale, anumite funcţii de control necesare

pentru stabilitatea sistemului) va trece prin atingerea unor compromisuri privind principalele

divergenţe apărute în interacţiunile elitelor de diferite niveluri. În primul rînd, este vorba despre

reforma structurală a economiei (restructurizarea bugetului, desfăşurarea unei noi etape de

privatizare, ş.a.), iar în perspectivă – modificarea sistemului politic şi, mai întîi de toate, a

modelului existent de organizare statală a Republicii Moldova. Aceste concluzii sunt confirmate

de către cercetarea, efectuată de Centrul investigaţiilor sociologiece „Secolul Nou” (Tiraspol) şi

laboratorul cercetărilor sociale al Universităţii de Stat (USM) la sfîrşitul anului 2008

“Социально-политические настроения на обоих берегах Днестра” (vezi anexa 8). În

Republica Moldova această cercetare a fost realizată prin participarea membrilor Catedrei de

104

Ştiinţe Politice a Universităţii de Stat, şi anume V.G. Moşneaga, V.D. Ţurcanu, N.V. Ţveatcov,

ş.a. A fost desfăşurat un sondaj pe întreg teritoriul Republicii Moldova, inclusiv Găgăuzia şi

Transnistria, în care, după cum se ştie, sunt formate elitele regionale.

După cum au arătat datele sondajului, tendinţa dominantă a regiunilor moldoveneşti

poate fi considerată principiul “stabilităţii sociale”, păstrarea balanţei de interese ale diferitor

forţe sociale, precum şi ale regiunilor şi puterii centrale. Necesitatea realizării împuternicirilor

puterii în mod nemijlocit în regiuni condiţionează un anumit nivel de dependenţă a elitelor de

necesităţile sociale ale populaţiei şi chiar o evaluare redusă a capacităţii ultimei de a se adapta la

condiţiile social-economice. Datele sondajului efectuat şi, în particular, blocul de întrebări

consacrat relaţiilor reciproce dintre regiunile Republicii Moldova (în particular, referitor la

Transnistria) le-au permis cercetătorilor să deducă următoarele concluzii:

1. Deşi, simetria relaţiilor dintre părţi privind chestiunea formării relaţiilor statale

este recunoscută drept fiind o stare ideală, concretizarea acestui principiu prin

diferite mecanisme de realizare demonstrează că vor predomina tendinţele de

intensificare a independenţei regionale în procesul de promovare a politicii

corespunzătoare;

2. Continuă să se menţină tendinţa de o combinare contradictorie a rudimentelor

paternalismului statal şi tendinţa puterilor regionale de intensificare a autonomiei

în sfera politică şi cea economică, fapt ce atestă caracterul nedesăvîrşit al

proceselor de stabilire a relaţiilor de piaţă;

3. Reprezentanţii regiunilor demonstrează cunoscuta unitate de poziţii în ceea ce

priveşte politica centrului; ei nu acceptă modelul radical-liberal al dezvoltării

economice, ceea ce în principiu ar fi presupus îndepărtarea de la rolul dominant al

statului în modernizarea economică şi transferul sarcinilor administrative şi

financiare de la centru în regiuni, o astfel de situaţie în care se creează în mod real

condiţiile potenţiale pentru conflicte cronice;

4. Respondenţii demonstrează un nivel destul de înalt al comunicării, precum şi o

anumită maturitate politică, care se caracterizează prin principiile “stabilităţii” şi

tendinţei de a asigura interesele regiunilor Republicii Moldova;

5. Persoanele chestionate încă nu identifică liderii regiunilor corespunzătoare în

calitate de “elită” precum un subiect de sinestătător al acţiunii politice, adică fiind

lipsită de multe trăsături generice specifice precedentei “elite conducătoare”.

Reprezentanţii elitelor politice regionale se află încă în procesul de perfectare a

calităţilor necesare pentru forma raţional-legitimă a puterii.

105

În acest fel, putem să tragem concluzii privind procesul politic de soluţionare a

conflictelor regionale în Republica Moldova. Negocierile privind statutul, în principal, se

refereau la chestinuea ce drepturi pot fi acordate Transnistriei şi Găgăuziei în domeniul divizării

împuternicirilor şi protecţiei minorităţilor. Cu alte cuvinte, istoria procesului de negociere al

perioadei cercetate poate fi caracterizată drept “procesul cedărilor Chişinăului faţă de regiunile

Transnistria şi Găgăuzia”. Dacă Găgăuzia şi Transnistria trebuie să fie incluse în procesul de

adoptare al acordului, atunci reducerea beneficiilor pe care acestea le au din status-quo, va fi un

factor la fel de semnificativ ca şi elaborarea modelului admisibil de divizare a împuternicirilor.

Totuşi, însăşi progresul în această direcţie va fi insuficient pentru a ajunge la soluţionarea

conflictului dintre Chişinău şi Tiraspol. Pentru a obţine o astfel de soluţionare şi pentru ca

aceasta să fie trainică, Republica Moldova trebuie să-şi creeze o imagine mai atractivă, iar

societatea închisă constituită în Transnistria şi Găgăuzia trebuie treptat să o facem să fie deschisă

[149].

În acest context este important de a înţelege că sarcina elaborării statutului Transnistriei

constă în aceea de a pregăti mecanimse real eficiente, care ar permite populaţiei de pe malul

stîng şi drept al Nistrului, întregului popor al Republicii Moldova, de a se simţi în linişte şi

siguranţă. Anume din aceste considerente reiese partea moldavă în procesul de elaborare a

statutului Transnistriei, care trebuie să contureze cadrul în care să fie posibilă crearea unor

mecanisme eficiente şi real funcţionabile.

Astfel, se evidenţiază trei scenarii principale în strategia dezvoltării politice a

Republicii Moldova:

1. suveran-naţional, naţional-separatist;

2. unitar, de unificare;

3. integrativ.

Toate aceste scenarii în mod evident sunt strîns corelate unul cu altul. În primul caz este

vorba despre hipertrofierea rolului autonom al factorului etnic în dezvoltarea socială şi politică a

vieţii etniilor contemporane. Etnizarea excesivă a vieţii sociale şi politice a popoarelor (chiar şi

fără extremism), după cum se vede, este inacceptabilă pentru Republica Moldova. Ea este

dăunătoare atît pentru perspectivele “naţiunii”, cît şi pentru dezvoltarea întregului stat

multinaţional.

În al doilea caz se observă tendinţe spre unificarea (aducerea la uniformitate) vieţii

popoarelor pînă la asimilarea lor maximală (contopirea popoarelor pe baza unei limbi unice, unei

culturi şi, în mod corespunzător, pierderea propriei culturi şi conştiinţe) şi fuzionarea în spaţiul

106

sociocultural moldovenesc. Această abordare este considerată a fi cea mai acceptabilă şi cu

perspectivă, ceea ce în mod parţial a dus la politizarea conştiinţei naţionale a etniilor şi a

anumitor indivizi, reproducînd astfel conflictualitatea interetnică.

Trebuie de subliniat faptul că manifestările obiective ale integrării şi asimilării în mod

incontestabil vor avea loc în polietnicitatea noastră. În Republica Moldova aceasta se manifestă,

în primul rînd, prin adaptarea la sociumul moldovenesc care este format inclusiv şi datorită

interacţiunii internaţionale multilaterale. Paralel cu aceasta au loc procese de autoafirmare a

etniilor în caliate de popor multinaţional al Republicii Moldova. La etapa actuală este important

de a susţine acest proces evoluţionist, însă fără aplicarea vechilor şi noilor metode care duc la

izbucniri etnice. Are perspectivă anume procesul evoluţionist de păstrare şi dezvoltare a

identităţii etnice, de dezvăluire a potenţialului tuturor naţionalităţilor, de adaptare a lor una faţa

de alta, de continuare mai departe a procesului integraţionist, de cooperare a popoarelor şi

culturilor într-o comunitate statală unitară, care de fapt presupune sinteza etnică multinaţională a

Republicii Moldova.

În condiţiile constituite istoric pentru Republica Moldova cel mai preferabil este al

treilea scenariu de dezvoltare a proceselor politice – păstrarea şi consolidarea proceselor

integraţioniste. Aceasta este cale a integrării politice şi etnoculturale, adaptării treptate a diferitor

etnii la procesul de formare al întregului popor multinaţional al Republicii Moldova. În practică

aceasta înseamnă că păstrînd şi dezvoltînd specificul naţional al etnoiilor şi regiunilor este

necesar de a finisa construirea bazei relaţiilor şi legăturilor integraţioniste unice, care sş

contribuie la formarea unităţii scopurilor şi voinţei întregului popor moldovenesc. În acest

context democraţia pluralistă se prezintă a fi, în mod evident, un model fără alternativă al

amenajării etniilor şi regiunilor Republicii Moldova actuale într-un stat unitar. Doar sistemul

dezvoltat de relaţii democratice va elimina caracterul său acut din sfera relaţiilor naţionale şi

statale.

Făcînd totalurile la acest capitol putem deduce următoarele concluzii:

1. Dacă avem de a face cu o formă activă a manifestării conflictuale, atunci soluţionarea

ei trebuie să includă cel puţin trei blocuri mari de proceduri. Una dintre primele forme

intermediare trebuie să fie juridizarea sau instituţionalizarea conflictului. Sub

noţiunea de instituţionalizare a conflictului se subînţelege atingerea unui astfel de

nivel de control al conflictului cînd soluţionarea lui se realizează în conformitate cu

regulile şi normele recunoscute de ambele părţi, adică are loc soluţionarea civilizată a

comportamentului conflictual, apar instituţii ale relaţiilor conflictuale. Astfel de

reguli de control a conflictului, elaborate şi recunoscute în mod reciproc, permit

107

evitarea celor mai acute manifestări ale conflictului şi, în primul rînd, manifestări

violente, nelipsind partea conflictuală de posibilitatea de a-şi urmări propriile

interese şi scopuri, şi în condiţiile conjuncturii politice existente de a lupta pentru

realizarea propriilor interese prin metode neviolente.

2. Dacă desfăşurarea conflictului etnic ajunge pînă la o formă violentă de manifestare,

atunci primul pas în soluţionarea lui este încetarea violenţei şi organizarea dialogului

dintre părţi. În dialog este necesară asigurarea participării reprezentanţilor legitimi

corespunzători. Formularea cerinţelor şi pretenţiilor fiecărei părţi trebuie să aibă loc

în acele categorii care pot fi recodificate în limbajul juridic şi de a le oferi o evaluare

juridică.

Este necesară fixarea juridică al fiecărui pas efectuat în pocesul de negociere şi

controlul asupra respectării responsabilităţilor fiecăreia din părţi.

Rezultatul final al dialogului trebuie să fie semnarea acordului final şi atribuirea unui

caracter legitim acestui acord (sau prin intermediul unor anumitor forme de aprobare populară,

sau prin alte forme de ratificare).

Cel de-al doilea bloc ţine de asigurarea consimţămîntului fiecărei părţi de a respecta

acordurile, şi nu de a le transforma într-o perdea de fum. Pentru aceasta este necesară măcar o

depăşire parţială a conflictului de interese sau, cel puţin, reducerea caracterului său acut, ceea ce

poate duce, de exemplu, la apariţia în relaţiile dintre părţi a unor noi stimuli. De exemplu,

necesitatea economică aspră, cointeresarea părţilor în resursele reciproce, “premiile” pentru

soluţionarea conflictului sub forma unui ajutor internaţional sau străin pot (însă nu întotdeauna)

să schimbe interesele părţilor conflictuale într-un alt plan şi să înăbuşe în mod semnificativ

conflictul.

Astfel, pe plan socio-politic căile de depăşire ale conflictelor constau fie în satisfacerea

parţială a cerinţelor părţilor, fie în reducerea pentru ei a actualităţii subiectului conflictului.

3. Blocul de proceduri emoţional-psihologice este orientat spre slăbirea şi eliminarea

treptată a conflictului fals, deoarece la baza multor ciocniri politice stau controverse

neobiective, iar neînţelegerea poziţiilor şi scopurilor altei părţi, atribuirea ei unor

intenţii duşmănoase cauzează apariţia unui sentiment neadecvat de pericol şi

ameninţare. Este important faptul de a atrage o mare atenţie “ritualului etnic”, reeşind

din aceea că părţile conflictuale vin la masa de negocieri cu traumele lor “neplînse”,

însă nici una din părţi nu este predispusă să compătimească traumele celeilalte părţi.

Sarcina intermediarilor constă în manifestarea unei astfel de înţelegeri şi compătimiri,

108

iar apoi de a încerca să trezească compătimirea reciprocă a părţilor şi prin asta de a

crea o situaţie în care părţile conflictuale ar putea cel puţin să se asculte.

4. În continuare, fiecare dintre părţile conflictuale adesea consideră necesar de a

evidenţia diferenţele sale faţă de oponent, ceea ce este legat de ritualul susţinerii

sentimentului de identificare de grup. Pînă în momentul în care fiecare grup nu se va

simţi în securitate absolută de atentate la acest sentiment, compromisul necesar la

negocieri nu va fi atins. Anume din această cauză este atît de important un respect

evidenţiat faţă de simbolica aleasă de către părţi şi atenţia faţă de partea protocolară.

Părţile de obicei au o duşmănie reciprocă vizibilă sau ascunsă, şi pe parcursul

negocierilor aceste sentimente periodic ies la suprafaţă. Apoi urmează un val de

conştientizare a propriilor greşeli şi un sentiment de ruşine pentru agresivitatea sa,

temporar apropiind părţile. O astfel de aproape ritmică apropiere şi divergenţă dintre

părţi este numită drept “efectul acordeonului”, şi unii specialişti consideră că

negocierile şi acordurile realiste sunt puţin probabile atîta timp cît amplitudinea

unor asemeni fluctuaţii nu se va reduce. Această procedură este mai eficace pînă la

începerea negocierilor oficiale, la etapa unei diplomaţii preventive şi neoficiale.

O anumită schemă comună de soluţionare a conflictelor şi crizelor poate să fie alcătuită

din următoarele momente:

− determinarea corectă a intereselor reale ale părţilor care stau la baza evenimentelor

conflictuale;

− căutarea unui arbitru pentru soluţionarea conflictului;

− colectarea şi concentrarea forţelor pentru a-i prezenta oponentului posibilile

consecinţe ale nedorinţei lui de a urma calea paşnică de soluţionare a problemei;

− ignorarea provocărilor provenite din partea oponentului, realizarea succesivă a

propriei linii cu determinarea unor astfel de cedări întru obţinerea consensului, care în

mod semnificativ nu influenţează realizarea intereselor fundamentale;

− implicarea în negocieri a unui număr cît mai mare de participanţi, nu doar ambele

părţi conflictuale, ceea ce va permite de a primi variante auxiliare de ieşire din

conflict;

− manifestarea interesului faţă de acţiunile şi intenţiile nu numai ale oponentului, ci şi

faţă de comportamentul aliaţilor atît ai săi, cît şi ai părţii adverse.

Toate concepţiile existente în lume despre principiile şi căile de soluţionare a conflictelor

politice pot fi divizate în trei categorii de bază:

109

− soluţii operative, ţin de anumite acţiuni valabile de o singură dată, orientate în

principal spre nepermiterea creşterii conflictului, de exemplu, datorită sporirii

protecţiei obiectelor vital importante, spre eliminarea celor mai simţitoare consecinţe

ale conflictelor (repartizarea şi amenajarea refugiaţilor, reconstrucţia clădirilor

distruse, a comunicaţiilor ş.a.); sau ţin de minimizarea riscului de apariţie a

conflictului (pedepsirea organizatorilor pogromurilor, activizarea unei lucrări

informaţional-explicative).

− soluţii tactice, sunt orientate spre soluţionarea conflictelor deja apărute pe calea

forţei, inclusiv presiunea economică asupra participanţilor săi sau prin intermediul

reglării procesului de negociere.

− soluţii strategice, sunt orientate spre prevenirea crizelor în relaţiile interetnice pe baza

creării în prealabil a condiţiilor juridice, politice, economice şi social-psihologice

pentru dezvoltarea fără complicaţii şi civilizată a acestor procese.

Astfel, făcînd concluzii la acest capitol, putem evidenţia următoarele acţiuni privind

neutralizarea şi perspectivele soluţionării conflictelor politice:

1. Legitimarea conflictului reprezintă recunoaşterea oficială de către structurile existente

şi de către părţile conflictuale a problemei (subiectului conflictului), care necesită a fi

discutată şi soluţionată;

2. Instituţionalizarea conflictului reprezintă elaborarea unor reguli, norme, regulamente

comportamentale de conflict şi civilizate recunoscute de către ambele părţi;

3. Raţionalizarea transferării conflictului pe plan juridic;

4. Introducerea instituţiei intermedierii în organizarea procesului de negociere;

5. Asigurarea informaţională în soluţionarea conflictului, adică caracterul deschis şi

“transparent” al negocierilor, accesibilitatea şi obiectivitatea informaţiei despre cursul

dezvoltării conflictului pentru toţi cetăţenii cointeresaţi. În sfera conflictelor politice,

ca şi în toate celelalte, funcţionează o regulă rigidă: conflictele sunt mai uşor de

prevenit, decît în consecinţă să fie soluţionate. Anume spre acest fapt trebuie să fie

orientată politica naţională a statului.

În Republica Moldova astăzi nu există o politică naţională clară, este nedesluşită însăşi

concepţia generală iniţială a construcţiei societăţii polietnice. La elaborarea concepţiei politicii

naţionale moldoveneşti posibil are sens de a lua în consideraţie anumite rezultate ale experienţei

mondiale din acest domeniu. Ideea autodeterminării naţionale, în calitate de principiu de bază a

construcţiei naţionale, nu este aplicabilă în cazul ţării noastre. Acest fapt, de regulă, duce la

110

apariţia regimurilor separatiste care din “numele poporului” mai întîi submină drepturile

minorităţilor, iar mai apoi şi drepturile civile ale întregii populaţii.

În al doilea rînd, această idee motivează comunităţile naţional-statale la stabilirea

omogenităţii etnice a populaţiei, ceea ce de asemenea favorizează încălcarea drepturilor civile.

Însă din cele spuse mai sus nu înseamnă că reconstrucţia politicii actuale în sfera

relaţiilor interetnice nu este posibilă. Toate schimbările posibile în constituirea statală nu trebuie

să aducă prejudicii drepturilor civile şi libertăţii indivizilor, acestea au prioritate faţă de

drepturile oricărui grup, inclusiv etnic.

În acest sens, după părerea noastră, hotarele statale este problematic a le delimita în mod

strict în baza arealului unde locuiesc etniile. Din acest motiv statul monoetnic în cazul ţării

noastre se adevereşte a fi o variantă utopică. Încercările de a-l constitui sunt predestinate

eşecului, în afară de tiranie, ele nu vor contribui la nimic. Într-un final, autodeterminarea poate fi

percepută astăzi doar ca egalitatea drepturilor etniilor la păstrarea şi dezvoltarea propriei sale

culturi, care să se păstreze nu prin excluderea altei culturi din hotarele sale teritoriale, ci prin

respectul şi toleranţa reciprocă faţă de deosebiri.

În opinia noastră, prognoza reală a viitorului Moldovei este posibilă doar în baza analizei

dezvoltării trecutului şi cercetării realităţii politice actuale. În acest caz noi ne îndepărtăm de la

concepţia privind caracterul sistemic al societăţii, care se bazează pe faptul că experienţa social-

istorică, trăsăturile instituţionale, caracteristicile de bază ale culturii şi conştiinţei politice ş.a.

creează o ierarhie complexă de factori destul de mobilă ce influenţează permanent reproducerea

relaţiilor politice şi, în mod corespunzător, “predetermină” evoluţia în continuare a

evenimentelor făcînd-o “previzibilă”. Reeşind din acestea, credem că dezvoltarea în continuare a

Republicii Moldova la fel va depinde de caracterul mentalităţii societăţii, care permanent

reproduce relaţiile politice de tip tranzitoriu. Din acest considerent, cea mai probabilă

perspectivă pentru Moldova, se prezintă a fi evoluţia evenimentelor conform scenariului

“tradiţional”, un rol important în care îl va juca mentalitatea cetăţenilor Republicii Moldova şi

tradiţia culturală constituită pe parcursul secolelor, trăsăturile autoritare de guvernare şi

tendinţele etatice de realizare a puterii, precum şi obiceiurile poporului, cum ar fi de exemplu

incapacitatea de a soluţiona o problemă cu ajutorul compromisului, sprijinul puterii statale pe

forţă ş.a. (apariţia firească a cărora se va realiza în cadrul faţadei externe a democraţiei). Adică,

în cazul dat este vorba despre democraţia autoritară cu predominarea trăsăturilor

autoritarismului.

Sintetizînd cele menţionate mai sus, vom încerca să evidenţiem principalele caracteristici

ale concepţiilor moldoveneşti, care analizează problema perspectivelor diferitor variante de

111

evoluţie a Republicii Moldova, ceea ce este specific multor autori în pofida orientării lor ideinice

diferite:

− predomină concepţia despre regimul perioadei de tranziţie ca fiind un fenomen

nedeterminat, care unifică în sine trăsăturile democraţiei şi autoritarismului (atît sub

forma autocraţiei, cît şi oligarhiei) cu predominarea elementelor autoritarismului;

− în calitate de factori care favorizează tendinţele autoritare sunt analizate următoarele:

predominarea puterii executive asupra organelor reprezentative, formele de clientelă

ale legăturilor sociale, slăbiciunea societăţii civile, monopolismul politic;

− principalii actori politici sunt diferitele segmente ale elitei (atît celei vechi, cît şi celei

noi), caracterul interacţiunii cărora joacă un rol important în evoluţia regimului;

− perspectivele dezvoltării politice sunt analizate în mod special în diapazonul

autoritarism-democraţie-totalitarism, în cadrul unor forme intermediare şi hibride ale

regimurilor politice de tip semidemocraţie-semiautoritarism ş.a.

În general, evaluările perspectivelor dezvoltării moldoveneşti legate de tranziţia spre

democraţie poartă un caracter nedeterminat, moderat-pesimist.

Deci, făcînd o concluzie generală la cercetarea efectuată în cel de-al treilea capitol, putem

menţiona faptul că, în pofida caracterului nefinisat şi contradictoriu al proceselor din Republica

Moldova, a incertitudinii perspectivelor de dezvoltare a ţării noastre, societatea moldovenească,

în procesul realizării transformărilor politice, a suferit schimbări semnificative. Ea, în mod

conştient, a resimţit necesitatea unor noi şi principial diferiţi, decît înainte, subiecţi sociali

interni, unor mecanisme bazate pe scopuri, realizate anume în baza scopurilor vieţii politice,

economice, civile şi private. Îndeplinirea acestora este sarcina următoarei etape de dezvoltare a

Republicii Moldova, realizarea căreia în mare parte va depinde de soluţionarea problemelor

evidenţiate în cadrul cercetării date.

112

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Pe baza cercetării curente în teza de doctorat au fost obţinute cîteva rezultate

semnificative nu numai în plan ştiinţific, dar şi practic privind problematica apariţiei, escaladării

conflictelor politice şi metodelor de soluţionare a lor. În primul rînd menţionăm că tratativele

pentru soluţionare paşnică întotdeauna trebuie să fie de prioritate înaltă. În orice situaţii trebuie

de păstrat voinţa şi speranţă de a soluţiona conflictul pe calea paşnică. Politica ultimatelor nu

este calea cea mai favorabilă spre pace şi acord. Analiza curentă a dovedit că eforturile bine

gîndite, îndreptate spre prevenirea şi soluţionarea conflictelor, pot aduce rezultatele necesare. Cu

ajutorul acestora poate fi îndepărtat începutul conflictului, poate fi canalizat în direcţia

nepericuloasă a efectului energiei lui distructive.

Am ajuns la concluzia, că pentru soluţionarea conflictelor politice, dreptul, în calitate de

regulator important este capabil şi trebuie să fie unica sursă de soluţionare a situaţiilor politice

apărute, care ameninţă să evolueze în conflict, deoarece doar în statul cu adevărat democratic şi

de drept societatea deleghează şi obligă dreptul de a reglementa toate relaţiile care apar în ea.

Acordîndu-i dreptului prerogativa de soluţionare a conflictelor politice, societatea noastră a făcut

paşi ferme de a fi recunoscută ca una democratică de către societatea europeană şi cea mondială.

Aplicarea dreptului în soluţionarea conflictelor politice devine garantul existenţei durabile şi

prospere a statului independent – Republica Moldova.

Exemplul Unităţii Teritoriale Autonome „Gagauz-Yeri” a demonstrat cum poate fi

rezolvat pe calea paşnică un conflict politic, ce permite de a obţine rezultate pozitive de lungă

durată.

Tematica conflictelor politice în spaţiul postsovietic a atins o anumită dezvoltare în

conflictologia actuala. Pentru ieşirea din criză în ziua de azi nu vom reuşi fără acţiuni aprobate

de către mentalitatea moldovenească, care permanent era compusă din arhetipurile

autoritarismului şi paternalismului. Ideologia oficială trebuie să mobilizeze ideile patriotismului

statal, să ducă o politică de filtrare a fluxurilor de informaţie cu scopul de a apăra sfera cultural-

politică de valorile şi semnificaţiile străine din punct de vedere mental.

După cum s-a văzut, apărarea propriilor interese naţionale, dezvoltarea conştiinţei

raţionale reprezintă fenomene destul de normale pentru orice popor. În Republica Moldova

evenimentele evoluează în esenţă conform aceluiaşi scenariu precum şi evenimentele analogice

din spaţiul postsovietic.

113

În condiţiile istorice actuale îşi aşteaptă “deblocarea” cele mai acute probleme politice şi

etnice, care necesită abordări complexe şi poate chiar nestandarde de soluţionare a lor. Aceste

probleme sunt urmîtoare:

1. Separatismul politic şi regional în Transnistria şi Găgăuzia. Principalele direcţii

în perfecţionarea politicii statale în sfera relaţiilor interetnice trebuie să devină asigurarea

juridică reală a tuturor nivelurilor de relaţii statale, elaborarea şi adoptarea pachetului de legi care

să corespundă cerinţelor democraţiei, precum şi realizarea în practică a potenţialului

constituţional al Republicii Moldova.

2. Conflictele care au ieşit din faza acută şi au trecut la un nivel inferior de

intensitate, de exemplu conflictul bulgar, care din sfera politică trebuie treptat să fie transferat în

sfera aparării civilizate a drepturilor şi intereselor cetăţenilor, independent de apartenenţa lor

naţională.

3. Starea şi perspectivele naţionalităţii titulare în autnomia găgăuză, căreia îi sunt

specifice anumite extremităţi, de la declararea suveranităţii totale (uneori chiar statale) pînă la

negarea totală a intereselor şi culturii naţionale în cadrul propriei comunităţi.

Pe baza cazului Republicii Moldova a fost formulată strategia şi tactica

comportamentului unei instituţii în chestiunile soluţionării conflictelor politice – a statului în

perioada de tranziţie, a dezvoltării sale. Direcţiile principale ale procesului de reintegrare a ţării

pot fi următoarele:

1. Elaborarea de către ambele părţi conflictuale a pachetului de documente legislative, care

ar crea o bază juridică pentru procesul de reintegrare;

2. Crearea unui spaţiu juridic unic;

3. Crearea unui spaţiu social unic (protecţia muncii, a sănătăţii; învăţămîntul, cultura);

4. Renaşterea spaţiului economic unic, restabilirea sistemului financiar unic; confirmarea

bugetului public;

5. Introducerea pe întreg teritoriul Republcii Moldova a documentelor unice (buletine,

paşapoarte, etc.);

6. Crearea unui spaţiu defensiv unic.

Perioada de tranziţie poate fi de foarte lungă durată şi dificilă. Este posibil faptul ca

această perioadă să aibă loc fără o susţinere financiară şi tehnică semnificativă din partea

instituţiilor europene. În aceste condiţii instituţiile interetnice se prezintă a fi pentru Republica

Moldova drept cele mai eficiente instrumente în elaborarea mecanismelor de guvernare aprobate

la fel şi de către factorul etnic. Este în interesul Republicii Moldova de a lărgi potenţialul ONU,

114

OSCE, cooperarea cu UE şi Consiliul Europei, participarea în eforturile integraţioniste

întreprinse în Europa împreună cu principalele ţări ale acestui continent.

Prioritare trebuie să rămînă la fel şi relaţiile cu statele CSI, drept cea mai favorabilă şi cu

perspectivă formă de cooperare în spaţiul postsovietic. Modelul lumii unipolare, propus la etapa

actuală, este necesar doar unui grup mic de state dominante. O condiţie inevitabilă a existenţei

acestei lumi va fi “dreptul puterii” şi dublul standard, ceea ce nu corespunde intereselor

majorităţii dominante a ţărilor. De aceea drept condiţie de asigurare a securităţii poate fi doar

constituirea unei lumi multipolare care poate fi creată doar prin unire potenţialului tuturor

statelor şi regiunilor intermediată de instituţiile internaţionale, combinînd interesele naţionale şi

internaţionale.

În pofida dificultăţilor economice şi politice, Republica Moldova rămîne a fi devotată

valorilor democratice, consecutiv promovîndu-le atît în interiorul statului, cît şi la nivel

european. Politica Republicii Moldova în relaţiile etnice trebuie să fie orientată spre atingerea

scopurilor sale strategice şi asigurarea propriilor interese, care trebuie să fie concordate cu

posibilităţile ei. Dezvoltarea economică, ca bază a bunăstării sale, promovarea unui curs

independent şi orientat în plan social, drept baza stabilităţii statului, sunt condiţiile necesare

pentru pariticiparea eficace a Republicii Moldova în activităţile instituţiilor de menţinere a păcii

şi securităţii.

Esenţa conflictului politic constă în evoluţia societăţii de la tipul tradiţional la tipul

societăţii contemporane. Problema modernizării este algoritmul dezvoltării sociumului în

condiţiile actuale, pe care în mod obligatoriu trebuie să o asimileze astăzi fiecare societate cu

scopul de autoconservare şi adaptare.

Creşterea tensiunii sociale şi a conflictelor în condiţiile reale ale societăţii moldoveneşti

contemporane, este determinată de orientarea frecventă a subiecţilor sociali, spre aplicarea

violenţei ca metodă de depăşire a lor. Totodată, tot mai pe larg şi mai clar este conştientizată

netemeinicia acestei metode în calitate de sursă de soluţionare constructivă a problemelor şi

contradicţiilor apărute – cu toată acuitatea se pune întrebarea de identificare a căilor într-adevăr

eficiente pentru soluţionarea lor, pentru optimizarea, relevarea şi folosirea potenţialului

constructiv.

O direcţie importantă în acest context este analiza ştiinţifică a conflictelor politice,

elaborarea recomandărilor, întemeiate în mod conceptual şi empiric, privind soluţionarea

contradicţiilor, care abia apar şi cele existente, activitatea subiecţilor sociali de prognozare,

profilactică, prevenire a tensiunilor şi conflictelor din interiorul regiunilor care constituie

societatea noastră. Anume soluţionarea tuturor acestor probleme este sarcina principală a

115

conflictologiei drept domeniu aparte al ştiinţei sociale. În legătură cu aceasta teza de doctorat

prezentată este o încercare de analiză complexă, a conflictualităţii politice din Republica

Moldova, luînd în consideraţie realizările contemporane ale autorilor străini şi autohtoni ce ţin de

procesul de formare şi dezvoltare a conflictologiei, de relevare a sarcinilor şi perspectivelor de

dezvoltare a acestei ştiinţe, de aplicare a recomandărilor acesteia în practică.

Analiza situaţiilor conflictual-politice şi genezei tensiunilor sociale, ne-a arătat că în

ştiinţele umanitare domină două tendinţe: globalizarea şi regionalizarea. Studierea pe larg a

proceselor legate de aceste tendinţe cu toate dificultăţile existente, este importantă pentru

interpretarea adecvată a transformărilor semnificative ce au loc atît pe plan mondial, cît şi în

societatea moldovenească. Acest fapt, într-o oarecare măsură, a condiţionat studierea

fenomenului regionalizării, care determină specificul tuturor relaţiilor şi interacţiunilor regionale,

inclusiv celor conflictuale.

În mod particular, analiza cercetării întreprinse a demonstrat că conflictul este un element

important al societăţii contemporane, datorită căruia se aliniază relaţiile în interiorul însăşi

societăţii, precum şi în afara ţării. Educaţia conflictologică a populaţiei este necesară pentru ca

pe baze umaniste să fie conştientizate originea şi consecinţele acţiunilor de conflict, acţiuni în

stare să autodetermine şi să afirme subiecţii conflictuali în procesul dinamic al transformării

democratice a societăţii.

Pentru soluţionarea conflictelor politice este necesar, de asemenea, de a rezolva un şir

întreg de sarcini strategice şi tactice. Strategia schimbărilor structurale trebuie să fie orientată

spre transformarea conflictului prin intermediul promovării unor reforme semnificative în

structura relaţiilor politice la nivelul sistemului social şi politic al societăţii în general. Strategia

transformărilor structurale trebuie să fie în strînsă corelaţie cu strategia dialogului intercultural.

Scopul principal al transformărilor structurale trebuie să fie crearea unei societăţi civile

autonome şi sensibile faţă de diferenţele culturale. Societatea civilă trainică şi dezvoltarea, care

uneşte reprezentanţii diferitor grupuri şi mişcări sociale, şi bazată pe principiul egalităţii

drepturilor şi libertăţilor tuturor cetăţenilor independent de apartenenţa lor socială, sunt necesare

pentru a ne opune în mod eficient proceselor de intoleranţă şi violenţă.

Un alt scop important al reformelor structurale în sistemele postconflictuale este

soluţionarea şi optimizarea structurii teritoriale a statului. Dacă acest lucru nu va fi înfăptuit

controversele teritoriale şi pericolul secesiunii sunt în stare să provoace conflicte permanente atît

în interorul statului, cît şi în regiunea care îl înconjoară. În calitate de exemple pozitive pot fi

aduse Tirolul de Sud din Italia, insulele Alande din Suedia, Catalonia din Spania, Africa de Sud

din a doua jumătate a anilor ’90, precum şi Găgăuzia în Moldova, în care majoritatea actorilor

116

politici au recunoscut legitimitatea teritorială a statului, deşi în acelaşi timp se pot menţine

anumite discordanţe privind chestiunea nivelului autonomiei teritoriale în interiorul graniţelor

acestui stat. În calitate de exemple negative sunt remarcate cazurile conflictelor îngheţate din

Irlanda de Nord, Cipru, Sri-Lanka, Sudan, unde legitimitatea statului este respinsă de unul din

grupuri.

În perspectiva de lungă durată sunt necesare transformări structurale direcţionate spre

depăşirea treptată a inegalităţii social-economice din interiorul societăţii. În legătură cu aceasta

se remarcă faptul că aspectele economice sunt o parte componentă importantă a proceselor de

soluţionare a conflictelor politice, îndeosebi atunci cînd deosebirile etnice se suprapun cu

inegalitatea economică. Suprapunerea dialogului intercultural constructiv poate fi realizată prin

intermediul surselor de infomare în masă, sistemului de învăţămînt, bisericii, care la rînd cu

istoria şi arta sunt considerate drept domenii importante ale educaţiei interculturale.

Studiul întreprins de noi, analiza diferitor concepţii ale modernizării politice ne permit să

concluzionăm apariţia în perioada postsovietică a “cuplării” societăţii cu normele, valorile şi

instituţiile democraţiei, a consimţămîntului populaţiei privind un anumit nivel minim de norme,

care ne permit să constatăm despre începutul avansării spre starea contemporană a dezvoltării.

Adaptarea noilor structuri sociale, instituţiilor şi valorilor la starea calitativ nouă a

societăţii, continuarea şi finisarea modernizării sunt sarcina următoarei etape de dezvoltare,

realizarea căreia, după părerea noastră, va depinde de rezolvarea unui şir de probleme relevate şi

analizate pe parcursul cercetării date. La acestea se referă:

− reînnoirea elitei conducătoare şi a birocraţiei;

− formarea unei baze sociale dezvoltate: orientarea spre conştiinţa individuală, dezvoltarea

unui proprietar responsabil şi competent, capabil de a activa într-un mediu concurent;

− adîncirea procesului de diferenţiere socială, lărgirea participării politice;

− divizarea puterii şi proprietăţii;

− formarea instituţiilor politice dezvoltate;

− formarea noului mecanism de realizare a puterii.

Soluţionarea acestor probleme, după părerea noastră, va permite evitarea multor

paradoxuri şi contradicţii, cu care se ciocneşte Republica Moldova în procesul de realizare a

transformărilor în perioada postsovietică, şi care în mod sigur accelerează avansarea ei spre

atingerea unui nivel adecvat de dezvoltare.

Făcînd totalul vis-a-vis de analiza strategiilor de soluţionare a conflictelor politice cu

caracter acut, putem deduce următoarea concluzie: în societăţile divizate sunt necesare activităţi

117

eficiente pentru constituirea păcii în toate sferele societăţii. Strategiile schimbărilor interne ale

dialogului intercultural şi ale transformărilor structurale nu sunt nişte instrumente de excludere

reciprocă, ci din contra, sunt instrumente de susţinere reciprocă a oricărui pacificator, şi este

necesar de a obţine combinarea lor cu caracter de completare reciprocă. Autorul exclude ideea

precum că el a reuşit să epuizeze toate chestiunile ce ţin de pericolele care provin din conflictele

politice, însă el speră că lucrarea se va dovedi a fi utilă în cercetarea conflictelor pentru

specialiştii din domeniul securităţii naţionale aRepublicii Moldova.

În legătură cu aceasta, paralel cu coordonata politică, naţională, social-culturală şi

educaţională, precum şi cu eforturile de regularizare din sfera mijloacelor de informare în masă,

orientate spre crearea unei societăţi civile reflexibile şi reducerea comportamentului de tip

agresiv, propunem următoarele măsuri:

1. Este necesar de localizat conflictul apărut, de determinat în mod clar hotarele lui,

adică de a nu permite introducerea în cadrul conflictului a factorilor etnici şi religioşi, care pot

servi în calitate de catalizator în escaladarea lui.

2. Trebuie evitată simplificarea problemelor, interpretarea lor dihotomice, adică

opunerea dură a intereselor şi scopurilor părţilor conflictuale: cum n-ar dezvolta fiecare din părţi

propria argumentare, în egală măsură se vor dezvolta argumentele celeilalte părţi. Din această

cauză este important de a ieşi din limitele situaţiei de conflict create, adică de a-l analiza prin

prisma principiilor comune care apropie poziţiile ambelor părţi, precum, de exemplu,

umanismul, democraţia, libertatea individului, egalitatea, ş.a.

3. De a exclude orice sursă birocratică din soluţionarea problemelor apărute.

Birocratizarea, formalizarea relaţiilor dintre activiştii politici, economici şi cetăţeni, dintre

guvernatori şi subordonaţi pot duce la transformarea unui conflict obişnuit de muncă, sau chiar a

unuia de tip social în conflict etnic.

4. De a nu permite tărăgînarea în luarea de măsuri; timpul în soluţionarea conflictului

este unul dintre factorii decisivi, fiindcă pierderea momentului în acest caz semnifică de a nu

face faţă în continuare nu numai conflictului, ci şi consecinţelor sale, care pot fi mult mai

periculoase decît însăşi conflictul. În acelaşi timp nu este exclusă aplicarea forţei statale

împotriva acelora care încalcă legile, lezează drepturile şi libertăţile altor membri ai societăţii.

Acest lucru se adevereşte a fi legitim din considerentul unei violenţe contra altei violenţe, adică

precum negarea violenţei şi în acest sens se transformă în bine. Aceasta se întîmplă în situaţii

excepţionale, de aceea sunt necesare concentrarea puterii şi acţiuni rapide.

5. Controlul conflictului politic trebuie să presupună soluţionarea, reprimarea sau chiar

iniţierea unui anumit conflict în interesele comunităţii în general, sau a unor subiecţi aparte. Un

118

control organizat corect oferă procesului conflictual formele care asigură minimizarea pierderilor

inevitabile de ordin politic, social, economic şi moral; optimizarea unor sau altor sfere ale vieţii

sociale.

6. În realizarea sarcinilor de control al conflictelor politice este raţională analiza tuturor

stadiilor procesului conflictual. Directiva strategică privind conflictele politice se formulează ca

fiind o transformare a puţinelor conflicte de dimensiuni mari, cu caracter acut şi periculos într-o

multitudine de conflicte minore, cu caracter neacut şi nepericulos.

7. Formarea unei concepţii întemeiate privind dezvoltarea în continuare a relaţiilor

statale pozitive, direcţionate spre:

− crearea condiţiilor reale pentru participarea activă a regiunilor în activitatea

legislativă la nivel republican, precum şi în soluţionarea legislativă a procesului de negociere,

delimitarea subiectelor ce ţin de competenţa şi împuternicirile organelor centrale şi regionale ale

puterii de stat;

− reducerea decalajului în dimensiunea juridică şi social-economică a regiunilor

Republicii Moldova; crearea bazei juridice necesare pentru funcţionarea eficace a organelor

autoadministrării locale, ca element fundamental al societăţii civile.

8. Perfecţionarea procesului de elaborare a legilor la nivelul normelor juridice, cu scopul

sporirii eficienţei acitivităţii organelor puterii statale.

9. Elaborarea concepţiei mecanismului de soluţionare preventivă a conflictelor apărute

pe bază etnică şi religioasă; crearea bazei juridice pentru funcţionarea raţională a organelor

autoadministrării locale, organizaţiilor neguvernamentale, mijloacelor de informare în masă ş.a.

în procesul de conciliere naţională, inclusiv şi în procesul de negociere în condiţiile existenţei

conflictului.

10. Introducerea unui complex de norme juridice, care să consolideze principiile şi

practica zilnică a toleranţei nu numai la nivelul actelor normative statale de bază, dar şi la nivelul

legilor specializate în domeniul politicii sociale: educaţiei, instituţiei familiei şi protecţiei

drepturilor copiilor, protecţiei drepturilor refugiaţilor şi migranţilor impuşi.

Este necesar a conştientiza că unul şi acelaşi conflict poate îndeplini diferite funcţii în

diferite tipuri de sisteme socio-politice: în sistemele flexibile conflictul îndeplineşte o funcţie de

corectare, iar în cele rigide – funcţie de ruinare. Astfel, o sarcină importantă a perioadei de

tranziţie, pe care o retrăieşte în mod particular Republica Moldova, constă în transformarea

funcţiei de ruinare în cea de corectare.

119

BIBLIOGRAFIA

DOCUMENTE:

1. Constituţia Republicii Moldova de la 29 iulie 1994. Chişinău, 2008. 125 p.

2. Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Veştile

Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii Moldova. Chişinău, 1990, Nr.8, p.498-499

3. Grecu M., Ţăranu A. Trupele ruse în Republica Moldova. (Culegere de documente şi

materiale). Chişinău: Grupul Editorial Litera, 2004. 870 p.

4. Hotărîre a Parlamentului Republicii Moldova Nr. 245 din 07.06.2001 “Cu privire la raportul

Centrului pentru Drepturile Omului privind respectarea drepturilor omului în Republica

Moldova în anul 2000 şi la informaţia Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţile

naţionale a Parlamentului”. În: Monitorul Oficial Nr. 068, art Nr : 512, din 29.06.2001.

5. Legea Parlamentului Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei

(Gagauz-Yeri) Nr.344-XIII din 23.12.94. În: Monitorul Oficial nr.3-4/14.01.1995

6. Legea Parlamentului Republicii Moldova Nr. 344 din 25.07.2003 pentru modificarea

Constituţiei Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial Nr. 170/08.08.2003

7. “Note on the political and economic situation in Moldova and its relations with the European

Union”. European Parliament: NT/474619en.doc, 16 july 2002.

8. Planul de Acţiuni Moldova - Uniunea Europeană.. În: Moldova Suverană, 25 februarie, p.4.

9. “Wider Europe - Neighbourhood: A new framework for relations with our Eastern and

Southern neighbours”. European Comission: COM (2003)104 final, 11 March 2003.

10. «Анализ преобразований в Европе и Центральной Азии. Республика Молдова». În:

ПРООН в Молдове. Кишинев, 1994.

11. Декларация Стамбульского Саммита ОБСЕ от 21-22 ноября 1999 года. În: Cernencu M.,

Galben A., Rusnac Gh., Solomon C. Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000).

Vol.II. Chişinău: CE USM, 2000, p.400-401.

12. Доклад №13 Миссии ОБСЕ в Молдове «По вопросу особого статуса Приднестровья»

от 12 ноября 1993». În: От этнополитического конфликта к межнациональному

согласию в Молдове. Кишинев, Молд ГУ, 1998, с. 56-75.

13. Закон Молдавской Советской Социалистической Республики «О функционировании

языков на территории Молдавской ССР». În: Ведомости Верховного Совета и

Правительства Молдавской Советской Социалистической Республики, 1989, №9,

с.773-779.

120

14. Закон Парламента Республики Молдова «Об административно-территориальном

устройстве Республики Молдова» № 764-xv от 27 декабря 2001 г. În: Monitorul

Oficial, № 16, 29 января 2002 г.

15. Закон Парламента Республики Молдова «О внесении изменений в Конституцию

Республики Молдова». În: «Вести Гагаузии», 19 августа 2003 г.

16. Заявление глав государств-участников Содружества Независимых Государств «Об

обстановке в левобережных районах Республики Молдова». În: Неделчук В.

Республика Молдова. Кишинэу: Университас, 1992, с.105-106

17. Концепция внешней политики Республики Молдова. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 1995, Nr.20, p.11-15.

18. «Молдова: Легких решений нет». În: Доклад № 147 МГПК Европа. Брюссель, 2004.

19. Меморандум «Об основах нормализации отношений между Республикой Молдова и

Приднестровьем» от 8 мая 1998. În: Приднестровское урегулирование (основные

документы) Киев, 2000, с. 23-25

20. Меморандум «Об основных принципах государственного устройства объединенного

государства» от 17 ноября 2003 (Архив Министерства Реинтеграции).

21. Докладная записка «О состоянии общественно-политической ситуации в районах Юга

республики, вызванной идеей образования автономии гагаузов» от 1 ноября 1990. În:

Губогло М.Н. Русский язык в этнополитической истории гагаузов (вторая половина

XX века). Москва, 2001, с. 258-259

22. Постановление Верховного Совета ССР Молдова «Об итогах работы группы народных

депутатов ССР Молдова в некоторых городах и районах республики». În: Знамя, 8

сентября 1990 г.

23. Постановление Парламента Республики Молдова «О мерах по нормализации

политической ситуации в Республике», 19 марта 1992 г.. În: Nedelciuc V. Republica

Moldova. Chişinău: Universitas, 1992, p.104

24. Постановление Парламента Республики Молдова (№1355-XII) «Об образовании

парламентской комиссии по урегулированию проблем в восточных районах и

населенных пунктах компактного проживания гагаузов Республики Молдова», 18

марта 1993 г. (Архив Министерства Реинтеграции)

25. Постановление Парламента Республики Молдова «О ратификации рамочной

Конвенции о защите национальных меньшинств» от 22 октября 1996 г.. În:

Информационный бюллетень Департамента национальных отношений при

Правительстве Республики Молдова, 1996 г.

121

26. «План урегулирования приднестровской проблемы» от 16 мая 2005 года, г. Винница,

Украина (Архив Министерства Реинтеграции)

27. Приднестровское урегулирование. Основные документы. / FES. Киев, 2000.

28. Решение Европейского Суда по Правам Человека по делу Илашку и других versus

Молдовы и России. (Выдержка). (8 июля 2004). În: Grecu M., Ţaranu A. Trupele ruse în

Republica Moldova. (Culegere de documente şi materiale). Chişinău: Grupul Editorial Litera,

2004, p.794-845

29. Соглашение «О принципах мирного урегулирования вооруженного конфликта в

Приднестровском регионе Республики Молдова» от 21 июля 1992. În: Grecu M., Ţaranu

A. Trupele ruse în Republica Moldova. (Culegere de documente şi materiale). Chişinău:

Grupul Editorial Litera, 2004, p. 180-183

30. Указ Президента Республики Молдова «О некоторых мерах по развитию болгарской

национальной культуры» от 30 марта 1992 года. În: Информационный бюллетень

Департамента национальных отношений при Правительстве Республики Молдова,

1992 г.

31. Указ Президента Республики Молдова «Об образовании Комиссии по

межнациональным отношениям» от 16 декабря 1997 года. În: Информационный

бюллетень Департамента национальных отношений при Правительстве Республики

Молдова, 1997 г.

MONOGRAFII:

32. Aspecte ale conflictului transnistrean. Chişinău: IPP, 2001. 138 р.

33. Boonstra, J. From a Weak State to a Reunified Moldova: New Opportunities to Resolve the

Transdniestria Conflict. Groningen: Centre for European Security Studies, 2005. 95 p.

34. Boţan I., Reglementarea transnistreană: o soluţie europeană. Chişinău: Arc, 2009. 88 p.

35. Boulding K. Conflict and defence. A general theory. New York, 1962. 370 p.

36. Brzezinscki Z. Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei. Bucureşti: Diogene. 320 p.

37. Chinn J., Steven D. Roper Territorial Autonomy in Gagauzia. În: Nationalities Papers, 1998,

V. 26, № 1, p. 87-101.

38. Cojocaru Gh. Politica externă a Republicii Moldova. Chişinău, 2001. 168 p.

39. Cojocaru Gh. Separatismul în slujba Imperiului. Chişinău: Civitas, 2000. 192 p.

40. Creangă I. Curs de drept administrativ. Chişinău: Epigraf, 2005. 350 p.

41. Dahrendorf R. Classes and class conflict in Industrial Society. London, 1972. 224 p.

42. Diaconu I. Minorităţile în mileniul al treilea între globalism şi spirit naţional. Bucureşti,

1999. 185 p.

122

43. Dicţionar de politică. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2001. 521 р.

44. DEX. Dicţionar explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Univers enciclopedic. Bucureşti,

1998.

45. Enachi M., Cimpoeşu D. Misiune diplomatică în Republica Moldova 1993-1997. Iaşi, 2000.

431 p.

46. “Europenization and conflict resolution: case studies from the European Periphery”. Gent

(Belgium): Academy Press, 2007. 234 p.

47. Gellner E. Cultură, Identitate şi Politică. Institutul European, Iaşi, 2001. 280 p.

48. Gribincea M. Trupele ruse în Republica Moldova: factor stabilizator sau surse de pericol? -

Chişinău: Civitas, 1998. 146 p.

49. Hall M. From conflict containment to resolution: the experience of a Moldovan-Northern

Ireland self-help initiative. Belfast, 2002. 88 p.

50. Hoffmann St. Ianus şi Minevra. Chişinău, 1999. 420 p.

51. Munteanu I. Dezvoltări regionale în Republica Moldova. Chişinău, 2000. 226 p.

52. Nedelciuc V. Republica Moldova. Chişinău: Universitas, 1992. 185 p.

53. Nicholas D., Moldova and the Transdnestr Republic. Boulder, NY: East European

Monographs, 2001. 155 p.

54. Saca V. Interesele şi relaţiile politice în condiţiile tranziţiei democratice. Chişinău, 2001.

472p.

55. Saca V. Corelativitatea intereselor şi relaţiilor politice: esenţă, structură, etape. În: Interese

politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorie. Chişinău, 2001.

56. Serebrian O. Conflictul transnistrean. Chişinău: Politosfera, 2001. 267p.

57. Serebrian O. Va exploada Estul? Cluj-Napoca, 1998. 163 p.

58. Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002). Chişinău, USM,

2002. 138 p.

59. Vaux T., Barret J. Conflicting interests Moldova and the impact of Transdniestria. London,

2003. 54 p.

60. Wight M. Politica de putere. Chişinău, 1998. 176 p.

61. Абдулатипов Р. Человек, нация, общество. Москва, 1991. 224 с.

62. Авксентьев В.А. Этническая конфликтология. Ставрополь, 1996. 188 c.

63. Аклаев А. Этнополитическая конфликтология: Учебное пособие. Москва, 2005. 256с.

64. Аникин В. И., Гражданское общество в республике Молдова: состояние, проблемы,

перспективы. Кишинев, 2002. 240 c.

123

65. Анцупов А.Я., Прошанов С.Л., Конфликтология: теория, история, библиофафия.

Москва, 1996. 426 с.

66. Анцупов А., Шипилов А. Конфликтология. Москва, 1999. 344 с..

67. Анцупов А. Конфликтология. СПб, 2007. 496 с.

68. Арон Р. История и диалектика насилия. Москва, 1993. 360 с.

69. Арутюнян Ю.В., Дробижева Л.М., Сусоколов А.А. Этносоциология. Учебное пособие

для ВУЗов. - Москва: Аспект-Пресс, 1998. 180 с.

70. Бабилунга Н. Этнополитическая ситуация в Молдавии в конце 80-х годов и её

изменения. În: Феномен Приднестровья. Тирасполь: РИО ПГУ, 2000. 288 с.

71. Бабилунга Н., Бомешко Б. Приднестровский конфликт: исторические,

демографические, политические аспекты. Тирасполь: РИО ПГУ, 1998. 198 с.

72. Бурла М. П., Гушан В. А., Казмалы И. М. Экономика Приднестровья на переходном

этапе. Тирасполь, 2000. 157 с.

73. Влайков Ст. Социалният конфликт. София, 2004. 172 с.

74. Вебер М. Избранный произведения. Москва, 1990. 569 с.

75. Верт Н. «История советского государства 1900-1991». М., 1994. 610 с.

76. Галтунг И. Разрешаване на конфликти. София, 2005. 261 с.

77. Гольдин Г.Г., Матяш В.Н. ОБСЕ и Приднестровье. Москва: Дипломатическая

Академия МИД России, 2000. 90 с.

78. Гриб Н. Газовый император. Москва: «Международные отношения», 2009. 275 с.

79. Громова О. Конфликтология: Курс лекций. Москва: Эксмос, 2000. 220 с.

80. Губогло М.Н. Русский язык в этнополитической истории гагаузов (вторая половина

XX века). Москва, 2001. 175 с.

81. Губогло М.Н. Концептуально-понятийное переоснащение этнической проблематики в

научных исследованиях и политической практике. Москва, 2004. 282 с.

82. Дарендорф Р. Конфликт и свобода. Москва, 1974. 324 c.

83. Дарендорф Р. Современный социальный конфликт. Москва, 1993. 271 c.

84. Дмитриев А., Кудрявцев В. Конфликтология. Москва, 1993. 370 с.

85. Дмитриев А. Конфликтология. Москва: Гардарикиа, 2000. 318 с.

86. Дмитриев А., Кудрявцев В., Кудрявцев Г. Введение в теорию конфликтов. Москва,

1993. 308 с.

87. Бабилунга Н.В., Бомешко Б.Г. Дубоссары - кровоточащая рана Приднестровья.

Тирасполь, 1993. 40 с.

88. Запрудский Ю. Социальный конфликт. Ростов на Дону: Феникс, 1992. 270 с.

124

89. Зеркин Д.П. Основы конфликтологии. Ростов-на-Дону, 1998. 480 с.

90. Здравомыслов А. Социология конфликта. Москва: Аспект Пресс, 1996. 290 с.

91. Здравомыслов А.Г. Межнациональные конфликты в постсоветском пространстве.

Москва, 1996. 276 с.

92. Кальвокоресси П. Мировая политика 1945 2000 (в 2 книгах). Москва, 2003.

93. Карлов Ю. Приднестровский конфликт: геополитические, правовые и

организационные аспекты урегулирования. Москва: МГИМО(У) МИД РФ, 2000. 46 с.

94. Клаузевиц К., О войне. Москва, Эксмо, 2007. 215 с.

95. Колосов В.А. Приднестровский конфликт и Россия. Ростов-на-Дону, 2007. 80 с.

96. Конфликтологический словарь. Под ред. Ю.Е. Растова. Барнаул, 1999.

97. Кудрявцев В.Н. Основы конфликтологии. Москва, 1997. 369 с.

98. Лебедева М. Политическое урегулирование конфликтов: подходы, решения,

технологии. Москва, 1999. 356 с.

99. Льюард И. «Глобализация политики. Изменившаяся направленность политического

действия в современном мире». Москва, 1992 г.

100. Маруневич М.В. Правда о гагаузском народе, как о самобытном этносе и его

этнической территории. Комрат, 1993 г.

101. Мирчева Хр. История на международни отношения в най-новото време. София, 2003,

453 с.

102. Перепелица Г. Конфликт в Приднестровье: причины, проблемы и прогноз развития.

Киев, 2001. 148 с.

103. Перепелица Г. Конфлiкти в посткомунiстичнiй Эвропi. Киев, 2003. 431 с.

104. Политическая конфликтология: Работы российских и зарубежных авторов:

Хрестоматия. Под ред. М.М. Лебедевой и С.В. Устинкина. Москва, 2002. 312 с.

105. Пряхин В. Региональные конфликты на постсоветском пространстве (Абхазия,

Южная Осетия, Нагорный Карабах, Приднестровье, Таджикистан). Москва:

ГНОМиД, 2002. 344 с.

106. Салем Е.А. Современные конфликты и способы их урегулирования: на примере

приднестровского и палестино-израильского конфликтов. Кишинев, 2007. 156 с.

107. Светлов В.А. Конфликт: модели, решения, менеджмент. СПб, 2005. 540 с.

108. Скотт Дж. Г. Конфликты, пути их преодоления. Киев, 1991. 191 с.

109. Соловьёв А.И. Политология. Политическая теория и политические технологии.

Москва, 2000. 230 с.

125

110. Сусоколов А.А. Этносоциология. Учебное пособие для ВУЗов. - Москва: Аспект-

Пресс, 1998. 224 c.

111. Толстов С. Перспективы урегулирования приднестровского конфликта: роли и

интересы Украины и России. Chişinău: Рerspectiva, 1998. p. 326

112. Фёдорова Н.А. Этнонациональные конфликты как объект государственного

управления (социологический аспект). – Саратов, 2000 г.

113. Феномен Приднестровья. Тирасполь: РИО ПГУ, 2000. 288 с.

114. Фишер Р., Юри У. Путь к согласию, или Переговоры без поражения. Москва, 1996.

180с.

115. Хантингтон С. Политический порядок в меняющихся обществах. - Москва:

«Прогресс-традиция», 2004. 270 с.

116. Хантингтон С. Столкновение цивилизаций. Пер. с англ. Т.Велиниева, Ю.Новикова.

Москва: АСТ, 2003. 329 с.

117. Харишин М. В. Конфликтные ситуации на постсоветском пространстве. Кишинёв,

1999. 272 с.

118. Чавдарова М. Международни отношения: актуално. София, 2005. 202 с.

119. Чавдарова М. «Балкански страни политика, икономика, международни връзки».

София: Парадигма, 1999. 185 с.

120. Чавдарова М. «Малцинствата право на майчин език (международни аспекти)».

София: ИМОСИ, 1991. 180 с.

121. Чумиков А. «Конфликты в системе социально - политических процессов

переходного периода». În: Автореферат диссертации доктора политических наук. -

Москва, 1995.

122. Шорников П. М. Покушение на статус. Этнополитические процессы в Молдавии в

годы кризиса 1988-1996. Кишинев, 1997. 236 с.

123. Ширяев Е.Е. История Приднестровья в картах. Тирасполь, 1993. 24 с.

124. Эанеш Р. «Корона ушедшей империи. Постимперская трансформация:

Великобритания, Франция, Португалия, Турция, Австро-Венгрия и Россия». În:

«Россия в глобальной политике». Москва, 2005.

125. «Этническая мобилизация национальных меньшинств». În: В лабиринтах

самоопределения и самоутверждения. Отв. ред. М.Н. Губогло. Москва, 2003 г.

126

ARTICOLE ŞTIINŢIFICE:

126. Chirtocă N. Analiza juridică a documentelor semnate în cadrul procesului de negocieri

privind problema soluţionării conflictului transnistrean.. În: Aspecte ale conflictului

transnistrean. Chişinău, 2001: IPP, p. 19-66.

127. Croitoru V. Republica Moldova în cadrul intereselor geopolitice ale Rusiei şi Ucrainei. În:

Republica Moldova la începutul mileniului III: relaţii şi perspective. Chişinău, 2001. p.238.

128. Gumeniuc A. Diferendul transnistrean: modalităţi posibile de reglementare. În: Analele

ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria “Ştiinţe socioumanistice”, vol. III.

Chişinău, 2005, p. 56-58.

129. Keii S. Studiu comparat al securităţii naţionale: cazul Transnistriei şi Coreii de Nord. Ce fel

de obstacole stau în faţa negocierilor?. În: Securitatea şi apărarea naţională a Republicii

Moldova. Chişinău: IPP, 2002, p.252.

130. Kuzovlev M. Chronicle of the Transdniestrian Party. În: The Collage, nr.6. Chişinău:

YHCA, 2001, p.11.

131. Mack R., Snyder R. The analysis of Social conflict. Toward an overview and synthesis. În:

The Journal conflict resolution, 1957, Vol. I, nr. 2, p. 212-213.

132. Meyer Marc, Borgen Christopher. Dezgheţarea unui conflict „îngheţat”: aspecte legale ale

crizei separatiste din Moldova. Chişină, 2006. 76 p.

133. Moşneaga.V, Conflictul armat în Republica Moldova şi problema persoanelor strămutate.

În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XIV. Chişinău: USM, 1998.

134. Nantoi O., Conflictul din zona de est a Republicii Moldova o încercare de abordare nouă.

Chişinău: IPP, 2002.

135. Nantoi O., Conflict in the Eastern Part of the Republic of Moldova (Economic aspect).

Chisinau: Independent Journalism Center, 2000.

136. Nantoi O., Relationship between Comrat and Chisinau (Legal Aspects). Chisinau: Institute

for Social and Political Studies, 2002.

137. Nazaria S., Interesele strategice ale Rusiei în Balcani şi importanţa Moldovei în realizarea

lor. În: Moldova, România, Ucraina: bună vecinătate şi colaborare regională. Chişinău:

Perspectiva, 1998, p. 168-172.

138. Osoianu I. Federalizare sau regionalizare? Experienţa europeană, perspectivele Republicii

Moldova. În: Chişinău: IPP, 2003. 50 p.

139. „Plan trilateral pentru rezolvarea problemei transnistrene”, proiectrealizat de grupul de

experţi din Moldova, Ucraina şi România. Chişinău-Bucureşti-Kiev, 2006. 37 p.

127

140. Pivovarova I. Istoria conflictului transnistrean, cronologia oficială a părţii moldoveneşti.

În: The Collage, nr.6. Chişinău: YHCA, 2001.

141. Prohniţchi V. Securitatea economică a unui stat mic. Note de reper pentru Republica

Moldova. În: Securitatea şi apărarea naţională a Republicii Moldova. Chişinău: Arc, 2002.

142. Saca V. Conflictul şi politica. În: Socioanaliză. Chişinău, 1993, p. 21-37.

143. Saca V., Ţveatcov N., Baibus M.Rolul arbitrilor în sistemul relaţiilor politice de conflict şi

de consens în spaţiul post-sovietic: cazul Transnistriei. În: МОLDОSCOPIE. (Probleme de

analiză politică), 2006, Nr.3 (XXXIV), p.97-108

144. Seminarul OSCE “Relaţiile dintre autorităţile centrale şi cele regionale” la Chişinău. În:

Moldova şi lumea Nr. 7-8, 1998.

145. Socor V. Legea privind statutul regiunii transnistrene constituie un scut juridic al

Republicii Moldova. În: Moldova Suverană, 2005, 26 iulie.

146. Solomon C. Rolul OSCE în menţinerea stabilităţii în Republica Moldova. În: Moldova,

România, Ukraina: inte.grarea în structurile europene. Chişinău: Perspectiva, 2000, p.150

147. The Trandnestrian Conflict in Moldova: Origins and Main Issues. Vienna: CSCE CPC,

1994.

148. Timuş A., Danii T. Integrarea socială şi solidarizarea oamenilor valori universale ale

societăţii. În: Revista de economie şi sociologie. A.Ş.M., Chişinău, 1996, nr. 1.

149. Turco T. Формирование позитивного имиджа Республики Молдова: проблемы и

перспективы. În: MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică), Partea 4 (XXXI),

Chişinău, 2005.

150. Turco T., Zavtur C. Власть и оппозиция в контексте политической системы. În:

Materialele conferinţei ştiinţifico-practice „Puterea şi opoziţia în contextul managemantului

politic”, Iaşi, 2005.

151. Turco T., Zavtur C., Conflictul interpersonal. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat

din Moldova, Seria „Ştiinţe socioumanistice”, Vol. II, Chişinău: CEP USM, 2001.

152. Ţăranu A. Cauzele conflictului armat de la Nistru. În: Caiete de istorie, 2002, Nr.2, p. 1-10.

153. Ţveatcov N., Sistemul pentagonal iluzie sau colaborare constructivă. În: USM (conferinţa

ştiinţifică studenţească, aprilie-mai 2004), Chişinău, 2004.

154. Zavtur A., Moşneaga V., Rusnac Gh. Puterea politică şi conflictul social. În: USM.

Chişinău, 1999. 141 p.

155. Zickerick M. Moldova într-o Europa multinivelară.. În: Centrul de cercetări în Ştiiţe

Aplicate (Munich). Kiev, 2003. 84 p.

128

156. Авксентьев В.А., Этнические конфликты: история и типология . În: Социологические

исследования, 1996, № 12.

157. Андроник Н.С. Суверенитет как высшая форма проявление государственной власти.

În: Государственный суверенитет Республики Молдова. Кишинев, 2000.

158. Андрущак В. «Защитники» Конституции. În: Конституционное развитие Республики

Молдова на современном этапе. Под ред. Г. Костаки, Кишинев, 2004, с.74.

159. Аникин В. И., Формирование идеологии гражданского общества (опыт американской

демократии). În: Вопросы философии и права. Кишинев, 1997, № 2-3.

160. «Без участия Приднестровья невозможно реализовать никакие решения». B:

Приднестровье, 10 декабря 1999.

161. Бянов Г. О роли Украины в контексте посреднических усилий по разрешению

приднестровской проблемы. În: MOLDOSCOPIE. (Probleme de analiză politică),

Nr.1(XXV). Chişinău: USM, 2004, с.12-22.

162. Варламова Н.В., Пахоменко Н.Б. Общественный консенсус: подходы к проблеме. În:

Государство и право, 1992, №9, с.4.

163. Венгеров А. «Синергетика и политика». În: Основы Науки и Современность, 1993,

№4

164. Виноградов В.Д. О факторах политической стабильности общества. În: Вестник

СПбГУ, Сер. 6, 1994, № 2.

165. Глухова А.В. Политические конфликты и кризисы. Консенсус и политические

методы его достижения.. În: Государство и право, 1993, № 6.

166. Глухова А.В.Формирование демократического консенсуса в переходном обществе:

опыт и проблемы.. În: Социально-политический журнал, 1993, № 1.

167. Грек И.Ф. Национальные отношения в Республике Молдова на современном этапе и

пути их оптимизации. În: «Этническая мобилизация национальных меньшинств». În:

В лабиринтах самоопределения и самоутверждения. Отв. ред. М.Н. Губогло. Москва,

2003, с. 29-41

168. Губогло М.Н. «Этнополитическое взросление: полувековой опыт гагаузов», Доклад

на международной конференции «10 лет АТО Гагаузии, как формы самоопределения

гагаузского народа, и единство народа Республики Молдова», 22 декабря 2004. În:

Вести Гагаузии, 28 января 2005.

169. Дейч М. Разрешение конфликта: конструктивные и деструктивные процессы. În:

Соц.-пол. Журнал, 1997, № 1.

129

170. Дергачев А. Национальные интересы Украины и развитие субрегионального

сотрудничества. În: Moldova, România, Ucraina: bună vecinătate şi colaborare regională.

În: Chişinău: Perspectiva, 1998, c.62-69

171. Джонсон Д. Международное посредничество в конфликте в Республике Молдова. În:

Statul naţional şi societatea polietnică; Moldova în anii ’90. Chişinău: Perspectiva, 1997,

c.83-89.

172. Дьяков Д.Г. Молдова полиэтническое государство. În: От этнополитического

конфликта к межнациональному согласию в Молдове. Кишинёв: Молд. ГУ, 1998, c.

13-18.

173. Зиммель Г. Человек как враг. În: Социологический журнал, 1994, №2, с. 72.

174. Козер Л. Функции социального конфликта. În: Социальный конфликт: современные

исследования. Москва, 1996, 624 c.

175. Лебедева М.М. От конфликтного восприятия к согласию. În: Полис, 1996, № 2.

176. Лицкай В. Статус и гарантии. În: От этнополитического конфликта к

межнациональному согласию в Молдове. Кишинев: МолдГУ, 1998, с. 18-26.

177. Лысенко В. Региональные конфликты в странах СНГ: Опыт урегулирования. În:

Полис, 1998, №2.

178. Мациев Д. За стратегию экономического реализма в межреспубликанских

отношениях. В: Российский экономический журнал, №10, 1992.

179. Мишин В. Конституционное развитие Республики Молдова на современном этапе.

În: Конституционное развитие Республики Молдова на современном этапе. Под ред.

Г. Костаки, Кишинев, 2004.

180. Мошняга В., Илащук Д., Спиней Ф., Завтур А. Конфликт в Молдове: опыт

этнополитологического анализа. Кишинев: МолдГУ, 1992.

181. Мошняга В., Руснак Г. Приднестровское урегулирование после Стамбульского

саммита: состояние и перспективы.. În: Moldoscopie (Probleme de analiză politică),

Partea XIV. Chişinău: USM, 2000.

182. Мошняга В., Почему тормозится разрешение приднестровского конфликта?. În:

Minorităţile naţionale şi realităţile interetnice. Tradiţia europeană şi experienţa noilor

democraţii pentru republica Moldova. Vol. I. Chişinău, 2002.

183. Нантой О. Приднестровский конфликт и перспективы существования молдавского

государства. În: Республика Молдова в европейском контексте и в аспекте политики

безопасности. Киев, 2001, c.104-109.

130

184. Насиновский В., Скакунов Э. Политические конфликты в современных условиях. În:

США: экономика, политика, идеология, 1995 г., №4.

185. Нех В.Ф. Политические переговоры: организация и процедура проведения. În:

Вестник МГУ, серия 12, 1995, №4.

186. Нех В.Ф. Политический конфликт: технологии инициирования, регулирования,

разрешения. În: Вестник МГУ, серия 12, 1995, №6.

187. Пашалы П.М. Формирование национально-территориальной автономии гагаузского

народа. În: Этническая мобилизация и межэтническая интеграция. Сост. и отв.

редактор М.Н. Губогло. Москва, 1999, с. 167.

188. Пашалы П.М. Модель Гагаузии: общее и специфическое. În: От этнополитического

конфликта к межнациональному согласию в Молдове. Кишинев: Молд ГУ, 1998, с.

42-46

189. Республика Молдова в 1989-1991 годах: взгляд со стороны (Дайджест зарубежной

печати). Кишинев: Штиинца, 1992. 178 с.

190. Сафонов А., Влияние Приднестровского конфликта на внешнюю политику Молдовы.

În: Politica externa a Republicii Moldova: aspecte ale securităţii şi colaborării regionale,

1998, с. 257.

191. Сафонов А., Украинский фактор во внешне-политической стратегии

приднестровского руководства. În: Moldova, România, Ucraina: integrarea în structurile

Europene. Chişinău, 2000.

192. Сидоров М.И. Становление правового государства и развитие гражданского

общества в Молдове. În: Aspectele jurudice ale societăţii civile: realităţi şi perspective

(Materiale conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale 26-27 februarie 2003), Chişinău,

2003.

193. Тишков В.А. Этнические конфликты в контексте обществоведческих теорий. În:

Социальные конфликты: экспертиза, прогнозирование, технологии разрешения.

Москва: ИС и ИЭА РАН, 1992.

194. Фурман Д. Дивергенция политических систем на постсоветском пространстве. În:

Свободная мысль-XXI, 2004, №10.

195. Хантингтон С. Столкновение цивилизаций? În: Полис, 1994, №1, с.33-48.

196. Хауслейтнер М. Республика Молдова и Российская Федерация. În: Statul naţional şi

societatea polietnică; Moldova în anii ’90. Chişinău: Perspectiva, 1997, c.64-76.

131

197. Царану А. Интеграционные процессы и проблема региональных конфликтов.. În:

Moldova, România, Ucraina: integrarea în structurile europene. Chişinău: Perspectiva,

2000, с.159-168.

198. Царану А. Приднестровский конфликт в Республике Молдова: противостояние

идентичностей. În: Moldova între est şi vest: identitatea naţională şi orientarea europeană.

Chişinău: CAPTES, 2001, c.255-273.

199. Цвятков Н. Влияние европейского вектора на развитие политических процессов в

Республике Молдова. În: Academia de Administrare Publică (materialele conferinţei

ştiinţifico-practice, mai 2006), Chişinău, 2006, c.174-178.

200. Цвятков Н. Динамика развития переговорного процесса по урегулированию

приднестровского конфликта: анализ документов 1992-2002 годов. În:

МОLDОSCOPIE. (Probleme de analiză politică), 2006, Nr.2 (XXXIII), c.120-132.

201. Цвятков Н. Конфликты на региональном уровне: из практики разрешения в

Республике Молдова. În: МОLDОSCOPIE. (Probleme de analiză politică), 2007, Nr.3

(XXXVIII), с.127-139.

202. Цвятков Н. Построение государственных отношений в Молдове: тенденции и

перспективы.. În: USM, Materialele conferinţei internaţionale „Cooperare regională şi

integrare europeană a Republicii Moldova, Ucrainei şi României”, Chişinău, 2006, c. 189-

196.

203. Шинкарева Е., Бенюк В. Приднестровский вопрос в российско-молдавском

политическом диалоге. În: Россия-Молдова: 10 лет дипломатических отношений

(достижения, проблемы, перспективы). În: Материалы международной научной

конференции. Кишинев: CE USM, 2002.

204. Экономическая система Приднестровья: взаимодействие между администрацией

региона и экономикой.. În: «Рынок Приднестровья и его влияние на политику и

экономику Республики Молдова». Киев, 2005.

205. Этингер Я. Межнациональные конфликты в СНГ и международный опыт. În:

Свободная мысль, 1993, №3.

ARTICOLE DIN ZIARE:

206. Antoci P. Lupta eşaloanelor politice.. În: Moldova Suverană, 20 aprilie 1994.

207. “Ce acceptăm: revoluţie sau evoluţie?” În: Sfatul Ţării, 12 iunie 1992.

208. Diaconu A. “Pagubele războiului impus” În: Moldova Suverană, 11 iulie 1992.

209. “Do not assume Russia leads ex-Soviet states” Putin. În: Reuters, July 12, 2004.

132

210. Eladi Al. “Alfabetul latin în stînga Nistrului”. În: Moldova Suverană, 17 noiembrie 1992.

211. “Intelectualitatea şi misiunea ei istorică”. În: Moldova Suverană, 13 ianuarie 1993.

212. Interviu cu dl Mircea Druc, Preşedintele Frontului Popular Creştin Democrat. În: Ţara, 7

aprilie 1992.

213. Mitingul Frontului Popular Creştin Democrat la Chişinău. În: Ţara, 16 februarie 1993.

214. “Noi modificări în planul de separare a Transnistriei”. În: Sfatul Ţării, 30 aprilie 1993.

215. Puşcaşu Victor. Şedinţa Parlamentului RM din 31 martie 1992. În: Sfatul Ţării, 8 aprilie

1992.

216. Outside View: Russia's Caucasus Gambit. By F.Stephen Larrabee. În: United Press Interna-

tional on November 22, 2004

217. Rusia nu este capabilă să reglementeze conflictul transnistrean. În: Moldova Suverană, 26

august 2004.

218. Socor V. Legea privind statutul regiunii transnistrene constituie un scut juridic al

Republicii Moldova. În: Moldova Suverană, 26 iulie 2005.

219. Stici Ion. Război cu mare consecinţe. În: Moldova Suverană, 30 septembrie 1992.

220. Voronin V. Moldova va reuşi să identifice soluţia optimă pentru unificarea ţării. În:

Moldova Suverană, 19 noiembrie 2003.

221. Аникин В. И., Гражданское общество: каким ему быть. În: Независимая Молдова, 16

марта 2003.

222. Воронин В. Мирному урегулированию нет альтернативы. În: Независимая Молдова,

28 марта 2006.

223. Дони Виорел. “Что мешает урегулированию Приднестровского конфликта?” În:

Гражданский мир, 15 октября 1993.

224. «Задача экспертов создать единую обобщенную концепцию общего государства».

În: Коммерсант Молдовы, №15, 21 апреля 2000.

225. Заявление МИДа России. «Процесс вывода ОГРВ только синхронный». În:

Приднестровье, 6 января 2000.

226. Зайченко С. «США у нашего порога». În: Приднестровье, 11 февраля 2000.

227. Зиду Дмитрий. “Размышления у парадного подъезда”. În: Независимая Молдова, 6

февраля 1993.

228. «Изначальная причина конфликта». În: Независимая Молдова, 1 июля 1993.

229. Интервью с Маракуца Г.С. Приднестровье: опыт выхода из конфликта. În:

Приднестровье, 25-26 мая 1999.

133

230. Интервью посла Тимоти Уильямса «Молдова должна быть независимым и

суверенным государством, существующим в своих нынешних международных

границах». În: Республика, 16 ноября 1993.

231. «Как Лукьянов создал ПМССР». În: Transnistria, iunie 1992.

232. Кендигелян М. „23 декабря 10 лет со дня образования АТО Гагаузии”. În: Знамя, 17

декабря 2004.

233. Кирке С.И. Гагаузская автономия: эйфория и реальность. În: Факел, 13 января 1990.

234. Кондратов Э. Гагаузский вопрос. În: Известия, 14 ноября 1989.

235. Кройтор Д. Выборы пройдут, а Гагаузия останется. În: Вести Гагаузии, 20 фсвраля

2001.

236. «Лидер Приднестровья не исключает возможности создания общего государства с

Молдовой». În: Москва: Интерфакс, 20 июля, 1999.

237. Малахов Вадим, служба политического анализа Госканцелярии Республики

Молдова. «Молдова в планах Киева». În: Независимая Молдова, 7, 14, 19 ноября

1992.

238. Митков Е. Буджакская или Бессарабская? În: Знамя, 25 апреля 1989.

239. Мукомель В., Паин Э., Попов А. Союз распался межнациональные конфликты

остались. În: Независимая газета, 10 января 1992.

240. Нантой О. Приднестровский конфликт от консенсуса декларации к консенсусу

действий. În: Экономическое обозрение: Логос пресс, 2005, №14, с.15-17.

241. «ОБСЕ признает, но надеется». În: Независимая Молдова, 2006, 2 марта.

242. Пасечник А. Чрезвычайное положение. În: Правда, 27 октября 1990.

243. «Приднестровские радикалы готовятся к срыву любого плана по урегулированию».

În: Независимая Молдова, 5 июля 2007.

244. «Съезд гагаузского народа». În: Ленинское слово, 21 ноября 1989.

245. «Тезисы к встрече с послами». În: Молдавские ведомости, 06 июля 2007.

246. Цикора С. «Граница Украины с Молдовой перестала быть прозрачной» . În:

Известия, 19 марта 1992.

247. Чиботару Валериу. «О внешней политике, “борцах” за великую идею и

государственных интересах». În: Республика, 26 июня 1993.

248. «Этническая мобилизация национальных меньшинств». În: В лабиринтах

самоопределения и самоутверждения. Отв. ред. М.Н. Губогло. Москва, 2003.

249. «Южная автономия: экономические аспекты». În: Народное образование, 1 ноября

1989.

134

INTERNET: 250. Baggaley J. Gagauzia a new phenomenon in Europe,

www.geociteies.com/Atlantis/3175/phenomenon.htm.JohnBaggaley.Gagauzia (citat 17.02.2007).

251. Сonferinţă de presă a mesagerului democraţiei europene, Timothy Williams, http:. În:

www.geocentral.net/instantanee/manifest.php (citat 03.03.2006).

252. Coppieters Br., Emerson M., Conflict resolution for Moldova and Transnistria through

federalization? (Brussels: CEPS Policy Brief No. 25, august 2002), available from http:. În:

www.ceps.be (citat 12.04.2007).

253. Dezvoltarea regională: Republica Moldova vis-à-vis de Uniunea Europeană,

www.ipp.md/public/biblioteca/57/ro/St~Roscovan~fin.doc (citat 16.04.2007).

254. Nantoi O., “Conducere noua şi probleme vechi”,

(www.ipp.md/Comments/Conducere_noua_si_probleme_vechi/) (citat 12.03.2006).

255. Nantoi O., The Plan for the Transnistrian Conflict Settlement Proposed by Ukraine pros

and contrs, www.ipp.mdhttp:. În: www.olvia.net.md (citat 22.10.2007).

256. Popescu N., Noile oportunitati de solutionare ale problemei transnistrene prin mecanismele

Europei moderne http://www.ipp.md (citat 17.10.2008).

257. “Premierul Republicii Moldova Dumitru Braghis a plecat in vizita la Bruxelles”, ianuarie

2000 www.azi.md/news?ID=8475 (citat 22.10.2007).

258. Voronin V., Moldova are dovezi ca Tiraspolul a vindut armament Irakului.http:. În:

www.azi.md/print/36565/Ro (citat 17.10.2008).

259. „Voronin propune autonomie Transnistriei”, aprilie 2005 (http://stiri.acasa.ro/13517.html)

(citat 17.10.2008).

260. Socor Vladimir, Discuţii rupte de realitate la seminarul OSCE,. În:

http://www.ipp.md/Comments/discutii (citat 17.10.2008).

261. „Барозу обвини Русия и Украйна, че не изпълняват газовите си задължения”

http://presabg.com/news/article/30958 (citat 22.02.2009)

262. «Итоги переписи населения Приднестровья», http://www.languages-

study.com/demography/pridnestrovie.html (citat 12.03.2007).

263. Нантой О. Взаимоотношения Комрата и Кишинева. Юридический аспект. În:

Материалы конференции „Relaţiile Comrat - Chişinău. Probleme şi perspective”,

Комарт, март 2002 года, http://www.ipp.md/ (citat 13.06.2007).

135

264. Елков О., сентябрь 2004, «Стратегическая партнерша»: Запад объяснил Президенту

Воронину его настоящую роль» http://www.olvia.idknet.com/o1138-09-09.html

(13.06.2007).

265. Конфликт Молдовы и Приднестровья. Этапы эскалации.

http://www.olvia.idknet.com/conflikt.htm (citat 12.11.2006).

266. Европейский карт-бланш для Молдавии . În: Независимая газета,

http://www.moldova.ru/index.php?tabName=articles&owner=16&id=4497 (citat

15.04.2007)

267. Тренин Дм., Сепаратизм: Конфликты и контакты, извлечен 22 марта 2007.

http://www.carnegie.ru/ru/pubs/media/74975.htm (citat 22.03.2007)

268. Янчева А., „Газовый кран открыт, но вопросы остаются”, извлечен 12 февраля 2009,

http://www.nm.md/daily/article/2009/01/21/0202.html (citat 22.02.2009)

136

ANEXE

Anexa 1

Fig. 1 Amplasarea teritorială a unităţilor administrativ-teritoriale în sudul Republicii Moldova, în urma reformei din 1998

Satul Alexandru Ioan Cuza

137

Anexa 2

HPO514/2003

ID intern unic: 309192

Republica Moldova

PARLAMENTUL

HOTĂRÎRE

Nr. 514 din 12.12.2003

asupra proiectului de Lege privind aprobarea Concepţiei

politicii naţionale de stat a Republicii Moldova

Publicat : 25.12.2003 în Monitorul Oficial Nr. 254 art Nr : 1037

Parlamentul adoptă prezenta hotărîre.

Art. 1. - Se aprobă în primă lectură proiectul de Lege privind aprobarea Concepţiei politicii

naţionale de stat a Republicii Moldova (nr. de intrare 2615 din 23 iulie 2003).

Art. 2. - Comisia specială pentru examinarea proiectului de Lege privind aprobarea

Concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii Moldova va îmbunătăţi proiectul de lege

menţionat, ţinînd cont de obiecţiile şi propunerile făcute de deputaţi, şi îl va prezenta

Parlamentului pentru a fi examinat în a doua lectură.

Art. 3. - Prezenta hotărîre intră în vigoare la data adoptării.

PREŞEDINTELE

PARLAMENTULUI Eugenia OSTAPCIUC

Chişinău, 12 decembrie 2003.

Nr. 514-XV.

138

APROBATĂ

prin Legea nr.546-XV din 19 decembrie 2003

CONCEPŢIA

politicii naţionale a Republicii Moldova Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova, denumită în continuare Concepţie, reprezintă totalitatea principiilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare privind integrarea şi consolidarea poporului multicultural şi multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor naţionale generale cu interesele tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice din ţară. Concepţia se bazează pe prevederile Constituţiei Republicii Moldova, pe normele legislaţiei naţionale şi ale dreptului internaţional, inclusiv ale Declaraţiei universale a drepturilor omului, ale Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ale Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care Republica Moldova este parte, precum şi ale Convenţiei privind rasele şi prejudecăţile rasiale, ale altor acte internaţionale referitoare la drepturile omului şi ale persoanelor aparţinînd comunităţilor etnice şi lingvistice.

Principiile directoare ale Concepţiei se sprijină pe trecutul multisecular al poporului moldovenesc şi pe statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale. Afirmîndu-se încă din 1359 şi dăinuind veacuri în şir ca ţară de sine stătătoare, ciopîrţită teritorial, aflîndu-se sub dominaţie străină o perioadă îndelungată, Moldova a revenit la statalitatea sa prin actul constitutiv de la 2 decembrie 1917, cînd Sfatul Ţării, „sprijinindu-se pe trecutul istoric al poporului moldovenesc”, a proclamat la Chişinău crearea Republicii Democratice Moldoveneşti. Dreptul legitim al poporului moldovenesc la statalitate a fost confirmat şi prin crearea, în stînga Nistrului, la 12 octombrie1924, a Republicii Autonome Moldoveneşti. În mod decisiv, statalitatea Moldovei, în noile sale hotare, a fost reconfirmată prin actele politico-juridice din august 1940 şi din august 1991, statornicindu-şi legitimitatea sa actuală în 1994 prin adoptarea Constituţiei Republicii Moldova. În hotarele sale existente la 1 ianuarie 1990, Republica Moldova, ca stat suveran şi independent, a fost recunoscută de ONU, devenind membru plenipotenţiar, cu drepturi egale, al unor prestigioase şi influente organisme internaţionale. Actualitatea elaborării şi adoptării Concepţiei este determinată de necesitatea de a stabili principiile şi sarcinile unei politici naţionale orientate spre consolidarea independenţei şi suveranităţii ţării noastre, spre crearea unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea liberă a tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice care, împreună cu moldovenii, constituie poporul Republicii Moldova. Concepţia este documentul de bază pentru autorităţile publice la promovarea politicilor social-economice şi culturale în domeniul dezvoltării şi consolidării independenţei şi suveranităţii ţării, a poporului multietnic al Republicii Moldova. De aceleaşi principii trebuie să se conducă organele de stat ale ţării în activitatea de susţinere a eforturilor de edificare a unei societăţi civile.

I. DISPOZIŢII GENERALE

Republica Moldova constituie continuarea politico-juridică a procesului multisecular de statalitate continuă a poporului moldovenesc, proces la care şi-a adus contribuţia şi Biserica ortodoxă din Moldova. Moldovenii naţionalitatea fondatoare a statului împreună cu reprezentanţii altor etnii ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii, beloruşii, ţiganii (romii), polonezii şi alţii constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este patria lor comună. Toleranţa şi respectul faţă de limbile, culturile, religiile şi credinţele tuturor comunităţilor etnice de pe teritoriul Moldovei au fost întotdeauna proprii poporului moldovenesc. Acestea constituie şi astăzi o condiţie inalienabilă a suveranităţii politice şi a păcii civice în ţara noastră. Statul se angajează să se îngrijească în deplină măsură de păstrarea, dezvoltarea şi libera exprimare a identităţii etnice, culturale, religioase şi lingvistice a tuturor comunităţilor etnice care locuiesc în Moldova.

139

Concepţia porneşte de la adevărul statornicit istoriceşte şi confirmat de tezaurul literar comun: poporul moldovenesc şi poporul român folosesc o formă literară comună ce „are la bază izvorul viu al graiului popular din Moldova” realitate ce imprimă limbii naţionale moldoveneşti un pronunţat specific deosebitor, un anumit farmec bine cunoscut şi apreciat. Avînd originea comună, dispunînd de un fond lexical de bază comun, limba naţională moldovenească şi limba naţională română îşi păstrează fiecare lingvonimul/glotonimul său ca însemn identificator al fiecărei naţiuni: moldovenească şi română.

Limba moldovenească avînd statutul de limbă de stat se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Una din priorităţile politicii naţionale a Republicii Moldova este asigurarea însuşirii limbii moldoveneşti. Limba rusă care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, are statutul de limbă de comunicare interetnică se aplică şi ea în diverse domenii ale vieţii statului şi societăţii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus. În actualele condiţii, este necesar să se creeze posibilităţi reale pentru ca bilingvismul ruso-moldovenesc să devină realitate. Pe teritoriul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia (Gagauz-Yeri), statutul de limbi oficiale este consfinţit pentru limbile găgăuză, moldovenească şi rusă. În raioanele de est ale Republicii Moldova funcţionează limbile moldovenească, ucraineană şi rusă. Libera dezvoltare a culturilor diferitelor comunităţi etnice şi lingvistice în Republica Moldova este o realitate care contribuie cu succes la afirmarea şi dezvoltarea spaţiului spiritual comun şi a patrimoniului cultural comun ale Moldovei. Păstrarea acestui patrimoniu comun constituie cea mai importantă grijă a statului. Diversitatea etnică, culturală şi lingvistică, toleranţa reciprocă şi pacea interetnică sînt bogăţia spirituală a Moldovei. Politica naţională trebuie să fie orientată spre: - asigurarea concordiei civice; - dezvoltarea tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice; - dezvoltarea relaţiilor interetnice, tradiţional corecte; - depăşirea consecinţelor conflictului civil de la sfîrşitul anilor 80 începutul anilor 90 ai secolului XX, care a deformat relaţiile interetnice în Moldova; - neutralizarea, în conformitate cu legislaţia privind drepturile omului şi cerinţele constituţionale, a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existenţei naţiunii moldoveneşti şi a statalităţii moldoveneşti, de discreditare a istoriei Moldovei, de ignorare a etnonimului “moldoveni” şi glotonimului “limba moldovenească”; - soluţionarea cît mai grabnică a problemei integrităţii teritoriale a ţării; - crearea neîntîrziată a condiţiilor necesare pentru însuşirea limbii moldoveneşti de către alolingvi; - neadmiterea restrîngerii sferei de folosire a limbii ruse în diverse domenii ale vieţii statului şi societăţii.

II. PRINCIPIILE POLITICII NAŢIONALE

Principalele principii ale politicii naţionale sînt:

- prioritatea măsurilor orientate spre consolidarea suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi democraţiei în Republica Moldova; - egalitatea drepturilor şi libertăţilor omului, indiferent de originea etnică, limbă şi religie;

- respectul, recunoaşterea şi garantarea drepturilor tuturor cetăţenilor republicii la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea specificului lor etnic, cultural, lingvistic şi religios; - inadmisibilitatea manifestărilor de discriminare pe criterii etnice, lingvistice şi religioase, precum şi a restrîngerii drepturilor cetăţenilor la folosirea limbilor materne, la alegerea limbii de educare şi instruire; - inadmisibilitatea oricăror acţiuni orientate spre asimilare şi deznaţionalizare; - ocrotirea limbii moldoveneşti şi dezvoltarea culturii moldoveneşti, ţinînd seama de caracterul lor est-romanic, respectarea istoriei, culturii şi particularităţilor populaţiei din raioanele de est ale Republicii Moldova;

140

- consolidarea păcii interetnice, înfăptuirea construcţiei naţional-culturale şi lingvistice pe baza însuşirii limbii moldoveneşti, păstrarea şi dezvoltarea limbilor altor etnii care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova.

III. SCOPURILE POLITICII NAŢIONALE

Principalele scopuri ale politicii naţionale sînt:

- consolidarea poporului Republicii Moldova, ţinînd cont de specificul polietnic, multicultural, multilingvistic şi regional, prin întărirea încrederii cetăţenilor în patria lor comună Republica Moldova; - întărirea bazelor politico-juridice şi istorico-culturale ale integrităţii teritoriale a Republicii Moldova; - păstrarea memoriei istorice a poporului moldovenesc, afirmarea şi dezvoltarea în continuare a specificului său naţional-cultural; - păstrarea şi dezvoltarea culturilor şi limbilor tuturor comunităţilor etnice din Moldova.

IV. SARCINILE POLITICII NAŢIONALE

Necesitatea realizării scopurilor menţionate impune următoarele sarcini principale ale politicii naţionale:

1. În sfera politică şi statal-juridică: - afirmarea unui sistem de valori naţionale la baza cărora se află conştientizarea de către toţi cetăţenii ţării noastre a apartenenţei lor la poporul Republicii Moldova;

- dezvoltarea legislaţiei care reglementează politica naţională în scopul asigurării cît mai depline a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, perfecţionarea cadrului juridic al politicii regionale care ar ţine seama de interesele comunităţilor etnice conlocuitoare; - implementarea în continuare a standardelor internaţionale în practica soluţionării problemelor etnolingvistice; - asigurarea unei protecţii juridice reale a cetăţenilor, indiferent de apartenenţa lor etnică, a iminenţei răspunderii pentru aţîţarea vrajbei interetnice, pentru propagarea ideilor superiorităţii naţionale, pentru provocarea şi comiterea actelor de vandalism, de violenţă şi de violare a drepturilor cetăţenilor pe motive etnice şi lingvistice; - promovarea de către stat a unei politici de cadre, bazate pe criteriile profesionalismului şi devotamentului faţă de Patrie, excluzîndu-se orice discriminare de ordin etnic, religios, patrimonial; - crearea de condiţii pentru instaurarea unui consens, maximal posibil într-o societate democratică şi liberă, asupra problemelor independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, precum şi asupra mijloacelor şi metodelor de realizare a concordiei interetnice şi a păcii civice în Republica Moldova; - crearea unui sistem de interacţiune între autorităţile administraţiei publice centrale şi locale în vederea realizării politicii naţionale.

2. În sfera social-economică: - susţinerea eforturilor societăţii, orientate spre dezvoltarea potenţialului economic al ţării şi al

cetăţenilor ei; - crearea pentru toţi cetăţenii, indiferent de apartenenţa lor etnică şi de limba lor maternă, a unor

condiţii egale pentru afirmarea lor pe plan social; - restabilirea unui spaţiu social-economic unic pe întreg teritoriul Republicii Moldova; - crearea de condiţii egale pentru dezvoltarea social-economică a tuturor regiunilor Republicii

Moldova. 3. În sfera instruirii, culturii şi educaţiei: - dezvoltarea unui sistem de repere valorice, bazate pe principii democratice, pe respectarea

drepturilor şi libertăţilor omului; - cultivarea dragostei faţă de ţară, faţă de trecutul istoric şi tradiţiile poporului Republicii

Moldova;

141

- educarea şi instruirea tinerei generaţii în spiritul respectului faţă de limba moldovenească, faţă de cultura moldovenească şi faţă de istoria Moldovei în calitatea lor de bază naţional-spirituală a patriei lor comune;

- asigurarea reală a dezvoltării culturii naţionale moldoveneşti, a studierii limbii moldoveneşti şi a istoriei Moldovei ca elemente de bază ale identităţii naţionale moldoveneşti şi ale conştiinţei civice a reprezentanţilor tuturor comunităţilor etnice din Moldova;

- asigurarea de condiţii pentru păstrarea şi dezvoltarea în continuare a funcţiilor limbii ruse; - susţinerea de către stat a dezvoltării limbilor ucraineană, găgăuză, bulgară, ivrit, idiş, ţigăneşti

(romani) şi a altor limbi ale minorităţilor etnice care locuiesc pe teritoriul ţării noastre; - instruirea şi educarea tinerei generaţii în spiritul respectului faţă de istoria, faţă de cultura şi faţă

de limbile comunităţilor etnice conlocuitoare, faţă de valorile spirituale comune.

4. În sfera politicii externe: - afirmarea imaginii Republicii Moldova ca stat modern, european şi democratic, ca membru al

comunităţii internaţionale, care recunoaşte şi aplică standardele unanim recunoscute în domeniul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi ale persoanelor care aparţin minorităţilor etnice şi lingvistice;

- dezvoltarea relaţiilor interstatale cu patriile istorice ale minorităţilor etnice din Republica Moldova;

- dezvoltarea contactelor cu diaspora moldovenească; - aprofundarea colaborării cu ţările străine şi cu organizaţiile internaţionale în problemele apărării

drepturilor naţional-culturale şi a libertăţilor omului.

V. ASIGURAREA POLITICII NAŢIONALE

Politica naţională este realizată de către autorităţile publice prin efectuarea de acţiuni concrete îndreptate spre atingerea scopurilor şi îndeplinirea sarcinilor expuse în Concepţie.

Întru îndeplinirea prevederilor Concepţiei, Guvernul va elabora un program complex de măsuri care să prevadă acţiuni în domeniul politicii naţionale, corelate cu principalele priorităţi ale reformelor economice şi politice înfăptuite în ţară. Programul complex va fi aprobat de Parlament.

Pentru implementarea cu succes a Concepţiei este necesar să fie dezvoltat un dialog fructuos între autorităţile publice şi societatea civilă, inclusiv cu partidele politice, cu organizaţiile neguvernamentale, cu mijloacele de informare în masă şi cu alte instituţii.

În vederea realizării Concepţiei politicii naţionale, activitatea ministerelor şi departamentelor este coordonată de către Guvern.

142

Anexa 3

LEGEA privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)

Nr.344-XIII din 23.12.94 Monitorul Oficial nr.3-4 / 14.01.1995

Călăuzindu-se de principiile Constituţiei Republicii Moldova; manifestînd bunăvoinţă şi năzuind de a păstra bunele relaţii dintre popoare care s-au constituit timp de secole; în scopul satisfacerii necesităţilor naţionale şi păstrării identităţii naţionale a găgăuzilor, dezvoltării lor plenare şi multilaterale, prosperării limbii şi culturii naţionale, asigurării sinestătorniciei politice şi economice; ţinînd cont de faptul că purtător iniţial al statutului Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - locul unde trăiesc găgăuzii) este poporul găgăuz puţin numeros, care locuieşte compact pe teritoriul Republicii Moldova; acordînd prioritate drepturilor omului, înţelegînd necesitatea îmbinării intereselor general-umane cu cele naţionale; reiterînd egalitatea în drepturi tuturor cetăţenilor care locuiesc în unitatea teritorială autonomă ce se formează indiferent de naţionalitate şi de alte indicii, Parlamentul adoptă prezenta lege. Art. 1. - (1) Găgăuzia (Gagauz-Yeri) este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte componentă a Republicii Moldova. (2) Găgăuzia soluţionează de sine stătător, în limitele competenţei sale, în interesul întregii populaţii, problemele dezvoltării politice, economice şi culturale. (3) Pe teritoriul Găgăuziei sînt garantate toate drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova. (4) În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă. Art. 2. - Găgăuzia este administrată în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, prezentei legi şi altor legi ale Republicii Moldova (cu excepţiile prevăzute de prezenta lege), Regulamentului Găgăuziei şi actelor normative ale Adunării Populare (Halc Topluşu) a Găgăuziei, care nu vin în contradicţie cu Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova. Art. 3. - (1) Limbile oficiale ale Găgăuziei sînt limbile moldovenească, găgăuză şi rusă. Pe teritoriul Găgăuziei este garantată funcţionarea, alături de limbile oficiale, şi a altor limbi. (2) Corespondenţa cu autorităţile administraţiei publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, organizaţiile şi instituţiile situate în afara teritoriului Găgăuziei se face în limbile moldovenească şi rusă. Art. 4. - Găgăuzia îşi are simbolica sa, care se foloseşte deopotrivă cu simbolica de stat a Republicii Moldova. Art. 5. - (1) În componenţa Găgăuziei intră localităţile în care găgăuzii constituie mai mult de 50 procente din populaţie. (2) Localităţile unde găgăuzii constituie mai puţin de 50 procente din populaţie pot fi incluse în componenţa Găgăuziei în baza voinţei majorităţii alegătorilor,liber exprimate în cadrul referendumului local, efectuat din iniţiativa a cel puţin o treime din alegătorii localităţii respective. (3) Includerea localităţilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale prezentului articol în componenţa Găgăuziei are loc în baza rezultatelor referendumului local, efectuat în fiecare localitate în parte de către Guvernul Republicii Moldova.

143

(4) Localităţile care au intrat în componenţa Găgăuziei îşi păstrează dreptul de a ieşi din componenţa ei printr-un referendum local efectuat din iniţiativa a cel puţin o treime din alegători, însă nu mai devreme de un an din momentul intrării în componenţa Găgăuziei. Art. 6. - Pămîntul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale, bunurile mobile şi imobile, aflate pe teritoriul Găgăuziei, sînt proprietate a poporului Republicii Moldova şi constituie totodată baza economică a Găgăuziei. Art. 7. - Autoritatea reprezentativă a Găgăuziei este Adunarea Populară, învestită cu dreptul de a adopta acte normative, în limitele competenţei sale. Art. 8 - (1) Adunarea Populară a Găgăuziei este aleasă în circumscripţii teritoriale prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat pentru un mandat de 4 ani. (2) Componenţa numerică a Adunării Populare se constituie astfel: un deputat de la 5 mii de alegători cu condiţia ca fiecare localitate să aibă cel puţin un deputat. (3) Deputat în Adunarea Populară poate fi cetăţeanul Republicii Moldova care a împlinit vîrsta de 21 de ani şi în momentul efectuării alegerilor locuieşte pe teritoriul circumscripţiei teritoriale (localităţii) pe care o va reprezenta. Art. 9 - Calitatea de deputat salarizat în Adunarea Populară a Găgăuziei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite în alte autorităţi locale, instituţii publice şi structuri antreprenoriale. Art. 10. - (1) Adunarea Populară a Găgăuziei la prima sa şedinţă alege Preşedintele Adunării Populare (Halc Topluşu Başî), vicepreşedinţii, Prezidiul şi aprobă Regulamentul Adunării Populare. (2) Unul din vicepreşedinţii Adunării Populare este ales din rîndul deputaţilor de altă origine etnică decît cea găgăuză. Art. 11. - (1) Adunarea Populară a Găgăuziei adoptă legi locale, în limitele competenţei sale, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. (2) Regulamentul Găgăuziei se adoptă cu votul a două treimi din deputaţii aleşi. Art. 12. - (1) De componenţa Adunării Populare ţine adoptarea actelor normative a căror executare este obligatorie pe teritoriul Găgăuziei şi adoptarea Regulamentului Găgăuziei. (2) Adunarea Populară adoptă legi locale în următoarele domenii: a) ştiinţă, cultură, învăţămînt; b) gospodărie comunală şi de locuinţe, urbanistică; c) ocrotire a sănătăţii, cultură fizică şi sport; d) activitate bugetar-financiară şi fiscală locală; e) economie şi ecologie; f) relaţii de muncă şi asistenţă socială. (3) În afară de aceasta, de competenţa Adunării Populare ţin: a) soluţionarea în condiţiile legii a problemelor organizării teritoriale a Găgăuziei, stabilirii şi modificării categoriei localităţilor, a hotarelor raioanelor, oraşelor şi satelor, denumirilor lor; b) participarea la promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova în problemele care privesc interesele Găgăuziei; c) stabilirea modului de organizare şi de activitate a autorităţilor administraţiei publice locale ale Găgăuziei şi a asociaţiilor de cetăţeni, cu excepţia partidelor şi altor organizaţii social-politice; d) fixarea, organizarea şi efectuarea alegerilor de deputaţi în Adunarea Populară şi aprobarea componenţei Comisiei Electorale Centrale pentru efectuarea alegerilor; fixarea alegerilor în autorităţile administraţiei publice locale din Găgăuzia; e) efectuarea referendumului local în problemele ce ţin de competenţa Găgăuziei; f) aprobarea regulamentului privind simbolica Găgăuziei; g) stabilirea titlurilor de onoare şi aprobarea distincţiilor;

144

h) examinarea chestiunii şi înaintarea în Parlamentul Republicii Moldova a iniţiativei privind decretarea stării excepţionale pe teritoriul Găgăuziei şi instituirea formei speciale de administrare, în acest caz,în interesul securităţii şi protecţiei locuitorilor Găgăuziei; i) dreptul de a se adresa, în condiţiile legii, Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru a anula actele normative ale autorităţilor legislative şi executive ale Republicii Moldova care lezează împuternicirile Găgăuziei. (4) În cazul în care Curtea Constituţională a Republicii Moldova declară nule pe teritoriul Găgăuziei actele normative ale Republicii Moldova sau unele prevederi ale lor, relaţiile juridice, apărute în urma acţiunii acestor acte normative, vor fi reglementate de către Parlament sau de către Preşedintele Republicii Moldova. (5) Acţiunea actului normativ contestat se suspendă pînă la adoptarea de către Curtea Constituţională a hotărîrii respective. (6) Actele normative ale Găgăuziei care contravin Constituţiei Republicii Moldova şi prezentei legi se declară nule. Art. 13. - (1) Legea locală adoptată este semnată de Guvernatorul (Başkanul) Găgăuziei în termen de 10 zile. În cazul în care Guvernatorul nu este de acord cu legea adoptată, el o restituie pentru a fi definitivată. (2) Dacă pentru legea locală votează repetat două treimi din numărul total de deputaţi ai Adunării Populare, ea se consideră adoptată şi urmează a fi semnată de Guvernator. (3) Legea locală intră în vigoare la data publicării, dacă ea nu prevede altfel. (4) Legile şi hotărîrile Adunării Populare sînt trimise Parlamentului şi Guvernului Republicii Moldova în termen de 10 zile de la data adoptării, cu titlu de informare. Art. 14. - (1) Guvernatorul (Başkanul) este persoana oficială supremă a Găgăuziei. Lui i se subordonează toate autorităţile administraţiei publice ale Găgăuziei. (2) Guvernatorul Găgăuziei este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat pentru un mandat de 4 ani, pe bază alternativă. (3) Guvernatorul Găgăuziei trebuie să fie cetăţean al Republicii Moldova care a împlinit vîrsta de 35 de ani şi posedă limba găgăuză. (4) Guvernatorul Găgăuziei este confirmat în funcţia de membru al Guvernului Republicii Moldova printr-un decret al Preşedintelui Republicii Moldova. (5) Aceeaşi persoană este reeligibilă în funcţia de Guvernator al Găgăuziei pentru două mandate consecutiv. (6) Guvernatorul Găgăuziei exercită conducerea activităţii autorităţilor administraţiei publice şi poartă răspundere pentru exercitarea atribuţiilor cu care este învestit prin lege. (7) Guvernatorul Găgăuziei emite, în condiţiile prezentei legi, hotărîri şi dispoziţii care sînt executorii pe tot teritoriul Găgăuziei şi intră în vigoare la data publicării. (8) Guvernatorul Găgăuziei informează anual Adunarea Populară despre activitatea autorităţilor administraţiei publice din Găgăuzia. (9) Suspendarea din funcţie, înainte de termen, a Guvernatorului Găgăuziei are loc în cazul dacă acesta nu respectă Constituţia Republicii Moldova, prezenta lege, legile locale şi hotărîrile Adunării Populare sau dacă a comis o infracţiune. (10) Decizia de destituire a Guvernatorului Găgăuziei se ia cu votul a două treimi din deputaţii aleşi ai Adunării Populare, iar decizia de destituire a altor persoane oficiale ale autorităţilor administraţiei publice cu majoritatea de voturi ale deputaţilor Adunării Populare. Art. 15. - (1) Dacă Guvernatorul Găgăuziei din motive de boală sau din alte motive obiective este în imposibilitate de exercitare a atribuţiilor, interimatul funcţiei este asigurat de prim-vicepreşedintele Comitetului executiv (Bakannîk Komiteti) al Găgăuziei. (2) În cazul destituirii Guvernatorului Găgăuziei sau al demisionării acestuia obligaţiunile lui îi sînt încredinţate prim-vicepreşedintelui Comitetului executiv.

145

(3) Noile alegeri se efectuează cel tîrziu peste 3 luni după intervenirea vacanţei funcţiei de Guvernator al Găgăuziei. Art. 16. - (1) Organul executiv permanent al Găgăuziei este Comitetul executiv care este format de către Adunarea Populară la prima sesiune pentru durata mandatului. (2) La propunerea Guvernatorului Găgăuziei Adunarea Populară aprobă cu majoritatea de voturi ale deputaţilor componenţa Comitetului executiv. Art. 17. - (1) Comitetul executiv al Găgăuziei asigură: a) executarea şi respectarea Constituţiei şi legilor Republicii Moldova, precum şi a actelor normative ale Adunării Populare; b) participarea la activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate ale Republicii Moldova în problemele ce ţin de interesele Găgăuziei; c) reglementarea, în condiţiile legii, a raporturilor de proprietate pe întreg teritoriul, administrarea economiei, construcţiei social-culturale, sistemului financiar-bugetar local,asistenţei sociale, retribuirii muncii, sistemului fiscal local, protecţiei mediului înconjurător şi folosirii raţionale a resurselor naturale; d) determinarea structurii şi direcţiilor prioritare de dezvoltare a economiei şi ale progresului tehnico-ştiinţific; e) elaborarea programelor de dezvoltare economică, socială şi naţional-culturală, de protecţie a mediului înconjurător şi realizarea lor după aprobarea de către Adunarea Populară; f) elaborarea şi prezentarea bugetului Găgăuziei spre aprobare Adunării Populare şi executarea acestuia; g) soluţionarea problemelor ce ţin de securitatea ecologică, folosirea raţională, protecţia şi regenerarea resurselor naturale, instituirea carantinei şi declararea zonelor calamităţilor naturale; h) elaborarea şi realizarea programelor în domeniul învăţămîntului, culturii, ocrotirii sănătăţii, culturii fizice şi sportului, asistenţei sociale, precum şi ocrotirea şi valorificarea monumentelor de istorie şi cultură; i) egalitatea în drepturi şi libertăţile cetăţenilor, concilierea naţională şi civilă, ocrotirea legalităţii şi ordinii publice; j) elaborarea şi promovarea politicii demografice ştiinţific fundamentate, crearea programelor de urbanizare şi de dezvoltare a gospodăriei comunale şi de locuinţe; k) funcţionarea şi dezvoltarea limbilor şi culturilor naţionale pe teritoriul Găgăuziei. (2) Comitetul executiv deţine dreptul de iniţiativă legislativă în Adunarea Populară. (3) Hotărîrile şi dispoziţiile Guvernatorului şi Comitetului executiv al Găgăuziei în termen de 10 zile după adoptare sînt trimise Guvernului Republicii Moldova cu titlu de informare. Art.18. - (1) Bugetul Găgăuziei este format din toate tipurile de vărsăminte stabilite de legislaţia Republicii Moldova şi de Adunarea Populară. (2) Raportul dintre bugetul Găgăuziei şi bugetul de stat se stabileşte în conformitate cu legile Republicii Moldova cu privire la sistemul bugetar şi cu privire la bugetul de stat pe anul corespunzător sub formă de vărsăminte fixe din toate tipurile de impozite şi plăţi. Art.19. - La propunerea Guvernatorului Găgăuziei conducătorii direcţiilor de branşă sînt incluşi în componenţa colegiilor ministerelor şi departamentelor Republicii Moldova. Art. 20. - (1) Curtea de apel cu sediul în municipiul Comrat este o instanţă de gradul doi faţă de instanţele judecătoreşti ierarhic inferioare şi examinează în calitate de primă instanţă cele mai complicate cauze civile, administrative şi penale. (2) Judecătorii instanţelor de judecată ale Găgăuziei sînt numiţi în funcţie prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare a Găgăuziei cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. (Se declară neconstituţional art. 20 alin.2 prin Hot. Curţii Constituţionale nr.24 din 06.05.99) (3) Preşedintele curţii de apel cu sediul în municipiul Comrat este din oficiu membru al Curţii Supreme de Justiţie. ([Art.20 modificat prin Legea nr.191-XV din 08.05.03)

146

Art. 21. - (1) Procuratura Găgăuziei îşi desfăşoară activitatea în corespundere cu Legea cu privire la Procuratura Republicii Moldova (cu excepţiile prevăzute de prezenta lege). (2) Procurorul Găgăuziei este numit de către Procurorul General al Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare şi este din oficiu membru al colegiului Procuraturii Generale a Republicii Moldova. (3) Procurorii ierarhic inferiori ai Găgăuziei sînt numiţi de către Procurorul General al Republicii Moldova la propunerea Procurorului Găgăuziei cu acordul Adunării Populare. Art. 22. - (1) Şeful Direcţiei de justiţie a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul justiţiei al Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare. (2) Şeful Direcţiei de justiţie a Găgăuziei este din oficiu membru al colegiului Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova. Art. 23. - (1) Şeful Direcţiei de informaţii şi securitate a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către directorul Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei după aprobarea lui de către Adunarea Populară. [Alin.1 art.23 modificat prin Legea nr.983-XIV din 12.05.2000] (2) Şeful Direcţiei Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova pentru Găgăuzia este din oficiu membru al colegiului Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova. (Alin.2 art.23 în redacţia Legii nr.543-XV din 12.10.2001) Art. 24. - (1) Şeful Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei cu acordul Adunării Populare. (2) Şeful Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei este din oficiu membru al colegiului Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova. (3) Comisarii comisariatelor de poliţie în Găgăuzia sînt numiţi şi eliberaţi din funcţie de către şeful Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei în numele ministrului afacerilor interne al Republicii Moldova. (4) Şeful poliţiei municipale a Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către Guvernatorul Găgăuziei la propunerea şefului Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei şi se află în subordonarea lui operativă. (5) Comandantul subunităţii trupelor de carabinieri (trupelor de interne) este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei. Art. 25. - Republica Moldova este garantul realizării depline şi necondiţionate a împuternicirilor Găgăuziei, stabilite de prezenta lege. Art. 26. - Centrul administrativ al Găgăuziei se stabileşte prin referendum local. Art. 27. - (1) Prezenta lege este lege organică. (2) Prezenta lege se modifică şi se completează cu votul a trei cincimi din deputaţii aleşi în Parlamentul Republicii Moldova. PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI Petru LUCINSCHI Chişinău, 23 decembrie 1994. Nr. 344-XIII.

147

Anexa 4

148

Anexa 5

Соглашение о принципах мирного урегулирования вооруженного конфликта в Приднестровском регионе Республики Молдова

(Москва, 21 июля 1992 г.) Российская Федерация и Республика Молдова, стремясь к скорейшему и полному прекращению огня и урегулированию вооруженного конфликта в приднестровских районах мирными средствами; подтверждая приверженность принципам Устава ООН и Совещания по безопасности и сотрудничеству в Европе; приветствуя принципиальное взаимопонимание, достигнутое 3 июля 1992 года между Президентом Российской Федерации и Президентом Республики Молдова, договорились о нижеследующем: Статья 1 1. С момента подписания Соглашения конфликтующие стороны берут на себя обязательства предпринять все необходимые меры к полному прекращению огня, а также любых вооруженных действий друг против друга. 2. С прекращением огня конфликтующие стороны приступают к отводу частей своих вооруженных сил и иных формирований, боевой техники и вооружения и завершают этот процесс в течение семи суток. Целью такого разъединения является создание зоны безопасности между сторонами в конфликте. Конкретные координаты зоны будут определены особым протоколом сторон, участвующих в выполнении данного Соглашения. Статья 2 1. В целях обеспечения контроля за осуществлением мероприятий, указанных в статье 1, а также обеспечения режима безопасности в упомянутой зоне учреждается объединенная Контрольная комиссия, состоящая из представителей трех сторон, участвующих в урегулировании. Комиссия использует в своей работе созданные в соответствии со всеми предыдущими договоренностями, в том числе четырехсторонними, группы военных наблюдателей. Контрольная комиссия приступает к выполнению задач, возложенных на нее настоящим Соглашением, в течение семи суток с момента подписания Соглашения. 2. Каждая из сторон, участвующих в работе Комиссии, назначает в ее состав своих представителей. Местом пребывания Контрольной комиссии является город Бендеры. 3. С целью реализации вышеуказанных мероприятий в подчинение Контрольной комиссии придаются созданные на добровольной основе воинские контингенты, представляющие стороны, участвующие в выполнении данного Соглашения. Размещение этих контингентов и их использование для обеспечения режима прекращения огня и безопасности в зоне конфликта осуществляется в соответствии с решениями Контрольной комиссии на основе консенсуса. Численный состав, статус, условия ввода в зону конфликта и вывода из нее воинских контингентов определяются отдельным протоколом. 4. В случае нарушения условий настоящего Соглашения Контрольная комиссия проводит расследование его обстоятельств и срочно принимает надлежащие меры по восстановлению мира и правопорядка, а также по недопущению подобных нарушений в дальнейшем. 5. Финансирование деятельности Контрольной комиссии и приданных ей сил осуществляется всеми сторонами на долевой основе. Статья 3 Город Бендеры, как место пребывания Контрольной комиссии и в силу особой сложности обстановки объявляется районом с повышенным режимом безопасности, который обеспечивается воинскими контингентами сторон, участвующих в выполнении данного Соглашения.

149

Контрольная комиссия обеспечивает поддержание правопорядка в г. Бендеры во взаимодействии с подразделениями полиции и милиции ограниченного состава. Административно-хозяйственная деятельность в г. Бендеры осуществляется действующими органами городского самоуправления, в случае необходимости, совместно с Контрольной комиссией. Статья 4 Части 14 армии Вооруженных Сил Российской Федерации, дислоцированные в Республике Молдова, будут строго соблюдать нейтралитет. Обе стороны в конфликте берут на себя обязательство уважать нейтралитет и воздерживаться от любых противоправных действий в отношении военного имущества, военнослужащих этой армии и членов их семей. Вопросы о статусе армии, порядке и сроках ее поэтапного вывода будут определены в ходе переговоров между Российской Федерацией и Республикой Молдова. Статья 5 1. Конфликтующие стороны считают недопустимым применение любых санкций и блокад. В этом контексте будут незамедлительно устранены любые помехи на пути движения товаров, услуг и людей, а также приняты надлежащие шаги к отмене чрезвычайного положения на территории Республики Молдова. 2. Конфликтующие стороны незамедлительно приступят к переговорам относительно урегулирования вопросов, касающихся возвращения беженцев к местам их постоянного проживания, оказания помощи населению пострадавших районов и восстановления хозяйственных и жилых объектов. Российская Федерация окажет в этом необходимое содействие. 3. Конфликтующие стороны предпримут все меры для беспрепятственного допуска международной гуманитарной помощи в зону урегулирования. Статья 6 Для распространения объективной информации о положении в зоне урегулирования стороны создают при Контрольной комиссии совместный пресс-центр. Статья 7 Стороны исходят из того, что предусматриваемые данным Соглашением меры являются важной составной частью процесса урегулирования конфликта мирными, политическими средствами. Статья 8 Настоящее Соглашение вступает в силу с момента подписания. Действие настоящего Соглашения прекращается по согласию сторон, или в случае выхода из него одной из договаривающихся сторон, что влечет за собой прекращение деятельности Контрольной комиссии и приданных ей воинских контингентов. Совершено в г. Москве 21 июля 1992 года в двух экземплярах, каждый на русском и молдавском языках, причем оба текста имеют одинаковую силу. ЗА РОССИЙСКУЮ ФЕДЕРАЦИЮ Б. ЕЛЬЦИН ЗА РЕСПУБЛИКУ МОЛДОВА М. СНЕГУР

150

Anexa 6

МЕМОРАНДУМ

об основах нормализации отношений между Республикой Молдова и Приднестровьем

Руководство Республики Молдова и Приднестровья, именуемые в дальнейшем сторонами,

исходя из необходимости скорейшего и полного урегулирования отношений между Республикой Молдова и Приднестровьем исключительно мирными, политическими средствами;

подтверждая приверженность принципам ООН, ОБСЕ и общепризнанным нормам международного права, а также договоренностям, ранее достигнутым между Республикой Молдова и Приднестровьем;

сознавая ответственность за обеспечение гражданского мира, межнационального согласия, укрепление стабильности и безопасности в данном регионе Европы;

придавая первостепенное значение реализации основных прав и свобод человека, независимо от национальной принадлежности, вероисповедания, политических убеждений, места жительства и иных различий;

считая, что объединение их духовных и материальных ресурсов ускорит решение общих экономических и социальных проблем и откроет перспективу построения совместными усилиями современного процветающего общества;

при посредничестве Российской Федерации, Украины и Миссии ОБСЕ,

договорились о нижеследующем:

1. Стороны подтверждают свои обязательства не прибегать во взаимных отношениях к применению силы или угрозы силой. Любые разногласия будут решаться исключительно мирными средствами, путем переговоров и консультаций при содействии и посредничестве Российской Федерации и Украины, как стран-гарантов выполнения достигнутых договоренностей, ОБСЕ и при содействии СНГ.

2. Стороны будут продолжать становление между ними государственно-правовых отношений.

Документ, определяющий эти отношения, статус Приднестровья, будет основываться на принципах взаимно согласованных решений, включая разграничение и делегирование полномочий, и взаимно обеспеченных гарантий.

К разработке данного документа стороны приступят сразу же после подписания настоящего Меморандума с учетом всех ранее достигнутых принципиальных договоренностей, в том числе достигнутых 17 июня 1996 года.

3. Приднестровье принимает участие в осуществлении внешней политики Республики Молдова - субъекта международного права, по вопросам, затрагивающим его интересы. Решение по данным вопросам принимается по согласию сторон.

Приднестровье имеет право самостоятельно устанавливать и поддерживать международные контакты в экономической, научно-технической и культурной областях, а в других областях - по согласию сторон.

151

4. Стороны обращаются к Российской Федерации, Украине и ОБСЕ с просьбой о продолжении их посреднических усилий в достижении прочной и всеобъемлющей нормализации отношений между Республикой Молдова и Приднестровьем.

5. Республика Молдова и Приднестровье становятся взаимными гарантами полной и безусловной реализации договоренностей об отношениях между ними.

6. Стороны приветствуют заявление Российской Федерации и Украины об их готовности стать государствами-гарантами соблюдения положений определенного соответствующими документами статуса Приднестровья и договоренностей, зафиксированных в настоящем Меморандуме.

7. Стороны обращаются к ОБСЕ с просьбой продолжить содействие соблюдению договоренностей между ними.

8. Стороны заявляют о необходимости выработки механизма гарантий всеми участниками переговорного процесса.

9. Стороны подтверждают, что действия по поддержанию мира, осуществляемые Совместными миротворческими силами в зоне безопасности в соответствии с соглашением между президентами Республики Молдова и Российской Федерации от 21 июля 1992 года "О принципах мирного урегулирования вооруженного конфликта в Приднестровском регионе Республики Молдова", будут продолжены.

10. В случае нарушения достигнутых договоренностей стороны вправе обратиться к гарантам для проведения консультаций с целью принятия мер по нормализации ситуации.

11. Стороны строят свои отношения в рамках общего государства в границах Молдавской ССР на январь 1990 г.

152

Anexa 7 LPO173/2005 ID intern unic: 313004

Republica Moldova

PARLAMENTUL

LEGE Nr. 173 din 22.07.2005

cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor

din stînga Nistrului (Transnistria) Publicat : 29.07.2005 în Monitorul Oficial Nr. 101 art Nr : 478 Promulgat : 28.07.2005

Călăuzindu-se de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, în scopul întăririi unităţii poporului,

restabilirii integrităţii teritoriale a statului, creării spaţiilor juridic, economic, de apărare, social, vamal, umanitar şi a altor spaţii unice, precum şi al asigurării păcii civice, încrederii, înţelegerii reciproce şi concordiei în societate, stabilităţii, securităţii şi dezvoltării democratice a statului;

Bazîndu-se pe respectarea supremaţiei legii, a drepturilor omului şi minorităţilor naţionale şi fiind convins că reglementarea politică a problemei transnistrene poate fi realizată doar în baza unei soluţii paşnice, care să excludă acţiunile militare şi alte acţiuni de forţă, precum şi pe principiile democratizării şi demilitarizării Transnistriei;

Sprijinindu-se pe eforturile colective depuse de comunitatea internaţională în vederea realizării de către Republica Moldova a reintegrării sale teritoriale, a unităţii civice şi a asigurării accesului întregii populaţii a ţării la instituţiile democratice în vigoare;

Luînd în considerare necesitatea de a acorda populaţiei Transnistriei asistenţă umanitară, politică, social-economică şi juridică în vederea depăşirii urmărilor conflictului,

Parlamentul adoptă prezenta lege organică. Art. 1. - (1) Întru realizarea politicii de reintegrare a Republicii Moldova, sprijinindu-se pe Hotărîrea

Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, procesul de negocieri cu Transnistria se desfăşoară în vederea atingerii scopurilor de democratizare şi de demilitarizare a Transnistriei.

(2) După îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărîrea Parlamentului nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summitul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfăşoară pentru elaborarea în comun şi adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei.

Art. 2. - Drept bază pentru elaborarea şi adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei vor servi principalele prevederi ale prezentei legi.

Art. 3. - (1) În componenţa Republicii Moldova se va constitui unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special Transnistria.

(2) Transnistria este parte componentă inalienabilă a Republicii Moldova şi, în limita împuternicirilor stabilite de Constituţia şi alte legi ale Republicii Moldova, soluţionează problemele date în competenţa ei.

(3) Pot intra în componenţa Transnistriei sau ieşi din componenţa ei localităţile din stînga Nistrului în baza referendumurilor locale organizate în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.

Art. 4. - (1) Organul reprezentativ al Transnistriei este Consiliul Suprem. Consiliul Suprem este organul suprem al puterii legislative al Transnistriei cu drept de a adopta legi de importanţă locală şi alte acte normative în limita competenţei sale.

153

(2) Consiliul Suprem este ales în baza unor alegeri libere, transparente şi democratice. Pregătirea şi desfăşurarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de legislatura I-a se vor face, cu acordul OSCE, de către Comisia Electorală Internaţională sub mandatul OSCE, cu monitorizarea Consiliului Europei şi în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova. Temei pentru desfăşurarea alegerilor libere şi democratice îl constituie realizarea condiţiilor privind democratizarea şi demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005.

(3) Consiliul Suprem al Transnistriei adoptă Legea fundamentală a Transnistriei. (4) Legea fundamentală a Transnistriei, modificările şi completările operate în ea nu pot contraveni

Constituţiei Republicii Moldova. (5) Împuternicirile Consiliului Suprem al Transnistriei, precum şi funcţiile organului executiv al

Transnistriei se stabilesc în baza procesului de negocieri în conformitate cu art. 1 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din prezenta lege.

Art. 5. - Judecătoriile, organele procuraturii, Direcţia Serviciului de Informaţii şi Securitate şi Direcţia Afacerilor Interne ale Transnistriei sînt părţi componente ale sistemului unic de instanţe judecătoreşti şi ale sistemului unic de organe de drept ale Republicii Moldova şi îşi desfăşoară activitatea de înfăptuire a justiţiei, de asigurare a ordinii de drept şi a securităţii statului în baza legislaţiei Republicii Moldova.

Art. 6. - (1) Transnistria are simbolurile sale, care se aplică deopotrivă cu simbolurile Republicii Moldova.

(2) Limbile oficiale în Transnistria sînt limba moldovenească, în baza grafiei latine, limbile ucraineană şi rusă. Republica Moldova garantează funcţionarea şi altor limbi pe teritoriul Transnistriei.

(3) În Transnistria, lucrările de secretariat şi corespondenţa cu autorităţile publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, cu organizaţiile şi cu instituţiile situate în afara Transnistriei se ţin în limba moldovenească, în baza grafiei latine, şi în limba rusă.

Art. 7. - Transnistria, în persoana puterilor ei legislativă şi executivă şi a organelor administraţiei locale, respectă pe teritoriul său Constituţia, alte legi şi acte normative ale Republicii Moldova, îndeplineşte programele naţionale de dezvoltare social-economică şi culturală.

Art. 8. - Transnistria soluţionează de sine stătător, în interesul întregii populaţii, problemele ce ţin de dezvoltarea juridică, economică şi socială date în competenţa ei de Constituţia şi de alte legi ale Republicii Moldova şi de legislaţia Transnistriei.

Art. 9. - Transnistria are dreptul să stabilească şi să întreţină, în modul prevăzut de legislaţia Republicii Moldova, relaţii externe în domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi umanitar.

Art. 10. - Pămîntul, apele, subsolul, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul Transnistriei sînt proprietate a întregului popor al Republicii Moldova, constituind, totodată, baza economică a Transnistriei.

Art. 11. - Delimitarea atribuţiilor între autorităţile publice centrale ale Republicii Moldova şi autorităţile Transnistriei se va face în baza Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei şi în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.

Art. 12. - Adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei va fi însoţită de adoptarea unui sistem de garanţii interne care va fi format în baza procesului de negocieri, în conformitate cu art. 1 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din prezenta lege.

Art. 13. - Modificările şi completările la prezenta lege se adoptă cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi în Parlamentul Republicii Moldova.

PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI Marian LUPU Chişinău, 22 iulie 2005. Nr. 173-XVI.

154

Anexa 8 Какие условия Вы считаете самыми важными для укрепления мер доверия между Молдовой и Приднестровьем? Приднестровье Молдова Всего Беспрепятственное передвижение граждан и транспорта 14,1 23,2 19,8 Возобновление железнодорожного сообщения 11,4 9,6 10,3 Взаимное признание документов 13,1 9,5 10,9 Взаимодействие в социальной сфере 4,0 8,1 6,5 Равноправие сторон за столом переговоров 16,0 10,1 12,4 Экономическое сотрудничество 11,9 15,4 14,0 Признание собственности 4,2 3,1 3,5 Языковые проблемы 4,5 9,5 7,6 Все перечисленные, невозможно выбрать самые важные 18,4 9,9 13,2 Затрудняюсь ответить 2,4 1,5 1,8

Какой из вариантов урегулирования молдо-приднестровского конфликта Вы лично считаете наилучшим решением? Приднестровье Молдова Всего Приднестровье должно быть полностью независимым гос-вом 46,0 5,7 22,8 Приднестровье должно быть отдельным гос-вом, под контролем 14,3 1,6 7,0 Приднестровье не должно быть отдельным гос-вом, под протект. 2,4 3,4 2,9 Приднестровье должно быть частью Молдовы, автономно 16,6 36,3 27,9 Приднестровье должно быть частью Молдовы, как другие районы 5,0 46,2 28,7 Ни один из этих вариантов 4,0 2,4 3,1 Затрудняюсь ответить 11,7 4,5 7,5

155

Назовите 3-4 основные проблемы, существующие в стране, которые следует устранить? Приднестровье Молдова Всего Коррупция в высших эшелонах власти 13,8 18,7 16,6 Кризис морали, культуры и нравственности 3,5 7,0 5,6 Невозможность добиться правды в суде 2,6 5,2 4,1 Недоступность многих видов МО, дороговизна лекарств 7,0 2,2 4,2 Неурегулированность приднестровского конфликта 10,2 5,5 7,4 Обнищание широких слоев населения 9,0 10,8 10,1 Ограничения гражданских прав и свобод 2,1 1,7 1,9

Отсутствие реальной соц. защиты пенсионеров и малоимущих 3,0 5,3 4,3 Плохое состояние промышленности и с/х 5,6 4,6 5,1 Проблемы трудоустройства и рост безработицы 8,3 8,3 8,3 Равнодушие власти к мнению простых граждан, произвол 4,8 3,7 4,1 Растущая миграция населения 7,8 6,6 7,1 Резкое расслоение общества на богатых и бедных; 5,3 3,6 4,3 Рост наркомании и алкоголизма 2,5 3,0 2,8 Рост уровня заболеваемости СПИДом 0,8 1,5 1,2 Рост цен 11,8 10,1 10,8 Экологические проблемы 0,9 1,6 1,3 Другое (напишите) 0,2 0,4 0,3 Затрудняюсь ответить 0,8 0,3 0,5

Как Вы считаете, возможно, ли экономическое сотрудничество между Молдовой и Приднестровьем при неурегулированности политических вопросов? Приднестровье Молдова Всего Да, экономическая эффективность важнее 21,6 29,6 26,2 Некоторые экономические взаимоотношения возможны 38,2 33,3 35,4 Нет, без решения политических споров нельзя вести дел 20,5 29,3 25,6 Затрудняюсь ответить 19,6 7,8 12,8

156

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Ţveatcov Nicolai Semnãtura Data 26 octombrie 2009

157

CURRICULUM VITAE

Numele da familie ŢVEATCOV Prenumele NICOLAI Prenumele tatălui VASILI

Domiciliul Calea Orheiului 109/3, ap.111, or. Chişinău Numărul de telefon 46-59-78, mob. 0-796-812-10 e-mail: tsveatcov_kolea@yahoo.com, tsveatcov@mail.ru STUDII: 2006 present Universitatea de Stat din Moldova (Chişinău) Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative (FRIŞPA) Doctorand la Catedra Ştiinţe Politice, FRIŞPA, USM Tema tezei de doctor în ştiinţe politice: „Problema soluţionării conflictelor

politice în Republica Moldova (cazul UTA „Gagauz-Yeri” şi Transnistriei)” 2005 2006 Universitatea de Stat din Moldova (Chişinău) Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative (FRIŞPA) Magistru în specialitate Politologia 2001 2005 Universitatea de Stat din Moldova (Chişinău) Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative (FRIŞPA)

Specialitatea Relaţii Internaţionale

1996 2001 Liceul Teoretic „Hristo Botev” din satul Valea-Perjei, raionul Taraclia Profilul: Ştiinţe reale, clasa profesoarei Elena JELEV 1989 1996 Şcoala medie din satul Vozneseni, raionul Leova LIMBI VORBITE: Limba bulgară Maternă Limba română Fluent Limba engleză Nivel intermediar Limba rusă Fluent Limba ucraineană Avansat Limba germană Elementar

158

EXPERIENŢA PROFESIONALA: 2005 – prezent Universitatea de Stat din Moldova (Chişinău) Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative (FRIŞPA) Catedra Ştiinţe Politice lector ACTIVITĂŢI EXTRACURRICULARE: 2007 – 2008 Proiect „Dialoguri nistrene” (Asociaţia pentru politica externă) Participant al proiectului din partea Chişinăului Finanţare: Ambasada Regatului Unit a Marii Britaniei în Republica Moldova 2006 – 2007 Proiect „Tinerii lideri Viitorul Republicii Moldova” (Asociaţia pentru politica

externă) Participant al proiectului din partea Chişinăului Finanţare: Ambasada Regatului Unit a Marii Britaniei în Republica Moldova 17 martie – 2005 Joc intelectual „Simularea activităţii unui grup de experţi privind

soluţionarea problemei menţinerii integrităţii teritoriale a Republicii Moldova” în cadrul Institutului de Stat de Relaţii Internaţionale din Moldova

Diploma de Merit „Cel mai bun negociator” 20 decembrie – 2004 Conferinţa de evaluare a proiectului „Tinerii pentru Pace: Dialog Civic” Reprezentant al proiectului din partea Chişinăului Finanţare: Ambasada Statelor Unite ale Americii în Moldova 28-29 octombrie 2004 Masa rotundă „Spre un cadru de relaţii paşnice în Republica Moldova” facilitator Organizată de Peace Building Framework Project (PBF) Finanţare: Ambasada Regatului Marii Britaniei şi Irlandei de Nord în Moldova 9 octombrie 2004 Masa rotundă „Practica tînărului lider” - oganizator Comunicarea „Procesul de federalizare a Moldovei” Finanţare: Ambasada Statelor Unite ale Americii în Moldova 12-26 august 2004 Summer University „Moldova: truth and dare...” coordonator, în cadrul

organizaţiei studenţeşti AEGEE-Chişinău 25-31 iulie 2004 Participarea la Şcoala de Vară „Oganizarea campaniei electorale” organizată

de Asociaţia pentru Democraţia Participativă (ADEPT), Finaţare: Ambasada Regatului Ţărilor de Jos în Moldova

28-30 aprilie 2004 Participarea la Masa Rotundă „Молдова Беларусь: взгляд молодежи в третье

тысячелетие” Comunicarea „Дипломатические отношения между Республикой

Молдова и Республикой Беларусь: проблемы и перспективы” Finanţare: Ambasada Republicii Belarus în Moldova, Academia de Relaţii

Internaţionale, Studii Diplomatice din Moldova 22-26 aprilie 2004 Participarea la Training Internaţional „Tinerii pentru Pace: Dialog Civic”

organizat de NGO „Worldwindow” din Tiraspol Finanţare: Ambasada Statelor Unite ale Americii în Moldova 2-4 aprilie 2004 Participarea la Masa Rotundă „Молдова, Приднестровье, Гагаузия

совместными усилиями к стабильности и развитию” organizată de Joint Commitee for Democratization and Conciliation (JCDC)

Finanţare: Ambasada Statelor Unite ale Americii în Moldova, Misiunea OSCE în Moldova

159

2 martie 2004 Conferinţa Ştiinţifică Studenţească a USM, FRIŞPA, secţia Politologie Comunicarea „Sistemul Pentagonal ilusie sau colaborare constructivă” Cond. Şt. Valeriu Moşneaga, şef catedra Politologie, dr.-hab., prof. univ. Locul I 1 martie 2004 Conferinţa Ştiinţifică Studenţească a USM, FRIŞPA, secţia Relaţii Internaţionale Comunicarea „Республика Молдова: Евросоюз или Евростандарт?” Cond. Şt. Sv. Şubina, lector Locul I 22 noiembrie 2003 Participarea la Coferinţa Tinerilor „Uniunea Europeană comunitate de norme

şi valori & statele în tranziţie”, organizată de Universitatea din Comrat Finanţare: Fundaţia Friedrich Ebert 24-25 octombrie 2003 Participarea la Coferinţa Tinerilor „Uniunea Europeană comunitate de norme

şi valori & statele în tranziţie”, organizată de Universitatea din Tiraspol Finanţare: Fundaţia Friedrich Ebert 18 aprilie 2003 Participarea la masa rotundă „The Iraqi conflict and its impact on the

contempotrary international sistem” din cadrul FRIŞPA Comunicarea „Moldova’s vision on yhe Iraqi conflict” Cond. Şt. Valeriu Moşneaga, şef catedra Politologie, dr.-hab., prof. univ., Veronica Melniciuc, lector de limba engleza 10-13 aprilie 2003 Participarea la cea de-a VII conferinţa ANTIM (Asociaţia Naţională a Tinerilior

Istorici din Moldova) „Istorie, cultură, şi educaţie în ţările post-totalitare din Sud Estul Europei”

Comunicarea „Esenţa istorică a influienţei factorului extern asupra formării şi dezvoltării culturii politice în Republica Moldova”

Cond. Şt. V. Stan, lector superior, catedra Politologie, FRIŞPA 27 februarie 2003 Conferinţa Ştiinţifică Studenţească a USM, FRIŞPA, secţia Relaţii Internaţionale Comunicarea „Специфика дипломатических контактов Республики

Молдова с непризнанной Приднестровской Молдавской Республикой.” Cond. Şt. Sv. Şubina, lector Menţiune PREMII, MENŢIUNI: 25 mai 2005 Luarea Bursei de Merit (Gradul II) oferită de Consiliul Rectorilor a

Instituţiilor Superioare de Învăţămînt şi Fundaţia Soros Moldova 17 martie 2005 Joc intelectual „Simularea activităţii unui grup de experţi privind

soluţionarea problemei menţinerii integrităţii teritoriale a Republicii Moldova” în cadrul Institutului de Stat de Relaţii Internaţionale din Moldova

Diploma de Merit „Cel mai bun negociator” 26 iunie 2004 Luarea Bursei de Merit (Gradul III) oferită de Fundaţia Soros Moldova 2 martie 2004 Conferinţa Ştiinţifică Studenţească a USM, FRIŞPA, secţia Politologie Comunicarea „Sistemul Pentagonal ilusie sau colaborare constructivă” Cond. Şt. Valeriu Moşneaga, şef catedra Politologie, dr.-hab., prof. univ. Locul I 1 martie 2004 Conferinţa Ştiinţifică Studenţească a USM, FRIŞPA, secţia Relaţii Internaţionale Comunicarea „Республика Молдова: Евросоюз или Евростандарт?” Cond. Şt. Sv. Şubina, lector Locul I

160

27 februarie 2003 Conferinţa Ştiinţifică Studenţească a USM, FRIŞPA, secţia Relaţii Internaţionale Comunicarea „Специфика дипломатических контактов Республики

Молдова с непризнанной Приднестровской Молдавской Республикой.” Cond. Şt. Sv. Şubina, lector Menţiune 22 iunie 2001 Absolvirea cu excelenţa (9,59) a Liceului Teoretic „Hristo Botev” din satul

Valea-Perjei, raionul Taraclia Profilul: Ştiinţe reale, clasa profesoarei Elena JELEV 17 -21 mai 2001 Participarea la Olimpiada Republicană de Istoria Românilor şi Universală, clasa a XII-a (satul Ivancea, raionul Orhei) Locul IV (Menţiune) STAGIERI: Martie 2007 Ministerul Reintegrării Republicii Moldova Ianuarie martie 2008 Parlamentul European al Uniunii Europene ABILITĂŢI PC: MS Office, Internet, e-mail.