Nicolae Steinhardt- “Daruind vei dobandi”

Fantomele din ceata.

Vrem sa fim iertati, dar nu suntem dispusi sa iertam si noi. Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate in seama toate drepturile, dorintele de nu si capriciile, luam insa foarte grabit si imprastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti. Dar ceilalti ? Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute in ceata.

Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jurul nostru au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni , niciodata. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si indreptatit, numai noi avem intotdeauna dreptate.Nici cu gandul nu gandim ca s-ar putea intampla sa fi gresit, sa fi napastuit sau insultat pe careva; parca temeinic incrustata in tesuturile adanci ale sinelui, o balanta cu talerul dreptatii neclintit indrepta in favoarea noastra, ca si acul busolei mereu indreptat catre miazanoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bataile inimii ci a ne intari in convingerea ca tot ce facem este bun si infailibil.

Mai mult: pe toti cei care nu sunt aidoma noua ori nu fac toate cele intocmai ca noi, ii socotim, fata sovaiala si din toata inima nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare : va veni vremea cand oamenii vor innebuni ; fiecare va crede ca toti ceilalti sunt nebuni. Vremea aceea a si venit sau mai bine zis a fost dintru inceput, omul purtand in convingerea sa ca numai in el coexista armonia, buna cuviinta, intelepciunea, ratiunea, dreptatea… si ca numai el este normal.

… nu suntem in stare a iesi din noi si a ne privi din afara…a ne aprecia si judeca pe noi insine asa cum -neintrerupt ,necrutator, netulburati – ii urmarim si judecam pe cei din jurul nostru.

…Ne vom aduce aminte de inteleapta enuntare Indiana : “si tu esti acela” ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt … fratii tai…

Daca ne inchidem si ne ferecam in noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datorii suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului : singuratatea absoluta.

Caci in zadar si-n pustiu vom striga : eu , eu , eu … Chemarea aceasta disperata nimeni nu o va auzi si nimeni nu-I va raspunde. Intru totul degeaba cere mila si ajutor insinguratul de buna voie, nemilosul imprumutator, strasnicul stiutor numai de lege si neindurare cand ii iese in cale datornicul sau.

Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara… sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra in realitate. Nu-I nevoie sa invatam realismul. El sta la baza propovaduirii lui Hristos. Crestinatatea, iata realismul !

N Steinhardt “ Daruind vei dobandi”- Fantomele din ceata.

.

Despre mila

Mila e toata scriptura…

E unul din termenii cei mai folositi indeosebi in Noul Testament si de altfel in ritualul sfintei Liturghii si al tuturor celorlalte slujbe…constituind un soi de refren prin sintagma :” Doamne miluieste”.

“Mila voiesc iar nu jertfa”

Mila mai intai nu trebuie confundata cu milostenia, cu pomana. Pomana este una din formele pe care le poate lua mila – darnicie care –i un act de impartire de bunuri materiale, dar mila sta mai presus de aceasta. Mila e un simtamant, mai bine zis o stare sufleteasca, o stare harica. Simtamantul acesta cuprinde : bunatatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afectiunea, marinimia, fratia, buna voirea. Dar nu se confunda cu nici unul dintre ele. Le impreuneaza si le depaseste pe toate. E mai presus de orice, o simpatie, o compatimire , o compasiune. … capacitatea de a iesi din tine insuti, de a iubi pe semenul tau nu numai ca pe tine ci mai mult decat pe tine, de a te substitui lui, de a simti, de a suferi intocmai ca el, devenind oarecum una cu el. Mila presupune facultatea de a te parasi si a lua locul altuia, fara a-l judeca…

Iata ce-i adevarata mila care, odata nu-I simpla milostenie ci intelegerea a durerii, fricii, amaraciunii, obidei altuia; care-i iubire, induiosare si mai ales…facultatea de a vedea lucrurile din perspective altuia, de a te parasi pe tine pentru a devein pentru o vreme altul.

Mila, stare sufleteasca intru totul superioara, e de fapt un simtamant divin - omenesc….unde se combina insusiri ca bunatatea, altruismul, rabdarea (caci se cere sa ai rabdare pentru a lua in consideratie spusele sau plangerile altcuiva), sensibilitatea…

Mila nu se daruieste din pricina unor merite(ale nevoitorului) si nici ca rasplata a indeplinirii unor obligatii contractual…Corolarul ei este venirea in ajutor a semenului dar nu in temeiul reciprocitatii (stadiu etic inferior) si nici chiar solidaritatii (stadiu etic superior); ea provine din regiuni mult mai inalte ale finite. Mila este contrariu contabilitatii , care-I treaba demonului.

Nu numai ca-mi port crucea mea, iata ca asum – vremelnic macar – si pe a semenului meu…

…intr-una din cele mai frecvente rugaciuni ale crestinilor aflam:

“Miluiestene pe noi , doamne miluieste-ne pe noi, ca nepricepandu-ne de nici un raspuns, aceasta rugaciune aducem tie, noi pacatosii robii Tai, miluieste-ne pe noi.”

Ce altceva ne poate mai sigur trezi din cosmarul unde toti par a se stradui sa adevereasca infioratoarea zicere a lui Sartre :” Ceilalti ? Iata iadul !”

N Steinhardt “ Daruind vei dobandi”- despre mila.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AURNimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător

După cum bolnavii de friguri caută vase şi pahare cu apă rece, tot aşa cei îndrăgostiţi caută chipurile celor iubiţi. Ştiu asta bine toţi cei care iubesc.

Că dragostea nu ştie de saţiu, ci cu cât se desfată mai mult de chipul celor dragi, cu atât îi creşte mai mare văpaia. Iar Pavel, călăuza dragostei, ştiind bine asta, spunea: Nimănui cu nimic să nu fiţi datori decât cu iubirea unuia faţă de altul!  Numai datoria aceasta se plăteşte mereu şi nu se stinge niciodată. Să fii mereu dator cu dragostea, e bine şi vrednic de laudă. Când e vorba de bani, lăudăm pe cei ce n-au nicio datorie; dar când e vorba de dragoste, lăudăm şi admirăm pe cei care-s mereu datori. Când nu-ţi plăteşti datoriile băneşti, e semn de nechibzuinţă; dar când nu stingi niciodată datoria dragostei, e semn de om cu bună judecată

Dacă trebuie să ne aducem aminte de greşeli, apoi trebuie să ne aducem aminte numai de greşelile noastre; iar dacă ne aducem aminte de greşelile noastre, niciodată nu ne vom mai gândi la greşelile pe care ni le-au făcut alţii; după cum, iarăşi, dacă le uităm pe ale noastre, îşi fac iute culcuş în gândurile noastre greşelile altora faţă de noi.