Propaganda cultului personalității – Nicolae Ceaușescu

Omul este predispus să creadă în mituri fundamentale. Mitul este în general o transpunere pe plan imaginar și simbolic a vieții reale. Imaginația mitologică poate fi motivată uneori de nevoia de înțelegere și explicație a realității, alteori de nevoia de evadare într-o altă lume, mai bună și mai frumoasă; ea mai poate servi, ca orice formă artistică, drept expresie și descărcare a tendințelor noastre profunde, a conflictelor noastre sufletești.

Analiza cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu surprinde un personaj care a știut nu doar cum să obțină puterea, ci și modalitatea în care să atragă simpatia populației pentru a obține puterea absolută. Personajul a intrat în scenă odată cu Congresul al IX-lea, moment ce atestă începutul Epocii Ceaușescu și anunță apariția unui personaj cu un stil diferit de conducere. Primăvara de la Praga din 1968 a reprezentat momentul în care capitalul simbolic al liderului a atins apogeul nu doar la nivel național, dar și printre liderii statelor occidentale, prin crearea iluziei apariției unui lider cu o gândire liberală. La nivel intern, aceste aparențe au rămas iluzorii, căci liderul a urmărit doar punerea în aplicare a unor strategii de acaparare și puterii și nu adoptarea de măsuri favorabile poporului, atitudine demonstrată și de Congresele următoare. Anii 70 au reprezentat creșterea dorinței de glorie a Conducătorului, prin creșterea vizitelor în țară și în străinătate, a aniversărilor și spectacolelor omagiale. odată cu această perioadă se conturează și imaginea de Erou a Conducătorului, prin dezvoltarea ideii conform căreia puterea liderului derivă din istorie, înscriindu-se în memoria colectivă a poporului ca un personaj eroic, alături de Burebista, de voievozi și domnitori. În ultimul deceniu comunist cultul personalității conducătorului devine nemăsurat, fiind elogiat alături de membrii familiei sale, în cadrul mitingurilor și al demonstrațiilor de masă, aclamându-se ”epoca de aur”, ”epoca de glorii” a perioadei sale de conducere.

Propaganda oficială a reușit în mare parte să ascundă dedesubturile pe care se întemeia puterea ceaușistă; Conducătorul a știut să obțină conducerea partidului și a statului, folosind metoda loviri pe la spate, eliminând toți adversarii și aplicând metoda înnoirii cadrelor pentru a-și asigura supremația în partid. Arta disimulării conturează un personaj lipsit de scrupule și de respect pentru toți, amenințând și folosind forța, arătând dispreț și indiferență față de popor. La nivel extern, Ceaușescu a încercat să se impună ca un misionar al păcii și colaborării, dar l-a trădat atitudinea de asuprire a propriului popor. Megalomania Conducătorului se observă în modalitatea în care se manifestă dorinâa de recunoaștere, propaganda jucând un rol decisiv: dorința de a fi adulat permanent de către populație, de ceilalți lideri comuniști prin nenumărate vizite în străinătate și a vizitelor primite în țară de către delegații străine, prin hiperbolizarea locului de origine, a satului Scornicești, precum și a originii poporului român, care trebuiau să fie conforme cu personalitatea și reputația sa. modul în care este perceput de colegii săi de partid ilustrează șiretenia de a obține puterea și de a o menține, istețimea strategiilor, dar și lipsa caracteristicilor necesare pentru o astfel de funcție. este perceput totodată ca un personaj-spectacol, atât în relație cu ceilalți membri de partid, cât și cu poporul său. În momentul în care spectacolul creat

de personajul său a atins punctul culminant, poporul a identificat Răul în caracterul său. Cultul personalității sale nemăsurat l-a transformat astfel în propria sa victimă.

Un alt personaj al spectacolului de teatru ceaușist este mulțimea, personaj duplicitar al spectacolului politic permanent, în vederea adaptării la regim și a supraviețuirii acestuia. Controlul permanent, precum și politica și directivele emise de partid, au determinat apariția unei stări de duplicitate generală, manifestată de individ pentru a se feri de informatorii Securității, pentru a-și exercita profesia fără a fi mereu urmărit de partid, pentru a nu cădea o victimă a violenței Securității. O caracteristică importantă era astfel viclenia: a ascunde propriile gânduri, convingeri, intenții, pentru a urmări creșterea statului social sau pentru a supraviețui.

Ca personaj al demonstrațiilor de masă, rolul mulțimii se reducea la aplauze, scandări, defilarea disciplinară, respectarea cu strictețe a coregrafiilor, purtarea panourilor și a celorlalte simboluri comuniste. Mulțimea era redusă la un personaj figurant al spectacolului politic, care trebuia să fie impresionat de ceea ce se scandează și ceea ce se vede, trreebuia să fie marcată de ideile propagate și mai ales de cultul personalității Conducătorului. În ultima instanță, mulțimea trebuia să acționeze ca un grup strâns unit în jurul președintelui, aclamând victoriile acestuia.

Analiza spectacolului politic al regimului comunist din România a supus atenției îndeosebi demonstrațiile de masă și spectacolele omagiale puse în scenă în această perioadă, aducând în discuție alte aspecte ale regimului doar pentru a surprinde decorul politic a reprezentat o strategie importantă a existenței comunismului în România. Rămâne deschisă spre cercetare analiza punerii în scenă a puterii politice, propunând o analiză a înregistrărilor paradelor comuniste și a jocului de scenă a liderilor prin intermediul discursului politic.

Crearea Omului Nou comunist, care să ducă la îndeplinire visul așa-numitei revoluții socialiste avea instrumente de formare precum:

- propaganda neîncetată și controlul absolut, prin intermediul cenzurii (Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor și, din 1977, Consiliul Culturii și Educației Socialiste) asupra mijloacelor de inforamre, devenite instrumente ale dezinformării și manipulării generalizate;

- îndoctrinarea întregii populații cu dogmele marxist-leniniste și tentativa de revoluționare, în fapt de mutilare a condiției umane, numită construcția ”omului nou”. La acest capitol trebuie accentuat rolul nefast al sistemului propagandei de partid, al școlilor de partid, al organelor de presă (”Scânteia”, ”Lupta de clasă”, apoi ”Era Socialistă”), al Editurii PMR (apoi Editura Politică) și al secțiilor CC al PCR care ”îndrumau” activitățile ideologice.

Viziunea lui Nicolae Ceaușescu despre rolul mass-media în ansamblul societății socialiste s-a concretizat prin Legea nr. 3/1974 privind presa din Republica Socialistă România. Mass-media beneficia de primul act normativ din istoria României. dar, în loc să reglementeze statutul ”celei de-a patra puteri în stat”, actul normativ afunda presa în ideologie și înăsprea controlul partidului.

Subordonarea mass-media față de PCR este enunțată încă din art. 1 al legii: ”Presa are menirea să militeze permanent pentru traducere în viață a politicii partidului comunist român, a înaltelor principii ale eticii și echității socialiste, să promoveze neabătut progresul, ideile înaintate în toate domeniile vieții și activității sociale”. O altă atribuție a mass-media era să ”exercite un rol activ în cunoașterea de către mase a politicii interne și externe a Partidului comunist Român”. De asemenea, presa milita pentru ”transpunerea în viață a programului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate, a societății comuniste”. Gazetele și radio-televiziunea mai aveau obligația ”să ofere maselor posibilități de

dezbatere largă a documentelor de partid și de stat, a proiectelor de acte normative, supuse dezbaterii publice” (articolul 12). Iată, strădaniile de treizeci de ani ale ideologilor comunismului românesc deveneau literă de lege, mass-media fiind pusă total în slujba propagandei sistemului socialist dirijat și condus cu mână de fier de către aparatul ceaușist.

Nicolae Ceaușescu a reușit să impună presei normele ”eticii și echității socialiste”. Presa avea datoria să educe noua generație ”în spiritul muncii creatoare, al înaltelor răspunderi civice și morale, în spiritul idealurilor socialismului și comunismului, păcii și progresului” (art. 10).

Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu nu s-a construit doar prin intermediul materialelor culturale de presă. Ziarele și emisiunile radio-tv prezentau pe larg vizitele interne și externe efectuate de cuplul prezidențial, cuvântările lui ceaușescu erau reproduse integral, iar personalitățile marcante ale țării îl elogiau în termeni grandioși pe ”conducătorul iubit” prin intermediul mass-media. Ideologia a cucerit și cele mai specializate spații jurnalistice, cum ar fi publicațiile tehnice sau presa pentru copii. Gazetarii de orice fel au fost nevoiți în timp să se ”înarmeze” cu citate din Nicolae Ceaușescu pentru ca articolele lor să fie dezirabile.

Una din sarcinile propagandei de partid era aceea de a forma așa-numita conștiință socialistă. Astfel, pe lângă contribuția informațională pe care o aducea individul, propaganda de partid avea și rolul de a forma acele trăsături moral-politice ale comunistului ce, conform teoriei comuniste trebuia să se facă cunoscute pe toate planurile: în activitatea organizațiilor de partid, în producție, în familie și în societate. Idealul acestui proces era ca el să obțină un dublu sens: propagandistul prin acțiunile sale trebuia să formeze pe comunist, iar comunistul sau omul nou trebuia să fie la rândul său propagandist. Astfel, comuniștilor li se cerea să fie ”promotorii luptei pentru ridicarea conștiinței socialiste a maselor, pentru făurirea societății noi, socialiste”. În acest fel comunistul devenea un ”neobosit propagandist al partidului”.

Acest lucru era necesar în contextul în care discursul comunist vorbea în permanență de existența dușmanului. Fiind vorba despre o perioadă de acalmie politică și de orientare spre o dezvoltare internă a țării, natura dușmanului era mai degrabă una internă. El putea exista într-o formă latentă în orice comunist, sub forma lipsei de vigilență, de combativitate sau a indisciplinei. De aceea, propaganda de partid a obținut și rolul de corectare a comportamentelor umane.

În ceea ce privește practica sau acțiunea pe care propagandistul trebuia să o determine, ea a fost concretizată în realizarea ordinelor și planurilor ce veneau de la centru. În această direcție întrecerile socialiste au ocupat un rol special. Ele au reprezentat o propagandă directă și activă în direcția îndeplinirii efective a planurilor economice și nu numai, realizate de către