ALEXANDRE DUMASsau Sfrsitul unui tiranCapitolul I Era prin anul 57 dupa Christos si 810 de la ntemeierea Romei. n ziua a saptea a lu nii mai, pe care grecii o numesc "thargelion", o tnara de vreo cincisprezece-sais prezece ani, ncntatoare, nalta si mladioasa, asemenea zeitei vnatoarei, trecea cu pa s grabit prin poarta de est a Corintului, ndreptndu-se spre plaja din marginea cet atii. Ajunsa ntr-un fel de lunca marginita pe de o parte de o padurice de maslini iar de cealalta parte de un ru deasupra caruia se profilau umbrele portocalilor si ale rododendronilor, ea se opri sa culeaga flori. Nu prea stia exact ce vroia si sovaia, cu drept cuvnt, ntre violetele ascunse de u mbra copacilor si narcisele sau nuferii de la suprafata apei, caci toate respira u aceeasi fragezime si acelasi parfum mbatator. Dar numai dupa o clipa de nehotarre se decise pentru acestea din urma si cu multa graba fugi spre ru. Se opri la mal pentru a privi, surzatoare, n luciul apei, chip ul minunat, ncadrat de un par lung, ce se despletise alergnd. Era ntr-adevar, una din cele mai frumoase fecioare ale Aheei: cu ochii negri plin i de licariri patimase, cu nasul acvilin si gura arcuita, de culoarea margeanulu i, cu trupul mladios care, desi avea o carne tare si placuta, mprumutase totusi f inetea si gratia unei salcii, ea parea o suava statuie a vestitului Phidias, nsuf letita de flacara lui Prometeu. Doar piciorusele ei, prea mici pentru a putea su porta greutatea corpului, parea ca deseneaza o disproportie n armonia ntregii fapt uri; cu tot acest neajuns, chiar zeita Pyrene ? orict de invidioasa ar fi fost ? trebuia sa recunoasca, n oglinda lacrimilor ei, imaginea perfectiunii, gratiei si puritatii. Dupa ce se privi mai mult n tacere n apa magica, tnara si desfacu parul n trei parti, si facu doua cozi din suvitele de la tmple si le prinse deasupra capului printr-o coronita de lauri pe care si-o nfipse n par. Lasnd sa-i fluture n voie parul ce mai ramasese desprins, se pleca apoi din nou de asupra rului, de asta data nsa spre a-si potoli setea ce de fapt o adusese pna aici si care daduse nastere unei dorinte nestavilite: aceea de a se convinge nca o da ta ca ea si nu alta, era si ramasese cea mai frumoasa dintre fiicele Corintului. Atunci, n atingere cu apa, cele doua imagini ? modelul si umbra lui ? se apropiar a; s-ar fi crezut doua surori pe care o dulce sarutare le va uni. Buzele reci si umede se lipira, apa fremata, un vnt usor, cu suflu de voluptate strabatu aerul lasnd un parfum de trandafiri pe care curentul rului l duse spre mare. Cnd se ridica, privirea-i plina de uimire, ramase atintita asupra golfului. Atunc i, zari o galera cu doua rnduri de vsle, cu puntea aurita, cu pnzele de purpura, ce nainta ncet spre plaja, mpinsa de vntul pornit dinspre insula Delos. Cu toata depar tarea, ea putu sa deosebeasca corul vslasilor ce intonau un imn de slava zeului Neptun. Nu erau nsa vocile ragusite si aspre ale obisnuitilor "lupi de mare". Muzica acea sta era armonioasa, iar notele, cu toate ca din cauza vntului ajungeau la ea risi pite, erau duioase si fermecatoare aidoma celor ale preoteselor lui Apollo. Atrasa de melodie, tnara corintiana se ridica si dupa ce rupse cteva flori de port ocal si de laur, facu la repezeala o coronita pe care se gndi sa o depuna la ntoar cerea acasa n templul zeitei Flora, careia i era consacrata luna mai. Cu pas usor, curios si totodata nfricosat, nainta apoi spre tarmul marii. n timpul acesta, corabia se apropia din ce n ce mai mult de mal, astfel ca tnara pu tu nu numai sa desluseasca sunetul vocii, dar chiar si sa zareasca fetele cntaret ilor. Imnul care lauda si preamarea pe Neptun era intonat de unul singur dintre ei, nso tit la rastimpuri de corul armonios si regulat n asa fel nct se imita perfect misca rea monotona si greoaie a vslasilor ce se plecau peste vsle si a acestora din urma , ce cadeau cu zgomot surd n apa. Acela care cnta singur si care parea a fi si stapnul vasului, statea n picioare la prora, miscndu-si lin degetele, n ritmul glasului, de-alungul coardelor unei lire. La picioarele lui, nfasurat ntr-o mantie larga, statea culcat un sclav; corintian a care-l privea nedumerita, n-ar fi putut spune daca era urmasul zeitei Temis sa u al zeului Apollo. n jurul lor, de o parte si de alta a bancilor, luntrasii mult umeau lui Neptun pentru vntul care le aratase n tot timpul drumului atta marinimie. Acest spectacol, care cu cteva secole mai nainte ar fi atras de abia atentia unui copilas ce s-ar fi jucat ntmplator pe acolo, ului pe tnara corintiana si o umplu de curiozitate. ntr-adevar, Corintul nu mai era acum minunata cetate a Greciei si nu mai putea st a ca pe timpul lui Sylla, alaturi de mndra Atena. n anul 608 fusese cucerit de consulul Mummius, iar cetatenii sai fusesera ucisi, femeile duse n sclavie, casele arse, zidurile distruse, statuile trimise la Roma si tablourile calcate n picioare de soldatii Romei. Recladita optzeci de ani dupa aceea din ordinul lui Iulius Caesar, care pusese s a se ridice ziduri noi si care trimisese acolo o colonie romana, cetatea si mai r elua putin cursul vietii; era, cu toate acestea, departe de stralucirea de altad ata. Pentru a mai reda ceva din nsemnatatea Corintului, proconsulul roman anuntase pen tru ziua de 10 mai si urmatoarele, jocuri nemeice, istmice si florale, prilej pe ntru a fi ncoronat cel mai puternic luptator, cel mai ndemnatic conducator de care si cel mai fermecator cntaret. Asadar, o multime de straini, de toate neamurile, se ndreptau acum spre capitala Aheei, mnati, fie de setea curiozitatii, fie de arzatoarea dorinta de a cstiga un premiu. Slabita nca de netrebnica cotropire, cetatea mbracase pentru moment, manti a stralucirii de altadata. Multi sosisera cu carele, altii venisera calare, ceilalti ajunsesera pna n portul orasului pe corabii pe care le nchiriasera sau le construisera special pentru ace asta calatorie. Dar, nici unul din acesti calatori, n afara de acesta ce atingea acum malurile, n u ajunsese pe o corabie att de stralucitoare. Cnd nava se opri pe nisipul plajei, vslasii sprijinira de prora o scaricica de lem n de lamii, iar cntaretul, aruncndu-si lira pe umeri, nsotit de sclavul care fusese culcat la picioarele lui, cobori pe tarm. Primul era un tnar cam de douazeci si cinci-douazeci si sase de ani; avea par blo nd, ochi albastri si barba aurita. Era mbracat cu o haina de purpura si cu o mant ie albastra. n jurul gtului purta un fular subtire, ale carui vrfuri ? flfind n bataia vntului ? i ajungeau pina la centura. Celalalt parea cu vreo zece ani mai tnar: era un copil n pragul adolescentei. Merg ea cu pasi nceti, era trist si avea nfatisarea unui om bolnav. Totusi, prospetimea obrajilor sai ar fi strnit invidia celei mai frumoase femei, culoarea trandafiri e a pielii sale putea sta cu cinste alaturi de finetea epidermei celor mai dorit e fete din Atena, iar mna sa, alba si subtire, parea mai potrivita pentru tors sa u pentru cusut dect pentru a tine sabia, nsusiri caracteristice barbatilor si razb oinicilor.Era nfasurat ntr-o mantie alba, mpodobita din loc n loc cu broderii aurii. Parul i ca dea pe umerii goi, iar de gtul lui atrna un lantisor de aur care sustinea o oglinj oara nconjurata de perle. Tocmai n momentul n care vroia sa atinga pamntul, tovarasul sau l opri brusc; adoles centul tresari. - Ce s-a ntmplat, stapne? ntreba el cu glas speriat. - Era sa calci cu piciorul stng si prin aceasta nebagare de seama ai fi putut ras turna toate socotelile mele, datorita carora am ajuns aici n ziua a saptea, cea m ai prielnica. - Ai dreptate, stapne, raspunse copilul, atingnd plaja cu piciorul drept; stapnul f acu la fel. - Straine, se auzi vocea fetei care ntelesese aceste cuvinte rostite n dialectul i onian de catre cel mai vrstnic dintre calatori, pamntul Greciei este prielnic oric ui vine aici cu gnduri prietenoase. Este pamntul dragostei, al poeziei si al lupte lor. E locul ncoronarii vitejilor. Si oricine ai fi tu, straine, primeste, n astep tarea celei pentru dobndirea careia te-ai ostenit pna aici, aceasta cununa. Tnarul se grabi sa-si puna pe cap darul corinteenei. - Zeii sunt de partea noastra! Striga bucuros romanul. Sporus, priveste acest po rtocal, arborele Hesperidelor, ale carui fructe aurite au nlesnit izbnda lui Hipom ene, ncetinind fuga Atalantei. Iata si laurii att de ndragiti de Apollo. Dar tu, vestitoare a norocului, cum te numesti oare? - Acteea, raspunse fata, rusinndu-se. - Acteea! Se minuna calatorul. Auzi, Sporus! Acteea nseamna "mal". Asadar, pamntul Corintului m-a asteptat numai pe mine pentru a ma ncorona. - Si de ce esti att de uimit? ntreba copilul. Oare tu, Lucius, nu esti sortit de z ei pentru a izbndi? - Daca nu ma-nsel, mai adauga frumoasa fata, ai venit aici pentru a cuceri una d in coroanele acordate de proconsulul roman. - Primind darul frumusetii, raspunse Lucius, ti-a fost harazita si priceperea gh icitului. - Fara ndoiala ca ai rude prin oras? - Toata familia mea e la Roma. - Poate vreun prieten? - Singurul meu prieten este cel pe care-l vezi aici si cum bine poti sa-ti dai s eama, este strain de Corint. - Atunci, vreo cunostinta? - Nici una. - Casa noastra este mare, iar tatal meu, urma Acteea, e foarte primitor. Daca ai vrea sa vii la noi, ne-am ruga lui Castor si Pollux pentru izbnda ta. - Poate ca esti sora lor, Elena? Se zice ca-i placea sa se scalde ntr-o fntna care nu poate fi departe de aici. Aceasta avea darul sa prelungeasca viata si sa past reze frumusetea. E secretul pe care Venus l-a destainuit lui Paris si pe care ac esta ti l-a dezvaluit tie. Frumoasa Acteea, daca este asa, calauzeste-ma pna la fntna, caci acum, dupa ce te-a m vazut, as vrea sa traiesc ct lumea, pentru a te vedea ntotdeauna. - Din pacate, raspunse Acteea, nu sunt o zeita, iar fntna Elenei nu are aceasta pu tere. Dar nu te-ai nselat asupra locului unde se afla. Iat-o la ctiva pasi de noi, cum si arunca apele din naltimea stncii n mare. - Atunci, acel templu care se zareste lnga ea, e cel al lui Neptun? - ntocmai. Iar aceasta poteca marginita de pini, conduce la stadion. Se spune ca odinioara, n fata fiecarui copac era cte o statuie, dar Mummius le-a scos; ele au parasit pentru totdeauna patria mea, caci acum se adapostesc ntr-a ta. Lucius, vrei sa mergem pe aceasta carare care duce drept la casa tatalui meu? - Sporus, spuse tnarul pe latineste, tu ce gndesti de aceasta propunere? - Soarta ta nu-ti da dreptul sa te ndoiesti de hotarrea pe care o vei lua. - Fie. Sa ne ncredem odata mai mult acestei soarte care nu mi s-a aratat niciodat a sub o forma att de ncntatoare. Apoi vorbi iar n limba ioniana. - Calauzeste, frumoasa fata, pasii nostri, caci suntem gata a te urma. Tu, Sporu s, sfatuieste-l pe Lybicus sa vegheze cu luare aminte asupra lui Phoebe.Acteea mergea n frunte. Copilul se ntoarse pe bordul corabiei pentru a ndeplini voi a stapnului sau. Cnd ajunsera n fata stadionului, Acteea se opri. - Iata locul jocurilor, spuse ea romanului. Pamntul a fost batatorit si presarat cu nisip, caci concursurile vor ncepe poimine. Spre dreapta, de cealalta parte a izvorului, la capatul acestei poteci de pini, este hipodromul; dupa cum prea bine stii, n prima zi vor avea loc luptele, iar n a doua, ntrecerile de care. n sfrsit, n mijlocul povrnisului, spre cetatuie, se nalta t eatrul unde vor avea loc ntrecerile de cnt! Pe care dintre celei trei coroane vrei sa le cstigi? - Pe toate. - Tinere, esti cam ambitios. - Numarul trei, spuse Sporus, care ajunsese din urma pe tovarasul sau, este plac ut zeilor. si continuara drumul. Aproape de oras, Lucius se opri si ntreba: - Ce e cu aceasta fntna si cu sculpturile acestea? Mi se pare ca stau aici ca nist e marturii ale timpurilor de stralucire. - Este fntna Pyrenei. Fiica sa a fost ucisa de Diana chiar n locul acesta. Vaznd ct d e mare este durerea mamei, zeita a transformat-o chiar aici, deasupra corpului n ensufletit al copilei sale, n fntna. Sculpturile sunt de Lyssippus, elevul lui Phidias. - Sporus, ia priveste, exclama Lucius. Vezi ce model frumos? Ce expresie! Reprez inta, mi se pare, lupta dintre Ulysse si amantii Penelopei. Priveste ce bine est e facut acest om care moare. Ce mult sufera! Sculptorul acesta a fost foarte ndemn atic. si cunoaste bine meseria. Voi porunci ca aceasta marmora sa fie dusa la Roma sau la Neapole. Vreau sa o am n casa mea. N-am vazut niciodata un om murind cu atta durere. - Este o ramasita a stralucirii noastre, spuse Acteea. Cetatea e mndra de aceasta minunatie. Ma ndoiesc ca bogatia ta sa fie att de mare, nct sa poti cumpara aceasta ruina! - S-o cumpar? Dar, copila mea, ce-ti trece oare prin minte? Raspunse el cu glas dispretuitor. La ce bun sa dau bani pe ea, cnd pot s-o iau, la bunul meu plac, ch iar daca tot Corintul s-ar razvrati si s-ar mpotrivi. Sporus facu semn cu mna stapnului sau. - Binenteles, continua Lucius, nici nu m-as gndi s-o rapesc daca frumoasa Acteea m i-ar spune ca cea mai mare dorinta a ei ar fi ca aceasta marmora sa ramna n tara s a. - nteleg tot att de putin n ce consta puterea ta, Lucius, ca si a mea, totusi ti mul tumesc. Dar lasa-ne noua ruinele acestea si nu urma nelegiuirile naintasilor tai, caci ei veneau ca nvingatori, iar daca ceea ce au facut ei se numeste barbarie, ceea ce ai face tu, care vii ca prieten, ar fi o faradelege. - Nu te teme, raspunse strainul, caci ncep sa-mi dau seama ca la Corint exista lu cruri mult mai pretioase de luat dect basorelieful lui Lyssippus, care la urma ur mei nu este dect tot o bucata de marmora. Cnd Paris a venit n Lacedemonia, n-a fura t nici statuia Minervei, nici pe cea a Dianei, dar a rapit-o pe Elena, cea mai f rumoasa fiica a Spartei. Sub privirile lui arzatoare, Acteea pleca ochii si continundu-si drumul, intra pr in portile orasului, urmata de cei doi tineri. Corintul era n plina fierbere. Jocurile anuntate de pretorul roman, facusera vlva, nu numai n toata Grecia, dar chiar si n toate tinuturile din mprejurimi. Astfel, t oate casele orasului erau ticsite de multimea de sicilieni, de egipteni si de as iatici ce venisera sa asiste la concursuri. Numai multumita lui Mercur, zeul calatorilor, tinerii acestia ntlnisera pe fata ce a mai frumoasa care le pusese la dispozitie locuinta tatalui ei. Strabatnd orasul , trecura prin piata, unde se puteau vedea, amestecate unele lnga altele, toate m arfurile caracteristice provinciilor din care veneau strainii: papirus si n de Eg ipt, fildes de Libia, arama de Cyrena, sabii siriene, covoare cartagineze, purpu ra din Tyr, sclavi frigieni sau cai din Babilonia. Pe urma, trecnd prin locul strajuit altadata de marea statuie a Minervei, opera m areata a lui Phidias, care, din respect pentru darul creatorului ei nu fusese nlocuita cu nici o alta sculptura, se oprira n fata unei case n pragul careia se odih nea un batrn. - Tata, i se adresa Acteea, iata un oaspe trimis noua de Jupiter. L-am ntlnit tocm ai n momentul cnd debarca si i-am oferit locuinta noastra. - Fii binevenit, tinere cu parul de aur! Raspunse Amicles si deschiznd cu o mna us a casei sale, o ntinse pe cealalta lui Lucius. Capitolul II A doua zi la prnz, tnarul roman, Acteea si tatal sau erau asezati n jurul mesei din sala de mncare, pregatindu-se sa hotarasca cine va sta n capul mesei. Batrnul si fata voira sa acorde strainului aceasta onoare dar acesta, fie din res pect, fie din superstitie, refuza. Se hotarra atunci sa traga la sorti. Primul ca re nvrti zarurile fu Amicles; el nimeri stema lui Hercule. Acteea tinti semnul car ului. Dupa ce le amesteca mult timp, tnarul roman, cu multa frica, rostogoli cubu rile pe masa; scoase nsa un strigat de bucurie, caci ele aratau imaginea lui Venu s: asadar, cstigase. - Iata Sporus, striga Lucius, zeii ne sunt binevoitori azi. Jupiter nu uita ca e ste seful neamului meu. ntr-adevar, ce alta combinatie ? dect aceea a capului lui Hercule, a semnului carului si a imaginii lui Venus ? poate fi mai fericita pent ru unul ce vrea sa cstige premiul luptei, al carelor si al cntului? - Esti nascut, raspunse copilul, ntr-o zi n care soarele stralucea pentru a-ti ara ta drumul spre glorie, iar acum, ca ntotdeauna, vei sti sa nvingi pe toti potrivni cii tai. - Din pacate, spuse batrnul suspinnd, era o vreme cnd Corintul ti-ar fi putut mpotri vi pe cel mai periculos adversar, caci cine ar fi cutezat sa se masoare cu Milto n cretonianul, care a cstigat de sase ori premiul la jocurile pytiene, sau cu ate nianul Alcibiade, care trimitnd sapte care la jocurile olimpice, vazu rentorcndu-ise patru ncoronate de succes. Acum, Grecia a pierdut libertatea, stralucirea si p uterea sa, iar Roma, socotind numai de la Cicero, ne trimite pe toti fiii ei pen tru a ne rapi trofeele. Fie ca Jupiter sa-ti calauzeasca, tinere roman, pasii sp re victorie, caci pentru mine n-ar fi bucurie mai mare dect sa vad ca premiile au fost cstigate, n primul rnd de unul din concetatenii mei, apoi de oaspetele meu. n asteptarea coroanei de lauri, te rog sa primesti coroana de flori pe care fiica mea o va aduce numaidect. Acteea pleca si dupa cteva minute se ntoarse cu o coroana de mirt si safran pentru Lucius, una de iedera pentru tatal ei si una de trandafiri pentru ea. n afara de acestea, un sclav mai aduse cteva coroane mai mari, pe care oaspetii si le petre cura pe dupa gt. Acteea trecu n dreapta tatalui sau, Lucius se aseza n capul mesei, iar batrnul n pic ioare ntre cei doi comeseni rosti cteva cuvinte n cinstea lui Bachus si adresa o ru ga fierbinte zeilor. - Iata, tinere, i se adresa apoi batrnul, nu suntem mai multi dect cere obiceiul c aci, asa cum spune poetul, numarul oaspetilor nu trebuie sa fie mai mic dect cel al Gratiilor, dar nici mai mare dect cel al muzelor. Sclavi, aduceti primul fel de bucate! Sclavii ascultara ntocmai, apoi fiecare din ei se aseza n spatele stapnului sau, pe ntru a fi oricnd gata sa-i asculte orice porunca. Tot pentru acelasi motiv, Sporu s se trnti la picioarele lui Lucius, oferindu-i parul sau spre a se sterge pe mini . Dupa mncarea urmatoare, atunci cnd foamea mesenilor ncepu sa se potoleasca, batrnul care privise binevoitor pe tnarul roman, a carui barba aurie i dadea o nfatisare ci udata, l ntreba: - Vii de-a dreptul dela Roma? - Da, m-am mbarcat n portul Ostia. - Zeii vegheau asupra mparatului si a Augustei sale mame? - Desigur. - Dar Caesar, se gndeste oare sa pregateasca vreo expeditie razboinica?- Nu, caci nici un popor nu e razvratit si nemultumit. Caesar, stapnul lumii, i-a dat linistea si pacea, n timpul careia nfloresc artele si stiintele. El nsusi a nch is templul lui Janus si cu lira sa fermecata aduce acum laude zeilor. - Nu se teme ca n timp ce el cnta, altii vor rvni la putere si la conducere? - Ah, spuse Lucius ncruntnd din sprncene, Grecia nca mai crede ca Caesar e un copil! - Nu, dar se crede ca va mai trece mult timp pna ce va deveni ntr-adevar un barbat n toata firea. - Eu credeam ca nca de la moartea lui Britanicus devenise matur. - Britanicus era de mult sortit mortii, prin intrigile Agrippinei. - Da, dar sunt sigur, ca tot Caesar l-a omort; nu-i asa, Sporus? Copilul nalta cap ul si zmbi. - Si-a ucis fratele, exclama cu indignare Acteea. - N-a facut altceva dect sa dea fiului pedeapsa pe care altfel ar fi primit-o el. Daca tu, tnara fata, nu stii, atunci ntreaba pe tatal tau, care pare foarte bun c unoscator al acestor lucruri si care desigur, ti va spune ca Messalina a trimis u n sclav sa-l omoare pe Nero atunci cnd acesta mai era nca n leagan, dar n timp ce ca laul se pregatea sa taie capul celui sortit pieirii, doi serpi iesira de sub pat si pusera pe fuga pe nemilosul ucigas. Nu, tata, linisteste-te, Nero nu este un prost cum a fost Claudius, un nebun cum a fost Caligula, un las cum era Tiberiu s sau un isteric de talia lui Augustus. - Fiule, striga batrnul, nu-ti dai seama ca prin vorba ta nesabuita ocarasti pe c ei divinizati de o lume ntreaga? - Ce zei grozavi! exclama furios Lucius. Teribilul zeu Octavian care nu putea ndu ra nici caldura, nici frigul, care se nspaimnta de cte ori auzea bubuitul tunetului , care avea o mna att de bleaga nct tremura numai cnd tinea penita, care, venind din Apolonia (Iliria de azi) se prezenta schiopatnd legiunilor romane, care traind na ndraznit niciodata sa se arate cu adevarat mparat si care, murind, a ntrebat, ntoc mai ca un actor, daca si-a jucat bine rolul. Grozav zeu si acest Tiberiu care se retrase ? ntocmai unui pirat ce se ascunde n c usca de pe puntea vasului ? pe insula Capri, de unde nu ndraznea sa iasa niciodat a, avnd la dreapta lui pe Trasylus, stapnul sufletului sau, iar la stnga pe Charicl es, mai marele trupului sau si care avnd toata lumea la picioarele sale, renunta la tot si se adaposti n vagauna unei stnci, ntocmai ca o bufnita. Grozav zeu si acest Caligula, caruia i era de ajuns un singur pahar de vin ca sa se creada mai stralucit dect Xerxes, pentru ca poruncise sa se construiasca un po d intre Puzzoli si Baia si care se socotea tot att de puternic ca Jupiter, pentru ca, trecnd cu carul peste o strada pietruita, putea produce un zgomot asemanator tunetului, care si zicea logodnic al Lunii si pe care Cherea si Sabinus l-au tri mis n batjocura n cer sa-si desavrseasca casatoria. Grozav zeu si acest Claudius pe care l-au gasit ascuns dupa o perdea atunci cnd l -au cautat pe tron. Sclavul si jucaria celor patru sotii ale sale, care admisese casatoria Messalinei cu unul din sclavii sai, care se blbia de cte ori vroia sa sp una ceva, care traia fara a sti sa se faca temut si care muri gustnd din niste ci uperci culese de Halotus, curatate de Agrippina si preparate de otravitoarea Loc usta. Frumos trebuie sa le mai stea acolo sus n Olimp, alaturi de Hercule, eroul viteaz , de Castor, dumnezeiescul conducator de care si de Apollo, stapnul muzicii. Cteva minute se scursera n tacere. Acteea si Amicles priveau uimiti pe acest tnar c are cuteza sa defaimeze pe zei. ... Un sclav veni sa le anunte prezenta unui trimis al proconsulului Cneus Lentu lus. Batrnul porunci ca lictorul sa fie adus n fata lor. Acesta se adresa lui Lucius spunndu-i ca proconsulul, aflnd de sosirea lui si de d orinta oaspetelui de a concura la jocurile ce vor avea loc, l roaga sa vina la el pentru a fi nscris pe listele speciale si pentru a-l nstiinta asupra coroanei pe care o rvneste. Cnd solul termina, Lucius lua cteva placi de arama unse cu ceara, sapa pe ele, cu ajutorul unui cutitas, cteva cuvinte, apoi imprima insigna inelului sau si cu un gest poruncitor facu semn soldatului sa plece. Dupa aceasta, Lucius batu din palme pentru a chema pe sclavul sau, ceru putin vi n, bau n cinstea gazdei si a tinerei fete si dadu restul lui Sporus.- Tinere, ntrerupse tacerea Amicles, pretinzi ca esti roman, dar eu ma ndoiesc de adevarul spuselor tale. Daca ai fi trait n cetatea mparateasca, ai fi stiut sa te supui ordinelor Caesarului. Proconsulul este reprezentantul stapnului si trebuie ascultat tot asa dupa cum Claudius Nero este ascultat la Roma. - Ai uitat, pe semne, ca la nceputul prnzului, atunci cnd prin bunavointa zeilor am fost ales stapnul mesei, am fost ridicat la un rang egal cu Caesarul? Ai vazut v reodata pe un rege ascultnd de ordinele proconsulului sau? - Asadar, te-ai mpotrivit dorintei lui? Zise Acteea, nspaimntata. - Nu! I-am scris doar ca daca vrea sa afle numele meu sau daca vrea sa stie pent ru ce am venit n Corint, n-are dect sa vina pna aici. - Si crezi ca va veni? ntreba batrnul. - Desigur. - Aici, n casa mea? - Asculta!... Iata zgomotul pasilor sai!... Deschide-i, lasa-l sa intre si paras este-ne. Acteea si Amicles se ndreptara spre usa, n timp ce Lucius nici nu se sinchisi sa s e ridice de pe pat. Rasuflnd din greu si cu fruntea plina de sudoare, proconsulul se grabise sa dea u rmare invitatiei lui Lucius. Intra si ntreba ? cu glas ragusit ? de tnarul roman. Cnd i se arata camera n care era asteptat, se repezi ntr-acolo si usa se nchise n urm a lui. Nimeni nu a stiut ce au vorbit mpreuna cei doi n sfertul de ora ct au stat nc hisi mpreuna, dar dupa ce proconsulul pleca, Lucius aparu n fata gazdei sale surzat or si multumit. - Prietene, i se adresa el, noaptea e frumoasa si racoroasa, afara este foarte p lacut. Vrei sa ma conduci pna la poarta orasului, de unde am auzit ca se desfasoa ra o priveliste minunata? As profita de ocazie pentru a controla daca a fost exe cutat ordinul Caesarului, care a poruncit sa fie dusa acolo statuia lui Venus, p entru a fi binevoitoare luptatorilor romani. - Te-as ntovarasi cu drag, fiule, dar sunt mult prea batrn pentru a servi drept ca lauza prin munti. Acteea nsa, mladioasa si usoara ca o nimfa, te va conduce, de v rei. - ti multumesc, nu aveam ndrazneala sa-ti cer aceasta favoare, de teama ca nu cumv a zeita Venus, din gelozie, sa nu se razbune pe mine pentru frumusetea fiicei ta le. Dar daca tu mi oferi o astfel de calauza, voi avea curajul sa o primesc. Fata surse si rosi, apoi se duse sa-si caute un val si reveni mbracata ca o matroa na romana. - Sora mea, ntreba Lucius vaznd-o intrnd, a facut oare vreun legamnt sau este chiar preoteasa Minervei sau chiar a zeitei Vesta? - Nu fiul meu, raspunse batrnul lundu-l pe tnar mai deoparte, dar Corintul ? de cnd curtezanele umbla nestnjenite pe toate strazile ? a devenit un adevarat pericol p entru o fata nevinovata care se duce la plimbare. Desi acele femei se deosebesc prin tinuta lor necuviincioasa, pentru a o feri totusi pe fiica mea de priviri n esabuite, am rugat-o sa poarte acel val pe care l-ai vazut. Apoi, cu glas tare, le spuse: - Duceti-va, copiii mei, iar tu, Acteea, din vrful dealului, arata-i oaspetelui n ostru acele locuri minunate care faceau altadata fala Greciei. Singura amintire placuta din viata unui sclav, pe care stapnul sau nu i-o poate r api niciodata, e aducerea aminte a timpului cnd era liber. Acteea si Lucius plecara. Pe drum, fata se opri numai de vreo doua ori, o data p entru a arata tnarului roman mormntul copiilor Medeei, altadata pentru a-i ndrepta privirea spre locul unde Belerofon primise, din minile Minervei, calul Pegas. Mai strabatura apoi cam cinci sute de pasi si ajunsera n centrul orasului. La intrar ea n templu, Lucius zari statuia zeitei Venus acoperita de arme si podoabe stralu citoare, strajuita la dreapta de Cupidon, iar la stnga de Soare, primul zeu al Co rintului. Romanul se prosterna la picioarele ei si-i nalta o ruga fierbinte. Dupa aceasta, tinerii o luara prin padure, trecnd pe o cararuie ce se deschidea n fata lor. Seara era frumoasa, aerul curat, marea linistita. Acteea mergea nainte conducndu-l pe Lucius ntocmai ca Venus care calauzise pasii lui Eneas pe drumul Cartaginei.La fiecare miscare valul de pe umeri lasa sa se vada linia mladioasa a trupului sau de fecioara, iar parul Acteei ducea pna la tnarul roman, care o nconjura cu o p rivire duioasa, o adiere mbatatoare. Cnd ajunsera n vrful colinei, fata se opri lnga un dud si se sprijini de el. - Am ajuns, spuse ea. Lucius, ce spui de aceasta minune a naturii? Nu este oare mai frumos dect la Neapole? Romanul se apropie, fara sa raspunda, se rezema cu o mna de o ramura a copacului si n loc sa-si ndrepte ochii spre priveliste, se uita la ea cu atta dragoste nct Acte ea, simtind ca ncepe din nou sa roseasca, se grabi sa vorbeasca pentru a-si ascun de tulburarea. - Priveste spre rasarit, spuse ea. Cu tot ntunericul care cuprinde natura, se mai pot zari cetatuia Atenei si golful Sunium. Mai aproape de noi, aceasta insula p e care o zaresti si care are forma unui cal, este Salamina unde a luptat Eschil si unde a fost nvins Xerxes. Spre sud, la vreo doua sute de metri de aici, poti v edea Nemeea si padurea n care Hercule a nvins leul a carui piele o purta ntotdeauna ca un trofeu. La poalele acestor munti se ntinde Epidaurul, drag lui Esculap, ia r n spatele lui, Argos ? patria regelui regilor. Spre apus, mpurpurate de lumina a urie a soarelui n asfintit, putin mai departe de tarmul marii, se afla insula Sam os si Itaca. Iar acum, ntoarce-te cu spatele la Corint si priveste spre nord: la dreapta e Citeron, unde a fost expus Oedip, la stnga Leuctres, unde Epaminondas a batut pe Lacedemonieni si n sfrsit, n fata noastra, Platea unde Aristide si Pausan ias au nvins pe Persi. - Da, raspunse Lucius, tara ta e pamntul amintirilor. Pacat ca nu toti locuitorii Corintului o iubesc si o respecta ca tine. Dar nu fi trista, copila mea, caci d aca Grecia nu mai are suprematia fortei, a pastrat n schimb pe aceea a frumusetii , care e mult mai dulce si mai puternica. Lucius cuprinse mna tinerei fete ntr-a lui. Ea tresari, dar nu si-o retrase, caci o moleseala de nedescris o cuprinse; simtindu-se prea slaba, se rezema de el. Se lasa amurgul. n partea rasariteana, o ntunecare a cerului vestea apropierea nop tii, n timp ce deasupra Marii Ionice o multime de raze n agonie, dadeau impresia c hinuita a luptei dintre zi si noapte. Zgomotul orasului sau strigatul vreunui vslas ntrziat cu barca n larg, se auzeau din ce n ce mai slab, dar chiar si aceste licariri ale vietii se stingeau repede, pi erzndu-se n ntunericul smolit. Doar licuricii, cu luminitele lor sfioase, ncercau sa dea o oarecare vioiciune naturii obosite, ce adormea usor. Tnarul roman si Acteea mergeau alaturi unul de altul, n tacerea ce mbracase o haina de sfintenie; deodata, ca o strafulgerare, rasuna din partea portului Leche un raget nspaimntator. Acteea tresari ngrozita si lundu-l pe tnar de mna, vru s-o porneas ca n fuga spre oras. Lucius si petrecu mna pe dupa mijlocul fetei, o opri si o ntreb a: - Atunci cnd te afli lnga mine, oare ti mai e frica de ceva? Simt ca pentru tine as fi n stare sa ma razboiesc cu toti monstrii cu care s-au luptat Teseu, Hercule s au Cadmus. - Da, dar oare tu stii ce fel de zgomot e acesta? - Da, raspunse Lucius surzator, e ragetul unui tigru. - Jupiter, Jupiter, striga ngrozita fata, aruncndu-se n bratele tnarului, apara-ne! Un strigat si mai puternic se auzi mai aproape. Romanul raspunse cu unul asemana tor. n acel moment se arata o tigroaica ce se uita nehotarta mprejur. Lucius scoase un s uierat; atunci, calcnd n picioare tot ce-i statea n cale, animalul veni si se ntinse linistit la picioarele tnarului. El simtea cum frumoasa fata se lasa n bratele sale, lesinata, aproape moarta, de spaima prin care trecuse. Dupa ce-si reveni, deschiznd ochii, Acteea vazu culcata la picioarele Romanului f iara salbatica de care se speriase att; fie de frica, fie de sfiala ca fusese att de slaba, fara sa se mai rusineze, ea se arunca de gtul lui Lucius. Acesta scoase de pe gtul tigroaicei lantul de aur ce-i nconjura grumazul si-l petrecu pe dupa m ijlocul corintienei dupa care ridica cordonul fetei si lega animalul de un capat iar pe celalalt l puse n mna iubitei sale. Pornira spre casa. Acteea tinea cu o mna pe Lucius iar cu cealalta conducea tigroaica, de care acum nu se mai speria. La intrarea n oras ntlnira pe sclavul nubian care fusele nsarcinat cu paza lui Phoeb e; el urmarise animalul n padure, dar l pierduse din vedere n momentul n care acesta , simtind n apropiere prezenta stapnului sau, o pornise razna spre cetate. ngenunch e n fata stapnului si astepta n tacere pedeapsa pe care o merita, dar Lucius era pr ea fericit pentru a nu-l ierta; de altfel, Acteea l privea tot timpul cu ochi foa rte duiosi. - Bine, Lybicus, spuse romanul, de asta data te iert, dar altadata, ia bine seam a cum o pazesti pe Phoebe. Din cauza ta aceasta zeita s-a speriat ntr-att, nct era s a moara. Si acum, draga mea, napoiaza animalul paznicului sau. Vei trece prin mijlocul mul timii care ti se va nchina ca unei zne, ntr-un car tras de doi tigri. Dar tigroaica nu vroia sa se desparta de Lucius. Ridicndu-se n doua labe, ea si spr ijini labele dinainte de umerii tnarului. - Bine, Phoebe, zise acesta, esti un animal foarte pretios; cnd ne vom ntoarce la Roma ti voi da sa mannci o sclava si pe cei doi copii ai ei. Numai dupa o fagaduiala att de sngeroasa, tigroaica se hotar sa-l urmeze pe sclav. Se mai uita de multe ori n urma stapnului si nu intra n cusca de aur de pe bordul v asului dect atunci cnd acesta disparu complet. Acasa, Lucius era asteptat de un sclav care-l conduse pna la camera lui. Dupa cei ura noapte buna, tnara Acteea se duse la tatal ei si-i istorisi cele ce se ntmpla sera. - Cine o fi acest om, ntreba Amicles gnditor, care comanda proconsulului, care ndra zneste sa insulte pe zei si de care asculta pna si fiarele salbatice? Dupa ce-l saruta pe batrn, tnara se grabi spre camera ei, nestiind nca bine daca ce le ntmplate au fost vis sau realitate. Petrecndu-si mna de-a lungul trupului, dete p este lantul de aur al lui Lucius pe dosul caruia, la lumina slaba a opaitului, p utu citi aceste cuvinte ce raspundeau att de bine gndului ei: "Sunt a lui Lucius". Capitolul III Orasul era n mare fierbere. Templele erau mpodobite ca pentru sarbatorile national e. ndata dupa ce ceremonia religioasa lua sfrsit, multimea se ndrepta spre stadion, nerabdatoare de a mai vedea odata acele jocuri care aminteau de stralucirea zil elor apuse. Amicles si alti opt concetateni fusesera alesi arbitri. Aveau astfel un loc reze rvat n fata jiltului proconsulului; batrnul nu sosi dect putin nainte de nceperea joc urilor. La poarta se ntlni cu Sporus care tinea mortis sa-si vada stapnul, dar soldatii nul lasau sa patrunda n arena caci ? judecnd dupa culoarea alba a pielii, dupa minile lui subtiri si dupa pasul sau lenes ? l luau drept o femeie. O lege strabuna condamna ntr-adevar la moarte pe orice urmasa a Evei care ar fi a sistat la ntrecerile de care sau la luptele atletilor care se nfatisau spectatoril or ca totul goi. Amicles lua pe raspunderea sa pe Sporus si astfel, ntrziat o clipa, copilul putut sa-si ntlneasca stapnul. Arena era ticsita de lume: n afara de primii sositi, asezati pe scari si nghesuiti unul ntr-altul, tot spatiul era plin. Cu toate ca arena cuprindea aproape pe toti locuitorii Corintului, ba chiar si p e oaspetii veniti de prin alta parti, o multime deasa furnica prin fata intraril or. Ceva mai departe, la portile orasului, femeile asteptau sa fie proclamat nvingato rul. Putin dupa sosirea lui Amicles, cnd toti arbitrii fura de fata, proconsulul roman , vorbind n numele mparatului, anunta nceperea jocurilor. Cuvintele lui strnira stri gate de bucurie si ropote de aplauze. Toti spectatorii si ndreptara privirile spre poarta n dosul careia asteptau luptato rii.... Sapte tineri se ndreptara cu pasi falnici spre tribuna proconsulului. Numai doi luptatori erau din Corint, printre ceilalti cinci se aflau un teban, u n siracusan, un sibarit si doi romani. Cei doi corintieni erau frati gemeni; se tineau de mina si purtau mantii asemana toare. Trasaturile fetei, naltimea si felul de a pasi al unuia pareau att de ident ice cu ale celuilalt, nct lumea fu uimita la aparitia celor doi. Tebanul era un pastor din muntii Cyterion care, fara arme, se napustise asupra u nui lup pe care-l nabusise n cursul luptei. n amintirea acestei ispravi, purta pe u meri pielea animalului. Nici puterea siracusanului nu era mai prejos. Odata, pe cnd prietenii lui sacrifi cau un taur n cinstea lui Jupiter, animalul scapat din strnsoare se repezise n mijl ocul multimii. Strivise sub greutatea lui vreo cinci-sase persoane, dar siracusa nul, prinzndu-l de coarne, l tintui pe loc pna cnd un soldat izbuti sa-i nfiga lancea n beregata. Sibaritul nu-si daduse seama de forta muschilor sai dect printr-o ntmplare. ntr-o zi , n timp ce mnca cu prietenii sai, auzi tipetele unei femei: un car tras de doi ar masari se izbise de un stlp. Stapna sa se afla n acel car. Sarind pe fereastra, apuca cu mna roata dinapoi a carului. Simtind mpotrivirea, ar masarii se oprira brusc. Unul din ei cazu si rasturna carul. Stapna fusese arunca ta afara, dar el reusi s-o prinda n brate. Unul din cei doi romani era un atlet vestit, celalalt era Lucius. ... Arbitrii facura sapte biletele; primele doua era nsemnate cu litera A, alte d oua cu B, al cincilea si al saselea cu C, iar ultimul cu D. Soarta avea sa hotarasca asupra celor trei perechi ce aveau sa lupte si sa arate pe al saptelea atlet care avea sa nfrunte puterea nvingatorului. Proconsulul amesteca el nsusi biletelele din urma. Apoi, fiecare concurent lua un ul din cele sapte semne si-l nmna Presedintelui jocurilor. Acesta le deschise si l e mpreuna. Cei doi corintieni trasera fiecare cte un A, tebanul si siracusanul B, sibaritul si atletul un C, iar Lucius pe D. Toti concurentii, n afara de Lucius, care nu avea sa lupte dect ultimul, se dezbra cara. Proconsulul chema pe cei doi A. Strabatnd distanta ce-i despartea, cei doi frati se oprira unul n fata celuilalt. La uimirea lor, multimea raspunse cu un murmur de nedumerire. Urma un moment de sovaiala care nu dura mai mult dect lumina fugara a trasnetului. Cei doi frati se mbratisara iar multimea, impresionata de aceasta dovada de drago ste frateasca, izbucni n aplauze. Corintienii se departara pentru a face loc celorlalti doi luptatori; ntocmai lui Castor si Pollux, lundu-se de brat, din concurentii de adineauri, cei doi devenir a spectatori. Urmatorii doi luara locul primilor. Tebanul si siracusanul naintara. nvingatorul lupului si mblnzitorul taurului se masurara din priviri. Corpurile lor se nclestara. Aveai impresia ca privesti un copac noduros, ciudatenie a naturii. Deodata se prabusira cu zgomot nabusit la pamnt. Timp de mai multe minute nu putea i distinge nimic: se credea ca fiecare va nvinge pe celalalt, att de egale parea f ortele celor doi atleti. Tebanul reusi totusi sa pironeasca, cu genunchiul, pe siracusan si petrecndu-i min ile pe dupa gt, l strnse cu atta putere nct acesta fu silit sa faca semn ca se recunoa ste nvins. Aplauze furtunoase ce dovedeau pe deplin nfocarea si multumirea spectatorilor, sa lutara deznodamntul acestei lupte. Dupa al treilea ropot de aplauze, nvingatorul se ndrepta spre loja de lnga aceea a proconsulului, n timp ce nvinsul, umilit si rusinat disparu n dosul portii. Ultima pereche de concurenti, sibaritul si atletul, si facura imediat aparitia. Era ciudat sa privesti trupurile bronzate ale acestor doi concurenti att de deose biti si totusi avnd ceva comun, ntr-adevar, atletul purta parul scurt, era foarte muschiulos, era slab si tuciuriu, pe cnd sibaritul avea plete, era gras iar piele a lui era foarte alba; totusi, amndoi nfatisau doua tipuri de frumusete antica: un ul pe Hercule, celalalt pe Antinous. Corintienii de fata, mari admiratori ai armoniei omenesti, maestri ai perfectiunii statuare, se minunau de aceasta mperechere desavrsita. Murmurul spectatorilor trezi atentia celor doi dusmani. Privirile lor, pline de mnie, se ntretaiara pentru o clipa, apoi desprinzndu-se cu vioiciune din mnile sclav ilor, se ndreptara unul contra celuilalt. Ajunsi la o departare de trei-patru pasi, se masurara din nou din priviri; de bu na seama ca fiecare si socotea adversarul vrednic de el, caci ochii primului deve nira batjocoritori, pe cnd ai celui de al doilea, sclipira de plpirea razbunarii. Cei doi se prinsera de brate, apoi opintindu-se n cap, ntocmai ca doi tauri care l upta pe viata si pe moarte, fiecare ncerca sa sileasca pe celalalt sa dea napoi. Nici unul nsa nu se clinti din loc, parnd asemenea unei statui a carei viata nu se face simtita dect prin umflarea treptata a muschilor. Dupa trecerea unui singur minut, fiecare facu ctiva pasi napoi, se sterse de sudoa re si rasufla cu zgomot ntocmai ca un notator care revine la suprafata apei, dupa ce s-a dat la fund. Pauza nu dura nsa mai mult dect o secunda; luptatorii se apropiara din nou, dar de data aceasta atletul si nlantui trupul n jurul corpului sibaritului. Acesta, fie d in cauza ca nu era nvatat cu acest fel de lupta, fie ca se ncredea prea mult n prop riile sale puteri, nu dadu prea mare atentie tacticii adversarului. El reusi tot usi sa apuce pe sibarit de subsuori si sa-l respinga. Din cauza greutatii lui si pentru a-si mentine echilibrul, atletul trebui sa se departeze cu ctiva pasi. De stul ca sibaritul sa se napusteasca asupra lui si sa-l trnteasca la pamnt. Ct ai clipi din ochi, cel dobort fu n picioare; astfel, nu exista nici nvins, dar ni ci nvingator. Asadar, n mijlocul unei taceri apasatoare, cei doi potrivnici rencepura lupta. Nic i un freamat nu se auzea, spectatorii pareau mpietriti; doar la rastimpuri, cnd so arta se arata binevoitoare fata de unul sau celalalt dintre concurenti un murmur stins strabatea aceasta multime care se legana ncet, ca si spicele de gru n bataia vntului. Luptatorii se trntira din nou la pamnt; de data aceasta nsa atletul era deasupra. F ara ndoiala ca aceasta n-ar fi fost de prea mare folos pentru el daca n-ar fi sti ut sa adauge fortei toata iscusinta artei sale. Datorita ei, reusi sa-l tintuias ca pe sibarit n pozitia n care, cu cteva minute mai nainte, se aflase el nsusi. ntocma i ca un sarpe care-si nabusa prada nainte de a o mnca, si ncolaci bratele si picioare le n jurul potrivnicului si izbuti sa-i zadarniceasca orice miscare, l sili sa-si lipeasca capul de pamnt, ceea ce pentru judecatori trecea drept o marturisire a nf rngerii sale. Din toate partile se auzira tipete de bucurie si aplauze de multumire. Sibaritul nu fusese nvins dect cu mare greutate; nimeni nu se gndea, desigur, sa-l batjocoreasca. De aceea, el se ndrepta spre portita fara rusine; pierduse doar co roana, att. Nu mai ramneau dect cei doi nvingatori si Lucius, care urmarise linistit desfasurar ea luptelor. Acum, spectatorii zarira fata lui delicata, parul lui auriu si barba care-i mpodo bea figura. Fiecare surdea privind pe acest concurent care avea ndrazneala sa se masoare cu te banul sau cu ndemnaticul atlet. Lucius si dadu seama de gndurile celor de fata caci auzise soaptele spectatorilor. Dar fara a se nelinisti, aruncndu-si mantia pe ume ri, nainta spre mijlocul arenei. Lumea zari atunci un grumaz vnjos si niste umeri puternici ce contrastau cu trupu l firav a carui piele, da o albeata stralucitoare, nu putea fi ntlnita nici la tin erele fecioare. Tebanul privi fara grija pe acest nou dusman, iar atletul uluit, facu ctiva pasi n apoi. Sporus veni atunci lnga stapnul sau si-l unse pe tot corpul cu untdelemn. Tebanul era primul care avea sa lupte cu el; nainta spre Lucius, suparat ca prega tirile romanului dureaza att de mult. Dar Lucius i facu semn cu mna ca nu ispravise nca. Se auzi atunci glasul poruncitor al proconsulului: "Asteapta". Lucius era peste tot acoperit cu untdelemn; nu-i mai ramnea acum dect sa se tavale asca, dupa cum era obiceiul, prin tarina arenei.Spre uimirea tuturor nsa, el ngenunche; Sporus i varsa peste umeri un sac cu nisip, luat de pe malurile rului Chrysorhoas. Dupa toate aceste pregatiri, Lucius, se r idica si facu semn ca a ispravit. Lupta avea sa nceapa. Tebanul nainta ncrezator, iar Lucius l astepta linistit. Cnd minile pastorului atinse ra umerii lui, romanul scoase un strigat nabusit. n acelasi timp, se pleca sprijin indu-se ntr-un genunchi si-si ncolaci bratele n jurul picioarelor tebanului. Apoi, cu o usurinta uimitoare, ridica pe vlajgan n aer. Miscarile sale erau att de repez i si de ndemnatice nct adversul nu avu nici ragazul, nici puterea de a li se mpotrivi . Acum el era ridicat n aer, iar bratele sale nu gaseau nimic de ce sa se sprijin e. Un minut, spectatorii avura impresia ca asista la lupta dintre Hercule si Anteu. Tebanul si apasa minile pe umerii lui Lucius si cauta sa scape din strnsoare: toate sfortarile fura zadarnice nsa. Degeaba cauta fostul pastor sa-si ncolaceasca pici oarele n jurul mijlocului romanului; de data aceasta, Laocoon avea sa triumfe asu pra sarpelui. Si cu ct erau mai mari sfortarile tebanului, cu att mai puternica de venea si strnsoarea lui Lucius. Nemiscat pe locul sau, cu capul sprijinit pe piep tul adversarului ca pentru a-i asculta suflarea, strngndu-l din ce n ce mai tare, r amase astfel cteva clipe; n acest timp, tebanul slabea din ce n ce. Picaturi de sud oare rece i siroiau pe tot corpul; picioarele se desprinsera din jurul corpului l ui Lucius, iar capul si bratele sale se plecara pe spate. Romanul nu-l slabi dect atunci cnd o suvita de snge tsni din gura lui; tebanul cazu lesinat la pamnt. Nici un strigat de bucurie si nici o bataie din palme nu se auzira, multimea era tacuta. Nimeni nu putea spune nsa ca lupta nu fusese dreapta; Lucius cstigase o v ictorie cinstita. Cu toate acestea, lupta strni mult interes. Imediat dupa ce sclavii scoasera din arena pe nvins, privirile multimii se ndrepta ra spre atlet care ? datorita ndemnarii de care facuse dovada ? fagaduia sa fie un adversar de temut. Spectatorii fura nsa dezamagiti. ntr-adevar, pe cnd Lucius se pregatea pentru a doua lupta, atletul nainta spre el, se arunca n genunchi si ridica mna, semn ca se socotea nvins. Lucius nu parea deloc uimit, ba chiar, fara sa ntinda mna atletului, se uita la mu ltimea de fata si o ntreba din privire daca i-ar putea tagadui cumva izbnda. Nimeni nu rosti vreun cuvnt de mpotrivire, nimeni nu trada vreo nemultumire. Lucius se ndrepta, n mijlocul unei taceri de mormnt, spre proconsul, care-i ntinse c oroana nvingatorilor. n acest moment izbucnira cteva aplauze. Nu erau nsa dect sclavii de pe vasul romanul ui, care se bucurau de succesul stapnului lor. Nimeni nu dusmanea totusi pe Lucius; dar o teama de nedescris cuprinsese multime a de spectatori. Aceasta putere supraomeneasca, unita cu atta vigoare si tinerete, reaminteau stra luciri ale vremurilor trecute: toti se gndeau cu mndrie la numele lui Teseu si al lui Pirithous si fiecare, desi nu se vorbisera ntre ei, socotea un adevarat semiz eu pe tnarul roman. Recunoasterea nfrngerii fara lupta, de catre public, ascultarea sclavului sau, dadeau oarecare temei acestui gnd. Astfel, cnd nvingatorul iesi din arena, sprijinindu-se cu un brat de umarul lui Am icles, iar cu altul de Sporus, toata multimea l petrecu pna n pragul casei sale. Ajunsi la portile orasului, fura ntmpinati de fecioarele si de femeile care nu put usera asista la lupte, dar care asteptau pe nvingatori cu coronite de lauri. Lucius cauta cu privirea pe Acteeea, dar ea, fie prea fricoasa, fie prea rusinoa sa, nu se afla acolo. Atunci el se grabi spre casa nadajduind ca tnara corintiana l va astepta n prag. O gasi pe Acteea, nu n fata portii, ci ntr-un mic vestibul, ngenuncheata naintea sta tuii Dianei. Atunci el se ndrepta spre ea si-i puse pe cap coroana pe care o cstigase. Acteea se ntoarse scotnd un tipat de spaima; ochii arzatori si mndri ai lui Lucius i vestira atunci, mai bine dect searbada coroana, ca ntr-adevar, tnarul roman cstigas e primul trofeu al Greciei.Capitolul IV A doua zi, nca de dimineata, Corintul si remprospata hainele de sarbatoare. Cu toate ca nu erau antice, ntrecerile de care se desfasurau ntotdeauna ntr-un cadr u foarte solemn. Ele aveau loc n prezenta zeilor; statuile acestora, strnse n timpu l noptii, n templul lui Jupiter, situat aproape de poarta Leche, adica spre parte a rasariteana a orasului pentru a ajunge la pista speciala construita n acest sco p, ce se gasea la celalalt capat al cetatii, adica n apropiere de portul Crissa. Spre orele zece dimineata, adica ? dupa socoteala romana ? spre al patrulea ceas al zilei, se forma cortegiul. Carul de aur al proconsulului Lentulus, mbracat n mantia triumfatorilor, mergea n f runte. n urma lui venea o trupa calare, alcatuita din tineri ntre patrusprezece si cincis prezece ani, toti fii de luptatori vestiti. Urmau concurentii zilei, n fruntea carora se afla carul lui Lucius. Deasupra capului sau stralucea un cerc luminos, asemanator cu acela pe care pict orii l zugravesc n jurul soarelui. Apropierea dintre fiinta lui si un semizeu era n ca si mai mare; barba lui parea presarata cu graunte stralucitoare de aur. ndaratul lui venea mndru un tesalian, mbracat ntr-o haina galbena si conducnd un car de bronz tras de patru cai negri. Ceilalti doi erau, unul, un atenian ce pretindea a fi urmasul lui Alcibiade, cel alalt, un sirian cu fata arsa de soare. Primul purta o tunica albastra. Pletele sale negre si parfumate flfiau n vntul dimin etii. Celalalt era nfasurat ntr-o mantie alba legata la mijloc cu o centura persana. Pe cap purta un turban tot att de alb ca si zapada care straluceste pe piscurile mun telui Sinai. Urma o trupa de harpisti si de flautisti, n mijlocul carora se aflau mai marii sl ujitorilor zeilor. Acestia duceau vase de argint, pline cu parfum sau cu miroden ii fumegnde care raspndeau n aer un balsam mbatator. Defilarea se termina cu cteva care trase de armasari si escortate de cavaleri si de nobili ce duceau statuile celor doisprezece zei. Cortegiul avea sa treaca printre doua rnduri de case mpodobite cu tablouri, covoar e, sau avnd n prag statuile protectorilor. Ajunsi n fata portii lui Amicles, Lucius privi ntr-acolo, cautnd-o pe Acteea. n sfrsi t, dupa un baldachin tnarul zari capul iubitei sale, mpodobit cu coroana pe care c u o seara mai nainte o pusese la picioarele ei. Dindaratul baldachinului care i ac operea fata, corintiana auzi un glas fermecator care-i striga: - O! ncntatoarea mea gazda, ntmpina-ma la ntoarcere si atunci voi schimba coroana ta de maslin cu una de aur. Spre miezul zilei, cortegiul ajunse la intrarea circului. Era o cladire nalta, mpr ejmuita de un zid de vreo trei metri; numai n patru parti se lasase o spartura pe ntru trecerea carelor. Din loc n loc, pe tot cuprinsul arenei se ridicau altare s au piedestale care, pentru aceasta sarbatoare, asteptau statuile zeilor. La un capat al circului se aflau grajdurile, la celalalt bancile de piatra dispu se n forma de amfiteatru. La fiecare capat al zidului se zareau trei tarusi nfipti n pamnt; cei ce voiau sa cstige cursa, trebuiau sa-i nconjoare de sapte ori. Conducatorii carelor se mbracasera, dupa cum am spus mai sus, n haine de culori di ferite. Cei ce pariasera pentru unul sau pentru altul dintre concurenti se mbraca sera n culoarea concurentului respectiv. Toate bancile erau ocupate de o multime care unea entuziasmul pe care-l strneau l uptele, cu interesul lor personal. Femeile, ce se recunosteau dupa valul lor colorat la fel cu haina concurentului preferat, aveau de asta data ncuviintarea sa asiste la competitii. Cnd se opri zgomotul cortegiului, o miscare ciudata strafulgera toata aceasta mul time ale carei capete se miscau ntocmai unor valuri vijelioase. n sfrsit, dupa ce carele trecura, multimea de noi spectatori astupa golul portilor .Nici un sfert din cei sositi acum nu putura sa patrunda n circ sau nu fura n stare sa-si asigure un loc de unde sa poata zari ceva. Ramasera n afara zidurilor si e rau mereu mpinsi napoi de garda proconsulului. Fiecare cauta cte o ridicatura de pe care sa poata privi; multi din ei se catarau pe crengile copacilor, se suiau pe ziduri sau, n sfrsit, se urcau n podurile caselor mai nalte. Putin timp dupa ce fiecare izbutise sa-si dobndeasca un loc, se deschise poarta c ea mare a circului si aparu Lentulus. Prezenta lui puse capat nerabdarii. Toti e rau curiosi sa-l asculte si asteptau n tacere. Fie din ncredere fata de Lucius, care iesise nvingator cu o seara mai nainte, fie p entru a maguli pe mparatul Nero care proteguia culoarea verde, proconsulul lepada se mantia sa de purpura si venise mbracat cu o haina de culoarea sperantei. Carul sau, urmat de cel al zeilor si de muzicanti, facu nconjurul circului, iar h arpistii si flautistii nu ncetara sa cnte dect atunci cnd toate statuile fusesera as ezate pe piedestalele respective. Lentulus dadu atunci semnalul, aruncnd n mijlocul circului un stegulet alb. ndata, un soldat calare pe un cal fara capastru, mbracat n costumul lui Mercur, se repezi si fara sa coboare, lua n vrful unei sabii steguletul. nconjura apoi arena s i arunca sabia cu steguletul peste poarta ndaratul careia asteptau concurentii. A tunci aparura n mijlocul pistei cele patru care. Patru biletele albe, pe care erau nscrise numele conducatorilor, fura aruncate ntr -o urna; soarta avea sa hotarasca ordinea plecarilor, astfel ca cei ce trebuiau sa fie mai departati de centru, adica cei care aveau de parcurs cercuri mai mari , nu se puteau plnge dect de vitregia norocului. Proconsulul amesteca biletelele si le trase afara unui cte unul. Primul ales fu sirianul, cel cu turbanul alb. Imediat, acesta ndrepta carul sau ln ga zid. Al doilea era atenianul cu tunica albastra. Se duse numaidect lnga tovarasul sau. Urmau tesalianul si Lucius, caruia vointa zeilor i atribuise locul cei mai neprie lnic, ca si cum stapnitorii divini ar fi fost gelosi de izbnda cstigata cu o zi mai nainte. De ndata ce cei patru concurenti se aflara asezati pe linii paralele, sclavii ncep ura sa ndrepte hamurile cailor si sa treaca prin fata ochilor acestor nobile anim ale niste stegulete de diferite culori; aceasta pentru a le mari curajul. ... Un minut de asteptare. Se facura alte prinsori, alte pronosticuri, fiecare v orbea n soapta cu vecinul sau. Se auzi sunetul trompetei. Spectatorii se asezara pe locurile lor; aceasta multi me, care pna mai adineauri era att de galagioasa, deveni deodata foarte tacuta. Fi ecare era nerabdator. La ultimul sunet al instrumentului, cele patru care pornira n goana cailor. Primele doua ocoluri erau pe sfrsite; totusi, concurentii erau cam la acelasi niv el. Dar cei ce se pricepeau si puteau da seama acum de calitatea cailor. Sirianul nu-si stapnea dect cu greu caii ? obisnuiti cu ntrecerile din desertul arz ator ? pe care, numai cu multa rabdare si ndemnare i deprinsese sa traga la car. Fi ecare stia ca daca el i-ar fi putut lasa liberi, ar fi fugit mai repede chiar de ct acel arzator simun al stepei pe care-l ntrecusera de attea ori. Atenianul si adusese caii din Tracia, dar tot asa de mndru ca si strabunii lui ero i, nu se ocupase de ei; sclavii fusesera nsarcinati cu dresarea armasarilor. Acum , ei nu voiau sa asculte de aceasta mna si nici de acest glas necunoscut. Din contra, tesalianul parea foarte stapn pe echipajul sau si pe acei cai din Eli da pe care-i hranise cu mna sa si pe care-i deprinsese sa alerge ntre Pencus si En ipe, adica pe care-i obisnuise sa acopere aceeasi distanta pe care o parcurseser a si caii lui Ahile. Lucius conducea armasarii adusi din Moesia, cntati pna si n poeziile lui Virgiliu. Stramosul acestora parea a fi fost nsusi Eol, zeul vntului, att de repede fugeau. Si, cu toate ca el avea sa parcurga distanta cea mai mare, nu trebuia nici sa-i grabeasca si nici sa le domoleasca avntul. i lasa sa fuga n galop caci acesta parea mersul lor obisnuit. Astfel, soarta l favoriza. La al treilea ocol, sortii cstigului se statornicisera si mai mult: atenianul las ase cu doua lungimi n urma pe tesalian iar sirianul, strngnd frnele cailor sai, se lasase ntrecut, sigur ca-si va putea oricnd recstiga pierderea. Lucius, surzator si nepasator, parea ca priveste desfasurarea unei lupte pentru c are nu ar fi avut nici un interes. Numai la cel de-al patrulea nconjur, o ntmplare putin obisnuita atrase atentia publ icului asupra carului sau: biciul i scapa din mina. Romanul opri atunci caii, cob or din car si ridica obiectul ce pna acum nu fusese folosit. Astfel fu mult depasi t de adversarii lui. Orict de repezi ar fi fost miscarile lui ? si ntr-adevar ele nu fura mai ndelungi d ect brazda luminoasa a fulgerului ? nazuintele celor ce se ncrezusera n triumful ve rdelui, fura spulberate. Teama lor nu dura nsa dect o clipa, caci Lucius se pleca asupra cailor scotnd un su ierat ciudat. Si, desi el nu se folosise nici de usturimea biciului si nici de mb oldirea gestului, armasarii condusi de minile sale pricepute o pornira n galop. Fu geau att de repede nct ti dadeau impresia ca erau naripati. Astfel se explica faptul ca nainte de a se fi terminat al patrulea tur, carul lui Lucius se gasea n acelasi loc pe care-l ocupase nainte. A cincea cursa ncepuse. Atenianul nu mai era stapn pe caii sai, care nu mai puteau fi staviliti n cursa lor nebuneasca. ntrecuse de mult pe ceilalti concurenti, dar nici publicul si nici chiar el nu puteau fi nselati de acest succes iluzoriu. Pr ivea cu mare grija pe urmaritorii sai, dar n loc sa ncerce a potoli avntul cailor, i biciuia, nadajduind astfel ca, nainte ca animalele sa fie prea ostenite, va fi d estul de ndepartat pentru a nu mai putea fi ntrecut. si dadea seama ca nu-si mai pu tea conduce carul, deoarece, fiindu-i frica sa nu se ciocneasca de vreun tarus, nu ncerca sa se apropie de semnul menit sa-i micsoreze distanta pe care trebuia s -o parcurga. Se mentinea astfel la aceeasi departare pe care soarta i-o harazise nca de la nceput. Mai ramneau doar doua ocoluri. Dupa nelinistea spectatorilor ? si chiar a concure ntilor ? ar fi nteles usor ca se apropie sfrsitul. Cei ce pariasera pe albastru, ngrijorati de izbnda lor vremelnica, strigau atenian ului sa ncerce a potoli fuga cailor sai, dar armasarii, lund aceste tipete drept i mbolduri, fugeau si mai repede, lasnd sa se nteleaga prin aceasta ca n curnd vor fi la capatul sfortarilor. n acest moment, sirianul slobozi hamurile: caii desertului putura astfel sa cucer easca distanta pierduta. Tesalianul, uimit de acest fapt, atta printr-un glas tunator armasarii carului sa u care pornira cu iuteala unui vrtej de vnt. Lucius se multumi doar sa suiere nca o data. ... Totusi, atenianul fu ajuns de cei doi potrivnici, pe care soarta i asezase la dreapta si la stnga lui. ntelese ca daca ar lasa ntre carul sau si primul tarus o departare destul de mare pentru trecerea altui echipaj, ar fi pierdut orice sper anta de cstig. Se apropie atunci de zid, mpiedicnd pe sirian sa-l ocoleasca. Acesta se pleca spre dreapta, ncercnd sa treaca printre carul tesalianului si cel al ate nianului, dar distanta dintre ei era prea mica. Carul tesalian era nsa mai usor si mai putin solid dect al sirianului. Se hotar dec i sa se ndrepte direct contra lui; ct ai clipi din ochi, roata si osia acestuia fu ra rupte, iar calul si calaretul, aruncati n mijlocul arenei. Cu toata ndemnarea acestei manevre si cu toata repeziciunea caderii provocate, sir ianul fusese ntrziat; dar si cstiga n scurt timp vremea pierduta. Astfel, la a sasea cursa, atenianul si cei doi adversari ai sai, pe care-i lasas e cu atta n urma, ajunsera la tarus n acelasi timp. Chiar nainte de mplinirea ultimei parti a nconjurului el fusese depasit. Acum nu mai ramneau sa lupte dect arabul si romanul, verdele si albul. Dar goana acestor opt cai era att de mare si totusi att de egala nct s-ar fi crezut ca sunt nhamati la acelasi car. Un nor de praf nconjura cele doua echipaje; nu se auzea dect zgomotul unei singure roti, att de potrivita era fuga cailor; nu se deosebea dect un singur suflu, att d e nfratiti pareau armasarii n alegerea lor. Toata lumea se ridicase n picioare. Cei ce pariasera fluturau stegulete albe sau verzi, iar cei ce pierdusera, nflacarau prin tipetele si aplauzele lor pe cei doi vrajmasi.... Se parea ca sirianul va cstiga caci carul sau ntrecuse cu putin pe cel al lui Lucius. Atunci, Lucius si biciui armasarii. Se auzi un nechezat dureros. Dar caii lui se repezira nainte si ntrecndu-i pe ceilalti cu aproape cincizeci de metri, cstigara ntr ecerea caci facusera cele sapte nconjururi ale arenei.. Din toate partile se auzira strigate de bucurie. Tnarul roman, necunoscut pna ieri, era asemanat cu Teseu, cu Castor sau chiar cu A pollo care "s-a ntors din nou pe pamnt". Multimea aplauda. Crainicul vestea lumii ntregi izbnda lui. Lentulus se ndrepta spr e el, pentru a-i mpodobi capul cu o coroana de aur si de argint. n acelasi timp, L ucius se urca pe un piedestal pentru a putea fi vazut de toti, ca si cnd ar fi di n totdeauna deprins cu asemenea victorii. napoie apoi proconsulului rasplata baneasca care-i fusese adusa ntr-un vas de argi nt, pentru a fi mpartita batrnilor si saracilor. Facu semn lui Sporus care se apropie de el ntinzndu-i un porumbel luat din colivia Acteei. Lucius petrecu n jurul piciorului gingasei pasari o fsie de purpura, de c are lega doua frunzulite de aur din coroana sa si dadu drumul zburatorului care se ndrepta ca o sageata spre casa lui Amicles. Capitolul V Cele doua victorii ale lui Lucius si mprejurarile ciudate care le ntovaraseau minu nasera, asa cum am spus mai nainte, pe spectatori. Altadata, Grecia fusese pamntul ndragit al zeilor; Apollo, izgonit din cer, se fac use pastor si pazise turmele lui Ahmed, regele Tesaliei; Venus, nascuta din spum a apelor si mpinsa la mal de Tritoni, coborse aproape de Helos si apoi, libera sasi aleaga lacasul de nchinaciune, preferase Gnidul, Paphos, Idalia si Cytera oric arei alte tari din lume; n sfrsit, arcadienii, tagaduind cretanilor cinstea de a f i compatriotii regelui zeilor, dadusera nastere lui Jupiter pe naltimile muntelui Lyceu. Poate ca aceasta pretentie nu era adevarata; ceea ce e sigur nsa, e faptul ca Mar ele Zeu si-a asezat tronul pe piscurile nnourate ale Olimpului. Toate aceste amintiri se perindara prin mintea spectatorilor numai datorita lui Lucius. ntr-adevar, daca romanii reusisera sa zdrobeasca viitorul acestui falnic popor, nu reusisera sa nimiceasca nici trecutul lui si nici imaginatia lui poeti ca. Astfel se explica de ce la concursul celui mai bun cntaret, ceilalti concurenti p arasira ntrecerea vaznd soarta celor care pna aici se masurasera cu tnarul roman. Ne amintim de patania lui Marsyas care s-a luptat cu Apollo si de aceea a lui Pi erides care a ndraznit sa dispretuiasca pe cele doua muze. Lucius ramase asadar, singurul din cei cinci concurenti; cu toate acestea, proco nsulul hotar ca serbarea sa aiba loc n ziua si la ora fixata. Cntarea aleasa de Lucius interesa foarte mult pe corintieni; era un poem despre M edeea, al carui autor parea a fi nsusi mparatul Nero. Cunoastem cu totii povestea: vrajitoarea, condusa la Corint de Jason care o rapi se dar care o parasise n acest oras, si abandonase copiii punndu-i la picioarele al tarelor, lasndu-i astfel n paza zeilor. n acest timp, folosindu-se de o haina asema natoare celei a lui Nesus, ea si otravise rivala. Corintienii, nspaimntati de farad elegea mamei, aruncara afara din templu pe copii si-i omorra cu pietre. Miselia nu ramase nsa nepedepsita. Zeii erau mniati ca vointa le fusese nesocotita iar sfintenia lacasurilor de nchinaciune pngarita: n scurt timp, toti copiii corin tieni se mbolnavira. Desi trecusera cincisprezece veacuri de atunci, urmasii criminalilor tagaduiau c rima parintilor lor. Dar la sarbatoarea anuala, n ziua omorrii celor doi nevinovati, obiceiul de a mbrac a pe copii ntr-o mantie neagra si de a-i rde pe cap pna la vrsta de cinci ani, doved ea cu prisosinta ca cetatenii Corintului cautau o ispasire. De la sine nteles, pr in urmare, de ce era att de mare curiozitatea spectatorilor.Fiindca localul era prea mic ? mult mai nencapator dect stadionul sau hipodromul ? nu toata lumea care venise la Corint putea ncapea n teatru. Numai vreo doua mii d e spectatori trebuia sa aiba norocul sa auda pe cntaretul roman. De aceea, celor mai nobili dintre corintieni si celor mai de vaza dintre straini , li se mpartisera niste tablite de arama pe care erau sapate numere corespunzato are semnelor ncrustate n spatele bancilor din amfiteatru. Mai multi oameni, anume n sarcinati, aveau grija ca toata lumea sa fie asezata si ca nimeni sa nu ocupe lo cul altuia. Astfel, cu toata multimea care venise pna la portile teatrului, totul se petrecea ntr-o ordine admirabila. Pentru a feri lumea de prjolul soarelui de mai, teatrul era acoperit cu un "velar ium", un fel de val, tesut din matase si mpodobit, din loc n loc, cu stele de aur. n mijlocul lui era pictat Nero, nfasurat n mantia triumfatorilor. Dar cu toata umbra pe care o raspndea acest acoperis, multi tineri, din cauza cal durii sufocante, tineau n mna un fel de evantaie din pene de paun, prin miscarea c arora racoreau pe femeile culcate pe perne de purpura sau pe covoare persane, pu se de sclavi pe bancile destinate stapnelor lor. Printre aceste femei era si Acteea care, nendraznind sa poarte cele doua coroane date de nvingator, si mpodobise capul numai cu frunzulitele de aur aduse de porumbe l. Dar n jurul ei nu se vedeau tineri ca pe lnga celelalte femei. Statea alaturi d e tatal sau a carui fara serioasa, dar surzatoare, arata pe de o parte interesul pe care-l punea n succesul oaspetelui sau, iar pe de alta parte, mndria pe care o simtise la gndul ca el era gazda acestui semizeu. Numai el, ncrezator n soarta lui Lucius, nduplecase pe fiica sa sa vina la teatru. Clipa nceperii spectacolului se apropia; fiecare astepta cu nerabdare si cu uimir e. Deodata se auzi un bubuit asemanator tunetului. O ploaie marunta ncepu sa cada. S pectatorii o priveau ca pe o mare binefacere, caci ea era menita sa mprospateze a erul mbcsit. Toata lumea aplauda zgomotos, caci tunetul era produs de doi oameni ce rostogole au n dosul scenei, un vas de arama n care pusesera mai multe pietre. Era semnalul lui Claudius Pulcher, inventatorul acestui procedeu de semnalizare prin care se vestea nceputul spectacolului. Iar ploaia nu era altceva dect miresme de parfumuri amestecate cu safran de Cilic ia, care se revarsau n mici suvoaie din statuile raspndite n jurul teatrului. Putin dupa aceea, valul fu cobort si Lucius aparu pe scena, tinnd ntr-o mna o lira. La stnga lui pasea comicul Paris care avea sa faca gesturile exprimate de cnt. n ur ma lor sosea corul, condus de un flautist. nca de la primele sunete, toata lumea si putea da seama ca tnarul roman era un cntar et dibaci. ntr-adevar, nainte de a ncepe melodia Medeei, Lucius executa doua game, adica produ se cele doua sunete excreme pe care le poate intona vocea omeneasca. Numai dupa aceasta introducere si ncepu cntarea. - Povestea ? dupa cum am spus mai sus ? reda pataniile Medeei, adica nenorociril e acelei femei rapitor de frumoasa, ale acelei atotputernice vrajitoare. Ca un artist ce era, mparatul Claudius Caesar Nero ncepuse povestirea prin descrie rea momentului n care Jason, ajungnd cu vasul sau "Argo" pe malurile Colchidei, o n tlneste pe Medeea, fiica regelui Etes care tocmai culegea flori. La auzul acestor cuvinte, Acteea tresari: tot astfel l vazuse si ea pe Lucius pen tru prima oara. Si ea culegea flori pe mal atunci cnd vasul romanului se oprise p e tarmul Corintului. Iar n ntrebarile lui Jason si raspunsurile Medeei, recunoscu cuvintele care fusesera schimbate ntre ea si Lucius. n acest moment, Sporus, profitnd de o ntrerupere a corului, se ndrepta spre stapnul s au cu o lira ioniana, adica numai cu unsprezece coarde. Era acelasi instrument cu care Timoteu ncercase sa ncnte urechile lacedemonienilor, dar din cauza careia ? caci eforii l credeau prea femeiesc ? divinul cntaret fu nv inuit ca vrea sa corupa tinerii spartani. Nu e mai putin adevarat nsa ca aceasta hotarre fu luata pe timpul bataliei dintre Egos si Patmos, care se sfrsi prin triu mful spartanilor asupra Atenei. De atunci se scursesera patru secole. Sparta fusese zdrobita, Atena era sclava R omei, Grecia nu era dect o provincie: prezicerea lui Euripide se ndeplinise ntocmai. Dar cu toate ca nu adaugase lirei sale cele patru coarde, Lucius fu aplaudat cu entuziasm. Ct despre Acteea, ea asculta cu mare nflacarare glasul cntaretului; se parea chiar ca iubitul sau povestea ntmplarile propriei vieti. Ca si Jason, Lucius lupta pentru un premiu minunat, ca si pentru Jason, cele dou a victorii ale sale prevedeau ca si de asta data va fi nvingator. Dar pentru a sa rbatori izbnda avea nevoie de alta lira dect aceea care-i cntase dragostea. Astfel, dupa ce o ntlnise pe Medeea n templul Hecatei, el obtinuse de la iubita sa ajutoru l artei sale misterioase si cele trei talismane care aveau sa-l faca sa biruiasc a toate piedicile ivite n calea cuceririi gloriei supreme. Porneste la aceasta cu cerire cu o lira lidiana, adica cu un instrument ce scoate cinci sunete foarte g roase, cnd foarte subtiri. Acteea freamata din tot corpul caci n mintea sa nu-l putea desparti pe Jason de L ucius. Urmareste pna la incinta sfnta pe acest erou de nenvins. Aici, da peste doi tauri g igantici cu coarnele de arama care scot flacari pe nari; dar de ndata ce Jason i a tinge cu biciul sau fermecat, animalele se lasa nhamate la un plug de diamant cu care, priceputul agricultor ara ogoarele lui Marte. De aici, el trece n cea de a doua incinta: Acteea l urmeaza. ndata ce intra acolo, un sarpe se arata printre ramurile unui maslin care-i servea drept ascunzatoare si se ndreapta, suiernd spre el. Atunci ncepe o lupta pe viata si pe moarte. Jason este nsa invulnerabil. Otrava sarpelui nu-l ucide pe luptator, strnsoarea lui nu-l nabusa, dar fiecare lovitura de sabie a eroului raneste de moarte nspaimntatoarea reptila. n curnd sarpele va fi cel care da napoi si Jason cel care ataca. Reptila fuge dar o mul o urmareste. Sarpele intra ntr-o vagauna strmta si ntunecoasa. Jason se traste d upa ea si n scurt timp iese din nou la lumina zilei tinnd n mina capul dusmanului. Se rentoarce pe ogor si seamana n brazdele arate de plugul sau, dintii reptilei. D in fundul pamntului rasar atunci o ceata de oameni narmati care se napustesc asupr a lui. Jason arunca n mijlocul lor piatra pe care i-o daduse Medeea. Oamenii ncep sa se lupte ntre ei si Jason, liber, poate veni pna n mijlocul celei de a treia inc inte unde se afla arborele cu trunchiul de argint, cu frunzele de smarald si fru ctele de rubin, pe ramurile caruia se gaseste pielea aurie a tapului Phryxus. Mai ramne nsa un dusman mult mai nfiorator dect ceilalti doi: este un dragon giganti c cu aripi de diamant, tot att de invulnerabil ca Jason si acesta porneste lupta m potriva lui. De data aceasta, trebuie sa lupte cu altfel de arme. Jason pune pe pamnt un vas plin cu lapte. Fiara se adapa din aceasta bautura care o adoarme pe loc. Fiul lui Eson fura pielea tapului. ... n acest moment, Lucius relua lira ioniana, caci acum, Medeea asteapta pe nving ator. Jason gaseste nsa cuvinte potrivite, care hotarasc pe iubita sa sa-si paraseasca patria si familia pentru a-l urma pe netarmurita ntindere a valurilor. Lupta e lunga si apriga dar tot dragostea triumfa pna n cele din urma: pe jumatate goala, Medeea si paraseste batrnul tata n timp ce acesta doarme. Ajunsa la poarta palatului, simte o dorinta nestavilita de a mai vedea nca o data pe acela care i-a dat zile. Rusinata de ea nsasi, tinndu-si respiratia, se rentoar ce si patrunde n camera batrnului, se pleaca peste el, i saruta parul alb, scoate u n tipat sfsietor pe care batrnul l ia drept glasul visului si revine la iubitul ei care o asteapta n port si care o duce aproape lesinata pe bordul vasului sau, con struit de Minerva. Medeea priveste trista cum dispare n negura linia tarmului natal, cum se pierd n d epartare malurile patriei sale. ntelege acum ca a parasit Asia pentru Europa, tatal pentru sot, trecutul pentru v iitor. Aceasta a doua parte a poemului fu cantata cu atta nflacarare, nct toate femeile asc ultau cu cea mai mare emotie. Acteea, ca si Medeea, stapnita de fiorii dragostei, cu ochii atintiti, cu buzele strnse, cu rasuflarea nceata, parea ca asculta povestea propriei sale existente, c a priveste un spectacol minunat care-i nfatiseaza n acelasi timp trecutul si viitorul. Astfel, n momentul n care Medeea, cu sufletul sfsiat de durere, saruta pentru ultim a data pletele tatalui sau, tnara corintiana se pleca peste Amicles si-si sprijin i capul pe umarul sau. Triumful lui Lucius fu desavrsit: la prima ntrerupere a poemului fusese aplaudat f urtunos. Acum, din toate partile se auzeau strigate de bucurie si freamat de pre amarire; numai el putu sa puna capat acestei izbucniri de entuziasm, atunci cnd si relua lira pentru a cnta ultima parte a poemului. Dar trebui sa-si schimbe din nou instrumentul: acum nu mai avea sa descrie drago stea voluptuoasa si nici triumful iubitului asupra razboinicului, ci nerecunosti nta omeneasca, gelozia femeii, asadar, o patima vijelioasa, razbunatoare, ucigat oare, sentimente pe care nu le putea exprima dect lira doriana. Medeea se afla pe bordul vasului vrajit. Se opreste n Phiacia si se ndreapta spre Iolchos unde are de ndeplinit o datorie sfnta: sa ntinereasca pe batrnul tata al lui Jason. Apoi ajunge, la Corint, unde iubitul o paraseste pentru a se casatori cu Creusa, fiica regelui din Epir. O sotie geloasa avea sa nlocuiasca acum o iubita credincioasa. Ea mbiba o rochie cu cea mai puternica otrava si o trimite logodni cei care o mbraca fara nici o frica, n timp ce aceasta moare chinuita n fata necred inciosului Jason, Medeea si ucide propriii copii pentru a nu pastra nici o aminti re din vremea ct i-a fost amanta lui Jason si dispare ntr-un car dus de balauri nar ipati. La aceste cuvinte care puneau n seama mamei aceasta fara-de-lege, corintienii se simtira mndri. Aplauze, strigate, tropote se auzira de pretutindeni, dar pe deasupra tuturor ra zbatea glasul majestuos al castagnetelor care, pentru teatrul grec, nfatisau entu ziasmul suprem. ... Cntaretul nu fu rasplatit numai cu coroana de maslin pregatita de proconsul, ci si cu o ploaie de flori si coronite aruncate de femei n mijlocul teatrului. Sar fi putut crede chiar ca Lucius va fi nabusit de aceste flori, dar el, nepasato r, ca si cum s-ar fi asteptat la un asemenea triumf, cauta din ochi, printre toa te acele femei, pe cea datorita farmecului careia cntase. O zari aplecata peste umarul lui Amicles, aproape lesinata de emotie si purtnd pe cap coronita de flori. Tnarul o privi cu ochi att de dragastosi, ntinse spre ea brate att de rugatoare, nct A cteea, ducnd mna la cap, si desprinse coronita, dar neavnd puterea de a o arunca pna la picioarele iubitului, o lasa sa cada n mijlocul orchestrei si plngnd de ciuda, s e arunca n bratele tatalui sau. A doua zi de dimineata, o corabie aurie plutea pe undele azurii ale golfului Cor int. Era asemanatoare cu vechiul "Argo", caci ca si el, ducea spre zari necunosc ute o alta Medee necredincioasa fata de tatal si de tara sa. Era Acteea care, aplecata pe umarul tnarului roman, privea cum dispar n zare munti i Citerionului, la poalele carora se afla Corintul. Ea ramase astfel pna cnd totul disparu n zare. Cnd nimic nu se mai vazu, cnd totul fusese nghitit de departarea ne miloasa, Acteea, ntr-un ultim suspin, lesina si cazu la picioarele lui Lucius. Capitolul VI Cnd fugara si reveni n simtiri, se afla ntr-o cabina a corabiei. Lucius era lnga ea s i-i sustinea capul cu parul despletit. n celalalt colt, tigroaica, culcata pe un covor de purpura brodat cu aur, dormea un somn netulburat. Se lasase noaptea. Prin deschizatura tavanului se putea zari cerul minunat al Io niei, presarat cu stele scnteietoare. Vasul se legana usor pe valurile spumoase; toata natura parea att de linistita si de nmiresmata, nct Acteea crezu un moment ca nu-si parasise valul de fecioara. Lucius pndea orice miscare a ei si atunci cnd observa ca iubita sa se trezise, poc nind din degete, chema o sclava. Aceasta intra numaidect, tinnd n mna un bastonas de ceara ncalzita si aprinse cu el l ampa de bronz de la picioarele patului.De ndata ce sclava aparuse, Acteea si tintise privirile asupra ei si o urmarise cu o curiozitate din ce n ce mai mare: o vedea pentru prima oara si totusi, ea nu-i era necunoscuta. ntr-adevar, trasaturile fetei sale i trezeau amintiri apropiate, cu toate acestea nu putea sti cine e. Felurite gnduri se ciocneau n mintea corintienei care, neputnd suporta greutatea lo r, nchise ochii si ncerca sa adoarma iarasi. Lucius facu un semn sclavei sa ramna n cabina pentru a veghea somnul Acteei, iar e l iesi pe punte. Sclava, ramasa singura cu Acteea, o privi cu multa tristete, ap oi se culca pe covorul de purpura pe care era ntinsa Phoebe si-si sprijini capul pe grumazul tigroaicei. Strnita n odihna ei, fiara deschise un ochi scnteietor si salbatic, dar recunoscnd o prietena, n loc s-o pedepseasca pentru ndrazneala ei, o linse pe mna si se culca d in nou, nepasatoare. Se auzea o melodie naltatoare care venea dinspre celalalt capat al corabiei: era acelasi cnt pe care Acteea l auzise n momentul n care vasul acostase n portul Corintu lui. De asta data nsa, tacerea si ntunecimea noptii i mprumutau misterul si farmecul lor. Curnd nu se mai auzi dect o singura voce. Lucius cnta o rugaciune nchinata lui Neptu n. Acteea recunoscu aceleasi intonatii pe care le auzise cu o zi mai nainte si ca re o impresionasera att. Sunetele erau asa de armonioase nct s-ar fi putut crede ca sirenele iesisera n ntmpinarea vasului lui Ulyse. Robita de ncntarea acestei melodii, Acteea redeschise ochii obositi si privind ste lele de pe cer, uita, ncetul cu ncetul orice remuscare si nu se mai gndi dect la iub itul ei. Ultimele ecouri ale lirei si ale acelui glas minunat se pierdusera de mult n tain a noptii, dar Acteea mai asculta nca. ntr-un trziu si pleca ochii si zari din nou pe tnara fata. Ca si stapna sa, aceasta parea stapnita de un farmec ciudat. Privirile lor se ntlnir a. Acteea si dadu din nou seama ca mai ntlnise si nainte acesti ochi tristi. Corintiana facu un semn cu mna. Sclava se ridica. Dupa un minut de tacere, Acteea fu cea care vorbi mai nti: - Cum te numesti? ntreba ea cu glas scazut. - Sabina, raspunse sclava. Acteea tresari la auzul acestui cuvnt, caci si vocea, ca si figura tinerei roabe, i pareau cunoscute. Numele nsa nu-i trezea nici o amintire. - Din ce tara vii? Continua Acteea. - Am parasit-o la o vrsta att de mica, nct nici nu mai pot spune ca am vreo patrie. - Cine este stapnui tau? - Ieri am ascultat de Lucius. Azi sunt nchinata Acteei. - i apartii de mult? - De cnd ma stiu. - Si... fara ndoiala ca-i esti foarte credincioasa? - Ca o fiica tatalui sau. - Vino atunci lnga mine; sa vorbim despre el. Sabine se supuse. n ochii ei se citea nsa o mpotrivire vadita. Acteea, socotind-o d rept frica, cuprinse mna sclavei ca pentru a o linisti. Dar mna ei era ca marmora. Totusi, ascultnd de chemarea stapnei sale, cazu, mai mult dect se aseza, pe scaunu l pe care i-l ntindea Acteea. - Nu crezi ca te-am mai vazut vreodata? - Nu, nu cred, murmura Sabina. - Nici pe stadion, nici la circ, nici la teatru? - Nu am parasit niciodata corabia. - Si nici n-ai venit sa privesti izbnzile lui Lucius? - Sunt obisnuita cu ele. Tacerea urma dupa aceste ntrebari si raspunsuri schimbate, de o parte cu o curioz itate crescnda, iar de cealalta parte cu dispret nestavilit. Sentimentele Sabinei erau att de fatise, nct nici chiar Acteea nu s-ar fi putut nsel a asupra lor. - Asculta, zise tnara corintiana, mi dau seama ca ai suferi foarte mult daca ai sa fii nevoita sa-ti schimbi stapnui; de aceea, i voi spune lui Lucius ca nu vrei sa-l parasesti. - Pentru numele lui Dumnezeu! Sa nu faci asta, striga sclava cu glas tremurator. Cnd Lucius porunceste ceva, trebuie sa i te supui. - Mnia sa e oare att de nfricosatoare? Mai ntreba Acteea surznd. - ngrozitoare, raspunse Sabina. Rostise acest cuvnt cu atta frica nct Acteea se nfiora . - Si totusi, adauga Corintana, cei care l nconjoara i sunt foarte multi credinciosi : iata, nu mai departe acest Sporus. - Sporus... murmura sclava. Acteea ramase tacuta acum si aducea bine aminte: Sabina semana cu Sporus. Era uim ita chiar ca nu descoperise acest lucru dect att de trziu. Cuprinse din nou minile s clavei si privind-o n fata o ntreba: - l cunosti pe Sporus? - Este fratele meu, bigui copila. - Dar unde este acum? - A ramas la Corint. Usa se deschise si tnarul roman aparu n prag. Acteea, care mai tinea nca minile Sabi nei ntr-ale sale, simti ca un fior de spaima strabatu trupul tinerei sclave. Luci us atinti o privire patrunzatoare asupra lor. Apoi, dupa un minut de tacere, se adresa Acteei: - Iubita mea nu vrei sa profiti de rasaritul soarelui pentru a respira aerul pro aspat al diminetii? Cu toate ca vorbirea lui era linistita si duioasa, un sunet straniu si strident vibra n fundul acestui glas pe care Acteea l auzea pentru prima oara. Sufletul sau fu cuprins de o groaza instinctiva. Lua ntrebarea drept ordin si se pregatea sa nu raspunda, ci sa se supuna. Dar puterile sale se mpotrivira vointei si cu sigur anta ca ar fi cazut gramada daca Lucius nu ar fi sprijinit-o. Se simti ridicata de bratele vnjoase ale iubitului si tremurnd, desi nu-si dadea s eama de cauza spaimei sale, se lasa condusa de el. Nu rostea nici un cuvnt si tin ea ochii nchisi, ca si cum calea ei avea sa ajunga la o prapastie. Cnd se afla pe puntea corabiei, se simti nviorata. Briza marii era racoroasa si ad ucea parfumul unor flori suave. Lucius nu o mai cuprindea n bratele sale. Ea desc hise ochii. Era culcata ntr-un hamac cu ochiurile de aur, asezat spre pupa si fixat ntr-o part e de catarg, iar n cealalta de o coloana sculptata ce-l sustinea. Lucius, rezemat de catarg, statea n picioare lnga ea. n timpul noptii, corabia, mpinsa de un vnt prielnic, iesise din golful Corintului s i ocolind capul Elis, naviga acum ntre Zacint si Cefalonia. Soarele se ridica n spatele acestor insule, iar primele lui raze aureau crestele muntilor care le desparteau n doua. Atunci se ntoarse spre Lucius si-l ntreba: - Suntem nca n Grecia? - Da, raspunse acesta, iar miresmele care vin pna la noi sunt cele ale trandafiri lor din Samos si ale portocalilor din Zacint. Iarna nici nu exista pentru acesta doua surori care se deschid la soare ntocmai ca nvelisurile Sorilor. Frumoasa mea Acteea doreste sa poruncesc sa i se cladeasca cte un palat n fiecare din aceste insule?... - Lucius, ntrerupse Acteea, ma nspaimntati cte odata, facndu-mi astfel de fagaduieli pe care numai un Zeu le-ar putea respecta. Cine esti si ce ascunzi? Esti Jupiter ? Te temi ca nu cumva, daca mi te-ai nfatisa n adevarata ta splendoare, sa fiu mis tuita de fulgerul acela nemilos? - Te nseli! Nu sunt dect un biet cntaret caruia unchiul sau i-a lasat toata averea cu o singura conditie: sa-i poarte numele. Singura mea forta sta n dragostea mea si simt ca ea e att de puternica nct, n numele ei m-as ncumeta sa ndeplinesc chiar si muncile lui Hercule. - Asadar, ma iubesti? ntreba tnara femeie. - Da, lumina ochilor mei! Raspunse Lucius. Romanul rostise aceste cuvinte cu atta caldura si adevar, nct corintiana ridica mna spre cer ca pentru a-i multumi pentru fericirea sa. n acest moment, ea uitase tot ul: regretele si remuscarile se departau de sufletul sau tot asa dupa cum patria ei disparea la orizont.Navigara astfel pe o mare albastra si sub un cer azuriu, timp de vreo sase zile. n cea de a saptea, zarira ndepartare orasul Lecri, ridicat de soldatii lui Ajax. Ocolind promotoriul lui Hercule, patrunsera n strmtoarea Siciliei, depasind la stng a defileul Mesinei si vechea Znele, cetatea cu portul ncovoiat ca o potcoava, iar la dreapta Regium, caruia tiranul Denis i ceruse o femeie si acesta i-o daduse pe fata calaului. ndreptndu-se spre Charybda si Scylla, si luara ultimul ramas bun de la Marea Ionica si patrunsera n cea Tireniana, luminata de vulcanul Stromboli, vesnicul far al M editeranei. Mai calatorira ? cnd cu ajutorul pnzelor, cnd cu cel al vslelor ? alte cinci zile, z arind pe rnd, insula Helea, lnga care se odihnea n somnul de veci Palinurus, Poestu m si cele trei temple ale sale, Capri cu maretele sale palate. Patrunsera apoi ntr-un golf minunat, n fundul caruia se ridica Neapole, aceasta mnd ra fiica a Greciei, sclava Romei, zidita nepasator la picioarele Vezuviului, str ajuita la dreapta de Herculanum, Pompei si Stabbia, care douazeci de ani mai trzi u aveau sa dispara sub un prjolitor mormnt de lava, iar la stnga de Puteoli si de p odul sau urias, de Baia, att de temuta de Propertiu si de Boles care, n curnd va fa ce vestit patricidul lui Nero. Mult nainte de a fi ajuns n port, Lucius porunci sa se schimbe pnzele albe ale cora biei cu pnze de purpura si catargul sa fie mpodobit cu coroane de lauri; fara ndoia la, acest semnal vestea victoria. ntr-adevar, putin timp dupa ce aceste semne distinctive fura arborate, se observa o mare neliniste n port, o multime de oameni iesiti n ntmpinarea corabiei. Aceasta patrunse n rada n mijlocul cntecelor navigatorilor si n aplauzele multimii. Un car l a care erau nhamati patru armasari albi, astepta. Lucius, nfasurat ntr-o mantie de purpura, mpodobita cu o hlamida albastra mprejmuita cu beteala aurie, purtnd pe cap coloana olimpica de maslin, iar n mna pe cea pitic a de aur, se urca n acest car. Apoi, printr-o spartura facuta n zidul cetatii, el patrunse n oras ca un adevarat cuceritor. Pe tot cuprinsul drumului fu sarbatorit si aclamat. La Fondi, un batrn de vreo sa izeci si cinci de ani, pe nume Galba, a carui familie era tot asa de batrna ca si Roma si care, dupa razboiul din Africa capatase trei "sacerdotii", i pregatise n iste jocuri minunate si-i iesise nainte pentru a i le nmna el nsusi. Acest gest, din partea unui om att de nsemnat, uimi mult multimea care nconjura car ul nvingatorului si care crestea la fiecare minut. Se povesteau lucruri minunate despre acest batrn. Pe cnd unul din stramosii sai aducea un sacrificiu zeilor, un uliu se napustise a supra victimei, i spintecase pntecele si furndu-i maruntaiele se cocotase ntr-un ste jar. I se prezisese atunci ca unul din urmasii sai va fi mparat. Se spune chiar c a acest urmas era Galba. ntr-o zi, pe cnd venise mpreuna cu alti tineri de vrsta sa sa se nchine naintea lui Oc tavian, mparatul, mngindu-l pe obraz, i spusese: - Si tu, copilul meu, vei avea parte de puterea mea. Livius l iubise att de mult nct i lasase la moartea sa o mostenire cam de cincizeci de mii de sesterti pe care ns a Tiberius o redusese la cinci mii. Si poate ca ura acestuia nu s-ar fi oprit ai ci daca magul sau nu i-ar fi spus ca Galba nu va domni dect la batrnete. - N-are dect sa traiasca, spusese el atunci, caci viata lui nu ma stinghereste de loc. Tiberiu murise, Claudiu si Caligula domnisera, Nero era mparat, iar Galba avea ap roape saizeci si cinci de ani si nimic nu vestea ca va ajunge pna la cea mai mare putere. Totusi ? contrar urmasilor lui Tiberiu care erau din ce n ce mai uniti ? din mome ntul acestei preziceri purta ntotdeauna, chiar si n timpul somnului, legat de gt pr intr-un inel, un pumnal si nu iesea niciodata fara sa aiba la el vreun milion de sesterti; aceasta pentru cazul n care ar fi trebuit sa fuga de lictori sau sa cu mpere pe ucigasi. ... nvingatorul petrecu doua zile la Galba. Aici, Acteea fu martora unor masuri de prevedere pe care le lua Lucius si despre temeiul carora nu-si putea da seama; soldatii care formau garda triumfatoruluivegheau noaptea n jurul camerei stapnului lor, ba chiar Lucius, nainte de a se culc a, si punea sabia lnga pat. Acteea nu pricepu rostul acestor fapte, mai putin nca motivul care-l ndemna pe Luc ius n fiecare dimineata sa o sfatuiasca sa plece. si dadea nsa seama ca-l ameninta un mare pericol. n sfrsit, a treia zi, Lucius parasi Fondi si urmnd drumul sau triu mfal printre cetatile ale caror ziduri le trecea, ajunsese pe muntele Albano n fr untea unui cortegiu ce parea mai mult armata unui satrap dect alaiul unui nvingato r. Ajunsa n vrf, Acteea scoase un strigat de uimire si de admiratie: la capatul caii Appia, zarise mndra si stralucitoarea Roma. ntr-adevar, tnara corintiana putea privi acum cetatea n toata maretia ei. Calea Appia ? regina drumurilor ? era cea mai frumoasa si cea mai nsemnata, caci pornind de la Marea Tireniana, strabatea Apeninii, traversa Calabria si ajungea pna la Adriatica. De la Albano si pna la Roma, ea servea drept sosea de plimbare si potrivit obicei ului celor vechi care credeau ca moartea nu este dect o odihna si cautau pentru l inistea lor vesnica locurile cele mai pitoresti, era marginita de o parte si de alta de minunate morminte printre care se distingeau mai ales cel al lui Ascaniu s, prin vechimea lui, cel al lui Horatius, prin amintirea vitejiei lui, cel al l ui Ceciliu Metellus, prin maretia lui mparateasca. Toata calea aceasta serpuita era plina de curiosi veniti n ntmpinarea lui Lucius, u nii n care trase de magarusi adusi din Spania si avnd hamuri de purpura, altii cul cati pe litiere purtate de cte opt sclavi si nconjurate de oameni n mantii. Primii erau precedati de cavaleri numizi care ndepartau multimea, ceilalti goneau cini cu zgarda de argint. De ndata ce primii dintre ei zarira pe nvingatori, vestira prin strigatele lor, re petate din gura n gura, tot orasul. n acelasi moment, la porunca unui ostean care pornise n galop, multimea se apropiase de cele doua margini ale drumului, care ? larg de cincisprezece metri ? nlesnea trecerea triumfatorului ce se ndrepta n goana spre oras. Cu un kilometru naintea portilor cetatii, astepta un escadron de soldati alcatuit din cinci sute de oameni ce naintau n fruntea cortegiului. Dar nici nu facura cin cizeci de metri ca Acteea observa ca potcoavele cailor erau de argint si ca ele fiind rau batute, se desprindeau si ramneau pe sosea. Iar poporul, pentru a strnge aceste potcoave, se arunca, deseori chiar sub copitele cailor. Carul victorios intra n oras n mijlocul aclamatiilor multimii. Acteea nu ntelegea n imic dar se lasa cstigata de aceasta betie. Adesea, numele de Caesar era mpreunat celui al lui Lucius. Trecea pe sub arcuri de triumf si prin mijlocul strazilor c e respirau miresme de flori. La fiecare cotitura, batrnii nchinau sacrificii zeilor Lari. Strabatura cele mai frumoase parti ale orasului, traversara marele circ si se ndr eptara spre Capitoliu, neoprindu-se dect n fata templului lui Jupiter. Lucius cobor din carul sau si urca cu pas vioi scarile de marmora. Preotii l astep tau la intrarea n sfntul lacas si-l ntovarasira pna la statuia Marelui Zeu. Aici, de puse la picioarele lui cele trei coroane pe care le cucerise si, lund un cutit, s apa pe o tablita de aur, ntinsa de Marele Preot, urmatoarea inscriptie: "Lucius D omitius Claudius Nero nvingator la lupte, la ntrecerile de care si la cnt, nchina ac este trei coroane lui Jupiter, cel prea bun si prea mare". n mijlocul aclamatiilor multimii, se auzi un strigat, sfsietor: Acteea recunoscuse ca iubitul ei nu era un biet cntaret, ci nsusi mparatul. Cu toata betia triumfului sau, mparatul nu o uita pe Acteea. De abia si revenise a ceasta din emotia pricinuita att de numele ct si de titlul iubitului ei, ca doua s clave libiene se ndreptara spre ea si n numele lui Nero o rugara sa le urmeze. Act eea asculta orbeste, fara sa ntrebe macar unde voiau sa o duca; att de nspaimntata e ra la