59

Bucovina Forestierã XIII, 1-2. Comentarii

Motivul codrului în poezia lui Mihai Eminescu

Simbioza istorică dintre codru şiexistenţa poporului român a fost exprimatăîn zicala “codrul-frate cu românul”,dar şi în expresia “frunză verde, foaieverde” din poezia noastră populară, rea-lităţi incontestabile ale spiritualităţii româ-neşti.

Lirica eminesciană evidenţiază pregnantimaginea codrului. Un vers al poetuluispune: “Al meu suf let e înfrăţ i t cucodrul”, investindu-l astfel cu puterea deneegalat a geniului său. Imaginea codrului is-a furişat şi sedimentat în suflet încă decopil - “f i ind băiat păduri cutreie-r am”, întrucât impresiile cele maiputernice, şi care se ţin minte sunt aceleadobândite în copilărie:

“Unde eşti, copilărie,Cu pădurea ta cu tot ?”Încă de la primele afirmări poetice,

tânărul poet a cântat meleagurile natale:“Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioarăScăldată în cristalul pârăului de-argint,Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:A codrului tenebră, poetic labirint (...)”

aşa cum va repeta şi mai târziu în poezia“Codru şi salon”. Oricum, în poezia “Dinstrăinătate” (1866) e amintit codrul defoioase de la Baisa, din preajma Ipoteştilor -Botoşani, valea cu pârăul Drăzlencăi,dealurile din împrejurimi: Dealul Pădurii, alHaraminului şi al Crucii, unde GheorgheEminovici - tatăl - avea o stână, aşa încât

“satul ş i pădurea creşteau în jurullu i , îmbrăca te în l egendă , cuoamen i ca re în ges tu r i l e ş i î ncuvintele lor făceau să t ră iască omitologie întreagă” (D. Popovici). Cuintermitenţe, acestea îl vor chema şi maiapoi. E vorba de chemarea pământului na-tal, de satul din suflet.

În lirica sa, el cântă natura cu un accen-tuat sentiment al iubirii, încât nu ştim undeîncepe sentimentul naturii ori al iubirii, atâtde puternic a sudat sentimentele.

Frecvenţa codrului e mare în poezia sa,natura având semnificaţii multiple: o naturăcadru, martoră, ocrotitoare, liman al liniştiişi singurătăţii, participantă activă la durerileşi bucuriile inimii omeneşti, o natură erou.

În “Floare albastră”, iubita îşi cheamăperechea în codru:

”Hai în codrul cu verdeaţă,Und'-isvoare plâng în vale (...).”Blanca din “Făt-Frumos din tei”, sortită

mănăstirii, fuge în plin codru, trecând călareîn goana calului, fulgerând lumini, iarperechea de îndrăgostiţi se pierde în umbracodrilor. Codrul bătut de gânduri din “Do-rinţa” îi adoarme la sânul lui:

“Adormind de armoniaCodrului bătut de gânduri,Flori de tei deasupra noastrăOr să cadă rânduri-rânduri.”În poemul “Călin (File din poveste)”,

luna ca o vatră de jeratic rumeneşte

Graţian Jucan

străvechii codri. Voinicul din poveste avenit din lume, coborând “pe po t i cadinspre codri”, într-o adevărată feerie anaturii, să-şi sărbătorească nunta cufrumoasa fată de împărat:

“De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint?Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,Care ţine-n a lui mână gingaşei mirese.”La nunta lor, participă soarele şi luna,

zmei, împăraţi şi-mpărătese, feţi-frumoşi,cititorii de zodii şi Pepelea şăgalnicul,personificarea spiritului glumeţ alromânului din basme. Alături de aceastănuntă împărătească, poetul a zugrăvit şinunta insectelor, a goangelor pădurii, pentru“a semnala chiar măreţ ia natur i i înminiatură” (G. Călinescu).

Înnebunit de durere, Arald, din celălaltmare poem de lungă respiraţie, “Strigoii”, azburat pe un cal negru până când a ajuns“la poala de codru-n munţi i vechi”,unde îşi avea sălaşul magul bătrân şi păgân,care - “pe-a codri lor pot ică” - pleacăîmpreună cu acesta la domul de marmurăneagră, ca prin vrăji să i-o readucă în viaţăpe Maria, regina dunăreană. Bătrânul, alb şiblând, poate face din piatră aur, din îngheţvăpaie, poate închega apa-n sânge, dinpietre foc să saie. El poate face ca înîntreaga fire să fie “ninsoare, fulger,gheaţă , vânt arzător de vară”. Un sin-gur lucru, pare a ne sugera poetul, nu poateface magul: nu poate opri inima să iubească.Poemul ilustrează, de altfel, că o dragosteadevărată n-o poate înfrânge nici hotarulmorţii. Sufletul poetului ardea în acest timpîn vâlvătaia dragostei pentru VeronicaMicle. El s-a regăsit în motivul codrului,înveşmântat în haina lui Arald, şi pentru a-lînţelege cităm versurile:

“Eram un copilandru. Din codri vechi de bradFlămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,(...)

Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad !”“Împărat slăvit e codrul.”

el e Măria Sa, în mijlocul lui:“Adormi-vom, troieni-vaTeiul floarea-i peste noi,Şi prin somn auzi-vom buciumDe la stânele de oi.(...)”

”-O, priviţi-i cum viseazăVisul codrului de fagi!Amândoi ca-ntr-o povesteEi îşi sunt aşa de dragi!”Aici, de data aceasta în “Povestea

teiului”, îşi are loc idila aceleiaşi Blanca,când luna luminează calea îndrăgostiţilorspre inima codrilor, acompaniaţi de sunetulcornului.

Sora viselor noastre, o adevărată zână apădurii, e aşteptată în “Freamăt de codru”,iar în “Revedere” stau faţă-n faţă veşniciacodrului cu vremelnicia omului. Poezia seîntemeiază pe un dialog între poet şi codru,dar e construită pe o antiteză, subliniind unspecific sufletesc - doina şi un specificgeografic - Dunărea. Codrul eminescian sesustrage timpului şi rămâne în eternitate.Prototipurile universului sunt statice:

“Marea şi cu râurile,Lumea cu pustiurile,Luna şi cu soarele,Codrul cu isvoarele.”Natura nu e peisaj, ci existenţă, iar poe-

tul cântă, de altfel, o natură mitică.“Român i i - s c r i a poe tu l - au

f o s t p o p o r d e c i o b a n i ( . . . ) ; d ea c o l o m u l t e l e t i p u r i f r u m o a s e( . . . ) ; d e - a c o l o c u m i n ţ i ar omânu lu i , c a r e c a c ioban a avu tmu l t ă v r eme ca s ă s e ocupe des ine î n s uş i , d e aco lo s im ţămân tu ladânc pen t r u f r umus e ţ i l e na tu r i i ,p r i e t en i a l u i cu cod r u l , cu ca lu lf r u m o s , c u t u r m e l e b o g a t e , d eaco lo poveş t i , c ân t ece , l egende ,c - un cuvân t , de aco lo un popo rp l i n d e o r i g i n a l i t a t e ş i d e - o

60

Bucovina Forestierã XIII, 1-2 Comentarii

feciorească putere formată pr intr-omuncă plăcută , fără t rudă ( . . . ) .”

În bătălie, în “Scrisoarea III”:“Numa-n zarea depărtată sună codrul de ste-jari(...).... Ce mai freamăt, ce mai zbucium !Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium(...).”Nu numai codrul, ci natura întreagă

devine pavăză, scut al apărării ţării. Codrule participant activ în luptă, e erou. Poetulslăveşte codrul, adevărat împărat, crai şivoievod, ce protejează întreaga natură, ca săînflorească şi să rodească, căci el nu enumai cadru, motiv ori mit, ci şi simbol.Falnicii oşteni ai lui Mircea cel Bătrân nus-au luptat numai pentru apărarea,independenţa şi libertatea ţării, ci şi pentrulinişte şi pace, pentru că numai în pacedragostea poate înflori:

“Te-am ruga, mări, rugaSă-mi trimiţi prin cinevaCe-i mai mândru-n valea Ta:Codrul cu poienileOchii cu sprâncenele (...)” La care răvaş de dragoste, în alt poem,

poetul răspunde şi face din codru unadevărat mit:

“Dar să ştii, iubite frate,Că nu-s codru, ci cetate (...),”

fortăreaţă inexpugnabilă împotriva duşma-nilor ţării.

Memorialistul Paul de Alep, în călătoria-ipe la noi, a notat cuvintele lui Vasile Lupu:“Drep t cas te le ş i fo r tă re ţe avemaceşt i munţi ş i păduri , împotr ivacărora n ic i un duşman nu poa tebirui .”

Din pricina vicisitudinilor timpului,exploatarea crâncenă a pădurilor, l-a făcutpe poet să critice, să denunţe şi să acuze:

“Îşi dezbracă ţara sânul,Codrul - frate cu românul -De secure se tot pleacăŞi izvoarele îi seacă.”La sunetul cornului, adevărat semnal de

luptă, lui Ştefan cel Mare îi “vin codri-n

ajutor . . .” Cătălina din “Luceafărul” îşicheamă vechea dragoste:

”Cobori în jos, luceafăr blândAlunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gând,Norocu-mi luminează!”

“El tremură ca alte dăţiÎn codri şi pe dealuri (...).”

“Codru-şi bate frunza lin”, în sunetulmelancolic al cornului, în “Peste vârfuri”,iar în “Somnoroase păsărele”, “codru lnegru tace”, pentru ca în “Lasă-ţi lumea”tânguiosului bucium să-i răspundă “codrulverde fermecat ş i dureros”.

Codrul e simbolul forţei şi al veşnicieidatorită vitalităţii lui de neînvins. În acestcontext, semnificativă rămâne poezia “Cete legeni”. Legănatul nu e din pricina vântu-lui sau a ploii, ci din pricina treceriitimpului. Poezia a luat naştere pe bazamotivului şi a versurilor din tezaurulfolcloric bucovinean şi ardelean,contribuind astfel la îmbogăţirea liriciieminesciene. Ea exprimă propriile-igânduri, poetul regăsindu-se în motivulcodrului, simbol al puterii, încât pare aspune: şi eu am fost puternic, atâta vremecât am cântat.

Asemenea codrului personificat, părăsitde păsări - cântăreţii lui, care-i duc departegândurile şi norocul - şi poetul, dacă nucântă, rămâne sufleteşte pustiit:

“Şi cu doru-mi singurelDe mă-ngân numai cu el!”“La mijloc de codru” înfăţişează de-

simea acestuia. Numai în luminişul uneipoieni, lângă baltă, elementele telurice -păsările, dar şi cosmice - luna, soarele şistelele, îşi reflectă în oglinda apei imaginile.Şi tot acolo vine şi iubita, de frumoasă ce-i,să-şi admire chipul în aceeaşi oglindă aapei.

“Mai am un singur dor” (cu toate vari-antele) e testamentul eminescian, în care lamormânt şi-a dorit “ş i codrul aproape”;

61

Jucan Motivul codrului în poezia lui M. Eminescu

62

numai în Diana se întreabă:“S-auzi cum codrul frunza-şi bate,S-adormi pe verdele covor ?”,

înflorind toate din mila “Codrului, Mărie Sale.”M. Eminescu a reînviat mitul codrului,

admirându-i măreţia, dând liricii saleintense vibrări noi, adresându-i uneorichemări stăruitoare, expresie a nostalgieianilor apuşi. Vechi şi monumental, forţătelurică şi cosmică, codrul i-a răpit simţirile:

“Şi tot ce codrul a gândit cu jaleÎn umbra sa pătată de lumini,Ce spun: isvorul lunecând la vale, Ce spune culmea, lunca de arini,Ce spune noaptea cerurilor sale,Ce lunii spun luceferii seniniSe adunau în râsul meu, în plânsu-mi,De mă uitam răpit pe mine însumi.”Căci să nu uităm ce a spus poetul: “Al

meu suflet e înfrăţit cu codrul” .

Bucovina Forestierã XIII, 1-2 Comentarii

Autorul. Prof. Graţian Jucan poate fi contactatprin intermediul redacţiei.