MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

CENTRUL CULTURAL AL M.A.I.

MONITOR CULTURAL-EDUCATIV

PUBLICAŢIE SEMESTRIALĂ

Nr. I/2011

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

Bucureşti – 2011

Coordonatori:

Subcomisar de poliţie Adina MIHĂILESCU Inspector de poliţie Marius-Ciprian POP

Redactor responsabil: Comisar de poliţie Diana PETRESCU

Tehnoredactare: Coperta:

ISSN 2069-6981 ISSN-L 1583 – 6126

Lucrare elaborată de Biroul Marketing, Tradiţii şi Educaţie

Tel: 021.303.70.80/10296/10247

3

C U P R I N S

CAPITOLUL I – Tradiţii şi actualitate culturală I.1. Aniversarea lui Mihai Eminescu – „Ziua Culturii Naţionale”,

Prof. univ. dr. Angela BOTEZ, Institutul de Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru”................................................6

I.2. Anul 1918 – „Învierea Neamului“, comisar de poliţie Diana- Zamfira PETRESCU, Centrul Cultural al M.A.I......................... 12

I.3. Bucureştii la 552 ani de atestare documentară, Profesor Ionel ZĂNESCU – Muzeul Municipiului Bucureşti ....................14

I.4. Jandarmeria Rurală – tradiţie şi perspectivă, colonel Costel-Angelică GAVRILĂ, inspector general al Jandarmeriei Române.....................................................................................20

I.5. Atribuţiile serviciului pretoral în cadrul comandamentelor de unităţi şi mari unităţi. Ofiţerul de jandarmi în calitate de ofiţer de stat major, poliţist şi judecător de primă instanţă, colonel Silviu MIRICĂ, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române ..............................................................37

I.6. Consideraţii privind infracţiunea de furt în Transilvania secolului al XVII-lea, Comisar-şef de poliţie dr. Gabriel-Virgil RUSU, director adjunct Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca.............................................. 60

I.7. Pompierii artilerişti în Războiul de Independenţă, profesor muzeograf Loredana OPRICA, Muzeul Naţional al Pompierilor................................................................................70

I.8. Monumente care amintesc de eroii internelor, comisar de poliţie dr. Florin ŞINCA, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti ...............................................................78

I.9. Muzeul şi tendinţele actuale, consilier Miliana ŞERBU, Direcţia Informare şi Relaţii Publice a Ministerului Administraţiei şi Internelor ............................................................84

I.10. Contribuţia Inspectoratului General de Aviaţie la dezvoltarea aeronauticii româneşti, comandor Romeo LUPU, sublocotenent Simion-Adrian PURZA, Inspectoratul General de Aviaţie al Ministerului Administraţiei şi Internelor...................................................................................88

4

I.11. Aspecte contemporane ale ritualului nupţial, etnolog cercetător dr. Iuliana BĂNCESCU, Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bucureşti .....97

CAPITOLUL II – Dimensiuni educative II.1. Uniunea Europeană, garant al statului de drept, general

de brigadă Viorel SĂLAN, inspector-şef Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Hunedoara ..............................................111

II.2. Infrastructura critică, verigă în lanţul vulnerabilităţilor pentru mediul de securitate, general-maior dr. Neculai BONTIC, adjunct al inspectorului general al Jandarmeriei Române ..................................................................................127

II.3. Comunicarea educaţională, avocat drd. Daniela MIHALACHE....138

II.4. Educaţia permanentă şi pregătirea continuă – paradigmă a educaţiei, inspector principal de poliţie Mihaela DIMA, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova .............................149

II.5. Societatea dă o nouă dimensiune pregătirii profesionale, locotenent-colonel Carmen BĂRBULESCU, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române...........................................163

II.6. Etica şi deontologia poliţienească, comisar-şef de poliţie Ciprian TUREAC, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” Câmpina ....................................................................176

II.7. Amintiri despre viaţă sau teoria despre şansa poliţistului practician, comisar-şef de poliţie Gheorghe BOTIŞ, şeful Poliţiei Municipiului Sighetu-Marmaţiei ...................................183

II.8. Sugestii utile în abordarea diagnosticului de deficit atenţional/hiperactivitate, psiholog clinician principal dr. Corina-Mihaela ZAHARIA, Institutul de Studii pentru Ordine Publică ......186

CAPITOLUL III – Univers poetic ................................................195 CAPITOLUL IV – Calendar cultural 2011 ..................................200

CAPITOLUL I

TRADIŢII ŞI ACTUALITATE CULTURALĂ

6

I.1. ANIVERSAREA LUI MIHAI EMINESCU – „ZIUA CULTURII NAŢIONALE”

Prof. univ. dr. Angela BOTEZ,

Institutul de Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru”

Camera Deputaţilor a adoptat pe 16 noiembrie 2010 un

proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit zi a Culturii Naţionale.

Iniţiatorii proiectului susţin că există precedente pentru această sărbătoare şi în alte ţări europene. Astfel, în Spania, ziua culturii a fost fixată de ziua morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, de ziua de naştere a lui Luis de Camoes. Mai mult, autorităţile din Moldova au hotărât deja ca ziua de naştere a lui Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naţionale.

În expunerea de motive a iniţiatorilor proiectului s-a arătat faptul că „în Italia, de ziua lui Dante, în toate oraşele italiene, au loc serbări publice, lecturi din opera lui, dezbateri publice, târguri de carte etc.”

„Ziua Culturii Naţionale” va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional, au spus, de asemenea, iniţiatorii proiectului.

Pentru prima dată, poetul Mihai Eminescu a fost sărbătorit la 161 de ani de la naşterea sa, prin organizarea, la 15 ianuarie 2011, a Zilei Culturii Naţionale.

Sub aceste auspicii, Academia Română a organizat, sâmbătă, 15 ianuarie 2011, în Aula prestigiosului for de cultură, manifestarea „Ziua lui Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naţionale”, desfăşurată în colaborare cu Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi Biblioteca Academiei

7

Române. Evenimentul de la Academie a reunit, „într-o ceremonie specială”, alături de membrii Academiei Române, cercetători, profesori universitari şi alţi oameni de cultură.

În cadrul sesiunii solemne, reprezentanţi ai conducerii Academiei Române care au abordat problematica din domeniile pe care le reprezintă – cultură şi istorie, limba română, ştiinţă şi literatură.

Dezbaterea a fost precedată de vernisajul expoziţiei „Donaţia George Oprescu” în sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Academiei, în cadrul căreia a fost prezentată o selecţie din obiectele donate de acest membru de onoare al Academiei, printre care cărţi şi picturi valoroase. George Oprescu (1881–1969) a fost un istoric, critic, colecţionar român, membru de onoare al Academiei Române (1948), profesor al Academiei de Belle-Arte, membru corespondent al mai multor academii străine.

„Trebuia să apară această lege, pentru că ea există în structura democraţiilor europene, în ţări precum Spania, Portugalia, Italia. Ele îşi leagă numele de un mare scriitor, şi această zi este o zi a culturii naţionale. Şi dacă în Spania această zi este legată de numele lui Cervantes, în Portugalia de numele poetului lor naţional, Camoes ş.a.m.d., noi am gândit-o şi s-a acceptat ca ea să fie legată de ziua lui Eminescu, 15 ianuarie, declarată Ziua Culturii Naţionale”, a declarat fostul preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion.

„Cum publicăm dicţionarele, tratatele privind istoria noastră, ce trebuie să facem pentru a fi mai bine cunoscuţi în Occident, mai ales prin faptele noastre de cultură toate acestea pot fi discutate în ziua de 15 ianuarie, vorbind, în acelaşi timp, şi de Eminescu, pe care românii îl consideră poetul lor naţional”, a mai spus academicianul Eugen Simion.

Ţinem să mai menţionăm dintre numeroasele manifestări destinate Zilei Culturii Naţionale, dar mai ales lui Mihai Eminescu, una care s-a referit la realizările filosofice ale lui Mihai Eminescu despre care se vorbeşte mai puţin, deşi ele pot fi considerate de acelaşi rang cu poezia sa.

8

Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor în principal, cu contribuţia Secţiei Filosofie, Psihologie, Teologie şi Jurnalism a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, şi Casa Editorială „Floare Albastră”, a organizat o semnificativă sărbătorire a lui Eminescu pe data de 12 ianuarie 2011.

În cadrul manifestării, au luat cuvântul: prof. univ. dr. Angela Botez, preşedinta Secţiei de Filosofie, Psihologie, Teologie şi Jurnalism, Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (tema: Locul lui Eminescu în istoria filosofiei româneşti) şi criticul şi istoricul literar, prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, decan al Facultăţii de Jurnalism a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti (tema: Publicistica lui Eminescu la revista Timpul). Din partea Casei Editoriale „Floare Albastră” a spus câteva cuvinte despre lucrările tipărite şi despre proiectele editoriale aflate în lucru directoarea acesteia, Doina Rizea. S-a vorbit şi despre locul acordat lui Eminescu în „Revista de Filosofie”. S-au recitat poezii din Eminescu şi s-au cântat romanţe pe versuri de Eminescu. A fost organizată şi o expoziţie de carte şi reviste despre Eminescu.

Redactorul-şef al „Revistei de filosofie”, Angela Botez a arătat că s-au publicat, în ultimul timp, câteva grupaje de mare interes dedicate lui Mihai Eminescu, în care apar la rubrica „Restituiri” texte semnate de Ion Petrovici, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Constantin Noica, Ion Sân-Giorgiu, care se refereau la Eminescu şi preocupările sale filosofice.

A fost republicat şi un mare fragment din Sărmanul Dionis, nuvelă de factură postmodernă a lui Eminescu, apărută în 1872. În „Revista de filosofie” nr. 1-2/2010, despre gândirea lui Eminescu au apărut studiile „Spaţiul poetic” şi „Lumi posibile”, „Eminescu şi filosofia modernă”, de Alexandru Boboc şi „Mihai Eminescu între Kant şi Schopenhauer” de Angela Botez. În numărul 5-6/2010 al aceleiaşi reviste a apărut articolul „Romantismul şi conceptul naţional eminescian” de Ion Teodorescu, iar în numărul 1-2/2011, „O chestiune de accent grafic” şi Cazul „bătrânului dascăl” din Satira I de Mihai Eminescu, semnat de Nae Georgescu.

9

În prezentările contribuţiilor lui Eminescu la filosofie şi jurnalistică s-a subliniat că numeroşi filosofi interbelici (Petrovici, Blaga, Vianu, Noica) s-au referit la determinaţiile pe care le-a dat Eminescu, pentru naşterea acelei filosofii româneşti, la care aspirăm încă şi astăzi. Preocupat de exprimarea filosofică în limba română, el este cel care a creat în mare parte limbajul filosofic modern.

Început cu Dimitrie Cantemir şi Samuel Micu, demersul creator al producerii unui astfel de limbaj atinge la Eminescu un punct de maximă realizare. A fost o fericită întâmplare aceea că limba şi spiritul filosofic german s-au potrivit cu structura mentală şi emotivitatea lui Eminescu. Procedura prin care Eminescu a adus cele mai profunde realizări ale unui Kant, Schopenhauer, Hegel în gândirea şi în filosofia românească a fost în primul rând una lingvistică. Având un deosebit interes pentru domeniul filosofiei despre care spunea că nu poate fi frecventat de oricine, el a avut dorinţa de a-i apropia limba românească.

Referirea la Kant, dar şi la Schopenhauer o face Eminescu, răspunzând la propunerea lui Titu Maiorescu de a-i crea o catedră universitară de filosofie: „Un titlu de doctor m-ar aranja cu lumea şi cu legile ei de ordine, nu însă cu mine, care deocamdată nu mă satisfac pe mine însumi”.

Într-adevăr, în aceeaşi scrisoare, poetul mărturiseşte deschis lui Maiorescu că el nu se gândise încă la „un plan hotărât de studii” şi că nu avusese timp să pătrundă toate tainele sistemului filosofic al lui Kant şi nici nu avea cunoştinţele speciale necesare spre a putea aprofunda şi înţelege gândirea lui Schopenhauer. Eminescu reduce deci propunerea lui Maiorescu la „o docenţă liberă şi privată, relativă la prelegerile asupra unui teren absolut mărginit din filosofie, de pildă, specială din aceea a lui Kant sau Schopenhauer” pe care ar fi luat-o asupră-şi după ce i s-ar fi lăsat un răgaz mai îndelungat, ca să-şi îndrume studiile şi activitatea în această direcţie.

Din această scrisoare reiese că Eminescu, cu toate prelegerile urmărite zilnic la Viena, a început abia târziu să se

10

familiarizeze cu sistemele marilor filosofi şi abia când şi-a dat seama de unilateralitatea pătimaşă cu care unii profesori – ca Zimmermann de la Viena, de pildă – tratau problemele filosofice, a renunţat să se mai conducă după profesorii săi şi să mai urmeze regulat cursurile de filosofie.

Într-adevăr, la Berlin, majoritatea prelegerilor pe care le urmează Eminescu sunt de istorie. Chiar şi doctoratul pe care îl plănuia poetul, după ce Maiorescu îi acordase ca ministru o bursă anuală, trebuia să fie unul istoric şi nu unul filosofic.

Dar scrisoarea de mai sus ne lămureşte şi cu privire la modalitatea în care Eminescu a aderat la filosofia lui Kant şi a lui Schopenhauer. Eminescu mărturiseşte că cei doi filosofi preferaţi de mai târziu „i-au intrat relativ târziu în mână” şi că, în ce-l priveşte pe Kant, influenţa nefastă a filosofiei lui Herbart l-a făcut „să se dispenseze la Viena de studiul lui Kant”. Abia după două luni de zile după începutul studiilor filosofice, se reîntoarce la activitatea sa de autodidact eclectic şi subiectiv şi îşi alege spre adâncire pe cei doi mari filosofi germani Kant şi Schopenhauer.

Fără îndoială că Schopenhauer a fost mai aproape de sufletul şi spiritualitatea lui Eminescu, prin elementul subiectiv care distinge cugetarea sa, prin pesimismul său, prin legăturile sale cu filosofia indică, prin acea „voinţă de a trăi” care stă la baza eticei sale şi mai ales prin forma literară, plină de imagini, în care filosoful îşi îmbracă gândirea.

De aceea, poate că poetul l-a cunoscut pe Schopenhauer încă înainte de sosirea sa la Viena. În orice caz, la Viena, lucrările acestui filosof devin lectura favorită a lui Eminescu şi preocuparea sa principală. El recomandă prietenilor să-l citească pe Schopenhauer, discută cu ei ideile acestuia şi nu se desparte, nici în excursiile duminicale, de cărţile lui atât de puţin proprii unei preumblări de odihnă.

Câteva versuri vesele trezesc o imagine limpede asupra interesului ce-l poartă Eminescu lui Schopenhauer: „Să mă urc în tren cu grabă, cu o foame de balaur. Între dinţi o pipă lungă. Subsuori pe Schopenhauer”.

Eminescu ni se înfăţişează cu toată independenţa de gândire atunci când îl interpretează pe Kant. Admiraţia lui

11

pentru Kant este însă întreagă şi repetatele sale tentative de a defini şi explica apriorismul kantian sunt o dovadă nu numai a pasiunii sale filosofice, dar şi a maturităţii sale de cugetare.

Relativitatea cunoaşterii noastre, aşa cum o stabileşte criticismul idealist a lui Kant, a lăsat reminiscenţe vădite şi hotărâtoare în gândirea şi opera literară a poetului. La Eminescu, ideea kantiană că nu putem cunoaşte lumea în sine devine o adevărată obsesie, completându-se, cum s-a văzut, şi cu idei schopenhauriene, care adâncesc şi mai ales plasticizează poetic această concepţie.

În Dialogurile filosofice, în unele articole, fragmente şi cugetări singulare, dar mai ales în Sărmanul Dionis şi în schiţa de nuvelă Archaeus, influenţa relativismului şi apriorismului kantian nu apare mai puţin temeinică. Mai ales în ce priveşte nuvela Archaeus, înrâurirea lui Kant atinge culmea, gândirea poetului parafrazând doar anumite idei kantiene, aceleaşi pe care le vom găsi mai târziu, prelucrate şi alambicate, în unele dintre marile sale poeme filosofice şi în proza de tip Sărmanul Dionis.

12

I.2. ANUL 1918 – „ÎNVIEREA NEAMULUI”

Comisar de poliţie Diana-Zamfira PETRESCU Centrul Cultural al M.A.I.

Act de voinţă al întregii naţiuni din vatra Daciei

străbune, Marea Unire din anul 1918, aşa cum subliniau proclamaţiile adoptate de Marile Adunări de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, a fost garanţia supremă a libertăţilor tuturor românilor, a drepturilor lor de nestingherită exprimare a opţiunilor politice, a voinţei de a-şi croi propriul viitor, potrivit aspiraţiilor şi intereselor lor fundamentale.

Fapta românilor din anul 1918 a fost receptată în epocă, drept „Învierea Neamului Românesc“.

Prin jertfa poporului român, ce s-a petrecut pe parcursul Primului Război Mondial (când trei sferturi din ţară, cu tot cu Bucureştiul, au căzut sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi, şi nevăzându-se în acel moment prea mari şanse de scăpare, cu atât mai mult realizarea Unirii tuturor teritoriilor româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi pe câmpul de luptă, şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind, taina Învierii Neamului Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou, pentru o nouă Românie.

De asemenea, Marea Unire din anul 1918 a reprezentat împlinirea unui act de dreptate istorică pe de-a întregul meritat de români, încununând neobosita lor rezistenţă în faţa vicisitudinilor şi contribuţia adusă de secole în şir la apărarea valorilor civilizaţiilor europene. Tocmai pentru acest lucru, Unirea a fost înţeleasă de contemporani, ca şi de generaţiile ce i-au urmat, ca un act istoric ireversibil, fiecare român

13

considerându-se răspunzător şi gata de sacrificiu, pentru apărarea unităţii statale.

Europa avea acum în harta sa politică, un stat independent şi suveran ale cărui frontiere erau declarate intangibile şi definitive.

Făurirea statului naţional unitar român a reprezentat, în acelaşi timp, o importantă contribuţie la stabilitatea politică a centrului şi sud-estului european, cunoscut fiind faptul, că îndelungata asuprire a unei părţi a naţiunii române în hotarele monarhiei austro-ungare, însemna menţinerea în această zonă a continentului, a unei stări de instabilitate.

În context, unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România a influenţat pozitiv raporturile din perioada interbelică între statele nou create sau întregite din zonă (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia).

Astfel, Marea Unire s-a circumscris mutaţiilor europene, făcând parte dintr-o prefacere structurală a vieţii internaţionale, care punea în aplicare principiul naţionalităţilor, dreptul la autodeterminare şi la constituirea de state libere, în frontiere etnice, în această parte a Europei.

14

I.3. BUCUREŞTII LA 552 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARĂ

Profesor Ionel ZĂNESCU

Muzeul Municipiului Bucureşti

Problema apariţiei şi dezvoltării oraşului medieval, în general, una din problemele majore ale istoriei, a constituit de multă vreme o importantă preocupare a unui larg cerc de cercetători români şi străini.

În ţara noastră, de pildă, procesul formării oraşelor medievale a fost explicat, în trecut, pe cât de variat pe atât de confuz. Şi geneza oraşului Bucureşti s-a bucurat din plin de o serie de teorii care complicau şi mai mult lucrurile, denaturând în acelaşi timp imaginea reală a procesului sus-amintit.

Teza rolului determinant pe care l-a jucat comerţul în naşterea Bucureştilor, teza „descălecatului”, extinsă şi asupra apariţiei oraşului Bucureşti, ca şi multe ipoteze, n-au fost în măsură să elucideze adevăratele cauze ale procesului de formare a oraşelor medievale, în general şi a capitalei noastre în special.

Bogatul material arheologic, rezultat în urma cercetărilor efectuate, a deschis perspective nebănuite, ducând la clarificarea genezei oraşului Bucureşti.

Este în afară de orice îndoială, că adevărata cauză a apariţiei oraşului a constituit-o manifestarea la nivelul întregii societăţi, de pe un anumit teritoriu, a procesului de separare a sferelor de producţie.

Ca atare, această lege cu caracter general, valabilă pentru apariţia oricărui oraş medieval, cuprinde: latura economică exprimată prin extinderea sferei de producţie unice – agricultură şi meşteşugari – în cadrul obştei săteşti, şi latura

15

socială exprimată prin cristalizarea şi dezvoltarea relaţiilor feudale, fără de care problema apariţiei unor drumuri de negoţ care brăzdau bazinul Argeşului – implicit şi Bucureştii – şi pe care erau purtate spre centrele de schimb o serie de produse, a avut o însemnătate crucială la ridicarea unor aşezări cu o poziţie geografică prielnică, grăbind naşterea şi maturizarea formelor de viaţă urbană.

Un rol deosebit în apariţia aşezărilor urbane l-au jucat centrele fortificate cu funcţiuni politico-administrative, reşedinţe ale unor căpetenii feudale, şi chiar domni.

Un asemenea punct fortificat a fost şi cetatea Dâmboviţei. D. Caselli, pornind de la lupta între ducele Nicolae Lackfy al Transilvaniei şi pârcălabul Dragomir-Olahul, cum îl numeşte cronicarul ungur Thuroczi, adică românul, ajunge la concluzia că „Cetatea Dâmboviţei” nu poate fi Bucureştii. Ca atare, lupta nu s-a dat pe malurile bucureştene ale Dâmboviţei, ci mult mai departe de Bucureşti, în strâmtorile munţilor, între Rucăr şi Bran.

Greşeala identificării Bucureştilor cu vechea cetate a Dâmboviţei se datorează unei cronici a lui „Ştefan logofătul Creţulescu” publicată în ziarul „Trompeta Carpaţilor” din 11 aprilie 1871. Întemeindu-se pe această cronică Grigore Tocilescu şi-a înjghebat lucrarea sa „Bucureştii sau Cetatea Dâmboviţei”, publicată în revista „Tinerimea română”.

Cert este faptul că „Cetatea Dâmboviţei” a ajuns în puterea voievozilor români ce îşi aveau scaunul de domnie la Curtea de Argeş.

„Ea fu pusă sub paza unui castelan, pârcălab, ca la 1386 era Dragomir”, cum consemnează cronica.

La sfârşitul veacului al XIV-lea vechiul burg se menţionează din nou, şi anume la 1397, cu prilejul expediţiei pe care o face Ştibor, voievodul Ardealului, în Ţara Românească, spre a da ajutor lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) împotriva rivalului său Vlad. Acesta, bătut şi fugărit, s-a închis în cetatea zisă „Dâmboviţa”, unde, după o îndelungată împresurare, se predă lui Ştibor, care îl duce în Ardeal, împreună cu soţia, copiii şi toată familia.

16

Problema înfiinţării oraşului de pe Dâmboviţa este reluată de Dionisie Fotino, Cezar Bolliac şi Mihail Kogălniceanu, care se îndoiesc de faptul că Mircea cel Bătrân ar fi locuit vara la Târgovişte şi iarna la Bucureşti, unde ar fi făcut curţi domneşti, biserică şi altele.

Urmează preotul Grigore Musceleanu, care s-a preocupat de istoriografia oraşului Bucureşti şi a scris o lucrare intitulată „Monumentele străbunilor”. Mai târziu, preocupări privind începuturile oraşului Bucureşti, a avut maiorul – mai târziu locotenent-colonelul Dimitrie Papazoglu. În ambele cazuri, autorii s-au folosit de „izvoare fabricate”, în concordanţă cu starea de spirit romantică, ce corespundea cerinţelor estetice şi etice de exacerbare a trecutului naţional.

Al. Lapedatu, în lucrarea sa „Două vechi cetăţi româneşti”, spune că Vlad Ţepeş (1456–1462; 1476), pentru a opri întrucâtva năvălirile turcilor, face o întărire în ostrovul de la Comana, localitate la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti. Tot el spune: „în a doua jumătate a veacului al XV-lea apare o altă cetate pe Dâmboviţa, în jos de locul de mai apoi al Bucureştilor, acel <Castrum fluvii Dombovicha> arătat pentru întâia oară în scrierile lui Ţepeş către braşoveni (1460)”. Părerea lui Al. Lapedatu este că „această nouă cetate a Dâmboviţei a fost, foarte probabil, ridicată de însuşi Vlad Ţepeş”.

Ionescu-Gion, în „Istoria Bucureştilor”, spune, de data aceasta, că „Radu Vodă cel Frumos a descălecat Bucureştii ca scaun de domnie (s.n.)”. Spusele sale le întemeiază pe o veche condică românească, ce a făcut parte din biblioteca lui Gr. N. Manu. Eroarea poate fi trecută cu vederea, având drept scuză că documentul emis de Vlad Ţepeş, la 20 septembrie 1459, nu fusese încă descoperit şi nu intrase în circuitul publicistic.

Ţinând seama că Vlad Ţepeş, încă din 1458, scria braşovenilor şi le cerea meşteri în zidirea cetăţilor, că în 10 august 1460, el scria „ex castro fluvii Domboviche”, prof. Ion Ionaşcu şi Dan Berindei au sugerat că cetatea Bucureşti s-a construit în anii 1458-1459.

17

Numeroasele descoperiri arheologice arată că din secolul al XV-lea, Bucureştii reprezentau punctul de întretăiere a principalelor căi străbătute de mărfurile negustorilor locali sau străini, atât spre Transilvania şi Peninsula Balcanică, cât şi spre ţinuturile din vestul Olteniei şi Moldova.

Condiţiile geografice ale zonei centrale a Câmpiei Române, dominată de codrii întinsei porţiuni mlăştinoase, obligau acest drum să urmeze un culoar de trecere spre Dunăre, prin direcţia Târgşor-Giurgiu prin vatra Bucureştilor. Cert este faptul că de la un simplu sat, apoi un târg periodic, aşezarea Bucureşti reuşeşte să polarizeze, în decursul mai multor decenii ale secolului al XV-lea, principalele manifestări ale activităţii economice din zonele învecinate.

Factorul economic s-a împletit, în prima jumătate a secolului al XV-lea, cu o serie de evenimente politice, fapt pentru care a grăbit construirea şi consolidarea noii aşezări urbane de pe malurile Dâmboviţei. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în urma înfrângerii statului sârb şi a ţaratelor bulgare, îşi făceau apariţia la Dunăre armatele statului militar feudal otoman.

Voievodul Mircea cel Bătrân a fost primul domnitor care s-a confruntat cu invaziile otomane. Cu toate victoriile repurtate, la Rovine şi pe Ialomiţa, factorul otoman nu a putut fi oprit. În anul 1417 armatele turceşti trecând Dunărea, ocupă Giurgiu şi Turnu şi pustiesc aşezările întâlnite în câmpie. Când, la mijlocul secolului al XV-lea, Vlad Ţepeş pregătea puternica ridicare antiotomană, problema consolidării şi îmbogăţirii sistemului de fortificaţii militare, în sudul ţării, nu o putea scăpa din vedere remarcabilul strateg. În aceste condiţii, el ridică sau reface unele mânăstiri, ca Snagov şi Comana şi construieşte centre fortificate în aceeaşi zonă.

Prezenţa voievodului Vlad Ţepeş la Bucureşti a fost impusă, probabil, mai mult de urmărirea raportului de forţe la Dunăre. Ceea ce cunoaştem cu certitudine este faptul că în primul deceniu al celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea, Vlad Ţepeş ridică o puternică fortificaţie identificată astăzi în subsolurile Palatului Voievodal – Curtea Veche, unde,

18

de fapt, se va închega nucleul viitoarei Curţi Domneşti din Bucureşti.

Prima menţiune scrisă, referitoare la existenţa Bucureştilor, datează de la 20 septembrie 1459, fiind cuprinsă într-un hrisov acordat de Vlad Ţepeş lui Andrei, Iova şi Drag cu ocazia întăririi occinelor acestora de la Ponor-Oltenia şi a scutirii lor de obligaţiile faţă de domnie: vama oilor, a porcilor, albinăritul, găletăritul, vinăriciul, dijmele, cositul fânului, posadele, podvoadele şi cărăturile.

În textul documentului, aşternut pe pergament în limba slavă, în redacţie medio-bulgară, limba oficială a cancelariei Ţării Româneşti se menţionează că s-a „scris în septembrie 20 în cetatea Bucureşti, în anul 6968” (1459), semnalându-se astfel îndiscutabil existenţa, la acea dată, a Bucureştilor.

Hrisovul din 20 septembrie 1459 a fost descoperit, la începutul secolului al XX-lea, de către învăţătorul Alexandru Bunceanu din comuna Nadanova, aflată în apropiere de Baia de Aramă. Documentul a fost tradus pentru prima dată de istoricul Ion Ionaşcu şi originalul se păstrează în Biblioteca Academiei Române.

Încă din 13 iunie 1458 voievodul se adresa de lângă apa Dâmboviţei braşovenilor, fără a preciza existenţa vreunei cetăţi, pe când doi ani mai târziu, în 1460, el scrie din „castrul de lângă râul Dâmboviţa”. Astfel, izvoarele documentare întăresc ipoteza referitoare la ridicarea cetăţii Bucureşti în cursul anilor 1458-1459.

Construcţia cetăţii, precum şi prezenţa voievodului şi a curţii domneşti, la început temporară, este dovedită ulterior în timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş. Cel mai vechi document cunoscut până în prezent, în care Bucureştii apar ca reşedinţă domnească, datează din 14 octombrie 1465, fiind emis de voievodul Radu cel Frumos „în cetatea de scaun Bucureşti”, deşi oraşul a fost probabil locuit de acelaşi voievod, chiar din noiembrie 1462.

Şi, peste unsprezece ani, când Ştefan Vodă al Moldovei, în 1473, a căutat să-l scoată pe Radu cel Frumos din scaunul Ţării Româneşti şi să aşeze în locu-i un domn

19

prieten, mai dârz faţă de ingerinţele otomane, cronica aminteşte tot de cetatea de pe malurile Dâmboviţei.

Înfrânt în 18 noiembrie 1473, frumosul frate al lui Ţepeş se refugiază în cetatea Bucureştilor, sau cum precizează cronica lui Ştefan cel Mare, descoperită de Oligierd Gorka: „în cetatea de scaun Dâmboviţa”.

Împrejurările l-au silit pe Ştefan Vodă să mai atace o dată acest castel sau curte. La 11 noiembrie 1476, „într-o sâmbătă, s-a cucerit prin luptă Cetatea Bucureştilor”, comentează iarăşi cronica.

În acest chip, complex şi dramatic, în cadrul unor evenimente specifice Evului mediu, Bucureştii începeau să intre şi să se afirme în istoria poporului român. Documentele din acea vreme îl grafiau când Castrum Bokoryscha, când Bocerestya, când Bocoresth (s.n).

Un document din 1480 este dat în „Cetatea nouă de scaun Bucureşti” confirmând marile lucrări ce au avut loc, ca un altul, de la Neagu vornicul (primul slujbaş administrativ domnesc cunoscut), să facă menţiunea „de castro Bokoresth”.

Umanistul Anton Verancič – ajuns episcop şi chiar locţiitor al regelui Ungariei, în vremuri grele, când Soliman Magnificul cucerea această ţară – enumera într-o lucrare, prin 1538, „Bokorest castellum prope Dombovissa”, ca a treia cetate de piatră „arces lapideas” după Poienari şi Târgovişte.

Adevărul este că cele şapte oraşe indicate cu termenul de „grad” şi „castrum” – cetate (Bucureşti, Târgovişte, Argeş, Câmpulung, Piteşti, Gherghiţa şi Târgşor), au devenit, în cursul secolelor XIV-XVI, reşedinţe domneşti permanente sau oraşe de scaun, de unde s-au emis numeroase acte domneşti.

Aşa, încetul cu încetul, Bucureştii şi Curtea domnească trec tot mai mult şi mai vădit, din legenda populară şi din ipotezele documentare şi arheologice, în domeniul mereu mai cert al istoriei propriu-zise.

20

I.4. JANDARMERIA RURALĂ – TRADIŢIE ŞI PERSPECTIVĂ

Colonel Costel-Angelică GAVRILĂ,

Inspector general al Jandarmeriei Române

4.1. Jandarmeria rurală – tradiţie

După Războiul de Independenţă din 1877-1878, întreg sistemul militar, administrativ şi de menţinere a ordinii interne a fost reorganizat. S-au îmbunătăţit structurile de bază ale statului român modern, o atenţie particulară acordându-se Jandarmeriei.

Necesitatea unei forţe specializate, puternice, a cărei misiune principală să o constituie paza şi ordinea de stat, asigurarea liniştii şi libertăţii cetăţeanului, protecţia proprietăţii, precum şi a modului de aplicare şi respectare a legilor ţării, a determinat intensificarea acţiunilor factorilor de conducere politică şi militară pentru elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei Rurale.

O primă încercare a avut loc în 1885, când generalul Radu Mihail, prefectul Poliţiei Bucureşti a elaborat un proiect de lege pentru organizarea Jandarmeriei în întreaga ţară, dar din cauza divergenţelor de opinie dintre partidele politice, nu s-a concretizat.

Doi ani mai târziu, în mai 1887, prim-ministrul I.C. Brătianu, cu prilejul expunerii de motive la Legea comunală, aprecia că „gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum.” De altfel, Legea comunală adoptată la 7 mai 1887, stipula la art. 82: „Printr-o lege specială se va organiza un serviciu de gendarmerie comunală rurală, determinându-se condiţiile de numire, grade, uniforme,

21

salariul, atribuţiile şi relaţiile de serviciu. Oamenii din serviciul gendarmeriei comunale sunt asimilaţi militarilor în activitate şi se bucură de toate scutirile acordate acestora. Gendarmeria se va organiza pe despărţituri cuprinzând o circumscripţie de 3-4 comune. Spesele trebuincioase unei despărţituri se vor repartiza între comunele dintr-o circumscripţie şi se vor înscrie obligatoriu în buget.”

Lipsa resurselor băneşti a întârziat, până în anul 1893, materializarea acestei legi.

Iniţiativa lui I.C. Brătianu a reprezentat un moment de clarificare, între structurile de jandarmerie propriu-zis militare şi cele pe care le-am numi militar-poliţieneşti.

Meritul pentru deplina clarificare a rolului, locului, organizării Jandarmeriei rurale îi revine, desigur, guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, care a elaborat şi prezentat Parlamentului, în ianuarie–februarie 1893, Legea pentru organizarea Jandarmeriei Rurale. Această lege a fost promulgată prin Decretul regal nr. 2919 din 30 august 1893 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1893.

Practic, Jandarmeria rurală sau Gendarmeria rurală (cum apare în documentele vremii) a luat fiinţă după 1 ianuarie 1894. Potrivit Decretului-lege, într-o primă etapă, la 1 ianuarie 1894, s-au constituit structuri organizatorice în judeţele aflate în zona de responsabilitate a Corpului 2 armată (Muntenia) şi Corpului 4 armată (Moldova), iar cu data de 1 aprilie 1894 în judeţele aflate în zona de responsabilitate a Corpurilor 1şi 3 armată (adică Oltenia şi judeţele Covurlui, Putna, Râmnicu Sărat, Constanţa şi Tulcea). Totuşi, datorită insuficienţei resurselor băneşti aplicarea legii s-a efectuat eşalonat pe durata a doi ani (1894 - 1896).

Legea Jandarmeriei Rurale, din 1 septembrie 1893, prevede instituirea unui corp de pază şi ordine, cu caracter militarizat, în toate localităţile rurale din ţară, deoarece structurile anterioare – practic neprofesionalizate, nu făceau faţă situaţiei complexe de pe teren şi nici nu corespundeau unui stat modern european.

22

Demn de remarcat este faptul că legiuitorul (Lascăr Catargiu în principal) a pus accentul pe atribuţiile Jandarmeriei rurale de „a veghea în comunele rurale, la siguranţa publică, la menţinerea ordinii şi executarea legilor.” Totodată, se mai stipula garantarea unei circulaţii normale şi civilizate, pe principalele căi de comunicaţii ale ţării.

În pofida a ceea ce s-a afirmat din rea-voinţă şi necunoaştere a realităţilor de către regimul totalitar, principa-lele misiuni ale Jandarmeriei Rurale nu erau de reprimare violentă armată a populaţiei, ci de „supraveghere neîntreruptă” şi „acţiune preventivă”, ambele constituind „esenţa serviciului său”.

Jandarmeria rurală făcea parte din structura organizatorică a Ministerului de Interne. În ceea ce privea îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin lege, cadrele Jandarmeriei rurale aveau calitatea de „agenţi şi ofiţeri ai poliţiei judiciare”, subordonându-se ministerelor de Justiţie şi Public, iar din punct de vedere al disciplinei comandamentului şi intervenţiei militare, Ministerului de Război.

În fiecare judeţ, prefecţii reprezentau autorităţile superioare ale unităţilor de jandarmi dislocate în cadrul acestuia, în materie de siguranţă şi ordine publică. La unităţile administrativ-teritoriale, plase şi comune se constituiau plu-toane şi secţii de plasă subordonate subprefectului de plasă, respectiv pichete de jandarmi aflate în subordinea directă a primarilor comunali.

Din punct de vedere al misiunilor de poliţie judiciară, jandarmii se subordonau judecătorilor de instrucţie şi procu-rorilor. La nivelul eşalonului superior, unităţile (subunităţile) de jandarmi erau conduse de Inspectoratul General al Jandarmeriei şi de ajutoarele sale. Fiecărui judeţ îi cores-pundea o companie de jandarmi călări şi pedeştri, comandate de cadre din armata activă, trecute în statele de organizare ale Jandarmeriei.

Interesant este faptul că prefectul de judeţ nu putea să dea, din proprie iniţiativă, ordine formaţiunilor de jandarmi fără aprobarea Ministerului de Interne. La fel de interesant este

23

faptul că toate cadrele-jandarmi trebuia să provină din armata activă, prin trecerea lor în disponibilitate pe durata unui angajament de minimum cinci ani, militarii fiind recrutaţi numai dintre cei care aveau cunoştinţă de carte, minimum trei clase, ştiau să scrie şi să socotească, aveau o înălţime de minimum 1.65 m şi o înfăţişare plăcută.

La încadrarea în Jandarmeria rurală, jandarmii, indiferent de grad, erau obligaţi să depună jurământul cu următoarea formulare: „Jur credinţă Majestăţii Sale Regelui, de a ne supune capilor mei, în tot ceea ce privesc serviciul la care sunt chemat şi de a întrebuinţa în exerciţiul funcţiunii mele puterea ce îmi este dată numai pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice şi îndeplinirea legilor.”

Din punct de vedere al întreţinerii formaţiunilor de jandarmi această sarcină cădea în responsabilitatea consiliilor judeţene sau comunale. La 24 septembrie 1893 a fost adoptat şi Regulamentul de aplicare a Legii asupra Jandarmeriei Rurale (din 1 septembrie 1893), care cuprindea 409 articole cu precizările necesare aplicării acesteia.

Articolul 1 din acest regulament preciza că organizarea Jandarmeriei rurale, aşa cum era stabilit prin lege, făcea din această instituţie un corp militar „pus la dispoziţiunea ministrului de interne, pentru a asigura ordinea şi siguranţa publică”, se subordonează ministerelor de justiţie şi public pe linia atribuţiunilor de poliţie judiciară, iar ministrului de război pentru „disciplină, comandament şi instrucţia militară a trupelor”.

La 1 septembrie 1893 legiuitorii, s-au străduit să păstreze caracteristicile militare (organizare, disciplină, selecţia cadrelor, pregătire militară, dotare) şi să le insereze într-o structură de menţinere a ordinii interne pe ansamblul teritoriului ţării, în mediul rural, unde trăia aproape 80% din populaţia României. Reglementarea acestei structuri a fost necesară datorită complexităţii problemelor cu care se confrunta societatea românească din acea vreme, precum şi insuficienţei vechiului sistem improvizat de poliţie la sate.

24

4.2. Perspectiva structurilor de jandarmi în varianta completării competenţelor materiale

Transformările democratice din ţara noastră impun, cu

necesitate, reformarea sistemului forţelor de ordine în care Jandarmeria joacă un rol primordial.

Evenimentele sociale, de după anii 1990, au relevat necesitatea abordării frontale a problemei locului şi rolului Jandarmeriei în menţinerea ordinii publice, precum şi căutarea tendinţelor principale privind modul de acţiune a structurii în cauză în ansamblul forţelor de ordine, elemente ce pot fi considerate ca producând efecte asupra societăţii.

În prezent, Poliţia şi Jandarmeria se confruntă cu probleme care nu se schimbă în funcţie de limitele zonelor de responsabilitate, ci ţin de unele aspecte legislative, tradiţii, particularităţi, mentalităţi, aspecte care, în unele situaţii, pot duce la complementarităţi, suprapuneri cu efecte negative asupra imaginii instituţiilor, dar şi asupra gestionării eficiente a problematicii pe linie de ordine publică.

Analiza efectuată în acest capitol nu-şi propune să evidenţieze în mod exhaustiv limitele competenţelor celor două instituţii, ci să abordeze într-un mod palpabil un model de tradiţii şi experienţă al Jandarmeriei Române şi, nu în ultimul, rând, al jandarmeriilor europene spre care tindem.

În acest demers, pornim de la definirea identităţii jandarmeriei, luând în considerare două caracteristici:

a) Jandarmeria Română este, mai întâi, o forţă de continuitate, un serviciu public care, în virtutea statutului său militar şi a competenţelor sale materiale şi teritoriale, poate fi considerată o a treia forţă publică între poliţie şi forţele armate.

b) Jandarmeria Română este o forţă militară de stabilitate, sprijin nemijlocit şi intervenţie datorită repartizării structurilor sale componente pe ansamblul teritoriului naţional.

Prezenţa activă în mediul urban, dar mai ales în mediul rural, descentralizarea deciziei, oportunitatea intervenţiei în sprijinul populaţiei reprezintă realităţi obiective, care pot

25

determina modificări structurale în concepţia de întrebuinţare a efectivelor Jandarmeriei Române.

Putem considera că la momentul actual, Jandarmeria Română îşi bazează strategia de acţiune, în mod exclusiv, pe contactul şi relaţiile cu populaţia. Cele două caracteristici aparţin în mod substanţial instituţiei, iar evoluţia situaţiei interne din ţara noastră pare să întărească rolul Jandarmeriei Române ca forţă de continuitate şi stabilitate.

Factorii de risc externi s-au diminuat odată cu primirea României în N.A.T.O., riscul conflictelor armate la frontierele naţionale s-a micşorat, dar aceste fenomene au cedat locul crizelor interne generate, de cele mai multe ori, de apariţia unor situaţii de recrudescenţă a manifestărilor naţionaliste, etnice, confesionale, sociale şi de altă natură sau de ineficienţa aplicării unui sistem legislativ coerent, aflat într-o perpetuă modificare.

De asemenea, apariţia unor fenomene destabilizatoare la nivel naţional, regional sau local (corupţia, violenţa de grup, crima organizată, criminalitatea economico-financiară, traficul de armament şi muniţii, migraţia ilegală, criminalitatea transfrontalieră etc.) pot pune în pericol siguranţa naţională, procesul de dezvoltare a democraţiei şi a statului de drept.

În aceste circumstanţe, Jandarmeria Română are rolul primordial în asigurarea, menţinerea şi restabilirea ordinii publice, iar gestionarea riscurilor potenţiale impune existenţa unei bune şi continue colaborări între jandarmerie şi poliţie, precum şi o valorificare a complementarităţii celor două instituţii în scopul mai sus menţionat.

Dacă aceste ameninţări constituie o provocare pentru societate şi pentru securitatea naţională, ele nu pot pune în discuţie existenţa Jandarmeriei pentru că aceste perspective sunt înscrise în misiunile sale, conform legii de organizare şi funcţionare.

De altfel, existenţa a două instituţii abilitate cu asigurarea, menţinerea şi, la nevoie, restabilirea ordinii publice nu face altceva decât să întărească securitatea internă ca o garanţie fundamentală a democraţiei constituţionale. Sintagma

26

de „dualism” în domeniul ordinii publice oferă puterii judecătoreşti o posibilitate efectivă de alegere a serviciului de poliţie anchetatoare. Prin aceasta, se garantează în mod absolut independenţa magistratului, în special şi a justiţiei, în general.

Prezenţa a două forţe independente una de cealaltă permite prefectului, ca reprezentant al autorităţii publice centrale în teritoriu, să obţină o verificare încrucişată şi o confirmare a informaţiilor pe care unităţile de jandarmi şi poliţie le primesc şi le oferă în materie de ordine publică.

În aceste condiţii Jandarmeria, pusă în acţiune la solicitarea prefectului pentru restabilirea ordinii publice, oferă o alternativă serioasă, viabilă şi eficientă puterii civile care poate astfel, în funcţie de situaţie, să apeleze la forţele ei.

Dacă greutatea evenimentelor impune operaţii de restabilire a ordinii publice, Jandarmeria este în măsură să facă faţă unei astfel de misiuni, care cere o pregătire de specialitate şi mijloace specifice.

În altă ordine de idei, dualismul forţelor de ordine implementat prin independenţa conferită celor două instituţii, poliţie şi jandarmerie, oferă fiecărui cetăţean, victimă a unei agresiuni îndreptată asupra sa sau asupra bunurilor sale, libertatea de a se adresa unui serviciu sau celuilalt, competente în mod legal şi egal să-l ajute.

Astfel, prin existenţa acestui concept statuat în acte normative s-ar fixa în mod explicit limitele puterii fiecăruia dintre serviciile însărcinate cu misiuni de poliţie şi s-ar evita, în mod logic, abuzul de autoritate pe care o poliţie unică ar putea fi tentată să îl comită.

În concluzie, prin punerea în practică a două corpuri însărcinate cu misiuni identice pe linie de ordine publică, se generează o rivalitate, de cele mai multe ori în deplinul beneficiu al cetăţenilor şi al democraţiei.

Dualismul presupune o repartizare armonioasă a misiunilor între cele două forţe şi nu poate fi conceput decât dacă Jandarmeria primeşte în totalitate atribuţii de „poliţie judiciară”. Orice derogare de la acest principiu ar putea duce

27

la apariţia unui dezechilibru în defavoarea cetăţenilor şi ar putea fi punctul de plecare al unei instabilităţi a instituţiilor statului.

Dacă există o provocare privind aplicarea principiului dualităţii forţelor de ordine în România, aceasta va fi mai degrabă de ordin mental, legată în primul rând de orgolii şi resentimente şi nu de raţiuni.

Cu toate că este prezentă în circa patruzeci de ţări din lume, jandarmeria, în general, şi Jandarmeria Română, în special, suferă încă de lipsa unei veritabile recunoaşteri interne şi chiar internaţionale. Există unii partizani ai modelelor unicităţii poliţiei care contestă adesea compatibilitatea între statutul de militar şi misiunile de poliţie.

Realitatea este însă cu totul alta. Misiunile de stabilitate sau sprijin, sub egida O.N.U., la care au fost şi sunt angajaţi jandarmii din numeroase ţări, contribuie la modificarea acestei opinii, în acelaşi mod în care crizele recente fac să apară interesul unei a treia forţe, în ţările care au fost lipsite de aceasta (chiar în Statele Unite când, în urma tulburărilor din Los Angeles, utilizarea Gărzii Naţionale a produs oprobriul public).

Fără să se izoleze, jandarmeriile din lume trebuie să coopereze mai bine pentru a-şi pune în valoare specificitatea şi pentru a promova un model care să nu fie perceput ca o moştenire a trecutului, ci ca un răspuns modern la problemele de securitate. Crearea F.I.E.P. (Asociaţia Forţelor de Poliţie Europene şi Mediteraneene) este, poate, cel mai bun exemplu în acest sens.

Transformarea societăţii româneşti, începută în anii ’90, s-a accelerat în ultimii ani şi a condus la o modificare a mediului social, al unei jandarmerii care nu mai putea fi definită numai ca forţă de represiune, chiar dacă acest calificativ nu este justificat pentru activitatea instituţiei.

Exodul rural este însoţit şi de o dezvoltare colectivă a marilor oraşe, dar această primă mişcare, ce este urmată nemijlocit de o lărgire a periferiilor şi de apariţia comunelor semirurale, este în continuă expansiune. Acestea din urmă

28

sunt, cel mai adesea, situate în zone unde jandarmeria nu exercită încă misiunile de ordine publică.

În afara oraşelor, unde trebuie să se asigure şi să se menţină ordinea publică, jandarmeria nu are încă o competenţă judiciară generală. Nu au fost statuate în mod limpede competenţele teritoriale şi materiale ale jandarmeriei, în special pe linie judiciară, chiar dacă sunt suficiente locaţii în mediul rural în care poliţia nu poate să acopere eficient cu efective problematica judiciară.

Jandarmeria Română doreşte astăzi să-şi mărească competenţele materiale şi teritoriale la proporţii rezonabile, considerând că această reuşită poate să fie un produs al eficacităţii sale în lupta cu infracţionalitatea. Deşi acest concept vine, în unele situaţii, în contradicţie cu principiul economiei de forţe, pentru că dispersarea personalului, materialelor şi a infrastructurii costă foarte mult, considerăm că este o necesitate obiectivă adaptată la fenomenul infracţional (în ultimul timp se vorbeşte tot mai des de „criminalitatea itinerantă” care se manifestă scăpând de frontierele administrative ale oraşelor), ca legiuitorul să atribuie jandarmeriei competenţe de „poliţie judiciară”. Aceasta şi pentru că instituţia în sine are drept corolar polivalenţa profesională, dar şi pentru că reprezintă, în acelaşi timp, un element de stabilitate şi echilibru, în societate şi în ansamblul forţelor de ordine.

Astfel, s-ar putea produce o continuă profesionalizare a personalului care s-ar putea implementa prin dezvoltarea unei „superstructuri” fără îndoială mai raţională şi în conformitate cu aşteptările populaţiei. Aceste structuri pot să se ocupe de formele cele mai complexe ale criminalităţii şi ale delicvenţei, fără să neglijeze faptele de gravitate mai mică dar care, prin multiplicare, întreţin sentimentul de insecuritate publică.

Aşadar, contextul economico-social şi demografic impune cu necesitate o nouă abordare a conceptului de reformă a structurilor jandarmeriei, reformă pe care o doreşte populaţia, în egală măsură, fapt ce determină, în mod obiectiv,

29

creşterea sensibilă a efectivelor pentru a răspunde cerinţelor populaţiei.

Pentru ca organizarea jandarmeriei să corespundă mai bine demografiei, o soluţie s-ar putea baza pe reorganizarea structurilor de ordine publică ale instituţiei şi repartiţia forţelor în zonele unde sunt cele mai presante probleme, în special de natură judiciară. Această operaţiune ar necesita o dublă mişcare:

– pe de o parte, modelarea structurilor jandarmeriei mobile, care permite înfiinţarea sau menţinerea numai a structurilor strict necesare în zonele marcate de criminalitate, delicvenţă sau fenomene sociale ample. Această idee s-ar circumscrie şi politicii de apărare naţională, ştiut fiind faptul că în situaţii de criză (introducerea stărilor excepţionale, de asediu sau de urgenţă) sau la război, Jandarmeria Română este aptă să desfăşoare acţiuni de luptă (ofensive şi defensive) cu obiectiv limitat;

– pe de altă parte, ar putea să vizeze înfiinţarea unor noi secţii şi posturi, ori abilitarea prin lege cu atribuţii de poliţie generală (crima organizată, poliţie economică, investigaţii criminalistice, specialişti în toxicomanie sau în probleme de infracţionalitate infantilă, circulaţie rutieră etc).

Sporirea competenţelor materiale şi teritoriale ale jandarmeriei determină, fără echivoc, modificarea metodelor şi mijloacelor de acţiune, a procedeelor şi regulilor de angajare în misiunile de ordine publică.

Această necesitate impune în mod obiectiv şi modificarea politicii de management şi resurse umane, în special prin abordarea unui nou concept de recrutare a personalului, inclusiv personal feminin. Creşterea rolului femeilor în instituţie este determinată de faptul că majoritatea misiunilor presupun contact cu publicul, inclusiv cel feminin.

În acest context, trebuie ca personalul (bărbaţi şi femei) din Jandarmerie să fie pregătit pentru dialogul cu populaţia. Ceea ce altă dată era un lucru evident, astăzi necesită o practică pe care nu trebuie să o improvizăm, ci care se dobândeşte.

30

Această pregătire trebuie să privească sprijinul imediat pentru cetăţeni, în special sprijinul nemijlocit prin sistemul unic de urgenţă „112”, precum şi posibilitatea ca jandarmul să dobândească tehnici eficiente pentru a angaja dialogul.

Trebuie, de asemenea, să se câştige timp prin reducerea sarcinilor administrative şi logistice, ca urmare a introducerii sistemelor informatice. Informatizarea unităţilor de jandarmi duce, în mod inevitabil, la scăderea timpului destinat procedurilor administrative sau judiciare, precum şi a timpului consacrat redactării unor rapoarte sau alte documente operative.

Mai puţin ţintuit la biroul său, mai puţin acaparat de sarcini secundare, jandarmul poate să fie mai disponibil pentru contactul cu populaţia. Acest contact trebuie să se facă în mod individual sau în cadrul unor mari adunări de persoane, iar prin pregătirea de specialitate să se realizeze chiar o specializare a jandarmilor faţă de una sau alta dintre categoriile socio-profesionale. Acest aspect este de natură a contracara inconvenientele mobilităţii şi de a amplifica prezenţa Jandarmeriei în mijlocul comunităţilor locale.

Toate aceste măsuri nu pot produce un efect deplin dacă nu există o colaborare deplină între autorităţile publice centrale (locale) şi instituţiile statului abilitate cu asigurarea, menţinerea şi restabilirea ordinii publice.

Ideile, conceptele şi strategiile ce vizează ordinea publică subliniază, printre altele, că trecerea la o nouă abordare privind acest domeniu al ordinii constituţionale determină schimbarea atât a concepţiei de întrebuinţare a efectivelor de jandarmi şi a sistemului general de pregătire a cadrelor de jandarmi, cât şi a cadrului normativ, toate acestea pe fondul unor costuri materiale mari şi a unor implicaţii sociale. Aceste aspecte finale ne îndreptăţesc să tragem concluzia că specialiştii noştri vor opta pentru o soluţie corectă, propunând legislativului reorganizarea Jandarmeriei Române şi acordarea de competenţe de „poliţie judiciară” pentru această instituţie, ţinând cont de contextul european şi euroatlantic.

31

4.3. Perspectiva structurilor de jandarmi în varianta preluării unor competenţe în domeniul menţinerii ordinii publice la nivel rural

Transformările din societatea românească se constituie

într-o adevărată provocare pentru Jandarmerie. Ele poartă germenul punerii în discuţie a caracterului de forţă de sprijin şi de intervenţie (proximitate). Menţinerea contactului cu o populaţie din ce în ce mai mobilă (accentuarea în ultimii ani a exodului populaţiei din mediul urban în mediul rural, în special în zilele de weekend) este, fără îndoială, una dintre principalele obligaţii actuale şi viitoare ale Jandarmeriei, dacă ea doreşte să-şi conserve identitatea şi, într-o mai mare măsură, eficacitatea.

Sprijinul şi intervenţia Jandarmeriei în zonele de „proximitate” porneşte de la construcţia „modelului jandarmeriei” şi se realizează bazându-se pe două principii care contribuie la îmbogăţirea sa.

Jandarmeria Română este o forţă publică diseminată în societate în structuri mici, care realizează, cu eficienţă, politica legii într-o anumită zonă.

Fiecare structură de jandarmi acţionează în cadrul unui teritoriu pe care îl locuieşte o populaţie, în general stabilă, obiectul de prim rang al activităţii jandarmului fiind, în principal, „vagabondul”, cel fără domiciliu fix, adică acela care nu aparţine comunităţii.

Delicvenţa este cunoscută ca fiind, în general, locală şi poate fi bine stăpânită în aceste condiţii datorită unui puternic control social.

Secţia (postul) de jandarmi poate să se definească prin limitele teritoriului şi prin populaţia pe care o supraveghează şi sprijină, dar şi prin competenţele materiale pe care le are personalul său.

Jandarmul trăieşte în armonie socială şi culturală cu locuitorii din zona sa de responsabilitate; el este militar dar este şi cetăţean, ca majoritatea celor în mijlocul cărora trăieşte. Lăsând la o parte distanţa impusă de atribuţiile sale,

32

jandarmul este, practic, „unul de-al lor”, ceea ce înlesneşte integrarea sa şi favorizează, în acest fel, relaţiile sale cu populaţia.

Cu statutul de militar şi consecinţele sale, aceste două caracteristici – am putea spune două echilibre – constituie specificitatea jandarmeriei. Ele sunt fermentul unei forţe de proximitate, care nu este numai geografică, ci se exprimă şi prin împărţirea aceleiaşi vieţi cotidiene, prin sentimentul apartenenţei la acelaşi grup social, la acelaşi sistem de valori.

Acest model „ideal” care a fost cel al jandarmeriei până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, tinde, puţin câte puţin, să intre în realitate. El este pus în discuţie ca efect al mediului economic şi social, al mobilităţii crescânde a populaţiei şi al evoluţiei profilului jandarmului.

Mişcările populaţiei de la oraş la sat trebuie, în mod logic, să fie însoţite de remodelarea hărţii de implantare a secţiilor şi posturilor de jandarmi, cu o mare concentrare a mijloacelor în comunele cu densitate foarte ridicată a populaţiei (în ţara noastră există numeroase comune cu peste 5.000 de locuitori).

Această reorganizare nu este încă finalizată, chiar dacă au fost efectuate anumite progrese în acest sens. Jandarmeria şi-a conservat totuşi, într-o oarecare măsură, structura, cunoscută încă din epoca în care se deplasa cu carul şi care corespunde, uneori, mai mult unei realităţi teritoriale, decât uneia umane.

Proximitatea presupune o adaptare a efectivelor la necesităţi, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. Astfel, sunt zone slab populate (există comune cu 2–3 sate care au circa 200 – 300 de locuitori), în care pot fi implementate efective mici de jandarmi (post de jandarmi), în timp ce în localităţile mari pot fi prevăzute efective mai mari (secţii de jandarmi), în acest fel timpul consacrat contactului nemijlocit cu populaţia poate creşte în mod semnificativ. De asemenea, se poate reduce în mare măsură timpul de intervenţie în sprijinul cetăţenilor în situaţia producerii unor delicte grave asupra acestora.

33

Uneori, insuficienţa efectivelor în zone defavorizate poate forţa populaţia să plece, ceea ce poate da naştere la existenţa unor locaţii de absenţă a posibilităţii exercitării dreptului statului. Prin prezenţa jandarmilor şi a familiilor lor, aceste locaţii pot să-şi ducă existenţa în condiţii mai bune, ba chiar să aibă un reviriment economic şi social.

Fenomenul mobilităţii populaţiei influenţează, de asemenea, într-o mare măsură, modul de îndeplinire a misiunilor de către Jandarmerie. Această mobilitate nu se rezumă numai la transhumanţele sezoniere (domiciliu – loc de vacanţă) sau hebdomadare (domiciliu – rezidenţă secundară).

Delocalizarea muncii generează deplasări cotidiene, din zona rurală către oraş, sau invers, unde durata deplasării pe traseele domiciliu – loc de muncă este diferită de aceea care se observă în oraş.

În prezent, majoritatea agricultorilor locuiesc pe propriul pământ, iar produsul muncii lor este valorificat la oraş.

Această modificare a stării sociale, dar şi a comportamentelor oamenilor, are drept consecinţă, în special, creşterea contactului între jandarmi şi populaţie. În anumite oraşe şi chiar comune (sate), o mare parte a populaţiei părăseşte locuinţa în timpul zilei pentru a reveni abia la sfârşitul serii. Paradoxal, cu toate că jandarmeria rămâne disponibilă pentru cazurile de urgenţă şi intervenţie, tocmai în aceste momente, în special în mediul rural, nu se poate realiza în mod eficient un sprijin nemijlocit al populaţiei.

Pe de altă parte, mobilitatea delicvenţei, corolar al mobilităţii populaţiei, delocalizează anchetele poliţiştilor, care sunt obligaţi astfel să-şi consacre preocupările şi pentru proximitate.

Apropierea de populaţie este amplificată de efectele recrutării efectivelor de jandarmi pentru ordine publică. Recrutarea personalului posturilor de jandarmi din rândul populaţiei din mediul rural este o verigă importantă în stabilitatea instituţiei, în osmoza culturală şi socială a acesteia cu comunitatea locală.

34

Consecinţele sale sunt mult mai puternic perceptibile de către comunitatea locală, în sensul că disponibilitatea cvasipermanentă a jandarmului, rezultată din statutul său militar, permite acestuia să atenueze inconvenienţele evoluţiei instituţiei, care a fost în mare parte motivată de un regim de lucru şi de austeritate judecat ca foarte exagerat.

Disponibilitatea pe care o cerem de la un militar jandarm nu poate, în vremuri normale, să cunoască un decalaj foarte mare în raport cu ceea ce se întâmplă în societatea civilă. Astfel, oportunitatea intervenţiei sale în mediul rural, inclusiv pe timp de noapte, poate fi mult mai eficientă şi benefică şi cu rezultate imediate, în planul asigurării valorilor supreme ale cetăţenilor stipulate în Constituţie.

Astăzi este necesar să se realizeze un nou conţinut pentru conceptul de forţă de proximitate, pentru că faptele pun în discuţie fundamentele anterioare. Dacă necesitatea proximităţii este împărtăşită în aceeaşi măsură de jandarmerie şi de populaţie, această convergenţă maschează uneori poziţii foarte diferite, adoptate de către unii politicieni sau conducători de instituţii publice.

Pentru Jandarmerie, câştigarea proximităţii nu ar fi o simplă modalitate, ci o schimbare radicală a practicii sale poliţieneşti cotidiene. Astfel s-ar naşte o jandarmerie de intervenţie care ar prezenta toate elementele necesare asigurării securităţii populaţiei, punând pe primul plan cetăţeanul şi interesele sale.

Acţionând astfel, Jandarmeria va fi pe valul curentului tendinţei actuale, pentru că toate poliţiile din lume caută, prin diverse mijloace, să se apropie de populaţie. Proximitatea este unul din gajurile încrederii populaţiei faţă de Jandarmerie şi este un principiu general care trebuie respectat.

Activitatea jandarmeriei rurale ar corespunde şi unei solicitări a cetăţenilor, în general, dar mai ales a comunităţilor locale, în special, cu atât mai accentuate cu cât criminalitatea şi delicvenţa sporesc, iar „îmbătrânirea” populaţiei din anumite zone induce teama, în rândurile opiniei publice, de acolo că ar fi abandonată.

35

Deşi populaţia are o concepţie proprie a proximităţii, ea este convinsă că securitatea este direct proporţională cu distanţa ce o separă de serviciile publice, adică de ceea ce este aproape, de ceea ce se vede.

Populaţia doreşte menţinerea şi chiar sporirea atribuţiilor teritoriale ale Jandarmeriei prin înfiinţarea de secţii şi posturi de jandarmi, mărirea competenţelor sale materiale şi teritoriale, pentru a obţine un răspuns adecvat şi, în special, o intervenţie rapidă în caz de urgenţă. Dar, dincolo de acest aspect practic, căruia nimeni nu-i contestă legitimitatea, se profilează şi consideraţii mai subiective, în sensul că, tot mai mult, locuitorii doresc să trateze în mod direct problemele cu jandarmii din zona lor, pe care îi cunosc personal.

Această cerinţă ar putea avea o finalitate benefică odată cu implementarea secţiilor şi posturilor de jandarmi, în special în mediul rural. Toate efectivele posturilor de jandarmi ar putea participa la serviciul de intervenţie, inclusiv pe timp de noapte, fapt ce ar determina o percepţie pozitivă asupra utilizării efectivelor de jandarmi în sprijinul comunităţilor rurale.

Astfel, din punct de vedere calitativ, intervenţia ameliorează problemele comunităţii rurale în materie de securitate colectivă, această concepţie fiind ilustrată în unele situaţii de folosirea formei gramaticale posesive atunci când cetăţenii vorbesc de jandarmii „lor”, înfiinţarea secţiilor şi posturilor de jandarmi în mediul rural permiţând deplasarea mai rapidă a jandarmilor acolo unde populaţia are nevoie de ei.

Întocmirea unor planuri de cooperare cu celelalte structuri ale statului cu atribuţii în domeniu, în care sarcinile fiecărei părţi să fie bine delimitate, constituie, de asemenea, un atuu important în rezolvarea problemelor. Problema înfiinţării secţiilor şi posturilor de jandarmi, deci dispersarea forţelor în sensul sintagmei militare trebuie organizată bine, acceptând modele deosebite de la o regiune la alta şi în interiorul aceleiaşi structuri administrative.

În concluzie, trebuie să admitem că această analiză a proximităţii ridică unele probleme, dar şi răspunsuri. Au fost

36

avansate unele idei sau metode experimentale, dar nimeni nu cunoaşte astăzi soluţia ideală la problema pusă în discuţie. Desigur, nu există o singură soluţie, dar oricare ar fi opiniile reţinute, trebuie să se acorde atenţie deosebită dimensiunii psihologice.

Perceperea realităţii este, de multe ori, mai importantă decât însăşi realitatea. O măsură pe care o considerăm bună poate să aducă efecte defavorabile, pentru că a fost greşit înţeleasă.

Cele două variante analizate în acest capitol, cu privire la perspectivele structurilor jandarmeriei în domeniul ordinii publice, rămân în discuţie.

Obiectivitatea abordării lor poate oferi soluţii elocvente, la problematica recrudescenţei faptelor antisociale şi în special a celor stradale, în contextul economico-social actual.

*

Bibliografie

1. Legea nr. 550 din 2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române

2. Hotărârea de Guvern nr. 196, privind aprobarea Strategiei Ministerului Internelor şi Reformei Administrative de realizare a ordinii şi siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale

3. Tudor Cearapin, Gheorghe Toma, „Managementul ordinii publice la început de secol şi mileniu”, Editura Bioterra, Bucureşti, 2001

4. Colectiv de autori, „Istoria Jandarmeriei Române”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2000

37

I.5. ATRIBUŢIILE SERVICIULUI PRETORAL ÎN CADRUL COMANDAMENTELOR DE UNITĂŢI ŞI

MARI UNITĂŢI. OFIŢERUL DE JANDARMI ÎN CALITATE DE OFIŢER DE STAT MAJOR,

POLIŢIST ŞI JUDECĂTOR DE PRIMĂ INSTANŢĂ

Colonel Silviu MIRICĂ

Inspectoratul General al Jandarmeriei Române

5.1. Introducere

Istoriografia militară a tratat succint şi disparat problematica organizării, atribuţiilor şi a modului de acţiune a structurilor Jandarmeriei în război, în subsidiarul prezentării atribuţiilor acestei arme pe timp de pace. Constituită din serviciile pretorale şi unităţile de poliţie din organica marilor unităţi ale armatei sau ataşate acestora, Jandarmeria operativă a reprezentant o componentă importantă a forţelor de sprijin, care asigura poliţia generală, poliţia judiciară şi justiţia pretorală.

Experienţa dobândită de Jandarmeria operativă în acţiunile desfăşurate în Primul Război Mondial a fost valorificată de specialiştii din perioada interbelică, prin elaborarea unei serii de studii referitoare la organizarea şi funcţionarea serviciului Jandarmeriei în campanie.

Încercarea de a reglementa această problematică printr-un act normativ intern a avut ca finalitate elaborarea şi intrarea în vigoare a unui regulament provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în campanie, care exploata „lecţiile învăţate”, în perioada 1916–1919. Prevederile sale au fost ulterior depăşite

38

atât de evoluţia cadrului legislativ, cât şi de cea a modului de întrebuinţare în luptă a marilor unităţi şi unităţilor armatei, însă el a constituit principalul act normativ, care a reglementat activitatea Jandarmeriei operative pe toată perioada participării armatei române la cea de-a doua conflagraţie mondială.

Un studiu necesar şi obiectiv al modului de acţiune a Jandarmeriei operative în cel de-al Doilea Război Mondial nu s-a realizat imediat după încheierea acestuia, datorită evoluţiei sistemului politic din România postbelică.

Odată cu desfiinţarea Jandarmeriei, în anul 1949, a luat sfârşit şi sistemul tradiţional de asigurare a serviciului de poliţie militară de către structurile acestei arme.

5.2. Prevederi ale principalelor acte normative care

au reglementat activitatea şi atribuţiile serviciului pretoral în perioada participării armatei române la cel de-al Doilea Război Mondial

Principalul act normativ care statua organizarea,

atribuţiile şi modul de întrebuinţare a structurilor operative, elaborat la nivelul Jandarmeriei, a fost Regulamentul provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie, din anul 1928. Acesta a constituit principalul reper normativ al tuturor acţiunilor desfăşurate de serviciile pretorale şi unităţile de poliţie participante la campaniile celui de-al Doilea Război Mondial.

În expunerea de motive, care a însoţit proiectul regulamentului, inspectorul tehnic al Jandarmeriei, generalul Constantinescu scotea în evidenţă faptul că învăţămintele războiului din 1916–1919 au permis elaborarea unor directive, care să „lămurească întreţinerea jandarmeriei în campanie”1.

Nevoia unui astfel de regulament rezulta din „Atribuţiunile jandarmeriei în campanie şi organizarea ce 1 Regulament provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie, Tipografia Corpului de Jandarmi, Bucureşti, 1928, Expunerea de motive.

39

rezulta din lucrările anuale de mobilizare”2. Proiectul regulamentului era considerat „o lucrare originală, orientată după actuala organizare a armatei şi jandarmeriei, după practica răsboiului şi diferite ordine emanate în timpul răsboiului dela Marele Cartier General”3.

În aceeaşi măsură, se preciza că erau exploatate rezultatele exerciţiilor practice din centrele de instrucţie, dar se şi recunoştea că, pentru „o mică orientare ca formă numai”, fusese utilizat şi Regulamentul Jandarmeriei în campanie al armatei franceze.

Elaborat de o comisie de ofiţeri din Corpul de Jandarmi şi Marele Stat Major, regulamentul conţinea prevederi în acord cu legislaţia şi normele de întrebuinţare în campanie a marilor unităţi militare, în vigoare la momentul aprobării acestuia şi era structurat în două părţi, din care prima detalia serviciul Jandarmeriei în campanie şi cea de-a doua cuprindea, în anexe, instrucţiuni privind funcţionarea închisorilor pretorale şi modele de documente.

Titlul I reglementa organizarea şi atribuţiile Jandarmeriei în legătură cu armata de operaţii, stabilind „Relaţiunile de Serviciu ale Jandarmeriei cu Comandamentele respective şi Corpurile de trupă”4. La art. 1 era prevăzut că „Jandarmeria la Armată este organizată pe Servicii Pretorale şi unităţi de poliţie”5, care existau la următoarele eşaloane: Marele Cartier General, armate, Comandamentul Etapelor de Armate, comandamentele sectoarelor de Etape, corpuri de armată, divizii, marină, zone de fortificaţii, lagăre de prizonieri şi regiuni de internare a străinilor.

Atribuţiile generale ale „Jandarmeriei armatei de operaţiuni” în timp de război erau, în primul rând, de poliţie preventivă, judiciară şi administrativă în zona armatei. De asemenea, aceasta avea atribuţii de contraspionaj, având ca scop curăţirea zonei armatei de spioni inamici şi asigurarea 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem, p. 3. 5 Ibidem.

40

secretului operaţiunilor. În aceeaşi măsură, era competentă de a executa activităţi de contrapropagandă, menite să asigure „menţinerea spiritului naţional, patriotic şi răsboinic în sânul populaţiei şi în rândurile armatei”.

Atribuţiile de contrasabotaj şi contraterorism aveau ca obiectiv înlăturarea posibilităţii executării de către agenţii inamici a actelor de sabotaj şi terorism în zona armatei. O altă atribuţie era aceea de a executa serviciul închisorilor pretorale de la marile unităţi. Nu în ultimul rând, prin pretorul militar exercita competenţele ce îi reveneau ca instanţă de judecată, conform Codului Justiţiei Militare6.

Atribuţiile pretorilor de la diferitele eşaloane ale armatei erau stabilite astfel încât relaţiile ierarhice şi competenţele teritoriale să reiasă cu claritate din textul actului normativ.

La art. 8 erau prevăzute atribuţiile comune tuturor pretorilor, atât ale celor care funcţionau în zona armatelor, cât şi ale celor din zona interioară.

Astfel, pe lângă competenţele de judecători prevăzute în Codul Justiţiei Militare, pretorii aveau următoarele atribuţii comune: ordinea, siguranţa, liniştea armatei, prevenirea şi combaterea spionajului şi a scurgerii de informaţii; împiedicarea propagandei şi răspândirii ştirilor false; interzicerea discuţiilor cu privire la mişcările de trupe şi a comentării operaţiilor militare; reglementarea şi controlul circulaţiei în zona armatei; executarea ordonanţelor militare; constatarea crimelor, delictelor şi a contravenţiilor şi protecţia locuitorilor contra jafurilor7.

La art. 3, era prevăzut că „Autoritatea Marelui Pretor se întinde asupra tuturor formaţiunilor pretorale şi unităţilor de poliţie de la armata de operaţie”. Fiind în subordinea directă a Şefului Marelui Cartier General şi a ajutorului acestuia, Marele Pretor avea atribuţii de comandament, poliţie, justiţie şi personal. El era considerat „regulatorul aplicărei măsurilor de ordine şi linişte în zona armatei”8, asigurând funcţionarea structurilor de operaţii ale Jandarmeriei operative ale armatei, prin ordine. 6 Ibidem, p. 5. 7 Ibidem, p. 9. 8 Ibidem, p. 6.

41

Pe lângă Marele Pretor, la organul suprem de conducere a armatei, era stabilit să funcţioneze Pretorul Marelui Cartier General. Acesta avea atribuţii de realizare a măsurilor de siguranţă a „cartierului”, reglementând şi asigurând, printre altele, accesul persoanelor militare şi civile în localurile Marelui Cartier General.

De asemenea, în situaţia când localitatea în care se afla instalat Marele Cartier General se afla pe teritoriul rural, era responsabil cu poliţia acesteia. Dacă locul de dispunere era în localităţi urbane, această responsabilitate revenea structurilor de poliţie existente în timp de pace, pretorul Marelui Cartier General „dând concursul necesar”9. Era o prevedere regulamentară în concordanţă cu competenţele generale de poliţie existente din timp de pace, şi anume, acelea că Jandarmeria acţiona în mediul rural, iar Poliţia – în zonele urbane.

Pretorii armatelor aveau autoritate asupra tuturor formaţiunilor Jandarmeriei operative din zona armatei, inclusiv asupra celor din zona etapelor, a căror activitate o conduceau, coordonau şi controlau.

Pretorii, de la etapele armatelor, aveau autoritatea asupra structurilor de jandarmi din zona etapelor. Particularităţile atribuţiilor lor erau determinate de activităţile care se desfăşurau în zona de competenţă, ei fiind mandataţi să supravegheze „măsurile de poliţie generală din zona etapelor, dând o deosebită atenţiune măsurilor de ordine şi siguranţă în localităţi unde se găsesc formaţiuni de etape, pe liniile principale de comunicaţiuni ale armatei, în regiunile industriale, minoritare etc.”10 şi să organizeze controlul circulaţiei în punctele importante de trecere şi la nodurile de comunicaţie.

Pretorii de la corpurile de armată aveau autoritate asupra pretorilor şi formaţiunilor de jandarmerie din zona corpurilor de armată, lor revenindu-le responsabilitatea directă a organizării măsurilor de ordine şi siguranţă, în localitatea în care era dispus cartierul corpului de armată, în zona elementelor neîndivizionate şi a formaţiunilor corpului de armată.

9 Ibidem. 10 Ibidem, p. 7.

42

Pretorii de la divizii îndrumau şi controlau executarea serviciului Jandarmeriei operative „pentru a asigura ordinea şi liniştea pe toată zona diviziei”. Ei executau ordinele comandantului diviziei şi ale superiorilor ierarhici din serviciile pretorale. Regulamentul stabilea în mod explicit că pretorii diviziilor „trebuie să cunoască în amănunt zona diviziei, localităţile ocupate de trupe şi formaţiuni, detaliile terenului, comunicaţiile, gările, pădurile şi locurile publice”11.

Pretorii din zonele de fortificaţii erau obligaţi de a organiza măsuri de siguranţă în jurul fortificaţiilor izolate sau liniilor de fortificaţie, în scopul împiedicării distrugerii acestora, iar pretorii de lagăre de prizonieri şi regiuni de internare asigurau măsurile de pază, ordine şi siguranţă, în interiorul şi în jurul acestor obiective12.

Necesitatea existenţei unei jurisdicţii, special destinate armatei în timp de război, a determinat ca pretorii militari să fie şi instituţii cu caracter represiv, care să judece în procedură de urgenţă. Astfel, pretorii erau şi judecători militari, formând, împreună cu grefierii lor, tribunale militare de primă instanţă.

Baza legală referitoare la competenţele de justiţie ale instituţiei pretorului militar a constituit-o Codul Justiţiei Militare. Primele dispoziţii în legătură cu pretorul militar apar în Codul de justiţie militară din 1873, elaborat după modelul francez din 1857, modificat apoi în 1881, 1894 şi 1901. Până la 20 decembrie 1916, pretorii erau organe de judecată numai pentru teritoriul cucerit, deci în afara graniţelor naţionale. La această dată, se adaugă Codului de Justiţie Militară, titlul II adiţional, „pentru timpul de mobilizare şi război”. În conformitate cu acesta, atribuţiile pretorului de poliţie judiciară şi jurisdicţională s-au extins şi pe teritoriul naţional13. Acest cod de justiţie militară, modificat în 1927, a fost înlocuit în 1937 cu un nou act normativ, care a constituit sursa juridică pentru 11 Ibidem, p. 7. 12 Ibidem, p. 8. 13 Locotenent Emil Mihuleac, Pretorul şi judecata pretorală, în Revista Jandarmeriei, anul XXII, nr. 6-10, iunie-octombrie 1944, p. 43.

43

instituţia pretorului militar până după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

Codul Justiţiei Militare din 1937 stabilea, la Titlul III, modul de organizare a instanţelor militare pentru timp de război. La articolul 53, se preciza că „în timp de război, justiţia militară se împarte de pretorii militari, Curţile Marţiale şi Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie”14.

În continuare, era reglementat faptul că pretorii militari funcţionau „în zona armatei” şi în „zona interioară”. Conform prevederilor art. 54, în zona armatei funcţionau Marele Pretor militar şi un pretor militar pe lângă Marele Cartier General, precum şi unul sau mai mulţi pretori militari pe lângă cartierele armatelor, corpurilor de armata şi diviziilor, iar conform art. 57 puteau funcţiona pretori militari în zona interioară, pe lângă marile unităţi operative, centrele de internare sau lagărele de prizonieri. Prevederile nu erau limitative, precizându-se că atât în zona armatei, cât şi în zona interioară, pretorii militari mai puteau funcţiona „ori unde necesitatea va cere”15.

Actul normativ stabilea şi categoriile de militari care puteau îndeplini funcţia de pretor militar. Astfel, se preciza că „Funcţiunea de mare pretor militar este îndeplinită de către inspectorul general al jandarmeriei”16, prevedere care, aşa cum arătam mai sus, nu a putut fi respectată în fapt.

De asemenea, art. 55 statua faptul că funcţiile de pretori militari „se îndeplinesc de către ofiţerii activi sau de rezervă din Jandarmerie, de preferinţă licenţiaţi în drept, precum şi de ofiţeri de rezervă care să aibă cel puţin gradul de căpitan şi să fi funcţionat ca magistraţi civili sau militari, cel puţin 5 ani, sau să fi exercitat efectiv profesiunea de avocat cel puţin 5 ani”17.

Atribuţiile Marelui Pretor erau prevăzute la art. 59, care preciza că acesta „are direcţiunea, supravegherea şi controlul asupra pretorilor militari din zona armatei şi cea interioară, putând el însuşi instrumenta şi judeca în această calitate, 14 Codul Justiţiei Militare, în Monitorul Oficial nr. 66 din 20 martie 1937. 15 Ibidem. 16 Ibidem. 17 Ibidem.

44

oricând şi oriunde necesitatea cere, după o prealabilă înţelegere cu comandantul respectiv al marei unităţi”18.

Următorul articol prevedea atribuţiile celorlalţi pretori militari. Acestea erau de „poliţie administrativă şi judiciară” şi „ca instanţă de judecată”, fiind exercitate „pe toată zona afectată marei unităţi pe lângă care funcţionează”19.

Se remarcă astfel faptul că în Codul Justiţiei Militare nu erau stabilite doar atribuţiile pretorilor militari, ci şi competenţele lor teritoriale.

Se preciza, de asemenea, că în îndeplinirea atribuţiilor judecătoreşti, pretorii militari erau asistaţi de grefieri, stabilindu-se şi categoriile de personal care puteau încadra aceste funcţii.

La capitolul 1 al Titlului III, erau precizate competenţele de judecată ale pretorilor militari. Din analiza acestora rezultă faptul că pretorii militari nu aveau competenţa de a judeca nici o categorie de militari ai forţelor proprii, aceştia fiind sancţionaţi pentru abaterile sau infracţiunile săvârşite fie pe cale disciplinară de comandanţi, conform atribuţiilor, fie cu pedepse pronunţate de Curţile Marţiale.

Titlul XII al Codului Justiţiei Militare prevedea „procedura înaintea pretorilor militari şi Curţilor Marţiale”. În capitolul 1 al acestui titlu, care reglementa problemele legate de poliţia judiciară, se preciza că „poliţia judiciară militară în timp de mobilizare şi război se exercită sub autoritatea unei unităţi unde s-a comis infracţiunea… ori unde s-a prins autorul, complicele sau tăinuitorul prin ofiţerii de poliţie judiciară prevăzuţi în timp de pace”, precum şi prin „pretorii militari”20.

În următorul capitol, era detaliată „Judecarea înaintea pretorilor militari”. Pretorii militari, ca instanţă de judecată, puteau judeca faptele din competenţa lor „în urma reclamaţiei părţii vătămate”, a „cererii însoţite de acte din partea autorităţilor de la locul săvârşirii sau descoperirii faptului…”, ca

18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem.

45

urmare a sesizării din oficiu sau în urma unui ordin de trimitere în judecată, emis de autorităţile militare pe lângă care ei funcţionau21.

Judecata se făcea în şedinţă publică, în asistenţa grefierului, de regulă la reşedinţa pretorului militar, însă caracterul operativ al acestui act de justiţie a determinat legiuitorul să specifice că şedinţa putea avea loc chiar „la faţa locului sau oriunde s-ar putea face mai cu înlesnire”22.

Procedura de urgenţă reieşea şi din alte prevederi ale acestui capitol, la art. 437 specificându-se că „învinuitul, reclamantul sau martorii, refuzând a se prezenta, vor fi aduşi cu forţa”23. De asemenea, la articolul următor, se preciza că sentinţa „se motivează sumar”, aceasta putând fi însă atacată în recurs la Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie.

O analiză a prevederilor Codului Justiţiei Militare referitoare la justiţia pretorală, făcută în anul 1944 din perspectiva experienţei dobândite de-a lungul celor peste trei ani de război, evidenţia că acestea erau „sumare, chiar insuficiente”24.

Relevant era că ordonanţele militare emise de comandamentele marilor unităţi au prevăzut sancţiuni superioare competenţelor de judecată ale pretorilor, pentru evitarea „aglomerării de justiţiabili în spatele frontului M.U.”25, dar şi pentru a degreva pretorii militari de această sarcină, în scopul concentrării efortului spre organizarea serviciului de poliţie al marii unităţi.

De asemenea, se preciza că pretorii nu au judecat „decât foarte puţine pricini şi numai acolo unde M.U. a staţionat mai mult şi unde lipseau autorităţile locale de judecată, iar populaţia a putut săvârşi unele din infracţiunile date în competenţa de judecată a pretorilor” 26.

21 Ibidem. 22 Ibidem. 23 Ibidem. 24 Locotenent Emil Mihuleac, Op.cit, p. 57. 25 Ibidem, p. 58. 26 Ibidem.

46

Se concluziona că era necesară lărgirea competenţelor de judecată pentru pretorii militari, deoarece, datorită noii fizionomii a războiului, caracterizat de o dinamică accentuată a acţiunilor militare, însărcinările persoanelor civile autorizate să urmeze armata – principalii justiţiabili ai pretorilor – erau preluate de organele oficiale27.

Structurile Jandarmeriei operative destinate armatei de operaţii făceau parte din organica marilor unităţi sau erau subordonate acestora şi îşi îndeplineau misiunile în conformitate cu concepţia comandanţilor.

În acest context, determinat de necesitatea respectării principiului unităţii de acţiune, o serie de acte normative emise de diferite eşaloane ale armatei şi aflate în vigoare pe timpul desfăşurării celui de-al Doilea Război Mondial au prevăzut modul de acţiune a Jandarmeriei operative în diferite situaţii.

Locul şi rolul serviciului pretoral şi al unităţii de poliţie în cadrul marilor unităţi a fost reglementat de Regulamentul provizoriu asupra serviciilor şi etapelor din 29 iulie 1940. Actul normativ stabilea normele generale de organizare şi funcţionare a serviciilor în campanie, precum şi modul de coordonare în ansamblu a acestora în cadrul unităţilor şi marilor unităţi.

Precizând că rolul serviciilor era „să satisfacă nevoile trupelor în toate împrejurările, dându-le posibilitatea să trăiască şi să lupte”28, regulamentul le clasifica în trei mari categorii: servicii de aprovizionare, întreţinere şi evacuare; servicii de transport şi servicii de ordine. Serviciul pretoral intra în categoria serviciilor de ordine, alături de serviciul justiţiei militare.

Din punct de vedere organizatoric, fiecare serviciu dispunea de două componente: de conducere şi de execuţie. Componenta de conducere era formată din şeful serviciului respectiv de la marea unitate, ajutat de personalul de 27 Ibidem, p. 59. 28 Ministerul Apărării Naţionale, Marele Stat Major, Secţia 5-a, B 1 Regulament provizor asupra serviciilor şi etapelor, Tipografia Bucovina, I.E.Torouţiu, Bucureşti, 1940, p. 21.

47

specialitate. Componentei de conducere îi revenea responsabilitatea conducerii tehnice şi a funcţionării serviciului. Structura de execuţie era reprezentată de formaţiunile specializate de care dispunea serviciul. Acestora le revenea sarcina executării însărcinărilor primite de la şeful de serviciu, faţă de care erau răspunzătoare29.

În sensul acestor reglementări, serviciul pretoral era compus din pretorul militar şi personalul de la cancelaria pretorală, în calitate de structură de conducere şi din unitatea de poliţie, ca structură de execuţie.

În scopul organizării într-o concepţie unitară a întregii activităţi a serviciilor, la fiecare mare unitate exista un „organ de coordonare a serviciilor”. Această atribuţie revenea şefului de stat major la divizie, subşefului de stat major la corpul de armată şi unuia dintre subşefii de la armată şi Marele Cartier General, ei realizând coordonarea serviciilor prin Biroul 4, la corpurile de armată, divizii sau similare, respectiv prin Secţia a IV-a de la armată şi Marele Cartier General.

Legătura de serviciu a şefului serviciului pretoral cu statul major al marii unităţi se realiza prin secţia (biroul) 4, „mai mult pentru măsurile referitoare la circulaţie şi la întrebuinţarea unităţilor de poliţie şi a jandarmeriei operative”30.

Din perspectiva Jandarmeriei operative, Regulamentul provizoriu asupra serviciilor şi etapelor integra prevederile de detaliu referitoare la organizare, atribuţii şi mod de executare a misiunilor prevăzute de Regulamentul provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie, în ansamblul activităţilor desfăşurate în comandamentele marilor unităţi. De asemenea, aceste atribuţii erau actualizate şi armonizate cu nevoile generale de ordine, determinate de evoluţia artei operative, din perioada dintre apariţia celor două acte normative.

Conform regulamentului, serviciul pretoral avea „rolul de a asigura armatei menţinerea ordinei, executând poliţia generală şi justiţia pretorală”. De aemenea, el putea îndeplini

29 Ibidem, p. 22. 30 Ibidem p. 133.

48

diferite însărcinări speciale, care erau stabilite de comandamente „potrivit mijloacelor de care dispune”, în categoria acestor misiuni intrând: „rânduirea circulaţiei, concurs la exploatarea teritoriului, executarea evacuărilor, îndrumarea refugiaţilor, asanarea câmpului de luptă”31.

În conformitate cu ordinele primite de la comandantul marii unităţi, căreia îi aparţinea, şi cu prevederile instrucţiunilor de funcţionare a jandarmeriei, primite de la şeful serviciului pretoral al eşalonului superior, pretorul trebuia să organizeze funcţionarea serviciului. În acest scop, prevederile regulamentare îi permiteau să utilizeze toate mijloacele de poliţie, jandarmerie şi pază aflate sub ordinele marii unităţi. De asemenea, era reglementată şi relaţia pretorului cu jandarmeria teritorială din zona de competenţă32, fiind prevăzut că el o putea folosi, cu obligaţia de a-i menţine aceeaşi dislocare, atât timp cât autorităţile nu au fost evacuate.

În aceeaşi măsură, pretorii de la eşalonul corp de armată în sus, erau obligaţi să dea instrucţiuni de întrebuinţare a jandarmeriei de la eşaloanele subordonate, fixându-le zonele de competenţă pretorală.

Pretorul era obligat, în cadrul relaţiilor de subordonare, să ţină la curent pe comandantul marii unităţi asupra posibilităţilor unităţilor de poliţie pe care la avea la dispoziţie, informând-ul, în acelaşi timp, despre toate problemele referitoare la activitatea serviciului şi propunând măsurile care trebuiau adoptate pentru menţinerea ordinei şi executarea poliţiei în zona marii unităţi. De asemenea, pretorul trebuia să participe la conceperea şi redactarea ordinelor cu conţinut juridic, a proclamaţiilor şi ordonanţelor, precum şi la administrarea teritoriului ocupat de inamic33.

Este de remarcat faptul că în partea rezervată reglemen-tării îndatoririlor speciale ale şefilor serviciilor pretorale, nu se mai regăseşte funcţia de pretor militar la Marele Cartier General, 31 Ibidem, p. 131. 32 Zona de competenţă pretorală era definită ca fiind zona fixată unei mari unităţi pentru menţinerea ordinei, poliţiei şi justiţiei pretorale. 33 Ibidem, p. 132.

49

prevăzută de art. 54 al Codului Justiţiei Militare din 1937 şi de art. 4 din Regulamentul provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie, atribuţiile acestuia referitoare la poliţia localităţii unde este instalat Marele Cartier General fiind trecute în competenţa Marelui Pretor, denumit „Şeful serviciului pretoral de la M.C.G.”34.

Activităţile pe care serviciul pretoral le desfăşura, pentru îndeplinirea misiunilor din competenţă, erau structurate în cinci domenii: activităţi cu caracter general, atribuţii în staţionare, pe timpul marşului, în luptă şi pentru executarea evacuărilor.

Completând şi, în acelaşi timp, sintetizând prevederile Regulamentului provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie, normele generale precizau că menţinerea ordinii în zona unei unităţi revenea în întregime acesteia, eşalonul superior fixându-i doar misiuni, zonă de competenţă şi, eventual, punându-i la dispoziţie mijloace de poliţie suplimentare.

5.3. Organizarea şi funcţionarea serviciului pretoral

Serviciul pretoral, ca structură de comandament a marii unităţi, era organizat astfel încât să asigure coordonarea activităţilor complexe ale pretorului. În studiile teoretice ale specialiştilor din perioada interbelică, pentru a realiza acest scop, se opina că serviciul pretoral ar fi trebuit organizat pe birouri care să coordoneze câte o linie de muncă35.

Astfel, biroul justiţiei ar fi fost destinat să organizeze activitatea pretorului în calitate de judecător de primă instanţă; biroul informaţiilor şi urmăririlor şi biroul cercetărilor şi transferărilor aveau ca responsabilitate activităţile de poliţie, în timp ce biroul de comandament şi personal trebuia să gestioneze problematica specifică pe linia resurselor umane şi materiale. Tot în cadrul serviciului pretoral, se aprecia că 34 Ibidem, p. 133. 35 General Topor R. Ioan, maior Ionescu N. State, Jandarmeria în campanie, Tipografia Revista Geniului, Bucureşti, 1937, p. 116.

50

trebuia să funcţioneze registratura, serviciul închisorii pretorale şi cancelaria companiei de poliţie.

În realitate, conform ordinii de bătaie a marilor unităţi ale armatei române, participante la cel de-al Doilea Război Mondial, serviciile pretorale au avut efective reduse, în statele de organizare ale acestora fiind prevăzute 10-11 posturi care au asigurat personalul minim necesar îndeplinirii atribuţiilor din competenţă.

Serviciile pretorale erau organizate astfel: şeful serviciului pretoral (ofiţer); grefierul (după caz subofiţer, militar cu termen redus36 sau chiar funcţionar civil37); serviciul cercetări (doi subofiţeri şi doi militari în termen); doi secretari (militari în termen), unul sau doi şoferi (militari în termen) şi ordonanţa pretorului.

În aceste condiţii, serviciile pretorale trebuiau să asigure suportul necesar organizării activităţilor pentru îndeplinirea atribuţiilor de comandament, poliţie, justiţie şi personal ce reveneau tuturor pretorilor.

În cadrul funcţionării de ansamblu a comandamentului marii unităţi, şefului serviciului pretoral îi revenea un rol important în pregătirea şi executarea operaţiilor, el fiind „alături de Statul Major şi ceilalţi Şefi de servicii, auxiliarul Comandantului pentru orice acţiune proiectată”38. În calitate de şef de serviciu în comandamentul marii unităţi, pretorul era subordonat comandantului şi şefului de stat major, colaborând cu şefii celorlalte servicii.

Pretorul relaţiona cu comandantul marii unităţi pentru a-l informa permanent despre situaţia şi posibilităţile serviciului pretoral, în scopul furnizării elementelor necesare adoptării hotărârii. În scopul analizării situaţiei, comandantul trebuia „să

36 Arhivele Naţionale ale României, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 171/1942, f. 116. 37 Colonel Constantin Rădoi, colonel Dan Boacă, locotenent-colonel Paul Ciobănaşu, Jandarmeria Română din Banat, Editura&Tipografia Timpolis, Timişoara, 2000, f. 198. 38 Arhivele Naţionale ale României, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 1/1942, f. 2.

51

cunoască în orice moment situaţia Serviciului Pretoral ca să-şi dea seama în orice moment de gradul de siguranţă şi ordine pe care acest serviciu poate să-l realizeze pentru Marea Unitate”39. Pentru a cunoaşte această situaţie, comandantul marii unităţi era informat direct de şeful serviciului pretoral sau prin şeful de Stat Major.

Pentru problemele de ordine şi siguranţă, relaţia directă dintre şeful serviciului pretoral şi comandant era mai frecventă la eşalonul armată, acolo unde problemele de poliţie erau abordate la nivel strategic. În cele mai multe situaţii, însă, în special la corpurile de armată şi divizii, şeful serviciului pretoral prezenta situaţia şi posibilităţile de funcţionare ale serviciului său şefului de stat major, datorită faptului că acesta din urmă era obligat să fie la curent cu situaţia de ansamblu a serviciilor, pentru a o prezenta comandantului. Indiferent de eşalon, pretorul era obligat să prezinte direct comandantului, toate aspectele referitoare la justiţia pretorală.

Pentru a realiza această informare, şeful serviciului pretoral trebuia să cunoască situaţia precisă şi de detaliu a formaţiunilor sale, sens în care elabora o serie de documente pe care le actualiza zilnic şi din care trebuia să reiasă: locurile de dislocare a unităţilor de poliţie şi modul de acţiune în diferite situaţii; dotarea cu materiale; încadrarea cu personal şi pierderile înregistrate.

Pentru adoptarea hotărârii, comandantul marii unităţi era ajutat, „între alte organe de conducere, şi de către Pretor în ceea ce priveşte atribuţiunile de poliţie ce revin Serviciului Pretoral”40. În acest scop, pretorul trebuia să cunoască intenţia comandantului, posibilităţile organelor de execuţie şi pregătirea materială realizată de eşalonul superior.

Despre pregătirea materială a eşalonului superior pretorul lua cunoştinţă pe timpul orientării pe care şeful de stat major o făcea tuturor şefilor de servicii, din ordinul de operaţii partea a II-a şi din instrucţiunile tehnice pe care le primea de la serviciul pretoral căruia i se subordona.

39 Ibidem, f. 13. 40 Ibidem, f. 15.

52

Analizând intenţia comandantului, posibilităţile proprii şi pregătirea materială a eşalonului superior, pretorul stabilea concluziile cu privire la întrebuinţarea serviciului pretoral, pe care le transmitea comandantului, ca suport pentru adoptarea hotărârii. Odată ce era luată hotărârea şi era întocmit planul de manevră, prevederile acestora erau aduse la cunoştinţa pretorului prin şeful de stat major.

După primirea hotărârii comandantului, şeful serviciului pretoral analiza conţinutul acesteia, împreună cu prevederile documentelor primite de la eşalonul superior, elaborând Planul de funcţionare al serviciului pretoral.

Şeful de stat major, fiind principalul consilier al comandantului, trebuia să cunoască în detaliu situaţia serviciilor, fiind obligat „să se ţină la curent cu situaţia acestora cerând relaţii de la Şeful Serviciului respectiv asupra situaţiunei, nevoilor şi posibilităţilor Serviciului”, motiv pentru care aduna „direct, sau prin Biroul Serviciilor, toate datele necesare pentru a le prezenta comandantului.”41

Datorită faptului că şeful de stat major trebuia să prevadă şi să pregătească elementele hotărâriii comandantului, el trebuia să fie informat permanent despre posibilităţile serviciului pretoral. În aceeaşi măsură, şeful de stat major, fiind coordonatorul activităţii serviciilor, avea obligaţia să orienteze organele de conducere ale acestor structuri asupra intenţiei comandantului şi asupra prevederilor ordinului de operaţie, partea a II-a, primit de la eşalonul superior.

Orientarea realizată de şeful de stat major cuprindea orientarea tactică şi orientarea materială. Prin orientarea tactică se comunicau şefului serviciului pretoral date referitoare la misiunea marii unităţi şi hotărârea comandantului în ceea ce priveşte manevra, întrebuinţarea trupelor şi a serviciilor, organizarea transmisiunilor şi a culegerii de informaţii.

În cadrul orientării materiale, şeful de stat major prezenta prevederile ordinului de operaţie, partea a II-a, primit de la eşalonul superior, şeful serviciului pretoral luând cunoştinţă

41 Ibidem, f. 18.

53

despre „modul în care eşalonul superior socoteşte să-şi facă poliţia sa şi cum împarte atribuţiunile între serviciul său pretoral şi serviciile pretorale ale eşaloanelor imediat inferioare”42.

În urma participării la orientarea realizată de şeful de stat major, a însuşirii prevederilor instrucţiunilor tehnice primite direct de la serviciului pretoral al eşalonului superior şi a rezultatelor recunoaşterilor, pretorul elabora Planul de funcţionare a serviciului pretoral, document care era supus aprobării comandantului de către şeful de stat major. În acest scop, pretorul analiza situaţia, din punct de vedere poliţienesc, activitate care se finaliza cu concluziile referitoare la mijloacele necesare şi repartiţia acestora, în timp şi spaţiu, pentru executarea misiunilor de poliţie, în folosul marii unităţi şi a zonei de acţiune a acesteia.

Planul de funcţionare a serviciului pretoral era „o piesă de documentare interioară” care servea „ca bază pentru activitatea pretorului în decursul acelei operaţiuni”43 şi în care erau prevăzute: repartiţia mijloacelor la marea unitate, în raionul de acţiune al acesteia şi în rezervă; barajul de poliţie; misiunile de poliţie; liniile de despărţire şi zonele de competenţă pretorală.

Planul aprobat de comandant servea la întocmirea propunerilor pretorului pentru redactarea ordinului de operaţie, partea a II-a, şi a instrucţiunilor tehnice date serviciilor pretorale din subordine.

Propunerile şefului serviciului pretoral, care cuprindeau elemente referitoare la repartiţia mijloacelor, dislocarea unităţilor de poliţie, misiunile de poliţie şi modul de execuţie a acestora, erau înaintate la Secţia a 4-a (Biroul 4) unde, în urma analizării şi corelării propunerilor tuturor şefilor de servicii, era elaborat Planul de funcţionare a serviciilor care, după ce era aprobat de comandant, constituia baza elaborării de către statul major a ordinului de operaţii, partea a II-a.

Prevederile ordinului de operaţii, partea a II-a, care stabileau elementele esenţiale legate de funcţionarea serviciilor, 42 Ibidem, f. 20. 43 Ibidem, f. 22.

54

erau completate de serviciul pretoral „prin instrucţiuni tehnice adresate numai unităţilor sau formaţiunilor de serviciu interesate”44. Instrucţiunile tehnice, care erau adresate şefilor de servicii pretorale de la eşaloanele subordonate, precizau: mijloacele de poliţie la dispoziţie şi repartiţia lor; misiunile şi modul de executare a acestora; liniile de despărţire; modul de funcţionare a justiţiei pretorale şi locurile posturilor de comandă.

Pentru conducerea unităţilor de poliţie organice şi a celor suplimentare primite ca întărire, pretorul emitea ordine de poliţie, care aveau următoarea structură: situaţia generală, misiunea unităţii de poliţie, repartiţia mijloacelor, hrănirea efectivelor, legături şi transmisiuni.

În ceea ce priveşte atribuţiile de poliţie ale pretorului, se poate aprecia că, prin serviciul pretoral, el coordona poliţia generală din zona sa de competenţă, unde avea aceleaşi atribuţii ca orice ofiţer de poliţie „privind paza cetăţenilor şi a avutului lor; de a supraveghea şi menţine ordinea perfectă, evitând orice nerânduieli, împiedicând săvârşirea de infracţiuni de orice fel: contravenţiuni, delicte sau crime”45. Pentru a îndeplini aceste atribuţii, în situaţia în care în zonă funcţionau structuri teritoriale de jandarmi şi poliţie, pretorul coordona activitatea acestor formaţiuni, care intrau în subordinea sa.

Având întreaga responsabilitate pentru menţinerea siguranţei statului şi a armatei, în zona sa de competenţă, pretorul era obligat să ia măsuri pentru împiedicarea spionajului, propagandei ostile şi a răspândirii ştirilor false, sens în care colabora cu secţia (biroul) 2 al marii unităţi.

În aceeaşi măsură, pretorul organiza poliţia circulaţiei în zona sa de competenţă şi exercita toate atribuţiile de poliţie judiciară prevăzute de Codul Justiţiei Militare, având obligaţia de a preveni, constata şi instrumenta toate infracţiunile din zona sa de competenţă.

Organizarea tuturor măsurilor poliţieneşti se realiza conform concepţiei desfăşurării operaţiei, ele fiind prevăzute în

44 Ibidem, f. 22. 45 General Topor R. Ioan, maior Ionescu N. State, op.cit, p. 545.

55

toate documentele întocmite de pretor, potrivit atribuţiilor sale de comandament.

Atribuţiile de justiţie ale pretorilor militari erau acelea de primă instanţă de judecată. Încă de la numirea lor în funcţie, pretorii şi grefierii depuneau jurământul prevăzut de Codul Justiţiei Militare. Pretorii depuneau jurământul în faţa comandantului marii unităţi pe lângă care urmau să funcţioneze, iar grefierii în faţa pretorului respectiv.

În conformitate cu prevederile procedurii penale a vremii, competenţa „în materie de cercetări, instrucţie şi judecată” era „a locului”, „a persoanei” şi „în materie”46, Codul Justiţiei Militare păstrând aceste principii în prevederile referitoare la pretorii militari.

În ceea ce priveşte competenţa locului, pretorii şi-o exercitau pe „întreg teritoriul ocupat de unitatea pe lângă care sunt numiţi şi unde îşi exercită autoritatea lor”47, având în acelaşi timp dreptul de a judeca pe infractorii prinşi pe teritoriul lor, care ar fi săvârşit infracţiunea în afara zonei lor de competenţă.

În situaţia în care zona armatei se găsea pe teritoriul naţional, iar autorităţile judiciare competente funcţionau, pretorul judeca numai faptele prevăzute de ordonanţele militare emise în scopul garantării siguranţei armatei, apărării ţării şi ordinii publice în legătură cu mişcarea armatei, precum şi pentru reprimarea anumitor infracţiuni, care le erau date în competenţă, prin legea stării de asediu. Pentru celelalte infracţiuni de drept comun, săvârşite în această situaţie, erau competente autorităţile judiciare locale. Dacă însă acestea nu funcţionau, pretorul se sesiza în locul lor pentru orice infracţiuni.

În situaţia în care zona armatei era în afara teritoriului naţional, pretorii îşi exercitau atribuţiile de instanţă de judecată fără niciun fel de îngrădire.

În ceea ce priveşte competenţa asupra persoanei, Codul Justiţiei Militare stabilea categoriile de persoane care erau supuse jurisdicţiei pretorilor militari, şi anume: persoanele autorizate a urma armata, prizonierii de război cu grade 46 Ibidem, p. 539. 47 Codul Justiţiei Militare, în Monitorul Oficial nr. 66 din 20 martie 1937.

56

inferioare, internaţii civili, precum şi „orice persoană civilă afară de militari sau asimilaţi cu militarii, aflată pe teritoriul sau în zona asupra căruia pretorii îşi exercită autoritatea lor”48.

În concluzie, se remarcă faptul că pretorii nu aveau competenţa să judece militarii proprii, indiferent de grad. Aceştia erau sancţionaţi sau pedepsiţi pentru abaterile sau infracţiunile săvârşite pe cale disciplinară de comandanţii lor sau cu pedepse pronunţate de Curţile Marţiale, înaintea cărora erau trimişi prin ordinul comandantului marii unităţi.

Competenţa în materie a pretorilor era stabilită de Codul Justiţiei Militare, care preciza că ei pot judeca o serie de infracţiuni comise în zona lor de competenţă. În mod excepţional, atunci când instanţele penale ordinare încetaseră să funcţioneaze, pretorii militari puteau judeca şi contravenţiile poliţieneşti comise de orice persoană, cu excepţia militarilor.

Atribuţiile de personal ale pretorului vizau obligativitatea actualizării ordinii de bătaie a unităţii de poliţie din subordine, precum şi competenţele de a propune avansarea în grad, decorarea sau mutarea personalului din subordine.

Aprobarea mutării personalului din cadrul Jandarmeriei operative la alte formaţiuni similare sau la Jandarmeria teritorială, revenea însă în competenţa comandanţilor marilor unităţi din care aceştia făceau parte.

În funcţie de eşalonul la care funcţionau, atribuţiile şefilor serivciilor pretorale aveau o serie de particularităţi.

Marele pretor era şeful serviciului pretoral al Marelui Cartier General, având atribuţii generale de comandament, poliţie, justiţie şi personal. El emitea ordine şi ordonanţe referitoare la ordinea şi siguranţa în regiunea armatelor şi, prin instrucţiunile tehnice pe care le elabora, coordona funcţionarea tuturor serviciilor pretorale şi a unităţilor de poliţie din această regiune. Dispunând de batalioanele de jandarmi operative, marele pretor propunea întrebuinţarea acestora şi repartizarea lor la armate. De asemenea, el făcea propuneri şefului Marelui Cartier General pentru reglementarea circulaţiei pe întreg

48 General Topor R. Ioan, maior Ionescu N. State, op.cit. p. 540.

57

teritoriul ţării, iar împreună cu Secţia 2 Informaţii conducea activitatea contrainformativă din regiunea armatelor.

Marele pretor controla modul în care se administra justiţia pretorală, atât în regiunea armatei, cât şi în cea interioară şi rezolva conflictele de atribuţii între pretorii din subordine şi celelalte autorităţi administrative şi poliţieneşti din zonă. Prin el se realiza legătura de colaborare cu Inspectoratul General al Jandarmeriei şi Direcţia Siguranţei Generale a Statului.

În ceea ce priveşte atribuţiile pe linie de personal, marele pretor făcea propunerile pentru avansări, decorări şi mutări pentru întreg personalul Jandarmeirei operative.

Pretorul de la eşalonul armată avea autoritate asupra tuturor pretorilor şi unităţilor de jandarmi organice din zona armatei, inclusiv a celor din zona etapelor. Având la dispoziţie batalioanele de jandarmi primite de la eşalonul superior, el făcea propuneri comandantului armatei, pentru repartizarea acestora la corpurile de armată şi în zona etapelor.

De asemenea, întocmea Planul de întrebuinţare a serviciilor pretorale din zona armatei şi, având responsabilitatea organizării şi controlului circulaţiei în zona armatei, conform dispoziţiilor Marelui Cartier General, emitea „instrucţiuni de detaliu tuturor organelor din subordine şi jandarmeriei teritoriale”49, organizând direct controlul special al circulaţiei în gări şi trenuri. Împreună cu Secţia 2 Informaţii din comanda-mentul armatei, pretorul de la acest eşalon conducea activitatea contrainformativă din zona sa de competenţă, inclusiv cea a autorităţilor de ordine publică şi administrativă din zona armatei.

Pretorul Marelui Cartier General şi pretorii de la comandamentele de armată se subordonau direct Marelui Pretor, respectiv pretorului armatei, având în subordine compania de poliţie organică de la aceste eşaloane. Aceştia organizau măsurile de siguranţă a zonei de cartiruire a comandamentelor, în scopul prevenirii spionajului. În acest sens, stabileau regulile de acces în clădirile şi birourile comandamentelor şi organizau poliţia localităţilor unde acestea erau dislocate. De asemenea, ei

49 Ibidem, p. 221.

58

răspundeau de paza închisorii pretorale şi exercitau atribuţii ca instanţă de judecată în zona de competenţă.

Pretorul de la Comandamentul Etapelor de Armată avea autoritate atât asupra serviciilor pretorale ale sectoarelor de etape, cât şi asupra „serviciilor pretorale ale zonei de fortificaţie ce eventual ar lua fiinţă în zona etapelor”50. El avea la dispoziţie compania de poliţie organică şi mijloacele suplimentare care îi erau puse la dispoziţie, care executau măsurile de poliţie generală din zona etapelor. Fiind responsabil pentru organizarea şi controlul circulaţiei pe linia capetelor de etape, colabora cu comandanţii structurilor Jandarmeriei teritoriale şi cu şefii formaţiunilor de poliţie din zona etapelor.

Pretorul de la corpul de armată avea autoritate asupra pretorilor şi formaţiunilor de poliţie din zona acestei mari unităţi. El trebuia să organizeze măsurile de ordine şi siguranţă în localitatea în care se găsea comandamentul corpului de armată şi în raioanele în care erau dispuse formaţiunile de servicii.

Pretorul de la divizie organiza şi coordona executarea serviciului de poliţie „pentru a asigura liniştea şi ordinea pe toată zona Diviziei pe lângă care funcţionează”51, sens în care, în conformitate cu ordinele comandantului diviziei şi prevederile instrucţiunilor tehnice primite de la serviciul pretoral al eşalonului superior, repartiza misiunile companiei de poliţie şi controla modul de executare a acestora.

5.4. Concluzii Cadrul normativ care reglementa modul de organizare

şi executare a misiunilor Jandarmeriei operative pe timpul participării Armatei Române la cel de-al Doilea Război Mondial, deşi general şi în unele domenii incomplet sau depăşit, a permis ca aceste structuri să îşi îndeplinească atribuţiile de poliţie militară a marilor unităţi operative. 50 Ibidem, p. 222. 51 Ibidem, p. 223.

59

Datorită existenţei unor directive generale, pentru rezolvarea situaţiilor inedite şi complexe cu care s-au confruntat pe front, pretorii militari de la toate eşaloanele au dat dovadă de spirit de iniţiativă în tot ceea ce au întreprins.

În aceeaşi măsură, vidul normativ a fost completat, din iniţiativa unor ofiţeri jandarmi cu o pregătire profesională de excepţie, cu lucrări de specialitate a căror claritate şi pragmatism le recomandă a fi studiate şi astăzi.

Succinta prezentare a atribuţiilor pretorilor militari în campanie, aşa cum erau ele reglementate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dovedeşte că, deşi Jandarmeria era o instituţie specializată de poliţie, ea era şi o „ramură a forţei armate”, armată căreia, în timp de război, trebuia să îi asigure libertatea de acţiune în vederea îndeplinirii scopului propus.

La rândul lor, ofiţerii jandarmi erau obligaţi să posede atât cunoştinţele militare care să le permită judecarea unei situaţii şi interpretarea unui ordin în campanie, cât şi pe cele necesare unui abil poliţist şi distins magistrat.

Bibiliografie

1. Regulament provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie, Tipografia Corpului de Jandarmi, Bucureşti, 1928

2. Lt. Emil Mihuleac, Pretorul şi judecata pretorală, în Revista Jandarmeriei, anul XXII, nr. 6-10, iunie-octombrie 1944

3. Codul Justiţiei Militare, în Monitorul Oficial nr. 66 din 20 martie 1937. 4. Ministerul Apărării Naţionale, Marele Stat Major, Secţia a V-a, B 1

Regulament provizor asupra serviciilor şi etapelor, Tipografia Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1940

5. Generalul Topor R. Ioan şi maiorul Ionescu N. State, Jandarmeria în campanie, Tipografia Revista Geniului, Bucureşti, 1937

6. Col. Constantin Rădoi, Col. Dan Boacă, Lt. col. Paul Ciobănaşu, Jandarmeria Română din Banat, Editura&Tipografia Timpolis, Timişoara, 2000

7. Arhivele Naţionale ale României, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 1/1942

8. Arhivele Naţionale ale României, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 171/1942

60

I.6.CONSIDERAŢII PRIVIND INFRACŢIUNEA DE FURT ÎN TRANSILVANIA SECOLULUI AL XVII-LEA

Comisar-şef de poliţie, dr. Gabriel-Virgil RUSU, director adjunct Şcoala de Agenţi de Poliţie

„Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca Furtul există „de când lumea”, probabil de când primii

hominizi au conştientizat, desigur la nivelul mentalului lor rudimentar, noţiunea de proprietate. Instituţia a evoluat în timp şi ne este greu să ne imaginăm vreun tip de societate fără propriii hoţi, fără propriile metode de operare, fără propriile instrumente de eradicare a infractorilor.

Mai multe documente inedite, descoperite în fondurile arhivistice ale comitatului Turda şi ale districtului Bistriţa, pun în lumină realităţi istorico-juridice care ajută cercetătorul să reconstituie modul în care furtul era comis, perceput de legislaţia penală şi pedepsit în secolul al XVII-lea, în Transilvania.

În accepţiunea contemporană furtul este luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Furtul devine calificat atunci când este săvârşit în următoarele împrejurări: de două sau mai multe persoane împreună, de către o persoană având asupra sa o armă (...), de către o persoană mascată, deghizată sau travestită, asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra, într-un loc public, ...în timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase1.

1 Codul penal. Codul de procedură penală, ediţia a XI-a actualizată la 1 septembrie 2009 (în continuare CP), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, art. 208, 209, p. 112-113.

61

Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile social-patrimoniale sub aspectul posesiei sau detenţiei bunurilor mobile. De regulă, posesia este exercitată de proprietar, iar prin ocrotirea posesiei se realizează, practic şi implicit, ocrotirea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Obiectul material este bunul mobil, luat pe nedrept, care, în lumea medievală, poate să fie destul de divers: sume de bani, piese de îmbrăcăminte, produse agricole, animale sau păsări.

Iată câteva exemple: la data de 31 august 1612, domnitorul Moldovei, Ştefan Tomşa, se adresa în scris de la Iaşi judelui primar Georgius Szeöch şi celorlalte oficialităţi din Bistriţa, solicitând satisfacerea pretenţiilor materiale ale hatmanului său Sztanerno, căruia un anume Francisc Kók i-a luat avutul şi hainele aflate într-un sipet pe care păgubaşul l-a lăsat la Braşov2. Sigismund Haranglar, judele primar al nobililor şi Balthazar Balogh, vicecomite al comitatului Târnăveni, îi adresau o misivă judelui primar al Bistriţei relatând despre furturile unui anume Ioan Csonka, cerându-i ca acesta să fie pedepsit conform legii pentru faptele sale. În post-scriptum mai solicitau ca după mărturisirea lotrului să li se comunice numele complicilor la furturi, desigur pentru continuarea cercetărilor pe raza lor de competenţă.3

La data de 19 martie 1607, Petru Pogan, comitele comitatului Maramureş, redactează, în Vişeul de Mijloc, o scrisoare prin care-i cere judelui primar al oraşului Bistriţa, Georgius Szócs, să ia măsuri ca Ştefan Todriczha (Toderiţă) din Vişeul de Sus să fie despăgubit pentru vaca şi boul furate de lotrii care sunt deţinuţi la Bistriţa4.

„Cel care fură struguri din vie să fie bătut, cel care fură în cantitate mare să fie spânzurat” – se hotărăşte la dieta de la Turda din 6-13 ianuarie 15685. Chiar şi animalele din pădurea

2 Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale, Fond Comitatul Turda, Protocoalele comitatului Turda (în continuare POB), seria I, nr. 8243/1612. 3 Ibidem, nr. 260/1688. 4 Ibidem, nr. 7849/1607. 5 Monumenta Comitalia Regni Transylvaniae – Erdély Országgyűlési emlékek, [Hotărârile dietei Transilvaniei], sub redacţia lui Szilágyi Sándor (în continuare Monumenta), vol. II, Budapest, 1876, p. 342.

62

proprietarului sau peştele din lacurile private puteau să constituie obiecte materiale ale infracţiunii de furt. Iată ce este consemnat în Titlul al treizeci şi şaselea, Articolul I din Approbatae Constitutiones:

Hoţii de peşte obişnuiesc să facă multe pagube în heleştee mai ales în timpul revărsării subite a lacurilor sau în timpul înmulţirii sau bătăii peştilor, de aceea, dacă cineva ar fi prins asupra faptului sau chiar ar fugi, dar urmărit fiind ar putea fi prins, să se elibereze numai plătind amenda şi nu altfel6. În schimb, cel care fura peşti din barca pescarului şi era prins de poteră urma să fie spânzurat, potrivit deciziei aceleiaşi comitii. La fel păţea şi persoana care... lăsau apa să curgă din heleşteul cuiva7.

Încercând să identificăm subiectul activ al infracţiunii de furt, intrăm în lumea tainică şi obscură a hoţilor de tot felul, ghidaţi după coduri ale onoarei numai de ei cunoscute sau reguli cutumiare în totală opoziţie cu sistemul legislativ reflectat în codexurile ardelene. Ca şi în zilele de azi, hoţii, numiţi în izvoare latrones8, erau fie „primari”, adică aflaţi la începutul profesionalizării, fie deja „specializaţi”, versaţi, recidivişti, dacă termenul este acceptat pentru acea perioadă. Mai exista o altă categorie, cea a hoţilor „conjuncturali”, care au comis infracţiuni de furt fie accidental, fie din motive de subzistenţă, situaţii frecvente în mediul iobagilor.

6 Tripartitum Opus Iuris Consuetudinarii Incliti Regni Hungariae per magistrum Stephanum de Werbewcz, personalis presentle regle majestatis locum tenentem, Accuratissime editum, la Moldovan I. Florin, Originea şi evoluţia instituţiei jurătorilor la români, Editura Texte, Dej, 2007 (în continuare, Tripartitum), pars. III, tit. 36, Despre starea lacurilor, pct. 1, p. 134. Dieta de la Alba Iulia, 16 martie–10 aprilie 1647, Art. IV: Sunt mulţi hoţi şi răufăcători care fură şi din heleştee. Am hotărât ca aceşti hoţi, indiferent de unde au furat, să fie prinşi şi pedepsiţi pe loc (Monumenta, vol. X, p. 456). 7 Herlea, Alexandru (coord.), Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei–1653, traducere, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997 (în continuare Approbatae), p. 135. 8 În Evul Mediu nu se făcea o distincţie foarte clară între furt şi tâlhărie, pentru că ambele fapte penale presupun luarea unui bun mobil din posesia ori proprietatea altuia. Tâlhăria, în schimb, este furtul comis prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra (CP, art. 211, p. 115). Cuvântul latrones se apropie mai mult de sensul de tâlhar sau lotru, decât de cel de hoţ. Vom utiliza în continuare ambele formulări, ţinând cont de cele precizate anterior.

63

Putem afirma faptul că această infracţiune era dictată, în principal, de condiţia socială, dar şi de nivelul cultural al autorilor. Majoritatea hoţilor provin din rândul rusticilor, ce trăiesc în sărăcie, au familie numeroasă, nu ştiu carte şi sunt falimentari în asigurarea traiului necesar prin exploatarea unui teren ce nu le aparţine. De aceea, unii iobagi aleg calea delincvenţilor.

Nu există regiune, comitat, oraş, târg sau sat fără infractorii proprii sau fără voiajori, adică acei vagabonzi ori cerşetori fără un domiciliu stabil, peregrini dintr-o localitate în alta, care nu se sfiau să ia gâtul cuiva pentru un florin. Unii, prin „faptele lor”, devin notorii, capătă renume şi sunt apreciaţi în mediile infracţionale. Îşi formează grupuri, instruiesc complicii, culeg informaţii, acţionează la adăpostul nopţii, sunt cinici, violenţi şi neîndurători cu victimele. Un mod de operare celebru, o evadare spectaculoasă, uciderea unor oficiali, furtul unor cai de rasă, jefuirea unui nobil, sunt tot atâtea fapte care creează nimburi pe fruntea acestor damnaţi de care societatea ardeleană nu a putut să scape, în ciuda legislaţiei dure sau a măsurilor extreme luate de autorităţi, incluzând aici acţiunea poterei şi mobilizarea armatei.

Dieta de la Sibiu, din 20–29 noiembrie 1612, preciza, la art. 12:

... Sunt vestiţi în hoţii numiţii Papali Mihoc, Ioan Buzás din Târgu-Mureş, Paul Földvári, Ioan Zsidó, Gheorghe Turda, Mihail Czegledi, Ambrozie Borbély, care l-a tăiat pe Ladislau Balashazi şi Tobias Vertei, la fel, dacă este prins Ioan Bessenyei mox et de facto, să fie pedepsiţi ca şi nişte latroni ordinari... Acolo unde se găsesc cuiburi şi sălaşuri ale unor astfel de vagabonzi, principele să dea ordin funcţionarilor ca să adune oştenii din comitat şi să-i prindă pe aceştia şi pe gazdele lor şi să-i pedepsească mox et facto fără excepţie 9.

Despre satul Király Ujfalu (Crăieşti, jud. Mureş), din

comitatul Clujului, se afirmă în acelaşi act normativ faptul că

9 Monumenta, vol. VI, p. 253.

64

este un bârlog al latronilor, de aceea comiţii din Cluj să-i împresoare şi să-i pedepsească după merit10.

Sub aspectul executării pedepsei pentru furt, aceasta este condiţionată, în primul rând, de valoarea prejudiciului cauzat, sau, cu alte cuvinte, de preţul obiectului material evaluat de partea vătămată şi instanţă. Aceasta, deoarece judecătorul putea hotărî dacă se impunea pedeapsa capitală sau, mai rar, amenda. Desigur, furtul cu prejudiciu mare şi ne referim, în primul rând, la caii extrem de preţioşi în acele timpuri, atrăgea în mod obligatoriu condamnarea la moarte a făptuitorului dovedit.

Această problemă a fost, de altfel, tranşată încă din anul 1552, prin hotărârea dietei de la Târgu Mureş: Hoţii să fie spânzuraţi pentru orice animal viu furat, pentru cai, boi, vaci, porci, albine şi pentru furtul din vii. Să nu fie spânzuraţi pentru găini, legume şi fructe, precum şi pentru alte mărunţişuri11. Lista animalelor ce pot face obiectul unui furt cu incidenţă asupra pedepsei capitale este completată câţiva ani mai târziu: pentru furtul unei oi răufăcătorul poate fi spânzurat, dar dacă sunt mai mulţi făptaşi, aceştia să plătească fiecare preţul unei oi omului păgubit12.

Despre valoarea unui asemenea animal, în primele decenii ale secolului al XVII-lea, aflăm dintr-o scrisoare a comitelui de Maramureş, redactată la Cuhea, în 2 noiembrie 1615, care îi cere judelui primar al Bistriţei, Georgius Frank, să ia măsuri pentru ca Ioachim şi Burgan Tivadar din Zagra să-i plătească soţiei iobagului Dumitru Cozma preţul calului, în valoare de 19 florini. În aceeaşi perioadă, un bou costa circa 8-9 florini13.

10 Ibidem. 11 Monumenta, vol. I, p. 395. 12 Ibidem, vol. II, p. 342. 13 DÁNÉ, Veronka, Az őnagysága széki igy deliberála. Torda vármegye fejedelemségkori birósági gyakorlata, [Măria sa sedria a deliberat în felul următor...], Erdélyi Tudományos Füzetek, 259, Ed. Erdélyi Múzeum – Egyesület és a Debreceni Egyetem Történelmi Kiadványa, Debrecen-Kolozsvár, 2006 (în continuare Dáné, Az őnagysága), p. 123.

65

Dieta de la Sighişoara, din 13–18 decembrie 1574, venea cu următoarele precizări, în materie de răspundere penală, pentru furt descoperit cu ocazia poterei:

Hoţii să fie pedepsiţi în felul următor: dacă hoţul a furat

pentru prima dată şi valoarea (bunului furat) nu depăşeşte 100 de florini să nu fie condamnat la moarte, ci să fie bătut cu vergea pe piatră, dar dacă valoarea obiectului furat este mai mare de 100 de florini, să fie condamnat la moarte. Dacă hoţul a furat trei oi sau două familii de albine să fie condamnat la moarte. Pentru vie să fie bătut cu vergeaua, dar a doua oară să fie condamnat la moarte.14

Aşadar, pentru furtul de cai instanţele comitatelor sau

alte autorităţi care beneficiau de jus gladii, adică de „dreptul spadei”, pronunţau, în mod regulat, sentinţe de condamnare la pedeapsa capitală. O asemenea politică judiciară, extrem de dură, urmărea ca finalitate asanarea societăţii ardelene de elementele infractoare.

La data de 20 august 1687, Baltazar Matsckasi din Dej îi scria nobilului Martin Emeric despre un ucenic de-al său care furase un cal din localitate şi dispăruse fără urmă. Discipolul a fost prins împreună cu calul la Bistriţa, meşterul dejean fiind dispus a plăti datoriile acestuia, precum şi preţul calului furat. Dacă, însă, conducerea burgului refuza să i-l predea, atunci să-l judece mai repede, să-l supună la tortură şi să afle şi în legătură cu dispariţia unei genţi cu scrisori şi a unor cai, iar după mărturisire să-l spânzure15. La 1670, numitul Ştefan Gyékény, din Turda Nouă, este învinuit de vicejudele Mihail Jó de faptul că a furat un cal, faptă pentru care oficialul a solicitat judecătorului pronunţarea pedepsei capitale16. Nu se cunoaşte sentinţa dată.

14 Monumenta, vol. II, p. 555. 15 POB, seria I, nr. 247/1687. 16 Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale, Fond Comitatul Turda, Protocoalele comitatului Turda (în continuare PCT), II, 106.

66

Aflat la Şieu, Matei Coteţ (în text Matteus Kotecz), judele primar al comitatului Maramureş îi cere, printr-o scrisoare redactată, la data de 4 aprilie 1607, judelui primar al oraşului Bistriţa, Georgius Szücs, să ia măsuri pentru ca banii comitatului, suma de 50 de florini, furaţi, împreună cu alte bunuri, de către lotrul deţinut acolo, să fie restituiţi, deoarece numiţii Demetriu şi Kira, împreună cu mama lotrului, toţi din localitatea Zagra (judeţul Bistriţa-Năsăud), au promis că vor restitui lucrurile furate de către hoţul mai-sus amintit, dar nici până la acea dată prejudiciul nu a fost recuperat17.

Două completări post-scriptum ale acestui document inedit permit nuanţarea speţei: Matteus Kotecz informează oficialităţile bistriţene, că:

... în anii precedenţi acelaşi răufăcător a furat de la

Dragomérfalva (Dragomireşti, judeţul Maramureş) doi boi, care au fost recuperaţi (odată ce a fost ajuns din urmă de săteni, a fugit lăsând animalele în spate). A mai furat încă doi boi de la Jód (Ieud, judeţul Maramureş), care au fost găsiţi ulterior, în afară de acestea a mai furat tot de la Dragomérfalva doi porci, care au fost găsiţi la Zagra, la cumnatul său, numit Kenesznel Opre(a). Acesta din urmă i-a restituit după ce păgubitul s-a jurat că sunt ai lui. Totodată a mai furat douăsprezece capre de la Kohnja (Cuhea, judeţul Maramureş). Acestea toate fiind dovezi clare ale faptelor lui, în numele întregului comitat, vă rugăm pe Dvs. şi pe membrii adunării generale din oraş ca să-l spânzuraţi pe acest răufăcător, fără nicio ezitare. În schimb şi noi vom proceda la fel, în caz că ne veţi transmite dovezi concludente despre vinovăţia unor răufăcători prinşi pe teritoriul nostru18.

Aşadar, avem de-a face cu un infractor recidivist, cu

multe furturi comise în perioada anterioară, provenit din mediile de jos ale societăţii, de loc din Zagra, acolo unde

17 POB, seria I, nr. 7859/1607 şi Anexa 1, doc. 2. 18 Ibidem.

67

rudele încearcă să-l salveze. Nu ştim ce s-a întâmplat cu suspectul, dar putem să ne imaginăm că nu a scăpat de laţul călăului. Interesant este, la această speţă, modus operandi deosebit: „furtul prin spargere”, consumat la începutul secolului al XVII-lea, care pune în lumină activităţile pregătitoare, îndrăzneala şi „profesionalismul” autorului:

... dădusem toţi banii comitatului persoanei care v-a

înmânat această scrisoare, ca să-i ducă la Sighet. Acesta a dus banii respectivi (50 florini) mai întâi în casa dânsului, unde se ţinea tocmai o nuntă şi unde se afla şi răufăcătorul. Văzând locul unde au fost ascunşi banii, tâlharul s-a dus înapoi seara şi a pătruns în casă printr-o gaură săpată în zidul cămării. A spart lada şi a luat toţi banii pe care i-a pus într-o plasă lungă din pânză. Totodată a luat şi alte lucruri găsite acolo, care vi le poate înşira persoana păgubită19.

În schimb, pentru furtul de peşte, sancţiunea era mult

mai blândă, şi potrivit Constituţiilor Aprobate, persoana prinsă în flagrant îşi va recăpăta libertatea plătind o amendă. Dacă s-ar afla ulterior, constatându-se cu toate acestea adevărul, oficialii să-l pedepsească cu 12 florini şi cu despăgubire în măsura în care se poate cunoaşte paguba20.

La jumătatea secolului al XVII-lea, apar noi aspecte procedurale în privinţa infracţiunii de furt. Astfel, comitia din anul 1650, de la Alba Iulia, stabilea faptul că... dacă hoţul a furat mai mult de trei florini, atunci acesta să fie însemnat (cu fierul roşu) de către autorităţile locale21. Pecetea detestabilei calităţi de infractor avea şi un caracter preventiv, deoarece dacă aceasta era aplicată la vedere, să zicem pe faţă ori pe braţ, comunităţile îl repudiau şi îl alungau pretutindeni, devenind damnat pe viaţă. Hotărârile din capitala Ardealului, din 15 martie 1652, sunt şi mai dure, semn al radicalizării măsurilor antiinfracţionale.

19 Ibidem. 20 Approbatae, pars. III, tit. 36, Despre starea lacurilor, art. I, p. 135. 21 Monumenta, vol. XI, p. 121.

68

Art. 1 Dacă hoţul a furat mai mult de 3 florini şi este prins, să fie spânzurat, dar dacă s-a împăcat cu păgubitul şi este la prima infracţiune să i se taie o ureche, a doua oară să fie spânzurat chiar dacă s-a împăcat cu păgubitul (...)22.

Au existat situaţii în jurisprudenţa transilvană, când

infracţiunii de furt îi era asociată a altă faptă penală, considerată ca fiind distinctă, de sine stătătoare şi comisă în concurs cu prima. Este vorba de ascunderea bunurilor furate (lopás orgazdaság) care nu are corespondent în legislaţia penală actuală, fiind mai degrabă o subsecvenţă a infracţiunii de furt sau, prin extensio, o agravantă a acesteia. La sedria comitatului Turda s-au judecat nu mai puţin de 37 astfel de cauze, din care exemplificăm câteva: Marian Berne şi Kidul Obida, iobagi din Poşaga care au fost condamnaţi şi executaţi pentru furt şi ascunderea bunurilor furate23, numita Judita acuzată de vicecomitele Sigismund Szanisló de comiterea a nu mai puţin de 25 de furturi şi spargeri de case, ziua în amiaza mare, în localitatea Aiton din comitatul Clujului, ori Ioan Vincze, care a spart două case în oraşul Turda24. Alt suspect, precum Ştefan Cigány (1693), a fost achitat de sedria turdeană25.

Erau învinuiţi şi particularii care ascundeau bunurile provenite din furt, fiind consideraţi coautori sau complici ai hoţilor, faptă care ne duce cu gândul la infracţiunea de tăinuire de azi26. Iată cazul românului Petru Voina acuzat de vicecomitele Turzii, în anul 1667, de un asemenea delict, oficialul pe nume Décsei solicitând instanţei aplicarea pedepsei capitale prin tragerea în ţeapă a acestuia27.

Nobilul Stephanus Erdely se adresează oraşului Bistriţa, la data de 8 mai 1620, din reşedinţa sa de la Gorneşti 22 Ibidem, p. 156. 23 PCT, III, 4. 24 Ibidem, p. 148. 25 Ibidem, p. 7, 93. 26 Potrivit Codului penal românesc, tăinuirea constă în primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine ori pentru altul, a unui folos material (CP, art. 211, p. 123). 27 PCT, I, 40.

69

(jud. Mureş) în chestiunea unui iobag de al său care este închis şi învinuit ca fiind părtaş (complice) la furtul unor vite. Acesta cere magistratului bistriţean să i se facă dreptate: pentru că iobagul ştia unde sunt vitele şi a cerut să nu se facă cercetări, înseamnă că a fost părtaş cu tâlharii, deci trebuie să fie pedepsit28. Nu se ştie ce a hotărât scaunul de judecată.

Din studiul documentelor judiciare turdene rezultă faptul că vicecomitele a cerut în mai multe rânduri condamnarea la moarte a hoţilor prin spânzurătoare, precedată de tortură. Prin intermediul instrumentelor de caznă, anchetatorii sperau să afle detaliile legate de faptă: mobil, scop, locul în care sunt ascunse ori valorificate produsele infracţiunii, identitatea eventualilor complici, numele instigatorului etc. În situaţiile în care autorii se înţelegeau cu victimele, iar prejudiciul era parţial sau total recuperat ori dacă bunul furat era înlocuit cu o despăgubire în bani, pedeapsa putea fi mai uşoară. Cert este faptul că pentru furt autorii se alegeau, de regulă, cu funia.

Concluzionând aspectele prezentate mai sus, considerăm faptul că, în secolul al XVII-lea, în Transilvania, instituţiile juridice ale statului medieval ardelean, în speţă organele de cercetare şi instanţele de judecată, având cadrul legislativ organizat la un nivel acceptabil, au putut realiza în condiţii bune actul de justiţie, într-un principat mereu confruntat cu probleme politice şi sociale, mereu măcinat de agresiuni otomane, privit cu lăcomie de habsburgi sau angrenat în alianţe statale şi proiecte militare periculoase, însă întotdeauna orientat spre Apusul de unde venea progresul şi modernitatea.

28 PMB, seria I, nr. 8791/1620.

70

I.7. POMPIERII ARTILERIŞTI ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ

Profesor muzeograf Loredana Oprica,

Muzeul Naţional al Pompierilor

Făurirea statului naţional român, în 1859, prin unirea Munteniei cu Moldova sub sceptrul lui Al. I. Cuza şi reformele ce i-au urmat, în direcţia modernizării, au constituit temelia cuceririi Independenţei.

La jumătatea secolului trecut, România pornise în chip hotărât pe un drum propriu. Graţie politicii „prin noi înşine” legăturile României cu Poarta erau aproape simbolice. Dar ele trebuiau înlăturate total pentru a conferi ţării un statut internaţional de sine stătător. La aceasta contribuiseră lichidarea jurisdicţiei consulare, deschiderea primelor agenţii diplomatice ale României în străinătate, Constituţia din 1866, încercarea de a pune bazele unui sistem naţional de credit.

În 1875, se redeschide „problema orientală’’. Puternice răscoale antiotomane, ce s-au transformat în mişcări naţionale de eliberare de sub dominaţie străină, au izbucnit în 1875, în Bosnia şi Herţegovina, iar în 1876, în Bulgaria. Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman, în condiţiile în care acesta din urmă trecuse la reprimarea sălbatică a luptei naţionale a popoarelor supuse. Rusia se pregătea de război, urmărind sub haina sprijinirii „fraţilor ortodocşi”, expansiunea în Balcani şi către strâmtorile Bosfor şi Dardanele.

La 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti, de către Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic rus, baronul Dimitrie Stuart, Convenţia ce reglementa tranzitul trupelor ruse prin ţara noastră. Rusia s-a obligat să respecte şi să menţină integritatea României şi „drepturile politice ale statului aşa cum rezultă din legile interioare si tratatele existente”.

71

Cheltuielile legate de trecerea trupelor urmau să fie suportate de Rusia. Traseul trupelor ruse a fost fixat în detaliu, urmând ca Bucureştiul să fie ocolit. Pentru a menţine raporturile cu autorităţile române, urmau să fie numiţi comisari.

Convenţia a reprezentat un moment important pe calea afirmării de sine stătătoare a României. A fost decretată mobilizarea armatei şi a gărzii civice. Forţele române numărau în total 120.000 de oameni din care 58.000 reprezentau forţa operativă. S-au organizat noi regimente de dorobanţi şi baterii de artilerie.

La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porţii şi a început trecerea Prutului. Până la sosirea forţelor ţariste la Dunăre, linia fluviului a fost apărată de armata română. Luând act de noile realităţi, otomanii au bombardat localităţile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţărmul românesc cu bande înarmate ale cerchezilor şi başbuzicilor. Românii au ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia.

La 29-30 aprilie/11-12 mai 1877, Parlamentul a votat, în ambele sale Camere, moţiuni prin care se cereau: ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman, declararea stării de război între ţara noastră şi Poartă şi apărarea integrităţii statului român.

La interpelarea lui Nicolae Fleva din 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns în numele guvernului printr-un discurs memorabil, în care a declarat, în mod hotărât, că ţara dorea să se rupă de orice legătură cu Poarta.

Printr-o moţiune votată de Parlament a fost proclamată Independenţa. Totodată s-a decis ca tributul datorat Porţii să fie destinat necesităţilor armatei. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării, pentru a preveni orice incursiune militară peste Dunăre.

Prin decretul nr. 792 din 7 aprilie 1877, sarcina de organizare şi conducere a coloanelor de muniţii avea să fie încredinţată unor ofiţeri pompieri (transportau alimente, materiale de construcţii, piese de artilerie şi muniţii)1. 1 Istoricul Pompierilor Militari, 1835–1935, Atelierele „Cartea Românească”, Bucureşti, pag. 165.

72

Un punct strategic foarte important devine Calafatul, deoarece, în faţa acestei localităţi, peste Dunăre, Osman Paşa îşi concentrase armata sa. Pentru întărirea poziţiilor româneşti, generalul Cernat – ministrul de război pe atunci – înfiinţează la Calafat baterii de coastă, pe care le încadrează cu marinari şi artilerişti, din bateriile teritoriale de pompieri.

La 14 mai 1877, un detaşament de 80 de oameni sub comanda căpitanului Constantin Horezeanu, este trimis din Bucureşti, la Calafat, spre a ocupa şi servi gurile de foc din bateria de coastă „Independenţa”, armată cu tunuri ruseşti de bronz „… care se încărcau pe la culată, de calibru 152 mm”2.

La 25 august, Divizionul din Bucureşti mobilizează, completând efectivul cu pompieri din toată ţara, şi formează 3 baterii armate, cu câte 6 tunuri de 4. B.G. (franceze, bronz, gură) şi o a 4-a baterie, cu tunuri de 12 cm B.G. (secţiile Buzău şi Giurgiu). Aceste baterii au fost numite „baterii active de pompieri”, pentru a le deosebi de „bateriile centrale”, rămase exclusiv pentru serviciul de incendiu în oraşe.

Uniformă de pompieri artilerişti

2 Ibidem, pag. 165.

73

Sub conducerea maiorului A. Popescu, din artilerie, s-au amenajat poziţiile următoarelor baterii de coastă:

1. Carol, la nord de Calafat pentru a supraveghea Dunărea şi Vidinul;

2. Elisabeta, la est, în apropierea malului Dunării; 3. Mircea, la vest, construită pe o ridicătură ce domina

împrejurimile; 4. Ştefan, la sud de Mircea pentru supravegherea

Dunării; 5. Renaşterea, la sud de oraş.

Prima acţiune de luptă a bateriei „Independenţa” e consem-nată de documente, la 12 iunie 18773; era cea mai apropiată baterie de duşman, deci, ţinta cea mai frecventă a artileriei din Vidin. Această baterie avea cel mai mare efectiv dintre bateriile de coastă de la Calafat.

Lootenent (pompier) Horezeanu, comandantul bateriei de artilerie „Independenţa”

Primele unităţi române au trecut Dunărea la 16 iulie 1877; nu după mult timp, au avut loc deplasări de tunuri din cadrul bateriei „Independenţa” către alte baterii, în diferite puncte ale sistemului defensiv de la Calafat. Astfel, puterea de foc a acesteia avea să scadă.

Crucea „Trecerea Dunării” 3 Ion Panţuru, File din istoria pompierilor români, Serviciul Editorial şi Cinematografic, 1983, pag. 107.

74

La 30 august/11septembrie 1877, de ziua de naştere a ţarului, a avut loc un asalt general asupra Plevnei. Din 14 redute doar 3 au fost cucerite, iar dintre ele, Griviţa I, a fost şi singura păstrată de unităţile româneşti.

Căpitanul Ghe. Lupaşcu, comandantul bateriei a 3-a din regimentul 3 artilerie s-a remarcat în asaltul Plevnei.

Căpitan Gheorghe Lupaşcu

În zilele de 13, 21 septembrie şi 6 octombrie aveau să

pornească bateria a 3-a activă, condusă de locotenent Petrovici la Turnu-Măgurele, bateria a 2-a condusă de locotenent Boerescu împreună cu Bateria 1 condusă de locotenent Cucu la Calafat.

La 2 noiembrie se organizează încă 2 baterii echipate cu aceleaşi efective ca primele 3 baterii active (pompieri). Bateria a 4-a activă (căpitan Glogoveanu), ataşată la Bateria a 2-a centrală şi bateria a 5-a activă (locotenent Mavrocordat), ataşată la bateria a 3-a centrală.

În octombrie s-a decis încercuirea Plevnei pentru a o sili să capituleze prin înfometare. Forţele armate române controlau în cadrul încercuirii două sectoare, după lupte înverşunate, preluând controlul şi asupra redutei Rahova.

Bateria a 3-a activă (locotenent Petrovici) a trecut Dunărea şi a cooperat în lupta de la Rahova.

75

La 28 noiembrie, Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea, dar, fiind înfrânt şi rănit, s-a predat col. Cristodulo Cerchez. Erau capturaţi totodată 45.000 soldaţi otomani dintre care 2.500 ofiţeri. Erau ocupate Griviţa II şi Opanezul.

După capitularea Plevnei, armata română a acţionat în N-V Peninsulei Balcanice, iar ruşii, după ce au trecut Munţii Balcani, au înaintat pe direcţia Sofia-Filipol-Adrianopole, ajungând aproape de Constantinopol.

Ostaşii români au luptat în zona Vidin – Belogradchik, zonă ce controla căile de acces spre Serbia şi Sofia. Bateria Lupaşcu a participat la asediul Belogradchikului (44 pompieri artilerişti).

Bateria 1 activă (căpitan Bujoreanu), a armat bateria „Basarab”, la 15 decembrie, şi a cooperat la bombardarea Vidinului, până la încheierea armistiţiului. Bateria a 2-a activă (căpitan Puică) intră în acţiune la 3 ianuarie 1878, tot la Calafat.

Baterie de Pompieri artilerişti

76

La 2 ianuarie 1878, maiorul C. Fotino avea să ia comanda bateriei şi să înainteze spre Vidin4.

În urma unor puternice încleştări, în ianuarie 1878, Vidinul era încercuit. Semnarea armistiţiului a găsit aici armata română.

Referindu-se la comportarea bateriilor active de pompieri, maiorul C. Fotino, raporta la 23 ianuarie 1878: „… în tot timpul acestor zile (11-23 ianuarie) bateriile care s-au distins în general mai mult prin tenacitatea şi infatigabilitatea lor, au fost bateriile 1 şi 2 active de pompieri...”. Astfel, „... simţ de a avea sacra datorie – continua raportul – a recomanda pentru curajul, zelul, activitatea şi abnegaţiunea în tot timpul acestei bombardări, precum şi pentru alte fapte anterioare, a fi recompensaţi prin medalia Virtutea Militară, ofiţerii următori...”.

Între cei propuşi, de maiorul Fotino, figurau căpitanii Puică şi Bujoreanu, precum şi locotenentul Paşalega, iar locotenentul Cucu era recomandat pentru ordinul militar „Steaua României”. Se propuneau, de asemenea, „... câte 8 medalii de fiecare baterie, care apoi să se împartă la cei mai bravi dintre gardele inferioare”5.

Căpitanul Ghe. Lupaşcu a primit Ordinul Militar românesc „Steaua României cu spade”, iar din partea Rusiei, ordinele militare „Sfântul Gheorghe” şi „Sfânta Ana”, iar servanţilor săi le erau acordate câte patru cruci ale ordinului rus „Sfântul Gheorghe” şi medalii „Virtutea Militară”.

Bateriile active sunt dizolvate în ziua de 5 august 1878. Tunurile model 1863, B.G. au fost predate la arsenal iar Divizionul Bucureşti a rămas cu 4 tunuri de baterie model 1868

(Kreiner)6. La 8 septembrie 1878, domnitorul Carol, prin Înalt

Decret acordă, luptătorilor din Dealul Spirii, dreptul de a purta medalia „Virtutea Militară”.

4 Istoricul Pompierilor Militari, 1835-1935, Atelierele „Cartea Românească”, Bucureşti, pag. 164. 5 Istoricul Pompierilor Militari, 1835-1935, Atelierele „Cartea Românească”, Bucureşti, pag. 166. 6 Contribuţiuni la Istoria Artileriei Române, general P.V. Năsturel, pag. 48.

77

Medalia „Virtutea Militară”

Participând la războiul din 1877–1878, România şi-a

consfinţit independenţa pe câmpurile de bătălie. Spiritul de sacrificiu, curajul şi eroismul soldaţilor şi ofiţerilor români au fost larg apreciate de către opinia publică internaţională, de către cercurile militare şi politice.

Numeroase articole de presă în ziare de peste hotare, ca „Der Osten”, „Le bien publique”, „Neues Freie Presse” şi altele, au subliniat eficacitatea participării ţării noastre la operaţiunile militare.

Plachetă aniversară

78

I.8. MONUMENTE CARE AMINTESC DE EROII INTERNELOR

Comisar de poliţie dr. Florin ŞINCA,

Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti „Pe teatrul de luptă, Poliţia şi-a dat, alături de Armată,

tributul de sânge şi jertfe. A avut oameni care, prin activităţile întreprinse, au binecuvântat această instituţie’’, scria, în anul 2007, tânărul istoric Alin Spânu. În timpul Primului Război Mondial, în afara celor 12 poliţişti căzuţi la datorie, el amintea de comisarul N.S. Georgescu, căzut în luptele de la Braşov, de subcomisarul Ioan Popilian, mort apărând oraşul Târgu-Jiu, comisarul Nicolau şi subcomisarul Atanasiu omorâţi de bulgari la Turtucaia, comisarul Alexandru Popovici, şeful Poliţiei Portului Brăila, condamnat pentru spionaj în favoarea Armatei Române şi executat la 5 august 1917.

În timpul dezbaterilor parlamentare prilejuite de Legea Poliţiei din 1929, deputatul D. Ionescu-Botoşani a prezentat un număr de 23 de poliţişti morţi sau răniţi în timpul Primului Război Mondial, precum şi un „Tablou cu o serie de 40 de poliţişti, care au murit înaintea inamicului, pe Nistru, în urmărirea comuniştilor’’.

Placă de Onoare a poliţiştilor eroi

În condiţiile în care, aproape că nu a existat comună în care eroilor să nu li se ridice un monument, o troiţă, poliţiştii nu puteau rămâne indiferenţi faţă de cinstirea memoriei înaintaşilor lor întru profesie. La doar un an de la decretul regelui Ferdinand Întregitorul, din iniţiativa prefectului Poliţiei

79

Capitalei, generalul Eracle Nicoleanu1, la 18 februarie 1923 s-a desfăşurat ceremonia inaugurării „Plăcii de Onoare a Prefecturii Poliţiei Capitalei’’. Placa era din marmură albă şi avea două secţiuni: „Morţi pentru Patrie’’ şi „Făcându-şi datoria în serviciu’’.

Au participat atunci ministrul de Interne, generalul Arthur Văitoianu, Gheorghe Olăraşu (inspectorul general al poliţiilor), general Eracle Nicoleanu (prefectul Poliţiei Capitalei), Vasile Gustav (inspectorul-şef al Siguranţei Capitalei), Ion Ionescu (directorul general al închisorilor), precum şi numeroşi poliţişti. La ora 10.00, s-a oficiat un serviciu religios, soborul de preoţi având în frunte pe arhimandritul Gherontie Nicolau, care în cuvântul său a spus: „Eroii a căror amintire o prăznuim – ofiţeri şi agenţi de poliţie ai Capitalei – au ştiut să ne apere, când a sosit ceasul cel mare, cu arma în mână şi de duşmanii din afară, întregind ţara şi unind toată suflarea românească, sub cutele aceluiaşi sfânt drapel. Iată icoana voastră. Priviţi-o cu respect şi cu evlavie. Ea vă vorbeşte de camarazii voştri dispăruţi’’.

În discursul său, ministrul de Interne a amintit de un episod petrecut pe frontul de la Mărăşeşti, când la el s-a

1 Eracle Nicoleanu (1872-1940?), general, absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri (1895), ofiţer în Regimentul 4 Roşiori (1895-1899), în Regimentul 2 Roşiori (1900-1903), Regimentul 2 Călăraşi (1904-1905) şi în Regimentul 5 Călăraşi (1906). Până la Primul Război Mondial a lucrat la Marele Stat Major, în iunie-decembrie 1916 îndeplinind funcţia de şef al „Biroului Informaţiuni’’ din cadrul Secţiei I a Marelui Stat Major. La 1 noiembrie 1918 a fost numit prefect al Poliţiei Capitalei, ministru de Interne fiind generalul Arthur Văitoianu. A deţinut această funcţie până la 11 iunie 1930, în timpul unor guverne liberale şi ţărăniste. A făcut parte din Comisia instituită pentru elaborarea proiectului de lege a organizării Direcţiei Generale a Poliţiei şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, lege promulgată în 1929. Nu a fost înlocuit datorită incompetenţei, ci datorită faptului că, la lovitura de stat din 7-13 iunie 1930, regele Carol al II-lea a dorit în această importantă funcţie un om de încredere, colonelul Gabriel (Gavrilă) Marinescu, 1886-1940, general (1937), subsecretar de stat şi ministru de Interne (1939). Ulterior, în 1930-1931, generalul Eracle Nicoleanu a fost comandant al Jandarmeriei. În semn de respect şi cinstire a memoriei sale, prin Ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 678/6 iunie 2005, Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Vrancea îi poartă numele – „General de divizie Eracle Nicoleanu”.

80

prezentat un tânăr, Vasile Chilian, care i-a declarat solemn: „Domnule general, oameni din Poliţie, împreună cu mine, ne-am hotărât, cu pericolul vieţii noastre, să dăm ştiri despre tot ceea ce se întâmplă dincolo de reţelele duşmane. Vom căuta să înlesnim reîntoarcerea prizonierilor luaţi de inamic şi să le dăm putinţa să-şi poată face din nou datoria către ţară’’. Vasile Chilian şi cei care-l însoţeau aveau să fie ucişi.

Cu acelaşi prilej, generalul Eracle Nicoleanu a spus: „Slujbaşii Prefecturii Poliţiei Capitalei au fost printre cei dintâi care au răspuns chemării, unii alergând sub cutele drapelului glorios, iar ceilalţi rămânând la postul lor spre a-şi îndeplini cu aceeaşi râvnă şi abnegaţie îndatoririle. Preamărind pe cei dintâi, care au înfruntat cu vitejie moartea, aşezământul acesta poate fi mândru de ei. Dânşii şi-au făcut cu prisosinţă datoria, jertfindu-şi viaţa, în convingerea că numai astfel un popor are dreptul de a trăi şi a însemna ceva în istoria omenirii’’. Din nefericire, în anii care au urmat, s-a înlăturat Placa de Onoare de la Prefectura Poliţiei Capitalei şi astăzi nu i se mai ştie de urmă.

Monumentul eroilor jandarmi În curtea bisericii din satul buzoian Scurteşti se află o

cruce de doar un metru, aşezată în 1926 şi închinată eroilor jandarmi din Primul Război Mondial. Vremea şi nepăsarea a făcut să se mai poate citi doar „Acest monument s-a ridicat, de jăndarii… 1926…’’ De menţionat că la începutul Războiului de Reîntregire, Compania de Jandarmi a mobilizat peste 300 de combatanţi, dintre care unii au murit pe front: sergenţii majori Nicolae Stănescu, Nicolae Constantinescu, Gheorghe Carp, Gheorghe Codreanu şi Vasile Iordache; sergenţii Petre Pancu şi Dumitru Tăbliţă; caporalii Ion Ilie, Ion Ene, Damian Popa, Vasile Ochiolan ş.a. Nu-i vremea trecută ca această urmă a eroilor să fie restaurată şi aşezată la un loc de cinste.

81

Monumentul grănicerului Constantin Muşat Este aşezat în municipiul Brăila şi a fost dezvelit în anul

1927. Operă a sculptorului Constantin Dimitriu-Bârlad, statuia de bronz este înaltă de 2,6 m, fiind aşezată pe un piedestal de piatră albă de forma unui trunchi de piramidă, înalt de 3,4 m. Statuia este închinată faptelor de eroism ale caporalului grănicer Constantin Muşat. În Primul Război Mondial, în luptele de la Râpa Roşie (după retragerea armatei române în Moldova), el a rămas fără un braţ. A continuat să fie combatant şi, în vara anului 1917, a căzut pe Valea Oituzului, în luptele rămase celebre: Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Monumentul unui comisar de poliţie

În timpul operaţiunilor din 1916–1918, şef al Poliţiei

Portului Brăila, numit prin ordin, era comisarul Alexandru Popovici. Era născut în 1862. În 1917 autorităţile de ocupaţie germane îl găsesc vinovat de spionaj în favoarea Armatei Române, prin aceea că trimitea informaţii cu privire la situaţia depozitelor germane aflate în magaziile portului. În lipsa altui mijloc de comunicare, notele sale informative erau puse în sticle bine închise şi aruncate pe Dunăre. Îşi crease totodată o bună reţea de ajutor. A fost condamnat la moarte prin sentinţa din 14 iunie 1917 şi executat prin împuşcare la 22 iulie acelaşi an, fiind înmormântat în Cimitirul Sf. Vineri. La 27 mai 1993 a fost inaugurat monumentul închinat acestui erou, avansat totodată post-mortem la gradul de general de brigadă. La ceremonie a participat şi ministrul de Interne George-Ioan Dănescu.

Statuia caporalului Constantin Muşat Este un bust de bronz, care a fost dezvelit în anul 1995

în localitatea de naştere a eroului, comuna Floroaica, judeţul Călăraşi.

82

Monumentul este închinat eroului grănicer în luptele de pe dealul Coşnei (31 iulie–15 august 1917), după ce fusese rănit în luptele din 16 decembrie 1916.

Monumentul eroilor jandarmi din Independenţa În comuna gălăţeană Independenţa se află un monument

înalt de 4,6 m, cu inscripţia: „În onoarea eroilor jandarmi căzuţi jertfă în executarea serviciului militar. 1916–1921’’.

Crucea eroului jandarm din Sovata Crucea se află în cimitirul din localitatea Sovata, judeţul

Mureş. Caporalul Constantin Florea din Compania de Jandarmi Mureş a fost ucis la 31 martie 1917.

Monumentul de la Viişoara Are forma unui obelisc, este opera sculptorului Iuliu

Togănel şi a fost dezvelit la 28 noiembrie 1998, în comuna Viişoara, judeţul Cluj. Este închinat eroilor jandarmi Vasile Stroia şi Ioan Moldovan, ucişi la 1 decembrie 1918, în timp ce înmânau ordinele de mobilizare ale armatei noastre.

Concluzionând, ar trebui să spunem că numărul

monumentelor închinate eroilor din Ministerul Administraţiei şi Internelor este destul de redus. Faţă de monumentele eroilor din M.A.I. din al Doilea Război Mondial, cele din Primul Război sunt mult mai puţine.

Vorbim adesea de cultură organizaţională, dar omitem că acest concept presupune şi trecutul, eroii, istoria instituţiei. Şi aşa cum o instituţie este alcătuită mai ales din oameni, exemplul lor poate constitui o piatră fundamentală în orice demers, inclusiv în cel istoriografic.

Din păcate, suntem în 2011 şi încă nu avem un monument semnificativ al poliţiştilor căzuţi pe fronturile celor două războaie mondiale ori în timpul misiunii.

O asemenea iniţiativă ar fi, credem, binevenită şi din puţinul fiecărui poliţist s-ar putea face un monument pentru urmaşi. Dar cui îi mai pasă de eroi? Cine mai gândeşte la a clădi noi monumente, când nu ne arătăm vrednici de a le aranja pe cele vechi?

84

I.9. MUZEUL ŞI TENDINŢELE ACTUALE

Consilier Miliana ŞERBU,

Direcţia Informare şi Relaţii Publice din M.A.I. Pătrunderea în incinta unui muzeu este, pentru

majoritatea, o experienţă inconfundabilă. Şi asta pentru că noţiunea de „muzeu” este adeseori înconjurată de mister, un mister al timpului trecut scos la lumină în faţa ochilor noştri, un timp încătuşat în experienţele care, peste veacuri, ne privesc încercând să ne spună o poveste.

Muzeul păstrează, ca un sanctuar, aspiraţiile omenirii spre nemurire prin creaţii spirituale şi materiale având atributul dăinuirii.

Vibraţiile timpurilor trecute, ca nişte spectre, însufleţesc, în ochii privitorului, obiectele care spun povestea acelora care le-au dat viaţă, povestea unor vieţi trecute pe pământ, dar rămase nemuritoare pe acest tărâm, al muzeului. Este motivul pentru care, atunci când intrăm într-un muzeu, simţim un fior. Curiozitatea şi încărcătura emoţională care ne însoţesc incursiunea în trecut, ne fac adeseori să ne simţim ca în faţa unui album de familie, care ne dezvăluie personaje pe care nu le-am văzut până atunci, dar care ne-au marcat devenirea.

Desigur, pentru ca un demers muzeografic să aibă succes, acesta trebuie să coroboreze latura afectivă cu o latură pragmatică, ce ţine de ceea ce numim marketing cultural.

Conform acestei ultime abordări, muzeul reprezintă „instituţia ce oferă publicului posibilitatea de a descoperi colecţiile spre inspiraţie, învăţare şi distracţie. Muzeele sunt instituţii care adună, adăpostesc şi fac accesibile artefactele şi unicatele, pe care le păstrează în folosul societăţii“. (Codul Etic al Muzeelor).

85

După acelaşi cod, obiectivele muzeelor sunt: să păstreze în siguranţă colecţiile, în beneficiul societăţii; să se concentreze pe relaţia cu publicul; să încurajeze publicul spre descoperirea colecţiilor,

spre inspiraţie, învăţare şi distracţie; să consulte şi să implice comunităţile; să demonstreze transparenţă şi responsabilitate; să asigure interesul constant în timp al publicului

pentru exponate; să recunoască interesele publicului care creează,

foloseşte, deţine, colectează sau donează colecţii; să sprijine protejarea mediului natural şi social; să cerceteze, să disemineze şi să interpreteze

informaţiile referitoare la colecţii, reflectând diverse puncte de vedere;

să sprijine inovaţia şi creativitatea. Noile paradigme culturale relevă evidenta orientare a

activităţilor muzeale către public, ca principal beneficiar al acestora. Modificarea constă în mutarea centrului de interes, de la activitatea de cercetare a obiectului muzeal, la atragerea şi implicarea publicului în descoperirea şi cunoaşterea multiplelor aspecte ale culturii materiale şi spirituale.

Peter Van Mensch, profesor la Universitatea din Zagreb, într-un articol intitulat Pentru o metodologie a muzeologiei (1992) propunea o teorie a muzeologiei adaptată tendinţelor actuale ale muzeului, afirmând: „…deşi suntem tributari metodologiei muzeologice puternic orientate spre obiect, acesta nu este singurul element de bază al structurii. Obiectul este întotdeauna în relaţie cu alte elemente, la fel de importante, care dau conţinut teoriei“.

Desigur, în vederea realizării acestei metodologii axată pe public, este necesară, anterior, efectuarea unor studii de sociologie şi statistică socială în vederea cunoaşterii, mai aprofundate, a publicului muzeal. Au fost determinate caracteristicile de vârstă, sex, pregătire şcolară, profesională, categorie socio-profesională, aspiraţii, nevoi culturale, modele şi stil de viaţă.

86

Directorul Forumului Muzeului European, Kenneth Hudson, merge mai departe, lansând, în 1996, sintagma „calitatea publică a muzeului“, prin care se înţelege măsura în care muzeul satisface nevoile şi dorinţele vizitatorilor săi, ca şi suma virtuţilor publice ale acesteia. Altfel spus, vizitatorul, respectiv clientul, este întotdeauna în atenţie pentru că muzeul se orientează spre el, în principal, spre satisfacerea aşteptărilor sale.

Calitatea publică înseamnă, de fapt, un set de calităţi ce fac din muzeu o instituţie agreată, necesară, vizitată de public. Aceasta „completează şi încununează virtuţile profesionale ale instituţiei, exprimate în cercetarea, formarea, colectarea şi conservarea patrimoniului, în expunerea şi interpretarea lui, atractivă şi captivantă“.

Pentru o eficientă abordare a acestor schimbări, este necesară descentralizarea faţă de structurile guvernamentale în ceea ce priveşte luarea deciziilor, dar şi a managementului cotidian al resurselor.

Politica de descentralizare a instituţiilor culturale duce la reorientarea acestui tip de activitate către un public „consumator de imagine şi consumator de informaţie, fie aceasta un exponat, un ecran, un afiş, un pliant” (cf. I. Oberlander-Târnoveanu).

Publicul fiind principalul beneficiar al acestei activităţi, performanţa muzeului şi utilitatea lui socială vor fi date de numărul de vizitatori ce îi vor trece pragul. Este cert faptul că marile muzee urmează, în general, modelul întreprinderilor culturale, propunând produse culturale însoţite de elemente anexe (editare de cărţi, reproduceri, artefacte etc.).

Nu putem să nu facem referire, în acest articol, la câteva din gândurile regretatului Horia Bernea, creatorul Muzeului Ţăranului Român, după 1990.

„Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe model. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci, muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilat, o reţetă.“

„Muzeologia apofactică, negativă, este, în acelaşi timp «muzeologie concretă» în sensul în care discursul trebuie să acţioneze «slab», subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt «simboluri emotive” şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce… Pentru a transmite toată încărcătura sa, un «simbol emotiv», cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin încorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu «producea», ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi … Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate“.

88

I.10. CONTRIBUŢIA INSPECTORATULUI GENERAL DE AVIAŢIE LA DEZVOLTAREA

AERONAUTICII ROMÂNEŞTI

Comandor Romeo LUPU Sublocotenent Simion-Adrian PURZA,

Inspectoratul General de Aviaţie al M.A.I. Zborul a fost, este şi va fi întotdeauna pentru om cea

mai ispititoare, nestinsă şi vulcanică chemare. Orice aviator poate confirma – fără ezitare – vorbele

unuia dintre cei dintâi vizionari ai zborului – Leonardo da Vinci – care spunea că „odată ce ai încercat zborul, vei păşi totdeauna pe pământ cu ochii ridicaţi spre cer, acolo unde ai fost şi vei dori mereu să te întorci”.

Aviaţia a făcut salturi considerabile, încă de la începuturile ei, găsindu-şi multiple întrebuinţări în viaţa socială, culturală şi economică, devenind, astfel, indispensabilă societăţii.

Astăzi a devenit de neconceput o societate în care să nu existe companii de transport aerian, servicii medicale de urgenţă, instituţii de asigurare a ordinii şi siguranţei publice ori de intervenţie în situaţii de urgenţă, fără sprijinul aerian al avioanelor şi elicopterelor.

Geniul creator al poporului român s-a afirmat cu tărie şi în cutezătoarea aventură de cucerire a văzduhului. Prin faptele lor eroice, pionierii noştri aviatori au clasat România printre ţările fruntaşe care au contribuit în mod decisiv la progresul aviaţiei.

Unul dintre aspectele de mare importanţă ale aeronauticii române a fost înfiinţarea, în luna iulie a anului 1947, a Flotilei Aerotransport a Ministerului Afacerilor Interne, cu sediul pe aerodromul Dudeşti-Cioplea, dând astfel un

89

răspuns nevoii de a înfiinţa o structură de aviaţie care să fie pusă în slujba cetăţeanului, a societăţii.

În perioada 1949–1960, a operat de pe aerodromul Popeşti-Leordeni, iar din 1960, de pe aerodromul Otopeni, până la data de 21 aprilie 1973.

Din 01 august 1978 până în prezent, funcţionează pe aerodromul Băneasa.

Pe parcursul anilor, structura de aviaţie a Ministerului de Interne a purtat mai multe denumiri: Flotila Aerotransport a Ministerului Afacerilor Interne; Regimentul de Aviaţie; Escadrila de Aviaţie a Ministerului Afacerilor Interne şi Unitatea Specială de Aviaţie a Ministerului de Interne.

În evoluţia sa, structura de aviaţie a Ministerului de Interne a avut în dotare mai multe tipuri de avioane: YU-52, 54, LOCKHEED-10, FIESLER-STORK, SOCOL, FLIT-10, PO-2, KLEM-25, 35, HEINKEL-111, BECKER-MEISTER, FOCKER-WOLF-209, TAIFUN, ZLIN, RWD-8-13-4, L-60 BRIGADIER, AERO-45, LI-2, SUPER-AERO, AN-2, BN-2 şi elicoptere: MI-4, MI-8, MI-17, ALOUETTE II, III (IAR-316B) şi EC-135.

Pentru istoria recentă, relevantă este data de 17 noiembrie 2008, când, prin Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului, a fost înfiinţat Inspectoratul General de Aviaţie, ca urmare a nevoii consolidării rolului structurii de aviaţie a M.A.I., în îndeplinirea misiunilor aeriene complexe care îi revin, în prezentul context social şi politic, intern şi internaţional.

În actualul context internaţional, de amplificare a luptei împotriva terorismului, precum şi a complexităţii acţiunilor de prevenire, combatere şi anihilare a manifestărilor ce contravin ordinii de drept, se evidenţiază creşterea, de la an la an, a importanţei şi valorii sprijinului aerian în folosul public şi al cetăţeanului, ca o componentă structurală distinctivă.

Din punct de vedere operaţional, Inspectoratul General de Aviaţie realizează managementul integrat al unităţilor speciale de aviaţie subordonate, având competenţă teritorială generală. Acesta este specializat în executarea misiunilor de zbor operative şi cu caracter umanitar, independent sau în

90

cooperare, în sprijinul structurilor ministerului, al comunităţii, cât şi la solicitarea altor instituţii ale statului.

Aceste misiuni se materializează, din punct de vedere operativ, în activităţi care au ca obiect:

cercetarea, supravegherea şi observarea din aer: pentru sprijinul acţiunilor/operaţiunilor de intervenţie a

structurilor specializate ale ministerului; a activităţilor care contravin normelor legale; a zonelor afectate de calamităţi naturale, accidente,

incendii, explozii, avarii tehnologice, poluări cu diverse substanţe;

pentru urmărirea şi prinderea persoanelor despre care există date şi indicii temeinice că intenţionează să săvârşească sau au săvârşit infracţiuni, ori care se sustrag măsurii arestării preventive sau executării pedepselor privative de libertate;

a frontierei de stat şi europene (terestră, fluvială şi maritimă);

a traficului rutier pe căile de comunicaţii; a manifestaţiilor publice de amploare. căutarea şi salvarea persoanelor aflate în dificultate

sau a căror viaţă este pusă în pericol. transportul aerian al: forţelor şi mijloacelor de intervenţie; personalităţilor/demnitarilor; persoanelor aflate în dificultate şi bunurilor materiale

din zone afectate de: calamităţi naturale, incendii, explozii, avarii şi accidente tehnologice;

apei, hranei şi bunurilor de strictă necesitate în zonele afectate de dezastre;

armamentelor, muniţiilor, materialelor ori substanţelor periculoase.

comandă şi control, pentru conducerea şi coordonarea din aer a operaţiunilor/acţiunilor, cu transmiterea de date, în timp real, în centrele operaţionale de comandă.

umanitare în cooperare cu SMURD:

91

pentru asistenţă de urgenţă la locul accidentelor şi transportul victimelor la cel mai apropiat spital competent;

transferul pacienţilor internaţi, aflaţi în stare critică, de la o unitate sanitară solicitantă la alta;

transportul personalului specializat pentru transplant şi al organelor prelevate în vederea transplantului.

escorta aeriană a: coloanelor oficiale; transporturilor speciale. stingerea incendiilor de suprafaţă cu ajutorul

instalaţiilor speciale de la bord. informarea, avertizarea/alertarea publică: cu ajutorul dispozitivelor de comunicare acustice; prin difuzarea de materiale de la bord. Sprijinul aerian al structurilor Ministerului Administraţiei

şi Internelor în misiuni de cooperare contribuie la creşterea capacităţii de intervenţie a acestora, statisticile evidenţiind următoarele:

ca multiplicator de forţe: în medie, un elicopter echipat pentru misiuni ale

Ministerului Administraţiei şi Internelor (proiectoare, sistem de observare electro-optic pe timp de zi şi de noapte, gigafoane, staţii radio tactice) poate asigura sprijinul a 26 de echipaje terestre într-o zonă dată; această evaluare rezultă din capacitatea de supraveghere superioară a elicopterului – de 15 ori mai ridicată decât a echipajului terestru, combinată cu viteza de intervenţie de peste 3 ori mai mare şi cu posibilitatea evitării obstacolelor terestre;

o bună coordonare elicopter – echipaj terestru conduce la îndeplinirea misiunii fără a necesita dislocarea din dispozitive a unui număr suplimentar de echipaje, în acest mod crescând gradul de asigurare a ordinii publice şi siguranţei cetăţeanului.

pe timpul misiunilor de patrulare şi supraveghere: prezenţa şi vizibilitatea elicopterelor determină o

reducere cu peste 50% a evenimentelor stradale (răpiri, jafuri, furturi auto etc.);

92

prin dotarea cu echipamente speciale de observare şi comunicaţii, elicopterele pot efectua misiuni de supraveghere acoperite, fără a fi prezente direct deasupra zonei de interes.

privind asigurarea securităţii: în peste 60% din cazurile în care se solicită

intervenţia, elicopterul ajunge la locul evenimentului înaintea oricărui alt tip de mijloc;

exploatând avantajele pe care le deţine, elicopterul constituie cel mai direct sprijin şi cea mai bună garanţie a protejării vieţii, monitorizând şi transmiţând date şi imagini cu caracter operativ, în timp real;

crearea unui impact psihologic de descurajare asupra făptuitorilor, de cele mai multe ori realizându-se reţinerea acestora în mod paşnic.

pe timpul urmăririi mijloacelor de transport rutier şi naval:

elicopterul elimină practic necesitatea unor urmăriri de mare viteză, efectuate cu mijloace auto sau navale;

viteza elicopterului depăşeşte cu uşurinţă 200 km/h, ceea ce permite atât urmărirea propriu-zisă, cât şi evaluarea potenţialelor direcţii de fugă şi coordonarea acţiunilor de blocare şi oprire a urmăritului, reducând, practic, riscul pe care aceste acţiuni îl reprezintă pentru ceilalţi participanţi la trafic.

pe timpul transportului echipelor/forţelor de intervenţie:

elicopterul reprezintă un mijloc rapid şi eficient de transport al echipelor/forţelor de intervenţie;

în cazuri deosebite, datorită posibilităţii de menţinere în zbor la punct fix a elicopterelor, coborârea acestor echipe se poate face şi direct, pe corzi în rapel, la obiectivul unde se execută intervenţia.

privind misiunile de comandă şi control: în cazul unor situaţii operative complexe, calamităţi

naturale, acccidente tehnologice, manifestări sociale de amploare etc., elicopterele sunt singurele mijloace de transport care au capacitatea de a asigura continuitatea conducerii şi coordonării operaţiunilor/acţiunilor, prin transmiterea

93

de date şi informaţii în timp real la centrele operaţionale de conducere, datorită:

– capacităţii de deplasare în timp scurt; – posibilităţilor de evaluare rapidă a situaţiei; – transportului rapid al factorilor de decizie, forţelor

de intervenţie, mijloacelor de salvare, de supravieţuire etc.

privind lupta împotriva incendiilor: una dintre cele mai importante misiuni executată

cu elicopterul în lupta împotriva incendiilor este observarea şi evaluarea situaţiei, furnizând informaţii în timp scurt, în baza cărora forţele de intervenţie pot acţiona eficient şi coordonat, în condiţii de risc diminuat;

în funcţie de situaţia concretă, elicopterele pot participa la următoarele misiuni:

– identificarea unor surse de apă suplimentare; – transportul şi largarea unor cantităţi de apă pentru

stingerea incendiilor; – transportul de personal şi echipamente speciale; evacuarea medicală a unor răniţi grav.

privind supravegherea frontierelor de stat: prin dotarea cu echipamente de observare de înaltă

tehnologie, utilizate atât ziua, cât şi noaptea, elicopterele au un potenţial unic de supraveghere a frontierei;

mijloacele de comunicaţii operative de la bord asigură coordonarea acţiunilor poliţiei de frontieră, în condiţii de reducere a riscurilor acţiunilor specifice;

prezenţa elicopterului în misiuni de patrulare în zona de frontieră are şi un efect de descurajare a potenţialelor activităţi desfăşurate în afara cadrului legal.

Fiecare misiune de zbor se realizează cu un scop bine determinat şi poartă cu sine o încărcătură emoţională şi o importanţă anume. Cu toate acestea, pentru piloţii Inspectoratului General de Aviaţie, există un anumit tip de misiuni care se disting de toate celelalte, în primul rând prin specific, dar mai ales prin scopul lor nobil: misiunile aeromedicale desfăşurate în cooperare cu SMURD.

94

Cooperarea Inspectoratului General de Aviaţie cu SMURD în misiuni umanitare îşi are începutul în anul 2003. Prin munca şi iniţiativa colectivului SMURD Mureş, condus de domnul doctor Raed Arafat, au fost puse bazele unui sistem naţional de asistenţă medicală de urgenţă cu elicoptere, organizat la standarde europene şi aflat în continuă dezvoltare, Inspectoratul General de Aviaţie operând cu elicoptere de tip EC-135, special echipate pentru misiuni de transport aeromedical de urgenţă.

Elicopterul reprezintă un mijloc important care a contribuit la creşterea calităţii şi eficienţei intervenţiilor SMURD la nivelul întregii ţări. Acesta a dus la o scădere semnificativă a timpului de intervenţie la locul solicitării, în sensul că perioada scursă între momentul apelului şi momentul sosirii echipajului de urgenţă la pacient a fost diminuat considerabil, iar condiţiile în care este transportat spre un serviciu medical competent au fost, de asemenea, ameliorate. Totul este posibil datorită unor echipe bine sincronizate şi instruite, facilităţilor oferite de dotările medicale ale elicopterului, precum şi performanţelor şi fiabilităţii aparatului de zbor în sine.

Punctele de Operare Aeromedicale sunt structurile operaţionale de zbor, special constituite pentru intervenţie, căutare-salvare şi transport sanitar, funcţionând ca serviciu integrat pe baza normelor, ordinelor, dispoziţiilor şi protocoalelor în vigoare şi se subordonează nemijlocit inspectorului general al Inspectoratului General de Aviaţie, activitatea lor fiind coordonată de către adjunctul inspectorului general (pentru zbor, metodică şi instruire).

Punctele de Operare Aeromedicale SMURD sunt conduse de comandanţi numiţi de inspectorul general al Inspectoratului General de Aviaţie, din rândul piloţilor cu experienţă, iar personalul care execută serviciul de gardă pentru intervenţie este desemnat de structurile care cooperează, fiind detaşat temporar.

Acesta se compune din: personal aeronautic al Inspectoratului General de Aviaţie:

piloţi, mecanici de bord, tehnicieni tereştri şi conducători auto;

95

medici specialişti în medicina de urgenţă şi asistenţi medicali ai Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca Bucureşti şi ai Spitalului Clinic Judeţean Târgu Mureş;

pompieri specializaţi în misiuni de descarcerare ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Dealu Spirii” Bucureşti;

salvamontişti ai Serviciilor de Salvamont Judeţene; personal specializat în misiuni de căutare-salvare,

operatori troliu etc. Misiunile umanitare desfăşurate prin Punctele de

Operare Aeromedicale din Bucureşti, Târgu Mureş şi Iaşi au totalizat, în anul 2010, aproximativ 1.530 de ore de zbor, executate în peste 930 de misiuni. Specificul intervenţiilor în cooperare cu medicii şi asistenţii de la SMURD a vizat, în principal, transportul medical de urgenţă al bolnavilor în stare critică şi acordarea de ajutor medical în cazul accidentelor rutiere grave.

Dar dincolo de cifre şi date se află aspectul cel mai important: dedicarea şi pasiunea cu care oamenii implicaţi în astfel de misiuni, denumiţi – cu ceva vreme în urmă – „îngeri fără aripi”, servesc valoarea cea mai de preţ a omului: VIAŢA.

Experienţa dobândită în cei câţiva ani de existenţă a SMURD a arătat că există situaţii când o secundă face diferenţa dintre viaţă şi moarte, că există decizii care salvează şi există sacrificii pe care membrii echipajelor SMURD le fac, fără a ezita, pentru ca fiecare dintre noi să primească o şansă în plus atunci când intervine neprevăzutul.

Zborul este, pentru orice aviator, sursa celei mai puternice mulţumiri, iar aceasta este cu atât mai profundă atunci când este pusă în slujba semenilor.

Ca structură de aviaţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor, I.G.Av. contribuie activ la consolidarea prezenţei României în cadrul Uniunii Europene şi la reafirmarea capacităţii noastre de a ne îndeplini în mod eficient angajamentele asumate.

96

În acest sens, activitatea aeronautică la nivel internaţional desfăşurată de echipajele noastre s-a diversificat şi dinamizat de-a lungul anilor, prin participarea la misiuni de stingere a incendiilor de vegetaţie, în Grecia, în vara anului 2007, dar şi misiuni desfăşurate în directă cooperare cu structuri de frontieră ale celorlalte state membre UE.

Demne de menţionat, în acest sens, sunt participările la operaţiunile organizate sub egida Agenţiei Europene FRONTEX, în Grecia: Operaţiunea Comună „RABIT 2010” (14 noiembrie – 23 decembrie 2010), Operaţiunile Comune „EPN – POSEIDON” 2010 şi 2011, acestea având ca scop prevenirea şi combaterea migraţiei ilegale la frontierele maritime şi terestre ale Uniunii Europene. Cu acest prilej, activitatea I.G.Av. a reliefat capacitatea României de a participa cu succes la realizarea managementului integrat al frontierelor externe ale Uniunii Europene, prin programul de operaţiuni comune European Patrol Network, organizat de Agenţia FRONTEX.

Contextul economic care a marcat anul 2010 a dat glas, pentru toţi cei care s-au dedicat slujirii patriei, unui vechi dicton latin: PER ASPERA AD ASTRA. Semnificaţia acestuia a dobândit, în anul care a trecut, o nouă însemnătate pentru personalul aviaţiei M.A.I., întrucât, în ciuda constrângerilor financiare, au reuşit să raporteze de fiecare dată: misiune îndeplinită.

Perioada care urmează anunţă progrese importante pentru aviaţie şi aviatori, progrese care, cu siguranţă, vor găsi aviatorii români pregătiţi să ducă mai departe moştenirea lăsată de marile nume ale românilor, care ornează panteonul zburătorilor la nivel mondial.

Aviatorii Inspectoratului General de Aviaţie urează tuturor colegilor aviatori „Cer senin!”, curaj şi cutezanţă şi să nu uite niciodată că, pentru majoritatea oamenilor, cerul înseamnă limita, iar pentru aceia care iubesc aviaţia, cerul înseamnă acasă (Charles Lindbergh).

97

I.11. ASPECTE CONTEMPORANE ALE RITUALULUI NUPŢIAL

Etnolog cercetător dr. Iuliana BĂNCESCU

Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bucureşti

Trăim astăzi într-o altă dimensiune a lumii; o lume în care a pătruns tehnica, făcând imposibilă existenţa pustiului exterior; o lume în care pe creştini nu-i mai prigoneşte decât păcatul, care a devenit atât de legat de societate, de comunitatea în care trăim, încât e tot mai greu a distinge între legea lui Dumnezeu şi fărădelege, e tot mai greu a găsi vreme şi mai ales pace pentru rugăciune, pentru a ne desprinde de viaţa cotidiană, tot mai sinonimă cu păcatul şi a ne ridica spre Dumnezeu.

În acest context, familiei îi revine un important rol de a mărturisi valorile creştine în societate: cuplul stabil, heterosexual, întemeiat cu binecuvântarea Bisericii, prin Sfânta Taină a Cununiei, ca alternativă la convieţuirea liberă şi la homosexualitate, naşterea de prunci ca alternativă la avort, o viaţă de muncă, rugăciune şi înfrânare ca alternativă la patimile şi libertinajul moderne, un sfârşit creştinesc şi firesc al vieţii ca alternativă la tehnicile de sinucidere asistată.

De asemenea, familiei îi revine un rol hotărâtor în educaţia morală şi creştină a tinerilor, în lupta cu viciile şi păcatele sau cu tentaţiile şi ispitele lumii de azi precum drogurile, violenţa, televiziunea, internetul, traficul de carne vie, tirania modei etc.

Trăim, de asemenea, într-o lume în care cam tot ce ţine de viaţa sexuală este făcut public şi accesibil tinerilor la vârste tot mai fragede, când se pune tot mai mult problema educaţiei

98

sexuale decât, de exemplu, cea a educaţiei pentru păstrarea sănătăţii şi cu atât mai puţin a celei creştine. O lume în care practicarea sexului fără prejudecăţi, inhibiţii sau îngrădiri este privită ca o manifestare a libertăţii, când oamenii ignoră şi canoanele Bisericii şi legile de convieţuire socială şi glasul lui Dumnezeu din ei, mustrările conştiinţei. O lume în care homosexualitatea, pedofilia, gerontofilia, incestul au ajuns subiecte de ştiri pe canalele publice de televiziune.

Lucruri care, cu numai jumătate de veac în urmă, erau considerate anomalii înspăimântătoare, acum ne invadează viaţa şi devin idei sau chiar modele, pentru unii tineri.

Trăim, de asemenea, într-o lume în care statisticile demografice situează căsătoriile în UE, la un număr de cinci la 1.000 de persoane, numărul divorţurilor fiind în creştere, mai ales în Europa Occidentală. Un număr crescând de copii, dacă nu sunt avortaţi, sunt abandonaţi, lipsiţi de grija şi ocrotirea părinţilor, de educaţie, dar şi de un viitor aşa cum s-ar cuveni.

Europa este un continent care îmbătrâneşte şi nu prezintă semne de dinamism demografic, criza familiei fiind percepută ca o criză a întregii societăţi contemporane.

Schimbările majore de ordin tehnic, cultural, ideologic au antrenat modificări radicale în mentalitatea şi viaţa cotidiană, care şi-a pierdut dimensiunea sacră a existenţei, omul dobândind o mentalitate individualistă, mercantilă, narcisistă şi nihilistă. O lume fără idealuri, în care valorile şi adevărul s-au relativizat, devenind chestiuni de alegere individuală, o viaţă solitară în mari aglomeraţii urbane, sau în faţa mijloacelor de comunicare virtuală adânceşte criza persoanei umane, sentimentul vidului existenţial, al singurătăţii şi determină refugiul în practici precum drogurile, violenţa, sectarismul, sinuciderea.

Depărtarea de tradiţie sau chiar negarea acesteia implică pierderea identităţii persoanei şi a comunităţilor sau chiar constituirea unei noi identităţi, false şi labile, o aparenţă socială fără valori profunde, care aruncă în criză persoana umană, o face să trăiască o viaţă dublă, fără a-şi găsi împlinirea şi desăvârşirea.

99

Acestor factori li se adaugă, în România, abandonul filial şi parental, creşterea violenţei în familie şi a delincvenţei juvenile, sărăcia, şomajul, nesiguranţa zilei de mâine, migraţia spre ţări mai bogate, prozelitismul sectar etc.

Specialiştii au constatat, de asemenea, o criză spirituală a familiei, consecinţă a educaţiei adulţilor de astăzi de către statul comunist ateu şi materialist, a imposibilităţii părinţilor de a-şi educa suficient copiii în spiritul valorilor creştine, a menţinerii dimensiunii creştine a familiei, mai mult în virtutea tradiţiei liturgice şi sacramentale, decât ca urmare a unei educaţii creştine sistematice, a unei pastorale elaborate.

Viaţa actuală, progresele ştiinţifice pun Biserica în situaţia de a da un răspuns creştin la noi probleme, precum eutanasierea, transplantul de organe, ingineria genetică (implantul de celule embrionare, fertilizarea in vitro, procrearea prin disociere parentală, maternitatea de împrumut, clonarea), căsătoriile între persoane de acelaşi sex, avortul, unirea liberă ca alternativă la familia tradiţională.

În societatea contemporană constatăm impactul tot mai mare pe care îl au toţi aceşti factori asupra familiei şi indivizilor. Ei generează, cu timpul, schimbări de mentalitate şi comportament social, o nouă viziune asupra familiei; am putea spune o criză de valori, morală dar şi una culturală, însă, pe lângă adoptarea de noi puncte de vedere şi viaţă, într-un alt context social, este vorba de reconsiderarea valorilor tradiţionale care ţin de familie, de cuplu, de iubire, naştere, căsătorie şi moarte.

Sunt afectate nu numai obiceiurile în sine, ci însăşi instituţia familiei tradiţionale, în care mulţi dintre membrii comunităţii nu mai au încredere.

O bună parte a comunităţii, aflată la vârsta nubilă, se află la muncă în străinătate. Dintre tinerii rămaşi în ţară mulţi preferă convieţuirea liberă în locul căsătoriei tradiţionale (lucru neîntâlnit până în ultimii 50 de ani, în comunităţile mult mai rigoriste, în ceea ce priveşte valorile creştine şi morale) sau celibatul, pentru a evita dramele familiale ale generaţiilor

100

anterioare sau împovărătoarele obligaţii pe care le presupunea mai demult, mai ales pentru femei, o căsătorie.

Întemeierea unei familii este văzută, de tot mai mulţi tineri, mai mult ca o povară decât ca un prilej de bucurie. Nu numai împuţinarea nunţilor confirmă atitudinea reticentă faţă de căsătorie, ci şi abandonul parental sau filial, înmulţirea divorţurilor, uşurinţa cu care se desfac căsătoriile sau se înfiripă relaţiile extraconjugale.

De asemenea, contextul satului tradiţional a dispărut, comunitatea suferind pierderi şi transformări ale unei însemnate părţi a patrimoniului cultural datorită deschiderii, din ultimii 50-60 de ani, a influenţelor tot mai puternice ale culturii populare din alte zone sau arealuri geografice, ale mass-media etc.

Remarcabilă este evoluţia nunţii de la ritual la spectacol, aceasta devenind, în ultimii ani, mai mult o ceremonie privată, de dimensiune mai puţin comunitară şi mai mult familială, în sensul lărgit al noţiunii de neam.

Se poate spune că tânăra generaţie, presată şi de contextul sociocultural actual, a înfăptuit o revoluţie a familiei, implicând şi profunde schimbări în obiceiuri.

Dispariţia unor secvenţe ritual-ceremoniale în obiceiurile actuale, nu mai constituie deja o surpriză pentru cercetătorii de teren. În momentul acesta se poate vorbi şi despre o reaşezare a comunităţii româneşti într-un nou context social şi confesional. Tinerii revin din Europa cu o nouă mentalitate, cu noi valori, dintre care o parte se reflectă şi în obiceiurile nupţiale.

Previziunile pe care le putem face vizează schimbări profunde, filtrate prin prisma mentalităţii tradiţionale şi a tradiţiei creştin-ortodoxe, destul de înrădăcinate încă în comunităţile româneşti. Sub acest semn al unei schimbări profunde în societate, ştiinţă şi în mentalul colectiv se situează şi obiceiurile vieţii de familie. Dacă, în ultima vreme, specialiştii constată dispariţia multora dintre ele, o conservare fragmentară a altora şi multiple mutaţii funcţionale, în viitor sunt de aşteptat schimbări şi mai profunde, cum ar fi înlocuirea

101

unor (secvenţe de) obiceiuri cu altele străine de zonă sau chiar de spaţiul românesc, urmare a liberei circulaţii în alte spaţii geografice a multora dintre membrii comunităţilor tradiţionale sau a urmăririi unor emisiuni pe teme de cultură tradiţională la posturile de radio şi TV.

Aşteptăm, de asemenea, inventarea unor „tradiţii” sau asumarea de către comunitate a unor fapte pe care să le includă în rândul tradiţiilor. De asemenea, este de aşteptat o pronunţare a societăţii tradiţionale asupra problemelor familiei contemporane enumerate mai sus, precum şi a noilor tehnologii ce vizează viaţa de familie, pe măsura cunoaşterii şi/sau adoptării lor de către membrii comunităţii tradiţionale.

Înainte de a ne ocupa de obiceiurile propriu-zise ne propunem să facem câteva remarci privitoare la pastoraţia de care are nevoie familia actuală, în calitatea sa de cea mai mică formă de organizare socială, de a cărei bunăstare depinde prosperitatea întregii comunităţi.

Sfinţii Părinţi învaţă că familia este „biserica de acasă” în care Dumnezeu a pus rost şi binecuvântare încă de la întemeierea lumii: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său (...) a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi (...) peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul.” (Facerea I, 26-28)

Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei arată unirea, între un singur bărbat şi o singură femeie, printr-o legătură care nu se poate desface, pentru întreaga viaţă. Căsătoria, dincolo de ajutorul reciproc şi naşterea de prunci, are şi scopul de a-i conduce pe oameni către Dumnezeu, unul prin altul, fiind, de fapt, o unire veşnică, prin iubire, care trece dincolo de hotarele morţii, unindu-i şi pe sfinţi în iubire între ei şi cu Dumnezeu.

Dar dacă Dumnezeu a creat căsătoria, ca o binecuvântare, spre ajutorul şi desăvârşirea omului, rare sunt cazurile, în ziua de astăzi când ea se prezintă astfel. În practică, vedem că este mai mult o cruce, uneori extrem de greu de purtat, până la sfârşitul vieţii.

102

Oamenii, educaţi în societatea de care pomeneam la început, sunt făcuţi mai mult să se rănească decât să se iubească sau să se ajute. Familia contemporană are mult de suferit atât din interior, cât şi din exterior. Dar, pentru mărturia pe care o are de dat familia creştină, în prezent, în „pustiul” lumii, preotul va manifesta o deosebită grijă în povăţuirea duhovnicească a tinerilor şi a soţilor.

Misionarul creştin va avea grijă de copii enoriaşii, să stea pe lângă biserică, participând la sfintele slujbe, ajutând la treburi, după pricepere şi putere, cântând la strană sau dialogând cu alţi creştini, sau participând la activităţile caritabile şi cultural-duhovniceşti organizate în parohie. În acest sens, şi tradiţia îi poate veni în ajutor preotului care îi va îndemna pe tineri să participe la obiceiurile specifice satului lor.

Tot astfel se întâmplau lucrurile şi în comunitatea tradiţională românească. Sărbătorile erau prilej de „ieşit la lume” al logodnicilor, de etalare a costumelor populare, ocazii de a socializa sau de a se vizita, ale tinerilor.

Aceştia se cunoşteau uneori la biserică, sau la muncile câmpului ori vara, când ieşeau cu vitele la păşunat, sau prin cunoştinţe şi apropiaţi ai familiei.

Existau însă şi instituţii premaritale „oficiale” care ofereau tinerilor prilejuri de a se întâlni şi cunoaşte. Odată cu ajungerea lor la vârsta nubilă, părinţii erau preocupaţi ca aceştia să se detaşeze de mediul în care au copilărit şi să iasă în lume, având un nou statut: acela de „fată mare” şi de „fecior”.

Cel mai bun prilej social pentru afirmarea acestui statut era hora satului. Scoaterea la horă marca integrarea într-o categorie superioară de vârstă, semnalând comunităţii că, din acel moment, fetele sunt bune de măritat, zestrea fiind aproape gata, s-au deprins cu lucrul şi au învăţat jocurile prin şezători.

Fetele puteau fi băgate în joc la marile sărbători ale anului calendaristic. Cu acest prilej, erau jucate de „o rudă apropiată, căreia îi era plătită hora respectivă”1 sau „de unul

1 Alexandru Doru Serban – Naşterea, nunta, moartea la gorjeni: credinţe, mituri, tradiţii, Editura Scrisul gorjean, Târgu Jiu, 2002, pag. 40.

103

din dragomanii jocului ori chiar de vătaful sau calfa petrecerii, cel mai respectat dintre flăcăi”2. Ele erau frumos gătite, portul popular având un rol important în semnalarea acestui moment. De asemenea, cu prilejul acestui eveniment, îşi schimbau pieptănătura capului şi ofereau feciorilor un colac împodobit cu năframă (simbol al credinţei, alături de inel, în cultura populară).

Băieţii puteau intra în vorbă cu fata doar după momentul scoaterii la horă, celor mai nou intraţi în horă nefiindu-le îngăduit să-şi aleagă o fată aflată în vorbă cu feciori mai mari. Povestesc bătrânii că, mai demult, fetele se împrieteneau ca şi surorile. Tinerii se cunoşteau la joc, la bal, la clăci, pe stradă, la biserică. La grădina publică se făcea joc la sărbători şi duminica (Dobrovăţ, judeţul Iaşi). Fetele mergeau cu prietenele sau cu mamele la horă şi la asfinţitul soarelui trebuia să fie acasă.

La Cucuteni, fetele se scoteau la horă la 16 ani. Atunci, părinţii sau o rudă organizau clăci de scărmănat lână sau cânepă, de tors buci etc. Pe seară se aduceau plăcinte şi vin. Cineva cânta din fluier, iar un ţigan, la cobză sau vioară. Fata nu intra dintr-o dată în hora mare. Mai întâi părinţii trebuiau să aducă o cofă de vin, iar la celelalte hore putea să participe şi ea cu prietenele. Prietenul pe care îl avea de când termina şcoala o scotea oficial la dans. O mai însoţea mama, care stătea pe margine, la o masă şi supraveghea.

Cavalerii comandau muzica şi mergeau câte doi, roată, chibzuind pe care fată să o ia la dans. Îi făcea compliment, iar dacă refuza, îi dădea o palmă. Se întâmpla, însă, să-l lase pe băiat în timpul dansului.

Mai demult, preotul nu îngăduia ca tinerii să trăiască necununaţi. Ei se cunoşteau de mici, se studiau reciproc, discutau dacă se acceptă sau nu. Când cădeau de acord, mirele, cu o rudă mai în vârstă, mergea la fată.

Dacă mama fetei nu era de acord să o mărite cu un anumit băiat, fata putea fi şi furată. În acest caz, trimitea

2 Silvia Ciubotaru – Nunta în Moldova: cercetare monografică, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2000, pag. 36.

104

răspuns că vine să o ceară de la părinţi, dar putea avea loc şi o ceartă, deoarece o furase.

O fată era considerată a fi bună de măritat atunci când ştia să facă mâncare, să ţeasă, să coasă, să poarte o gospodărie. Băiatul trebuia să aibă armata făcută, să ştie să facă treburile bărbăteşti, să aibă casă sau măcar loc de casă.

În satul tradiţional era obiceiul ca femeile căsătorite să intre în casele cu fete de măritat şi să spioneze dacă fata e gospodină, dacă ştie să lucreze, spunând mamelor de băieţi care fată ar fi mai potrivită pentru flăcăul lor. Dar şi băiatul care cunoştea o fată o urmărea dacă este curată, dacă e gospodină, apoi le spunea părinţilor lui. Discutau şi mergeau să vorbească şi cu părinţii fetei. Dacă cu toţii erau de acord, se căsătoreau. Dacă nu, căsătoria nu avea loc. Părinţii nu dădeau voie să se căsătorească dacă unul dintre tineri nu le era pe plac. Acestea erau problemele discutate la peţit.

Acum tinerii se cunosc în alte contexte, cum ar fi discoteca, clubul, la diferite sărbători ale comunităţii şi spectacole, în excursii sau în alte contexte prilejuite de societatea modernă. Nu se mai cunosc aşa ca mai demult, din copilărie, ca să aibă timp să se studieze şi să se acomodeze reciproc, să experimenteze mai întâi prietenia şi apoi iubirea. Din cauza preocupărilor zilnice, au tot mai puţin timp, pentru a sta împreună şi a se cunoaşte bine, pentru a cimenta o relaţie pe termen lung.

O altă modalitate de educaţie a tinerilor, constituită tot ca rit preliminal căsătoriei, era şi ceata de feciori (constituită din feciori de 16-20 de ani, în perioada sărbătorilor de iarnă, uneori având aparenţa unui grup de colindători). Scopurile erau legate însă şi de formarea unei păreri despre fetele de măritat, mai ales cu ocazia colindatului, prilej de etalare a zestrei şi a priceperii culinare a fetei. Dar pe parcursul anului, ceata desfăşura şi alte activităţi: organizarea jocurilor, băgarea în joc a fetelor, frecventarea şezătorilor şi a zilelor onomastice.

O ceată specială este cea a Junilor Braşoveni, organizată cu prilejul Paştelui. A doua zi de Paşte, junii se duc după ouă pe la fetele pe care şi le-ar dori de neveste.

105

Toamna şi iarna, fetele şi feciorii se adunau seara la o casă, pentru a ajuta la diverse munci, a cânta, ori a spune poveşti, basme, snoave. Este vorba despre şezători, numite şi furcării, danţ sau sedenci, considerate de specialişti drept dovezi ale existenţei unei cete feminine, cu rolul pregătirii fetelor pentru viaţa de familie şi cea conjugală.

Datorită dispariţiei funcţiei lor economice, dar şi datorită schimbării modului de viaţă, varietăţii posibilităţilor de distracţie şi de informare, şezătorile au dispărut, fiind preferate întrunirile moderne.

Nedeile, desfăşurate pe plaiurile montane, la confluenţa mai multor aşezări, constituiau şi ele un bun prilej de a lega cunoştinţă între tineri, dar şi de a se efectua schimburi comerciale între oamenii din diferite ţinuturi. S-au păstrat astfel, denumiri precum „Târgul de fete de pe Muntele Găina” sau „Târgul sărutului de la Călineasa”, în Munţii Apuseni. Excluzând ideea de târg de fete, în înţelesul propriu, multe dintre aceste manifestări se constituiau doar în prilejuri publice pentru logodirea tinerilor, care se aflau deja în vorbă „prin schimbare de năfrămi, numite credinţe”3 sau doar dându-şi mâna.

În Bucovina, nunţile românilor sunt adevărate sărbători, care fac să se reunească întreg neamul mirelui şi al miresei, mai ales la masa mare. Dacă vorbim despre nunta românească din această parte a ţării, trebuie să spunem că, în zilele noastre, ritualul acesteia s-a simplificat mult, eliminând o mare parte a elementelor tradiţionale. Acestea mai sunt, totuşi, prezente în nunţile „ţărăneşti” din oraşele bucovinene şi, mai adesea, la sate.

Schimbarea care a apărut se justifică prin lipsa de timp şi de bani, a omului modern (o nuntă tradiţională dura între trei şi şapte zile, cheltuielile fiind pe măsură), dar şi printr-o schimbare de mentalitate, care a făcut ca valorile tradiţionale să fie considerate perimate, iar ritualurile, inutile. De aceea, nunta bucovineană actuală a selectat elementele neapărat

3 S.Fl. Marian, Nunta la români, pag. 65.

106

necesare acestui rit de trecere: luarea miresei de acasă de către mire (cu „masa miresei”, de cele mai multe ori), cununia religioasă şi „masa mare”. Precedate, bineînţeles, de cununia civilă şi logodnă, care, în multe cazuri, a încetat să fie o ceremonie aparte, ci a rămas o simplă discuţie între cele două familii.

Şi totuşi, chiar şi pentru comunităţile actuale, nunta tradiţională reprezintă un spectacol, un obicei, un ritual demn de atenţia şi participarea comunităţii. Deşi sunt tot mai rare şi privite aproape ca un fenomen exotic, mai ales de către tinerii care nu cunosc tradiţia şi semnificaţia unor acte sau obiceiuri, nunţile tradiţionale au un farmec aparte, amintind comunităţii de vechile sale tradiţii şi rădăcini.

Bătrânii povestesc că tinerii se cunoşteau la horă sau la bal, pe dealuri cu vitele, la clacă sau prin cunoştinţe şi apropiaţi ai familiei. Părinţii aveau un cuvânt greu de spus în acceptarea sau nu a căsătoriei copiilor lor. Principalele criterii după care se alegeau mirii erau starea materială şi calităţile fiecăruia dintre ei.

Acestea erau şi principalele probleme care se dezbăteau la logodnă, peţanie sau înţelegere, mai ales între socri. În Bucovina, exista obiceiul ca băiatul să vină la casa miresei cel puţin cu părinţii săi, sau dacă nu, însoţit şi de un prieten-doi şi rude apropiate, cu ceva vreme înainte de nuntă pentru a o cere pe fată de la părinţi, a stabili zestrea pe care o vor da cele două părţi şi data nunţii.

Băiatul aducea, de obicei, băutură, iar familia fetei îi primea pe musafiri cu sarmale, supă, prăjituri. Şi aşa, în jurul mesei, se încingeau glume şi discuţii. Dacă băiatul era bun de gură, începea el vorba. Dacă nu, părinţii fetei îi întrebau pe musafiri de ce au venit. Când problema zestrei era tranşată, tinerii erau întrebaţi dacă şi ei sunt de acord cu nunta şi condiţiile acesteia. Dar nu vorbeau împotriva părinţilor, ci încuviinţau, cu capetele plecate. Nici acum nu lipsesc aceste discuţii şi negocieri, dar bucovinenii rar mai fac din ele o ceremonie; stabilesc totul „din mers”.

107

Un capitol special în cadrul riturilor premaritale îl constituie magia, performată cu scopul întemeierii, la vremea potrivită, a unei familii fericite. Aceste practici se făceau fie sub presiunea satului, fie de frica de a nu rămâne fată bătrână sau flăcău tomnatic.

Unele rituri magice de dragoste se performează la sărbători. De exemplu, la Anul Nou sunt o mulţime de practici de aflare a destinului. Printre ele se numără Vergelul sau vergelatul (Gorj), sculatul vitelor de către fete, prin lovirea animalului cu piciorul drept (se număra la a câta lovitură se ridică animalul, socotind că, după atâţia ani, se va mărita fata). Alt obicei este Sânvăsăitul care constă în punerea a două boabe de grâu pe plita încinsă, crezând, prin analogie, că dacă boabele se vor împreuna la fel se va întâmpla şi cu tinerii. Alegerea, cu ochii legaţi, a unui par din gardul curţii pentru a afla trăsăturile ursitului, prin analogie cu cele ale parului, luarea de busuioc din clopotul urătorilor şi spălarea cu el pentru a fi dragă flăcăilor sunt alte practici magice, la cumpăna dintre ani.

De Bobotează, fetele se rugau Maicii Domnului ca să-şi viseze ursitul, băteau nouă mătănii, apoi se culcau, în tăcere. De asemenea, în unele locuri, îşi pun sub pernă o floare din cele cu care a fost împodobită crucea la Bobotează, tot pentru a-şi visa ursitul. Dar mai multe sunt prevestirile onirice, în care cred fetele aflate, în căutarea ursitului. O parte sunt legate de sărbătoarea Sfântului Andrei, altele de alte sărbători.

De multe ori, refugiul în farmece şi vrăji nu este o practică nevinovată, ci are în vedere răul şi prejudicierea altei persoane. Ne referim aici la vrăjile „pe ursită” care au ca finalitate moartea soţiei celui ursit şi împreunarea lui cu fata care a făcut vraja. În Bucovina se spune că, în momentul morţii, femeia vede faţa celei care a omorât-o prin acest ritual. Dar mai sunt şi alte practici magice „de despărţit”, de „furatul drăguţului” sau de „întoarcerea gândului” asimilate, deseori, cu descântecele, dar aparţinând, de fapt, categoriei vrăjilor. Se fac, de asemenea, farmece pentru ca fata să pară frumoasă şi să atragă admiraţia flăcăilor, mai ales a celui iubit.

108

Pentru vrăjile de dragoste se folosesc obiectele cele mai apropiate de corp, cum ar fi cămaşa (de cununie), inelul (de cununie), lanţul de la gât, voalul sau oglinda în care s-a gătit mireasa etc. În fine, fata care vrăjeşte „nu numai constrânge pe feciori a se amoreza într-însa, ci ea, luându-şi adeseori refugiul şi la spiritele cele necurate, ca acelea să-i vie întru ajutor şi să-i aducă ursitul cu nepusă masă de unde s-ar afla acela, îl necesitează nu numai s-o iubească, ci totodată s-o şi ia de soţie”4.

Există, în fine, practici magice defensive, aşa-numita magie albă, în care se folosesc fragmente de rugăciune sau obiecte sfinţite, profanându-le, pentru înşelarea beneficiarului. Unele dintre acestea sunt făcute de fată, altele, de vrăjitoare şi descântătoare specializate, ale căror reclame abundă şi în presă, la televiziune, dar şi din om în om. Aceste aşa-numite „dezlegări de cununii”, de blesteme, de farmece, descântece pentru îndepărtarea făcăturilor sau alte practici performate de reprezentantele magiei stau sub semnul înşelării demonilor, ascunzându-şi adevărata faţă, sub semnul binelui.

Interesant este faptul că magia de dragoste a proliferat mult în ultimul timp, foarte multe persoane apelând la ea, odată cu adâncirea crizei familiei şi a iubirii în societatea noastră. O amăgire, un răspuns fals la problemele cu care se confruntă oamenii se află în practicile magice, care uneori oferă sau promit fericirea trecătoare şi satisfacţia în dragoste, al căror preţ deosebit de mare îl au de plătit cei care apelează la ele, în cursul vieţii păţind mari nenorociri, moartea fiind precedată de un chin prelungit, iar după moarte aşteptându-le focul cel veşnic dacă nu se pocăiesc de acest păcat, nu se spovedesc şi nu fac penitenţă după rânduiala Bisericii.

Asimilaţi de popor practicanţilor magiei sunt şi preoţii care oficiază alte dezlegări, decât cele din cărţile de cult sau practică, alte ritualuri şi rânduieli, decât cele aflate în Tradiţia Bisericii. Din păcate, fascinaţi de „minune”, mulţi oameni se reped la aceşti slujitori ca la doi domni, păgubindu-se duhovniceşte şi păgubindu-i şi pe alţii. 4 S.Fl. Marian, Vrăji, farmece, desfaceri, 1893, pag. 29.

109

Ca o concluzie la riturile preliminare căsătoriei putem spune că societatea actuală oferă un amestec de nou şi vechi, de tradiţie şi modernitate, de păgân şi creştin. E tot mai greu a face diferenţa între bine şi rău şi a ţine calea lui Hristos, într-o lume aflată în multe feluri de criză, cu multe dorinţe şi pofte şi puţine idealuri, cu o viaţă care înseamnă mai mult trăirea momentului decât fericirea veşnică, cu oameni care mai mult cred în minuni decât fac nevoinţă creştină, cu o gândire în care scopul scuză mijloacele.

De aceea şi căsătoriile sunt puse mai mult sub semnul întâmplării, al satisfacţiei/potrivirii de moment între parteneri, oferind, de multe ori, nu armonie, ci prilej de mucenicie şi acesta fiind dispreţuit şi curmat, în multe cazuri, prin despărţire.

CAPITOLUL II

DIMENSIUNI EDUCATIVE

111

II.1.UNIUNEA EUROPEANĂ, GARANT AL STATULUI DE DREPT

General de brigadă Viorel SĂLAN

Inspector-şef I.J.J. Hunedoara

Ideea creării unei Europe unite datează de secole, însă abia după cel de-al Doilea Război Mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.

Cele două războaie mondiale au dus la renaşterea pacifismului şi conştientizarea pericolului naţionalismului agresiv. Un alt motiv, care a stat la baza procesului de integrare europeană, a fost dorinţa statelor Europei Occidentale de a-şi restabili poziţiile economice afectate de război. În plus, o necesitate vitală pentru statele care au suferit înfrângere în al Doilea Război Mondial (în primul rând Germania, împărţită în câteva zone de ocupaţie), a devenit restabilirea propriilor poziţii politice şi a autorităţii pe plan internaţional.

Consolidarea forţelor statelor europene era văzută şi drept un pas important în opunerea influenţei crescânde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.

Bazele procesului de integrare europeană, care a dus la apariţia actualei structuri a Uniunii Europene, au fost puse, în 1950, de către Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa şi Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei. Jean Monnet a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Ideea a fost preluată de Robert Schuman, care a mers mai departe şi a propus crearea unei comunităţi de interese paşnice dintre Franţa şi Germania, deschisă şi altor state europene.

112

În aprilie 1951, Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul de la Paris de constituire a primei organizaţii europene, Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului (CECO). Deşi CECO îşi începe activitatea în 1952, Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională începând cu anul 1953, când cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative la oţel şi cărbune.

În 1952, statele CECO semnează un tratat prin care înfiinţează Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). Această iniţiativă eşuează ca urmare a refuzului Parlamentului Franţei de a ratifica tratatul. Acest eşec a afectat negativ procesul de integrare europeană.

Relansarea ideii de integrare europeană se petrece în 1955, când, la Conferinţa de la Messina, cei şase membri ai CECO au ajuns la concluzia că, productivitatea şi bunăstarea economică este unica soluţie de supravieţuire a Europei de Vest vizavi de Blocul de Est. Ca urmare, s-a decis crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene pentru Energia Atomică (EUROATOM), instituite prin semnarea în 1957, a celor două Tratate de la Roma.

Prevederile din cadrul Tratatului de la Roma (Tratatul CEE) erau semnificative pentru viitorul economic şi social al Europei. Obiectivul principal al Tratatului era crearea treptată a unei pieţe comune, prin instituirea, în primul rând, a unei uniuni vamale (anularea barierelor vamale în calea circulaţiei bunurilor şi crearea unui tarif vamal extern comun).

În al doilea rând, piaţa comună presupunea şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi: libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi serviciilor) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă), ce ar fi permis o intensificare a activităţii economice a statelor membre. Ca urmare, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

Încă din etapa pregătirii Tratatelor de la Roma, unele state vest-europene au reacţionat circumspect la noua iniţiativă federalistă de integrare economico-socială. Ca

113

urmare, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia şi Elveţia au creat în 1960, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), care avea drept scop doar crearea unei zone de comerţ liber între ţările membre. Ulterior, succesele economice înregistrate de Comunitatea Europeană au determinat mai multe state membre AELS să solicite aderarea la CE, ceea ce a dus treptat la destrămarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb.

În următoarele două decenii, CEE se extinde geografic de mai multe ori.

Aprofundarea integrării europene (prin extinderea ariilor politicilor comune şi consolidarea caracterului supranaţional al Comunităţii Europene) solicita şi un suport juridic adecvat acestui proces continuu. Ca urmare, Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori şi suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituţie.

Astfel, în 1986 ţările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European (AUE) - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul stabilea realizarea pieţei unice (o noţiune ce caracterizează un proces mai profund de integrare decît noţiunea de „piaţă comună”) până la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii, precum şi implementarea de noi politici comune şi a coeziunii economice şi sociale.

În 1992, ţările membre ale CEE au considerat că există premisele necesare efectuării pasului hotărâtor în vederea creării unei uniuni politice, economice şi monetare. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acesta a modificat şi a extins Tratatul de la Roma (1957), punând baza legală pentru noua structură a Uniunii Europene (noua denumire a Comunităţii Europene).

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană (UE) însemna, pe de o parte menţinerea şi extinderea acquis-ului (totalitatea tratatelor şi a actelor legislative) Comunităţii Europene şi, pe de altă parte, noi forme

114

de cooperare în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene este creată cetăţenia europeană şi se instituie uniunea economică şi monetară.

Următorul pas în aprofundarea integrării europene a fost făcut prin semnarea, la 2 octombrie 1997, a Tratatului de la Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999. Tratatul prevedea unele modificări în structura instituţiilor UE, introducerea postului Comisarului European pentru relaţiile externe şi, către 1999, introducerea monedei unice europene.

La 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice, în 11 state europene, care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda). Iar, în 2002, moneda europeană intră în circulaţie în 12 state membre ale UE, înlocuind monedele naţionale şi creând astfel Zona Euro (Marea Britanie, Danemarca şi Suedia încă nu au adoptat moneda euro).

În vederea realizării reformelor instituţionale necesare procesului de extindere a Uniunii Europene, la 26 februarie 2001, este semnat Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul se axa pe:

– reformele interne ale UE (au fost modificate principiile şi procedura de luare a deciziilor cu o majoritate calificată prin introducerea posibilităţii blocării deciziei de către minoritate, limitarea dreptului de veto în 35 de domenii legislative);

– aderarea noilor membri din Europa Centrală şi de Est la UE (li se oferă locuri şi voturi în instituţiile UE şi sunt redistribuite locurile între „vechii” membri);

– dezvoltarea şi consolidarea unei politici externe şi de securitate comune.

În plus, Tratatul prevedea şi înfiinţarea unei noi structuri în domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate – „Eurojust”. Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată şi o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care implică atât statele membre, cât şi statele

115

candidate. Această dezbatere a fost urmată de convocarea unei Convenţii Europene, care a elaborat un proiect de Tratat Constituţional al UE.

Convenţia reprezintă un for cu 105 reprezentanţi ai institutelor europene, guvernelor, parlamentelor naţionale ale statelor membre şi viitorilor membri. După îndelungi dezbateri, la 18 iulie 2003, Convenţia a prezentat preşedintelui Consiliului European de la Roma proiectul Constituţiei Uniunii Europene. În continuare, textul proiectului a fost discutat de către Conferinţa Interguvernamentală a statelor membre UE, care la 29 octombrie 2004, la Roma, a adoptat varianta finală a proiectului Constituţiei Europene.

1. Sintagma statului de drept Această sintagmă reflectă interdependenţa dintre cele

două fenomene sociale, fiecare având tendinţe opuse: statul (puterea) de dominaţie şi supunere, dreptul de ordonare şi frânare. Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea că „dreptul fără forţă e neputincios, dar forţa fără drept este o barbarie”.

Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremaţiei ei absolute, în scopul prezervării drepturilor şi libertăţilor individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluţiilor din ţările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca noastră conceptul a fost reactualizat, în urma experienţelor totalitare din mai multe ţări europene.

Prin trăsăturile sale, se poate uşor observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experienţa istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.

Jaques Chevallier defineşte „statul de drept” ca fiind „tipul de regim politic în care puterea statului se află încadrată şi limitată de către drept”.

116

Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală, la sfârşitul secolului al XX-lea, de către doctrina juridică germană, însăşi expresia „stat de drept” – „Rechtsstaat", apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea, apoi doctrina franceză – „Etait et droit”, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: „Estado de dereche” în spaniolă, „Stato di dirito” în italiană etc.

Specialiştii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei „Rechtsstaat” este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale. Pentru Kant constrângerea transformă starea precară a libertăţilor subiective în stat de drept.

Principiile statului de drept Principiile „statului de drept” sunt repere metodologice

de construire a lui. În opinia prof. Tudor Drăganu, principiile statului de drept sunt următoarele:

a) Principiul drepturilor şi libertăţilor naturale fiinţei umane. În antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care şi le-a exercitat până în secolul al XX-lea d.Hr. Constituţia italiană, zisă „a lui Mussolini", stabilea: „Statul este totul, individul – nimic". Chiar la acest început de mileniu al III-lea, există regimuri totalitare care proclamă supremaţia absolută a statului, lipsind de conţinut libertăţile cetăţeanului.

Declaraţia drepturilor omului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John Locke – adevărata „biblie a liberalismului şi individualismului” şi a statuat în art. 2 că „scopul oricărei asociaţiuni politice este păstrarea drepturilor naturale şi indescriptibile ale omului", iar în art. 16 a rezumat concepţia despre statul de drept: „orice societate în care graniţa drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor determinată, nu are constituţie".

Drepturile şi libertăţile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt

117

inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că, statul este limitat tocmai de ceea ce e natural, în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având şi temeiul în condiţia umană, pe coordonatele ei „omni et soli” aceleaşi.

b) Principiul adoptării democratice a legilor. Dacă „statul de drept” este statul domniei legii, ca să se impună respectul general, legea nu poate fi expresia arbitrară a voinţei unei minorităţi de indivizi, ci ea trebuie să izvorască din principiul natural al drepturilor şi libertăţilor omului şi să fie o sinteză a intereselor şi aspiraţiilor întregii comunităţi. Numai dacă legea va fi expresia fidelă a voinţei generale, ea va putea corespunde tuturor şi fiecăruia, astfel încât să fie exclusă posibilitatea să devină opresivă pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. Acest principiu şi-a găsit consacrarea încă în art. 6 al Declaraţiei din 1789: „Legea este expresia voinţei generale. Toţi cetăţenii au dreptul de a concura, personal sau prin reprezentanţi, la formarea ei".

c) Principiul separaţiei puterilor statului. Sintetic acest principiu se exprimă astfel: puterea statului se înfăţişează în funcţiile acesteia. Fondatorul teoriei separaţiei puterilor statului nu este cunoscut. Unii apreciază că acesta ar fi fost filosoful englez John Locke (1632-1704), în cartea Essay on civil government, alţii că ar fi Charles Montesquieu (1689-1755), în lucrarea L`esprit des lois.

După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, puterea executivă şi cea judecătorească. Montesquieu arăta că: „experienţa dovedeşte că, orice om, care are o putere, este înclinat să abuzeze de ea”. De aceea, este necesar să se găsească un mijloc pentru a stăvili această tendinţă inerentă naturii umane, încât, „pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie, ca prin aşezarea lucrurilor, puterea să oprească puterea”, scrie filosoful francez.

Statul are o singură putere – puterea de stat de a legifera, de a executa legea, de a o aplica; aceasta poate fi exercitată de un singur organ, care să legifereze, să execute legea şi să o aplice – sursă de numeroase abuzuri, cum au dovedit-o monarhiile absolute.

118

Dacă statul şi-ar crea organe distincte, dar înlăuntrul său, cărora să le revină, uneia – competenţa de a legifera, alteia – competenţa de a executa legea, alteia – competenţa de a aplica legea, atunci riscul abuzurilor ar scade la minimum. Aceste organe nu pot funcţiona izolat între ele, fie şi pentru simplul motiv că sunt organe ale statului. Depăşirea competenţei de către un organ sau dezacorduri între organe creează disfuncţionalităţi întregului stat.

d) Principiul independenţei justiţiei. În cadrul sistemului de frâne şi contragreutăţi, decurgând din aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat, deosebit de importantă pentru realizarea ţelurilor statului de drept este existenţa unei justiţii independente, în sensul unui sistem de organe chemat să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de cea executivă şi capabil să se sustragă influenţelor acestora.

Principalele garanţii speciale prin care se asigură aplicarea sancţiunilor în baza strictei respectări a legii şi în baza unei obiective stabiliri a situaţiei de fapt, sunt: independenţa instanţelor judecătoreşti, reglementarea funcţionării acestor organe, conform principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare şi obligativităţii motivării hotărârilor.

Ca garanţie a independenţei justiţiei în Constituţia României din 1991 este prevăzută, în art. 124, inamovibilitatea judecătorilor, prevedere regăsită şi în legea organizării instanţelor judecătoreşti nr. 92/1992, cu modificările succesive.

Inamovibilitatea este o instituţie în temeiul căreia un funcţionar public, odată legal numit, nu poate fi revocat sau retrogradat decât pe baza unei hotărâri disciplinare sau a unei condamnări penale, însoţită de pedeapsa accesorie a pierderii funcţiei, iar transferarea lui într-o funcţie echivalentă în grad sau avansarea lui nu poate avea loc fără consimţământul său, nici măcar în interes de serviciu. Acesta a fost înţelesul dat noţiunii de inamovibilitate de Legea română a statului funcţionarilor publici din 19 iunie 1923.

„Statul de drept” a progresat, independent de orice efort de conceptualizare, de la Revoluţia Franceză până la

119

ultimul sfert de veac al secolului al XIX-lea, când apare conturată clar doctrina germană a statului de drept (Rechsstaat), care pune în cauză raporturile administraţiei de stat cu dreptul şi constituie punctul de pornire în construcţia statului de drept.

Caracterele Statului Român Cea mai importantă instituţie a dreptului în general, şi a

dreptului public în special, fie el intern sau internaţional, o reprezintă şi va continua mult timp de aici înainte să o reprezinte Statul. Acesta este, în egală măsură, cel mai important subiect al dreptului intern şi al celui internaţional.

Societatea umană a fost, este şi va fi organizată politic şi juridic în state, formă indispensabilă de organizare, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Este un adevăr care trebuie doar precizat, că societatea naţională se organizează în stat, iar societatea internaţională reprezintă, în primul rând, societatea statelor.

Articolul 1 din Constituţia României prevede „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republica. România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.

Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Analizând instituţia statului, concluzia este că trăsătura definitorie a acestuia este suveranitatea. Prin urmare, statul suveran se află şi trebuie să se afle în centrul fiecărei construcţii politice şi juridice a societăţii omeneşti, acum şi în viitor.

Trăsătura definitorie a statului care îi conferă acestuia o individualitate proprie, graţie căreia se deosebeşte de un alt stat poartă denumirea de caracter al statului.

120

Caracterele statului se formează, în general, odată cu apariţia acestuia, unele adăugându-se în funcţie de schimbările ce intervin, în esenţa sau forma statului. Acestea însoţesc statul pe toată durata existenţei sale şi nu îi schimbă conţinutul chiar dacă aceste caractere sau unele dintre ele nu sunt expres formulate într-un document politico-juridic (Constituţia). Ansamblul caracterelor statului reprezintă forma de exteriorizare a statului în cauză. Ele nu influenţează natura sistemului sau a regimului politic.

Caracterele statului român sunt: caracterul naţional; caracterul unitar; caracterul indivizibil; caracterul suveran; caracterul independent.

2. Uniunea Europeană garant al statului de

drept în România La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al

Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică atât drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea Europeană, de la înfiinţare până în prezent, asemenea oricărui alt stat membru al Uniunii Europene.

Ratificarea Tratatului de la Lisabona a fost finalizată de către toate cele 27 de state membre UE, la 13 noiembrie 2009, prin depunerea instrumentului de ratificare de către Republica Cehă. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

România este unul dintre primele state membre care au ratificat tratatul, Parlamentul României finalizând procedura de ratificare, la data de 4 februarie 2008.

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri, pe tema aspectelor instituţionale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice

121

necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

Pentru cele mai multe ţări principiul suveranităţii este din ce în ce mai incompatibil cu realităţile globalizării şi interdependenţelor. Guvernele dau prioritate soluţiilor folositoare politic, pe termen scurt, neglijând sistematic perspectiva pe termen lung. În această perioadă de timp, când toate problemele capătă o natură esenţialmente globală, putem concluziona următoarele aspecte de interes, astfel:

– globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul fluxurilor de capital, decât de controlul populaţiei şi a teritoriului său;

– globalizarea transferă statului obligaţia de a asigura protecţia socială a populaţiei dezavantajate, în condiţiile în care aceasta nu poate strânge, prin impozite şi taxe, fondurile financiare necesare, pentru simplul motiv că statul nu poate controla capitalul care se concentrează dincolo de jurisdicţia sa;

– statul naţional este complet derutat, el priveşte neputincios ce se petrece dincolo de teritoriul său şi operează în zona sa de responsabilitate cu un instrumentar atipic, ce contravine turbo-capitalismului, fiind practic obligat să răspundă la comenzile corporaţiilor transnaţionale, băncilor, instituţiilor financiare internaţionale;

– globalizarea înseamnă triumful doctrinei politicii economice a neoliberalismului, a cărei teză fundamentală este „piaţa este bună, intervenţia statului este proastă”. Cu alte cuvinte se poate spune „acţiune în afara unor legi şi reglementări clare”, „confuzie sau egalitate între legal şi ilegal, între moral şi imoral”;

– statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării, el pierde orice control asupra economiei şi finanţelor.

În acest sens, mecanismele statale de reglementare nu mai sunt capabile să facă faţă realităţilor economice transnaţionale. Comisia Europeană ne avertizează că un sistem de guvernare globală, esenţial pentru prevenirea sau rezolvarea

122

pe cale paşnică a conflictelor globale care pot apărea ca rezultat al schimbărilor climatice, migraţiilor, proliferării nucleare, lipsei de resurse sau a altor probleme cu caracter global, trebuie să includă trei elemente principale, precum:

a) instituţii puternice, bazate pe legi, care să oblige la respectarea legislaţiilor internaţionale;

b) cooperare interregională şi integrare regională, care presupune integrare economică şi integrare politică;

c) puterea să fie exercitată doar pentru popor, instituţiile internaţionale vor funcţiona doar dacă poporul va sprijini ceea ce ele sunt pe cale să realizeze.

Pentru a menţine libertatea, securitatea şi prosperitatea pe tot continentul, Uniunea Europeană trebuie să joace un rol cât mai activ pe scena mondială. În contextul globalizării, statele membre nu pot face faţă singure unor provocări precum asigurarea rezervelor de energie, schimbările climatice, dezvoltarea durabilă, competitivitatea economică şi terorismul. Aceste probleme pot fi soluţionate doar acţionând ca un tot unitar, la nivelul Uniunii Europene.

Promovându-şi valorile şi interesele pe plan internaţional, Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială din lume şi cel mai important furnizor de ajutor către ţările în curs de dezvoltare. Prin Tratatul de la Lisabona, Europa se poate exprima cu mai multă fermitate în domeniul relaţiilor externe.

Tratatul de la Lisabona acordă o şi mai mare importanţă principiilor care stau la baza acţiunilor Uniunii Europene: democraţia, statul de drept, libertăţile fundamentale şi drepturile omului, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii.

Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului umanitar şi prevede posibilitatea înfiinţării Corpului voluntar european de ajutor umanitar.

Tratatul de la Lisabona confirmă cele trei principii care stau la baza guvernanţei democratice în Europa:

Egalitatea democratică – cetăţenii trebuie să se bucure de atenţie egală din partea instituţiilor europene;

123

Democraţia reprezentativă – acordarea unui rol mai important Parlamentului European şi o mai mare implicare a parlamentelor naţionale;

Democraţia participativă – noi mecanisme de interacţiune între cetăţeni şi instituţii, printre care se numără, de exemplu, iniţiativa cetăţenilor.

Îmbinând diversele componente ale politicii externe, respectiv diplomaţia, securitatea, comerţul, dezvoltarea, ajutorul umanitar şi negocierile internaţionale, Europa va dobândi o poziţie mai fermă în relaţiile cu ţările partenere şi cu organizaţiile din întreaga lume.

Tratatul atribuie Uniunii o personalitate juridică unică, dându-i posibilitatea să încheie acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale. Prin urmare, UE poate să se exprime şi să acţioneze ca o singură entitate.

Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor avea un impact semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte „permanent” al Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitate de reînnoire şi numirea unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura coerenţa acţiunilor externe ale Uniunii.

Tratatul de la Lisabona oferă Uniunii posibilitatea de a acţiona mai eficient şi mai coerent pe plan internaţional.

Impactul intervenţiilor UE devine mai puternic odată cu crearea unui nou serviciu european pentru acţiune externă. Acesta se sprijină pe resursele instituţiilor UE şi ale statelor membre pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant.

Cea mai semnificativă noutate se referă la controlul respectării principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui principiu, exceptând domeniile care ţin exclusiv de competenţele sale, Uniunea nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai eficientă decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament naţional are dreptul să-şi susţină argumentele, potrivit cărora o propunere

124

nu este conformă cu acest principiu. În acest caz, se va declanşa o procedură în doi timpi:

– dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu este conformă cu principiul subsidiarităţii, Comisia va trebui să îşi reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menţine, de a o modifica sau de a o retrage;

– dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste preocupări, iar Comisia decide, totuşi, să îşi menţină propunerea, aceasta va trebui să îşi susţină motivaţiile, iar Parlamentul European şi Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.

Pentru fiecare domeniu de activitate, Tratatul de la Lisabona precizează dacă dreptul de a acţiona revine Uniunii sau statelor membre, răspunzând, astfel, la o întrebare formulată de un mare număr de cetăţeni, şi anume „Cine şi ce face în Uniunea Europeană?”. În acest sens, Tratatul introduce o clasificare generală a competenţelor, în trei categorii:

Competenţele exclusive – doar Uniunea are puterea de a legifera în domenii precum uniunea vamală, politica comercială comună sau concurenţa.

Acţiunile de sprijin, de coordonare sau de completare – în domenii precum cultura, educaţia sau industria, intervenţia Uniunii se limitează la susţinerea acţiunilor întreprinse de statele membre (de exemplu, prin intermediul ajutoarelor financiare).

Competenţele partajate – în alte domenii, precum protecţia mediului, transporturile şi protecţia consumatorilor, distribuirea puterii de legiferare între Uniunea Europeană şi statele membre se face respectând principiul subsidiarităţii.

Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de state membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru. România participase anterior, în octombrie 2004, la Roma, în calitate de stat candidat, la semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat Tratatul Constituţional (TC).

125

Concluzii Din perspectivă istorică, semnarea tratatului finalizează

procesul de reformă a Tratatelor Uniunii demarat în 2001, la Laeken, şi care urmărea elaborarea unui tratat cuprinzător pentru Europa.

Deci, în urma acestei analize succinte asupra Tratatului de la Lisabona, putem conchide că prevederile acestui tratat nu pun în pericol caracterele statale. Parlamentele naţionale ale statelor membre vor fi mult mai implicate, iar deciziile vor fi luate în mod democratic.

Drepturile omului, democraţia şi statul de drept sunt valori esenţiale ale Uniunii Europene. Înscrise în tratatul său fondator, acestea au fost consolidate prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Ţările care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte drepturile omului.

Uniunea Europeană consideră drepturile omului ca fiind universale şi indivizibile. Prin urmare, le promovează şi le apără în mod activ atât pe plan intern, cât şi în relaţiile cu ţările terţe. În acelaşi timp, UE nu intenţionează să submineze autoritatea guvernelor naţionale în acest domeniu.

UE îşi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să garanteze că fiinţa umană este stăpânul şi nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piaţă şi nici nu pot fi impuse în mod unilateral. De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate, care este susţinut de majoritatea cetăţenilor săi.

Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creşterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversităţii culturale, lingvistice şi religioase şi o sinteză armonioasă a tradiţiei şi progresului.

126

Instituţiile care implementează noua arhitectură a drepturilor fundamentale, invită Comisia să desemneze anul 2013, drept Anul european al cetăţeniei cu scopul de a oferi un impuls dezbaterii privind cetăţenia europeană şi să informeze cetăţenii UE cu privire la drepturile lor, în special noile drepturi care rezultă din intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Bibliografie

1. Bibere, Octav, Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997

2. Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional contemporan, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura All Beck, 2000

3. Booker, C., North, R., Uniunea Europeană – marea amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene, Filipeştii de Târg, Editura Antet XX Press, 2004

4. Barzea, Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucureşti, 2001

5. Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real şi virtual, Bucureşti, Editura All Beck, 1999 ec.europa.eu

6. Constituţia României, Bucureşti 2003 7. Vera, Boţan, Natura juridică a Uniunii Europene după Lisabona şi consecinţele asupra statului român;

– http//europa.euabc12lessonslesson_1index_ro.htm; – http://ro.wikipedia.org/wiki/Stat_de_drept; – http://www.europeana.ro/index.php/2010/12/16/situatia-

drepturilor-fundamentale-in-uniunea-europeana/; – http://www.prostemcell.ro/international/drepturile-fundamentale-

in-uniunea-europeana.html.

127

II.2. INFRASTRUCTURA CRITICĂ, VERIGĂ ÎN LANŢUL VULNERABILITĂŢILOR PENTRU MEDIUL

DE SECURITATE

General-maior dr. Neculai BONTIC Adjunct al inspectorului general al Jandarmeriei Române

Globalizarea, în paralel cu transformările pozitive, nu este lipsită de aspecte ce ridică probleme şi îngrijorare.

Extinderea, la scară globală, a utilizării diferitelor tipuri de infrastructuri, a condus la nevoia de a lua în considerare aspectele ce influenţează asupra mediului de securitate.

Identificată drept verigă în lanţul vulnerabilităţilor mediului de securitate, Uniunea Europeană a considerat necesară evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acesteia.

Urmare a adoptării Directivei 2008/114/CE a Consiliului Europei, statele membre ale Uniunii Europene vor urmări în comun planificarea şi realizarea măsurilor de protecţie a infrastructurilor critice naţionale, în vederea abordării integrate, care să permită elaborarea unor programe naţionale complementare cu o contribuţie reală de angajare a capabilităţilor naţionale şi în beneficiul celorlalte state europene.

Fiabilitatea tehnică, cândva baza performanţei, nu mai este suficientă azi. Factori, precum compatibilitatea cu mediul, aplicabilitatea comercială şi securitatea naţională, sunt elemente de analiză ale procesului decizional. De la nivel de organizaţie, societăţi comerciale, organizaţii nonprofit, instituţii, la nivel global se petrece o modificare semnificativă în perceperea securităţii, atât ca simplă activitate funcţională, cât şi ca statut de valoare adăugată misiunii acesteia.

Pe de altă parte, la nivel regional, naţional sau continental se afirmă o serie de abordări globale ale căror

128

cerinţe trebuie îndeplinite de organizaţii, în funcţie de specificul activităţii lor. Astfel, discutăm azi de planificarea şi menţinerea continuităţii activităţii, de managementul situaţiilor de urgenţă şi criză, de supravieţuire, de revenire după dezastru, de protecţia infrastructurilor critice.

Asigurarea securităţii fizice a infrastructurii critice reprezintă elementul de forţă, primordial, în strategia de securitate a oricărui stat.

Redefinirea agendelor de securitate a statelor, de la obligaţia de a asigura, în mod strict, doar apărarea patriei, la preocuparea de a proteja, concomitent, bunăstarea economică şi drepturile sociale, politice şi de altă natură ale cetăţenilor săi, a amplificat interesul de a stabili şi potenţa un mediu internaţional de securitate cu volatilitate redusă şi previzibilitate dezvoltată.

Turbulenţa schimbărilor de atitudini şi mentalităţi nu pot estompa existenţa unor aspecte fundamentale pentru orice abordare viitoare a conceptului de securitate. Securitatea lumii actuale este tot mai mult definită prin cooperare, transparenţă şi vulnerabilitate mutuală, politica externă a unui stat reprezintă o continuare dincolo de graniţele naţionale, a celei interne, securitatea reală neputând fi atinsă dacă unul din pilonii interni ai acesteia (militar, politic, economic, social sau de mediu) lipseşte.

Fiecare stat încearcă să-şi reducă insecuritatea fie prin diminuarea vulnerabilităţilor sale, fie prin prevenirea sau micşorarea ameninţărilor, politicile de asigurare a protecţiei infrastructurii critice, ca factor al securităţii naţionale, circumscriindu-se aceluiaşi tip de demers.

Ca pilon de sprijin fundamental al securităţii naţionale, protecţia infrastructurii critice a trecut deja dincolo de ariile tradiţionale ale sectoarelor sale naţionale, reprezentând o dimensiune fără frontiere a acestora.

În contemporaneitate, la a cărei evoluţie suntem părtaşi, caracterizată printr-o dinamică aleatoare, generată de apariţia unor elemente imprevizibile şi în care diferenţa între factorii interni şi externi de securitate se erodează continuu, singurul

129

model de previziune eficient este cel al modelului strategic, prefigurarea unei agende de perspectivă restrângând zona ambiguităţilor, atât la nivelul investigaţiilor ştiinţifice, cât şi la cel al implementărilor organizaţionale.

Procesul actual de construcţie teoretică, în studiile privind protecţia infrastructurii critice, ca factor al asigurării securităţii naţionale, a evoluat prin continuarea transformărilor majore ce au avut loc, pe termen mediu şi lung, în mediul de securitate.

Evoluţiile au perfecţionat continuu strategia, ca formă de gestionare a tematicilor de securitate, fapt ce a determinat, actualmente, situarea acesteia ca obiectiv de referinţă al analizei de securitate, la oricare dintre nivelurile sale de realizare şi în oricare dintre domeniile sale de manifestare.

Elaborările strategice în domeniul creării, protecţiei şi exploatării infrastructurii critice, ca verigă în lanţul securităţii, reprezintă rezultanta planificării pe termen lung a activităţilor, adaptării la schimbarea mediului extern, utilizării unui stil de comunicare comun în organizaţie şi, nu în ultimul rând, responsabilizării factorilor de conducere şi execuţie ai organizaţiei, referitor la îndeplinirea misiunii acesteia.

Strategia reprezintă, la modul cel mai general, ansamblul sarcinilor fundamentale pentru atingerea obiectivelor majore ale statului pe termen lung, având ca obiectiv de interes maxim şi înscrierea determinărilor strategice tipice protecţiei infrastructurii critice. Aceasta cu atât mai mult, cu cât conceptul „protecţia infrastructurii critice” poate fi operaţionalizat, numai dacă există structurile capabile să gestioneze viitorul, pe baza performanţei şi a evoluţiilor din această sferă de activitate.

Inexistenţa unei teorii universale a strategiei face relativ dificilă definirea acesteia, în spaţiul paradigmei „protecţia infrastructurii critice”.

Studiul politicilor celor mai avansate ţări în domeniu pune în evidenţă o varietate de abordări, care pornesc de la elaborarea unor strategii, cu un ridicat grad de complexitate, până la formularea doar a unui set de măsuri pentru un singur sector al infrastructurii critice.

130

Majoritatea ţărilor dezvoltate şi emergente dezvoltă strategii proprii referitoare la protecţia infrastructurii critice, ca accepţie a unei nevoi naţionale stringente, strategia privind protecţia infrastructurii critice fiind parte integrantă a strategiei de securitate naţională.

Statul rămâne astfel factorul central al procesului de elaborare şi implementare a strategiei privind protecţia infrastructurii critice, datorită faptului că domină cea mai mare parte a circumstanţelor determinante pentru securitate. De altfel, din poziţia de determinant al paradigmei securităţii multidisciplinare, infrastructurile critice naţionale includ elemente sectoriale ale infrastructurii critice care comportă o abordare nu numai bilaterală, dar, mai ales, regională şi globală. În acelaşi timp, coordonarea strategiilor naţionale privind asigurarea protecţiei infrastructurilor critice rezultă ca necesitate, datorită dezvoltării sectoarelor acesteia şi în strânsă corelare, peste graniţele fizice.

Securitatea naţională, precondiţie a dezvoltării umane, creionează imaginea noii ere, asigurând condiţiile fundamentale prin care serviciile şi bunurile oferite de infrastructura critică, devin de larg consum.

Extinderea sferei de cuprindere caracteristice conceptului de securitate determină, în mod inevitabil, includerea tematicilor caracteristice protecţiei infrastructurii critice.

Entităţile organizaţionale au o contribuţie majoră la realizarea coeziunii şi solidarităţii sociale, stabilităţii şi prosperităţii economice, stabilităţii şi unităţii politice, care asigură protecţia infrastructurii critice la toate nivelurile de securitate.

Nevoia de a defini şi proteja, în mod organizat, centrii vitali ai unei entităţi a fost resimţită şi de organizaţiile internaţionale. Astfel, NATO defineşte infrastructura critică prin „facilităţi, servicii şi sisteme informatice care sunt atât de vitale pentru naţiuni, încât scoaterea lor din funcţiune sau distrugerea lor poate avea efecte de destabilizare a securităţii naţionale, economiei naţionale, stării de sănătate a populaţiei şi asupra funcţionării eficiente a guvernului”1. 1 Apud Dediu George, Protecţia infrastructurilor critice – o nouă provocare, p. 2.

131

Abordarea este cât se poate de firească, dacă ţinem seama că asigurarea protecţiei infrastructurii critice oferă un sistem de măsuri care completează existenţa mijloacelor menite să protejeze persoanele şi proprietăţile, de o gamă largă de pericole din perspectiva considerării securităţii ca sistem de protecţie.

În această ipostază, orice strategie de protecţie a infrastructurii critice, ca direcţie prioritară de acţiune, devine un multiplicator de putere pentru strategiile de securitate naţională, prin valorificarea mai eficientă a oportunităţilor şi resurselor.

În viziunea Strategiei de securitate naţională a României se enumeră principalele sectoare ale infrastructurii critice naţionale, scopul, obiectivele şi direcţiile de acţiune pentru asigurarea protecţiei acesteia. Protecţia infrastructurii critice este apreciată ca reprezentând o direcţie prioritară de acţiune pentru realizarea obiectivelor prezentei strategii…, prin declanşarea unui amplu proces de dezvoltare, modernizare… a acesteia.

Asigurarea protecţiei infrastructurii critice îşi aduce contribuţia la promovarea, protecţia şi apărarea valorilor şi intereselor naţionale determinate în strategia de securitate a României, prin aceasta urmărindu-se realizarea unui proiect naţional realist şi pragmatic, în principal, prin modernizarea instituţională şi responsabilizarea civică, în acord cu valorile europene şi euroatlantice.

Programele prin care se asigură măsurile de protecţie a infrastructurii critice, constau în: întărirea capacităţilor guvernamentale de a acţiona preventiv, întărirea capacităţilor de a menţine ordinea publică şi de a asigura livrarea bunurilor şi serviciilor esenţiale populaţiei, determinarea psihologică a încrederii populaţiei în instituţiile economice şi politice etc.

La nivelul Comunităţii Europene realizarea coordonării strategiilor privind protecţia infrastructurilor critice naţionale este considerată ca reprezentând o contribuţie importantă la integrarea şi armonizarea eforturilor vizând spaţiul comun de securitate şi apărare europeană. Statele comunitare au stabilit în categoria obiectivelor critice: telecomunicaţiile, sursele de apă şi de energie, reţelele de distribuţie, producţia şi

132

distribuirea hranei, instituţiile de sănătate, sistemele de transport, serviciile financiar-bancare, instituţiile de apărare şi ordine publică (armata, jandarmeria şi poliţia).

De altfel, întregul spaţiu euroatlantic şi-a redimensionat politica şi strategia cu privire la securitatea şi securizarea infrastructurilor critice, îndeosebi după evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, dar şi din 11 martie 2004, de la Madrid, din 2005, de la Londra şi cele care au urmat acestora, confirmându-se faptul că societăţile moderne devin din ce în ce mai vulnerabile la atacuri teroriste şi la ameninţări asimetrice.

Se impune, aşadar, ca Lumea de azi să devină din ce în ce mai interdependentă, responsabilă de tot ce întâmplă, nu numai pe teritoriul fiecărui stat în parte, ci şi în relaţiile internaţionale. De aceea, procesul de identificare, de analiză, evaluare şi securizare (protecţie) a infrastructurilor critice nu poate fi fragmentat şi, cu atât mai puţin, izolat, acestea reprezentând una dintre verigile esenţiale în lanţul securităţii. Sub efect de domino, dacă un singur stat nu-şi îndeplineşte obligaţiile de a identifica, pe teritoriul său, infrastructurile critice şi de a lua, în context bilateral, european, regional şi chiar global, măsurile ce se impun pentru reducerea vulnerabilităţilor acestora, pentru contracararea ameninţărilor şi asigurarea standardelor de protecţie şi de securitate necesare, efectele vor fi resimţite, într-o formă sau alta, de toate celelalte state, de întreaga regiune, de întregul continent sau chiar de întreaga lume2.

În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. Reperele structurale şi funcţionale necesare proiectării unui mecanism naţional raţional şi eficient de gestionare a implementării conceptului „protecţia infrastructurii critice”, abordarea problematicii privind dirijarea şi coordonarea dezvoltării acesteia, pe termen lung, constituie o temă centrală a oricărei investigaţii ştiinţifice în domeniu, iar abordarea conceptului de protecţie a infrastructurii critice, în viziunea strategiei naţionale de securitate, completează o parte a

2 G. Alexandrescu, Ghe. Văduva, Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie, 2006.

133

lacunelor metodologice existente în acest domeniu. Sistemul normativ intern s-a dezvoltat pe principiul angrenării în sistemul conceptual comunitar.

Astfel, strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului precizează elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică (obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de utilitate publică), facilităţile de infrastructură (utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale), facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport (facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private).

De asemenea, în acelaşi act normativ, factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale constituie elemente ale infrastructurii naţionale care, implicit pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau nonmilitar.

Practic infrastructurile sunt critice, prin locul pe care îl au în cadrul unui sistem, prin rolul pe care îl joacă în cadrul stabilităţii şi funcţionalităţii sistemului, prin gradul de expunere la uzură şi factori destabilizatori, dar şi prin mulţimea variabilă a vulnerabilităţilor lor (de sistem, de proces sau induse) la ameninţările care le vizează nemijlocit sau care vizează, desigur tot în mod direct, sistemele sau procesele din care fac parte respectivele infrastructuri.

Serviciile de ordine şi siguranţă publică, apărare şi securitate sunt componente ale sistemului naţional de

134

securitate, direct sau indirect, şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public.

Asigurarea protecţiei infrastructurii critice se realizează de către componente ale sistemului ordine şi siguranţă publică, apărare şi securitate naţională (armată, jandarmerie, poliţie, poliţie comunitară, forţe speciale, structuri ale SRI, SPP, STS), Statul rămânând principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii, inclusiv a infrastructurii critice, însă, printr-un efort de corelare a reglementărilor legale cu prevederile standardelor de management se poate asigura o alocare optimă a resurselor şi responsabilităţilor între instituţiile statului, proprietari, operatori şi utilizatori, în special în domeniul infrastructurilor critice.

Odată realizat cadrul normativ şi structural se nasc o serie de întrebări cu privire la cum se stabilesc elementele critice ale unui sistem şi integrarea lor în infrastructura critică naţională, care sunt riscurile, probabilitatea producerii acestora şi consecinţele generate? Răspunzând, un parteneriat public-privat eficient, grupuri mixte de experţi, manageri şi guvern, agenţii specializate în protecţia fizică şi informaţională au inclus în infrastructura critică sistemul financiar-bancar, sistemul de guvernare, telecomunicaţiile, transporturile, sistemul energetic (electricitate şi combustibili), asigurarea sănătăţii, serviciile de urgenţă şi salvare, alimentarea cu apă, fiecare componentă fiind considerată critică în funcţie de poziţia strategică în sistemul general şi, în special, în funcţie de interdependenţele cu alte componente sau infrastructuri.

Totodată evaluarea, analiza, acceptarea şi evitarea riscului, precum şi managementul acestuia se realizează pe baza unor scenarii de ameninţări sau de evenimente nedorite prin care se ajunge la perceperea ameninţărilor, la adresa acestora şi stabilirea vulnerabilităţilor.

Analiza de risc şi plasarea în zona critică au în vedere procesele utilizate pentru evaluarea probabilităţii de producere a unor evenimente şi a consecinţelor, precum şi studierea modului de implementare a estimărilor în procesul de luare a

135

deciziilor, precum şi evaluarea consecinţelor, impactului şi a posibilităţilor de manifestare a riscului.

Identificarea contextului în care se manifestă potenţialele riscuri constă în detectarea zonei de interes, evaluarea bunurilor şi distingerea necesităţilor de securitate.

Evaluarea riscului înseamnă, practic, determinarea nivelului riscului, clasificarea, stabilirea ordinii de prioritate a prevenirii riscurilor, precum şi determinarea interdependenţelor dintre diverse tipuri de risc.

Combaterea riscului constă în găsirea opţiunilor de contracarare şi evaluare a unor abordări alternative, materializate în politici de securitate, cerinţe de securitate sau arhitecturi de securitate.

La nivelul sistemului naţional de ordine, siguranţă publică, apărare şi securitate, sintagmele generice: infrastructuri ale Jandarmeriei şi Poliţiei, infrastructuri ale Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, infrastructuri ale structurilor de intervenţie rapidă, infrastructuri critice ale sistemelor de protecţie a cetăţeanului, proprietăţii şi instituţiilor nu pot fi analizate separat de totalitatea infrastructurilor critice militare, ale sistemului informaţional şi de siguranţă a statului, ale sistemului sanitar şi de protecţie a cetăţeanului, familiei şi comunităţii, deoarece ele formează un sistem de interdependenţe, fiecare având rol de verigă în lanţul siguranţei naţionale.

Aceste verigi devin critice din cauza vulnerabilităţii la ameninţările care le vizează, în mod direct, sau care se îndreaptă către întregul din care fac parte.

Ne aflăm astăzi în faţa unui proces de cronicizare a riscurilor şi vulnerabilităţilor ce pot afecta infrastructura României. Din 1989 până în prezent s-a întreprins foarte puţin în comparaţie cu derularea galopantă, a proceselor de erodare fizică şi morală, a suportului infrastructural. Din punct de vedere normativ, structural şi funcţional mai este mult de făcut pentru adaptarea legislaţiei de protecţie a infrastructurii critice, prevenire şi reacţie în situaţii limită, la cerinţele regionale şi globale, în condiţiile în care dependenţa şi interdependenţa infrastructurii româneşti sunt vitale faţă de cele europene.

136

Problema fundamentală referitoare la protecţia, siguranţa şi securitatea infrastructurii critice o constituie complementaritatea, ca funcţie intrinsecă a sistemului, ca sistem de securitate adiacent, asociat, generat de alte structuri şi ca atribut al unui metasistem complex.

Complexitatea problematicii de securitate impune o conlucrare echilibrată între instituţii, proprietar, operator şi utilizator, materializată prin activitatea de consultanţă, activitatea de cercetare sau activitatea unor asociaţii profesionale.

Cu cât aria de manifestare a coordonării strategiilor de protecţie a infrastructurii critice se poate extinde, cu atât mai puţine riscuri de securitate vor trebui gestionate din partea celor implicaţi, coordonarea acţionând şi ca un multiplicator al resurselor de care poate beneficia fiecare stat, fără să fie identificată o creştere excesivă a costurilor de operare a elementelor infrastructurii critice naţionale.

La nivelul României, nevoia de securitate crescută a infrastructurii critice este dată de: creşterea semnificativă a frecvenţei şi intensităţii fenomenelor naturale, atingerea unor limite maxime de exploatare, evenimente locale care provoacă accidente în lanţ, deteriorarea, furtul, distrugerea cu bună ştiinţă a unor elemente vitale din cadrul infrastructurii şi nu în ultimul rând, incompatibilitatea administrării şi protecţiei unei structuri creată într-un sistem statal supercentralizat, în condiţiile descentralizării. Tendinţa ca autorităţile să încredinţeze servicii de securitate către sectorul privat este în creştere şi această practică poate induce riscuri legate, în general, de securitatea datelor şi accesul la sistemele de securitate.

Dezvoltarea tehnologiei şi a informaţiei a schimbat puternic natura eventualelor confruntări, precum şi modul de abordare în managementul situaţiilor limită.

În contextul în care securitatea şi economia României, precum şi bunăstarea cetăţenilor săi depind de componente ale infrastructurii şi de serviciile furnizate de acestea, este necesară abordarea normativă, structurală şi funcţională a domeniului care prin rezultate să conducă, atât la scăderea

137

vulnerabilităţii sau riscurilor, cât şi la creşterea protecţiei infrastructurilor critice.

Provocările actuale, la adresa infrastructurii critice, trebuie să genereze investiţii în domeniul asigurării şi consolidării securităţii, crearea şi susţinerea unor programe de pregătire a personalului de pază şi protecţie, precum şi pentru promovarea culturii de securitate, în rândul opiniei publice.

Bibliografie

1. Strategia de Securitate Naţională a României, secţiunea

consacrată mediului internaţional de securitate, la http://www.mapn.ro/strategiasecuritate/strategsecuritmediul.html

2. Hotărârea de Guvern nr. 196 din 17 martie 2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale

3. Hotărârea de Guvern nr. 1486 din 24 noiembrie 2005 privind asigurarea pazei şi protecţiei obiectivelor, bunurilor şi valorilor cu efective de jandarmi

4. Carp Gheorghe, Terorismul internaţional, Rolul M.A.I. în prevenirea şi combaterea acestui flagel, Editura M.A.I., Bucureşti, 2005

5. Constantin Onişor, Sorin Frunzăverde – Arta strategică a securităţii şi integrării europene; Editura A ’92, Bucureşti, 2002

6. Grigore Alexandrescu, Gheorghe Văduva, Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006

7. Buletinul de Informare Documentare al Ministerului Administraţiei şi Internelor 2008 – 2010

– www.mai.gov.ro/Documente/Transparentadecizionala/NFinfrastructuri – www.criminalitate.info/2010/10/terorismul-informatic-fictiune – www.railwaypro.com/wp/ro/?p= – www.arss.org.ro/infrastructura-critica-si-companiile-private – www.revista-larma.ro/pdf/2/Securitateaurbanasiprotecţiainfrastructurii – www.fas.org/irp/offdocs/eo1301htm – http://en.wikipedia.org/wiki/Critical_Infrastructure_Protection

138

II.3. COMUNICAREA EDUCAŢIONALĂ

Avocat drd. Daniela MIHALACHE

Trăim o stare de instabilitate, provizorat, dezechilibru, aşa încât educaţia (comunicaţională), dar, mai ales, comunicarea educaţională trebuie să reprezinte un constant „primum vivere” spiritual. Iată cum descrie un sociolog francez „nisipurile mişcătoare ale cotidianului sec” în care trăim, cu aspiraţii de înălţare culturală prin hăţişul întrebărilor, incertitudinilor, prejudecăţilor, în care ne consumăm nevoia de profund în demersuri de autoepurare spirituală, de învingere a iluziilor şi truismelor, de prefacere a meditaţiei nostalgice în clasificare persuasivă, de ocolire a capcanelor incomprehensi-bilităţii în devenirea umană labirintică „asistată” de comuni-carea (relaţionarea) raţional-responsabilă asumată conştient: „În acest sfârşit de secol, mondializarea galopantă şi expansiunea vertiginoasă a reţelelor de comunicaţii în toată lumea ne împing – şi pe copiii şi nepoţii noştri încă şi mai mult – spre a ne lăsa pradă atotputerniciei infantile când aceasta ne face să confundăm sărbătorirea cu consumatorismul şi ne determină să flirtăm periculos cu propriile noastre frontiere interioare”.1

Drumul educaţional (cu demersurile educative aferente) este o evoluţie între credinţe şi certitudini, o îngustime rămasă în urma extinderii pragmatismului expansiv post-comunist pe care supravieţuiesc (comunicaţional-nostalgic) cutume, tradiţii, norme, valori remanente sau recurente, supuse bombardamentului, de inspiraţie occidentală, al necesităţii unei

1 Jacques Salomé, Curajul de a fi tu însuţi (Arta de a comunica conştient), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, pg. 14.

139

schimbări de accent şi receptare, a unei mutaţii majore, a unui exchange naţional/global, a unei alinieri (auto)asumate, a „compatibilizării” cu standardele, etalonul, modelul democratic, care asigură lideriatul, managementul stărilor de a fi, accesul (accesibilitatea), coerenţa politicii (celui puternic), ordinea mondială în societatea globală informaţională şi simbolică. Profeţi, ayatolahi sau dumnezei ai comunicării, creatorii noii religii existenţiale planetare hotărăsc tranşant, irevocabil şi obligatoriu asupra celor ce li s-au declarat parteneri, fideli, obedienţi, cobeligeranţi, discipoli.

Postmodernitatea (cum am putea numi spaţio-temporalitatea secolului întâi al mileniului nou) este un concept/realitate socioculturală aflat în „conflict” cu lumea modernă căreia i se arată istovirea şi carenţele, o sumă de contradicţii maximizate, care practică strategia fatalităţii, negarea violentă. Stimularea relativităţii culturale, impunând „spiritualizarea” frontierelor prin coagularea unor „state mentale” în care educaţia este un domeniu epuizat, o inutilitate istorică, aşa încât se impune constituirea unei culturi întemeiată pe consum şi informaţie, distanţată glacial de metafore şi melancolie.

Se ştie că o cultură se esenţializează într-un sistem operaţional de simboluri verbale, gestuale, grafice, electronice denumite limbaj. Acesta este un element dinamic (diacronic şi sincronic) care determină integrarea actorilor sociali într-o realitate creată, specifică. Prin limbă (ca fenomen social apărut din necesitatea de a comunica în convieţuirile umane) alcătuită din sunete, litere, cuvinte, propoziţii, fraze, în interacţiune cu simbolurile nonverbale (care ocupă 80 la sută din comunicarea umană), precum: gusturile, icoanele, tablourile, sculpturile, melodiile, metaforele şi steagurile, sloganele, insignele, stemele, emblemele, elementele ambientale specifice se asigură o tipicalitate comunicaţională pentru exprimare, creaţie, omogenizare, relaţie umană. Cu ajutorul limbii şi simbolurilor se realizează tipurile distincte de comunicare (limbajele specifice), precum: „limbajul profesional, limbajul juvenil, limbaj al mahalalei, limbaj studenţesc sau limbaj

140

academic, limbaj ştiinţific, limbaj artistic, limbaj literar, limbaj arhitectural, limbaj medical, limbaj politic etc. (…) Această varietate de limbaje reflectă diversitatea modului de comunicare şi fiinţează în contextul unui limbaj comun tuturor membrilor unei societăţi”2, care „nu se desfăşoară oricum, ci ocupă anumite reguli sau norme dinainte stabilite şi îndeobşte cunoscute”.3

Tripleta fenomenelor de modelare a limbajului (constituită din omisiune, generalizare şi distorsiune) trebuie foarte bine cunoscută şi folosită în demersurile comunicaţional-educative. Dacă omisiunile ne ajută să eliminăm impreciziile sau să „jonglăm” cu unele comparaţii, iar generalizarea să elucidăm lacunele din limbaj, distorsiunea este preponderent negativă, din punct de vedere al efectului educativ-comunicaţional. Acest fapt dă posibilitatea observării şi mai eficiente a paşilor parcurşi de cuvânt în arta conducerii pentru a crea: încredere, motivaţie, responsabilitate şi atitudini/ comportamente/acţiuni pe măsură.

Sistemul normativ este foarte important în asigurarea ierarhiei, ordinii, sanităţii relaţiilor de convieţuire socială. Pentru „efectul de ecou” în domeniul comunicaţional în situaţii de criză, redăm câteva „finalităţi” ale modelelor de convieţuire umană care sunt normele, ierarhizate într-un studiu apărut la noi:

„– creează drepturi, obligaţii sau interdicţii în virtutea unor idealuri sau convenţii de ordin cultural;

– asigură sociabilitatea şi integrarea socială prin dirijarea, în mod convergent, a acţiunilor şi conduitelor individuale, creând o anumită „logică” a comportamentului în societatea umană;

– permite evitarea conflictelor şi dezamorsarea tensiunilor prin limitarea reciprocă a voinţelor individuale, favorizând solidaritatea şi coeziunea;

2 Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 212. 3 Traian Herseni, Sociologie, Editura Ştiinţifică & Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pg. 516.

141

– întăreşte sentimentul de securitate al indivizilor în raport cu eventualele agresiuni sau acte de violenţă care ar putea fi exercitate asupra lor;

– stabileşte reguli de conduită, arătând cum trebuie să acţioneze sau să se comporte cineva în condiţii sociale determinate, pentru a ajunge la un rezultat eficient şi dezirabil”.4

Prescriptive (care indică ce trebuie făcut) sau proscriptive (care stipulează interdicţiile) normele, fie ideale, fie reale, formează un „cadru de referinţă comună ca produs al contactului dintre indivizi”, cadru care „devine factorul ce determină sau modifică reacţiile individului la situaţiile cu care el se va confrunta mai târziu, fie ele sociale sau nesociale”.5

Există, formulată de francezul P. Ricoeur, paradigma textului, prin care comunicarea este examinată din unghi filosofic şi semiotic, încercându-se a se distinge acel „ceva” care particularizează limbajul vorbit de cel scris.6 Este foarte important de reţinut (autorul invocat consideră discursul drept „eveniment” al limbajului!), ştiut fiind că textualitatea versus oralitatea (sau invers) antrenează raporturi şi receptări diferite ale realităţii în care (despre care) dialoghează interlocutorii, mai ales în medii atipice.

Dincolo de actul vorbirii, la cuantumizarea efectelor, un rol important are asupra receptorului (executant) vocea, fermitatea, credibilitatea, emoţia, adică acel „ceva” care lipseşte textului imprimat, de tip „post-sincron”, chiar şi-n ipostază audiovizuală a transmiţătorului. Pe aceste reacţii emoţionale mizează ziariştii când folosesc formulele: live, exclusivité, senzaţional!

Orice „vouloir dire” trebuie să înceapă din subconştient, cu expresia „după părerea mea”. Dar intenţionalitatea (ca primă caracteristică a primei funcţii a comunicării din sextetul

4 Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, pg. 59. 5 Muzafer Sherif, The Psychology of Social Norms, New York, Harper and Brothers, 1936, pg. 97. 6 Paul Ricoeur, Du texte à l’action. Essai d’hermeneutique II, Editura Senil, Paris, 1986, pg. 183-201.

142

lui Jakobson7, cea expresivă centrată pe locutor (emiţător, ordonator) trebuie privită sub două aspecte: cel imperativ (când emitentul ordonă, comandă, cere în condiţii de criză) şi cel colocvial (când avem de-a face cu ipostaze analitice, teoretice, participative, în care, în discuţie intervin toate componentele dialogale, inclusiv emoţiile, dar unde sensul rămâne constant, girat şi gestionat de context, mesaj, cod, canal şi desigur domeniul conativ, respectiv al destinatarului (executant ori partener).

Se pare că elementul dinamic, motivaţional şi cel mai important al demersurilor educativ-comunicaţionale, îl reprezintă cultura. Acumulările culturale vorbesc peste veacuri despre specia umană. Uneori (ca-n cazul talibanilor care-au distrus statui şi temple „compromise” ori ale „eroilor” fanatismului religios numit jihad care deteriorizează simboluri ale civilizaţiei şi culturii universale) aceste elemente de continuitate sunt în pericol.

Obligativitatea ca pe timpul desfăşurării acţiunilor militare, bunurile culturale (monumente istorice, opere de artă, lăcaşe de cult) să fie protejate, este prevăzută pe larg în „Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat”, semnată la Haga, în anul 1954, şi în „Protocolul I” iscălit în anul 19778, dar evoluţiile din teatrele de operaţii militare fierbinţi vorbesc fie despre ignoranţă, fie despre iresponsabilitate, fie despre inconştienţă. Un mai apăsat accent pe resortul comunicaţional este cu atât mai necesar, dar şi benefic.

O bibliotecă (mediatecă!) mare şi valoroasă este doar o premisă comunicaţională. Sau mai bine zis de comunicare educaţional-culturală. Dacă nu este stoarsă de informaţie pentru lectură, miile de volume (biţi) cu comorile informaţionale

7 Vezi pentru detalii: Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, pg. 20 şi Jean Caune, Cultură şi comunicare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000, pg. 132-134. 8 Apud Lucian Stăncilă, Consideraţii privind influenţa principiilor şi normelor dreptului conflictului armat asupra pregătirii şi ducerii acţiunilor militare în războiul modern (În: Revista Forţelor Terestre, Bucureşti, nr. 2/2002, pg. 97).

143

care o compun, n-au valoare, decât cel mult estetică sau de inventar.

E drept că într-o lume a crizelor, criza informării are cel puţin două faţete: una dată de marea cantitate de informaţii (redundanţele şi „zgomotele” informaţionale) şi altă dată de aşa-zisa „tăcere informaţională” sau existenţa carenţelor de furnizare şi procesare informaţională. Cauzele acestei crize, sintetizate într-o carte, care se subintitulează „Informarea documentară – o disciplină în expansiune”9, sunt: creşterea numărului generatorilor de informaţii; reducerea considerabilă a contactelor directe şi diminuarea relaţiilor personale dintre generatori şi beneficiari; ritmul accelerat de dezvoltare a ştiinţelor (azi, în trei ani, au loc atâtea transformări ştiinţifice câte s-au petrecut în 30 de ani, la începutul secolului al XX-lea şi în 300 de ani, înainte de Newton!); specializarea limbajelor; creşterea numărului de mass-media.

Cine ştie să mânuiască „filtrul informaţional”, cine ştie modul de funcţionare a informaţiei organizate (ca sistem cu componente distincte, precum subsistemul editorial şi de librării, muzeologia, arhivistica, ziaristica, radio-televiziunea, cinematografia, internetul) stăpâneşte câmpul de luptă al info-war în care „exploziile informaţionale” se ţin lanţ, care de care mai distructivă, dacă efectele aşa-zisului S.R.I. (sistem de regăsire a informaţiilor) compus din suma soft (utilajul intelectual), hard (echipamentul fizic) şi live (adică personalul) nu sunt controlate şi folosite eficient. Evoluţia uniform accelerată a sistemului IT&C nu mai poate fi oprită, dar scăpată de sub control, tehnologia informaţiei şi comunicării poate duce la dezastru, chiar la… genocid.

O reflecţie a lui Hall postulează faptul că „Cultura este comunicare şi comunicarea este cultură”.10 Tot el distinge două tipuri de contexte comunicaţionale, deci două tipuri de mesaje: mai bogate („comunicarea în context dens”) sau mai sărace („comunicarea în context slab”).

9 Ana Şincai, Informaţie şi comunicare, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000, p. 38-39. 10 Edward T. Hall, Le langage silencieux, Editura Seuil, Paris, 1984, pg. 219.

144

Dacă sistemul comunicaţional este perceput ca un „instrument de control social” şi dacă teoriile comunicării sociale „se întemeiază pe o perspectivă care elaborează cadrele externe şi contextuale ale comunicării”, atunci „actul de comunicare – aşa cum postula Jürgen Habermas – nu poate fi analizat fără a ne referi la societatea globală în care se realizează”.11

E. Pedler rezuma în continuare spusele concetăţeanului său12, concluzionând că „nu mecanismele juridice, în special, ale unei democraţii directe lipsesc astăzi, ci mai degrabă procesul de interiorizare a principiilor pe care aceasta se întemeiază”.

Reprezintă, acest punct de vedere, un alt fel de a spune că teoriile comunicării reprezintă un univers diversificat şi puţin omogen, o locaţie de discursuri tehniciste de tip emiţător-mesaj-receptor, un demers „mecanicist” (Sfez, 1988) văzut în „oglinzi echivoce” (Quéré, 1992). Teoria informaţiei (ca „seducţie a modelului tehnicist”) aduce în prim-plan raportul om-maşină.

Trebuie însă făcută distincţia între aspectele de intercomprehensiune (o amprentă, o urmă de animal, o uşă spartă, ţârâitul unui ceas deşteptător, indicatorul de plin „pe roşu” al rezervorului unui autoturism, semnalul de pericol emis de o sirenă etc.) şi comunicarea propriu-zisă. Mai concret, o rachetă (roşie cu trei stele) care apare şi se stinge în câteva secunde pe cer, pentru privitorii ad-hoc reprezintă un efect al unui mijloc tehnic produs de indici intenţionali, doar pentru receptori specifici. Numai aceştia recepţionează, decodifică şi interpretează semnalul, adică participă la actul comunicaţional).

Toate tipurile de informaţii au o încărcătură probabilistică, aşa încât ele trebuie evacuate în amonte. Pentru a evita „redundanţa”, „blocajul tehnic”, „bruiajele”, „supraabundenţa de

11 Vezi Teza de doctorat a lui J. Habermas (din 1954) tradusă de Janina Ianoşi (Bucureşti, Editura Univers, 1998) şi „Théorie de l’argir commnunicationnel” (Fayard, Paris, 1987). 12 Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001, pg. 116.

145

mesaje” trebuie operate alegeri de către cel ce emite, aşa încât să existe permise de interpretare pentru orice receptor, adică ceea ce se cheamă „dublă articulare”.

Cum am văzut, comunicarea se produce într-o matrice de procesare a informaţiei (creare, emitere, propagare, distorsionare, amplificare, receptare), ceea ce-i conferă calitatea de „miez al triadei C-urilor” (cultură, cunoaştere şi comportament social). „Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare” scrie un cunoscut teoretician american13, care adaugă: „Transmiterea sau receptarea de semne sau coduri, comunicarea, este practica relaţiilor sociale”, definind-o drept „interacţiune umană prin mesaje”, de tip „proces” (transmitere de mesaje, caracteristică pentru Lasswell, Shannon şi Weaver, Jakobson) şi de tip semiotic (schimb de înţelesuri/semnificaţii, proprie unor Pierce, Soussure şi Roland Barthes).

Este clar că aşa-zisele „accidente de comunicare” se înmulţesc şi-şi multiplică efectele (blocaje, bruiaje, denaturări de semnal), mai cu seamă în situaţii de criză, dar producerea lor ţine, în primul rând, de incompetenţa lingvistică a vorbitorilor, respectiv de incapacitatea comunicaţională a actorilor şi „recuzitei” comunicaţionale.

Cultura comunicaţională trebuie să ţină cont de abordările „riguroase” ale filosofiei limbajului, puse sub semnul a două devize: „Tot ceea ce poate fi spus, poate fi spus clar.” (Ludwig Wittgenstein) şi „Dacă realitatea este ordonată, atunci orice este accesibil oamenilor”. (Manifestul Cercului Vienez).

Astfel, comunicatorul, mai ales specialiştii P.R. vor considera lumea ca ansamblu de lucruri care posedă anumite proprietăţi şi suferă anumite schimbări, sens în care limbajul devine oglinda lumii, cu următoarele reflectări: lucrurile – de substantive, proprietăţile – de adjective, iar schimbările – de către verbe. Acestei abordări (choisismul) i

13 John Fiske, Introduction to Communication Studies, Routledge, 2nd edition, 1990, pg. 2-4.

146

se va alătura izomorfismul (privit structural între lume şi limbaj), limbajul dând posibilitatea „caroierii şi cartografierii lumii” printr-o hartă comunicaţională.

Traductibilitatea universală (care este dată de „armonia prestabilită” şi de faptul că limba reflectă „aceeaşi realitate”) trebuie văzută ca posibilitate a intraductibilităţii neconflictuale şi neechivoce a limbilor, ceea ce dă posibilitatea compatibilităţilor parteneriale a elementelor de dispozitiv militar multinaţionale. Alte abordări „riguroase”, cu efect vizibil în comunicarea adaptabilă stării de alertă, le constituie esenţialismul (care evidenţiază un sens fundamental ascuns, dar demodulabil în limbaj), universalitatea (care evidenţiază caracterul supra-istoric şi trans-localist, care a generat mitul limbajelor universale, inclusiv experienţa esperanto, din domeniul lingvistic), ordinea universală (sine qua non al geografiei comunicaţionale), obiectivitatea şi intelectualismul (dat de autonomia sensului şi a semanticii arhitecturii dialogale).

Aşadar, gestiunea comunicaţională a traiectului P.C.R. (pace-criză-război) presupune cunoaşterea abordărilor culturale de limbaj pentru a putea ridica barierele de comunicare, privită atât ca posibilitate (în general), cât mai ales, ca gir de autenticitate (în oricare dialog). Dar, toate acestea, numai după ce răspunsul la întrebarea „e posibilă comunicarea?” este afirmativ.

De acest (dezirabil) „da” sau „O.K.”, depinde existenţa şi uzul eficient ale unui limbaj comun, în care „limbaj” nu înseamnă doar „vocabular” (chiar criptat sau cifrat), ci un anume sens, anumite norme specifice ale discursului. Clivajele, în această logică determină repercusiuni semantice (gen „dialogul surzilor”), psihologice (lehamitea sau surescitarea parteneriale) sau pragmatice (lipsa cooperării acţionale), care nu fac decât să confirme un vestit adagiu: „Câtă lipsă de comunicare, atâta violenţă!”

La aproape două decenii de la evenimentele din decembrie 1989 tarele conduitare, comportamentale şi atitudinale ale noii generaţii s-au acutizat, cunoscându-se

147

exacerbări ale devianţei, potenţate de consumul de droguri şi alcool şi catalizate de oferta liberă de sex, violenţă, intoleranţă, spirit revanşard, negator din mass-media şi internet.

Valorile morale, normele tradiţionale, virtuţile străbune sunt considerate de „new age” aproape unanim (având concursul unui leadership ignorant şi constrâns de austerităţile materiale să reducă de acolo de unde „nu se vede”, adică în domeniul cultural-educativ) nişte „nostalgice inutilităţi”. Dar de ce se perpetuează (ba, în unele locuri se şi înăbuşă iniţiativele cultural-educative formale), nu mai înţelegem.

Nu poate exista acţiune (instrucţie) fără voinţă (educaţie). Execuţia nu este eficace decât dacă există motivarea actului.

Nu spargem cărămizi cu podul palmei (chiar şi cu capul), nu dărâmăm ziduri, nu rupem lanţuri, dacă nu ştim de ce o facem. Şi, mai ales când şi împotriva cui? Perfecţionarea deprinderilor este apanajul instructorilor, perfecţionarea moral-volitivă este rolul educatorilor. Instructorii călesc fizic, intelectual, educatorii călesc psihic, sentimental. Nu se poate decât într-o lume absurdă instrucţie fără educaţie. De fapt, asemenea demersuri menite să formeze reflexe condiţionate seamănă ori cu dresajul de manej, ori cu programarea computerelor. Adică, ambele exemple ies din sfera umanului. Numai educaţia umanizează, dă sens instrucţiei, ajută la atingerea finalităţii eficace a acţiunilor, adică la îndeplinirea corectă, oportună şi motivată a misiunilor.

Vorbind despre educaţia pentru comunicare, nu credem că este lipsit de importanţă să invocăm gluma conform căreia americanii ne sunt inferiori culturaliceşte, nu fiindcă îi învingem la vechimea în istorie, ci pentru că ei nu ştiu, decât arareori, o limbă străină (româna, bunăoară), aşa cum ştim noi, foarte mulţi, limba engleză.

Accesul la „viermuiala” informaţională a devenit un război al fiecăruia cu sine. În condiţiile în care azi, în lume, se imprimă zilnic peste 20 de milioane de cuvinte, pe diverse suporturi (presă, cărţi, CD-ROM-uri, dischete), iar numărul aparatelor TV se apropie de 1,5 miliarde, cine se mai poate îndoi că ne aflăm într-o societate informaţională globală?

148

Grave nu sunt nici asaltul comunicaţional, nici faptul că timpul acordat mass-media (mai ales televiziunii) s-a triplat în detrimentul altor preocupări domestice, cum ar fi lectura cărţilor, ci că şi această info-realitate se adresează pieţei, unde industria informaţiei produce marfă, între ale căror calităţi, principală rămâne vandabilitatea, respectiv audienţa, realizate prin vehicularea produselor sub-culturale, kitschurile materialelor antieducative, violenţelor extreme, printr-o solidaritate a iresponsabililor din sistemul media comerciale. Cu cât este mai mult îmbinată cu sânge, cu atât o ştire are mai mare impact mercantil. Oare mai e valabil sloganul cu care a pornit la drum postul britanic BBC: „A informa, a distra, a educa?”

Credem că amuzamentul le-a surclasat pe celelalte, iar pe ultima aproape c-a ucis-o. Doar dacă nu considerăm, ca şi experţii militari americani, care cooperează cu cineaştii hollywoodieni în producţia de scenarii şi pelicule de război, că asemenea modalităţi de comunicare televizuală au încărcătură educativă de tip moral, armonic, paşnic.

149

II.4. EDUCAŢIA PERMANENTĂ ŞI PREGĂTIREA CONTINUĂ – PARADIGMĂ A EDUCAŢIEI

Inspector principal de poliţie Mihaela DIMA Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova

1. Educaţia permanentă Delimitări conceptuale Evoluţia şi problematica lumii contemporane, consecinţele

acesteia în domeniul educaţiei au contribuit la implementarea unor sintagme, cum ar fi: „învăţarea de-a lungul vieţii”, „educaţie de-a lungul întregii vieţi”, „educaţia permanentă”, „educaţia adulţilor”, „autoeducaţie”, „autoinstruire” etc.

Astfel, între aceste sintagme, se nasc unele relaţii de subordonare, de interinfluenţare:

– învăţarea de-a lungul vieţii este o componentă a educaţiei de-a lungul întregii existenţe (care se suprapune peste educaţia permanentă);

– educaţia adulţilor reprezintă o componentă a educaţiei permanente;

– autoeducaţia, autoinstruirea reprezintă procese para-lele, care însoţesc procesul educativ, deci, sunt considerate componente ale educaţiei permanente.

Considerarea educaţiei ca o coordonată a întregii existenţe umane, extinderea actului educativ pe durata întregii vieţi, reprezintă azi o necesitate practică unanim acceptată. De asemenea, este cunoscut faptul că nicio formă de educaţie şi învăţământ nu poate asigura viitorului specialist o pregătire şi o formare corespunzătoare cantitativ şi calitativ, pe tot restul vieţii. Astfel, se justifică faptul că preocupările pentru

150

asigurarea educaţiei permanente au devenit tot mai sistematice atât în plan teoretic, cât şi în plan practic-aplicativ, existând situaţii când practica a luat-o înaintea teoriei, solicitând consacrarea unor noi idei, concepte (vezi dinamica şi evoluţia categoriilor de infracţiuni, determinarea modificărilor legislative).

În niciun caz, educaţia nu mai poate fi redusă la instituţiile şcolare, ci ea înglobează toate sursele de experienţe educative: contextele nonformale şi informale, activităţile de muncă, de creaţie etc. şi nici nu mai poate fi restrânsă în timp la o singură perioadă. Se poate spune, deci, că ea are o durată care coincide cu durata vieţii omului, fiind urmărită de un flux continuu de influenţe educative, conducând la modelarea personalităţii şi la dezvoltarea sa.

Definiţia generală a educaţiei permanente, cu unele nuanţări şi accentuări realizate de diferiţi specialişti, atribuie acesteia statutul de strategie (globală), proces continuu şi integrat, principiu integrator al educaţiei, subordonând întreaga activitate de formare şi modelare a personalităţii. Educaţia vizează nu doar pregătirea viitorilor specialişti, ci şi a indivizilor cu orizont deschis spre câmpul valorilor, astfel încât nevoia de educaţie şi perfecţionare devine permanentă, pentru toată viaţa.

Caracteristicile educaţiei permanente Pedagogul Miron Ionescu a încercat să reliefeze

trăsăturile caracteristice ale educaţiei permanente în contemporaneitate, înţeleasă ca un fenomen complex, dinamic şi cuprinzător pentru întreg planul socialului; ca o educaţie pentru toţi; ca o dimensiune permanentă a vieţii şi ca un motor al societăţii.

Educaţia permanentă are, deci, un caracter continuu, permanent, analizat în două planuri: în plan social-istoric, întrucât ea reprezintă premisa dezvoltării personalităţii umane şi a umanizării omului şi în plan ontogenetic al membrilor societăţii, în sensul că educaţia începe în momentul naşterii omului şi durează toată viaţa;

151

– caracterul formativ este datorat influenţelor formative, sistematice şi integratoare exercitate asupra fiinţei umane, pe toată durata vieţii;

– caracterul generalizat – educaţia permanentă reprezintă o activitate generalizată, omniprezentă şi de amploare, care a pătruns în toate sferele societăţii;

– caracterul dinamic, evolutiv, integrator se referă la faptul că ea angajează un ansamblu de activităţi şi procese evolutive, care integrează toate formele de educaţie cu care omul vine în contact, contribuind la formarea sa;

– caracterul flexibil – oferta educaţională fiind extrem de flexibilă şi diversificată, favorizează dezvoltarea omului în direcţia nevoilor sale, a intereselor, a dorinţelor, aptitudinilor şi a înclinaţiilor sale.

Educaţia adulţilor – componentă a educaţiei

permanente Educaţia adulţilor reprezintă o gamă largă de oferte

instructive, care se adresează conştient adulţilor, în scopul lărgirii orizontului spiritual al acestora şi al împlinirii aşteptărilor legate de calificarea sa profesională.

În activitatea de educare a adulţilor, trebuie să se ţină cont de unele principii specifice vârstei adulte.

Malcolm Knowles diferenţiază următoarele caracteristici ale adulţilor care învaţă:

– adulţii sunt autonomi şi participă voluntar la situaţiile de învăţare. Ei simt nevoia de a-şi stabili singuri obiective, de a alege şi de a decide ceea ce se potriveşte nevoilor şi intereselor lor personale. Fără a se urmări prioritar aspectul cantitativ, informaţia adusă în discuţie va fi relevantă pentru activitatea lor profesională;

– adulţii au o bogată experienţă de viaţă, pe care au dobândit-o în activităţi legate de profesie, în viaţa de familie, în sistemul educaţiei formale din care au făcut parte la un moment dat. Tot ceea ce vor învăţa în continuare va trebui să se lege de această cunoaştere/experienţă anterioară, pentru a asigura accentuarea aspectului de continuitate a pregătirii

152

profesionale. Recunoaşterea valorii experienţei personale a participanţilor este un aspect crucial în abordarea educaţiei adulţilor;

– adulţii au scopuri clare. În momentul în care s-au implicat într-un program de formare, adulţii ştiu deja ce aşteaptă de la acel program, sunt conştienţi de faptul că participarea activă, implicarea, îi ajută în realizarea obiectivului urmărit. Implicaţiile ce derivă de aici sunt: necesitatea formulării clare şi anunţarea din timp a obiectivelor cursurilor, explicarea impactului preconizat asupra participanţilor şi urmărirea continuă a gradului de adecvare a acestuia la aşteptările participanţilor. De asemenea, dacă este vorba de formarea împreună în şcoală, este importantă împărtăşirea scopurilor şi a rezultatelor aşteptate de fiecare membru al grupului pentru a se putea construi şi aplica un demers acceptat consensual;

– adulţii urmăresc relevanţa („relevant” înţeles în sensul de aplicabil în viaţa curentă), adică trebuie să le fie foarte clar de ce învaţă un anumit lucru. Ei vor manifesta reticenţă în a-şi însuşi cunoştinţe generale, oricât de interesante ar fi ele, dacă acestea nu sunt relevante pentru specificul poziţiei/rolului/ activităţii pe care o desfăşoară cotidian. Adulţii sunt practici. Nimic nu poate fi considerat mai interesant decât ceea ce este direct şi imediat aplicabil în activitatea practică, la rezolvarea problemelor cotidiene legate de educaţie. Cunoaşterea de dragul cunoaşterii nu mai este apreciată, în schimb se pot obţine efecte favorabile prin accentuarea câştigului oferit de activităţile colective de grup;

– adulţii se aşteaptă să fie respectaţi. Recunoaşterea profesională de care se bucură, bogăţia experienţei, rezultatele anterioare, stima şi respectul de sine îi determină să fie atenţi la impresia pe care o lasă, la părerea celorlalţi despre ei. A fi tratat cu respect înseamnă toleranţă, drept la opinia personală, lipsa discriminărilor de orice tip, recunoaşterea şi aprecierea diferenţelor.

O atenţie sporită trebuie acordată, în cadrul programelor de educaţie a adulţilor, relaţiilor dintre formator şi

153

formabil. Acestea sunt, în mod necesar, colegiale şi nicidecum de la „superior” la „inferior". Din acest motiv, o parte dintre scopuri şi obiective vor fi negociate, iar în stabilirea şi alocarea resurselor trebuie luate în considerare tocmai experienţa şi motivaţia fiecărui participant, şi nu numai cele ale formatorilor. Ca urmare, un adevărat formator învaţă de la formabili, cel puţin tot atât, cât aceştia învaţă de la el.

2. Pregătirea continuă şi rolul formării

personalului în dezvoltarea carierei Construirea carierei profesionale Construirea carierei profesionale la nivelul personalului

Ministerului Administraţiei şi Internelor reprezintă, din perspectiva utilizării optime a resurselor umane de care dispune, un domeniu care poate îmbina interesele instituţiei cu interesele angajaţilor săi. Constituită ca o succesiune, care se doreşte ascendentă, de secvenţe cu trăsături distincte, cariera profesională implică valorificarea optimă şi dezvoltarea continuă a potenţialului individual, schimbarea graduală a statutului în cadrul ierarhiei organizaţionale, precum şi adaptarea permanentă la schimbările care intervin.

În măsura în care organizaţia reuşeşte să sprijine construirea unei cariere de succes la nivelul unora dintre angajaţii săi, aceşti angajaţi devin:

– resursă umană, situată pe coordonatele succesului şi valorificării;

– factor de eficienţă în cadrul instituţiei; – model de urmat pentru ceilalţi angajaţi. Pornind de la aceste considerente, managerii instituţiei

trebuie să se orienteze, în mod constant, către susţinerea, încurajarea, stimularea personalului, în sensul construirii carierei profesionale. Construirea carierei profesionale este, în mod direct, legată de formarea şi dezvoltarea resurselor umane.

154

Conţinutul şi natura formării profesionale Pregătirea profesională este un proces complex şi de

durată, care se materializează pentru fiecare individ în calificarea acestuia pentru o anumită specializare din paleta largă de specializări existente în cadrul unităţilor poliţieneşti. În condiţiile progresului tehnic contemporan, când orice profesie necesită aptitudini, de un anume fel, de formare profesională a fiecărei persoane, trebuie să pornească de la identificarea acestora şi să continue, cu dezvoltarea lor, prin procesul pregătirii profesionale. Ţinând cont de acest lucru, se consideră că pregătirea profesională cuprinde două procese distincte: educaţia profesională şi formarea profesională propriu-zisă.

Educaţia profesională presupune punerea în evidenţă a aptitudinilor fiecărei persoane şi orientarea acesteia spre una din profesiile care se corelează cu aptitudinile respective. Formarea profesională este procesul prin care se realizează, în mod efectiv, pregătirea fiecărei persoane pentru profesiunea aleasă, proces în care se realizează o adevărată simbioză între procesul de învăţare propriu-zis şi procesul de muncă; pentru aceasta, se acţionează în două direcţii:

a) asigurarea fiecărei persoane cu un volum de cunoştinţe generale şi de specialitate;

b) formarea unor deprinderi practice de muncă, sub îndrumarea nemijlocită a specialiştilor, astfel încât să crească gradul de îndemânare, experienţa în muncă şi să se amplifice performanţele.

Din acest considerent, pregătirea profesională nu se încheie o dată cu intrarea omului în profesie, ci reprezintă un proces continuu. În societatea contemporană, explozia cunoştinţelor determină ca, într-un timp foarte scurt, cunoştinţele căpătate în şcoală sau în facultate, să devină insuficiente şi perimate, depăşite de realitate, uzate moral, impunându-se o permanentă împrospătare şi completare cu ceea ce apare nou.

Pentru a contracara efectele nefaste ale unor asemenea procese, se impune asigurarea formării continue în profesie, pe tot parcursul vieţii active, a fiecărui individ

155

încadrat. În acest sens, se impune organizarea şi derularea unor acţiuni ce vizează perfecţionarea pregătirii profesionale

Pregătirea profesională continuă Pregătirea profesională continuă permite menţinerea la

un standard ridicat a competenţei profesionale, dobândirea de noi competenţe, acestea determinând aprecierea superioară a muncii fiecăruia. La nivelul fiecărui domeniu profesional există forme concrete de formare şi perfecţionare, în conformitate cu menţiunile existente şi cu tipul de management aplicat în domeniul respectiv.

În scopul îmbunătăţirii pregătirii profesionale se face simţită necesitatea întreprinderii următoarelor acţiuni:

– cunoaşterea cât mai exactă a cererii de pregătire profesională;

– organizarea celor interesaţi asupra posibilităţilor de pregătire profesională;

– organizarea unor evidenţe clare, privind pregătirea profesională a subordonaţilor, în fiecare unitate;

– motivarea subordonaţilor şi sprijinirea celor care doresc să îşi îmbunătăţească pregătirea profesională;

– identificarea preocupărilor pentru aplicarea celor învăţate;

– realizarea unui control al acţiunilor de pregătire profesională;

– coordonarea acţiunilor de pregătire profesională continuă.

Delimitări între formarea şi perfecţionarea

profesională – Componente ale procesului de formare profesională [Popescu Silvia, 2004]

Prin formare se urmăreşte dezvoltarea unor capacităţi noi, în timp ce prin perfecţionare este vizată îmbunătăţirea competenţelor existente.

Formarea profesională include, după unii specialişti în domeniu, calificarea profesională, perfecţionarea, specializarea, formarea prin experienţă şi informarea profesională.

156

Perfecţionarea poate fi considerată şi ca un stadiu al formării, care constă în acumularea cunoştinţelor referitoare la procesul de bază.

Formarea profesională Perfecţionarea profesională Calificarea iniţială Însuşirea unei noi specializări

Însuşirea de către cei deja calificaţi a unor noi cunoştinţe, priceperi, deprinderi, competenţe, policalificare, recalificare

Eficienţa celor două procese este în funcţie de preocuparea pentru aplicarea în practică a ceea ce s-a învăţat, iar dacă nu se reuşeşte această aplicare, cele două procese nu au nicio valoare, deoarece „a aplica efectiv” înseamnă a continua procesul de formare şi perfecţionare profesională prin rezolvarea concretă a problemelor.

Un rol deosebit, în direcţia satisfacerii nevoilor de pregătire şi perfecţionare profesională, manifestate la nivelul instituţiilor, îl ocupă deciziile privind perfecţionarea managerilor acestor instituţii. Se are în vedere instruirea şi formarea acestora în direcţia dezvoltării aptitudinilor de conducere, a învăţării unor metode şi tehnici moderne de conducere, a perfecţionării stilului managerial.

Pentru ca pregătirea şi dezvoltarea profesională să se realizeze la un nivel optim, atât pentru individ, cât şi pentru instituţie/organizaţie/sistem sau societate, se impune:

Identificarea nevoilor de formare profesională Acest proces nu trebuie lăsat la voia întâmplării, ci

trebuie dirijat, coordonat, printr-un management adecvat, pe două planuri de referinţă:

a. un plan extern, ce vizează activităţile ce au loc în această direcţie în afara instituţiei/unităţii şi se referă la pregătirea profesională într-un cadru formal (instituţii de învăţământ specializate), organizându-se forme de perfecţionare profesi-onală deschise tuturor celor interesaţi;

b. un plan intern, care vizează activităţile derulate în instituţie în direcţia pregătirii profesionale şi, mai ales, a perfecţionării.

157

Aici un rol deosebit revine managerului unităţii, care trebuie să organizeze ştiinţific, folosind o metodologie ştiinţifică, pregătirea profesională, formarea continuă, dezvoltarea profesională a personalului unităţii şi, de asemenea, să evalueze şi să coordoneze, să consilieze modul de realizare a feedbackului în funcţie de rezultatele obţinute.

Metodologia specifică perfecţionării profesionale, pe care trebuie să o cunoască şi să o aplice orice manager profesionist şi responsabil faţă de calitatea procesului instructiv-educativ, cuprinde mai multe etape:

a) identificarea nevoilor de pregătire şi perfecţionare; b) elaborarea de programe de pregătire şi perfecţionare

profesională conform cerinţelor structurilor superioare; c) derularea programelor; d) controlul desfăşurării programelor; e) evaluarea programelor şi a eficienţei activităţilor de

pregătire şi perfecţionare profesională, în scopul dezvoltării personale şi profesionale;

f) ameliorarea, perfecţionarea, continuarea, stagnarea programelor derulate, în funcţie de rezultate.

Obiectivele formării profesionale Investiţia unei instituţii în procesul pregătirii continue se

poate bucura de efecte atât imediate, cât şi în perspectivă. Ea conduce la creşterea performanţelor salariaţilor şi la adaptarea acestora, la schimbările structurale, sociale şi tehnologice.

Aceste obiective pot fi: – actualizarea cunoştinţelor în domeniul modificărilor

legislative; – perfecţionarea capacităţii de rezolvare a problemelor; – actualizarea cunoştinţelor în domeniul activităţii profe-

sionale; – executarea unor lucrări şi activităţi specifice; – rezolvarea unor sarcini noi; – lărgirea ariei cunoştinţelor profesionale şi dezvoltarea

competenţelor interdisciplinare; – îmbunătăţirea capacităţii de comunicare;

158

– modificarea comportamentului angajaţilor; – educaţia civică a angajaţilor. Responsabilităţile formării profesionale Compartimentul responsabil cu pregătirea continuă,

împreună cu managerul unităţii: – concepe programul de pregătire; – coordonează programul de pregătire; – asigură mijloacele necesare pregătirii. Şeful structurii: – furnizează informaţii privind pregătirea subordonaţilor; – asigură supravegherea pregătirii; – conduce pregătirea la locul de muncă; – urmăreşte evoluţia potenţialului subordonaţilor; – participă şi susţine schimbările structurale. Managerii de vârf creează un climat care să stimuleze

pregătirea profesională continuă, în concordanţă cu obiectivele organizaţiei/instituţiei şi au obligaţia să urmărească rezultatele obţinute.

Pregătirea continuă şi formarea profesională este, nu în ultimul rând, o responsabilitate individuală, şi, în cazul personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor, o obligaţie de serviciu şi se desfăşoară atât în interesul instituţiei, cât şi în interesul fiecărei categorii de personal.

Stimularea formării profesionale Pregătirea şi formarea profesională, fiind procese şi

decizii care se iau de obicei deliberat, de către individul în cauză, pentru stimularea acestuia, motivarea are un rol important, şi poate fi de două feluri:

a) motivaţia intrinsecă, ce rezultă din angajarea şi interesul persoanelor pentru îmbogăţirea cunoştinţelor lor;

b) motivaţia extrinsecă este rezultatul unor recompense şi penalizări exterioare (mărirea sau reducerea salariului).

Prin urmare, angajaţii vor să înveţe atunci când rezultatele sunt importante pentru ei din punct de vedere material, dar şi din dorinţa de a şti şi a obţine un anumit statut.

159

Pentru reuşita unui program de formare, angajaţii trebuie să aibă atât motive să înveţe, cât şi posibilitatea de a aplica ceea ce au învăţat. Cele învăţate îi pot ajuta pe angajaţii care se pregătesc continuu, fie pentru atingerea unui scop, fie pentru evitarea unor situaţii nedorite. Recompensarea acumulării de cunoştinţe, competenţe, poate fi exterioară sau interioară.

Modificarea comportamentului angajaţilor se poate realiza printr-o motivare pozitivă – atunci când angajatul primeşte recompensa dorită: o primă, o avansare, deci o motivare pozitivă pentru un comportament disciplinat şi prin motivare negativă – atunci când angajatul reuşeşte să evite o sancţiune.

Stagiile de practică au drept scop consolidarea şi dezvoltarea în procesul muncii a cunoştinţelor, deprinderilor şi competenţelor anterioare. Diminuarea cunoştinţelor de specialitate este cea mai importantă, deoarece îl poate pune pe salariat în situaţia de a nu-şi îndeplini responsabilităţile, caz în care va trebui să apeleze la colegi, la şeful ierarhic, pentru a se descurca în cele din urmă. Pentru a evita aceste situaţii, dar mai ales atunci când apelează la cei din jur şi nu primeşte răspuns la neclarităţile profesionale, va fi nevoit să-şi însuşească el însuşi aceste cunoştinţe, capacităţi strict necesare, şi va apela astfel, la procesul de formare profesională şi, mai ales la o perfecţionare şi dezvoltare personală, în profesie şi în specializare.

Forme, metode şi tehnici utilizate în formarea şi

perfecţionarea personalului Formarea şi perfecţionarea profesională se asigură prin

îmbinarea activităţilor din exteriorul instituţiei cu cele din interior. Aceste activităţi se constituie într-un sistem unitar, iar în

funcţie de elementele sistemului de pregătire şi perfecţionare şi formele prezentate, se cunoaşte o paletă foarte largă de metode şi tehnici de formare:

Pregătirea organizată de unităţi se poate realiza prin: – consilierea, îndrumarea celor care sunt pregătiţi de

experţi şi specialişti, sub forma unor dezbateri sau ateliere de lucru, bazate pe evaluarea performanţelor individuale;

160

– demonstraţia, argumentarea prin explicare şi exemplificare, prin efectuarea de către un specialist a unor activităţi, aplicaţii, în faţa celor care trebuie să înveţe, să se specializeze;

– instruirea prin formatori, consilieri şi profesori specializaţi în domeniu;

– jocul de rol, simularea, rotaţia pe mai multe posturi, personalul şi salariaţii confruntându-se direct cu cerinţele şi dificultăţile fiecărui post;

– învăţarea prin acţiune în atelierele de lucru, în echipe; – studiul individual (studierea legislaţiei în vigoare,

actualizarea cunoştinţelor specifice postului). Pregătirea asigurată de către instituţii de învăţământ

specializate şi pregătirea autoplanificată se poate realiza prin:

– cursuri de carieră, organizate în vederea formării iniţiale sau acordării unor grade;

– cursuri de perfecţionare, de recalificare, reprofesionalizare – vizează dezvoltarea cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor profesionale;

– cursuri organizate de instituţii specializate în acest domeniu: centre de formare, instituţii de învăţământ;

– programe de perfecţionare a personalului de conducere în cadrul instituţiei, de către instituţii abilitate, specializate în trainingul managerial;

– completarea studiilor în instituţii de învăţământ la cursurile cu frecvenţă redusă, prin învăţământul deschis la distanţă fără scoatere din activitate;

– stagii de formare, specializare în propria instituţie sau la alte instituţii, din ţară şi străinătate;

– cursuri de iniţiere şi perfecţionare în domeniul limbilor străine;

– cursuri postuniversitare, masterat, doctorat cu sau fără scoatere din activitate;

– participarea la cursuri şi seminarii bazate pe utilizarea unor teme interactive de învăţare, respectiv pe implicarea directă a cursanţilor la prelegerile şi dezbaterile de seminar;

161

– efectuarea de stagii de specializare. Metodele de formare şi perfecţionare nu pot fi

epuizate niciodată, dar ele necesită o mare atenţie, în utilizarea celor mai adecvate dintre ele, în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi:

– obiectivele instruirii, formării; – domeniul în care se face pregătirea, formarea; – nivelul de cunoştinţe şi competenţe ale cursanţilor; – calitatea formatorilor; – mijloacele financiare şi materiale alocate pentru

formare şi perfecţionare. De reţinut, este faptul că formarea şi perfecţionarea

trebuie să fie o preocupare constantă pentru managementul instituţiilor şi, mai mult decât atât, orice manager să urmărească incitarea personalului, pentru participarea cu interes, la activităţile de formare continuă şi perfecţionare.

Modelul tradiţional urmăreşte ca, prin intermediul formelor clasice de învăţare, personalul să-şi însuşească noi cunoştinţe şi metode de exercitare a profesiei. Acestea au ca efect crearea de noi atitudini şi valori care determină modificarea comportamentului de muncă al personalului. Efectul acestui lanţ de schimbări se va reflecta în eficientizarea activităţii fiecărui salariat.

Perfecţionarea şi reorientarea au ca scop evitarea perimării formării profesionale iniţiale, prin reintegrarea în forme de pregătire. Aceste procese se dovedesc necesare graţie:

– dinamicii profesiilor (apariţia unor noi profesii şi dispariţia altora);

– sporirii ponderii altor categorii de competenţe necesare muncii (conducere, comunicare, iniţiativă şi decizie personală, utilizarea tehnologiilor informatice);

– schimbărilor în planul managementului şi organizării economice;

– schimbării rolurilor angajaţilor în cadrul instituţiei; – şi, nu în ultimul rând, progresului ştiinţific.

162

Bibliografie 1. Creţu Daniela, Nicu Adriana, Pedagogie şi elemente de

psihopedagogie pentru formarea continuă a cadrelor didactice, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004

2. Ionescu Miron, Instrucţie şi educaţie, Cluj-Napoca, 2003 3. Managementul educaţional pentru instituţiile de învăţământ,

Bucureşti, 2001 4. Popescu Silvia, Management educaţional, Editura Roata,

Bucureşti, 2004 5. Răduţ-Taciu Ramona, Indidualitate şi grup în lecţia modernă,

Editura Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003 6. Salade D., Educaţia şi dinamica ei, Editura Tribuna

învăţământului, Bucureşti, 1998 7. Schaub Horst, Karl G. Zenche, Dicţionar de pedagogie, Editura

Polirom, Bucureşti, 2001

163

II.5. SOCIETATEA DĂ O NOUĂ DIMENSIUNE PREGĂTIRII PROFESIONALE

Locotenent-colonel Carmen BĂRBULESCU

Inspectoratul General al Jandarmeriei Române Along with the globalization of information, speed of

implementation of innovation and not at least with adaptability/standardization the mode of action, only the quality of resources will make the difference between organizations with high efficiency and the mediocre ones. In this context, human resources development is the best way to retain staff and attract the best skills. This task becomes even more important in a society where loyalty to the organization is no longer a value for the new generation of employees.

Just looking at the training and education process supplemented with practical experience can provide career development and implicitly, acquiring a higher professional status for the staff of the public order and safety, branch, harmonized with the organizational culture.

From the point of view of the education, development and training contribution to professional life and career in running, training in the job determine the effectiveness of individual, professional development is a prerequisite to promotion and a higher degree of education supports the individual to succeed in career, regardless of field of activity.

Odată cu mondializarea informaţiilor, cu viteza de implementare a inovaţiilor şi, nu în ultimul rând, cu compatibilizarea/uniformizarea modului de acţiune, numai calitatea resurselor va face diferenţa între organizaţiile cu randament înalt şi cele mediocre. În acest context, dezvoltarea

164

resurselor umane constituie şi cel mai bun mod de a păstra personalul şi de a atrage cele mai bune competenţe. Această sarcină devine cu atât mai importantă într-o societate în care loialitatea faţă de organizaţie nu mai este o valoare pentru noua generaţie de angajaţi.

Doar analizând unitar procesul de formare şi educaţie, completat cu experienţa practică, se poate asigura dezvoltarea carierei şi implicit, dobândirea unui statut profesional superior pentru personalul din sistemul de ordine şi siguranţă publică, grefat pe cultura organizaţională.

Din punct de vedere al aportului proceselor de formare, dezvoltare şi educaţie la viaţa profesională, respectiv în derularea carierei, pregătirea determină eficienţa pe post a individului, dezvoltarea profesională reprezintă o premisă a promovării lui, iar un grad mai înalt de educaţie sprijină individul să reuşească în carieră, indiferent de domeniul de activitate.

5.1. Argument

Pe fondul schimbărilor sociale, politice, legislative, precum şi datorită aspectelor de specificitate absolută, apariţia şi dezvoltarea serviciilor educative continue constituie actualmente o componentă necesară a sistemului de învăţământ naţional.

Cu cât un sistem/organizaţie se ocupă mai mult de formarea şi dezvoltarea carierei angajaţilor săi, cu atât este mai probabil să atingă nivelul de excelenţă organizaţională.

Având în vedere sistemul educaţional, asigurarea calităţii, exclusiv prin mijloace interne, a devenit insuficientă într-o societate cu tendinţe evidente de globalizare.

În evoluţia şi transformările din sistemul de învăţământ, măsurile reformiste mai mult sau mai puţin obiective au scos la iveală necesitatea unor servicii de formare iniţială şi pregătire continuă a adulţilor care să răspundă cerinţelor unor categorii diverse de beneficiari, reprezentate de persoane de vârste diferite, aparţinând mai multor tipuri de medii sociale, având o

165

pregătire de bază diversificată, cu potenţial şi aptitudini diverse. Este şi cazul structurilor Ministerului Administraţiei şi Internelor, care funcţionează având ca resursă umană funcţionarii publici cu statut special.

Se desprinde de aici ideea că resursa umană care activează în această sferă fie se formează în instituţii de învăţământ proprii şi atunci beneficiază de formarea iniţială adecvată specificităţii sistemului, urmând ulterior perfecţionarea pentru dezvoltarea carierei, fie provine din sursă externă, având la bază o pregătire de specialitate civilă, în diferite domenii, situaţie în care necesită o pregătire pentru iniţiere în statutul special.

Sistemul actual al unităţilor de învăţământ proprii Ministerului Administraţiei şi Internelor posedă o activitate bazată pe o experienţă vastă, însă dezvoltarea capabilităţilor, modernizarea mijloacelor şi a modului de acţiune, societatea care asigură resursa umană şi tot ea, cea care beneficiază de serviciile structurilor de ordine şi siguranţă publică, compatibilizarea structurilor cu cele similare din spaţiul educaţional extranaţional, impun o serie de obiective ce trebuie fixate şi îndeplinite pentru crearea şi dezvoltarea resursei umane profesionalizate.

5.2. Cariera şi cultura organizaţională „Omul organizaţional” (componenta de bază a

organizaţiei), concept introdus de W.H. Whyte Jr., în 1956, în lucrarea The Organization Man, este omul pe care-l produce organizaţia, omul care poartă amprenta modului de structurare şi funcţionare a organizaţiei, naturii şi scopului ei specific. Omul organizaţional are aspiraţiile şi ideologia sa, educaţia sa, bolile sale profesionale generate de mediul organizaţional.

Caracteristicile structural-funcţionale ale organizaţiilor îşi lasă amprenta modelatoare asupra caracteristicilor structural-funcţionale ale psihicului, personalităţii şi, nu în ultimul rând, asupra nivelului de pregătire profesională.

166

Aşadar, sistemul birocratic produce oameni birocratici, iar cel militar produce oameni autoritari şi altruişti, omul fiind oglinda organizaţiei sau organizaţiilor pe care le traversează de-a lungul carierei.

Analizat, interpretat şi definit în mod diferit în funcţie de influenţa factorilor specifici ai unei anumite perioade în care accentul poate fi pus pe competenţă, nevoi personale, context social şi economic, conceptul de carieră se reduce în mod inevitabil la o succesiune de statute şi roluri ocupate de o persoană, în cursul vieţii sale.

În orice organizaţie, elementul principal îl constituie resursa umană, definită nu prin cantitate, ci prin eficienţă, printr-o serie de parametri care asigură calitatea organizaţiei, motivaţia pentru profesie, pregătirea profesională şi fidelitatea.

Nu doar succesiunea posturilor şi funcţiilor este în raport de actele normative în vigoare, opţiunile individuale, cunoştinţe, aptitudini, abilităţi, ci şi opţiunile individuale sunt în funcţie de cunoştinţele, aptitudinile, abilităţile şi experienţa profesională. Dacă la acestea din urmă – cunoştinţe, aptitudini, abilităţi, experienţă profesională – adăugăm şi o dimensiune axio-normativă obţinem elementele constitutive ale unei culturi organizaţionale. Deci opţiunile noastre, din perspectiva carierei, se nuanţează şi în raport de cultura organizaţională.

Pregătirea profesională nu se referă doar la „a şti să” ci şi la „a fi”. Dacă „a şti” se poate obţine prin efort şi timp, minim sau mediu, în funcţie de competenţele organizaţiei, în cazul lui „a fi”, efortul este mult mai complex, implicând socializarea în cadrul culturii organizaţionale.

Concretizând, diferenţa dintre „a şti să”, şi „a fi” este diferenţa dintre angajaţii din viaţa civilă şi absolvenţii unei instituţii de formare iniţială de specialitate militară. Socializarea într-o cultură organizaţională este condiţionată de o serie de factori care ţin, pe de o parte, de individ, iar pe de altă parte, de organizaţie.

În măsura în care organizaţia reuşeşte să sprijine construirea unei cariere de succes la nivelul angajaţilor săi, aceştia devin:

resursă umană situată pe coordonatele succesului şi valorificării;

167

factor de eficienţă în cadrul instituţiei; model de urmat pentru ceilalţi angajaţi. În ceea ce priveşte individul, este vorba în primul rând

de vârstă, pentru că aluatul uman are o maleabilitate condiţionată de perioadele de viaţă. Actul socializării are eficacitate diferită în cazul unui tânăr de 20 de ani în raport cu un adult de peste 35 de ani.

În cel de-al doilea caz, socializarea în cultura organizaţională este o resocializare, ceea ce înseamnă că o persoană care parcurge un astfel de proces trebuie să se dezveţe de bagajul acumulat, de ceea ce este cu siguranţă diferit de specificul militar şi să se adapteze condiţiilor, cu totul noi, descoperite de el în mediul respectiv.

Tot legat de vârstă, nu trebuie ignorat faptul că angajaţii joacă simultan pe scena vieţii şi alte roluri, care la 20 de ani nu sunt atât de angajante, ceea ce permite centrarea personalităţii în jurul valorilor culturii organizaţionale, disponibilitatea, sentimentul deciziei libere şi de aici fidelitatea ca valoare.

Malcolm Knowles diferenţiază o serie de caracteristici ale adulţilor care sunt supuşi procesului de asimilare a informaţiei în procesul de pregătire.

Adultul este autonom, participând voluntar la procesul de învăţare. Simte nevoia de a-şi stabili singur obiective, alege şi decide ceea ce se potriveşte nevoilor şi intereselor personale.

Adultul are experienţa de viaţă dobândită în activităţi legate de profesie, în viaţa de familie, în sistemul educaţiei formale din care a făcut parte la un moment dat. Tot ceea ce învaţă în continuare se leagă de această experienţă anterioară pentru a se asigura accentuarea aspectului de continuitate a pregătirii profesionale.

Adultul are scopuri clare în momentul în care s-a implicat într-un program de formare/dezvoltare a profesiei, ştiind deja ce aşteaptă de la acel program, conştientizează faptul că participarea activă, implicarea, îl ajută în realizarea obiectivului urmărit.

Adultul urmăreşte relevanţa, aplicabilitatea în viaţa curentă, fiindu-i foarte clar de ce învaţă un anumit lucru.

168

Manifestă reticenţă în a-şi însuşi cunoştinţe generale, oricât de interesante ar fi ele, dacă acestea nu sunt relevante pentru specificul poziţiei/rolului/activităţii pe care o desfăşoară cotidian, demonstrând astfel latura practică.

Nimic nu poate fi considerat mai interesant decât ceea ce este direct şi imediat aplicabil în activitatea sa practică, în rezolvarea problemelor cotidiene legate de educaţie. Cunoaşterea de dragul cunoaşterii nu mai este apreciată, în schimb se pot obţine efecte favorabile prin accentuarea câştigului oferit de activităţile colective de grup.

Adultul se vrea respectat şi prin recunoaşterea profesională de care se bucură, bogăţia experienţei, rezultatele anterioare. Stima şi respectul de sine îl determină să fie atent la impresia pe care o lasă, la părerea celorlalţi despre el.

În cazul angajaţilor din sursă externă, noua organizaţie este doar un loc de muncă, doar un mijloc care nu poate deveni decât în mod excepţional scop, adică muncă făcută din pasiune, cu dăruire. Dacă acest mijloc nu mai este adecvat scopului individului (nivel de salarizare, statut etc.), individul se va defideliza mult mai uşor, pentru că acest tip de angajat nu a făcut în toate cazurile şi o investiţie afectivă materializată prin „anii de şcoală militară cu bune şi rele”.

Un alt factor îl reprezintă timpul, durata socializării în cultura organizaţională.

În cazul recrutării din sursă externă, individul parcurge o perioadă de iniţiere mult mai scurtă, predominând pregătirea de nivel specific, ceea ce nu permite coerenţă în actul integrării organizaţionale, fapt ce poate cauza dificultăţi de adaptare cu impact asupra rezultatelor în activitate, intrându-se astfel într-un cerc vicios, ce poate transforma organizaţia într-un mediu ostil, deci, echilibrul este afectat, motivaţia suferă şi poate apare renunţarea.

Este nevoie de socializare într-o cultură organizaţională care valorizează respectul, cinstea, altruismul, sacrificiul,

169

corectitudinea, aceasta devinind a doua natură a angajaţilor, firescul în a fi pentru fiecare funcţionar public cu statut special.

Iată deci, că nu putem evita cea de-a doua categorie de factori care ţin de cultura organizaţională. Este vorba în primul rând de gradul de structurare a acestei culturi, dacă are suficientă consistenţă, stabilitate, dacă poate prin ea însăşi să fie motivantă. Integrarea în organizaţie soluţionează nevoia de apartenenţă, dar se pune problema în ce măsură ea satisface şi nevoia de stimă şi statut.

Nivelului de instruire şi educare realizat printr-o instituţie specializată trebuie să i se adauge în mod obligatoriu experienţa care nu se poate dobândi decât în timp, în urma confruntării angajatului cu situaţii concrete de muncă. Pe baza unei experienţe bogate pot apărea noi deprinderi, se poate efectua un transfer pozitiv de cunoştinţe şi strategii euristice de activitate.

Motivaţia celor care aleg cariera militară pe filiera şcolii ţine şi de apetenţa pentru un anumit dinamism, pentru a se face utili, pentru a demonstra că sunt capabili.

5.3. Coerenţa procesului de pregătire profesională Sub impactul unor factori intra- şi extraorganizaţionali se

manifestă, însă, necesitatea up-gradării sistemului de pregătire a personalului prin adoptarea unei înnoiri decisive de viziune a concepţiei de formare şi perfecţionare profesională a resursei umane proprii.

Aşadar, în conţinutul nevoilor tot mai vaste şi variate de formare şi dezvoltare profesională ce intră în câmpul de interes al administraţiei şi internelor, reconceptualizarea domeniului constituie o prioritate, fapt susţinut şi de Comisia Europeană în cadrul programelor finanţate prin fonduri structurale.

Pentru formarea şi educarea individului ca model de exigenţă, civism, echilibrat, rezistent, antrenat, element al culturii organizaţionale, este necesar să se intervină devreme.

170

Experienţa a adus în atenţie că încercarea de a modela trăsături deja formate şi de a inocula cunoştinţe generatoare de aptitudini şi atitudini la vârsta când personalitatea individului este puternic conturată, nu este de foarte multe ori un succes. Dezvoltarea personală a funcţionarilor publici cu statut special vs personalului militar cere timp, îndrumare, autoformare, etape progresive şi experienţe individuale susţinute de motivaţii personale.

Toate aceste elemente trebuie analizate şi prin nevoia de competenţă profesională, definită ca fiind capacitatea de a aplica cunoştinţe de specialitate, de a folosi deprinderi specifice, de a analiza şi a lua decizii, de a se raporta creativ la sarcinile primite, de a lucra în echipă şi a comunica eficient, de a se adapta la mediul de activitate specific şi, nu în ultimul rând, de a face faţă situaţiilor neprevăzute.

Managementul formării profesionale a personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor, vizează, în general, realizarea acestuia ca un sistem complet integrat, compatibil cu cerinţele arhitecturii mediului operativ, ceea ce îi va permite gestionarea autonomă a stresului şi o adaptare comportamentală de natură a-i garanta, în permanenţă, o disponibilitate operaţională optimă.

Ca urmare, tot mai insistent, sub presiunea societăţii, în care nivelul infracţionalităţii se dezvoltă progresiv, a globalizării mediului infracţional, a profesionalizării modului de a acţiona al celor certaţi cu legea, „şcoala” de formare şi pregătire continuă a personalului specializat este „somată” să răspundă la câteva întrebări-cheie:

Ce fel de pregătire oferă instituţiile proprii de învăţământ, având în vedere că nimeni nu poate şti cum va arăta societatea în care vor acţiona forţele de ordine pe care le pregătim?

Ce obiective ne propunem şi ce competenţe vom realiza şi mai ales care sunt conţinuturile informaţionale ale mijloacelor pedagogice care conduc la aceste finalităţi?

171

Ce cunoştinţe oferim cursanţilor/formatorilor, având în vedere rata extraordinară de perisabilitate a acestora?

Ne mai putem permite o şcoală orientată spre trecut, cu reguli şi cutume milităreşti, care nu-i pregăteşte în niciun fel pentru prezent şi, mai ales, pentru viitor?

În contextul integrării României în universul Uniunii Europene, sistemul de formare profesională a personalului a căutat alinierea la nivelul comunitar. Astfel, parcurgând cea mai mare parte a existenţei sale pe coordonatele taxonomiei obiectivelor educaţionale, întregul învăţământ de formare profesională se găseşte în momentul actual într-un proces de realizare a proiectării didactice şi a evaluării pe baza competenţelor.

În esenţă, vor trebui avute în vedere o serie de linii directoare, menite să îndeplinească obiectivul de adecvare a sistemului de pregătire profesională a personalului la necesităţile de actualizare, adaptare, progres, concomitent cu eliminarea neajunsurilor: regândirea sistemului dintr-o perspectivă de marketing,

prin sondarea pieţei muncii şi diagnoza necesarului de pregătire, care va direcţiona, organiza şi desfăşura activitatea de pregătire a personalului pe coordonate de cerere şi ofertă reale; pe baza existentului, modernizarea şi dezvoltarea

infrastructurii, constituită din instituţii de învăţământ proprii, specializarea acestora şi compatibilizarea cu cele din afara teritoriului naţional; restructurarea sistemului de pregătire, astfel încât să

corespundă, sub aspect organizatoric şi funcţional, solicitărilor beneficiarilor; formarea resurselor umane de calitate, prin utilizarea

experienţei acumulate, ca urmare a participării la instruire/cooperare în afara teritoriului, şi diseminarea acesteia în activitatea de pregătire; dezvoltarea şi optimizarea curriculumului; utilizarea pe scară largă a metodelor şi mijloacelor

moderne de învăţământ (e-learning, aplicaţii tactice);

172

asimilarea în procesul de formare a bunelor practici europene şi internaţionale.

Formarea profesională iniţială şi continuă reprezintă actualmente o combinaţie între sistemul care are la bază modelul şcoală şi cel dual, realizat prin pregătire şi perfecţionare de durată scurtă, îmbinând astfel acumularea de cunoştinţe în instituţii de pregătire, cu dobândirea experienţei la nivelul structurilor operative, pe timpul executării misiunilor.

Actualizarea cunoştinţelor şi deprinderilor este o obligativitate, care se realizează prin pregătirea continuă, dar se bazează pe achiziţiile din etapa de formare, asigurând astfel coerenţa formării cu pregătirea continuă prin conţinut, metode, dar şi prin faptul că asigură premisele specializării.

De altfel, în faza de formare se promovează multi-competenţa, asigurându-se mobilitatea profesională, dar şi complementaritatea în virtutea interoperabilităţii structurilor de ordine şi siguranţă publică, atât în sistemul naţional, cât şi în afara teritoriului, în misiuni internaţionale.

Pornind de la specificul unei cariere în domeniul militar, instituţia de formare profesională este singura care asigură individului dezvoltarea unei cariere desăvârşite, care are la bază o opţiune liberă şi o motivaţie bazată pe cultura organizaţională.

În ansamblu, prin trecerea în revistă a celor de mai sus s-au pus bazele unui sistem de formare iniţială şi pregătire continuă specifică. Acum el există, funcţionează, au fost infiinţate instituţii de formare iniţială (şcoli postliceale, centre de perfecţionare a pregătirii în specialităţile profesionale, şcoli şi centre de pregătire cu vocaţie internaţională în parteneriat cu instituţii similare).

În ceea ce priveşte raportul pregătirii cu activitatea operativă, continuitatea este evidentă, individul poliţist sau militar pregătindu-se pentru a acţiona şi acţionând, aşa cum s-a pregătit.

Creşterea gradului de calificare necesar îndeplinirii misiunilor, în raport direct cu diversitatea acestora, a schimbat raporturile dintre operativ şi pregătire. Operativul a devenit

173

dominant pe suportul constituit de pregătirea profesională – în speţă, pregătirea continuă pentru că ea are reactivitatea, adaptabilitatea şi capacitatea de anticipare necesare asigurării suportului pentru activitatea operativă.

Actualmente, formarea poate fi caracterizată ca fiind lungă, teoretică şi complicată, la care se mai adaugă monotonia conţinutului şi metodelor de pregătire determinate de timpul de parcurs între momentul validării programei de învăţământ şi atingerea obiectivelor finalizării studiilor.

Accentuarea „juridicizării” societăţii impune o abordare mai pragmatică a pregătirii juridice, care anterior era puţin valorizată, dat fiind caracterul misiunilor.

Dacă formarea asigură garantarea complementarităţii între diferitele structuri poliţieneşti care există în Ministerul Administraţiei şi Internelor şi pregătirea continuă trebuie să asigure, dincolo de specializările inerente, această complementaritate, realizându-se astfel interoperabilitatea structurilor. Reducând cele de mai sus la aspectul complementarităţii rezultă că pregătirea continuă trebuie să fie dominată de principiul „separabile, dar nu separat” prin promovarea interoperabilităţii.

Continuitatea şi reforma sunt două constante ale pregătirii, fiecare cu rolul lor. Ministerul Administraţiei şi Internelor are nevoie de reformă, dar şi de continuitate. Schimbările profunde, pe care le-a cunoscut şi le cunoaşte, impun un efort susţinut pentru adaptarea instrumentelor de pregătire la noile exigenţe.

Această activitate desfăşurată la nivel central, dar şi în şcoli şi centre de pregătire, trebuie să permită punerea la dispoziţia personalului instruit a unor instructori calificaţi, a documentaţiei de calitate, actualizată şi uşor accesibilă, folosirea metodelor didactice moderne, precum şi cursuri care să răspundă cât mai bine noilor aşteptări ale gamei de misiuni ce trebuie gestionate în mod profesionist.

Preocuparea constantă de adaptare a pregătirii profesionale specifice trebuie să conducă în mod sigur la o regândire parţială sau totală a sistemului de pregătire. Prin

174

crearea instituţiilor specializate, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii, asigurarea resursei umane specializate şi optimizarea curriculară, se creează posibilitatea utilizării unor metode şi mijloace moderne, adecvate unui sistem de pregătire performant.

O latură imperativ necesară o reprezintă asimilarea în procesul de formare şi dezvoltare profesională a bunelor practici europene şi internaţionale, dat fiind faptul că se doreşte tot mai mult compatibilizarea cu structurile similare alături de care se acţionează în gestionarea infracţionalităţii.

Misiunea sistemului de formare şi perfecţionare profesională a funcţionarilor publici cu statut special vs militarilor, în contextul sumbrei evoluţii a mediului operativ ar trebui să vizeze:

cultivarea performanţei prin dezvoltarea unui sistem de pregătire modern, care va asigura profesionalizarea personalului;

orientarea spre beneficiari, spre satisfacerea nevoilor de formare individuale şi colective, integrarea acestora în contextul interesului organizaţional de creştere a reuşitei profesionale prin pregătire;

interesul pentru dezvoltarea infrastructurii şi resursei umane, precum şi pentru modernizarea metodelor de lucru;

promovarea calităţii prin adoptarea unui sistem de evaluare, în consonanţă cu cerinţele europene şi internaţionale.

Aşadar, teoretic, punctele obligatorii de trecere ale individului, stabilite ca reguli practicate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi implicit în Jandarmeria Română, pentru intrarea şi evoluţia în cariera profesională a personalului propriu, constau în absolvirea instituţiilor de formare, a programelor de specializare sau perfecţionare, promovarea unor examene de nivel al funcţiei, dar şi îndeplinirea unor norme de performanţă profesională într-o anumită perioadă.

Personalul care încadrează forţele de ordine trebuie să aibă o serie de aptitudini şi atitudini fie native, fie dobândite, însă atingerea performanţelor necesită timp.

175

Bibliografie

1. O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare

2. Legea învăţământului nr. 84/1995 cu modificările şi completările ulterioare

3. Ordonanţa nr. 76 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.129/2000 privind formarea profesională a adulţilor

4. Mielu Zlate, Tratat de psihologie organizaţional–managerială, Editura Polirom, Bucureşti, 2004

5. Ioan Jinga, Ion Negreţ Dobridor, Inspecţia şcolară şi design-ul instrucţional, Editura Aramis, Bucureşti, 2004

6. Georgeta Pânişoară, Ion Ovidiu Pânişoară, Managementul Resurselor Umane – ghid practic, Editura Polirom, Bucureşti, 2005

7. Burduş, E., Management comparat, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

8. Buzărnescu, S., Introducere în sociologia organizaţională şi a conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

9. Koch, R., Primele 100 de zile ale unui şef de succes, Editura Alternative, 1995

10. Manolescu, A., Managementul resurselor umane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

11. Mathis, R.; Nica, P.; Rusu, C., Managementul resurselor umane, Editura Economică, Bucureşti, 1997

12. Vlăsceanu, M., Managementul carierei, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 1990

13. Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000 14. Zlate, M., Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate,

Bucureşti, 2000 15. Zorlenzan, T.; Burduş, E.; Căprărescu, G., Managementul

organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998 16. Ionescu Miron, Instrucţie şi educaţie, Cluj-Napoca, 2003 17. Managementul educaţional pentru instituţiile de învăţământ,

Bucureşti, 2001 18. Iacob, Dumitru, Cismaru, Diana-Maria – Cursul Relaţii publice

şi comunicare organizaţională, SNSPA

176

II.6. ETICA ŞI DEONTOLOGIA POLIŢIENEASCĂ

Comisar-şef de poliţie Ciprian TUREAC Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” Câmpina

Existenţa oricărei societăţi sau comunităţi umane este

de neconceput în absenţa unor norme menite a reglementa diversitatea şi complexitatea relaţiilor stabilite între oameni, norme care să impună tuturor un anumit tip de conduită.

Însuşirea regulilor cu care operează societatea este proprie fiecărui individ, fiind influenţată de trăsăturile sale de personalitate – îndeosebi cele de natură caracterială – şi constituind totodată rezultatul activităţii de socializare la care a fost şi este supus permanent fiecare om.

Ca urmare a unor carenţe de ordin caracterial sau a „socializării negative” în societate, alături de indivizi care înţeleg, acceptă şi respectă normele sunt şi persoane care le încalcă, prejudiciind astfel raporturile statuate între oameni, valorile protejate de normele existente.

Pentru a preveni sau a reprima încălcarea regulilor, societatea a trebuit să creeze instituţii menite a asigura ordinea, desfăşurarea firească, normală a raporturilor dintre oameni. Între aceste instituţii, un loc deosebit de important îl ocupă Poliţia – instituţie fundamentală a statului. Poliţia funcţionează în baza cadrului legal oferit de Constituţia României, a Legii nr. 218/2002 cu modificările şi completările ulterioare, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, a Legii nr. 360/2002 cu modificările şi completările ulterioare privind Statutul Poliţistului.

În contextul aderării României la Uniunea Europeană şi în scopul modernizării şi standardizării învăţământului din domeniul ordinii şi siguranţei publice, Poliţia Română a

177

cunoscut, în ultima perioadă, ample modificări de structură şi fond, în ceea ce priveşte domeniul său de activitate.

Astfel, datorită faptului că societatea a devenit mai complexă sub aspectul domeniilor infracţionale ce intră în competenţa Poliţiei, a luat naştere necesitatea de a se crea o nouă bază legală şi de a se modifica cea existentă în ceea ce priveşte activitatea de învăţământ din structura Ministerului Administraţiei şi Internelor. Sub aspectul pregătirii profesionale, acest fapt presupune o specializare a muncii agentului de poliţie, precum şi atingerea unui comportament optim şi profesional care să permită desfăşurarea activităţii la standardele prevăzute.

În prezent, Poliţia Română se află într-un proces complex de reformă care vizează compatibilizarea structurilor sale cu celelalte structuri ale ţărilor membre din UE. Sunt avute în vedere aspectele de conţinut, de pregătire, de formare a unor europoliţişti, care prin competenţă şi atitudine să corespundă unor standarde de nivel european, să se apropie din ce în ce mai mult de cei în slujba cărora se află, de comunitatea pe care o deservesc, percepuţi ca un simbol al unei autorităţi transparent-democratice.

Dincolo de diferenţele reale care există în viaţa particulară a fiecărui poliţist, se distinge o paletă variată de valori comune morale şi profesionale care se constituie în fundamentul instituţiei ce uneşte întreg corpul poliţienesc.

Calitatea de poliţist presupune dobândirea unui comportament profesional bazat pe cinste, solicitudine şi transparenţă în comunicare şi mai ales pe disciplină consimţită. Un bun poliţist trebuie să aibă, în relaţia nemijlocită cu cetăţeanul, o atitudine ireproşabilă, să fie corect, politicos, să se impună printr-o perfectă moralitate, fără aroganţă şi cu o deplină conştiinţă a muncii.

Permanent, Poliţia Română a avut în preocupări protecţia siguranţei persoanei, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantate constituţional fiecărui cetăţean. Aceste deziderate se realizează prin furnizarea de servicii de calitate de către toţi poliţiştii către cetăţenii care aşteaptă o

178

implicare permanentă a acestora pentru rezolvarea proble-melor cu care se prezintă în faţa lor.

De la an la an se observă o schimbare în bine în ceea ce priveşte relaţiile poliţei cu societatea, a poliţiştilor cu cetăţenii, existând un adevărat parteneriat din care rezultă că poliţiştii sunt angrenaţi din ce în ce mai mult în asigurarea ordinii şi siguranţei publice, iar cetăţenii conştientizează că fără sprijinul lor nu se poate realiza acest obiectiv.

Pentru obţinerea unor rezultate notabile de către poliţişti, un rol deosebit îl ocupă educaţia morală care presupune implicarea tuturor factorilor responsabili din Poliţia Română, precum şi a şcolilor de formare şi perfecţionare a poliţiştilor pentru educarea tuturor poliţiştilor în această direcţie.

Pe această linie se înscriu şi eforturile Şcolii de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” – Câmpina care de la an la an a îmbunătăţit curricula şcolară la această categorie de pregătire.

Curriculumul a fost structurat pe module ce vizează atât prezentarea conceptelor, principiilor şi noţiunilor esenţiale ce formează demersul teoretic, cât şi aplicabilitatea metodelor şi procedurilor larg utilizate în diverse locuri de muncă.

Având în vedere complexitatea şi volumul sarcinilor de lucru ale agentului de poliţie, este necesar ca acesta să manifeste abilităţi de lucru specifice, care au fost luate în considerare la întocmirea Standardului de pregătire profesională şi la elaborarea Curriculumului scris (Planul de învăţământ şi Programa şcolară). Ulterior, acestea şi Standardul ocupaţional vor sta la baza elaborării fişei postului şi la repartizarea sarcinilor profesionale, grefate pe următoarele competenţe:

– implicarea în problemele comunităţii: agentul de poliţie acţionează pentru a crea o atmosferă de respect şi încredere reciprocă. Alături de societatea civilă identifică problemele specifice cu care aceasta se confruntă, cauzele care generează şi condiţiile care favorizează săvârşirea de infracţiuni;

179

– comunicarea: agentul de poliţie poartă discuţii cu membrii societăţii civile, români sau străini, în scopul realizării sarcinilor profesionale şi în legătură cu optimizarea metodelor de prevenire a infracţionalităţii;

– rezolvarea conflictelor: agentul de poliţie mediază, negociază şi rezolvă conflictele în manieră oficială şi neoficială şi încurajează populaţia să rezolve în mod paşnic neînţelegerile cu ceilalţi membri ai societăţii;

– culegerea de informaţii de interes operativ: se realizează prin contacte cu persoane fizice şi juridice din zona de competenţă, informându-le sau solicitându-le date şi informaţii, care să contribuie la prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional;

– efectuarea activităţilor specifice de menţinere a climatului de ordine şi siguranţă publică, de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Pe lângă activităţile specifice, agentul de poliţie îşi va dezvolta şi o serie de competenţe cheie, necesare unei bune relaţionări în cadrul echipei de lucru, îşi va dezvolta competenţele de utilizare a tehnicii IT şi va aplica proceduri de îmbunătăţire a activităţii la locul de muncă.

La repartizarea orelor pe module şi competenţe s-a avut în vedere formarea unor atitudini corecte, cu care să opereze poliţiştii în exercitarea profesiei, această secvenţă de pregătire având ca principale obiective cunoaşterea problemelor referitoare la relaţiile poliţistului cu publicul, sădirea în conştiinţa elevilor a unor convingeri ferme, privind comportarea corectă, demnă şi civilizată în activitatea de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, modul de acţiune în situaţii tensionale şi de risc.

Toate modulele şi competenţele din curricula şcolară vizează în primul rând educaţia morală a elevilor, conduita pe care aceştia trebuie să o adopte în exercitarea profesiei de poliţist. Problemele temelor pe care le abordează deopotrivă elevii şi profesorii la predări, seminarii, şedinţe practice şi lecţii mixte, ilustrează dorinţa comună ca prin activitatea viitoare pe care o vor desfăşura în slujba comunităţii, poliţiştii să

180

dobândească stimă publică, prestigiu, reputaţie morală şi să evite etichetările negative. În principal, demersurile poliţiştilor se fac numai în funcţie de actele normative în vigoare şi de aşteptările populaţiei.

Au fost prevăzute teme speciale, care urmăresc educaţia morală a poliţiştilor, din care evidenţiem: „Codul deontologic – instrument de îmbunătăţirea standardelor profesionale” în care este prezentat şi dezbătut Codul de Etică şi Deontologie al Poliţistului; „Autoritatea, responsabilitatea şi integritatea în munca de poliţie”; „Imaginea de sine şi percepţia interpersonală”; „Portul ţinutei”; „Modul de comportare în context organizaţional”; „Comportamentul în cadrul echipei”; „Comunicare şi interacţiune socială”; „Primirea publicului”; „Tehnicile persuasive folosite în activitatea de poliţie”; „Relaţiile poliţistului cu mass-media”. Un rol aparte îl ocupă şi „Autocunoaşterea şi cunoaşterea prin metoda Analizei Tranzacţionale”, unde se pune accent pe analiza şi evaluarea comportamentului uman.

De asemenea, toate celelalte teme de specialitate abordează fără excepţie, permanent, probleme şi elemente specifice ale comportamentului civilizat al poliţistului în procesul realizării atribuţiilor cu care este învestit prin lege.

Astfel, spre exemplu Modulul 5 – Menţinerea climatului de ordine şi siguranţă publică şi Modulul 6 – Aplicarea măsurilor poliţieneşti, abordează reguli de tactică a intervenţiei în luarea măsurilor poliţieneşti, corecta redactare a proceselor-verbale, acordarea răspunsurilor prompte la solicitările cetăţenilor.

Modulul 10 – Constatarea infracţiunilor şi Modulul 11 – Cercetarea infracţiunilor obligă poliţistul ca organ de cercetare penală să cunoască şi să ia măsurile de respectare a drepturilor personale ale martorilor, învinuitului/inculpatului şi a celorlalte părţi participante în procesul penal, necesitatea respectării condiţiilor de fond şi de formă ale actelor procedurale, pentru o corectă înfăptuire a justiţiei.

Instruirea practică corespunzătoare modulelor se desfăşoară în cadrul structurilor operative ale Poliţiei Române,

181

pentru a se asigura cadrul optim necesar dezvoltării competenţelor prevăzute în Standardul de pregătire profesională.

În şcoală, educaţia morală se regăseşte şi în alte momente ale pregătirii, prin existenţa unui cadru organizatoric mai larg, a cărui funcţionare vizează implicarea tuturor factorilor competenţi în formarea unor agenţi de poliţie, care să corespundă comenzii sociale.

Menţionăm în acest sens: – adoptarea Regulamentului de Ordine Interioară al Şcolii

unde sunt prevăzute reguli de conduită morală, profesională, civică, atât în incinta şcolii, cât şi în afara acesteia,

– contribuţia dirigintelui care pe toată perioada de şcolarizare se ocupă de educaţia elevilor;

– existenţa în programul orar săptămânal a orei de dirigenţie, unde există o tematică specifică de formare a unor convingeri etice;

– adunarea şcolii care se realizează săptămânal şi ori de câte ori este nevoie (deschiderea anului de învăţământ, comunicarea unor dispoziţii, comemorarea unor momente istorice, marcarea unor zile sau momente festive, prelucrarea unor abateri disciplinare şi prezentarea măsurilor adoptate etc.);

– activitatea Consiliului profesoral unde elevii sunt reprezentaţi (analize la învăţătură, analiza stagiilor de practică, analiza rezultatelor comportamentale ale elevilor şi avizarea notelor la purtare);

– manifestările cultural-sportive; – existenţa Consiliului elevilor unde se analizează

problemele ridicate de aceştia şi se fac recomandări către dirigintele coordonator.

Cu toată structura complexă şi diversă a demersurilor pedagogice, instituţionalizate, pentru o educaţie morală cât mai eficientă, înregistrăm uneori eşecuri, manifestări necorespunzătoare în conduita elevilor, pe perioada de şcolarizare, iar uneori după absolvire (folosirea unui limbaj neadecvat, consumul de băuturi alcoolice, conducerea autovehiculelor în stare de ebrietate etc.)

Cauzele apariţiei acestor disfuncţii se regăsesc în faptul că, la vârsta de peste 19 ani (19–27 ani), elevul are deja personalitatea structurată, se adaptează mai greu la programul intensiv de pregătire profesională, nivelul intelectual la absolvirea liceului, motivaţia şi interesele sale pentru eforturi mari la studiu fiind uneori scăzute.

De aceea, pledăm pentru o mai atentă selecţionare a candidaţilor care se pot prezenta la examenul de admitere, cât şi pentru o adoptare a structurilor educative la procesele contemporane şi la cerinţele Uniunii Europene.

183

II.7. AMINTIRI DESPRE VIAŢĂ SAU TEORIA DESPRE ŞANSA POLIŢISTULUI PRACTICIAN

Comisar-şef de poliţie Gheorghe BOTIŞ

şeful Poliţiei Municipiului Sighetu-Marmaţiei

Motto: „Învăţătura este onorantă şi nu bogăţia, care este trecătoare. Ea este frumuseţea cea mai aleasă a omului, ea dă glorie şi bucurie. Învăţătura e o perlă, o avere mare pe care rudele nu o pot împărţi între ele, nici hoţii fura şi care nu se împuţinează prin dăruire”.

Demostene Andronescu – poet român, fost deţinut politic

Am ajuns la „maturitate deplină” ca strugurii, din care ar trebui să se facă vinul cel mai bun şi, dacă-ar fi să încep cu teoria, aş spune că sunt absolvent al Şcolii Militare de Subofiţeri Activi a Ministerului de Interne, promoţia 1987, absolvent al Facultăţii de Drept, promoţia 1992, am devenit poliţist şi practic această meserie frumoasă de 24 de ani. Am avut o şansă, ba chiar mai multe, ca fiecare dintre noi şi... am valorificat, cum m-am priceput mai bine. Aşa am ales.

Mi-am dat seama că mă pot bucura de fiecare pas pe care-l fac. Şi fiecare dintre noi o poate face, în fiecare moment, chiar dacă uneori paşii sunt mărunţi. Dar... numai dacă avem răbdare şi privim lumea cu înţelegere.

Viaţa de poliţist nu este o povară grea, ci poate fi un miracol, la care suntem invitaţi, dacă am ales calea, să luăm parte. Şi o să realizăm că tot ce ne înconjoară, din toate părţile, cu bune şi cu rele, ne poate lumina sufletul, dacă îi dăm voie să pătrundă acolo. Şi eu am înţeles că la orice răscruce a vieţii pot alege..., iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor, de-a lungul ei.

184

Niciodată nu trebuie să ne oprim din învăţat. Trebuie să acceptăm că vor exista în mod frecvent lucruri pe care nu le ştim şi că a învăţa, a investiga, a aprofunda pentru a găsi modalităţi mai bune de a rezolva lucrurile, face parte din orice profesie şi cu atât mai mult din cea de poliţist.

Experienţa îi învaţă doar pe cei ce vor să o facă, iar întărirea prin practică a lucrurilor învăţate e doar o chestiune de timp. Fiecare alegem, în cunoştinţă de cauză. Se spune că şi cea mai înţeleaptă minte mai are ceva de învăţat, iar ca să-ţi cunoşti trecutul, să trăieşti prezentul şi să învingi viitorul nu poţi neglija învăţătura.

Elevii acumulează, în şcoală, multe cunoştinţe, dar mai puţin despre modalităţile de acţiune socială, despre diagnosticarea şi rezolvarea situaţiilor sociale. Ei doresc „învăţare prin acţiune”, învăţare practică, apropiată de cerinţele vieţii, singura posibilitate eficace de pregătire socială. Iar aici intervine profesorul, iubitul profesor, fiindcă dacă acesta nu o face cu dăruire, cu pasiune, cu dragoste, teoria rămâne stearpă şi bună doar pentru statistici.

Interacţiunea cuplului „educator-educat” nu poate fi înţeleasă, în toată complexitatea sa, decât dacă este privită ca o unitate. Fiecare dintre cei doi termeni ai cuplului nu poate fi gândit decât raportat la celălalt; nici educatorul, nici educatul nu pot exista unul independent de celălalt.

În acelaşi timp, nici cuplul nu poate exista prin el însuşi, ci numai integrat într-un sistem social, într-o organizaţie (şcoală), în colectivitatea pe care o formează elevii şi educatorii.

După părerea mea, singurul factor important, competent şi responsabil de mersul mai departe al societăţii, rămâne şcoala şi slujitorii ei, profesorii. Ştiu că se poate reproşa că se aruncă totul în sarcina şcolii, că şcoala are un timp limitat la dispoziţie, că dacă familia are o influenţă negativă, şcoala nu poate face mare lucru etc. Dar, cred că prin şcoală cu toţii mai avem o şansă, deoarece procesul de învăţământ nu este numai o acţiune de transmitere de cunoştinţe (din partea profesorului) şi de asimilare a acestora (din partea elevului), ci un proces social şi psihosocial anticipativ pentru situaţii noi şi

185

trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenţi bine formaţi, ci formarea de persoane cu resurse adaptative la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii. Scopul ultim al educaţiei este pregătirea pentru viaţă a elevului. Iar viaţa ne oferă posibilitatea şi şansa de a o practica.

Practica este întotdeauna o luptă între ceea ce vrem noi şi ceea ce vrea viaţa. Dacă suntem oneşti, ar trebui să admitem că ceea ce vrem cu adevărat de la practică – în special la început (şi de fapt într-o oarecare măsură mereu) – este o mai mare stare de bine în vieţile noastre. Sperăm că, prin suficientă practică, ceea ce ne supără acum nu ne va mai deranja deloc.

Există cu adevărat două puncte de vedere din care ne putem apropia de practică. Prima variantă este ceea ce (chiar dacă o admitem sau nu) cei mai mulţi dintre noi „gândesc că este practica”, iar cea de-a doua variantă are în vedere ceea ce este practica „de fapt”. Pe măsură ce continuăm practica, trecem treptat de la un punct de vedere către celălalt, deşi niciodată nu-l abandonăm complet pe primul. Cu toţii suntem undeva în acest continuum, teorie-practică, practica-teoriei şi teoria-practicii.

În prezent, lucrez în cadrul Poliţiei Municipiului Sighetu-Marmaţiei şi parcă ieri am fost elev, pe băncile şcolii. Or, dacă ajuns la maturitate, cu începuturi într-o perioadă în care lampa cu petrol mai exista, internetul nu mă ţinea acasă, iar singura limbă străină învăţată era limba rusă şi am reuşit câte ceva, aceasta demonstrează cu prisosinţă că toţi cei care vor practica această frumoasă profesie de poliţist pot şi vor putea.

Există toate atuurile, toate şansele. Am încredere că se poate şi de noi depinde totul.

Trebuie să alegem, cu răbdare şi înţelepciune, să valorificăm şi vom reuşi. Cu o singură condiţie: să nu ne plictisim a învăţa, să nu ne plictisim a aplica în practică, iar dacă se iveşte ocazia, chiar dacă nu am parcurs încă modulul de pedagogie, trebuie să-i învăţăm şi pe alţii. La fel ca şi-n poezia „Învăţătura” de Nicolae Labiş:

...Învăţătura e-o comoară/Ce nimeni nu ţi-o poate lua,

Îşi va spori podoaba rară/Cu cât împarţi mai mult din ea...

186

II.8. SUGESTII UTILE ÎN ABORDAREA

DIAGNOSTICULUI DE DEFICIT ATENŢIONAL/HIPERACTIVITATE

Psiholog clinician principal dr. Corina-Mihaela ZAHARIA

Institutul de Studii pentru Ordine Publică

Pentru evaluarea copilului cu comportament sugestiv pentru ADHD, este necesară o abordare interdisciplinară comprehensivă. În mod obişnuit, aceasta cuprinde un istoric detaliat, un examen fizic complet, o evaluare a dezvoltării neurologice, psihice şi efectuarea unor teste selecţionate dintr-o largă varietate de proceduri biopsihomedicale. Această evaluare ajută la confirmarea diagnosticului de ADHD sau identifică alte afecţiuni care mimează afecţiunea.

Studiile efectuate la copiii cu ADHD au dovedit o rată înaltă a comorbidităţii cu afecţiuni de natură psihiatrică, inclusiv tulburări de conduită, depresie şi alte tulburări afective, tulburări anxioase şi ticuri.

Probleme legate de diagnosticul ADHD Mulţi dintre termenii folosiţi în mod curent pentru a

diagnostica Deficitul Atenţional/Hiperactivitatea (ADHD) nu sunt suficient de bine definiţi. De exemplu, în DSM-IV (manualul în care apare pentru prima dată termenul de Attention Deficit/Hyperactivity Disorder) există criterii, precum: „nu reuşeşte să acorde atenţie detaliilor”, „uşor de distras de stimuli externi”, „dificultăţi în a-şi menţine atenţia asupra activităţii” sau „evită activităţile ce necesită efort mental susţinut”.

187

Ambiguitatea acestor formulări lasă diagnosticul la îndemâna idiosincraziilor de interpretare ale clinicianului. În plus, sunt expuse separat, deşi ele nu sunt independente unul de altul, crescând şansa ca tulburarea să fie „supradiagnosticată”.

Mai mult de atât, termenii se suprapun între ADHD şi alte tulburări, făcând diagnosticul diferenţial şi mai dificil. Spre exemplu, unul dintre criteriile pentru ADHD este „dificultăţi în organizarea activităţii”, în timp ce unul dintre criteriile pentru schizofrenie este „comportament puternic dezorganizat”. Totuşi, este greu de afirmat că diferenţa principală dintre aceste două tulburări constă doar în gradul de „dezorganizare”. Este bine să ne aducem aminte că termenii folosiţi în criteriile diagnostice reflectă modul de gândire predominant în psihologia cognitivă şi clinică, la momentul cînd s-a formulat criteriul respectiv.

Criteriile pentru ADHD au fost influenţate de „teoria filtrelor atenţionale” care a dominat studiile privind atenţia din anii ’60 şi ’70, adică în anii când s-au formulat prima oară aceste criterii. După cum spune Karatekin, DSM-ul este asemeni unui site arheologic în care urmele unei civilizaţii s-au aşezat peste urmele alteia, de-a lungul secolelor.

Termenul actual de „deficit atenţional/hiperactivitate” nu este satisfăcător. El ne sugerează că există un deficit de atenţie, în timp ce dificultatea fundamentală a persoanelor cu această tulburare constă în reglarea atenţiei în timp şi în lipsa unor recompense imediate, precum şi în integrarea scopurilor cu acţiunea, în găsirea şi implementarea strategiilor.

Conceptualizând tulburările atenţionale într-un cadru teoretic mai unitar, care să reflecte nivelul actual de cunoştinţe, făcând comparaţii mai directe între tipurile specifice de tulburări atenţionale, luând în considerare subtipurile pe baza similarităţilor în deficitul cognitiv fundamental, a variabilelor psihofiziologice şi neuroanatomice şi nu a unor descripţii fenomenologice imprecise, precum şi investigând consecinţele funcţionale ale diferitelor tipuri de deficite atenţionale în viaţa cotidiană, vom putea construi modele mai

188

realiste ale acestei tulburări care să ne permită un diagnostic mai acurat.

Diagnostic Atunci când copiii se prezintă la medicul de familie,

psihologul clinician sau la pediatru cu un comportament sugestiv pentru ADHD – tulburări de atenţie, impulsivitate şi hiperactivitate – este necesară o evaluare psihomedicală cuprinzătoare, care să confirme diagnosticul sau să identifice alte situaţii care mimează un sindrom de acest fel.

În mod obişnuit, abordarea cuprinde un istoric în detaliu, un examen fizic foarte atent, o evaluare a dezvoltării neurologice şi efectuarea unor teste selectate dintr-o largă varietate de proceduri biopsihomedicale.

La început, pare că o asemenea evaluare psihomedicală nu poate fi efectuată decât de un specialist cum ar fi neurologul, clinicianul sau pedopsihiatrul, care să nu aibă timpul limitat şi să aibă autoritatea de a evalua o baterie largă de proceduri. Într-adevăr, deseori părintele se aşteaptă ca medicul să recomande teste specifice – serologice, electrofiziologice sau radiologice – pentru a confirma un diagnostic medical. Aceasta este o percepţie necorespunzătoare a practicii medicale, destul de întâlnită.

Diagnosticul de ADHD, ca majoritatea diagnosticelor construite pe baza unor tulburări de comportament, nu concordă cu modelul medical obişnuit de abordare.

Această abordare este reducţionistă, adică ia un număr de simptome şi le distilează până la un singur diagnostic categoric, care separă clar indivizii cu acel diagnostic de cei care nu au diagnosticul (normali) şi de cei cu alte diagnostice similare, dar discrete.

Pentru a menţine un diagnostic pe modelul medical, simptomele ce definesc afecţiunea trebuie să fie verificate de un set de comportamente sau teste de laborator, care să fie exclusiv valabile pentru acel diagnostic.

Studiile recente arată că ADHD reprezintă capătul extrem al unei distribuţii continue de comportamente similare,

189

deci este un diagnostic dimensional şi nu un diagnostic categoric discret.

Diagnosticul ADHD trebuie gândit ca un diagnostic dimensional, ca HTA şi cefaleea, la care nivelul severităţii şi afectării funcţionale acasă, la şcoală sau în diverse situaţii sociale determină cine este diagnosticat şi tratat.

Dacă un pediatru îşi asumă provocarea evaluării unui copil cu ADHD, este datoria lui de a educa familia cu privire la inutilitatea oricărui test de laborator pentru confirmare.

În general, majoritatea copiilor cu ADHD pot fi diagnosticaţi cu precizie şi trataţi optim fără efectuarea vreunui test sau proceduri biomedicale. Examenul psihologic efectuat de un psiholog clinician cu experienţă poate fi edificator în acest sens.

Majoritatea cercetătorilor şi numeroşi clinicieni folosesc schema DSM-IV ca punct de plecare în abordarea diagnosticului. Aceasta consideră tulburarea de atenţie şi hiperactivitatea/impulsivitatea ca dimensiuni centrale ale ADHD.

Diagnosticul pus pe baza criteriilor DSM necesită ca: debutul simptomelor să aibă loc înainte de vârsta de

7 ani; simptomele să fie prezente de cel puţin şase luni de

zile; simptomele să fie pervazive şi să se manifeste în cel

puţin două locuri diferite (şcoală sau serviciu şi acasă); frecvenţa şi severitatea simptomelor să fie mai mari

decât cele de la copiii cu acelaşi nivel de dezvoltare; simptomele să determine o afectare semnificativă a

funcţionalităţii la nivel social, academic sau ocupaţional; simptomele să nu apară exclusiv în cursul unor

afecţiuni de dezvoltare, schizofrenie sau alte psihoze şi să nu se explice mai bine prin alte tulburări mentale (de exemplu, afective, anxioase, de personalitate).

Diagnosticul include o listă de comportamente şi caracteristici operaţionale, care par legate de neatenţie, hiperactivitate sau impulsivitate.

190

Tulburări de atenţie: a) deseori eşuează în a acorda atenţie detaliilor sau

face greşeli din neatenţie la temele de la şcoală, în muncă sau alte activităţi;

b) deseori are dificultăţi în susţinerea atenţiei la sarcinile date sau la joacă;

c) deseori nu pare să asculte când i se vorbeşte direct;

d) deseori nu urmează instrucţiunile şi eşuează în a-şi termina temele la şcoală, treburile sau îndatoririle la locul de muncă (nedatorându-se unui comportament opoziţional sau neînţelegerii instrucţiunilor);

e) deseori are dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor;

f) deseori evită, nu îi place sau este refractar la angajarea în sarcini care necesită efort mental susţinut (cum ar fi temele de la şcoală sau de acasă);

g) deseori pierde lucrurile necesare pentru sarcini şi activităţi (de exemplu, jucării, notiţele de la şcoală, creioane, cărţi sau unelte);

h) deseori este uşor de distras de stimuli externi; i) deseori este uituc în activităţile zilnice. Hiperactivitate: a) deseori agită mâinile sau picioarele sau le răsuceşte

pe scaun; b) deseori părăseşte locul în clasă sau în alte situaţii în

care ar trebui să stea aşezat; c) deseori umblă dintr-un loc în altul (încoace şi-ncolo)

sau se căţără excesiv în situaţii în care nu este adecvat (la adolescent sau adult poate fi limitată la senzaţia subiectivă de nelinişte);

d) deseori are dificultăţi la joacă sau în angajarea în activităţi libere, în linişte;

e) deseori este pe picior de plecare sau acţionează ca şi cum ar fi împins de un motor;

f) deseori vorbeşte excesiv.

191

Impulsivitate: a) deseori răspunde grăbit, înainte de a se încheia

întrebarea; b) deseori are dificultăţi în a-şi aştepta rândul; c) deseori întrerupe sau deranjează pe ceilalţi (de

exemplu, se bagă în conversaţie sau jocuri). Deşi, cei mai mulţi pacienţi au atât simptome de

neatenţie, cât şi de hiperactivitate-impulsivitate, există unii indivizi la care predomină unul din acestea. Subtipul corespunzător trebuie indicat pe baza patternului simptomatic predominant în ultimele şase luni. Subcategoriile includ tipul ADHD predominant neatent (dacă prezintă 6 sau mai multe simptome de neatenţie), tipul predominant hiperactiv-impulsiv (dacă întruneşte şase sau mai multe criterii din listele de hiperactivitate şi impulsivitate), tipul combinat (cu 6 sau mai multe simptome în ambele categorii) şi un ADHD fără altă specificaţie (valabil la copiii cu probleme semnificative care nu întrunesc în întregime criteriile de diagnostic), în funcţie de modelul comportamental. Există şi o categorie ADHD în remisiune parţială (de obicei, la adolescent sau adult), care poate să nu întrunească numărul de simptome cerut, dar care prezintă tulburări funcţionale semnificative.

DSM a fost conceput ca un set de criterii, servind mai degrabă drept ghid de diagnostic decât ca manual bazat pe dovezi precise, ceea ce aduce câteva limitări în utilizarea lui. El se bazează pe estimări cantitative ale severităţii simptomului; nepotrivirea cu nivelul de dezvoltare a copilului şi diagnosticul diferenţial este evidentă şi impune continuarea/ abordarea în echipa de specialişti.

Criteriile sunt lipsite de perspectiva dezvoltării, întrucât sunt aceleaşi la copil şi la adolescent, ca şi la adult, ignorând faptul ca limitele de încadrare pentru simptomele comportamentale variază cu vârsta şi sexul.

Deşi neatenţia pare a rămâne stabilă până la adolescenţă, hiperactivitatea şi impulsivitatea tind să se diminueze după această vârstă.

192

Există un DSM – PC (for primary care) care oferă recomandări legate de comportamentul fiecărei categorii de vârstă (sugar, copil mic, copilărie medie şi adolescenţă). S-au adus argumente importante împotriva criteriului „vârsta de debut” care nu este validat empiric.

DSM este o schemă generală lipsită de recomandări specifice pentru clinician privind definiţia a ceea ce constituie „dovezi clare ale afectării“, stabilirea faptului că simptomele „se manifestă în două sau mai multe locuri” sau că simptomele sunt „nepotrivite cu nivelul de dezvoltare“. Există doar câteva instrumente de măsură obiective şi utile clinic.

Pentru verificarea simptomelor din liste sunt necesare rapoarte de la mai multe persoane. Se poate ca între părinţi şi profesori să nu existe concordanţă. Această situaţie poate reflecta limitele criteriilor DSM pentru ADHD, caracteristicile individuale ale profesorilor şi părinţilor care completează raportul sau chiar diferenţele reale între comportamentul copilului în clasă şi acasă.

Dacă se pune diagnosticul de ADHD pe baza doar a unui raport (de la părinte sau profesor) apare deseori subtipul hiperactiv-impulsiv sau neatent, în timp ce, dacă se iau în considerare ambele evaluări, majoritatea cazurilor întrunesc criteriile tipului combinat.

Criteriul adiţional cu privire la diagnosticul diferenţial implică o bună cunoaştere a diagnosticelor psihiatrice dincolo de ADHD. Criteriile DSM-IV pentru aceste diagnostice sunt departe de scopul majorităţii pediatrilor de a conduce un interviu psihiatric amănunţit, pentru a pune diagnosticul de ADHD.

DSM-IV a fost criticat şi pentru lipsa de consistenţă internă. Criteriile de neatenţie nu se potrivesc cu construcţiile neuropsihologice pentru atenţie. De aici, slaba corelaţie între simptomele clinice şi măsurătorile neuropsihologice pentru atenţie, iar criteriile hiperactivitate-impulsivitate conţin un amestec de influenţe genetice (caracterizând nivelul de activitate generală) cu elemente ale stilului temperamental normal (ridicarea de pe scaun în clasă, când tema este nedorită).

193

Diagnosticul ADHD trebuie să răspundă la întrebarea pusă de critici: „Atâta timp cât numeroşi copii normali prezintă unele dintre aceste caractere, cum pot specialiştii să pună diagnosticul de ADHD la un copil?“

Într-adevăr, copilul cu un model comportamental foarte apropiat de diagnostic, dar care nu întruneşte în întregime criteriile DSM, este foarte greu de diagnosticat. Aceştia par mai apropiaţi de copiii de deasupra pragului, diagnosticaţi cu ADHD, din punct de vedere al situaţiei psihosociale şi afectării funcţionale decât de cei fără simptome.

De aceea, este important să se evalueze în cadrul procesului de diagnostic şi afectarea funcţionalităţii. Este esenţial să se evidenţieze ariile afectate de boală, pentru a se întelege impactul asupra copilului sau adolescentului.

În felul acesta se previne supradiagnosticarea ADHD şi se coboară prevalenţa la valori reale. ADHD se pare că afectează relaţiile intrafamiliale, statusul între colegi şi abilităţile sociale, achiziţiile academice, părerea şi percepţia despre sine şi injuriile accidentale.

Diagnostic diferenţial în ADHD Diagnosticul diferenţial la copil trebuie să excludă

următoarele afecţiuni comorbide: – tulburarea de conduită; – tulburarea de opoziţie (opoziţionismului provocator); – tulburări afective (depresie, tulburare bipolară); – tulburări anxioase; – boala ticurilor (tulburarea Tourette); – abuzul de substanţe; – tulburări de învăţare; – tulburări pervazive de dezvoltare; – întârzierea mintală sau intelectul de limită. Simptomele de bază ale ADHD sunt următoarele: – inatenţia, caracterizată printr-o slabă concentrare

asupra efectuării unei sarcini şi uşoară distractibilitate de către stimulii exteriori;

194

– impulsivitatea poate duce la implicarea copilului în activităţi riscante, fără ca acesta să ţină seama de consecinţe;

– hiperactivitatea/agitaţia şi comportamentul neadecvat. În perioada preşcolară, cele trei simptome

caracteristice, inatenţia, hiperactivitatea şi impulsivitatea fac parte din comportamentul normal al copilului. De aceea, este greu de diferenţiat ADHD de comportamentul normal specific vârstei.

Simptomele devin evidente sau sunt accentuate odată cu începerea şcolii, pentru că mediul social şi cerinţele academice solicită acele abilităţi, care în cazul copiilor cu ADHD nu sunt deloc punctele lor tari.

Copiii şi adolescenţii cu ADHD prezintă dificultăţi academice datorate simptomelor tulburării. În această perioadă (6-12 ani) expectanţele adulţilor (părinţi şi profesori) sunt din ce în ce mai mari, în termeni de independenţă, autonomie şi funcţionare socială. În perioada şcolară sunt evaluate abilităţile cognitive şi socio-emoţionale ale copilului.

ADHD poate fi sugerat de: – note şi scoruri mici la testele de aptitudini; – slabe abilităţi de organizare şi planificare a actului de

învăţare; – probleme de socializare; – imagine de sine negativă şi impresia că e respins de

colegi. Astfel, ca o concluzie, pentru a avea certitudinea evitării

unor erori, se recomandă abordarea în echipa interdisciplinară a celor care urmăresc diagnosticarea şi intervenţia psihomedicală reală.

CAPITOLUL III

UNIVERS POETIC

196

DIMINEAŢĂ DE VARĂ

Agent-şef adjunct de poliţie Viorel PIVNICERU I.P.J. Covasna

Zorii se aştern uşor peste cătun. Fuioare de fum se înalţă somnoroase, contopindu-se cu valurile de ceaţă ce plutesc dinspre râu. Nori franjuraţi plutesc în derivă pe un cer de smarald. În pădure încă se văd umbrele nopţii cum se ascund după copaci. Un cucurigu îndepărtat trezeşte alţi cocoşi care încep să cânte, vestind... o nouă zi de vară. De peste munţi răsare soarele ce pierde cu razele lui boabele de rouă ascunse sub frunze şi fire de iarbă. Cerul, acum albastru, se scutură de ultimele pete de nori pregătindu-se pentru jarul de peste zi. Sătenii, plecaţi din sat odată cu noaptea, cosesc prin văile răcoroase ce şoptesc poveşti aduse de pârâuri limpezi din inima naturii. Din curţi răsună voci cristaline de prichindei, dornici de aventuri în umbra munţilor sau băi în râu. Într-un târziu, o linişte fierbinte s-a instalat în locul dimineţii. Pluteşti într-o mare de soare. Îţi sunt ochii închişi. Cu mâna dreaptă mângâi nisipul fierbinte.

197

O blândă adiere se joacă cu pletele-ţi blonde, iar pescăruşii trec ţipând peste plaja aurie. Valurile oceanului lovesc asurzitor atolul de corali. În larg, un căpitan îşi anunţă prezenţa prin sunete lungi de sirenă. Dar tu visezi... În jur auzi iubirea cum creşte cu fiecare secundă ce se desprinde din luna de mai târzie. Îţi sunt ochii închişi în timp ce o mână se joacă cu părul tău. Un glas ce vine parcă de dincolo de stele vorbeşte de păduri de argint şi codri de netrecut, o poveste veche... Un sărut îţi atinge buzele uşor ca şi vântul ce trezeşte miresme de flori din teii ce străjuiesc poieniţa. Răspunzi sărutului şi apoi deschizi ochii. Îţi pierzi privirea pe cerul nopţii şi luneci uşor de la lună către ochii ce te privesc. Iubeşti şi eşti iubită... o simţi în jocurile pasiunii nocturne ce tind spre zorii zilei de mâine... Un tunet îndepărtat tulbură măreţia oceanului. Deschizi ochii. În mâini ai încă fire de nisip şi iubire de mai... ... „te aştept în vis” se aude peste ape... ... „te aştept în vis” se aude peste ape...

198

VARA TA Inspector de poliţie Ionel SIMOTA

I.P.J. Harghita

Zboară înalt pescăruşii şi ţipă, Tu te strecori pe sub ţipătul lor, Tu, care erai mai întâi aripă, Tu, care devenisei aproape zbor. Cântă marea în părul tău însorit, E un cântec mai vechi, dar frumos, De dragoste cântă şi de iubit, Vântul alintă chipul tău luminos. Porţi vara în trup, zăvorâtă cu iarbă, Miroase a flori şi-a cântec de mare, Valul ei stă să rupă, valul ei stă să fiarbă, Cum iubirea se zbate în fiecare. Cerul tău însorit are o altă culoare…

199

ALTĂ VARĂ

Inspector de poliţie Ionel SIMOTA I.P.J. Harghita

Cu tine vara îmi va fi altfel, Vom asculta privighetori în noapte, Pe buze vom strivi atâtea şoapte, În cel mai sfânt şi mai frumos duel. Şi flori de câmp vor năpădi spre seară În casă să ne intre cu parfum, În arderi vom preface şi în scrum Tot ce-ar putea în suflete să doară. Vom fi doar noi şi vara noastră-n iarbă Şi cald va fi în palma ta cuminte, Şi stele vor cădea peste cuvinte, Şi sângele din nou va sta să fiarbă. Şi răsăritu-n pleoape ne va bate O altă zi iubirii să-i închine, Tu vei pleca şi vei veni la mine, Iar eu voi scrie-n fiecare noapte. Mă voi opri când viaţa nu mai poate…

Capitolul IV

CALENDAR CULTURAL 2011

201

IANUARIE

1 ianuarie Anul Nou. Sfântul Vasile cel Mare.

5 ianuarie 1859: Adunarea Electivă a Moldovei alege, în unanimitate, ca domn, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

6 ianuarie Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare).

6/7 ianuarie 1881 S-a născut, la Bucureşti, poetul simbolist Ion Minulescu – 130 ani (m. 11 aprilie 1944).

7 ianuarie Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului.

15 ianuarie 1850: S-a născut Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor – 161 ani (m. 15 iunie 1889).

Ziua Culturii Naţionale, potrivit Legii nr. 238/2010 adoptată de Parlamentul României.

24 ianuarie 1859: Adunarea Electivă a Ţării Româneşti se pronunţă pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, realizându-se astfel Unirea Principatelor Române.

27 ianuarie Zi de comemorare a celor şase milioane de evrei şi alte victime ale Holocaustului nazist din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, proclamată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

202

30 ianuarie Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan-Gură de Aur.

FEBRUARIE

1 februarie Ziua Intendenţei Militare.

2 februarie Întâmpinarea Domnului.

Ziua Mondială a Tineretului Ortodox.

5 februarie 2004: Toate cele 19 state membre ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) au ratificat protocolul de aderare a României.

6 februarie 1891: S-a născut, la Bucureşti, poetul şi dramaturgul Adrian Maniu – 120 ani (m. 20 aprilie 1968).

12 februarie 1864: Parlamentul votează proiectul de lege pentru organizarea puterii armate în România.

13 februarie 1849: Delegaţia condusă de mitropolitul Andrei Şaguna prezintă împăratului Franz Joseph Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, prin care se cerea recunoaşterea naţiunii române.

19 februarie 1936: S-a născut la Bulzeşti (Dolj), poetul şi dramaturgul Marin Sorescu – 75 ani (m. 6 decembrie 1996).

20 februarie 1849: Împăratul Austriei, Franz Joseph I, a promulgat o constituţie prin care se recunoaşte Transilvaniei o autonomie limitată (4 februarie–4 martie 1849).

203

21 februarie Ziua Internaţională a Limbii Materne (instituită de U.N.E.S.C.O.).

24 februarie Dragobetele – sărbătoare populară românească, având dată fixă, cu semnificaţii apropiate de sărbătoarea occidentală a îndrăgostiţilor (Sfântul Valentin, care este pe 14 februarie).

25 februarie 1866: Mihai Eminescu debutează, în revista „Familia”, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele, din Eminovici în Eminescu – 145 ani.

28 februarie Ziua Protecţiei Civile. La 28 februarie 1933 este adoptat Regulamentul apărării contra atacurilor aeriene, actul de naştere al Protecţiei Civile. Instituţia se va numi, de-a lungul timpului, Apărarea Locală Antiaeriană, Apărarea Civilă, iar din 25 septembrie 1996, trecând în subordinea Ministerului de Interne, va primi denumirea actuală.

MARTIE

1 martie Sărbătoarea Mărţişorului.

Ziua Mondială a Protecţiei Civile.

3 martie Ziua Mondială a Scriitorilor.

8 martie Ziua Internaţională a Femeii.

9 martie Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia.

11 martie Ziua Europeană a Victimelor Terorismului.

204

20 martie Ziua Francofoniei.

21 martie 1886, 20 martie. S-a născut, la Bucureşti, poetul George Topârceanu, unul dintre puţinii reprezentanţi ai umorului liric românesc – 125 ani (m. 7 mai 1937).

Ziua Internaţională a Poeziei.

Ziua Internaţională de Luptă împotriva Discriminării Rasiale.

25 martie Ziua Poliţiei Române. În 1822, domnitorul muntean Grigore Dimitrie Ghica a conferit marelui agă, Mihăiţă Filipescu, steagul Agiei. Acesta, de o excepţională valoare istorică, păstrat în Muzeul Naţional al Poliţiei Române, de la Târgovişte, este confecţionat din mătase galbenă, are dimensiunile 2,20 m x 2,40 m şi are pictată, pe una dintre feţe, icoana Bunei-Vestiri. Pornind de la această atestare istorică, s-a stabilit ca data de 25 martie, înscrisă în calendarul creştin ortodox sub numele de Buna-Vestire, să fie sărbătorită ca Ziua Poliţiei Române.

Buna-Vestire a Maicii Domnului (Blagoveştenia).

27 martie Ziua Mondială a Teatrului.

29 martie 2004: Şapte ţări din Europa de Est, printre care şi România, devin, oficial, membre ale N.A.T.O.

31 martie 1891: S-a născut, la Bucureşti, poetul, dramaturgul şi eseistul Ion Pilat – 120 ani (m. 17 aprilie 1945).

205

APRILIE

1 aprilie 1881: S-a născut, la Răşinari (Sibiu), poetul Octavian Goga – 125 ani (m. 6 mai 1938).

1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei şi Moldovei a fost recunoscută de Franţa, Marea Britanie, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinţei reprezentanţilor puterilor garante de la Paris.

1919: Trecerea la calendarul gregorian (calendarul pe stil nou), adoptat prin Decretul-lege din 5 martie 1919. Ziua de 1 aprilie (stil vechi) devenea 14 aprilie (stil nou).

2 aprilie 1864: Se adoptă Legea comunală, de inspiraţie franceză, care prevede organizarea comunelor urbane şi rurale.

Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii. Este aniversată, din anul 1967, pentru a marca ziua de naştere a lui Hans Christian Andersen, scriitor danez pentru copii (n. 2 aprilie 1805 – m. 4 august 1875).

3 aprilie Ziua Jandarmeriei Române A fost stabilită prin Legea proprie de organizare şi funcţionare, nr. 116/1998. La 3 aprilie 1850, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a promulgat Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi. La 1 septembrie 1893, a fost promulgată Legea asupra jandarmeriei rurale, act care a marcat, după modelul francez al timpului, înfiinţarea Jandarmeriei moderne în România.

4 aprilie

1949: Ziua Academiei Române. Se aniversează din anul 2000, în urma hotărârii Prezidiului Academiei Române.

206

1949: Douăsprezece naţiuni: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Italia, Luxemburg, Norvegia, Islanda, Canada şi Portugalia, semnează Tratatul Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), cunoscut şi sub numele de „Tratatul de la Washington”.

7 aprilie Ziua Mondială a Sănătăţii (în 1948, a fost înfiinţată Organizaţia Mondială a Sănătăţii – O.M.S.; se sărbătoreşte din anul 1950). La aceeaşi dată se sărbătoreşte şi Ziua Sănătăţii pe teritoriul României.

11 aprilie 1919: A fost creată Organizaţia Internaţională a Muncii, cu sediul la Geneva. România este membru fondator.

12 aprilie Ziua Mondială a Aviaţiei şi Cosmonauticii. Marchează primul zbor al omului în Cosmis, la 12 aprilie 1961 (Iuri Gagarin, la bordul navei „Vostok”), aniversare stabilită de Federaţia Internaţională de Aviaţie – 50 de ani.

14 aprilie 1932: Apare Legea pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor publice din România.

18 aprilie Ziua Internaţională pentru Conservarea Monumentelor şi Siturilor (stabilită în 1893, de Consiliul Adunării Mondiale pentru Păstrarea Monumentelor şi Site-urilor de Interes – I.C.O.M.O.S. – creat pe lângă U.N.E.S.C.O., în 1967).

20 aprilie Ziua Internaţională a Presei Libere.

22 aprilie Ziua Planetei Pământ.

23 aprilie Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă.

207

Ziua Trupelor de Uscat din România.

Ziua Internaţională a Cărţii şi a Dreptului de Autor.

24 aprilie Învierea Domnului. Sfintele Sărbători Pascale.

29 aprilie Ziua Veteranilor de Război. Este instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 1222 din 10 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 699 din 17 octombrie 2007.

Ziua Internaţională a Dansului.

30 aprilie Ziua Infanteriei Române.

MAI

1 mai

Ziua Internaţională a Muncii.

3 mai Ziua Mondială a Libertăţii Presei.

5 mai 1949: A fost înfiinţat Consiliul Europei.

6 mai 1961: A murit Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof – 50 ani (n. 9 mai 1895, la Lancrăm, Alba).

8 mai Ziua Mondială a Crucii Roşii (la 8 mai 1828 s-a născut elveţianul Henry Dunant, fondatorul mişcării Crucea Roşie).

9 mai Ziua Independenţei de Stat a României.

Ziua Victoriei împotriva Fascismului. La Cartierul General sovietic din Berlin, se semnează, la 9 mai 1945, ora 0:16, actul de capitulare necondiţionată a Germaniei. Ia sfârşit,

208

astfel, oficial, cel de-al Doilea Război Mondial, care începuse la 1 septembrie 1939.

Ziua Uniunii Europene, cunoscută şi ca „Ziua Schuman". A fost instituită în 1985, de ţările Comunităţii Economice Europene. Marchează declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, de la 9 mai 1950, privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – C.E.C.O., punct de plecare în construcţia europeană.

15 mai Ziua Latinităţii. Marchează semnarea, la Madrid, la 15 mai 1954, a Convenţiei Constitutive a Uniunii Latine, organizaţie interguvernamentală care reuneşte 35 de state (inclusive România) care au limba oficială sau naţională neolatină. A fost proclamată la 22 octombrie 2000.

17 mai Ziua Muzeului Satului din Bucureşti – 75 ani (deschis pentru public la 17 mai 1936).

18 mai Ziua Internaţională a Muzeelor (instituţionalizată în anul 1977, la iniţiativa Consiliului Internaţional al Muzeelor – I.C.O.M.).

21 mai Ziua Mondială a Dezvoltării Culturale (declarată cu ocazia Deceniului Mondial al Dezvoltării Culturale, 1988-1997); se serbează sub egida U.N.E.S.C.O., începând din anul 1993.

Sfinţii Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena.

24 mai Ziua Europeană a Parcurilor (marchează apariţia primelor parcuri naţionale din Europa, la 24 mai 1909, prin decizia autorităţilor din Suedia, de a transforma nouă parcuri în parcuri naţionale).

Sfânta Treime.

209

IUNIE

1 iunie Ziua Internaţională a Copilului.

2 iunie Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor.

5 iunie Ziua Internaţională a Mediului Înconjurător (marchează aniversarea zilei de deschidere a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător, care a avut loc în Suedia, la Stockholm, în 1972).

1871: S-a născut la Botoşani, istoricul, memorialistul, poetul, dramaturgul, criticul şi istoricul literar Nicolae Iorga – 140 ani (m. 27 noiembrie 1940).

12 iunie Pogorârea Sfântului Duh. Rusaliile.

15 iunie 1889: A murit Mihai Eminescu (n. 1850).

17 iunie Ziua Aviaţiei Române. La 17 iunie 1910, a avut loc primul zbor al unui aeroplan românesc, proiectat, construit şi pilotat de Aurel Vlaicu.

21 iunie Ziua Muzicii Europene.

24 iunie Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Sânzienele (Drăgaica). Drăgaica este protectoarea holdelor semănate şi a femeilor măritate. Prilejuieşte, în România, una dintre cele mai cunoscute serbări câmpeneşti.

26 iunie Ziua Drapelului Naţional. Este sărbătorită din anul 1998, la iniţiativa Senatului României. Pentru prima dată, Drapelul

210

Naţional a fost decretat ca simbol naţional de către Guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească la 14/26 iunie 1848: albastru, galben, roşu – de la lance.

Ziua Internaţională de Luptă împotriva Abuzului şi Traficului Ilicit de Droguri. A fost hotărâtă de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 42/112 din 1987.

Ziua Internaţională de Colaborare în favoarea Păcii şi Democraţiei. Se marchează din anul 1995, când a fost semnată Carta O.N.U.

28 iunie 1914: Arhiducele austro-ungar, Franz Ferdinand, şi soţia sa au fost asasinaţi, eveniment ce a declanşat Primul Război Mondial.

29 iunie Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

IULIE

1 iulie 1831: Ia fiinţă, în Principate, Ministerul Treburilor din Lăuntru (viitorul Minister de Interne), având ca misiune administraţia generală a ţării, realizarea ordinii interne şi a siguranţei statului. Primul vornic, aflat în fruntea acestui minister, ocupa locul fruntaş în ierarhia Executivului şi răspundea de: organizarea poliţiei, eliberarea paşapoar-telor, îndrumarea conducerii oraşelor, a carantinelor la Dunăre, spitalelor, şcolilor publice şi a instituţiilor sociale, întocmirea recensământului populaţiei, a cartografiei, supravegherea drumurilor şi siguranţa călătorilor, funcţionarea serviciului de poştă etc. Prin Regulamentele Organice se înfiinţau, pentru prima dată în Principatele Române, servicii de poliţie, ordine publică şi pompieri, iar în oraşe, funcţia de polizei-meister ajutat, în teritoriu, de comisari.

211

1859: Alexandru Ioan Cuza semnează decretul pentru înfiinţarea Direcţiei de Statistică a Moldovei, director fiind numit Ion Ionescu de la Brad.

Ziua Muzicilor Militare.

2 iulie Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Aşezarea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne.

1504: A murit Ştefan cel Mare şi Sfânt, domn al Moldovei (1457-1504). Cu însemnarea morţii lui, se împlineşte prima creaţie literară laică a culturii române: Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei. Redactată la porunca, sub supravegherea, la curtea şi, în unele pasaje, sub dictarea lui Ştefan cel Mare, această scriere deschide marea galerie a operelor istorice cu valoare literară care va face din cronică genul major al literaturii române din epoca feudală. A fost copiată şi prelucrată în mănăstiri (cele două variante putnene), în germană (cronica moldo-germană, încă din 1502) şi polonă (cronica moldo-polonă). A fost utilizată pentru însemnările de istorie din Voskresenskaia Letopis (cronica moldo-rusă).

11 iulie Ziua Mondială a Populaţiei. A fost declarată ca zi internaţională de către Organizaţia Naţiunilor Unite în 1987, când populaţia lumii a atins pragul de 5 miliarde.

15 iulie Ziua Mărcii Poştale Româneşti.

16 iulie 1054: Marea Schismă dintre bisericile creştine occidentale şi bisericile orientale de rit bizantin.

17 iulie 1867: S-a născut, la Craiova, Dimitrie Gerota, medic român – 144 ani (d. 1939), pionier al radiologiei

212

româneşti, întemeietor al Spitalului de Urgenţă al Ministerului Administraţiei şi Internelor.

20 iulie Ziua Ministerului Administraţiei şi Internelor (propunere) Printr-o Ordonanţă semnată de Alexandru Ioan Cuza, în anul 1862 se unifică „Directoriatul Ministerului din Întru” de la Iaşi cu cel de la Bucureşti, într-un singur minister, Ministerul de Interne, cu sediul la Bucureşti. „Cancelariile Ministerului din Întru, contopindu-se, se organizează împărţindu-se în cinci secţii şi un oficiu statistic” – se precizează în Ordonanţă, iar „din ziua de 20 iulie curent, toate Prefecturile şi cele alte autorităţi puse sub ordinele Directoriatului din Iaşi, se vor adresa d´a dreptul la Minister…” În urma unificării administrative a celor două instituţii de ordine publică a luat fiinţă Ministerul de Interne. Astfel, data de 20 iulie a fost propusă ca zi aniversară a acestui minister.

Ziua Aviaţiei şi a Apărării Antiaeriene. Pionierii aviaţiei româneşti şi-au ales, în 1913, ca patron spiritual al aviaţiei, pe Sfântul Ilie. NOTĂ: La 17 iunie se sărbătoreşte Ziua Aripilor Româneşti, în memoria primului zbor efectuat, în anul 1910, de către Aurel Vlaicu, cu un aparat construit de el.

Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul.

23 iulie Ziua Presei Militare Româneşti. La 23 iulie 1859 a apărut, la Bucureşti, prima publicaţie a Armatei Române, Observatorul militar, diariu politicu şi scientificu.

24 iulie Ziua Poliţiei de Frontieră din România, care a luat fiinţă pe 1 iulie 1999, prin unificarea fostului Comandament Naţional al Grănicerilor cu Direcţia Poliţiei de Frontieră. Anterior, la această dată, s-a sărbătorit, până în 1998, Ziua Grănicerilor. La 24 iulie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unificat structurile de grăniceri din Muntenia

213

şi Moldova, punând bazele instituţiei moderne de pază a frontierelor ţării.

28 iulie 1914: Primul Război Mondial: Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, fapt care a marcat începutul Primului Război Mondial (1914-1918).

29 iulie Ziua Imnului Naţional al României – „Deşteaptă-te, Române!”, sărbătorită anual, începând din 1998, ca urmare a unei hotărâri a Senatului României, din 18 mai 1998.

AUGUST

1 august 1714: Dimitrie Cantemir a devenit primul român, membru al unui înalt for ştiinţific internaţional (Academia din Berlin).

6 august Schimbarea la Faţă a Domnului.

7/19 august 1881 S-a născut la Liveni, judeţul Botoşani, compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi profesorul George Enescu – 130 ani (m. 4 mai 1955, la Paris).

8 august 1889: Prin Înaltul Decret Regal nr. 2073 s-a înfiinţat, pe lângă Marele Stat Major al Armatei Române, Şcoala Superioară de Resbel, devenită, succesiv, Academia Militară, Academia de Înalte Studii Militare, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”.

10 august 1919: În cadrul adunării de la Timişoara a şvabilor din Banat, aceştia îşi dau acordul pentru Unirea proclamată la Alba Iulia.

214

12 august Ziua Internaţională a Tinerilor. A fost instituită de Adunarea Generală a O.N.U., la 17 decembrie 1999, la recomandarea Conferinţei Mondiale a miniştrilor responsabili cu problemele tineretului, desfăşurate la Londra, între 8 şi 12 august 1998.

1816: S-a născut la Bucureşti, scriitorul Ion Ghica, reprezentant de seamă al intelectualităţii paşoptiste – 195 ani. A îndeplinit funcţia de ministru de interne în perioadele: 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867 şi 16 decembrie 1870 – 11 martie 1871.

15 august Ziua Marinei Militare. Se sărbătoreşte din anul 1902, de Ziua Sfintei Fecioare Maria, ocrotitoarea marinarilor.

Adormirea Maicii Domnului.

19 august 1864 – S-a înfiinţat Primăria Oraşului Bucureşti. Primul primar ales a fost Barbu Vlădoianu – 147 ani.

23 august 1944: A început, la Bucureşti, insurecţia armată antifascistă, încununare a mişcării de rezistenţă antihitleristă din timpul războiului, organizată şi înfăptuită pe baza unei largi coaliţii de forţe democratice şi patriotice. Dictatura militară fascistă este răsturnată. România iese din războiul hitlerist şi se alătură Naţiunilor Unite.

27 august 1989: Marea Adunare Naţională de la Chişinău a decis oficializarea limbii române şi trecerea la alfabetul latin.

29 august Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul.

215

SEPTEMBRIE 1 septembrie

Ziua Diplomaţiei Române.

Ziua Mondială a Păcii.

8 septembrie Naşterea Maicii Domnului.

Ziua Internaţională a Alfabetizării.

10 septembrie 1919: Puterile aliate semnează, la Saint Germain (Franţa), Tratatul de pace cu Austria. Prin acest tratat se recunoştea, pe plan internaţional, unirea Bucovinei cu România.

12 septembrie 1944: La Moscova, a fost semnată Convenţia de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul antifascist şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei.

13 septembrie Ziua Pompierilor din România. La 13 septembrie 1848 a avut loc bătălia din Dealul Spirii, între pompierii conduşi de Pavel Zăgănescu şi trupele otomane, conduse de Fuad-Efendi.

1724: Sfinţirea Mănăstirii Văcăreşti, ctitorie a familiei Mavrocordat – cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, cea mai mare mănăstire din Balcani; ca urmare a activităţii de „sistematizare teritorială urbană şi rurală”, iniţiată în 1974, prin Legea nr. 58, în decembrie 1984, întregul ansamblu al Mănăstirii Văcăreşti a fost dărâmat.

14 septembrie Înălţarea Sfintei Cruci.

216

16 septembrie 1901: Este inaugurat, la Bucureşti, Monumentul Eroilor- Pompieri din Dealul Spirii, în prezenţa a 17 veterani pompieri, supravieţuitori ai bătăliei de la 13 septembrie 1848. Monumentul, creaţie a sculptorului Wladimir Hegel, simbo-lizează „Victoria înaripată”, care anunţă izbânzile idealurilor româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

17 septembrie 1881: S-a născut la Bacău, poetul simbolist George Bacovia – 130 ani (m. 22 mai 1957).

20 septembrie Ziua Oraşului Bucureşti 1459: Prima menţiune documentară a cetăţii Bucureştilor, într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş, redactat în slavonă, limba oficială de cancelarie a Ţării Româneşti.

1866: S-a născut în comuna Hordou, judeţul Bistriţa-Năsăud, poetul George Coşbuc – 145 ani (m. 9 mai 1918).

24 septembrie Ziua Parteneriatului pentru Pace – Ziua Wörner. Se sărbătoreşte din anul 1996, la propunerea Asociaţiei „Manfred Wörner” din România, în ziua de naştere a fostului secretar general al N.A.T.O. (n. 24 sept. 1934 – m. 13 aug. 1994).

OCTOMBRIE

1 octombrie Ziua Internaţională a Muzicii. Se sărbătoreşte din anul 1975, la propunerea Consiliului Muzical Internaţional al U.N.E.S.C.O.

Ziua Internaţională a Persoanelor de Vârsta a Treia, instituită prin Rezoluţia nr. 45/106, a Adunării Generale a O.N.U., din1991.

217

5 octombrie Ziua Mondială a Educatorilor (proclamată de U.N.E.S.C.O., în anul 1994).

14 octombrie Sfânta Cuvioasă Parascheva, patroana spirituală a Moldovei. Racla cu moaştele sfintei este păstrată în Catedrala Metropolitană de la Iaşi. Anual, se organizează aici peleri-naje, sărbători populare şi târguri ale meşterilor populari.

21 octombrie 1891: S-a născut, la Brăila, criticul, istoricul literar şi poetul Perpessicius (numele său adevărat este Dimitru Panaitescu). Este recunoscut drept cel mai important editor al operei lui Mihai Eminescu, iniţiatorul seriei de 14 volume, dintre care Perpessicius le-a îngrijit pe primele nouă (m. 29 martie 1971, în Bucureşti) – 120 ani de la naştere.

25 octombrie Ziua Armatei Române. Trupele româneşti eliberează, la 25 octombrie 1944, oraşele Satu Mare şi Carei, încheind operaţiunile militare de alungare a trupelor fasciste de pe întreg teritoriul României.

26 octombrie Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Patronul spiritual al Poliţiei de Frontieră din România.

27 octombrie Cuviosul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor (ale cărui moaşte sunt la Patriarhia Română).

31 octombrie Ziua Arhivelor Naţionale. La 31 octombrie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul privind „reorganizarea Arhivelor Statului”, prin care se uneau instituţiile similare de la Iaşi şi Bucureşti. De la primul director, Grigore Bengescu (1862-1864), la conducerea Arhivelor Naţionale s-au aflat personalităţi importante ale culturii naţionale.

218

1881: S-a născut, la Fălticeni, judeţul Suceava criticul literar şi prozatorul Eugen Lovinescu – 130 ani (m. 16 iulie 1943, la Bucureşti). A elaborat sintezele „Istoria civilizaţiei române moderne (I-III) şi „Istoria literaturii române contemponare” (I-V).

NOIEMBRIE

1 noiembrie 1599: Intrarea triumfală, în Alba Iulia, a lui Mihai Viteazul (1599-1600). Transilvania intra sub stăpânirea domnului muntean.

1866: Este aprobată, de Parlamentul României, Legea asupra poliţiei rurale, iniţiată de Gheorghe Ghica, Simion Mihăilescu şi Gheorghe Costaforu.

1892: Prin Legea de organizare a autorităţilor administrative, se înfiinţează inspectoratele de poliţie, prefecturile de judeţe, subprefecturile de plase şi primării de comune.

4 noiembrie Crearea U.N.E.S.C.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură).

1860: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea organizării Poliţiei – 151 de ani.

8 noiembrie Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, Patronii spirituali ai Jandarmeriei Române.

21 noiembrie Ziua Internaţională a Filosofiei.

23 noiembrie 1864: Este înfiinţat, prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Muzeul Naţional de Antichităţi din

219

Capitală, având în colecţie piesele Tezaurului de la Pietroasa. Din anul 1990, muzeul se va numi Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române.

25 noiembrie 1864: Este promulgată Legea instrucţiunii publice, care avea să stea la baza învăţământului românesc modern. Se stabilesc trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, din care „instrucţiunea primară este obligatorie şi gratuită".

30 noiembrie Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României.

DECEMBRIE

1 decembrie Ziua Naţională a României. La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din data de 1 decembrie 1918, a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, „adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi”, este declarată „Unirea românilor din teritoriile locuite de dânşii, cu România”.

4 decembrie 1864: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859–1866) a promulgat Codul Penal, alcătuit după modelul Codului Penal francez şi al Codului Penal prusac, având la bază şi unele legi penale autohtone.

5 decembrie 1864: Alexandru Ioan Cuza promulgă Legea instrucţiunii, prima lege prin care învăţământul era organizat în mod unitar şi erau stabiliţi anii de studiu: învăţământul primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, cel secundar, de şapte ani şi universitar, de trei ani.

220

6 decembrie Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei.

8 decembrie Ziua Constituţiei României. În 1866 a fost promulgată noua Constituţie a României (în vigoare – cu unele modificări din 1879, 1884 şi 1917 – până în 1923), redactată după modelul Constituţiei Belgiei, din 1835.

1876: S-a născut la Iveşti, judeţul Galaţi, prozatoarea Hortensia Papadat-Bengescu – 135 ani (m. 5 martie 1955, la Bucureşti).

10 decembrie Ziua Internaţională a Drepturilor Omului.

18 decembrie Ziua Minorităţilor Naţionale din România, sărbătorită pe baza unei hotărâri a Guvernului din 4 decembrie 1998.

21 decembrie 1989: Începutul Revoluţiei din Decembrie 1989 la Bucureşti.

25 decembrie Naşterea Domnului. Crăciunul.

27 decembrie Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan.

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor Bucureşti, str. Mihai Vodă nr. 17, sector 5

Tel.: 021/313 76 63; Fax: 021/315 43 16

E-mail: editura@mai.gov.ro www.editura.mai.gov.ro