1

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE CENTRUL CULTURAL

MONITOR CULTURAL - EDUCATIV

PUBLICAŢIE SEMESTRIALĂ DE EDUCAŢIE ŞI TRADIŢII CULTURALE

Nr. I / 2008

Coordonator: GHEORGHE TURDA

DIRECTORUL CENTRULUI CULTURAL

Responsabil de număr: Comisar-şef dr. Ioan RADULIAN

Redactori responsabili: Comisar-şef Cătălina CRĂCIUN Comisar Carmen PREDA

Subcomisar Diana PETRESCU Subinspector Lidia OBEADĂ

Tehnoredactare: Agent şef principal Elena MIRCEA

ISSN 1583 - 6126

Lucrare elaborată de Serviciul Tradiţii şi Educaţie şi realizată cu sprijinul Editurii MIRA

Telefoane: 313.05.19; fax: 319.05.99 Centrala M.I.R.A. : 303.70.80/ 10296

Inter C. : 10202

2

3

C U P R I N S

1. Tradiţii şi educaţie

5

Ministerul de Interne şi modelul european – prof. Gheorghe Constantin 5

Poliţia în anii domniei lui Cuza – Cristina Nica, Muzeul Naţional al Poliţie Române 17

Naţiunea şi ideea naţională în opera lui D.D. Roşca – dr. Ioan Radulian 23

Tradiţia – valoarea de patrimoniu a spiritualităţii româneşti în contextul European - preot Ioan Codureanu – Episcopia Oradei, Bihorului şi Sălajului

44

2. Caleidoscop cultural 55 Paradigma stresului de la cunoaştere la prevenire –psiholog drd. Cristina Albu, Centrul de Psihosociologie 55

Metode practice de combatere a stresului la locul de muncă – psiholog Cristina Tat, Centrul de Psihosociologie 63

Rromanpen – Fundamente ale identităţii rromilor – dr. Delia Grigore, Universitatea Bucureşti 72

Teorii ale fenomenului de integrare europeană – asist. univ. drd. Cătălin Andruş, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

91

Mass media – între serviciile şi deserviciile educative – prof.univ.dr. Daniel Costel Torje, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

102

3. Conferinţa de joi

107

O istorie – Traian Vuia şi avioanele sale profetice – comandor Paul George Sandachi, Muzeul de Aviaţie 107

Situaţia actuală a muzicii tradiţionale româneşti – dr.Grigore Leşe 138

4

Repere ale constituirii psihologiei sociale româneşti ca ştiinţă – prof. univ. dr. Pantelimon Golu, Universitatea Bucureşti

143

4.Univers literar

153

Creaţii prezentate la Festivalul cultural-artistic al studenţilor şi elevilor din instituţiile de învăţământ ale M.I.R.A., ediţia a XII-a,Cluj-Napoca,

SECŢIUNEA POEZIE 153 Pasărea perfectă – Ionuţ Ahriţculesei, Şcoala de Subofiţeri de Pompieri şi Protecţie Civilă “Pavel Zăgănescu”

155

Cu gândul sub noua linie de start – Liviu Varga, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan” 156

Vise – Laura Maria Hriscu, Şcoala de Pregătire a Agenţilor Poliţiei de Frontieră “Avram Iancu” 157

SECŢIUNEA PROZĂ SCURTĂ

157 Ceartă amicală - Simona Iuliana Bălan, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” 157

Cerşetor – Călina Valentin, Şcoala de Pregătire a Agenţilor de Poliţie de Frontieră „Avram Iancu” 161

Autoportret – Robot - Mihai Garip, Şcoala de Subofiţeri de Pompieri şi Protecţie Civilă „Pavel Zăgănescu” 164

5. Calendar cultural-educativ

168

Ianuarie – decembrie 2008 168

1. TRADIŢII ŞI EDUCAŢIE

MINISTERUL DE INTERNE ŞI MODELUL EUROPEAN (argumente istorice)

Prof. Constantin Gheorghe

Cel care studiază istoria Internelor este impresionat de

faptul că instituţia „ordinei“ în ţinuturile româneşti a cunoscut o continuă dezvoltare ţinând seama de „realizările“ în domeniu pe plan european pe care, întotdeauna, le-a „acomodat“ specificului naţional. Şi nu numai atât. Demnitarii Internelor au fost personalităţi de frunte ale vieţii politice şi culturale româneşti, puternic ancorată la ideile europene ale timpului.

Faptele lor, ideile exprimate cu diferite ocazii îşi aveau sorgintea în tradiţiile şi particularităţile vieţii politice naţionale. Dar, cu toate că studiau la marile universităţi europene ale timpului, ei nu uitau o clipă specificul naţional şi integrau fapta şi gândirea românească în rândul valorilor europene. Preluând mereu din exemplele statelor europene, miniştrii de interne afirmau că munca şi legalitatea înseamnă căile permanente de ieşire a României din dezordine, ei raportându-se continuu la interesele generale ale ţării şi la valorile europene.

5

Demnitarii Internelor de acum un secol se considerau europeni, ei şi naţia lor având în spate studiile „intelighenţei“ autohtone şi istoria milenară a românilor de pavăză a valorilor europene şi de obstacol în faţa celor care atentau la acestea. „Noi nu ne putem câştiga o poziţiune astăzi în Europa – spunea Ion C. Brătianu, în 1879 – decât arătându-ne că suntem un popor cu viaţă, unul şi nedespărţit, cu aceeaşi hotărâre. Dar

6

dacă ne vom înfăţişa cu discuţiuni şi vrajbe, … cum voiţi să inspirăm încredere Europei şi să ne impunem chiar acelora care au un interes să nu existăm ca stat român? …“

Plin de optimism şi încredere în politica de apărare a intereselor naţiunii, economistul român P. S. Aurelian, în acelaşi timp şi ministru al Internelor, sublinia: „Datoria noastră de cetăţean român este de a ne pune la lucru cu toată activitatea de care suntem capabili – afirma el, în 1875 – de a studia cu maturitate nevoile noastre economice; de a nu ţine seamă în întreprinderile noastre decât de interesele ţării noastre; de a nu ceda, sub nici un pretext, exigenţelor din afară în chestiunile economice de care depinde viitorul nostru; în fine, de a urma aceeaşi cale care a condus la fericire atâtea naţiuni din Europa“.

Cu aceeaşi încredere în naţiunea română, Ion C. Brătianu susţinea categoric, în 1868: „… să ştie Europa că este aici un popor tare, armat, organizat şi care are voinţa de a-şi apăra existenţa sa“.

Permanenta comparaţie cu Europa făcea posibilă exprimarea unor idealuri care nu însemnau naţionalism, ci dorinţa de a fi la înălţimea continentului, de a da viaţă căilor urmate de europeni. În fapt, miniştrii noştri de interne nu făceau altceva decât, evidenţiindu-şi înaltul patriotism îşi doreau din tot sufletul să se alăture marilor naţiuni europene.

„Pe câtă vreme ne vom mărgini a rumega ideile şi cultura altor popoare, nu vom fi în stare a produce nimic original pe tărâmul gândirii, nu vom justifica prin nimic pretenţia de a forma un grup distinct şi autonom în marea familie europeană“ – afirma Theodor Rosetti, în 1874. „Până nu vom avea o legislaţie română, o organizare în stat şi comună originală şi adaptată trebuinţelor noastre, până când nu vom avea o istorie, o limbă, o ştiinţă română, nu vom fi un popor, ci cel mult o expresie geografică, … expusă amestecului fără sfârşit al vecinilor noştri“. În context, Teodor Rosetti, cel care sublinia „dorul nemărginit şi nesocotit de a

7

ne însuşi formele civilizaţiei înaintate, de a introduce în viaţa noastră publică instituţiile popoarelor cele mai culte…“, se pronunţa împotriva „implantării lor «en bloc» şi fără cea mai mică cugetare critică“, deoarece, în opinia sa, „oricât de perfecte ar putea fi, nu corespund nici trebuinţelor, nici trecutului, nici simţimintelor intime ale poporului nostru“.

Cel care a fost ministru de interne de mai multe ori, Ion C. Brătianu, unul din artizanii Independenţei, se ridica împotriva a ceea ce formula el ca fiind „România fasonată de foarfecele diplomatice europene“ şi îşi încuraja concetăţenii ridicând la rangul de postulat „bărbăţia noastră“. „Naţiunile au nevoie să se afirme dacă voiesc să figureze în concertul european“ – afirma el în anul 1877.

Aşa cum s-a simţit mereu, în întregul ev mediu, în lumea occidentală a spaţiului european, România îşi afirma pe toate planurile această poziţie. „Lupta românilor din regat şi afară din regat a fost, este şi va fi alături cu Occidentul… în contra aspiraţiunilor cotropitoare ale Răsăritului“ – declara, în 1890, ministrul de interne D. A. Sturdza. „Românii – continua el – să nu uite niciodată că nu ţarul Rusiei i-a aşezat la Dunăre pentru a fi sentinela totdeauna trează a lumii civilizate… Aceasta este politica românească, o alta nu există şi nu poate exista“.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în „Raportul Comitetului de delegaţi“, semnat de G. Voinescu-Boldur, prezentat în dezbaterile Adunării Deputaţilor, în şedinţa din 26 ianuarie 1893, referitoare la organizarea Jandarmeriei, se preciza că „se simţea dar de mult nevoia unei gendarmerii creată pe modelul instituţiunilor similare care funcţionează cu atât succes, în ţările mai avansate pe calea civilizaţiunei, şi a cărei reţea s-ar întinde asupra întregului teritoriu“.

Un moment important a fost marcat de Vasile Lascăr, ministrul care a rămas în istoria Internelor ca fiind „părintele poliţiei moderne“. „Poliţia, care s-a găsit până acum sub nivelul cultural al ţării şi care n-a avut întotdeauna în vedere numai

8

serviciul ordinei şi al siguranţei publice, trebuie ridicată la acest nivel“ – opina el în Circulara către prefecţi din 18 iunie 1903; „trebuie pusă în poziţie de a dobândi autoritatea şi prestigiul, fără de care nu poate îndeplini greaua şi permanenta misiune ce are în stat; trebuie să ajungă a inspira, tuturor fără deosebire, încrederea cea mai deplină“. Sunt importante, în acest sens, proiecţiile sale pentru a aşeza instituţia de ordine publică la nivelul celor similare din Europa. Referindu-ne la un fapt mai puţin studiat, amintim că prin decizia nr. 977 din 12 ianuarie 1903, Vasile Lascăr îl însărcinase pe Romulus Voinescu, şeful Departamentului Siguranţei Generale, de a studia organizarea şi modul de funcţionare a serviciilor de poliţie din Franţa, Germania şi Belgia. După efectuarea unei călătorii în ţările menţionate, ajutat din plin de ambasadele şi legaţiile române, el a depus la Cabinetul ministrului un Raport detaliat asupra modalităţilor de organizare şi desfăşurare a activităţii de către poliţiile din Paris, Bordeaux, Saintes, Berlin, Bruxelles. Între toate cele observate, înaltul funcţionar al Internelor aducea în atenţie şi problema relaţiilor cu presa. Peste doi ani, în 1906, acelaşi Romulus P. Voinescu, inspector şef al Serviciului de Siguranţă, întocmeşte un raport care este adresat prefecţilor în care îi informează despre „noua organizare a acestui serviciu (serviciul relaţiilor cu presa. – n. n.), organizare începută de la data de mai sus arătată“ (1 martie 1905 – n. n.) şi „bazată pe studiul făcut de noi în poliţiile din Franţa, Germania şi Belgia“. În anul 1913, prin Regulamentul de aplicare a Legii pentru organizarea serviciilor administraţiei centrale a Ministerului de Interne, se adăugau atribuţiilor Biroului Presei şi aceea de a „traduce corespondenţa şi actele scrise în limba română“, aliniindu-se şi în acest domeniu cerinţelor relaţiilor europene. Iar pentru postul de translator – se preciza în Legea pentru organizarea poliţiei generale a Statutului din 1929 – „nu se cer alte condiţiuni decât cunoaşterea mai multor limbi străine europene, constatată pe examen scris şi oral“. „În localităţile cu populaţie minoritară – se sublinia în acelaşi

9

document – numirile în funcţiuni se vor face, de preferinţă, dintre candidaţii care cunosc limba minorităţii respective“. Gândire europeană?

Este impresionant faptul că în publicaţii, în discursurile celor mai importanţi demnitari ai Internelor, „privirea spre Europa“ era o „obsedantă“ conduită – Vasile Lascăr, de pildă, susţinea într-un discurs la Senat din 28 ianuarie 1903, referindu-se la faptul că „la noi cuvântul de poliţai şi de comisar este desconsiderat şi e anevoie să facă pe cineva să-l ridice deodată la înălţimea cuvântului de Procuror“, sublinia că „în alte ţări, nu numai că acest cuvânt e respectat, dar oameni însemnaţi care au ajuns Preşedinţi de Consiliu şi Preşedinţi de Cameră şi-au început cariera în poliţie“.

Chiar şi în comentarii, aparent banale, din publicaţii, „ochiul spre Europa“ era prezent. În articolul „Conduita jandarmului în şi afară de serviciu“ („Revista Jandarmeriei“, anul I, nr. 1/decembrie 1922), se preciza că „în România ca şi în celelalte state moderne, jandarmeria este armata ordinei şi siguranţei la sate“. Aceeaşi publicaţie susţinea înfiinţarea bibliotecilor în unităţile de jandarmi, între altele, cu „lucrări de literatură, care cuprind pe cei mai buni scriitori ai Europei“ („Să dăm biblioteca jandarmilor“).

Iar după Marele Război de Reîntregire Naţională, când a început să fie pusă în operă organizarea instituţională la nivelul noului stat naţional, dr. N. Lupu, ministru de interne, afirma în „Expunerea de motive la legea pentru modificarea Jandarmeriei rurale“, prezentată în şedinţa Senatului din 8 martie 1920, că „cel mai puternic argument în favoarea unei reorganizări a jandarmeriei, înaintea reformei administrative, este că atribuţiile poliţiei rurale nici la noi nu pot fi altele decât în oricare stat apusean“.

Chiar şi în ceea ce priveşte denumirea unor structuri ale Internelor, se remarcă o evoluţie spre Occident. Astfel, „spătăria“ şi „agia“ sunt înlocuite cu „Poliţia“, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, „Codul Caragea“ (1818) este inspirat din legislaţia

10

franceză, „Regulamentul Organic“ (1831, 1832) are la bază organizarea statului pe principiul separării puterilor, principiu formulat de francezul Charles L. Montesquieu, crearea Prefecturii Poliţiei Capitalei, de către Al. I. Cuza, inspirându-se după modelul francez, sunt doar câteva exemple.

Pregătirea de excepţie a demnitarilor Internelor i-a condus la iniţierea unor proiecte care se ridicau la nivelul cunoscut de ei în Occident. Institutul Medico-Legal „Dr. Mina Minovici“ din Bucureşti a devenit, în timp, un centru ştiinţific în care au activat personalităţi medicale de înalt prestigiu şi au desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică. Reputatul publicist Vasile V. Daşchievici aprecia într-un articol din revista „Paza poliţienească, administrativă şi socială“ din noiembrie 1924, că „este unul din institutele de medicină legală cele mai bune din Europa, care corespunde desăvârşit atât cerinţelor justiţiei cât şi învăţământului medico-legal“ din România. Cu prilejul inaugurării unor săli de studiu, în 1924, prof. univ. dr. C. Angelescu preciza că „opera ştiinţifică a profesorilor dr. Minovici, Marinescu şi Babeş dovedesc străinătăţii că în această ţară se munceşte şi că savanţii noştri contribuie cu aportul lor personal la progresul ştiinţei universale în interesul umanităţii“.

Criminaliştii, poliţiştii români participau la manifestări în domeniu desfăşurate în Europa şi se străduiau să ridice realităţile româneşti la standarde europene. Congresul de criminalistică, cel de poliţie, de la Paris, vizitele lui Eugen Cristescu şi Gabriel Marinescu la Prefectura poliţiei oraşului Paris pentru documentare în privinţa modului de organizare a Serviciului circulaţiei, interesul pe care l-au purtat pentru a studia la Berlin (1932) colaborarea dintre pompieri, Crucea Roşie, Poliţie şi populaţie în folosirea mijloacelor de apărare împotriva gazelor toxice, se înscriu în aceeaşi direcţie.

Conducerea Ministerului de Interne dădea dovadă de o mare deschidere spre cele mai noi idei ale timpului. După apariţia celor două legi din 1929 – Legea Jandarmeriei şi

11

Legea Poliţiei Generale a Statului –, legi care ridicau organizarea instituţiilor de ordine la nivelul României Mari, precum şi la cele mai noi idei europene, printr-un ordin circular (nr. 36/ 24 septembrie 1930) se transmitea în teritoriu Decizia Ministerială nr. 54914 S. din 16 septembrie 1930. Potrivit acesteia, „având în vedere noua organizare a Poliţiei Generale a Statului şi Jandarmeriei şi necesitatea unităţii de vedere, de doctrină poliţienească şi de strânsă colaborare“, precum şi necesitatea de a „studia în permanenţă toate problemele ce interesează Ministerele şi ca să poată furniza elemente de documentare, absolut necesare administraţiei de azi şi de viitor a ţării, în comparaţie cu progresele realizate de ştiinţă şi de alte ţări“, se înfiinţează „Secţia de studii, documentare şi statistică referitoare la chestiunile de ordine şi siguranţă a Statului“, care va funcţiona pe lângă Direcţiunea Poliţiei Generale a Statului.

Între atribuţiile Secţiei se numără şi următoarele: „să studieze legislaţiile privitoare la organizarea şi funcţionarea serviciului poliţienesc din străinătate; să studieze toate metodele şi mijloacele moderne tehnice de investigaţii; să concureze la realizarea unităţii de vedere şi doctrină poliţienească pentru ca eforturile tuturor să conveargă către acelaşi scop: însumarea iar nu difuzarea lor; să studieze actuala organizare poliţienească a ţării sub toate raporturile şi în toate direcţiunile, culegând material documentar necesar. Să prelucreze, clasifice şi sistematizeze acest material pentru a putea informa în permanenţă pe Ministru, Directorul general al poliţiei şi inspectorul general al Jandarmeriei pentru utilizarea lui la întocmirea diferitelor ante-proiecte de legi, regulamente, instrucţiuni etc.; întocmeşte lucrări comparative între instituţiile noastre poliţieneşti şi cele din străinătate; ţine contact permanent cu organismele similare din Ministerul de Justiţie, Război şi celelalte departamente; conduce statistica unică generală poliţienească; administrarea bibliotecii

12

şi a arhivei privitoare la studiul şi documentarea poliţienească; întocmirea diferitelor referate şi avize referitoare la normele generale şi permanente poliţieneşti sau jandarmereşti; ţinerea relaţiunilor cu poliţiile străine“.

Chiar în acei ani, Gabriel Marinescu, unul dintre personajele importante ale instituţiei de ordine publică din România, se angaja să lucreze „metodic şi stăruitor pentru ca prestigiul profesiunii de poliţist să se ridice mai presus de orice critică serioasă şi de bună credinţă, iar Prefectura Capitalei să poată cuceri în scurt timp locul de perfectă egalitate ce i se cuvine faţă de poliţiile marilor centre europene“.

Este extraordinară această privire în viitor, această viziune plină de realism a miniştrilor români de interne. „La Genova (conferinţă internaţională la care se discuta problematica economică europeană după primul război mondial – n. n.) – declara, în 1922, I. I. C. Brătianu – s-au exprimat principii generale, care, aplicate cu înţelepciune şi cu rezervele necesare impuse de condiţiunile interioare ale fiecărui stat, pot să aibă o influenţă fericită în opera de restaurare a Europei. Restaurarea Europei, însă, nu se poate face decât prin munca şi restaurarea internă a fiecărui stat. Mai mult decât oricând, astăzi, pentru noi, ca să fim buni europeni trebuie să fim buni români. Din puterile care vom şti să le dezvoltăm, din ordinea şi munca care vom şti să o asigurăm acestei ţări, vom constitui, desigur, factorul cel mai vrednic cu care România poate să contribuie la restaurarea Europei“.

În raportul de la Senat pentru Legea Poliţiei din anul 1929, se preciza că „la 1903, legea lui Vasile Lascăr a încercat a pune bazele poliţiei române, modernă şi demnă de a sta alături de poliţiile tuturor statelor europene“. Iar în Raportul la Legea Jandarmeriei, din 14 martie 1929, se sublinia: „Găsim în acest gest un omagiu faţă de pătura cea mai numeroasă şi mai neaoş românească a satelor noastre, care a suferit mai mult de pe urma insuficienţei jandarmeriilor noastre de până

13

acum“. „Valoarea acestei legi, care e menită să înzestreze satele noastre cu un aşezământ de ordine şi de siguranţă cu adevărat occidental, va fi un adevărat stâlp de hotar, în evoluţia spre libertate şi moralitate a naţiunii române“. Acelaşi document, referindu-se la legea Jandarmeriei, aprecia că „deşi rolul propriu-zis al jandarmului este de a preveni şi reprima infracţiunile şi pe infractori, e cert, că în urma contactului des ce-l are cu populaţia satelor, el poate, fortifică şi zdruncină în sufletele ţăranilor ideea de drept şi dreptate, credinţă în biruinţa legii asupra arbitrariului. „Examinând proiectul de lege prezentat deliberării – continuă Raportul – în lumina acestor considerente, trebuie să constatăm că făuritorii lui au făcut tot ce omeneşte este posibil, pentru ca România să se poată înşirui şi sub raportul acesta, între Statele civilizate şi democratice ale Occidentului“.

Multe personalităţi ale Internelor au lucrat şi în diplomaţie, opiniile lor în forurile internaţionale sau cu ocazii diferite exprimând poziţii europene fără tăgadă. G. G. Mironescu, fost ministru de interne, se pronunţa pentru o largă colaborare internaţională, preluând şi susţinând ideea creării federaţiei europene, lansată de ministrul Franţei, Aristide Briand. Demnitarul român considera respectiva propunere ca o „mare idee“, fiind „profund convins de realizarea ei, spre cel mai mare bine al Europei şi al întregii omeniri“. El atrăgea atenţia şi asupra unor posibile formule, în primul rând „o organizaţie cu bază economică“, ca şi asupra unor etape. Viitoarea legătură federală poate începe prin a încerca „armonizarea intereselor a două, a trei şi pe urmă a patru ţări şi să lărgim în mod continuu cercul“. Crearea unei „uniuni economice regionale“ se poate aprofunda prin „legături analoge în domeniul politic“ şi astfel „faţa lumii va fi schimbată“. „Pacea va fi pentru totdeauna asigurată şi progresul continuu al naţiunilor civilizate va fi garantat – spunea el într-un discurs rostit în anul 1929 la Societatea

14

Naţiunilor. Acesta este viitorul de fraternitate şi de fericire spre care trebuie să tindem cu toţii, rupând pentru totdeauna cu un trecut de izolare, de ură şi de război…“. În fundamentarea acestei idei, G.G. Mironescu analiza problemele definirii limitelor Europei, noţiunea suveranităţii naţionale, precum şi armonizarea intereselor diverselor naţiuni.

Pe lângă alte concepte analizate, cum ar fi: „politica păcii“, „era politicii ştiinţifice“, Mironescu s-a referit de multe ori la ceea ce numea el a fi „santinelă română“, subliniind misiunea istorică a României. „Noi avem în Orient o mare importanţă istorică, căci suntem aici reprezentanţii civilizaţiei latine şi cei ai culturii, în general, în contra valului de barbarie“ – spunea el într-un discurs în anul 1927.

Tot în acest sens, se exprima şi Iuliu Maniu, ministru de interne în anul 1934 (atenţie la acest text, cu gândul la Uniunea Europeană de astăzi – n. n.): „Viitorul este al unităţilor mari sociale şi economice, fie că ele se numesc state, confederaţiuni – în materie politică, cooperative sau tovărăşii – în materie economică. Statul român, mai curând sau mai târziu, va trebui să facă parte din o astfel de unitate mare şi rolul lui în această perspectivă va depinde de modul cum a ştiut să se organizeze şi să se conducă până în momentul acelor noi şi mari prefaceri. De la destoinicia sa de azi şi de la măsura în care va putea să-şi câştige autoritatea şi prestigiul, încrederea şi respectul vecinilor săi şi a lumii civilizate în viitor, va depinde dacă statul român va fi un obiect de târguială, ori un factor hotărâtor, dacă va fi un centru al formaţiunii grandioase ce va veni, ori îşi va târî viaţa umilită – dacă o va mai avea – de pe o zi pe alta, din graţia altora şi servind pe alţii“.

După cea de-a doua conflagraţie mondială, România şi implicit instituţiile sale fundamentale (Parlament, Executiv, Justiţie), între care şi Ministerul de Interne au trebuit să facă

15

faţă noilor exigenţe, să se acomodeze noilor realităţi europene. Ţară ocupată şi făcând parte din „lagărul socialist“, într-o Europă divizată prin „Cortina de Fier“, România a preluat multe din organizarea instituţională şi practicile cuceritorului.

Astfel, la 16 martie 1949, după desfiinţarea Jandarmeriei şi Poliţiei, Ministerul Afacerilor Interne primea o nouă organizare, atât la nivel central, cât şi în plan teritorial. Aparatul central primea, în afara serviciilor tradiţionale, unele departamente, a căror simplă denumire arată contextul istoric în care începea să funcţioneze importantul minister: Direcţia Generală a Securităţii Poporului, Direcţia Generală Politică, Direcţia Generală a Miliţiei şi altele.

În perioada 1949–1989 s-au produs repetate modificări în structura organizată a Ministerului de Interne, unele departamente componente – îndeosebi unităţile de securitate – intrând în, sau ieşind din subordinea acestuia. Ministerul de Interne căpăta forma şi atribuţiile asemănătoare instituţiilor similare din ţările socialiste, întrerupându-se astfel colaborarea de multe decenii cu Europa. În ceea ce priveşte natura atribuţiilor cu care ministerul fusese investit în perioada comunistă, pe lângă cea de menţinere a ordinii publice, apărarea drepturilor şi libertăţilor civice, asigurarea securităţii personale a cetăţenilor şi apărarea bunurilor materiale, structurile Ministerului de Interne aveau şi sarcini politice în contradicţie cu menirea lor într-o societate.

După evenimentele din decembrie 1989, activitatea Ministerului de Interne a fost aşezată pe principii noi, prima măsură fiind depolitizarea aparatului acestei instituţii. Exprimând dorinţa de integrare în Uniunea Europeană, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a desfăşurat o activitate de armonizare a legislaţiei şi a formulelor organizatorice cu cele ale Uniunii Europene. A fost securizată frontiera estică şi sud-estică, parte a frontierei Uniunii

16

Europene, au fost implementate concepte, au fost pregătiţi profesional şi specializaţi poliţiştii şi alţi lucrători în diferite domenii, a fost modificată legislaţia pentru asigurarea liberei circulaţii a românilor, au fost întemeiate centre de instruire în ordinea publică, având vocaţie europeană. Structurile şi atribuţiile lor au ajuns la un grad mare de europenizare, astfel că au marcat o contribuţie importantă în integrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

17

POLIŢIA ÎN ANII DOMNIEI LUI CUZA

Cristina Nica – Muzeul de Poliţie Târgovişte

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, după ce i s-a recunoscut dubla alegere şi pe plan internaţional a trecut la modernizarea României. În cadrul reformelor de modernizare a ţării, o atenţie deosebită a fost îndreptată către Poliţie, una dintre cele mai importante instituţii ale statului modern.

De la început, în cadrul lucrărilor Comisiei centrale de la Focşani, s-a alcătuit un proiect de lege care a unificat autoritatea poliţienească din cele două ţări şi, până la apariţia unei noi legi poliţieneşti, în întreaga Românie se aplică şi se respectă “Condica de Poliţie” în vigoare în Moldova din anul 1850.

La 4 noiembrie 1860, inspirându-se din experienţa ţărilor democratice din Occident, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea organizării Poliţiei prin care încerca să adapteze organele poliţieneşti cerinţelor vremii. Prin această lege Poliţia era împărţită în poliţia judecătorească şi poliţia administrativă.

În cursul anului 1861, Vornicia din Lăuntru sau Ministerul din Lăuntru se transformă în Ministerul de Interne, pentru ca, prin decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al Principatelor Unite nr. 160 din 20 iulie 1864, să se unească cu Ministerul Lucrărilor Publice, luând denumirea de Ministerul de Interne, Agricultură şi Lucrărilor Publice.

În anul 1862 se organizează Direcţia Generală a Serviciului Sanitar şi Serviciul Stabilimentelor Penitenciare şi de Binefaceri din România, iar în 1864 se înfiinţează Direcţia Generală a Serviciului Telegrafo-Poştal care făceau parte din cadrul Ministerului de Interne.

Se înfiinţează Poliţia Comunală de pe lângă primării, în fruntea acesteia fiind însuşi primarul. Tot în anul 1864 se pun bazele Serviciului Circulaţie al Capitalei, pentru care erau desemnaţi 5 comisari şi se foloseşte, pentru prima dată titulatura de Poliţia Municipală.

18

Cuza modernizează, de asemenea, structura organizatorică a Guardiei înfiinţată în timpul domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbey, care era o structură menită “să întărească paza de noapte în capitală împotriva cugetătorilor de rele”. Foştii gardişti devin sergenţi de stradă şi se constituiau într-un corp al sergenţilor de stradă, având ca atribuţii urmărirea respectării orarului localurilor publice, supravegherea circulaţiei vehiculelor, combaterea cerşetoriei, îndrumarea cetăţenilor, supravegherea indivizilor suspecţi etc.

Pentru exercitarea atribuţiilor poliţieneşti, în Bucureşti exista la 1894 un divizion de jandarmi călări şi o companie de jandarmi pedeştri. În comunele rurale serviciul de poliţie era executat de către jandarmi, organizaţi în regimente, batalioane, companii, plutoane, secţii şi posturi. Un post de jandarmi din comună era condus de un jandarm-plutonier care avea titulatura de şef de post. Jandarmeria era parte a armatei, depindea de Ministerul de Interne în ceea ce priveşte menţinerea ordinii şi siguranţei publice şi se afla sub ordinele ministrului Justiţiei, pentru atribuţiile de poliţie judiciară.

În oraşele de peste 3.000 locuitori, problemele asigurării ordinii şi siguranţei publice erau reglementate de către Prefecturile de Poliţie, care în Bucureşti avea denumirea de Prefectura Poliţiei Capitalei.

În perioada domniei lui Cuza, la comanda Prefecturii Poliţiei Capitalei s-au aflat următorii prefecţi:

1) Dimitrie Ghica (până la 22 martie 1859)

ultimul dintre descendenţii domnitorului pământean Grigore Dimitrie Ghica;

a fost ofiţer în garda imperială rusă, magistrat în 1854, deputat în Divanul Ad-hoc, partizan al Unirii, şef al Poliţiei Capitalei (1854 -1857), primar, ministru al Cultelor (1860) ministru de interne (1866-1870), ministrul Agriculturii Comerţului şi Lucrărilor Publice (1868 -1869; 1870), ministrul Afacerilor Străine (1868 -1869), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1868 -1870);

19

este cel care, la întrunirea fruntaşilor unionişti din noaptea de 23/24 ianuarie 1859 de la Hotel Concordia, propune alegerea şi pe tronul Ţării Româneşti a domnitorului Moldovei Alexandru Ioan Cuza;

întocmeşte un proiect în limba franceză de reforme poliţieneşti în perioada în care ocupa funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei;

a luat parte la detronarea lui Cuza şi a condus Camera Deputaţilor şi Senatul, funcţie în timpul căreia a încetat din viaţă.

2) Ioan Băleanu (23 martie – 3 septembrie 1989)

nu se găsesc prea multe date despre el, dar e probabil să fi făcut parte din descendenţii boierilor Băleni;

3) Dimitrie Kretzulescu (4 septembrie 1859 – 12 aprilie 1860)

este descendentul unei familii valahe, ramură a Basarabilor;

colonel în armata turcă, în rândul căreia a participat la războiul Crimeii, apoi în armata română în 1859 până să fie numit prefect al Poliţiei;

este unul din cei trei indivizi implicaţi în tentativa de asasinare a lui Gheorghe Bibescu (9 iunie 1848);

a luat parte activă la detronarea lui Cuza, însuşi Cuza, în trenul care îl ducea spre Braşov de unde s-a îndreptat spre Heidelberg spunea că este dezamăgit de colonelul Kretzulescu “pe care îl socoteam prieten devotat mie”.

4) Mişu Marghiloman (13 aprilie 1860 – 9 iulie 1861; 12 iulie 1863 – 30 august 1865)

participant al revoluţiei de la 1848, a fost primar, membru al Divanului Ad-hoc şi de mai multe ori prefect de judeţ;

a fost unul dintre cei mai energici prefecţi de poliţie din timpul lui Cuza şi unul din cei mai mari vânători ai ţării;

a fost un intim al şefului camarilei lui Cuza Cezar Librecht;

20

schimbarea lui din funcţie la cel de-al doilea mandat a fost neinspirată urmând lovitura de stat din 11 februarie 1866;

5) Nicolae Haralambie (10 – 21 iulie 1861)

făcea parte dintr-o familie boierească din Craiova, foşti caimacami;

a fost prefect al Poliţiei doar o foarte scurtă perioadă de timp;

a participat la detronarea lui Cuza, fiind descris de C. Argetoianu ca fiind “tot timpul ocupat cu vânătoarea, îmbătrânit înainte de vreme, ros de remuşcare: conştiinţa lui nu l-a absolvit niciodată pe deplin pentru actul de trădare faţă de prietenul şi binefăcătorul lui”;

a fost ministru de război în perioada 6 august 1866 – 8 februarie 1867 şi a repurtat victoriile de la Smârdan şi Vidin (12 ianuarie, respectiv 11 februarie 1878);

6) Col. Emanoil C. Boteanu (22 iulie 1861 – 1 februarie 1862)

a fost cel care a organizat corpul de pompieri; a fost în 1864 şef de Stat Major;

7) Alexandru Emanoil Florescu (2 februarie – 24 martie 1862)

a fost prefect doar o perioadă foarte scurtă, motivele înlocuirii lui fiind necunoscute;

8) Nicolae Şt. Bibescu (25 martie – 11 iulie 1862)

în birja lui va fi asasinat primul ministru al primului guvern român, Barbu Catargiu. La 8 iunie 1862, după ce părăsea clădirea Parlamentului din Dealul Mitropoliei, cerând trăsura, preşedintele Consiliului de Miniştri constată că, aceasta nu era de găsit. Prefectul Poliţiei îl invită să urce în a lui, ambii aşezându-se în cupeul deschis. Pe când treceau pe sub arcada clopotniţei, asasinul se urcă pe scara trăsurii şi trage două focuri, unul rănindu-l mortal pe

21

Catargiu. Speriaţi, caii au luat-o la vale fiind cu greu struniţi la poalele aleii de fostul prefect şi ministru de finanţe Alexandru Plagino.

9) Radu Rosetti (12 iulie 1862 – 11 iulie 1863)

reprezentant al cunoscutei familii de origine genoveză, refugiată la Constantinopol, care se stabileşte pe plaiul românesc;

a fost prefect în mai multe judeţe, director al Departamentului Închisorilor şi membru al Curţii Criminale;

a fost un prefect de poliţie energic şi cu însemnate calităţi de administraţie şi poliţie, post pe care l-a păstrat până la încetarea lui din viaţă;

este cel care, ajutat de subordonaţi află în mai 1863 autorul pamfletului înjurios la adresa domnitorului ţării;

10) Alexandru Beldiman (24 august 1865 – 15 iulie 1866)

era de formaţie publicist şi avea doar 34 de ani la numirea în funcţie ca prefect al Poliţiei;

devotat lui Cuza, dar lipsit de calităţile specifice muncii informative, el nu s-a ridicat la înălţimea funcţiei de prefect al Poliţiei Capitalei care răspundea şi de siguranţa domnitorului;

datorită vârstei şi a lipsei de experienţă a ignorat cu desăvârşire actele pregătitoare săvârşite de către complotişti în vederea loviturii de stat din noaptea de 11 februarie 1866, pentru că el era “partizan înfocat al lui Cuza” şi deci nu poate fi vorba de o trădare;

Vasile Daschievici apreciază că era “un foarte slab prefect de poliţie”, fiind total nepreocupat de crearea unui serviciu special de informaţii şi supraveghere, iar şeful Misiunii Militare Franceze în ţara noastră îl caracteriza elocvent “o nulitate absolută”

În anul 1862, Prefectura Poliţiei Capitalei primeşte vizita lui Cuza. Cu acest prilej, domnitorul recomandă prefectului Poliţiei – colonelul Nicolae Bibescu – să trateze cu

22

atenţie “Cancelaria de renseignemente” (Biroul de informaţii), deci culegerii de informaţii secrete, privind activitatea elementelor urmărite sau suspecte. Şi pe 24 octombrie 1862, sub prefectoratul lui Radu Rosetti, domnitorul Cuza a efectuat o vizită la localul Prefecturii Poliţiei Capitalei.

Dorind realizarea unei mai bune evidenţe a populaţiei, ministrul de interne Mihail Kogălniceanu propune înlocuirea biletelor de drum cu bilete de identitate permanente, lucru ce se va realiza în data de 1 decembrie 1864. Biletele de identitate erau gravate cu placa cu armele ţării, erau valabile pe termen de un an, pentru orice locuitor de la oraşe şi sate. Acest lucru a dus la simplificarea muncii poliţieneşti, reducând personalul care se ocupa cu eliberarea acestor documente. Personalul disponibilizat va fi folosit la eliberarea paşapoartelor pentru cei care călătoreau în străinătate, numărul acestora crescând continuu, precum şi în compartimente nou înfiinţate: birouri de servitori pe lângă poliţia oraşelor care eliberau condici de servitori pentru slugile de la oraşe angajate la stăpâni.

Poliţia a fost devotată domnitorului care i-a acordat o deosebită atenţie pe tot parcursul domniei şi nu a participat la acţiunile opoziţiei unite care urmărea detronarea sa.

Domnia lui Cuza a reprezentat un moment important în Istoria Poliţiei Române pe calea modernizării ei, în lupta pentru întărirea autonomiei ţării şi a aşezării la baza activităţii poliţieneşti a unor principii şi metode.

23

NAŢIUNEA ŞI IDEEA NAŢIONALĂ ÎN OPERA LUI D.D.ROŞCA

Comisar- şef dr. Ioan Radulian

Între dominantele majore şi particularizante ale filosofiei

şi ale istoriei filosofii româneşti, alături de coordonata raţionalistă şi de cea umanistă, se înscrie deschiderea constantă, nemijlocită, dinspre realitatea istorico-socială, înspre problemele vieţii sociale şi politice. Înăuntrul acestui câmp, problema naţională s-a impus cugetării filosofice româneşti, ca una de prim plan, de relief, date fiind împrejurările de atâtea ori vitrege şi condiţiile specifice în care poporul român şi-a făurit istoria.

Fie că este integrată teoretic unei viziuni sau concepţii filosofice cuprinzătoare, fie că este abordată direct, prin implicaţiile ei concrete şi strategice, sau că impregnează tacit elaborările filosofice, tema ideii naţionale este prezentă în toate concepţiile filosofice reprezentative ale culturii noastre.

În acest context, D. D. Roşca se alimentează din experienţa meditaţiei filosofice româneşti şi universale, din reţeaua vastă, calitativ înnoitoare, a informaţiei ştiinţifice a secolului XX, din substanţa valorilor perene şi exemplare ale culturii, dar şi din problematica socială şi politică, din atmosfera spirituală şi morală a perioadei înăuntrul căreia s-a format ca personalitate spirituală şi s-a definit pe sine (ca atitudine filosofică, stil de gândire, univers ideatic, construcţie a operei etc.). Tocmai trăirea intensă, plină de tensiune lăuntrică, a acestei problematici, atât la nivel de sensibilitate emoţional-estetică şi morală, cât şi – mai ales – la nivelul interogaţiei inteligenţei critice, deschiderea constantă către concretul experienţei de viaţă, de simţire, de gândire şi de acţiune a contemporaneităţii naţionale şi internaţionale, asigură operei sale caracterul de reală sinteză filosofică şi

24

scrisului său, farmec, prospeţime şi actualitate. Nu este de mirare deci, că în orizontul meditaţiei filosofice a lui D. D. Roşca, care consideră creaţia filosofică drept „expresia integrală a unei personalităţi spirituale”, care îşi are „rădăcinile hrănitoare în omul întreg, în omul concret”1, tema ideii naţionale e prezentă în câteva puncte cheie, chiar critice şi în cel mai înalt grad semnificative pentru concepţia sa privind rostul filosofii şi menirea filosofului în cadrul comunităţii naţionale al cărui fiu vrednic trebuie să fie.

Într-adevăr, abordarea implicită, dar viguroasă, a ideii naţionale în cuprinsul Existenţei tragice devine explicită, concretizându-se, adâncindu-se şi îmbogăţindu-se în studiile şi eseurile ulterioare, cu deosebire în Valori veşnice, Temeiuri filosofice ale ideii naţionale, Ideal de viaţă, Europeanul Bărnuţiu etc., elaborate de filosoful român în anii de cumplită urgie ai celui de-al doilea război mondial, ani de suferinţă şi pentru poporul român şi naţiunea română.

Cel care reţinuse afirmativ despre filosofii eleni că forţa emitentă a spiritului lor „a fost facultatea de a organiza haosul în orice formă l-ar fi întâlnit”2 şi că, între greci, filosofi au fost cei care şi-au dat seama mai întâi şi mai limpede de pericolele ce ameninţau existenţa şi independenţa Cetăţii, a Eladei, îşi asumă acum – în împrejurările tragice pentru naţiunea sa şi pentru umanitate, cauzate de război – ca autentic iubitor de înţelepciune, misiunea şi datoria, pline de răspundere morală şi patriotică, de a lua atitudine fermă, combativă, împotriva haosului, împotriva confuziei doctrinar-ideologice, a arbitrariului politic şi de a întemeia pe adevăruri evidente ale raţiunii universal-omeneşti, „puncte de sprijin” apărării drepturilor inalienabile ale naţiunii române, aşezării pe noi fundamente şi în forme durabile, viitoarele realităţi internaţionale. D. D. Roşca a considerat, aşadar, în acei ani de cumplită încercare pentru ţara noastră şi de suferinţă

1 D.D.Roşca, Însemnări despre Hegel, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.7. 2 D.D.Roşca, Minune greacă, în Linii şi figuri, Ed.Ţara, Sibiu, 1943, p.31-32.

25

adâncă pentru naţiunea română, că misiunea intelectualului, a filosofului în speţă, nu e doar aceea de a avea pentru sine conştiinţa luminată de idei clare, menţinându-se în sfera contemporaneităţii, care constată divorţul dintre „gândire şi viaţă”, dintre ceea ce este „ şi „ceea ce ar trebui să fie”, ci, reţinând din istorie lecţia eroismului şi a demnităţii, de a milita, prin atitudinea şi scrisul său pentru ordonarea Cetăţii după concepte clare, având convingerea demult exprimată, că în zona omenescului „totul poate fi făcut altfel decât este.”3

Paginile de critică, scrise sau rostite public de către D. D. Roşca în anii 1941-1944, în condiţiile asprei cenzuri a dictaturii antonesciene, reprezintă o continuare logică, firească, a concepţiei lui filosofice elaborate în Existenţa tragică – în cadrul căreia „scop ultim fusese tocmai fundamentarea temeiurilor acţiunii umane”4 – şi în acelaşi timp, o adeverire a ei prin exemplul propriu, prin luarea personală de atitudine curajoasă, lucidă, patriotică. Valoarea intrinsecă a filosofii, „floarea cea mai aleasă a spiritului” 5, cum o numeşte Hegel, sporeşte neasemuit atunci, când adevărul conţinut în ea, este însuşi adevărul de viaţă al celui care a elaborat-o, al autorului ei, când altfel spus, personalitatea gânditorului are tăria de caracter de a fi solidară cu adevărul filosofii sale.

Poziţia angajată pe plan intelectual, moral şi patriotic a lui D. D. Roşca, în aceste „pagini de critică” provenea şi din conştiinţa faptului, că adevărurile scoase dintr-o filosofie raţionalistă şi umanistă, cum este propria lui sinteză filosofică, nu pot decât să întărească şi conştiinţa drepturilor naţiunii române, drepturi inalienabile la viaţă şi libertate.”6

3 D.D.Roşca, Existenţa tragică, Bucureşti, 1934, p.22. 4 I.Aluaş, Temeiurile acţiunii umane în filosofia lui D.D.Roşca, în Studies Universitates Babeş Bolyai, series Philosophie şi Economica, Cluj-Napoca, 1965. 5 G.F.W.Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, Ed.Academiei, vol.I, Bucureşti, 1963, p.57. 6 D.D.Roşca, Puncte de sprijin, Ed. Ţara, Sibiu, 1943, p.138.

26

În consecinţă, în convingerea sa, „o carte nu e depozitara unor gânduri pe care autorul ei le formulează numai pentru sine, ci este o realitate socială, o fiinţă activă care, adresându-se tuturor oamenilor (în principiu cel puţin), trebuie să vorbească în aşa fel, încât să fie înţeleasă cât mai limpede.”7

Tocmai asupra câtorva aceste „înţelesuri” aduse de către D. D. Roşca în paginile cărţilor sale, cu deosebire în eseurile menţionate, asupra problematicii ideii naţionale, vom stărui în continuare, accentuând valabilitatea şi actualitatea lor.

Evident, răspunsul pe care îl formulează gânditorul român întrebărilor privind naţiunea, rostul şi sensul existenţei acestei forme istorice superioare de comunitate umană, idealul de organizare socială a realităţilor naţionale şi a relaţiilor politice internaţionale, e conţinut implicit, cum însuşi filosoful afirmă, „în concepţia mea generală despre lume şi în idele mele despre valoarea omului.”8

De altfel, convingerea de principiu a lui D. D. Roşca este că o doctrină politică, aptă să ofere cele mai sigure temeiuri teoretice drepturilor noastre ”asupra sfânt pământ al Ţărilor Româneşti...”9 şi să fie „un îndreptar binefăcător pentru orice inteligenţă şi conştiinţă românească”10 nu se poate sprijini numai pe argumente istorice, filologice, etnografice sau geografice; o asemenea doctrină politică trebuie să ceară argumente şi filosofii, să fie întemeiată filosofic.

Poziţiile teoretice – ontologice, antropologice şi axiologice – elaborate în sinteza filosofică Existenţa tragică, constituie într-adevăr, suport pentru întemeierea pe aceleaşi baze de gândire, a unei filosofii politice în cuprinsul căreia problematica ideii naţionale, cu tot ce implică aceasta, primeşte în scrierile lui D. D. Roşca luminoase şi valide soluţionări, bunuri câştigate ale culturii noastre înaintate,

7 D.D.Roşca, Oameni şi climate, Ed. Dacia, Cluj, 1971,p.122. 8 D.D.Roşca, Temeiuri filosofice ale ideii naţionale, în Puncte de sprijin, p.129. 9 Ibidem. 10D.D.Roşca, Valori veşnice, în Puncte de sprijin, p.85.

27

demne să ne reţină oricând atenţia. Cu atât mai mult cu cât ascuţişul polemic al acestor soluţii date de D. D. Roşca problemelor de filozofie politică nu are numai o valoare documentar-istorică, legată de combaterea iraţionalismului filosofic şi a ideologiei fasciste, ci şi actualitate, apărarea libertăţii şi a demnităţii omului, fiind o sarcină majoră a gândirii raţionalist-umaniste şi democratice şi în condiţiile zilelor noastre.

Fundamentându-şi şi concepţia filosofică pe ideea că realitatea ne apare, în lumina experienţei şi a gândirii critice, ca neîncheiată, etern provizorie, în însăşi esenţa ei, D. D. Roşca dezvoltă cu consecvenţă logică viziunea sa dialectică asupra devenirii universale, asupra istoricităţii existenţei în toate formele de manifestare ale acesteia. Dar, potrivit concepţiei sale, devenirea existenţei nu este o simplă schimbare, nu e liniară continuitatea evolutivă, ci dimpotrivă, devenirea reală e unitatea sintetică a continuităţii şi discontinuităţii, a cantitativului şi calitativului, e negaţie dialectică, în sensul plin al cuvântului. Devenirea reală, concretă, ca îmbogăţire şi creare de noi forme de existenţă, nu doar în sânul naturii, ci, mai ales în istoria ascensiunii, pe trepte progresive, mereu mai înalte, a făpturii celei mai inteligente a naturii: omul.

În analiza raportului dintre natură şi istorie, dintre natură şi cultură (materială şi spirituală) creată de om, pe temeiurile libertăţii, ale cunoaşterii şi acţiunii. D. D. Roşca accentuează în mod justificat-în contextul polemicii explicite şi implicite cu diversele variante ale biologismului şi darwinismului social-mai ales saltul calitativ care le separă. Cu toate că inteligenţa umană şi chiar viaţa spirituală, sufletească îşi au, după autorul Existenţei tragice, originile în lumea natural-biologică, ele nu pot fi derivate mecanic-analitic din natură, conţinând un plus calitativ, ireductibil la antecedentele naturale. Eliberată treptat de tirania biologicului, câştigând autonomie şi independenţă, viaţa spirituală umană instituie în evoluţia istorică propriile ei scopuri: valorizarea existenţei din

28

perspectiva necesităţii specifice omului de a da sens propriei sale vieţi, crearea de valori tehnico-materiale ca mijloc în vederea afirmării idealurilor şi valorilor spirituale.

În consecinţă, succesiunea istorică a omenirii, progresul înregistrat de diferite civilizaţii umane, reprezintă în concepţia filosofului român, trepte fundamentale ale eliberării omului de sub apăsarea naturii, momente esenţiale ale progresului social (în cadrul căruia progresul tehnico-economic e privit în mod constant ca suport necesar, ca mijloc doar în vederea realizării progresului spiritual-intelectual, moral, artistic etc.). „Progresul social-atât cât a putut fi realizat până azi – scrie D. D. Roşca – e răsplata luptei necurmate pe care a dus-o omul spre a se elibera de legea fatalităţii. Diferitele civilizaţii sunt fazele succesive ale acestei eliberări.”11

Creaţia liberă propulsată de nevoile interioare spirituale ale omului, ale personalităţii umane, în speţă, este „pârghia arhimedică” a constituirii „marilor culturi”, a îmbogăţirii continue a patrimoniului spiritual comun întregii lumi civilizate.

Constituite pe baza unor asemenea resorturi lăuntrice fiinţei umane, marile culturi şi civilizaţii nu sunt însă „compartimente fără comunicaţie între ele, entităţi create de misterioase şi specifice sensibilităţi spaţiale”12 aşa cum afirmau pluralismul spenglerian şi ideologiile geopolitice şi rasiste, dimpotrivă, susţine D. D. Roşca, succesiunea acestora constituie însăşi esenţa progresului social, continuitatea istorică a diferitelor popoare, ducând implicit la formarea unei „umanităţi civilizate” şi a unor valori general omeneşti, care „fac posibilă discuţia şi înţelegerea între inteligenţe de origine etnică diferită….”13. În acelaşi context, afirmă D. D. Roşca, „în cursul lungilor veacuri de viaţă istorică, acest patrimoniu al umanităţii a fost mărit încet, fie prin adaosuri,

11 Ibidem, p.72. 12 D.D.Roşca, Minune greacă, în Linii şi figuri, p.27. 13 D.D.Roşca, Valori veşnice, în Puncte de sprijin, p.71.

29

rezultate a noi experienţe, fie prin adâncirea a ceea ce era deja.”14

Dar mersul progresiv al istoriei în constituirea umanităţii civilizate şi a patrimoniului ei spiritual comun, nu e – în concepţia filosofului nostru – „cu necesitate linie fără coborâşuri”15, evoluţia progresivă cuprinde în sine, ca moment inerent şi distrugerea, înlăturarea a ceea ce este vechi, perimat, ba chiar şi stagnarea sau darea înapoi: atunci când are loc o slăbire o slăbire a voinţei îndreptate spre ţinte ce sunt „dincolo de fire”, adică de natură, sau o renunţare la luptă, „istoria se poate întoarce înapoi, neamurile Europei căzând în barbarie.”16 Asemenea momente de barbară dezlănţuire distructivă fiind tocmai cele contemporane generaţiei căreia a aparţinut D. D. Roşca, filosoful român constata lucid, în lumina întregii experienţe istorice şi afirma optimist că linia evoluţiei istorice „privită în toată lumea ei … se aseamănă cu un drum ce duce totuşi, spre culmea muntelui, suind şi coborând, în chip inevitabil, dealuri şi văi.”17

El crede în om, pentru că nu vede în el „numai un sclav al fatalităţii”, ci şi un „servitor ascultător al raţiunii”, crede în om, pentru că ştie că „în trecut acesta a reuşit încetul cu încetul, dar în măsură tot mai sensibilă să se suprapună instinctului şi să facă astfel tot mai umană societatea oamenilor.”18

În perspectiva unei asemenea concepţii filosofice asupra naturii şi a societăţii, asupra omului însuşi şi asupra istoriei sale analizează D. D. Roşca umanitatea sa contemporană, procesele social-istorice contradictorii care o străbat, valorile spirituale pe care experienţa istorică le-a constituit ca patrimoniu spiritual comun al popoarelor şi naţiunilor şi care ar trebui să prezideze – în calitatea lor de

14 Ibidem, p.77. 15 Ibidem, p.72. 16 Ibidem, p.71. 17 Ibidem, p.72. 18 D.D.Roşca, Europeanul Bărnuţiu, în Oameni şi climate, p.88.

30

valori ideale, perene – atât realităţile interne, naţionale, cât şi sfera realităţilor internaţionale, în primul rând relaţiile politice dintre state şi naţiuni.

În acest cadru problematic şi în contextul luării explicite de poziţie critică împotriva orientărilor filosofice, iraţionaliste şi a prelungirilor lor ideologice pretins ştiinţifice, ideile lui D. D. Roşca privitoare la naţiune în general, la naţiunea română îndeosebi, dobândesc un deosebit relief, înscriindu-se ca una dintre cele mai luminoase pagini ale gândirii filosofice umaniste, ştiinţifice şi democratice din filosofia românească interbelică.

În primul rând, naţiunile, contrar susţinerilor darwinismului social sau ale biologismului rasist, „nu sunt numai simple varietăţi zoologice ale unei specii şi ca atare, voite oarecum de natură…,”19 căci omul (şi alcătuirile ce ţin de existenţa şi de creaţia sa) „e mai mult decât natură, oricărei rase ar aparţine el;” 20 ca atare, organizarea lor internă şi relaţiile dintre ele, cele politice cu deosebire, nu pot fi o simplă „prelungire a biologicului”, iar filosofia politică şi etică nu poate avea drept suport teoretic, aplicarea mecanică la societate a legilor naturii, fără grave confuzii intelectuale şi fără mari primejdii pentru libertatea şi integritatea persoanei şi a popoarelor. Când totuşi, se încropeşte o asemenea doctrină politică şi etică, care face din legile naturii norme de conduită socială, ea serveşte explicării şi justificării violenţei şi agresiunii, primatului forţei, fenomene fireşti în lumea naturii, dar nu în cea a omului „ca fiinţă socială şi istorică, ca fiinţă care se conduce nu după porunca instinctului, ci după principii raţionale.”21

Consecvent filosofiei sale raţionalist-dialectice şi spiritului umanismului său autentic, D. D. Roşca vede în

19 D.D.Roşca, Temeiuri filosofice ale ideii naţionale, în op.cit, p.132. 20 D.D.Roşca, Valori veşnice, în Puncte de sprijin, p.70. 21 D.D.Roşca, Temeiuri filosofice ale ideii naţionale, în op.cit, p.132.

31

categoria de naţiune o realitate umană complexă, constituită istoriceşte în indisolubilă legătură cu ideile-forţă ale culturii spirituale: ideea de libertate, de egalitate, de dreptate, de adevăr şi bine, apărute ca „expresia naţională a unor nevoi reale şi concret simţite, mai întâi în societăţile evoluate ale occidentului, de burghezia în ascensiune, atunci clasă progresistă şi revoluţionară, nevoi simţite şi de noi românii, începând cu epoca în care ne-am trezit la conştiinţa de neam, ce are drept imprescriptibil şi inalienabil la viaţa liberă.”22

Rostul şi sensul existenţei naţiunilor îi apare, în consecinţă ca fiind nemijlocit legat de destinul acestei table de valori, căci umanitatea, atât la nivel individual cât şi la nivel colectiv, se poate întemeia raţional şi poate cu adevărat progresa pe baza acestor valori, cu condiţia recunoaşterii de către toţi a necesităţii absolute de a acţiona permanent sub călăuzirea lor. Nu întâmplător pune D. D. Roşca drept moto al eseului său Europeanul Bărnuţiu cuvintele acestuia prin care „pentru întâia oară, cu luciditate completă, a descoperit acest popor, că printre armele sale de luptă, poate cea mai tare este aceea spre care întindea mâna fiul de ţăran sălăjan: prin oratorul doctrinar din catedrala Blajului, Europa îmbia poporul român de pretutindeni la raţiuni universal-omeneşti în sprijinul unor drepturi şi realităţi naţionale”23 şi „numai până unde ţine dreptatea ţine şi umanitatea; dincolo de dreptate, locuiesc fiarele sălbatice.”24

Mintea capabilă de a scoate învăţătură înţeleaptă din istoria milenară a Europei – pentru a relua exprimarea proprie stilului lui D. D. Roşca – nu poate să nu constate că la elaborarea acestei table de valori şi-au adus contribuţia toate popoarele şi că ea, în ce ne priveşte, a fost „putere creatoare de minunată istorie românească”, agent transformator de istorie „în această răscruce de vânturi ce se numeşte Pământ

22 D.D.Roşca, Europeanul Bărnuţiu, în Oameni şi climate, p.88 23 Ibidem, p.101. 24 ibidem,p.75.

32

românesc.”25 Solide temeiuri filosofice pentru ideea naţională, pentru organizarea relaţiilor dintre naţiuni ajunse la deplina conştiinţă a drepturilor inalienabile care nu pot fi prin urmare, oferite decât de aceste valori - ideal, căci: „Conştiinţa continentului nostru nu va putea renunţa la acest ideal fără ca naţiunile europene să recadă în barbarie.”26

Prin prisma unui asemenea mod de înţelegere şi de explicare a raportului dintre natură şi istorie, dintre naţiune şi cultură, naţiunea, evident nu mai apare ca produs mai mult sau mai puţin trecător al naturii, ci ca vehicul şi cadru potrivit pentru viaţa spiritului, pentru cultură. Dintre toate formele de comunitate omenească – ne arată D. D. Roşca – naţiunea fiind cea mai durabilă şi cea care permite cel mai înalt grad de diferenţiere a capacităţilor individului uman, poate servi în măsură mai eficace decât oricare altă formă de comunitate „ecloziunea şi durata creaţiei spirituale.”27 Rezultă că fiecare popor, fiecare naţiune, fie ea mare sau mică, reprezintă o valoare unică în lume, fiind „în principiu un rezervor de puteri creatoare de cultură originală.”28

Toate naţiunile au deci, egală îndreptăţire la existenţă şi la libera lor dezvoltare, „au drept imprescriptibil să devină naţiuni libere, să creeze state naţionale, care la rândul lor, să servească drept cadre optime pentru propăşirea culturii.”29

Potenţialul de spiritualitate al unei naţiuni – accentuează D. D. Roşca – nu rezidă în numărul de locuitori sau în întinderea spaţiului pe care-l ocupă: „În mijlocul oricărui popor, fie el cât de umil, se poate naşte omul excepţional, om care, într-un domeniu sau altul, poate întrupa în persoana lui cel mai înalt ideal de umanitate al vremii.”30 Naţiunile nu pot fi deci, apreciate cantitativ, ca „mari” sau „mici”, ca „superioare”

25 Ibidem,p.77. 26 D.D.Roşca, Temeiuri filosofice ale ideii naţionale, în op.cit., p.134. 27 Ibidem, p.134. 28 Ibidem, p.135. 29 Ibidem, p.136. 30 Ibidem, p.135.

33

sau „inferioare”, ele sunt şi devin mari numai calitativ, numai prin ceea ce au creat sau promit să creeze în sfera culturii. De aceea, contrar noii sofistici a realismului politic (adică neodarwinismului social, rasismului etc.) cu întregul său „cortegiu de idei barbare implicate în el: ideea rasei de stăpâni predestinaţi etc.”31, şi vom adăuga noi contrară oricăror argumentări, nu pot să existe drepturi pe care unele popoare şi naţiuni le-ar avea, iar altele nu.

Încălcarea drepturilor la existenţă, libertate, independenţă, suveranitate şi progres ale popoarelor şi naţiunilor îi apar lui D. D. Roşca, ca fiind un „rău absolut”32. Şi cum în epoca contemporană, cu particulară intensitate, de rară forţă diabolică în anii în care el scria paginile sale de critică, acest „rău absolut” se manifesta ca fapt curent, filosoful român îi opunea în termeni de tăioasă argumentaţie şi de respingere categorică, „valorile veşnice”, adică acele valori şi idealuri umaniste ce intră „ca note definitorii în singura definiţie justă ce poate fi dată conceptelor de om şi de umanitate civilizată”33, fiind convins că numai ele prin evidenţa lor absolută şi prin caracterul lor universal normativ, pot servi ca îndreptar oricărei activităţi sociale, inclusiv în acţiunea politică din planul realităţilor naţionale sau internaţionale.

Afirmarea curajoasă, răspicată, de către D. D. Roşca în momentul istoric respectiv, a necesităţii recunoaşterii şi respectării stricte a acestor valori şi a obligaţiilor morale pe care le implică, îşi are izvorul cum am mai arătat, nu numai în convingerile sale de natură intelectual–teoretică, ci şi în sentimentul său de adânc şi nobil patriotism, în convingerea morală că intelectualului îi revine, mai ales în situaţii de cumpănă pentru naţiunea sa menirea de a-i întări acesteia puterea de rezistenţă şi de luptă pentru drepturile ei

31 D.D.Roşca, Rezistenţe şi limpeziri, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1945, p.58. 32 D.D.Roşca, Temeiuri filosofice ale ideii naţionale, în op.cit, p.137 33 D.D.Roşca, Europeanul Bărnuţiu, p.100.

34

inalienabile, arătând cu rigoare demonstrativă, fundamentul raţional al acestor drepturi „imanente conştiinţei umane şi valabile pe deasupra oricăror convenţii şi tratate, pe care le pot impune alţii.”34

Constituite pe baza experienţei istorice şi a creaţiei istorice, aceste valori şi imperative „care obligă conştiinţa inşilor şi popoarelor civilizate în chip necondiţionat şi în orice împrejurări”35 formează, în concepţia axiologică a lui D. D. Roşca, un tot unitar, indisolubil. Adevărul, dreptatea şi binele –ca valori umane supreme – se implică reciproc în lupta eroică şi necurmată a omului pentru a elimina din sfera realităţii neraţionalul şi absurdul, modelând-o în conformitate cu exigenţele idealului său de om şi de umanitate.

Împotriva relativismului gnoseologic, politic şi etic, justificator al oricăror atitudini şi acţiuni subumane, filosoful român subliniază permanenţa acestor valori, faptul că doar prin prisma lor mintea înţelegătoare poate valoriza existenţa şi doar sub călăuzirea lor poate acţiona transformator pe linia progresului.

Negarea principială a deosebirii dintre adevăr şi fals, dintre bine şi rău, drept şi nedrept, confuzia şi cecitatea axiologică au drept consecinţe renunţarea la însăşi calitatea de om, reîntoarcerea „în împărăţia dobitoacelor, cu toate consecinţele acestei întoarceri.”36

În fruntea tuturor valorilor spirituale, D. D. Roşca situează adevărul, în calitatea lui de normă supremă a inteligenţei cognitive şi critice. Fără adevăr, celelalte valori nu sunt inteligibile, şi ele nici n-ar fi fost de altfel, elaborate şi formulate: „adevărul este valoarea care dă viaţă şi sens celorlalte valori şi încorporat în faptă, îl înnobilează pe om.”37 În diferite contexte ideatice ale operei sale, D. D. Roşca subliniase cu vigoare, că prin adevăr trebuie să se înţeleagă adevărul obiectiv rezultat din cunoaştere şi

34 Ibidem, p.101 35 D.D.Roşca, Valori veşnice, în op.cit., p.67. 36 Ibidem, p.84. 37 N.Trandafoiu, Ideea naţională la D.D.Roşca, în Steaua, nr.1(252)/1971.

35

confirmat de experienţa practică. Cu această condiţie, oricât de particular i-ar fi conţinutul asupra a ceva, adevărul este numai unul şi capabil prin însăşi acest fapt, să se impună „printr-un fel de constrângere interioară tuturor inteligenţelor liber cugetătoare.”38

Tocmai de aceea, conceput şi înţeles în acest mod, adevărul reprezintă în sine o mare victorie a spiritului cunoscător şi în acelaşi timp, suportul şi izvorul acţiunii umane, transformatoare. Luând poziţie critică împotriva ideologiei fasciste şi a susţinătorilor autohtoni ai acesteia, care identificând interesul particular cu adevărul, crea confuzie şi căuta să justifice politica de jaf şi de cotropire a hitlerismului, autorul eseului Valori veşnice reafirmă valabilitatea ideii logicii clasice potrivit căreia „pe acelaşi plan de cugetare nu există două afirmaţii contrare şi adevărate în acelaşi timp despre acelaşi conţinut”39 şi în consecinţă, adevărul nu e condiţionat de „hic et nunc”: „Adevărul este numai unul… adevărurile care nu sunt decât ale unui singur ins sau ale unui grup, nu sunt adevăruri.”40 Celor care îşi închipuiau că apără interesele vitale ale naţiunii române, afişând un pretins realism pseudo-ştiinţific şi politic pentru a masca mobiluri nu tocmai curate, ba chiar trădătoare de ţară, D. D. Roşca le atrage atenţia, printr-o argumentare logic strânsă, că se pun de fapt în slujba unor interese străine, atât poporului român şi tradiţiilor sale, cât şi umanităţii. Acceptarea ideii adevărului „multiplu” în una şi aceeaşi chestiune în funcţie de interesele particulare, specifice, „ne-ar pune în situaţia tragică de a pleda noi înşine pentru nesocotirea drepturilor imprescriptibile şi a intereselor vitale ale neamului românesc.”41

Demascarea fără menajamente a substratului politic a ideii doctrinare a adevărurilor „multiple”, respingerea

38 D.D.Roşca, Valori veşnice, în op.cit. p.77. 39 Ibidem, p.74. 40 Ibidem, p.77. 41 Ibidem, p.77.

36

categorică a aserţiunilor sofistice în problema adevărului este continuată consecvent de către D. D. Roşca şi în analiza raportului dintre adevăr – dreptate, dintre stările de fapt şi starea de drept, dintre drept şi forţă. Potrivit concepţiei sale, oricât de complicate ar fi acţiunile omeneşti, fie cele referitoare la relaţiile dintre oameni în viaţa socială internă, fie cele ce privesc raporturile dintre naţiuni, analizate şi judecate prin prisma adevărului, ele nu comportă principial decât o singură soluţie dreaptă. „Ca şi adevărul – scrie D. D. Roşca – dreptatea care e una, se impune cu putere coercitivă tuturor spiritelor oneste. Cine are adevăr, dreptatea de partea sa, acela are aprobarea conştiinţei tuturor popoarelor şi inşilor de bună credinţă.”42

Consecinţa inevitabilă ce decurge de aici, este formulată de către filosoful român astfel: „după cum nu există putere materială în lume, şi nici dincolo de lume, care să poată face ca adevărul să devină neadevăr, tot aşa nimic din lume nu poate sili conştiinţa să afirme că nedreptatea e dreptate.”43 Astfel, aşa cum adevărul în materie de cunoaştere e judecătorul ideal şi pentru adevăr şi pentru eroare, tot aşa în domeniul acţiunilor omeneşti, inclusiv al celor politice, dreptatea e principiul la lumina căruia putem „distinge lămurit acţiunile drepte de cele nedrepte.”44

Avându-şi originea în adevăr şi fiind elaborată de raţiunea umană pe parcursul unui îndelungat proces istoric, din necesităţi stringent practice, ideea de justiţie şi idealul de dreptate s-au dovedit, arată D. D. Roşca, „forţă creatoare de mare istorie”, „putere promovatoare de progres social şi politic…”, fiind ca atare „imanente conştiinţei insului şi neamurilor civilizate ale continentului nostru.”45

42 Ibidem, p.80. 43 Ibidem, p.80. 44 D.D.Roşca, Europeanul Bărnuţiu, în op.cit., p.82. 45 Ibidem, p.82.

37

Idealul de dreptate a orientat cu vigoare şi lupta poporului român pentru emanciparea lui naţională şi socială, iar doctrinarii dreptului natural, reprezentanţii Şcolii Ardelene, autorii Supplex-ului, dar mai cu seamă Simion Bărnuţiu, au ştiut să scoată din acest ideal „cele mai sigure norme de irevizuibilă şi implacabilă judecată a stărilor politice şi sociale anacronice în care se găseau românii din Transilvania”46, au formulat „în deplină cunoştinţă şi conştiinţă raţiunile ultime, general-umane, ale implacabilului destin al omenirii.”47

Afirmând, ca exigenţă imperativă a înţelepciunii umane, „primatul dreptului asupra forţei şi primatul dreptăţii asupra convenţiilor şi tratatelor pe care le pot impune alţii”48, această doctrină, afirmă D. D. Roşca, până astăzi neclintită, este singura care oferă temeiuri teoretice solide naţiunilor şi popoarelor în lupta pentru apărarea fiinţei şi dreptăţii lor în faţa politicii faptului împlinit.

Privite în lumina idealului de dreptate, „stările de fapt” determinate de domnia forţei, impuse brutal naţiunii române în acei ani de către puterile Axei, nu sunt numai revoltătoare nedreptăţi, ci recăderi ale omului „în lumina bestiilor dintre care s-a ridicat odinioară cu atâta trudă şi zăbavă.”49 Împotriva tuturor celor care căutau să impună acceptarea ideii că forţa primează dreptul, că dreptul celui mai tare este însăşi dreptatea, umanistul D. D. Roşca susţine răspicat: „Nu e adevărat că forţa ca atare poate fi izvor de drept şi dreptate. Singură, forţa nu creează orice s-ar spune, stări de drept, ci numai stări de fapt. Faptul împlinit este legea fundamentală a forţei!”50

Stările de fapt nedrepte, cele care se petrec pe baza forţei, a violenţei şi a constrângerii, sunt şi rămân nedrepte, fie că au fost comise de un ins, fie că au fost comise de o naţiune

46 Ibidem, p.98. 47 Ibidem, p.100. 48 Ibidem, p.101. 49 D.D.Roşca, Valori veşnice, în op.cit. p.81. 50 Ibidem, p.82-83.

38

întreagă. În faţa lor, singura atitudine demnă de om şi de înţelepciune umană este împotrivirea, rezistenţa şi lupta. „Aflat pe poziţia bunei tradiţii a umanismului, deci nu a acelui umanism care, timorat de forţa brută eşua în lamentări sau, după caz şi oameni, adopta atitudinea laşă a ignorării deliberate a răului, ci a acelui umanism viguros, ale cărui credinţe trec în faptă”51, gânditorul român relevă insuficienţa negaţiei care nu are curajul necesar de a deveni faptă: „ar fi naivitate primejdioasă să crezi că destinul s-ar opune forţei nedrepte.”52 Pentru ca puterea forţei să fie pusă în serviciul dreptăţii, mai e nevoie şi de altceva. E nevoie să fie găsit „punctul arhimedic” de sprijin, pentru ca slăbiciunea „trestiei gânditoare” să se transforme într-o forţă de neînvins. Acest punct arhimedic care îl face pe om să nu se încline în faţa forţei, să nu dezarmeze, ci să lupte împotriva ei, ţine de zona inteligenţei liber cugetătoare, dar şi de resorturile extrareflexive ale conştiinţei lui: convingerea, limpede şi tare a drepturilor şi datoriilor lui de om, de naţiune. În acest sens, însăşi ideea de justiţie reprezintă o mare forţă, după cum lipsa acestei idei, poate face din om o pradă uşoară pentru abilii mânuitori ai şantajului forţei. Continuându-şi ideea, D. D. Roşca subliniază apăsat că: „Naţiunile pătrunse de o justificată conştiinţă a drepturilor lor, nu pot fi desfiinţate de nici o putere a pământului.”53 Idee concluzivă de o mare actualitate!

Adevărul şi dreptatea, în înţelesul adânc, au întotdeauna şi implicaţii etice; altfel spus, activitatea umană a oamenilor reali sau a comunităţilor naţionale, desfăşurată fie pe un plan cognitiv, fie pe un plan social-politic, prezintă şi o semnificaţie de ordin moral, necesitând a fi apreciată prin prisma „binelui” şi „răului”– categorii fundamentale ale gândirii etice. Exprimând nu numai o firească întregire a concepţiei sale globale filosofice, ci, în acelaşi timp şi sensibilitatea şi

51 N.Trandafoiu, art.cit. 52 D.D.Roşca, Valori veşnice, în op.cit. p.80. 53 Ibidem, p.82.

39

înţelepciunea morală a poporului român, D. D. Roşca afirmă că deosebirea dintre „bine” şi „rău”, „moral” şi „imoral”, este calitativă, principială, neputând a fi în nici un fel eludată.

Chiar dacă în realitatea manifestărilor concret-omeneşti valorile morale trăiesc în „devălmăşie”, aşa cum ne arată experienţa, în plan teoretic-etic nu există concept prin care deosebirea calitativă dintre ele, dintre „bine” şi „rău”, să poată fi suprimată. De unde rezultă valabilitatea universal-umană a imperativelor morale pe care etica le prescrie comportamentului, acţiunilor şi relaţiilor practice morale. Aşa fiind, nici unui om şi nici unui popor nu-i este îngăduit, în nici o situaţie, să nesocotească în conduita şi faptele lor, normele morale statornicite în scopul umanizării relaţiilor interumane şi a bunei convieţuiri a popoarelor şi a naţiunilor. Cine suprimă principial valabilitatea acestor norme morale stabilite pe baza distingerii calitative între bine şi rău, acela, avertizează D. D. Roşca, „renunţă la calitatea sa de om”54, cu toate consecinţele acestei renunţări.

Solidaritatea reciprocă a valorilor supreme ale culturii e pusă astfel, cu vigoare în relief de către filosoful român: nu poate exista o riguroasă ordine intelectuală fără o veritabilă ordine justiţiară şi etică, după cum aceasta din urmă nu se poate constitui fără adevăr. Altfel spus, cine iubeşte omul iubeşte şi valorile fundamentale ale culturii lui: adevărul, dreptatea şi binele. Cine îşi leagă soarta de această tablă de valori „veşnice”, cum îi place filosofului român să le numească, acela iubeşte libertatea şi omenia, iubeşte umanitatea, fie că aceasta e concretizată în oameni reali sau în popoare şi comunităţi naţionale.

Aşadar, raţiuni universal-omeneşti, raţiuni filosofico-etice, considera D.D. Roşca, că poate extrage din concepţia sa generală despre lume şi viaţă ca argumente în sprijinul ameninţărilor drepturilor şi realităţilor naţionale româneşti, în sprijinul tuturor eforturilor îndreptate spre instaurarea păcii în

54 Ibidem, p.84.

40

lume, pentru aşezarea relaţiilor internaţionale pe principiile egalităţii, ale independenţei şi suveranităţii, ale respectului reciproc. Aceasta ar duce în opina lui D. D. Roşca, la apropierea vieţii tuturor popoarelor şi naţiunilor într-o comunitate spirituală, din sânul căreia ar putea fi excluse relaţiile bazate pe politica forţei şi a faptului împlinit, pe doctrina nocivă a „dreptului celui mai tare”, făcând loc unor relaţii întemeiate pe promovarea virtuţilor şi însuşirilor proprii fiecăruia.

Aducând argumente de o asemenea tărie, scoase din marea cultură, din „străfundurile conştiinţei Europei civilizate55”, D. D. Roşca nutrea convingerea că filosofia, adresându-se omului ca fiinţă spirituală raţională, a avut şi are un cuvânt de spus în domeniul vieţii politice şi că „acest proces de intervenţie tot mai eficace a înţelepciunii în treburile politicii va continua şi în viitor”56.În concepţia sa, de altfel, filosofia pentru a răspunde integral rostului ei de a fi, „se străduieşte să arate nu numai ce este realitatea în general şi lumea omului în special, ci ea tinde să traseze şi o imagine despre ceea ce trebuie să fie omul şi lumea lui umană. Propune adică un ideal de realizat57”.

Care ar fi notele definitorii ale idealului de viaţă pe care îl trasează concepţia filosofică a lui D. D. Roşca, ideal a cărui realizare, atât în plan individual şi social, cât şi pe plan naţional şi internaţional, ar duce la înflorirea condiţiei umane, la autorealizarea de sine a omului, la progres? Răspunsul la această întrebare, pentru a fi riguros şi complet, ne-ar obliga la o incursiune analitică în totalitatea premiselor şi poziţiilor ontologice şi axiologice ale sintezei filosofice a lui D. D. Roşca, ceea ce ar depăşi cadrul studiului de faţă. Constatând că problematica idealului ocupă un loc important în opera filosofică a lui D. D .Roşca, ne vom limita aici la a completa

55 D.D.Roşca, Europeanul Bărnuţiu, în op.cit. p.82. 56 Ibidem, p.88. 57 D.D.Roşca, Ştiinţă şi filosofie, în Oameni şi climate p.213.

41

anticipările în această chestiune conţinute în paginile precedente şi la a face câteva precizări şi sublinieri.

Din toate cele ce preced, se desprinde cu suficientă claritate că pentru D. D. Roşca ideea naţională, precum şi cea de personalitate umană, sunt indisolubil legate de marile valori ale culturii. De aceea, idealul prin prisma căruia trebuie să fie definite sarcinile naţionale nu poate să nu fie bazat pe cele mai înalte valori ale culturii, deoarece numai călăuzit de aceste valori, omul – atât ca individualitate, cât şi ca naţiune – se menţine pe linia menirii lui intrinseci, aceea de fiinţă liberă, raţională şi creatoare.

Din perspectiva opţiunii sale pentru valorile supreme ale culturii şi ale vieţii spirituale, a idealului superior de om şi umanitate, pe care îl preconizează în opera sa, D. D. Roşca întreprinde o ascuţită critică, consonantă cu cea a altor gânditori raţionalişti şi umanişti ai perioadei interbelice a paradoxurilor absurde, iraţionale, ale societăţii sale, a fenomenelor de alienare şi de degradare a condiţiei umane, inerente acestei societăţi bazată pe inegalitate, nedreptate şi exploatare.

Dezvăluirea şi denunţarea inechităţilor din planul economic şi social, este însoţită la D. D. Roşca, dată fiind structura personalităţii sale, înzestrată cu o deosebită sensibilitate afectiv-lirică şi morală, de o radiografiere lucidă a unor aspecte dramatice ale crizei spirituale determinată de această societate. Contradicţia dintre progresul tehnico-economic, în condiţiile „civilizaţiei mecanizate” capitaliste şi consecinţele dezumanizante ale acestei alcătuiri sociale în cadrul, căreia existenţa umană este sistematic văduvită de valorile care „dau farmec omenesc şi rost vieţii”, este pregnant pus în evidenţă în eseul Ideal de viaţă: „Astfel o epocă de nemaipomenit progres mecanic, de uluitoare înmulţire a mijloacelor de producţie şi de trai, a dus în chip paradoxal şi tragic, la descurajatoare sărăcie interioară şi paralel, a menţinut şi agravat în favoarea câtorva, sărăcia materială şi mizeria morală a mulţimilor. Cruzimea cu care e dus din

42

partea multora războiul actual, se explică în bună măsură şi ca urmare naturală a sus pomenitei sărăcii interioare a contemporanilor noştri58”.

Experienţa istorică şi de viaţă, analiza atentă a concretului situaţiilor, faptelor şi împrejurărilor obiective şi subiective, furniza reflecţiei critice a filosofului român materiale de sprijin necesar şi suficient pentru amara constatare că, pe nesimţite parcă, o stranie răsturnare se petrecuse: „Din scop ce era, viaţa a devenit mijloc, iar mijloacele de trai au devenit scop. Omul a devenit sclavul mijloacelor de trai, pierzându-şi până şi gustul de viaţă în profunzime59”.

O filosofie de viaţă a omului, cum este cea elaborată de profesorul universităţii clujene, în mod obiectiv nu putea să nu caute şi să nu formuleze o soluţionare raţională a acestui impas existenţial, o limpezire a sensurilor prin clarificarea raportului just ce trebuie să existe între mijloace şi scopuri, între scopuri şi ideal, între ideal şi om, în fine, între om şi realizarea de sine a acestuia.

Am stăruit asupra caracterizării idealului preconizat de către D. D. Roşca, datorită locului important pe care-l ocupă acesta în paginile operei sale, datorită solidelor temeiuri teoretice pe baza cărora este formulat şi datorită în sfârşit nobleţei şi frumuseţii lui intrinseci. Expresie fidelă şi logic consecventă a coordonatelor specifice ale concepţiei sale filosofice, acest ideal, în principiul său este nu numai raţional dialectic, umanist şi democratic, ci şi actual. Cu toate că din articulaţia lui teoretică lipseşte indicarea căilor practice de realizare, idealul de viaţă preconizat de către D. D. Roşca e actual, după părerea noastră, cel puţin prin justa soluţionare a raportului armonios ce trebuie să fie realizat între mijloace şi scopuri, între progresul material, tehnic şi cel spiritual, atât în viaţa omului ca persoană individuală, cât şi în sfera obiectivă şi subiectivă a vieţii sociale şi naţionale.

58 D.D.Roşca, Idealul de viaţă, în Puncte de sprijin, p.144. 59 Ibidem, p.148.

43

De altminteri, convingerea lui D. D. Roşca în necesitatea obiectivă a realizării unui asemenea echilibru între creaţiile civilizaţiei materiale şi cele spirituale ale culturii, între exterioritate şi interioritate, a rămas nestrămutată. Experienţa de viaţă şi de reflecţie îndelung decantată îl determină să-şi încheie în anul 1968 remarcabilul eseu Ştiinţă şi filosofie cu îndemnul: „crede în lucruri atât cât e necesar să crezi pentru a deveni stăpânul lor, dar nu crede în ele atât de mult încât să devii sclavul lor!60”.

60 D.D.Roşca, Ştiinţă şi filosofie, în op.cit. p.215.

44

TRADIŢIA – VALOARE DE PATRIMONIU A SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI ÎN CONTEXTUL EUROPEAN

Preot Ioan Codureanu – Episcopia Oradei, Bihorului şi Sălajului

În accepţiunea strictă a termenului, prin Tradiţie, cu

T mare trebuie să înţelegem ansamblul valoric al credinţei şi spiritualităţii. În creştinism cuvântul tradiţie este folosit pentru exprimarea atât a conţinutului revelaţiei divine primite de la Iisus Hristos prin apostolii şi succesorii acestora, cât şi procesul de transmitere şi interpretare a acestei revelaţii în decursul istoriei bisericeşti. Prin aceasta, fiecare creştin intră într-o tradiţie explicită a Bisericii care-l precede, nu numai ca primitor, ci şi ca transmiţător. Fiecare creştin devine purtător al tradiţiei. În terminologia curentă,Tradiţia defineşte Credinţa, dar trebuie să distingem credinţa după conţinutul ei dogmatic, doctrinar, şi credinţa ca experienţă a acestui conţinut. După conţinutul ei, credinţa este revelaţia sau descoperirea lui Dumnezeu făcută prin intermediul Scripturii şi elaborată de Biserică sub forma unor învăţături precise numite dogme. Aceste dogme nu sunt nişte principii sterile, ci ele trebuie să prindă viaţă în sufletul fiecărui creştin. Ca şi experienţă religioasă, credinţa este misterul libertăţii persoanei, libertatea de a avea, dincolo de cunoaşterea naturală, o altă viziune despre lume şi istorie.Ca formă a libertăţii, credinţa nu este impusă din afară de nici o doctrină sau instituţională. Ea stă pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu, descoperit în mod personal, văzut, de Fiul întrupat şi de Duhul manifestat în istorie. Credinţa ţine de misterul libertăţii umane de a se lăsa atrasă de misterul lui Dumnezeu şi de a asculta şi urma cuvântul Său. Credinţa ca act al Tradiţiei nu este altceva decât oferta asumării unei certitudini,

45

că dincolo de limitele existenţei acesteia există o altă realitate: numită de Aristotel „Primum movens”- principiul care a generat existenţa, „Marele ceasornicar” a lui Voltaire sau „Marele Anonim” al lui Lucian Blaga. Credinţa este ieşirea din planul cunoaşterii naturale, care are limitele ei ce nu pot fi depăşite. Prin aceasta, credinţa nu este un act a-raţional, antiraţional şi nici iraţional, ci metalogic, adică depăşeşte cadrele limitate ale raţiunii. Paradoxurile credinţei constau tocmai în faptul că ea le transcede, vizând realitatea de Dincolo. Acest Dincolo spre care năzuieşte credinţa nu înseamnă un refuz faţă de lumea imanenţei, a istoriei, ci o asumare deplină a acestei şi o transfigurare a ei. Credinţa nu este un simplu act congnitiv, discursiv. Ea nu se reduce la mărturisirea verbală, la sondaje confesionale, la declaraţii ostentativ-contextuale, într-o accepţiune mai actuală: electorale. Credinţa înseamnă mărturie sinceră, valori spirituale: biserică, rugăciune, post, spovedanie, împărtăşanie. O mărturisire din şi nu din afara credinţei. Etimologic, tradiţie înseamnă a duce dincolo, mai departe. Aplicat credinţei acest demers înseamnă a duce dincolo, mai departe. Aplicat credinţei acest demers înseamnă o asumare şi o transmitere mai departe a credinţei. În societatea tradiţională părinţii se îngrijeau cu sfinţenie de acest aspect. După 89 odată cu introducerea religiei în şcoli, copiii au fost aceia care şi-au luat părinţii de mână şi i-au dus la biserică. În accepţiunea generală tradiţia cu t mic reprezintă întreaga configuraţie valorică a unui neam, popor: credinţă, valori spirituale, valori culturale, educaţie, obiceiuri,etc. O îngemănare de valori comune spiritului uman. De aceea, în spiritualitatea românească nu s-a făcut o separare netă între cele două tradiţii: a spiritului sau a duhului şi cea a culturii, a civilizaţiei. În spaţiul românesc Tradiţia Bisericii, desigur cu caracteristicile ei divine s-a împletit cu tradiţia-tradiţiile poporului. Credinţa s-a împletit cu cultura şi etosul românesc cu spiritualitatea liturgică asumându-şi un destin comun. Apelul

46

la memoria istoriei poporului român în toate etapele ei nu ne îndreptăţeşte la vreo segregaţie a celor două tradiţii, nici în trecut şi nici în contemporaneitate. Dintotdeauna între profan şi religios a existat o simbioză, convieţuire se datorează faptului că atât profanul cât şi sacrul îşi revendică acelaşi spaţiu în istorie: umanul. Ne gândim la arealul tradiţional românesc în care miticul se împleteşte cu Legea strămoşească şi cu „sfânta direptate” idealul din totdeauna al ţăranului român mereu obidit, cugetarea ţăranului român, înţelepciunea populară cu slovele Scripturii. Niciodată Tradiţia Bisericii nu a pus la index adânca înţelepciune a ţăranului român, folclor religios, basmele, poeziile şi cântările laice, într-un cuvânt cultura şi literatura, ci le-a asumat cu veneraţia cuvenită. Şi aceasta se datorează faptului că adesea izvorul de inspiraţie a acestor manifestări ale spiritului era cadrul textelor liturgice şi cultice. Este suficient să ne gândim la operele literare, poezie sau proză al marilor noştri literaţi: Eminescu, Lucian Blaga, Anton Pann, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Ion Alexandru în care se oglindeşte magistral această împreună mergere a celor două tradiţii devenite în acest cadru una singură. „Spaţiul mioritic blagian” mărturiseşte prezenţa Marelui Anonim ce se relevă în graiul sfânt al bătrânei ce stă în genunchi în pridvorul Bisericii sau pe prispa casei depănând firul rugăciunii şi al dorului, în faţa brăzdată de arşiţa vremurilor a ţăranului român ce-şi cântă bucuria şi necazul. Acest portret al „Tradiţiei” ar fi incomplet şi văduvit de esenţă dacă nu ne-am referi şi la ansamblul ecleziastic al bisericilor de lemn şi al mănăstirilor ce păstrează în tainiţele zidurilor lor umbrele suferinţelor poporului român şi nedreptăţile istoriei. În ele se îngemănează tezaurul cultural şi spiritual al geniului artistic românesc în toată amploarea lui totodată ne ridică privirea spre cer (antropos), ca un memento al faptului că suntem muritori... dar veşnici. De aceea, când vorbim despre Tradiţie-tradiţii nu putem ignora existenţa acestor vetre de cultură şi spiritualitate. Mănăstirile, bisericile şi cu majusculă şi fără – nu a fost doar un refugiu pentru conştiinţele apăsate de nelinişti interioare, ci adevărate şcoli

47

vorbite ale artei vorbite, cântate şi figurative. În existenţa lor seculară s-a plămădit ethosul şi spiritualitatea românească. Primele traduceri în limba română au fost cărţile de un caracter bisericesc, Scriptura (Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Codicele voroneţian) desigur unele patronate nu numai de Biserică, ci şi de domnitorii acelor vremuri. Tiparul lui Gutenberg – o construcţie europeană a fost adus la noi prin intermediul unui călugăr macedonean Macarie, iar primele cărţi tipărite la începutul sec. Al XVI-lea au fost cărţile de slujbă:Liturghier, Evangheliar şi Octoih, continuând apoi puţin mai târziu cu tipăriturile diaconului Coresi. Arta miniaturală de excepţie, frescele şi arta picturală în ansamblu în spaţiul românesc debutează cu aceste mănăstiri seculare, De aceea, când spunem Tradiţie-tradiţii spunem şi: Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Putna, Neamţ, Tismana, Vodiţa, Curtea de Argeş, Sâmbăta de Sus, în spatele cărora se află o mare istorie ce include mari oameni ai spiritului şi al politicului: Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, primii doi intraţi în panteonul sfinţilor Ortodoxiei. Iată de ce, atunci când ne referim la tradiţie ne referim la credinţă, la istorie, la cultură, la educaţie. Tradiţia nu este un segment al istoriei, ci este istoria însăşi în derulare, în dinamica ei. Ea nu este piesă veche de muzeu – cum suntem tentaţi să credem adesea, ci o realitate care este actuală şi contemporană cu fiecare generaţie. Când spunem tradiţie nu spunem tradiţionalism, aşa cum atunci când spunem conservator nu spunem conservatorism, comunitar şi nu comunitarism, social şi nu socialism, trebuie să depăşim „ismele”, care sunt denaturări ale conceptelor şi sensurilor autentice ale unor realităţi. Tradiţia este veche, seculară şi chiar milenară, dar nu învechită. De aceea apelul la tradiţie nu înseamnă imobilism social, economic, politic, spiritual, într-un cuvânt lipsă de progres. Teza sociologului Samuel Huntington – alături de alte similare – cum că religia ar fi factorul principal oponent la progresul istoriei cred că trebuie revizuite şi excluse din acest context. Tradiţia este viaţă care poartă în sine

48

trecutul pentru a-l valorifica în prezent fără a pierde perspectiva viitorului. „Tradiţia este un ieri care devine mereu azi” (I.P.S. Antonie Plămădeală – Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Axios,1995, p.146). Diagnoza societăţii actuale măcinată de conflicte politice şi sociale, economice şi religioase ne lasă impresia că tradiţia devine un spaţiu privat la care au acces prea puţini. A învăţa la „şcoala tradiţiei” nu mai reprezintă pentru omul actual o valoare profitabilă. Orientarea educaţională se îndreaptă spre sectorul pragmatismului şi mai puţin spre cel al spiritului. Un aspect esenţial al contextului actual, în ce priveşte raportul valoare-educaţie-tradiţie îl reprezintă accentuarea unilaterală a unei educaţii cu o conotaţie orientată exclusiv pragmatic şi cantonată strict în sfera social-economică. Infuzarea programatică a unei mentalităţi exclusiv consumatoriste, copiilor şi tinerilor de azi constituie un eşec în plan educaţional, social şi spiritual. Criza socială indubitabilă nu poate justifica o mentalitate care riscă să situeze persoana la nivel degradat a unui simplu bun de consum. Performanţele şi competenţele realizate, calificativele excepţionale reprezintă ţelul educaţiei şi constituie un deziderat într-adevăr esenţial pentru orice domeniu social. Dar „atâta timp cât aceste competenţe nu sunt înrădăcinate într-un respect fundamental pentru oameni şi într-o responsabilitate valoric consolidată faţă de întrebările vitale ale societăţii noastre, există pericolul ca oamenii să devină mai îndemânatici, mai performanţi, fără a fi însă cu adevărat mai umani” (Christoph von Schonborn, Oamenii, Biserica, Ţara, creştinismul ca provocare socială, Anastasia, 2000, p.127). Educaţia se adresează omului ca realitate personală, ea trasează cutele personalităţii umane, desigur, fără să neglijeze cadrele de desfăşurare ale acesteia: istoric, socio-economic, etnic, etc. Educaţia vizează omul în ansamblul său dihotomic: spiritual şi material, de aceea, orice reducţionism radical al acesteia (educaţia) la unul din cele două componente ale persoanei umane ar reprezenta o viziune unilaterală păgubitoare. Cu toate acestea, întâi de

49

toate, educaţia se adresează omului ca subiect creator de valori în relaţie personală cu alte subiecte umane, şi nu doar ca entitate obiectivă economic. De aceea, fără a neglija importanţa realizărilor şi a capacităţilor economice, în marea Casă a Europei, alături de homo economicus, îşi revendică locul şi homo sapiens – omul care creează valori culturale, homo ludens – o fiinţă care dispune de cunoaştere, care mediază şi care, în joc, îşi poate deveni sieşi interior, şi nu în cele din urmă homo religiosus, ale cărui speranţe şi năzuinţe trec dincolo de fruntariile lumii vizibile (C. Von Schonborn p.130). Acestea sunt caracteristicile care definesc omul european şi omul în general în integritatea lui. Religia, educaţia, tradiţia şi moştenirea culturală reprezintă factorii legitimi care în contextul actual al pluriculturalismului şi al tradiţiilor variate sunt capabili să confere imaginea autentică a omului european şi nu numai. Cultura Duhului şi cea a spiritului trebuie să îşi asume un destin comun: modelarea personalităţii umane. Din evantaiul de valori ce compun Marea structură europeană, cele economice situându-se în primul plan, nu pot lipsi valorile tradiţiei culturale şi morale care sunt indispensabile. Comunitatea europeană, la care a aderat şi România, procesul integrării şi al post-integrării nu se poate limita doar la dimensiunea economică şi politică, fundamentală de altfel. Şi aceasta pentru simplu fapt că omul în ansamblul său psiho-somatic, fiinţial se raportează nu doar la valorile „palpabile”, la cele care se pot cântări, contabiliza sau măsura, ci şi la cele de ordin spiritual. Aşadar, acest proces are nevoie de a fi susţinut şi de dimensiuni spiritual-religioasă care face parte integrantă din viaţa cotidiană a omului contemporan. Din nefericire, Comunitatea europeană, ca şi suprastructură statală, nu şi-a asumat o identitate spirituală creştină, iniţiativa menţionării în Constituţia europeană a noţiunii Dumnezeu sau rădăcinilor creştine ale Europei a fost întâmpinată cu un refuz major din partea edililor europeni, problema rămânând încă la stadiul dezbaterilor. De aceea, Biserica trebuie să-şi revendice

50

locul şi rolul său în această nouă structură europeană. De altfel, Biserica nu a fost niciodată absentă din Europa, şi când spunem acest lucru ne gândim la faptul că rădăcinile acesteia sunt eminamente creştine. Europa s-a fundamentat pe suportul valorilor creştine care au modelat veacuri la rând etosul cultural al acesteia. Istoria Europei confirmă faptul că rădăcinile comune ale valorilor spiritual religioase împărtăşite pe ansamblul continentului sunt legate de misiunea evanghelizatoare a Bisericii, a creştinismului. Fără moştenirea creştină Europa n-ar fi ceea ce este, începând cu sensul profund al libertăţii, până la determinarea persoanei umane şi trecând prin drepturile fundamentale ale persoanei. Iată de ce pentru „a da un suflet Europei” nu este suficientă afilierea la această structură, deschiderea frontierelor şi libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor, şi nici a efectua tranziţia de la o piaţă unică spre o uniune politică, ci şi de o afirmare a valorilor religioase şi culturale exprimate de religia creştină, care este religia majorităţii copleşitoare a cetăţenilor Europei. Europa s-a fundamentat pe cele trei mari elemente: drept roman, cultura greacă şi religia creştină, de aceea ea nu poate fi privată de drepturile sale fireşti. Ignorarea acestui drept care se cuvine Europei este mărturia unei amnezii impardonabile care aduce cu sine judecata posterităţii. Elie Wiesel laureat al premiului Nobel pentru drepturile omului opinează magistral că: fanatismul religios al Evului mediu – el se referă aici în principal la inchiziţie, la războaiele religioase – i-a urmat fanatismul politic fundamentat a-şi zice eu pe un „mit ideologic al manipulării şi falsificării conştiinţelor”. Ideologiile totalitare au înlocuit pentru multă vreme credinţa în Dumnezeu şi au umilit fiinţa umană. Că lucrurile s-au petrecut astfel ne-o atestă umilinţa şi patimile a milioane de oameni: intelectuali, ierarhi şi preoţi, oameni simpli, care s-au opus acestui „fanatism politic” propagat de ideologia partidului leninist-comunist (Contre l’indifference ...(p.87 apud Pr. prof. dr. Nicolae Dură, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi protecţia lor juridică, O. Nr. 3-4, 2005, p.29). Iminenţa – fără să exagerez – a unui

51

„fanatism laicizant” a unui laicism ideologic – care se deosebeşte total ca sens de laic, care este totuşi legitimă – caracterizat prin relativizarea şi excluderea religiosului nu este totuşi legitimă – caracterizat prin relativizarea şi excluderea religiosului nu este bun agur pentru Noua societate europeană aflată în proces de extindere şi dezvoltare. Din păcate când afirm acestea mă gândesc la disputele din rândul parlamentarilor europeni, care au avut loc pe marginea inserării în preambulul Cartei europene a moştenirii culturale şi religioase iudeo-creştine a Europei. Reacţia juriştilor francezi de stânga cum că un astfel de demers ar fi contrar cu caracterul laic al Constituţiei Franţei a găsit un ecou pozitiv, din nefericire, în rândul edililor europeni de stânga care au cerut în scris prezidiului de a se renunţa la sintagma „moştenire religioasă”, tocmai pentru a se afirma şi apăra „laicitatea Europei”. O astfel de opinie, din fericire, a intrat în contradicţie cu textul Constituţiilor unor state europene (Grecia,Suedia,Irlanda de Nord) care precizează clar această moştenire religioasă este izvorul drepturilor fundamentale ale omului pe care aceste texte juridice le apără. Ba mai mult aceste state nu sunt laice, unele dintre le fac referiri constituţionale la Dumnezeu. Iată de ce Europa nu se poate constitui pe principiul laicităţii, pentru că însăşi nu este laică, ci prin valorile sale morale şi culturale este profund creştină. Însă într-o Europă în care identificarea valorilor a devenit aproape o iniţiativă prometeică, în care locul culturii autentice, nu de puţine ori este uzurpat de o pseudocultură propagată prin toate mijloacele media, factori precum: educaţia, Şcoala, dascălul şi Biserica nu pot avea un rol periferic. Într-o societate în care ierarhia valorilor culturale şi morale este inversată în mod flagrant, în care anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, nu de puţine ori, prezenţa celor doi factori: educaţia şi religia este imperioasă şi chiar salvatoare. În istoria societăţilor umane barometrul social, cultural şi moral a fost educaţia şi religia. Conform unui filozof şi sociolog contemporan, societăţile democratice actuale

52

trebuie să recupereze religiosul pentru a deveni funcţionabile. Sigur o astfel de aserţiune trebuie înţeleasă cu discernământ şi rezervele de rigoare, însă ea trebuie să fie şi un prilej de reflecţie. Prin acest fapt nu trebuie să înţelegem o politizare a religiei şi nici o teocratizare a Statului, sau a societăţii, ci recunoaşterea rolului comunitar, social şi formativ al religiei şi Tradiţiei Bisericii. Sintagma biblică:”Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” trasează linia de demarcaţie între pretenţia teocratică a religiei, a Bisericii şi pretenţia nejustificată a asumării de către puterea seculară a prerogativelor spirituale. Pe de altă parte religia nu poate fi redusă la o chestiune privată, nu este apanaj doar al sacristiei, nu poate fi redusă la zidurile locaşurilor de cult. Statul, ocârmuirea seculară nu-şi poate permite „enclavizarea” Bisericii şi a Tradiţiei acesteia. Misiunea ei trebuie să se ancoreze social, să treacă dincolo de spaţiul ei sacru şi să cuprindă persoana umană în integralitatea ei. Şi când spunem acest lucru nu ne gândim la poziţia statală şi ecleziastică a acesteia, ci în mod fundamental, la întrebarea dacă democraţia poate avea o reuşită de durată fără spaţiul liber, deschis transcendenţei, al religiei (C.von Schonborn op.cit, p.89). Acest demers vizează crearea unui cadru social-istoric din care nu pot lipsi valorile credinţei şi ale moralei care definesc personalitatea umană responsabilă. Dacă Europa spiritului nu poate fi detaşată de cea politicului, deoarece, sufletul Europei are nevoie pentru a supravieţui de „trupul” unor instituţii adecvate, cu atât mai mult Europa politicului nu poate fi desprinsă de cea a spiritului. În acest proces, Biserica, religia şi educaţia– deşi instituţii separate – sunt invitate la o cultură a dialogului şi cooperării. Un astfel de dialog nu este unul al conlucrării la aceeaşi casă comună: circumscrierea valorică a personalităţii umane. Un astfel de efort comun este posibil dacă ne gândim la faptul că de-a lungul istoriei Biserica-în special în sânul poporului român – a fost vatra de cultură care a sedimentat în suflet românilor Psaltirea şi Ceaslovul nu doar liturgic, ci şi

53

cultural. Slovele ceaslovului au fost nu doar exprimarea cea mai adâncă şi mai curată a simţământului credinţei, ci şi primul Abecedar al graiului românesc secole de-a rândul. Biserica şi Şcoala – în special în istoria poporului român – au mers mereu alături pe acelaşi drum. Un exemplu concludent în acest sens este existenţa Şcolilor confesionale, adevărate pepiniere ale culturii şi valorilor morale. Aceste şcoli nu au urmărit cum s-a afirmat adeseori confesionalizarea învăţământului românesc din raţiuni de ordin prozelitist, ci implementarea valorilor morale spiritului uman fără de care o societate „vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nici unde” (Petre Ţuţea). Ca o paranteză la această aserţiune, cred că unele din obiectivele educaţiei actuale trebuie să fie nu numai crearea unor elite informaţionale, a unor spirite luminate din punct de vedere ştiinţifică care să realizeze performanţe economice, tehnice, artistice etc. – care reprezintă totuşi un deziderat esenţial al procesului de învăţământ în cadrul noii strategii socio-politice şi economice – ci şi crearea de caractere morale. Acestea bipolaritate cultural-morală: religie-educaţie este reflectată într-una din publicaţiile perioadei interbelice care era editată la Arad, intitulată sugestiv Biserica şi Şcoala care era o revistă bisericească, culturală, economică. Această polaritate trebuie asociată demersului politic şi economic despre care se vorbeşte atât de mult azi. Prin acest lucru nu trebuie înţeles faptul că dorim o confesionalizare a politicului sau a economicului. Dar, există riscul ca o politică a-morală să devină i-morală, aşa precum o economie lipsită de umanism creştin să devină o gestionare frauduloasă de conştiinţe umane făcută în baza unui abuz de putere, a exploatării celor defavorizaţi pe scară socială. În acest context se naşte următoarea retorică: are nevoie Europa de valorile creştine? Are nevoie Europa de o educaţie creştină? Are nevoie Europa de Tradiţia spirituală şi de tradiţiile culturale ale neamului românesc? Răspunsul cred că nu poate fi decât afirmativ. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă doar la formele ei occidentale. Cultural şi

54

spiritual Europa se întregeşte cu tot ceea ce a creat şi păstrat spaţiul carpato-balcanic (Prof. Ioan I. Icăjr. Europa politicului, Europa spiritului, vol. Un suflet pentru Europa, dimensiunea religioasă a unui proiect politic, Bucureşti, 2005, p.63). Europa nu este doar o configuraţie politico-economică, ci una cultural-religioasă. Ea nu se constituie numai dintr-o infrastructură modernă: şosele, poduri şi parcări subterane şi suspendate şi din construcţii şi clădiri megalitice, ci ea are nevoie şi de un suflet. De aceea oferta noastră este una spirituală. Resursele noastre de bază sunt întâi de toate cele izvorâte din etosul şi spiritualitatea poporului român creator de valori şi de tradiţie. Jaques Delors, Preşedintele Comisiei Europene adresându-se reprezentanţilor Bisericilor europene afirma următoarele: „Ceea ce îi lipseşte Europei de azi, nu sunt posibilităţile economice, ci puterea credinţei în Iisus Hristos şi, prin aceasta, în demnitatea fiecărui om. Europa este pentru noi nu numai o şansă, o ofertă, ci o misiune, o chemare, un strigăt de ajutor, la care să colaborăm cu o răbdare plină de abnegaţie, astfel încât Europa să îşi recâştige sufletul” (C. von Schonborn, op.cit., p.66). Occidentul are nevoie de credinţă pentru a fi ghidat, iar pentru marea majoritate a locuitorilor săi această credinţă este cea creştină. Credinţa a fost şi este sursa libertăţii şi nu a înrobirii. Ea este tezaurul care conţine libertatea adusă de Hristos, o libertate care îşi revendică dreptul într-o societate a frământărilor politice, sociale, economice, şi nu în ultimul rând religioase. Fără a neglija faptul că Europa constituie din punct de vedere spiritual o provocare, o mentalitate conservatoristă şi tradiţionalistă ce ar considera acest ansamblu politico-economic şi multicultural o „sperietoare” ar constitui preambulul unei mentalităţi unilaterale şi obtuze din partea Bisericii. Exclusivismul generează extremele. Acest lucru nu ne scuteşte însă de rezerve şi precauţii. Europa poate fi salvarea noastră din punct de vedere politic şi economic, dar poate fi şi un pericol pentru Tradiţia şi valorile creştine ale poporului român.

55

2. CALEIDOSCOP

PARADIGMA STRESULUI DE LA CUNOAŞTERE

LA PREVENIRE

Psiholog drd. Cristina Albu – Centrul de Psihosociologie

Stresul este o problemă importantă în majoritatea

ţărilor. Pe lângă faptul că este responsabil pentru numeroase boli, acesta provoacă şi multă suferinţă. Stresul apare ca reacţie de adaptare a organismului nostru la acei factori din exterior pe care îi percepem ca fiind agresivi şi care adesea ne induc o stare de alarmă resimţită atât la nivel psihic (încordare, teamă, nervozitate), cât şi fizic (creşterea secreţiei de adrenalină, intensificarea bătăilor inimii, transpiraţie). El nu este propriu-zis o boală, dar poate duce în timp la îmbolnăvire. De aceea este bine să ştim ce anume ne stresează si cum ne putem elibera de stres.

Termenul de „stres” desemnează o serie de substantive cu nuanţe ce pot diversifica sensul: încordare, presiune, povară, forţă, efort, solicitare, tensiune, constrângere etc. Potrivit Webster's Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language etimologia cuvântului „stres” provine parţial din abrevierea cuvântului englezesc „distres", parţial din cuvântul „estrece” din vechea franceză, ce aveau înţelesurile de „constrângere, suferinţă”, derivate la rândul lor din latinescul „strictus”, participiul trecut a lui „stringere”, cu înţelesul de „a trage (din) greu”.

Geneza conceptului de sindrom general de adaptare (SGA) este legată de observaţia lui Selye, aceea că boli complet diferite, dincolo de manifestările specifice, au un

56

corolar de manifestări comune: stare generală alterată, inapetenţă, tulburări digestive, dureri articulare şi musculare, febră etc. Fără a menţiona încă termenul de stres, Selye publica, în 1936, un studiu despre tendinţa organismului de a reacţiona stereotip la diferiţi agenţi chimici, fizici şi biologici, descriind această tendinţă sub denumirea de „sindrom general de adaptare” (SGA), centrată pe totalitatea mecanismelor nespecifice (considerate astfel tocmai pentru că ele apar la oricare dintre agenţii declanşanţi menţionaţi), capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii care-i ameninţă integritatea morfologică sau a constantelor sale umorale. Alăturat termenului de stres, Selye introduce şi noţiunea de „boală de adaptare". El recunoaşte că nu există boală a cărei unică şi exclusivă cauză ar fi stresul, dar un stres prea puternic poate determina prăbuşirea mecanismelor de apărare ale organismului. Creştere frecventei bătăilor inimii şi presiunii sangvine datorită stresului prelungit poate duce la îngroşarea arterelor, favorizând astfel apariţia infarctului. O creştere de acid gastric poate provoca iritaţie a mucoasei stomacului, cauzând ca şi răspuns direct al situaţiilor de stres, ulcerul duodenal sau gastric. Pe lângă aceste efecte mai există şi alte consecinţe ale stresului care trebuie luate în considerare. Depresiile grave, un rezultat al stresului prelungit, pot duce la dependenţa faţă de medicamente sau alcool. Spre deosebire de Selze, Keiholtz a studiat modalitatea prin care o stare prelungită de stres duce la depresia de epuizare (exhaustion depression). Depresia de stres se instalează după o lungă durată de convulsii emoţionale, după traume psihice repetate şi după o prelungită tensiune afectivă negativă. Din punct de vedere tipologic, depresia de epuizare apare mai frecvent la „PARADIGMA STRESULUI” de la cunoaştere la prevenire 19 persoanele cu structură introvertă şi cu uşoare înclinaţii patologice către

57

renunţarea la responsabilităţi. Denumit şi maladia invizibilă, stresul este, în general, consecinţa adecvării ritmului vieţii profesionale la cel al vieţii private (Petrescu, 2004). Evenimentele cele mai distructive si periculoase sunt cele care implică un conflict sau o pierdere. Poate fi pierderea unei persoane sau a unui lucru important. O suferinţă fizică poate afecta imaginea propriei persoane şi încrederea în forţele proprii, dacă nu-si poate continua viaţa normală. Pe acest fond conflictele sunt prezente atât la muncă, dar şi acasă. Necesitatea de a alege intre mai multe variante naşte de asemenea conflicte. Când oamenii sunt confruntaţi cu alegere, ideea deciziei creşte nivelul stresului. Dacă varianta pe care o preferă le este refuzată datorită unor circumstanţe pe care nu le pot controla, apare frustrarea şi amărăciunea. Uneori oamenii evită să ia o decizie pentru că nu doresc să se streseze din acest motiv. Această reacţie nu face decât sa înrăutăţească situaţia. La locul de muncă, şefii care nu reuşesc să ia decizii sunt o sursă de frustrare pentru subordonaţi.

Stresul poate apărea şi dacă oamenilor nu le este clar ce au de făcut sau dacă simt că nevoile lor nu au fost luate în considerare. Obiectivele nerealiste sunt o sursa de stres pentru studenţi, fie că se referă la părinţi sau la şcoală. în societatea modernă nevoia de realizare este foarte importantă. Dacă aceasta devine o motivaţie obsedantă, cu siguranţă va determina apariţia stresului. Nu numai evenimentele neplăcute, dar şi cele plăcute, creează situaţii de stres. Studiile pe acesta temă (Arădăvoaice, 1993; Burduş, Căprărescu, 1999; Cole, 2000) au arătat ca stresul este declanşat de un eveniment semnificativ, care ne şochează sau ne alarmează si căruia trebuie să-i facem faţă. Să ne gândim numai la un examen pentru ocuparea unui post. Câte tensiuni ne creează şi cum răsuflăm uşuraţi când s-a terminat! Sau prima întâlnire

58

cu viitoarea soacră: câte lucruri trebuie sa punem punct ca să facem impresia cea mai bună! Chiar avansarea la locul de muncă, oricâtă satisfacţie ne-ar da, ne pune o serie de probleme prin noi sarcini şi amplificarea responsabilităţilor. Nu o singură dată ne întrebăm, sub presiunea momentului, cum o să ieşim la capăt? Să suferi din cauza stresului nu este un semn de slăbiciune. Stresul decurge din responsabilităţile care ne copleşesc, la care se poate adăuga lipsa de susţinere a colegilor şi a familiei (Petrescu, 2004). Stresul ambiental, având ca factori principali zgomotul, căldura/frigul, trepidaţiile, poluarea aerului, radiaţiile etc.; stresul gravitaţional, având ca factori principali imponderabilitatea şi acceleraţia; stresul urban, având ca factori principali zgomotul, aglomeraţia, poluarea; stresul hiperbar, având ca factor principal presiunea atmosferică ridicată; tehnostresul, având ca factor principal excesul informaţional; stresul prenatal şi neonatal, având ca factor principal hipoxia. Toate aceste forme de manifestare duc la grave disfuncţionalităţi ale organismului nostru, cele mai afectate fiind organele vitale. În funcţie de factorii stresanţi putem vorbi despre stresul emoţional, financiar, familial, decizional şi, nu în ultimul rând, despre stresul legat de activitatea profesională. Dispus pe două dimensiuni, stresul poate avea patru variaţii fundamentale: distresul vs. eustresul şi hiperstresul vs. hipostresul. Termenul de „eustres” desemnează nivelul unei stimulări psihoneuroendocrine moderate, optime, care menţine echilibrul şi tonusul fizic şi psihic al persoanei, starea de sănătate şi induce o adaptare pozitivă la mediu. Paradoxal sau nu, „eustres”, în componenta sa definitivă, are şi o valoare pozitivă, fiind pentru fiecare dintre noi şi un posibil factor mobilizator în vederea realizării sarcinilor primite, a autodepăşirii, antrenând şi stimulând vitalitatea organismului. Evenimente percepute drept fericite în viaţa noastră, precum căsătoria, venirea pe lume a copiilor,

59

„PARADIGMA STRESULUI” de la cunoaştere la prevenire 21 avansarea pe scara ierarhică, organizarea concediilor etc. generează stres, presupunând adaptare şi responsabilităţi. Stresul ce depăşeşte o intensitate critică, a cărei valoare variază în limite largi, de la individ la individ, este desemnat prin termenul de „distres”. Distresul este provocat de supraîncărcări, suprastimulări intense şi prelungite, care depăşesc resursele fiziologice şi psihologice personale, rezultând scăderea performanţei, insatisfacţie, tulburări psihosomatice şi fizice.

Termenul de „hiperstres” desemnează un nivel de suprastimulare ce depăşeşte limitele adaptabilităţii, ducând de la suprasolicitarea mecanismelor adaptative până la epuizarea lor, în vreme ce termenul de „hipostres” desemnează un nivel de substimulare, ce duce la o lipsă de auto-realizare manifestată prin imobilitate fizică, plictiseală şi deprivare senzorială.

Ce este de făcut?

După cum se poate observa stresul ne poate afecta în numeroase moduri. Este recunoscut faptul că stresul este periculos si poate chiar ameninţa viaţa. Japonezii au recunoscut oficial, sub termenul KAROSCHI, moartea datorată stresului din cauza excesului de muncă (Petrescu, 2004). Primul pas spre vindecare este admiterea faptului că stresul este o problemă reală. Pentru combaterea lui, trebuie mai întâi să-l recunoaştem. Stresul provoacă o varietate de răspunsuri la oameni diferiţi. De exemplu, în condiţiile pierderii unui examen, sau ale dezaprobării primite din partea şefului, unora le tremura mâinile,dinţii le sunt încleştaţi, iar obrajii devin roşii aproape instantaneu. Se poate aprecia, în acest context, că stresul nu este influenţat numai de situaţiile externe, ci şi de vulnerabilitatea, de toleranţa sau adaptabilitatea individului sau de unele trăsături ale personalităţii acestuia.

60

Unele simptome ale stresului sunt semnale de alarmă. Acestea se pot prezenta sub forma unor probleme fizice minore, cum ar fi ticuri si spasme musculare, dureri de cap frecvente, dereglări ale digestiei etc. Consumul exagerat de cafea, ţigări sau/şi alcool reprezintă o modalitate prin care oamenii încearcă să reziste în perioadele stresante din viata lor. Formele acute de stres pot fi marcate de simptome ca: pierderea poftei de mâncare, insomnie, furie, ostilitate şi incapacitate de concentrare.

Remediile stresului

România are cea mai ridicată valoare europeană în ceea ce priveşte numărul persoanelor afectate de stres (52%, faţă de media europeană de doar 33%), urmată de hipertensiune, problemele cu vederea, colesterolul crescut, problemele de somn, greutatea obezitatea, depresia, pe ultimul loc fiind cele legate de mobilitate („Readers Digest”, 2006). Căile de reducere a stresului cotidian sunt la îndemâna noastră şi uneori le folosim pentru a ne detensiona, în mod inconştient. Petrecerea unei perioade de timp în singurătate şi linişte, consacrarea a 20 minute zilnic pentru calm şi contemplare, relaxarea şi redobândirea echilibrului interior prin tehnici de respiraţie, toate acestea ne ajută sa menţinem controlul real asupra circumstanţelor, sporind confortul psihic şi reducându-ne stresul.

Relaxarea ne ajuta sa scăpam de încordarea produsă de stres, mai ales dacă am avut o zi sau o săptămână grea. Ca să ne putem relaxa in familie, este bine sa nu aducem cu noi problemele de la serviciu. Şi invers, când suntem la muncă, să ne detaşăm de problemele de acasă, pentru a ne concentra mai bine asupra sarcinilor de serviciu. Chiar dacă nu ştim mai nimic despre tehnicile de relaxare, nu practicăm yoga sau sofrologia, putem pur şi simplu să ne aşezăm comod în pat sau în fotoliu şi să ascultăm muzică.

61

„PARADIGMA STRESULUI” de la cunoaştere la prevenire, ţinând ochii închişi. Sau ne putem uita la televizor, la emisiuni care nu ne încarcă şi mai mult nervos (de tipul unor meciuri, ştiri şocante, emisiuni care ne plictisesc sau ne deprimă). Putem alege să urmărim o comedie, spre exemplu.

Terapia prin râs este eficientă şi ne asigură mai mult decât o stare de bine.

Somnul suficient, de 7 – 8 ore, fără practicarea „nopţilor albe”, este o altă condiţie esenţială pentru o viaţă lipsită de stres. Obţinerea unui somn eliberat de stres se poate realiza numai prin învăţarea unor tehnici de relaxare a respirării calme si practicarea de metode corecte de vizualizare.

O baie caldă şi un masaj sunt iarăşi benefice, ajutându-ne să avem somn mai liniştitor. Automasajul, folosirea esenţelor de tipul eucalipt respectiv a aromoterapiei, ungerea corpului cu ulei sau crema, frecarea pielii cu un burete cu săpun sau cu un prosop aspru în timpul băii, mişcări uşoare de gimnastică atunci când am stat prea mult încordaţi la birou sau calculator, sunt binevenite.

Terapia prin mişcare este cu atât mai utilă cu cât ducem o viaţă mai sedentară, fără prea multă mişcare. Dansul, sportul, artele marţiale, mersul la cumpărături, fitness-ul, plimbarea in aer liber, sunt tot atâtea căi de descărcare a tensiunilor

acumulate în corpul, dar şi în psihicul nostru. Relaţiile sociale amicale, armonioase, cu cei din jurul

nostru, sunt cele mai importante căi de gestiune a stresului cotidian. Dependenţa de conversaţie sau simpla flecăreală la

telefon sau pe messenger, este dată de nevoia schimbului de idei şi impresii şi, nu în ultimul rând, de a oferi, dar şi de a primi afecţiune.

Asociat acupuncturii şi homeopatiei, pozitivismul, în modul de gândire, puterea de a face haz de necaz în faţa unor dificultăţi ale vieţii, toate acestea ne ajută să

62

păstrăm nealterată relaţia dintre corp şi spirit şi să mergem mai departe, înfruntând „vicisitudinile” existenţei.

În loc de concluzii

Cu toţii am întâmpinat cel puţin un obstacol. Că am dorit să înfăptuim un lucru, dar acesta nu a ieşit cum trebuie, că am vrut să justificăm şefului motivul întârzierii cu cinci minute la program, dar sinceritatea noastră nu a fost apreciată, sunt secvenţe din viaţa noastră. Ce este de făcut?

Răspunsul este mai simplu decât ne putem imagina. Mai întâi trebuie să zâmbim şi să nu uităm că mâine poate fi şi mai rău decât astăzi. Apoi, ar trebui să învăţăm din propriile greşeli. Nopţile nedormite, durerile de cap, amplificate de la o zi la alta, tendinţa de a despica firul în patru nu fac decât să fie răspunsul incapacităţii noastre de a face faţă situaţiilor de stres. (Radu N., 2006). Râsul este salvator, fiind puşi chiar în situaţia de a da din plâns în râs! Nu trebuie uitat că râsul aduce speranţa unei zile mai bune. Subscriem şi noi acestui adevăr şi nu ne rămâne decât să aşteptăm!

63

METODE PRACTICE DE COMBATERE A STRESULUI LA LOCUL DE MUNCĂ

Psiholog Cristina Tat

Centrul de Psihosociologie

STRESUL LA LOCUL DE MUNCĂ

Niciunde nu eşti mai supus stresului, aşa cum eşti la locul de muncă. Aici, presiunile personale şi solicitările muncii se combină şi îţi încearcă limitele propriului tău stres. În timp ce nu există leac pentru stresul de la serviciu, există totuşi o serie de principii verificate în practică, principii care aplicate zilnic te pot ajuta să menţii acest stres în limite şi proporţii controlabile.

CURBA STRES/ PERFORMANŢĂ

Alege scopuri rezonabile, în concordanţă cu posibilităţile tale şi, bineînţeles, stabileşte-ţi un program pentru îndeplinirea lor. Vei fi surprins de rapiditatea cu care vei obţine rezultate pozitive, urmând cu paşi fermi scopuri rezonabile.

Fii mândru de munca ta! Acest fapt te va determina să dai tot ceea ce este mai bun din tine, aspect care se va concretiza în încredere, entuziasm, optimism.

Învaţă să-ţi placă ceea ce faci! – descoperă căi pentru a-ţi face munca mult mai interesantă şi provocatoare. Descoperind căi mai eficiente în a-ţi face meseria, vei determina şi creşterea satisfacţiei tale.

Fă puţin mai mult decât ceea ce se aşteaptă de la tine! Munca de calitate este întotdeauna observată, dar nu

întotdeauna recunoscută imediat. Dar pe termen lung efortul tău suplimentar va fi cu siguranţă răsplătit.

64

Abordează munca şi dintr-o perspectivă plăcută! –trebuie să munceşti ca să trăieşti, nu să trăieşti ca să munceşti.

Învaţă să-ţi canalizezi energia şi spre activităţi, care să îţi provoace pur şi simplu plăcere.

Tratează-i pe ceilalţi cu respect! Asta este ceea ce îţi doreşti şi tu, deci ia iniţiativa şi dă înainte să primeşti. Îţi vei crea astfel un ambient plăcut şi în acelaşi timp productiv.

Nu adresa altora cereri nerezonabile! Făcând invers, vei determina creşterea rezistenţei împotriva productivităţii şi cooperării cu ceilalţi. Încearcă să înţelegi presiunile la care şi ceilalţi sunt supuşi.

Fii dispus să faci compromisuri! Punctul tău de vedere, strategiile şi căile de a-ţi realiza scopurile pot fi bune pentru tine, dar pentru că fiecare dintre cei cu care lucrezi are la rândul său un scop, învaţă să faci compromisuri.

Cooperează mai întâi de a concura (cooperează mai mult decât să concurezi)! Aşa cum mâna ta dreaptă şi mâna ta stângă rar sunt în dezacord, nu-ţi permite ţie să fii în dezacord cu colegii.

Exprimă-ţi aprecierea pentru munca bine făcută! Oamenii, în mod obişnuit, aşează banii după satisfacţia

în muncă. Făcând astfel, o parte din satisfacţia simţită de alţii se va îndrepta spre tine, o vei simţi şi tu.

CUM SĂ-ŢI REALIZEZI SARCINILE CU MAI PUŢIN STRES?

Câţi dintre noi nu şi-au spus la un moment dat că e timpul să realizeze cele mai bune lucruri pentru ei, să evite eşecurile şi să-şi îmbunătăţească relaţiile cu colegii de serviciu şi membrii familiei?

Acesta este un bun început: să spui că lucrurile se vor îndrepta şi că totul va merge spre bine constituie un prim pas foarte important. Verbalizarea intenţiei este necesară pentru începerea schimbării, dar nu şi suficientă. Ea nu înseamnă acţiune, aceasta fiind, de altfel, lucrul necesar pentru trecerea de la intenţie la implementare.

65

Cei mai mulţi dintre noi dorim să fim mai eficienţi în folosirea timpului nostru. Dorim să fim mult mai organizaţi, mult mai împliniţi şi să ne simţim bine în privinţa modului în care ne organizăm timpul, una din resursele noastre cele mai importante. Dorim să uităm de momentele în care am ratat termenul limită pentru realizarea unei sarcini, de nopţile în care încercam să terminăm o sarcină pe care o amânasem de mai multe luni, de oportunităţile ratate şi de relaţiile încordate cu persoanele care ne sunt apropiate şi, în cele din urmă, să ne apropiem de lucrurile pe care viaţa pune accent:

alegerea unor scopuri personale şi profesionale valoroase;

îmbunătăţirea imaginii de sine; relaţii pozitive cu membrii familiei, prietenii şi colegii.

Vestea bună în acest caz este că abilităţile necesare unui bun management al timpului şi punerea acestora în practică, pot fi învăţate.

Următorii paşi se pot constitui într-un ghid eficient de punere a intenţiei în practică, cu minim de stres şi maximă eficienţă în îndeplinirea scopurilor propuse:

1. Identifică-ţi priorităţile personale şi profesionale

Acesta este pasul cheie în cadrul acestui proces. Gândeşte-te atent la rezultatele care sunt importante pentru tine. Scrie-le! Fii cât mai specific posibil. Notează exact ceea ce vrei să realizezi şi data limită până la care trebuie să-ţi îndeplineşti scopul.

Dacă ai mai multe priorităţi în acelaşi domeniu (personale sau profesionale) încearcă să selectezi iniţial una sau cel mult două dintre acestea sau încearcă să le ierarhizezi după importanţă.

Încercând să realizezi prea multe lucruri în acelaşi timp, rişti să nu faci altceva decât să creşti în loc să scazi nivelul de stres.

66

2. Transpune priorităţile tale în scopuri concrete

Împarte fiecare scop în activităţi componente şi identifică paşii necesari în realizarea scopului. Identifică în acelaşi timp cerinţele şi resursele necesare fiecărei activităţi. Acest lucru te va ajuta să-ţi organizezi cu succes activitatea şi să ai ceea ce-ţi este necesar pentru a merge mai departe spre atingerea scopului.

Stabilirea cu exactitate a resurselor este, de asemenea, foarte importantă dacă îndeplinirea cerinţelor scopurilor reclamă cooperarea sau ajutorul altei persoane.

3. Identifică termenele limită/ termenele intermediare pentru fiecare pas în realizarea scopului

Aceasta se referă atât la scopurile personale, cât şi la cele profesionale. Realizează un grafic cu toate aceste termene sau înscrie-le în agenda de lucru. Programarea lor îţi dă o direcţie şi afirmă angajamentul tău în realizarea acestora, pas cu pas. Dacă îţi sunt necesare şi alte resurse, caută date referitoare la accesibilitatea Stres şi motivaţie în activitatea profesională 219 lor înainte de a avea efectiv nevoie de ele. Planifică-ţi timpul pentru a accesa aceste resurse în avans; nu aştepta ziua de dinaintea termenului limită.

4. Consideră agenda ta de lucru ca pe un instrument indispensabil

Păstreaz-o asupra ta şi foloseşte-o pentru a-ţi planifica activităţile, pentru a-ţi înscrie în ea date şi întâlniri importante sau termenele limită. Folosirea cu seriozitate a agendei tale îţi va procura şi o „vizualizare” a sarcinilor şi te va ajuta să iei în considerare şi să-ţi aminteşti mereu angajamentele luate.

Revizuirea periodică a agendei îţi va da posibilitatea să-ţi evaluezi progresele pe care le faci în etapele spre îndeplinirea scopurilor.

67

Subliniază datele importante cu un marker! Astfel vor deveni mai vizibile şi se pot constitui într-un memento pitoresc în planificarea paşilor.

5. Învaţă să spui „Nu!” oportunităţilor şi solicitărilor care te fac să pierzi timp şi care te îndepărtează de scopul propus

Este foarte necesar să poţi spune „NU”. Spunând „NU” cu convingere, dar în acelaşi timp cu curtoazie, îţi afirmi ţie însuţi angajamentul în realizarea scopului propus.

6. Identifică propriile bariere în folosirea eficientă a timpului

Dacă vei descoperi că tinzi spre amânarea rezolvării sarcinilor (Bine ai venit în rasa umană!) sau că „uiţi” să-ţi foloseşti agenda, gândeşte-te de ce faci aceste lucruri.

Este sarcina pe care trebuie să o îndeplineşti, plictisitoare?

Chiar doreşti să o realizezi? Te simţi „controlat” de faptul ca foloseşti o agendă?

Reflectând asupra propriilor gânduri şi sentimente referitoare la modul de folosire a timpului, poţi asista la înţelegerea comportamentului tău şi vei putea descoperi domeniile pe care mai târziu vei dori să le explorezi, mai ales în cazul în care nu eşti satisfăcut cu realizările personale sau profesionale.

7. Luptă pentru a obţine un echilibru între pasivitate şi activitate

Nu uita să planifici în agenda ta şi timp pentru recreare, distracţie. Cu o bună strategie de management al timpului poţi deveni mai productiv, mai eficient, îţi poţi îmbunătăţi relaţiile interpersonale şi te poţi bucura mai mult de „vremurile bune”, cu un mai scăzut nivel de anxietate şi stres. Să faci „mai mult” nu trebuie considerat scopul major într-un management eficient al timpului. „Mai mult” nu înseamnă în mod obligatoriu

68

mai bine, pentru că încărcându-ţi programul cu prea multe sarcini de realizat, rişti să nu ajungi în mod necesar la o mai mare satisfacţie în viaţă. Un management al timpului eficient este un instrument care te ajută să realizezi marea majoritate a rezultatelor şi nu pur şi simplu mai multe rezultate. Foloseşte aceşti paşi ca un ghid în propria ta călătorie spre majoritatea împlinirilor!

CINCI MODURI PRACTICE DE RELAXARE INSTANTANEE

1. Imaginea periferică

Priviţi pe peretele din faţa dumneavoastră şi găsiţi un punct fix la care să priviţi, situat cu puţin

deasupra nivelului ochilor dumneavoastră. Continuaţi să priviţi la acel punct, concentrându-vă.

După puţin timp veţi constata că ceea ce este în încăpere, în jurul dumneavoastră nu mai contează, este întunecat, vag sau estompat.

Puteţi crea în acest mod un fel de imagine-tunel. Acest gen de imagine-tunel este folosită în viaţa

cotidiană atunci când privim la TV sau când folosim un computer (vedem numai ecranul). Atunci când scriem sau citim suntem concentraţi asupra cuvintelor. Chiar şi atunci când vorbim cu cineva, privim în ochii interlocutorului sau la figura acestuia, ignorând restul. Această imagine este un fel de „imagine-tunel interioară, lăuntrică”, cu ajutorul căreia putem observa sau ne putem fixa asupra lucrurilor.

Având ochii aţintiţi în acel punct de pe perete, începeţi să vă extindeţi câmpul vizual, astfel încât, în cele din urmă, să fiţi atent şi asupra a ceea ce este dincolo de coada ochilor, de fiecare parte. Vă puteţi „întinde” atenţia chiar până în spatele dumneavoastră, făcând un cerc de 3600. Desigur că nu puteţi vedea ceea ce este în spatele dumneavoastră, dar vă puteţi folosi simţurile (auzul şi orientarea spaţială) pentru a fi atent şi la ceea ce se întâmplă în spatele dumneavoastră.

69

Aflându-vă în această stare, veţi observa că ritmul respirator a devenit mai scăzut, muşchii feţei sunt relaxaţi şi puteţi extinde această stare de relaxare asupra întregului corp.

Ceea ce este interesant în această tehnică, este faptul că intrând în imaginea periferică sistemul nervos parasimpatic se va activa. O parte a acestuia va determina instalarea unei stări de calm, de linişte şi va permite minţii, corpului şi emoţiilor dumneavoastră să reintre în echilibru.

În acest moment puteţi ieşi din imaginea periferică, lăsând câmpul vizual să revină la normal. La început veţi avea nevoie de un punct pentru a reuşi să intraţi în starea de „imagine periferică”, dar ulterior, după mai multe exerciţii, veţi fi capabil să obţineţi relaxarea chiar şi în lipsa acestuia. Exerciţiul este util şi celor care devin nervoşi atunci când trebuie să vorbească în public.

2. Concentrează-te pe propria respiraţie

Pentru că respiraţia este o funcţie care poate fi controlată conştient şi pentru că e considerată o punte între luciditate şi funcţionarea autonomă a corpului, poate fi folosită în mod deliberat pentru a schimba starea fiziologică a organismului. Exemplul cel mai cunoscut este „respiraţia într-o pungă de hârtie” recomandată celor care suferă de atacuri de panică sau „respiraţia abdominală” utilizată în tehnicile Yoga sau în multe alte forme de relaxare.

În orice caz, numai concentrându-ţi atenţia asupra respiraţiei, fără a face nici o încercare de a o schimba sau controla, poţi obţine un efect de relaxare. Trebuie să închizi doar ochii, să te concentrezi asupra respiraţiei tale şi ori de câte ori simţi că atenţia îţi zboară, întoarce-te la ceea ce ai de făcut şi concentrează-ţi din nou atenţia asupra respiraţiei. Dacă simţi vreo tensiune în vreuna din părţile corpului, imaginează-ţi că respiri cu acea parte. În cele din urmă stresul şi tensiunea dispar din întreg corpul.

70

3. Centrarea

Faptul că îţi concentrezi atenţia asupra corpului are un mare efect asupra felului în care te simţi şi a cât de puternic eşti. Acest lucru e recunoscut mai ales în vechile tradiţii ale artelor marţiale şi yoga. Fii atent la un punct situat la câţiva centimetri sub ombilic şi la jumătatea distanţei dintre faţa şi spatele corpului tău (în centrul acestuia). În acelaşi timp priveşte drept înainte şi intră în imaginea periferică. Lasă-ţi corpul să se relaxeze şi asigură-te că nu ai genunchii lipiţi, strânşi. Poţi menţine tot timpul această concentrare asupra punctului central, indiferent de ceea ce faci în acel moment. Pentru a vedea dacă acest exerciţiu vă reuşeşte, puteţi ruga un prieten să stea lângă dumneavoastră şi să vă apese timp de trei secunde deasupra pieptului, astfel încât să vă determine să faceţi un pas înapoi. Veţi încerca probabil să opuneţi rezistenţă cât de mult puteţi, dar şi cel mai solid dintre dumneavoastră va fi simplu de dezechilibrat. Numai în cazul în care concentrarea asupra punctului central v-a reuşit, nu veţi putea fi mişcat. Veţi părea într-adevăr de nemişcat şi veţi crede că nu sunteţi destul de puternic împins, chiar dacă acest lucru se realizează de fapt. Experienţa emoţională pe care o veţi trăi în cazul acestui exerciţiu este, în general, resimţirea unei stări interioare de calm. „Mesajul ascuns” al acestei tehnici este că nu trebuie să fii încordat pentru a fi puternic, că veţi putea singuri şi foarte uşor să vă schimbaţi starea şi că a te relaxa nu înseamnă „a lăsa garda jos".

Când veţi reuşi într-adevăr să vă concentraţi asupra punctului central, aşa cum o făceau samuraii din vechea Japonie,teama nu va mai însemna nimic pentru dumneavoastră. Persoanele care au predispoziţie pentru atacurile de panică, găsesc această tehnică foarte utilă, mai ales datorită faptului că o pot practica oriunde, chiar şi atunci când merg pe stradă.

71

Proiectează o „bulă de energie"

Încearcă asta: Imaginează-ţi că din punctul tău central proiectezi o

bulă de energie şi că aceasta te înconjoară ca un fel de câmp de forţă, asemănător celor din filmele science-fiction. Orice eveniment stresant care se întâmplă rămâne „afară", lăsându-te calm şi încă „înăuntrul” câmpului. Şi atunci, cu cât mai stresant este „afară", cu atât mai calm şi linişte este „înăuntru". Nu înseamnă că această „bulă de energie” chiar există în jurul tău, dar inconştientul nu poate distinge între „imaginaţie” şi „realitate". Aceasta înseamnă că dacă îţi imaginezi că eşti „protejat” împotriva stresului, atunci cu siguranţă vei fi!

3. Navighează dincolo de tine

Uneori, în situaţiile încărcate emoţional, vă poate fi util să cunoaşteţi cum să vă detaşaţi de acestea, cum să deveniţi calm şi cum să priviţi lucrurile din alt punct de vedere.

Imaginaţi-vă că navigaţi înafara corpului, mai sus, din ce în ce mai sus şi priviţi la dumneavoastră înşivă. Navigaţi atât de departe, până vă simţiţi confortabil; veţi vedea că cu cât sunteţi mai departe, cu atât vă veţi simţi mai confortabil, mai detaşat.

Puteţi face acelaşi lucru cu amintirile sau chiar cu posibilele situaţii viitoare. Dacă acestea implică şi alte persoane, priviţi scena ca pe un sistem şi observaţi cum reacţionează acestea la ceea ce spuneţi, ce fac şi ce spun celelalte persoane care interacţionează cu dumneavoastră. Veţi vedea cât de multe lucruri puteţi învăţa din această nouă perspectivă!

Cu puţină practică şi voinţă, veţi fi capabil să exersaţi în situaţiile stresante toate cele cinci tehnici prezentate.

72

RROMANIPEN FUNDAMENTE ALE IDENTITĂŢII RROMILOR

Lector univ.dr. Delia Grigore

Universitatea Bucureştii

Necesitatea cunoaşterii culturii rromani tradiţionale

În contextul în care apărătorii ordinii publice îşi manifestă nevoia cunoaşterii şi înţelegerii alterităţii culturale ca mijloc de comunicare eficientă şi de colaborare cu persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, lucrarea de faţă îşi propune identificarea principalelor probleme de comunicare culturală cu care s-ar putea confrunta lucrătorii din domeniul ordinii publice în relaţionarea lor cu rromii, în special cu aceia proveniţi din comunităţi tradiţionale, vorbitoare de limbă rromani şi păstrătoare a normelor şi valorilor Rromanipen-ului. Prin cunoaşterea culturii rromani, lucrătorii din domeniul ordinii publice vor dobândi abilităţile necesare identificării celor mai importante cauze ale disfuncţionalităţilor de comunicare şi înţelegere dintre ei şi rromi şi vor putea recomanda posibile soluţii de rezolvare a acestor situaţii.

Una dintre cauzele fundamentale ale disfuncţionalităţilor de comunicare şi înţelegere dintre lucrătorii din domeniul ordinii publice şi rromi este lipsa de cunoaştere, de către cei dintâi, a realităţilor comunităţii de rromi, a normelor şi valorilor pe care aceasta le respectă.

De aceea, înaintea oricărui alt demers, este necesar să definim Rromanipen-ul şi să identificăm relaţia dintre acesta şi societate. Rromanipen-ul este dharma rromilor, în sens apropiat de acela al conceptului hindus, este legea fundamentală a rromilor sau Constituţia tradiţiei rrome, sistem de norme, valori şi concepte intra-comunitare, care gravitează

73

în jurul modelului de identitate al culturii tradiţionale rrome: familia comunitară. Ce este familia comunitară? Este acel tip de familie extinsă la nivel de comunitate, care se află într-o relaţie de dependenţă normativă şi structurală de comunitatea căreia îi aparţine. Familia şi comunitatea, în cultura tradiţională a rromilor, sunt interdependente. Acţiunea comunitară asupra familiei este cu atât mai puternică, cu cât graniţele dintre familie şi comunitate sunt mai flexibile, aşa cum este cazul familiei extinse, ea însăşi având caracteristicile unei comunităţi, în care grupurile de descendenţi îşi datorează reciproc loialitate, datorită relaţiilor bilaterale de filiaţie complementară şi înrudire prin alianţă. Familia de rromi este, de fapt, comunitatea, nu numai prin factorii de control social-cutumiar, fireşti pentru oricare societate tradiţională, ci, mai ales prin sistemul de relaţii de înrudire culturală (phralipe – frăţie), fapt pentru care o putem numi familie comunitară. Mai mult, aşa cum destinul în cadrul comunităţii este comun, la fel, responsabilităţile sunt împărtăşite. Protejat de familia-comunitate, individul este, totodată, controlat de aceasta, pentru că nu răspunde individual de faptele sale, ci familia şi comunitatea sa sunt cele care răspund, solidar cu el, pentru tot ceea ce face.

În capitolele care urmează vom aborda câteva dintre cele mai importante elemente ale culturii tradiţionale rrome şi anume dreptul cutumiar, conceptele de pur şi impur, căsătoria tradiţională şi sărbătorile calendaristice ale rromilor.

1. Dreptul cutumiar

În comunităţile tradiţionale ale rromilor (căldărari, ursari, argintari etc.), majoritatea conflictelor care nu ţin de judecata externă, aşadar acele conflicte legate de înşelăciuni de bani, injurii, calomnii sau adultere, se rezolvă în interior – „maśkar e phralenqe” (între fraţi), prin adunarea de judecată – „i kris” – precedată de dezbaterea cazului între rude – „o divano” (discuţia). A ajunge să mergi la avocat este o ruşine pentru

74

neam, pentru că i s-ar dovedi incapacitatea de a face dreptate. Menţionăm că furturile, tâlhăriile, crimele şi conflictele grave sunt duse la judecata exterioară comunităţii, ele nejudecându-se în interior.

Judecata o fac înţelepţii, oameni bătrâni, independenţi din punct de vedere al rudeniei faţă de cei în cauză, hotărârea se ia prin consens şi justiţia este distributivă: ambele părţi au partea lor de dreptate şi trebuie să li se dea satisfacţie; de vreme ce nu există adevăr absolut, încrederea şi respectul reciproc sunt bazele comunicării şi ale comuniunii.

Rolul judecăţii tradiţionale rrome este de a stinge conflictele din interiorul comunităţii şi de a împăca părţile. Judecata se face în exclusivitate între membrii comunităţii, de aceea atunci când conflictul este între un rrom şi un nerrom, judecata tradiţională nu se poate efectua.

Judecătorul trebuie să fie o persoană ce nu aparţine nici uneia dintre familiile aflate în conflict, de preferat chiar din altă comunitate, pentru a i se garanta neutralitatea. El trebuie să deţină o experienţă de viaţă bogată, să fie apreciat de către grupul de rromi, să aibă o atitudine imparţială şi să cunoască în amănunt tradiţiile rrome. Este responsabil de derularea corectă a procesului şi hotărăşte care dintre legile tradiţionale, nescrise, ale comunităţii să fie aplicate cazului dat. Un grup de observatori neutri formează un fel de juriu, mulţi dintre aceştia aparţinând de obicei familiei judecătorului. Ei au şi datoria de a interveni pentru menţinerea ordinii pe parcursul desfăşurării procesului. De multe ori familia lui este transformată în legendă, el servind ca model pentru generaţiile următoare.

Accesul la proces al tuturor membrilor comunităţii este liber. Nici unui rrom nu-i poate fi refuzată participarea. Atât judecătorul cât şi membrii juriului au dreptul de a adresa întrebări martorilor şi de a-şi exprima propriile opinii în legătură cu cele auzite. Judecătorul deţine autoritatea în ceea ce priveşte referirea la cazuri anterioare şi la tradiţie, dar şi membrii juriului pot aborda aceste probleme. După ce ambele părţi şi-au expus punctele de vedere, membrii juriului pot

75

prezenta argumente în favoarea uneia dintre părţi. De altfel, toţi bărbaţii prezenţi au dreptul să-şi exprime părerea. Femeile, dacă sunt invitate, pot şi ele să vorbească, dar numai în cazul în care sunt direct implicate ca reclamant, reclamat sau martor.

Una dintre tradiţiile rromilor presupune evitarea implicării directe a unei persoane într-o situaţie ce ar putea deveni stânjenitoare. Acesta este motivul pentru care transmiterea mesajelor se face adesea prin intermediari, ce acţionează ca avocaţi. De asemenea, orice afirmaţie este astfel formulată încât să evite jignirea celeilalte părţi, avocaţii dând dovadă de mult tact şi diplomaţie.

Atât pentru depoziţiile părţilor, cât şi pentru cele ale martorilor, elementul major de credibilitate este jurământul – „solax” sau „solaxadimos” –, exemple des uzitate fiind „te merau me” (să mor eu) şi „te meren mirre ćhave” (să-mi moară copiii). Jurământul fals poate duce la boli, la moarte şi la excluderea din comunitate, prin declararea respectivului individ ca impur („maxrime”).

După finalizarea audierilor, judecătorii se retrag pentru deliberări. La dezbateri pot participa şi tinerii aleşi din comunitate, dar nu au voie să vorbească. Comunitatea nu asistă la dezbateri, acestea desfăşurându-se în mare secret. Judecătorul principal are un schimb de opinii cu membrii juriului în scopul de a se ajunge la un consens privind verdictul final. Judecătorii revin la locul adunării şi se pronunţă verdictul, dar nu înainte de a se plăti taxa de verdict. De obicei, preţul cerut de judecător ca taxă de verdict este de 10% din amenda stabilită pentru pârât şi se plăteşte în mod egal de către cele două părţi.

Verdictul urmăreşte nu atât pedepsirea celui vinovat, ci mai ales compensarea păgubitului/ păgubiţilor, împăcarea părţilor şi liniştea pe termen lung a comunităţii. De obicei, fiecare dintre părţi sunt puse să plătească o sumă de bani celeilalte şi să promită, prin jurământ, că nu vor mai avea conflicte cu partea adversă, că se iartă şi se împacă definitiv.

76

Pentru jurământul fiecăruia dintre părţi este numită o persoană de încredere drept garant.

Dacă verdictul este acceptat de către părţile aflate în litigiu, se fixează termene de achitare a amenzii şi părţile sunt obligate să jure că au stins definitiv conflictul şi să se împace în cadrul unei mese de împăcăciune (rr. „pakiv”), la care este invitat şi completul de judecată şi întreaga adunare prezentă. Judecătorul reprezintă garanţia că respectivul conflict este cu adevărat stins.

Tipul de justiţie tradiţională rromă este dreptatea distributivă şi compensatorie, în sensul că se urmăreşte mai puţin pedepsirea vinovatului, cât compensarea victimei, ceea ce rezultă, de cele mai multe ori, în plata unei sume de bani de către cel găsit vinovat către victimă şi într-o masă de împăcăciune – „pakiv” –, în cadrul căreia fiecare dintre părţi îşi primeşte partea de compensaţie. Ideea fundamentală este aceea de împăcare a părţilor aflate în conflict şi de regăsire a echilibrului intracomunitar.

Kris-initorii – „krisăqe rroma” – sunt, de cele mai multe ori oameni bătrâni – „amare phure”, cărora comunitatea le datorează respect şi credinţă – „pakiv”.

Există, în cultura tradiţională a rromilor, un adevărat cult pentru bătrâni, ca pandant la cultul copiilor. Niciodată o familie de rromi nu-şi va da bătrânii la azil, oricât de luxos ar fi acel azil; excluderea lor ar reprezenta uciderea lor spirituală, deci un păcat de moarte.

Femeia bătrână se bucură de o atenţie deosebita: eliberată de impuritate, dar păstrând miracolul matern – ea este responsabilă de educaţia nepoţilor ca „phuri daj” (mamă bătrână), dobândeşte prestigiu şi influenţă în comunitate. Bătrânele au dreptul să fumeze sau să treacă prin faţa acestora, mănâncă şi beau laolaltă cu bărbaţii, conduc ritualurile de purificare. Chibzuirea şi părerea bătrânei pot chiar depăşi, în cazul unei dispute de nerezolvat, judecata kris-ului, situaţie în care ultimul cuvânt îl are ea. Toţi membrii comunităţii se grăbesc să-şi împartă masa cu bătrâna.

77

Binecuvântarea de la „i phuri daj” păzeşte de orice nenorocire ca şi binecuvântarea de la Dumnezeu.

Ca o concluzie, s-ar putea propune o tipologie a instituţiilor rrome de control şi sancţiune intracomunitară, precum şi a semnificaţiilor şi atribuţiilor acestora: i kris (judecata / adunarea tradiţională rromă), ca formă de soluţionare amiabilă a conflictelor intracomunitare; krisinitor-ul (judecătorul), ca instanţă de prestigiu moral şi reper autoconstitutiv; bulibaşa (liderul tradiţional), ca autoritate supremă în comunitate şi ca intermediar în relaţiile dintre rromi şi autorităţile nerrome; i pakiv (împăcare, încredere, onoare, credinţă), ca formă de reconciliere şi reconstrucţie a imaginii de sine; o Rromanipen (legea culturii tradiţionale rrome), ca sistem de norme şi valori de referinţă ale identităţii intra-etnice; o phralipe (frăţie), ca formă de solidarizare intracomunitară şi responsabilizare colectivă; o phuro (bătrânul), ca factor de transmitere a experienţelor / valorilor trecutului către prezent şi către generaţiile viitoare; i phuri (bătrâna) / i drabarni (tămăduitoarea, vrăjitoarea), ca factor complementar inductiv-reparatoriu şi catalizator-protectiv.

2. Pur şi impur

Întreaga filosofie de viaţă a culturii tradiţionale a rromilor se bazează pe opoziţia pur / „uźo” – impur / „maxrime”, puritatea rituală reprezentând respectarea ordinii şi armoniei universale prin conformarea la model, iar impuritatea rituală, invizibilă, dar pregnantă spiritual, fiind devierea de la model, deci ruperea echilibrului intracomunitar prestabilit printr-o serie de legi de comportament şi conduită, a căror valabilitate a fost îndelung verificată prin experienţă.

Rromii au obligaţia să respecte regulile purităţii, în caz contrar putând fi excluşi din cadrul comunităţii. Respectarea acestor norme ţine de responsabilitatea individuală şi colectivă

78

şi se manifestă prin simţul ruşinii – „laзipe” –: în acest spirit sunt educaţi copiii, în special fetele.

Un număr destul de ridicat de reguli se referă la corpul uman şi la igiena rituală, pornindu-se de la ideea că trupul uman este divizat în două părţi, de la brâu în sus - partea superioară pură, iar de la brâu în jos - partea inferioară impură.

Ochii, capul şi gura sunt considerate curate. Sărutul pe gură, între membrii aceluiaşi sex sau în familie este un gest de încredere şi fraternitate. Sărutatul ochilor este un semn de mare consideraţie, dar poate fi şi un gest de preluare a puterii şi de subordonare, de aceea se evită. Salutul familial: „ xau te jakha” (mânca-ţi-aş ochii) este semn de dragoste şi dorinţă de protecţie.

Capul este rezidenţa norocului – „baxt” – şi a cinstei – „pakiv” –, fapt care explică gravitatea unei imprecaţii de tipul: „te xav tirro śero” (mânca-ţi-aş capul), care semnifică pierderea simbolică a onoarei, în opoziţie cu „te xav tirro ilo” (mânca-ţi-aş inima), expresie de maximă duioşie şi împărtăşire a sentimentelor de iubire frăţească.

Partea de jos a corpului trebuie să fie în permanenţă acoperită, atât la femei, cât şi la bărbaţi: femeile rrome poartă fuste lungi, niciodată pantaloni sau fuste scurte; bărbaţii rromi poartă pantaloni lungi, niciodată scurţi, genunchii fiind consideraţi cele mai indecente părţi ale trupului uman.

Cămăşile şi bluzele se spală separat de fuste şi de pantaloni, în vase diferite, speciale pentru fiecare componentă a îmbrăcăminţii, superioară sau inferioară şi nu se amestecă niciodată apa sau vasele de spălat obiecte de bucătărie cu apa sau vasele de spălat haine, de teama impurităţii. La fel, tacâmurile şi vasele de bucătărie se spală întotdeauna separat de haine.

3. Căsătoria tradiţională

Familia este valoarea fundamentală a culturii rrome: „Daśtil te avel tut but love, kana san korkoro naj tut khanć”

79

(Degeaba ai mulţi bani, dacă eşti singur nu ai nimic). Familia de rromi este, de fapt, comunitatea, prin sistemul de relaţii de înrudire culturală („phralipe”), fapt pentru care o putem numi familie comunitară.

Căsătoria tradiţională la rromi se face prin consensul celor două familii „xanamik” (cuscre), fără necesitatea unei oficializări externe. Numai prin căsătorie „o ćhavo” (băiatul) şi „i ćhaj” (fata) intră în rândul membrilor neamului devenind „rrom” (om de-al nostru, soţ, rrom) şi „rromni” (femeie de-a noastră, soţie, rromni).

Status-ul femeii în familia tradiţională de rromi urmează o serie de modele comportamentale şi de atitudine, în funcţie de nivele de responsabilitate pe care se află: ca „ćhaj bari” (fată mare/ nemăritată), trebuie să-şi păstreze puritatea trupească şi sufletească pentru a-şi cinsti neamul, fiind răspunzătoare de puritatea şi onoarea familiei, ea nu are voie să iasă singură din comunitate şi se află sub tutela părinţilor, abia prin măritiş considerându-se că intră în rândul adulţilor; ca „bori” (noră), trebuie să dea ascultare capului familiei şi să se lase protejată de acesta, să dea „pakiv” (respect şi onoare) socrilor şi să trăiască în cadrul normelor viţei soţului ei, care a devenit şi viţa sa, având un profund sentiment al datoriei şi venerându-şi soacra; ca „rromni” (soţie), organizează gospodăria, se ocupă de creşterea şi educaţia copiilor, aproape în exclusivitate, este trezorierul familiei, aduce venit casei; ca „daj” (mamă) trebuie să-şi formeze copiii în spiritul cutumelor şi normelor tradiţionale, răspunde de copiii ei, în special de fete, ca de ea însăşi, şi îşi venerează fiii şi fiicele; ca „sasúj” (soacră), devine stăpâna casei, personaj mai important în viaţa nurorii sale decât soţul ei, „o sastro” (socrul), totodată îşi supraveghează nora şi coordonează familia în interior, în exterior hotărârile aparţinând soţului, ca şi decizia de cheltuire a banilor şi de alegere a partenerilor pentru copii;

80

„phuri daj”/ „màmi” / “baba” (bunică), dobândeşte un statut foarte important în neam si devine subiect de infinită grijă şi atenţie a familiei, ca de sfătuitoare absolută si posesoare a multor valori magice premonitorii, reparatorii şi de protecţie.

Căsătoria este o alianţă pentru întreaga viaţă între cele două familii, relaţia de încuscrire – „xanamik” – fiind la fel de puternică precum aceea de sânge, membrii celor două familii având obligaţia să se sprijine reciproc în orice situaţie, să nu-şi refuze nimic unii altora şi să-şi acorde încredere deplină.

Aşa-numitul „preţ al miresei”, suma de bani plătită familiei fetei de către familia mirelui, reprezintă, de fapt, un fel de plată pentru viitorii copii, care vor aparţine familiei soţului şi pe care acesta trebuie să-i preia în schimbul unei valori simbolice, întărindu-şi astfel reputaţia, aşadar statusul în cadrul comunităţii. Această plată simbolizează cea mai importantă valoare a căsătoriei rrome: virginitatea fetei. In cele mai multe cazuri, banii sunt folosiţi pentru înzestrarea noului cuplu. Garanţie a solidităţii şi durabilităţii căsniciei, a coeziunii încuscririi şi unui tratament bun al fetei în noua familie, „preţul miresei” este recunoaşterea valorii fetei şi a aportului ei material în familie, după căsătorie („i rromni kerel buti and-o kher” – soţia munceşte în casă), protecţie a viitoarei mirese în neamul soţului, dar si garant al respectului reciproc („pakiv”), recompensă de la părinţii băiatului pentru părinţii fetei, fără funcţie de schimb, ci de reprezentare, tradiţional fiind în aur, nu în bani.

Greşeala de a traduce în limba Celuilalt un concept profund ancorat în mentalul cultural propriu, care nu poate accepta o traducere denotativă, ci numai una conotativ-etnoculturală o fac, deseori, chiar rromii tradiţionali. Dacă un căldărar spune: „aşa e la noi, se vând fetele la căsătorie”, el traduce greşit în limba română un concept rrom care nici pe de parte nu înseamnă „a vinde”, el încearcă, de fapt, să simplifice faptul ca pentru înţelegerea gagiilor, dar, fără să vrea, le cântă

81

în strună celor care înţeleg greşit situaţia şi aduce argumente denigratorilor neamului rrom.

Rromii nu folosesc termenul „bikinel” (a vinde) când este vorba de căsătoria fetelor, ci „pokinel” (a plăti), termen al cărui sens nu este numai cel denotativ comercial, ci şi conotativ, însemnând „a preţui” virginitatea miresei, „a valoriza”, „a pune preţ, valoare”, „a compensa”, a schimba simbolul purităţii cu simbolul aurului, ambele valori de reprezentare, onoare şi prestigiu social în comunitatea tradiţională de rromi. În acest sens, sintagma mai apropiată de adevărul culturii rromani este „preţuirea purităţii miresei”, nicidecum „vânzarea fetei la căsătorie”.

Familia băiatului le oferă mirilor locuinţa, iar familia miresei, mai exact mama şi bunica fetei, pentru a împărtăşi responsabilitatea căsătoriei, trebuie să contribuie financiar şi simbolic la căsătorie cu zestrea oferită miresei înaintea nunţii şi care constă în bijuterii de aur, obiecte de îmbrăcăminte (se recomanda sa se ofere viitoarei neveste fuste pentru 10 ani), mobilă şi obiecte de uz casnic necesare în gospodărie.

Căsătoria la o vârstă destul de mică (fetele de la 12 - 13 ani, băieţii de la 14-15 ani), în cultura tradiţională a rromilor (5 – 10% dintre rromi mai conservă această cutumă), nu este altceva decât consacrarea prin recunoaştere comunitară şi binecuvântare parentală a unor posibile tendinţe fireşti pentru vârsta respectivă. De altfel, când fata este luată din casa părinţilor ei la o vârstă fragedă şi dusă în casa viitorului ei soţ, între cei doi soţi nu au loc multă vreme relaţii maritale: din punct de vedere relaţional, fata devine fiica soacrei ei – „doarme la spatele soacrei” – şi sora soţului ei, ea este protejată şi formată de soacră, abia mult mai târziu, uneori chiar după câţiva ani, preluându-şi rolul de nevastă. Este, de fapt, o formă avansată de logodnă: fata devine „terni bori” (noră tânără).

În vreme ce, în culturile tradiţionale, accentul cade pe binele comunitar, pentru care interesul individual îngust poate fi cu uşurinţă abandonat, în culturile moderne este accentuat

82

aparentul bine individual, în funcţie de care se regândeşte starea comunităţii, deseori sacrificată în scopul realizării celui dintâi. Astfel se explică libertatea individului în raport cu sistemul de constrângeri şi recomandări ale societăţii şi acceptarea, relativ uşoară, fără complexe, a întemeierii unei familii, fie ea şi la modul potenţial, doar prin relaţii sexuale, fără consacrare şi recunoaştere comunitară.

Culturile moderne îşi asumă riscul dezechilibrului în comunitate, pentru că o asemenea schimbare de statut, rămasă necunoscută familiei, reprezintă mai mult decât pericolul unor alianţe nedorite, pierderea coeziunii sociale şi a coerenţei legice a existenţei umane, ci poate însemna chiar şi trăirea unor traume, fizice şi psihice, de către individul abandonat factorului fortuit al iluzoriei sale libertăţi. Culturile tradiţionale refuză acest risc prin implicarea ritualică permanentă în viaţa individului.

Căsătoriile timpurii au totodată rolul de a asigura acomodarea psihologică, atât a membrilor cuplului marital, cât şi a membrilor celor două familii.

O altă cauză a căsătoriilor timpurii la rromi este de natură istorică: în vremea robiei (1385 – 1856), boierii obişnuiau să-şi folosească roabele ca femei de iatac, aflate inclusiv la dispoziţia oaspeţilor; în acest sens, erau preferate fetele virgine, aşadar, pentru a le feri de un asemenea statut, familiile rrome preferau să le mărite foarte repede.

Virginitatea miresei are valoarea unui sacrament, datorită câtorva factori determinanţi: se află la baza moralei rromani, a concepţiei de pur şi impur; presupune un rit de inaugurare, de creaţie, ca şi prima sarcină şi naşterea; este o garanţie că nu va apărea sânge străin în neam. Responsabilitatea vieţii prenupţiale a fetei revine, cum este şi firesc, integral familiei ei, în special mamei.

Uneori, cele două familii care se vor încuscri, cei doi „xanamika” (cuscri) se hotărăsc să se înrudească prin copiii lor încă dinainte de naşterea acestora. Acest angajament/ legământ ritualic poartă numele de „juruirea copiilor” (rr.

83

„solaxadimos e ćhavenqo”; “ame semas dine and-o solax” = am fost juruiţi) şi este urmat de reuniuni succesive ale celor două familii, în special la aniversările fiului şi fiicei, pentru ca cei promişi să se poată cunoaşte, împrieteni şi acomoda, cu mult timp înainte de data căsătoriei. Copiii devin astfel mai întâi fraţi de suflet, dragostea maritală dezvoltându-se în mod firesc, pe parcursul anilor, ca un sentiment solid şi profund, indus de relaţiile strânse dintre părinţi şi fundamentat pe acomodarea reciprocă. Acest sentiment se află la temelia durabilităţii căsătoriei rrome, pentru că depăşeşte limitele pasiunii deseori trecătoare ce ar fi stat la baza unei căsătorii moderne finalizate de multe ori prin divorţ.

Există şi alte forme de căsătorie în cultura tradiţională rromani. Una dintre acestea este legată de posibilitatea alegerii mutuale a unei „bori”, fratele dintr-o familie însurându-se cu sora cumnatului său, soţul surorii lui. Acest schimb ritualic – „paruvimos” reduce cheltuielile de nuntă la jumătate (nunţile se fac laolaltă), anulează plata pentru mireasă, dar prezintă riscuri în cazul unui divorţ unilateral, care ar putea duce şi la divorţul celeilalte părţi, numai kris-ul putând decide desfacerea unei singure căsătorii şi menţinerea celeilalte.

O naśimos sau căsătoria prin fugă este considerată o formă maritală deviantă, dar acceptată prin ritualuri reparatorii, din dorinţa culturii tradiţionale de a include şi repara orice deviere, în loc de a-i exclude pe aceia care au produs respectiva deviere, aşadar o dorinţă de păstrare a echilibrului intracomunitar.

Având în vedere complexitatea universului spiritual al comunităţilor de rromi, ne aflăm în faţa unui model cultural bine închegat, în cadrul căruia individul este parte a întregului reprezentat de comunitate şi se află în relaţie directă şi indivizibilă cu spaţiul transcendent.

Ceea ce contează este echilibrul intracomunitar, atât relaţiile de rudenie, cât şi cutumele de familie servind permanent acestui scop suprem, dincolo de diferenţele inter-personale şi inter-subgrup. Individul are un rol bine definit în

84

familia şi în comunitatea căreia îi aparţine şi, respectându-şi acest rol definit de normele şi structurile nescrise ale comunităţii sale, el se simte totdeauna în afara oricărui pericol de înstrăinare şi de pierdere a identităţii autoconstitutive.

Comunitatea tradiţională îşi doreşte şi, prin mijloace specifice, şi reuşeşte să protejeze individul de traumele conflictului de rol atât de pregnante în culturile moderne: omul este astfel o rotiţă într-un ceasornic reglat cu măiestrie să arate întotdeauna ora exactă.

În paradigma de interpretare modernă, puritatea fetei la căsătorie este şi o formă de protejare a sănătăţii ei, pentru că relaţiile întâmplătoare, schimbătoare şi necontrolate de familie, aşa cum sunt în societatea netradiţională, conduc, de cele mai multe ori, atât la boli cu transmitere sexuală, între care chiar unele fatale, cât şi la traume psihice dificil de depăşit.

Ceea ce este cu adevărat important în cadrul concepţiei tradiţionale rrome despre structurile ritualistice maritale nu se referă la vârsta căsătoriei, care diferă mult de la comunitate la comunitate şi de la subgrup la subgrup, ci se fundamentează pe necesitatea purităţii miresei. Vârsta căsătoriei se poate schimba, dar important este ca mireasa să fie pură.

Elita rromă ar trebui să ia în considerare acest punct de vedere care cultivă, în continuare, norma virginităţii fetei la căsătorie, în măsura în care îşi propune să intervină în structurile cutumiare ale culturii rrome tradiţionale, cu intenţia de a aduce modificări semnificative şi de durată, de pildă referitoare la creşterea vârstei căsătoriei în vederea facilitării accesului tinerilor rromi la educaţia şcolară. Pentru a-şi duce la bun sfârşit demersul, ţinând cont de faptul că avem de-a face cu nevoia unei mutaţii culturale, există câteva condiţii obligatorii pe care elita ar trebui să le respecte, în intervenţia sa în comunitatea tradiţională:

Orice schimbare culturală reală şi profundă se face numai cu acordul, convingerea şi consensul membrilor grupului în cadrul căruia se doreşte schimbarea, altfel, prin măsuri coercitive sau punitive, schimbarea va fi resimţită ca şi

85

constrângere din exterior, va fi superficială şi, în orice moment, reversibilă;

Orice schimbare culturală reală şi profundă se face din interior, organic, în armonie cu spiritul respectivei culturi, nu împotriva acestuia, altfel, prin măsuri pornite din exterior, la comanda unor factori străini grupului, schimbarea va fi una de scurtă durată şi de faţadă;

Orice schimbare culturală reală şi profundă se face abia după cunoaşterea şi înţelegerea, în adâncime, a fenomenului care ar urma să sufere mutaţii, altfel nu se va şti ce, până unde şi cum trebuie întreprinsă schimbarea.

Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite şi elita lucrează cu sinceritate şi cu credinţă în valorile culturii pe care o reprezintă, sunt şanse considerabile de a produce o schimbare reală şi profundă, dar care să nu submineze fundamentele identităţii culturale rromani.

4. Sărbătorile calendaristice ale rromilor

Sărbătorile calendarului tradiţional al rromilor corespund, în mare parte, sărbătorilor din calendarul popular general, dar dezvoltă o serie de elemente specifice, fie structuri cutumiare diferite, fie mutaţii de semnificaţie, fie preluarea şi susţinerea unor ritualuri originar nerrome, dar pierdute în spaţiul culturii tradiţionale româneşti („capra ţigănească”), fie dezvoltarea unor ritualuri complementare celor nerrome sau care răspund unor nevoi reparatorii ale acestora (Vasilca, Paparuda). Cu toate acestea, există şi structuri ritualice calendaristice proprii numai rromilor, care nu au corespondent în cultura de convieţuire (Joia Verde, Hârdelezi). În ziua de Anul Nou se face capră ţigănească, ritual performat de tinerii rromi necăsătoriţi: tinerii îmbracă un băţ în capră, cu ajutorul unor pânze colorate, a unui cap cioplit din lemn şi a altor podoabe şi îşi prezintă rolul mergând din casă în casă, prin comunitate. Capra merge, de obicei, pentru a ura şi a-şi prezenta rolul pe la casele unde se ştie că sunt ćheja

86

baria (fete mari), ceea ce demonstrează faptul că ritualul are scop premarital.

Colindatul în Ajun de Crăciun se desfăşoară astfel: porneşte un grup de bărbaţi şi, de la fiecare casă colindată, se mai adaugă la grup unul dintre bărbaţii casei, de obicei cel mai tânăr. Pe parcursul zilei se ţin sfaturi, se arvunesc fete, se discută judecăţi viitoare. În ajunul sau în dimineaţa Anului Nou, uneori şi în Ajunul Crăciunului, rromii, mai ales căldărarii, practică obiceiul numit Vasilca, o formă specifică de colindat, cu sens purificator şi apotropaic pentru familiile, rrome şi nerrome, care sunt colindate astfel. Vasilca este capul sau râtul de porc împodobit cu panglici sau o păpuşă făcută de grupul de colindători şi împodobită în costum popular. Unul dintre actanţi poartă un vas cu grâu nou încolţit, semn al belşugului pentru anul ce urmează. Gestul răspunde unei nevoi ritualice a culturii nerrome agrare. Femeile poartă, pe o tavă acoperită cu o pânză albă, capul sau râtul porcului, flori şi un pahar şi cântă colindul „Sivei” sau al Vasilcăi. O tradiţie puternică la rromi este lăsatul de sec de brânză, când se obişnuieşte ca finii să meargă la naşi cu daruri şi să petreacă, copiii să meargă la părinţi să le pupe mâna pentru a fi iertaţi de greşeli. Masa tradiţională cuprinde plăcinta cu brânză şi aripa de găină. Se crede că acela care va mânca aripă de găină în această zi va fi uşor tot anul şi va avea noroc şi spor în casă. Acest obicei alimentar are la bază magia prin similitudine: aripa este uşoară, aşadar cine mănâncă aripă devine uşor şi câştigă uşor.

Paştele este, pentru toate neamurile de rromi, singura sărbătoare din an pe care o celebrează „viii şi morţii laolaltă": în noaptea de Paşte, la întoarcerea de la biserică, rromii merg la cimitir pentru a duce lumină morţilor. Aceasta pentru că este noaptea învierii morţilor şi a deschiderii cerurilor, noaptea în care îţi poţi vedea viitorul, poţi comunica cu spiritele morţilor şi se practică unele ritualuri de magie reparatorie şi de protecţie.

87

În dimineaţa zilei de Paşte, se practică un ritual purificator şi de consacrare a binelui pentru întreaga familie: capul familiei (tatăl sau fiul cel mai mare, dacă nu există tatăl) ia o bucată de pământ cu iarbă pe ea, numită „pască”, similar cu alimentul ritual, şi înfige în ea un topor menit să taie răul. Apoi pune piciorul pe topor şi, rostind „Hrisos a înviat!”, dă fiecărui membru al familiei câte o bucată de pască (alimentul ritual) şi câte o gură de vin (împărtăşania) din taxtaj-ul (Graal-ul rromilor) care trece din mână în mână. Membrii familiei îi răspund: „Adevărat a înviat!”. Capului familiei i se dă pască şi vin de către fiul cel mai mare.

În ceea ce priveşte relaţionarea specifică a rromilor cu sacrul, un exemplu concludent este şi Hârdelezi-ul, numit şi „Paştele spoitoresc”, sărbătoarea fundamentală a rromilor spoitori, care se desfăşoară la o săptămână după Paştele ortodox şi care reuneşte semnificaţia pascală cu aceea a Gurbanului musulman. Elementul principal al ritualului este sacrificarea mielului: acesta este sacrificat fie pentru însănătoşirea cuiva bolnav din familie, fie pentru protecţia familiei de necazuri şi boli, fie se taie câte un miel pentru fiecare copil spre binele şi protecţia acestuia.

Familiile care, datorită dificultăţilor materiale, nu pot sacrifica mielul de Hârdelezi, o pot face de Sfântul Petre.

Rromii rudari din Caracal sărbătoresc, ca şi fraţii lor spoitori, Gurbanul/ Hârdelezi, datină care reuneşte semnificaţia Paştelui creştin cu aceea a sărbătorii musulmane. La rudari, sărbătoarea se ţine de Înălţare şi constă în sacrificarea unui miel, ofrandă către Dumnezeu, dar şi jertfă cu scop reparatoriu, de vindecare a persoanelor bolnave.

La ursarii din zona Bacăului, Joia Verde este o sărbătoare care se desfăşoară la o săptămână după Paştele ortodox, de Paştele Blajinilor şi se caracterizează prin iertarea reciprocă a greşelilor de peste an şi printr-o petrecere cu semnificaţie premaritală.

88

Joia verde se ţine şi la rromii ursari din Suceava, Iaşi, Botoşani şi Neamţ. Se desfăşoară în prima joi de după Paştele ortodox şi constă într-o mare petrecere, în cadrul căreia sunt scoase la joc fetele de măritat, nu înainte de a se cere învoirea părinţilor. Astfel are loc o primă înţelegere între părinţi în vederea viitoarei căsătorii a copiilor lor. Uneori, fetele fug sau sunt furate de băieţi în această zi, urmarea fiind tot o căsătorie, dar după ce tinerii îşi cer iertare de la părinţi.

La ursarii din Botoşani, Joia verde se ţine de Înălţare/ Ispas şi cuprinde, pe lângă obiceiurile deja prezentate, pelerinajul la morminte, aprinderea de lumânări şi pomana pentru morţi. Acestea se desfăşoară de dimineaţă, înainte de orice alte gesturi ritualice, demonstrându-se astfel faptul că obiceiul este fundamental în comparaţie cu celelalte.

De Sfântul Gheorghe (23 aprilie), în special la rromii căldărari, se practică, de către fecioare şi tinere căsătorite, un ritual de împăcare şi de magie determinativă de dragoste: ele coc şi împart colaci „vrăjiţi” (pâini de dragoste – rr. kamimasqe manre), în scopul grăbirii căsătoriei sau legării de casă a soţilor necredincioşi. La rromii din Moldova, Sfântul Gheorghe reprezintă o mare adunare a rromilor, care ţine trei zile şi în cadrul căreia se cântă, se joacă şi se aranjează căsătorii. În această zi de sărbătoare este interzis să te cerţi sau să te superi cu cineva, mai mult, trebuie să te împaci cu cine eşti certat. În dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, se pune în faţa casei o bucată de pământ cu iarbă şi o creangă de salcie, semne de înnoire şi fertilitate. Obiceiul prezintă similitudini cu acela practicat de rudari de Gurban (salcia) şi de căldărari de Paşte. Seara se ţine mare bal şi fetele de măritat sunt scoase la joc, în vederea viitoarei lor căsătorii. Un alt obicei rrom, creat totodată ca răspuns la nevoile culturii româneşti agrare, este Paparuda, joc şi cântec ritual reparatoriu, practicat vara, de invocare a ploii şi de alungare a secetei. Spre deosebire de culturile agrare care îşi

89

organizează calendarul după mersul culturilor în funcţie de succesiunea anotimpurilor şi lucrărilor agricole, cultura de tip nomad a rromilor îşi gândeşte calendarul în funcţie, fie de datele de desfăşurare a târgurilor sau a pelerinajelor (prilej de întâlnire a şatrelor), fie prin negociere cu cultura agrară a funcţiei magice, repertoriu necesar acesteia din urmă. Fetele, numai cele curate / fecioare, simboluri ale purităţii, îmbrăcate în frunze de boz, dansează desculţe în timp ce femeile cântă şi varsă apă în jurul lor. Versurile cântecului sunt: „Paparudă, rudă, / Vino de ne udă, / Udă cu ulciorul, / Să crească ogorul, / Udă cu găleata, / Să facă recolta”. Fecioarele sunt mesagere ale lumii pământeşti către divinitate. La 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică, se desfăşoară cea mai importantă sărbătoare a rromilor căldărari: pelerinajul la Costeşti (judeţul Vâlcea), complex ritualic cu rol de a reaşeza ierarhiile de putere în neam şi de a reconfirma tradiţia de familie, ritual de purificare la biserică, prin rugăciune şi închinare, dar şi prilej de încuscrire, de arvunire a mireselor şi de stabilire a unor relaţii economice între comunităţi. La 29 iunie, de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, este sărbătoarea patronilor spirituali ai lăutarilor.

La 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, este sărbătoarea patronului spiritual al ursarilor.

5. Concluzii

Pentru a menţine coeziunea structurală şi a cultiva coerenţa conceptuală, elemente fundamentale ale identităţii, orice model cultural are nevoie de o forma mentis, de o religie în sens etimologic (lat. religo, religere – a lega, a uni), o relaţie cu sine şi cu transcendenţa, suport moral şi traseu spiritual de identificare, memorie comunitară şi totodată valoare de reprezentare. Această religie poate fi una de raportare la divinul exterior omului, în care fiinţa umană se defineşte prin relaţie cu supranaturalul, iar structurile societăţii reflectă acel pattern al cetăţii cereşti, edificând temple şi palate, construind pentru eternitate, încercând să facă efemerele lucrări omeneşti

90

cât mai durabile prin cultură, abordare specifică societăţilor sedentare, culturilor de tip agrar. În accepţiunea sa largă însă, religia poate fi şi raportarea la divinul din om sau, mai bine spus, la fiinţa umană ca întruchipare a divinului pe pământ, perfectibilă în relaţia cu sine, în măsura în care îşi organizează viaţa după normele comunităţii căreia îi aparţine. O astfel de religie intra-comunitară este Rromanipen-ul. Conştient de faptul că nimic din ceea ce este omenesc nu durează, Rromanipen-ul nu edifică cetăţi, nu construieşte şi nu consemnează pentru viitor, ci propune un sistem de relaţionare cu prezentul, bazat pe valorile memoriei şi ale experienţei colective, în care modelele culturale au caracter emergent, cresc din ele însele, ca un organism viu. În acest spirit, rromii îşi constituie identitatea prin raportare la un prezent continuu, devenit în fiecare clipă viitor continuu care reflectă trecutul continuu sau memoria culturală, conform concepţiei despre timpul circular. Structura socială inerentă unui asemenea punct de vedere este derivată din ideea descendenţei, a continuităţii prin urmaşi. Întruchipările sacre ale acestei religii sunt copiii, soborul clerical - kris-ul bătrânilor, legea – phralipe (fraternitatea), practica mistică - ujipen ai pakiv (puritatea şi onoarea), iar revelaţia – familia.

Cunoscând şi înţelegând aceste fundamente ale culturii rromani tradiţionale, cu siguranţă apărătorii ordinii publice vor reuşi să dezvolte o comunicare eficientă şi coerentă cu rromii şi să-şi construiască un model mental corect de adaptare la o societate multiculturală.

91

TEORII ALE FENOMENULUI DE INTEGRARE EUROPEANĂ

Asist.univ.drd. Cătălin Andruş Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Uniunea Europeană este o entitate unică pe scena relaţiilor internaţionale atât prin caracteristicile sale din punct de vedere a teoriei organizaţiilor internaţional de formare cât şi prin evoluţia evenimentelor care au stat la baza procesului acesteia61.

Studiul integrării europene a devenit o scenă majoră de dezbateri în cadrul disciplinei academice a relaţiilor internaţionale pe parcursul anilor ‘50. Teoreticienii au fost preocupaţi de instituţiile colective internaţionale şi transnaţionale şi de apariţia actorilor non-statali importanţi în politica mondială.

Studiul integrării europene a consacrat cel puţin patru piloni ai abordării.

Primul, ar fi să înţelegem UE ca o organizaţie internaţională. Teoria organizaţiilor internaţionale se bazează pe ideea că organizaţiile internaţionale tradiţionale sunt organisme interguvernamentale desemnate în contextul explicit al convergenţei preferinţelor statului sau intereselor comune. Ele sunt un mijloc pentru asigurarea armoniei interstatale şi în final a păcii veşnice62.

Al doilea tratează integrarea europeană ca un model de “regionalism” în cadrul politicii economice globale. Scopul acestei abordări este să ofere reflecţii, şi poate generalizări,

61 Cătălin Andruş – „Uniunea Europeană - entitate specifică a comunităţii internaţionale” în volum Tendinţe contemporane ale dreptului european, Culegere de studii juridice, coordonatori Victor Duculescu şi Nicoleta Diaconu, Editura Cermaprint, Bucureşti, p. 66,2007; 62 Rosamond Ben – “Theories of European Integration, The European Union Series”, Editura Neil Nugent, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000, p. 15;

92

despre tendinţa grupurilor din statele teritorial adiacente de a se grupa în blocuri.

A treia abordare urmăreşte să trateze UE ca un subiect util pentru studiul dinamicii procesului decizional. Atenţia este îndreptată către interacţiunea intereselor actorilor şi proceselor de stabilire a agendelor, formulării politicilor, legislaţiei, intermedierii intereselor şi implementării politicilor.

Ultima abordare priveşte UE ca un fenomen sui generis. Există doar o singură Uniune Europeană şi aşadar, integrarea europeană nu poate fi utilizată pentru elaborarea de generalizări largi.

În continuare vom analiza principalele teorii ce doresc a explica evoluţia integrării europene de la înfiinţarea Comunităţilor europene la constituirea Uniunii Europene precum şi perspectivele Uniunii.

Scopul acestor teorii este de a prezenta factorii care au condus la apariţia integrării europene precum şi evoluţia viitoare a procesului.

1. Neofuncţionalismul

Abordarea neofuncţionalistă a făcut parte integrantă din studiul integrării europene în a doua jumătate a secolului XX. Abordarea neofuncţionalistă a fost foarte clar relaţionată cu ideile de integrare ale arhitecţilor fondatori ai Uniunii Europene. Există o foarte clară legătură între “metoda Schuman - Monnet” privind integrarea şi teoria dezvoltată de reprezentanţii neofuncţionalismului63.

Neofuncţionalismul propunea un proces de „difuzare funcţională”, în care decizia iniţială a guvernelor de a plasa un anumit sector, spre exemplu, cărbunele şi oţelul, sub autoritatea unor instituţii centrale creează presiuni pentru

63 Cătălin Andruş – „Reflectarea evoluţiei procesului de integrare europeană în cadrul teoriilor relaţiilor internaţionale” în volum Tendinţe contemporane ale dreptului european, Culegere de studii juridice, coordonatori Victor Duculescu şi Nicoleta Diaconu, Editura Cermaprint, Bucureşti, p. 78, 2007;

93

extinderea autorităţii instituţiilor în domenii învecinate, precum rata de schimb, impozitarea şi salariile. În acest fel, anticipau neofuncţionaliştii, integrarea sectorială va produce consecinţa neintenţionată şi neprăvăzută a promovării integrării în alte domenii64 (integrarea industriei cărbunelui şi oţelului a determinat apariţia politicii comunitare în domeniul transportului, a politicii comerciale comune, a politicii concurenţei, etc.).

O a doua modalitate a procesului de difuzare (difuzarea politică) este cea în care atât actorii supranaţionali65, cât şi cei subnaţionali66 creează presiuni suplimentare în direcţia integrării. Un reprezentant de marcă al acestei teorii, Ernst Haas a sugerat că, la nivel subnaţional, grupurile de interese care funcţionează într-un sector integrat trebuie să interacţioneze cu organizaţia internaţională însărcinată cu gestionarea sectorului lor. Aceste grupuri vor aprecia, ulterior, beneficiile integrării, transferându-şi astfel cererile, aşteptările şi chiar loialităţile de la guvernele naţionale către un nou centru, devenind astfel o forţă importantă acţionând în direcţia integrării67. Aceste tendinţe vor fi încurajate, la nivel supranaţional, de către Comisie, promovând politici europene şi negociind aranjamente între statele membre pentru aducerea la un nivel superior a binelui comun.

Rezultatul acestei difuzări sectoriale şi politice este autosusţinerea integrării sectoriale, ducând la crearea unei noi entităţi politice cu centrul la Bruxelles.

Neofuncţionalismul a apărut ca o încercare de a explica dinamica integrării europene, dar Europa a fost văzută foarte mult ca un studiu de caz al proceselor care ar putea opera în orice structură regională. Haas preciza că integrarea în alt

64 Hellen Wallace, Wiliam Wallace, Mark A. Pollack – „Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană”, Ediţia a-5-a, Institutul European din România, Bucureşti 2005, pag.15; 65 unul din aceşti actori supranaţionali este Comisia Europeană; 66 grupurile de interese sau de altă natură din statele membre; 67 Rosamond Ben. – op.cit., pag.58;

94

context regional sau universal prin intermediul Naţiunile Unite este serios limitat. Progresul către comunitatea politică s-ar realiza puţin probabil datorită extinderii reduse a precondiţiilor de bază. Acest lucru în schimb, determină o generalizare a integrării.

Integrarea europeană va continua într-un ritm mult mai rapid decît integrarea universală. Mai mult, se aşteaptă a fi puţin probabil ca alte regiuni cu puternici factori înconjuratori variabili să poată imita cu succes exemplul european ceea ce subliniază unicitatea fenomenului de integrare europeană.

2.Interguvernamentalismul

Interguvernamentalismul îşi are originele în teoriile relaţiilor internaţionale, în special în teoria realistă68. Conform acesteia, statele naţiune sunt actorii principali pe scena internaţională, iar dezvoltarea de relaţii politice dintre state se realizează prin intermediul guvernelor naţionale. În acest decor internaţional, realiştii nu acordă o importanţa prea mare actorilor supranaţionali sau transnaţionali.

Ei există pentru a ajuta statele să-şi atingă interesele vitale. Cu alte cuvinte, actorii supranaţionali, daca există, au drept scop servirea intereselor statelor membre şi nu realizarea unui obiectiv trans-naţional.

În ceea ce priveşte procesul de integrare europeană, interguvernamentalismul a început să fie folosit pentru a explica evoluţia Comunităţilor Economice Europene din anii 1965- 1966, concentrându-se pe deciziile şi acţiunile întreprinse de guvernele naţionale şi lăsând la o parte, sau acordând o atenţie relativ scăzută, influenţei organismelor supranaţionale cum ar fi Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie69.

68 Brice Soccol – „Relations internationales”, Éditions Paradigme, Orléans 2006, p.136; 69 Hellen Wallace, Wiliam Wallace, Mark A. Pollack – op.cit., pag.17;

95

Stanley Hoffman preciza că “unificarea politică ar fi fost posibilă dacă, pe de o parte, naţiunile nu ar fi fost prinse în vârtejul preocupărilor diferite, ca urmare a profundelor circumstanţe interne diferite şi a provocărilor externe, iar pe de altă parte, dacă naţiunile ar fi fost capabile sau ar fi fost forţate să se concentreze pe <construirea comunităţii> prin excluderea tuturor problemelor interne şi externe fiecăreia dintre ele”70.

Criza „scaunului gol” declanşată de Franţa a fost soluţionată prin intermediul “compromisului de la Luxembourg”71 în 1966 care acordă statelor membre dreptul de a apela la procedura de veto atunci când deciziile ce urmează să fie luate afectează interese statele vitale. Acest acord este văzut în literatura interguvernamentalistă ca un moment de triumf al principiului interguvernamentalist asupra supranaţionalismului datorită renegocierii premiselor procesului integrativ în favoarea statelor membre.

Perioada anilor 1970, caracterizată prin termenul de “euroscleroză”, a accentuat caracterul interguvernamentalist al procesului european de integrare, interesele naţionale având prioritate.

Interguvernamentaliştii au sprijinit perspectiva conform căreia guvernele statelor membre a UE, iar nu organizaţiile supranaţionale, au jucat rolul central în evoluţia istorică a UE, şi că ca acestea erau întărite, şi nu slăbite, de procesul integrării72.

În concluzie, interguvernamentalismul se bazează pe ideea că integrarea este un proces care va continua însă statul

70 Hoffman, Stanley- „Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation-State and the Case of Western Europe, in The European Union. Readings on the Theory and Practice of European Integration, Editura by Nelsen F. & Stubb G., Lynne Rienner Publishers, 1998; 71 soluţia adoptată a fost acordarea dreptului de veto, statelor membre atunci când deciziile ce urmează să fie luate afectează interese statele vitale. 72 Hellen Wallace, Wiliam Wallace, Mark A. Pollack – op.cit., pag.17;

96

naţiune este mai mult ca oricând unitatea de bază fără ca aceste două elemente să se contrazică reciproc.

Procesul de integrare “în afara graniţelor statului - naţiune” conduce la apariţia unui nou tip de comunitate politică şi mai ales la eliminarea graniţelor dintre sistemul organizaţiilor internaţionale şi mediul intern al statelor membre. Aşa cum Hoffman preciza, “statul naţiune rămâne principalul iniţiator, supervisor şi adesea distrugător” al entităţii create în afara graniţelor naţionale “pentru că în arena internaţională statul este încă cel mai mare posesor de putere”73.

3.Interguvernamentalismul liberal

Interguvernamentalismul liberal a apărut ca teorie a integrării pentru a explica revirimentul procesului integrative din anii 1980, în special ca urmare a adoptării Actului Unic European în 1985.

Spre deosebire de teoria interguvernamentală, teoria liber interguvernamentală acordă un rol important instituţiilor în calitatea lor de facilitatori de negocieri pozitive. Statul beneficiază şi utilizează mediul instituţional al UE pentru scopuri de legitimitate internă şi pentru realizarea preferinţelor. Acest lucru este caracteristic instituţiilor supranaţionale cum ar fi Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea Europeană de Justiţie, precum şi forumurilor interguvernamentale cum ar fi Consiliul de Miniştri.

Conform acestei teorii, acordurile interguvernamentale istorice ale UE74 nu au fost determintae în primul rând de anteprenorii supranaţionali, efecte neprevăzute de difuzareale integrării realizate anterior sau coaliţii transnaţionale ale grupurilor de interese, ci mai degrabă de un proces treptat de convergenţă a preferinţelor între cele mai puternice state membre.

73 Hoffman, Stanley – op.cit.; 74 privesc tratatele iniţiale de constituire precum şi Tratatul privind Uniunea Europeană din 1992;

97

Din punctul de vedere al interguvernamentalismului, Comunitatea Europeană s-a constituit prin intermediul negocierilor dintre statele membre. Guvernele naţionale sunt cele care lansează iniţiative in cadrul Consiliului de Miniştri şi în cadrul Consiliului European. Însă iniţiativele guvernamentale au la bază propriile interese naţionale. În acest fel, politicile comunitare sunt considerare o prelungire a celor naţionale.

În cursul anilor '90, interguvernamentalismul liberal s-a impus drept teoria principală cu privire la integrarea europeană.

În concluzie, interguvernamentalismul liberal păstrează statele naţiune ca actori de bază pe scena internaţională, fiind preocupat de modalitatea de formare a preferinţelor pe plan intern şi de modul de negociere interguvernamental.

Conceptele de bază ale teoriei sunt cel mai mic numitor comun şi negocierea dintre statele membre. Teoria explică evoluţia procesului de integrare în diferite momente dar nu poate fi privită separat de neofuncţionalism.

4. Constructivismul

Constructivismul nu este o teorie substanţială cu privire la integrarea europeană ci o orientare „meta-teoretică” mai largă, cu implicaţii pentru studiul UE75. Conturarea acestei teorii s-a făcut abia la finele anilor '90.

Pentru constructivişti, instituţiile sunt înţelese în sens larg ca incluzând nu numai regulile formale ci şi normele informale, şi se consideră că aceste reguli şi norme modelează identităţile şi preferinţele actorilor. Integrarea europeană are un impact transformator asupra sistemului statal european şi unităţilor sale constitutive. Integrarea europeană în sine s-a schimbat în timp, şi este rezonabil să presupunem că în cursul acestui proces s-au schimbat atât identitatea agenţilor, cât şi, ulterior, interesele acestora. În timp ce acest aspect al

75 Risse, T. – “Social Constructivism and European Integration”, în Wiener, A.& Diez, T., European Integration Theory, Oxford University Press, 2004, p.161;

98

schimbării poate fi teoretizat în cadrul perspectivelor constructiste, va rămâne în mare parte invizibil în abordările ce neglijează procesele de formare a identităţii.

Cu alte cuvinte, constructiviştii afirmă că UE remodelează identităţile şi preferinţele naţionale, şi resping abordările raţionaliste datorită incapacităţii acestora de a anticipa şi explica aceste fenomene76.

Încă de la începuturile sale, integrarea europeană s-a bazat pe ideeaconstituirii unei comunităţi pan-europene de state liberal democratice. Deoacere din punct de vedere economic unel state77 nu-şi puteau justifica dorinţa de aderare la UE, ele şi-au bazat solicitarea pe respectarea normelor şi valorilor constitutive ale UE. În acest fel, statele membre s-au văzut prinse în capcana propriei retorici. Ele nu se puteau opune în mod deschis nici ameninţa cu veto-ul procesul de extindere fără a-şi distruge credibilitatea de membri ai comunităţii. Statele membre au urmat astfel logica justeţei, un alt concept cheie al constructivismului social. Conform acesteia, atâta timp cât un stat candidat este stat european78, aderă şi implementează necondiţionat principiile şi normele liberale, atunci aderarea sa nu mai poate fi refuzată. Uniunea poate folosi criteriile de la Copenhaga pentru a amâna aderarea efectivă, însă nici un stat membru nu-şi va utiliza dreptul de veto pentru a bloca aderarea. Statele candidate au folosit în retorica lor valorile şi normele pe care în mod tradiţional le împărtăşesc cu cultura şi civilizaţia europeană, au pus accentul pe apartenenţa lor la valorile vest europene întreruptă de Războiul Rece şi Cortina de Fier, şi au demonstrat dorinţa de a adera la valorile liberale prin procesele de transformare de sistem începute în 1989.

Constructivismul social este una din cele mai recente metode de analiză şi explicare a procesului de integrare

76 Hellen Wallace, Wiliam Wallace, Mark A. Pollack – op.cit., p.22; 77 aşa cum a fost cazul aderării Austriei, Finlandei şi Suediei; 78 art. 237 din Tratatul de la Roma, priveşte criteriul geografic şi politic de aderare;

99

europeană. Dezbaterea privind măsura în care constructivismului social poate explica ultimii ani ai procesului de integrare europeană este încă în plină desfăşurare.

* * *

În concluzie, teoriile integrării europene încearcă să explice fie procesul de integrare europeană ca atare (marile teorii) fie natura Uniunii Europene, în calitatea sa de sistem politic cu o structură instituţională şi funcţională unică în lume.

Neofuncţionalismul descrie cel mai bine perioada de început a integrării europene, când integrarea industriilor oţelului şi cărbunelui a constituit singura soluţie politică la situaţia dificilă în care statele Europei se găseau după cel de-al doilea război mondial.

Perioada cuprinsă între anii 1965-1966 este relevantă pentru abordarea interguvernamentalisă.

În prezent, în Uniunea Europeană toate teoriile prezentate mai sus se pot regăsi. Trecerea de la stadiul de piaţă unică la uniunea economică şi monetară şi în curând probabil la o uniune politică demonstrează faptul că neofuncţionalismul nu şi-a pierdut din valabilitate. În acelaşi timp, statele membre rămân principalii decidenţi iar interesele individuale sunt primordiale dacă luăm cazul celui de-al doilea pilon al UE şi anume Politica Externă şi de Securitate Comună.

Ultimul val de extindere din 2004 completat ulterior în 200779 este explicat prin intermediul constructivismului social. Motivele pentru care cele 10 state din Centrul şi Estul Europei au aderat la Uniunea Europeană nu sunt pur economice. Statele membre UE au recunoscut prin această extindere apartenenţa acestor state la marea familie de state europene şi au onorat în acelaşi timp eforturile făcute de aceste state în transformarea propriilor societăţi în vederea adoptării normelor şi valorilor liberale.

79 vezi aderarea României şi Bulgariei la 01.01.2007;

100

În urma analizei acestor teorii, putem să afirmăm că acestea se vor dezvolta în continuare pentru că fenomenul integrării pe care-l au ca obiect de studiu va evolua, el nefiind nici pe departe aproape de finalizare iar ratificarea noului Tratat de la Lisabona ar putea reprezenta o etapă importantă în direcţia construirii unei Europe cu caracteristici federale, a unei uniuni fără precedent în istoria universală.

BIBLIOGRAFIE

Nicoleta Diaconu, Cătălin Andruş, Viorel Velişcu – „Fundamentele juridice ale dreptului Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

Brice Soccol – „Relations internationales”, Éditions Paradigme, Orléans 2006;

Cătălin Andruş – „Uniunea Europeană - entitate specifică a comunităţii internaţionale” în volum Tendinţe contemporane ale dreptului european, Culegere de studii juridice, coordonatori Victor Duculescu şi Nicoleta Diaconu, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2007;

Cătălin Andruş – „Reflectarea evoluţiei procesului de integrare europeană în cadrul teoriilor relaţiilor internaţionale” în volum Tendinţe contemporane ale dreptului european, Culegere de studii juridice, coordonatori Victor Duculescu şi Nicoleta Diaconu, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2007;

Hoffman, Stanley- „Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation-State and the Case of Western Europe, in The European Union. Readings on the Theory and Practice of European Integration, Editura Nelsen F. & Stubb G., Lynne Rienner Publishers, 1998;

Risse, Thomas – “Social Constructivism and European Integration”, în Wiener, A.& Diez, T., European Integration Theory, Oxford University Press, 2004;

Rosamond, Ben – “Theories of European Integration, The European Union Series”, Editura Neil Nugent, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000;

101

Hellen Wallace, Wiliam Wallace, Mark A. Pollack – „Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană”, Ediţia a-5-a, Institutul European din România, Bucureşti 2005;

102

MASS-MEDIA – ÎNTRE SERVICIILE ŞI DESERVICIILE EDUCATIVE

Prof. univ. dr. Costel- Daniel Torje

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Când abordăm problematica educaţiei avem în vedere – în principal – instituţiile de învăţământ. Este oarecum firesc, dacă ţinem cont de faptul că şcoala a reprezentat, încă de la începutul existenţei sale, principalul agent educativ din societate. În acest loc, fiecare elev sau student este supus – sub oblăduirea dascălilor – unui ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în scopul transformării lor în personalităţi active şi creatoare, capabile să ducă, pe mai departe, tezaurul de valori materiale şi spirituale acumulate de societate de-a lungul timpului. Educaţia însă nu se limitează doar la cadrul instituţionalizat, la procesul instructiv derulat în şcoală, ci înglobează toate activităţile sociale purtătoare de influenţe formative.

Ritmul rapid al transformărilor, care au avut loc în ultimii ani în toate domeniile de activitate, au zdruncinat serios mitul educaţiei tradiţionale şi au obligat instituţiile de învăţământ să descindă în viaţa de zi cu zi, pentru a se repoziţiona în sistemul mijloacelor educative, puse de societate la dispoziţia cetăţenilor săi. Astăzi, educaţia nu mai este monopolul şcolii, şi dacă ţinem cont de faptul că elevul vremurilor noastre petrece cu 25% mai mult timp în faţa televizorului decât în şcoală, acceptăm fără rezerve că educaţia informală depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi educaţia formală, instituţionalizată.

Când vorbim de educaţia informală avem în vedere toate informaţiile pe care un individ le recepţionează în mod

103

difuz şi eterogen, datorită influenţelor cotidiene şi al interacţiunii sale cu alte persoane în diferite medii. Aceste influenţe – voluminoase sub aspectul cantităţii – provenite din partea întregului mediu de viaţă, reprezintă un mod de achiziţie întâmplătoare, dar cu modificări pregnante în structura personalităţii umane.

Unele dintre cele mai puternice influenţe informale sunt exercitate de mass-media. Foarte prezente în viaţa omului de azi, mijloacele de informare în masă au devenit un fel de drog. Fiind administrat zilnic în doze excesive, fluxul informaţional a generat dependenţă. Viteza uimitoare cu care informaţia străbate planeta între punctele cardinale, ţintuieşte individul minute, chiar ore, în şir în faţa televizorului sau a internetului. Pentru foarte mulţi oameni de pe planetă o zi obişnuită începe şi se sfârşeşte alături de unul din mijloacele tehnice de comunicare în masă.

Deliberat sau nu, mass-media generează stări emoţionale, conflictuale sau afective, întâmplări sau situaţii contradictorii. Cuvântul scris sau vorbit ne poartă prin hăţişul evenimentelor cotidiene, ne apropie sau ne îndepărtează de realitatea înconjurătoare. Beneficiind de o forţă persuasivă de netăgăduit, mass-media are capacitatea de a modifica personalitatea individului atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ.

Fără a nega rolul şi contribuţiile esenţiale ale mijloacelor de comunicare în masă la dezvoltarea fiinţei umane, în îmbunătăţirea condiţiilor sale de viaţă, în facilitarea comunicării şi a adaptării indivizilor şi colectivităţilor la realităţile economice, tehnologice şi spirituale în continuă şi rapidă schimbare, în efortul de completare a instrucţiei şcolare, se pot constata, din nefericire, şi implicaţiile ei nocive, aportul la exacerbarea faptelor negative, ieşite, adeseori, din sfera normalului. Invocând, aproape de fiecare dată, audienţa şi dreptul la informare, unele canale de televiziune şi o serie de

104

cotidiene oferă publicului larg, în mod brutal şi neselectiv, imagini groteşti, fapte extremiste, comportamente deviante, limbaj şi cultură suburbană, urmându-şi fără scrupule interesele economice.

Abordarea provocatoare a unor fenomene, care prin conţinutul lor stârnesc curiozitatea publicului tânăr, dar, în acelaşi timp, îi deformează judecata, aduc o serie de deservicii actului educativ. Subiecte precum erotismul, violenţa, cruzimea, consumul de alcool sau droguri denaturează gustul publicului, stimulează delicvenţa şi degradarea morală, alterând eforturile pedagogice ale instituţiilor de formare. Familia, biserica şi şcoala aproape că nu mai fac faţă „linşajului mediatic”, după cum remarca un om de cultură.

Site-urile pornografice sau cele care promovează manifestările antisociale, abaterile comportamentale compromit funcţia educativă a internetului şi pun oarecum în umbră sprijinul pe care acesta îl oferă învăţământului. Această reţea globală de calculatoare interconectate oferă celor care o accesează, atât posibilitatea îmbogăţirii spiritului, cât şi pe aceea a decadenţei.

Foarte vulnerabili în faţa mediatizării excesive a unor conduite antisociale, în special prin intermediul televiziunilor şi a internetului, adolescenţii au tendinţa de a imita comportamentele eroilor negativi, de a le copia gestica sau gândirea. În dorinţa de a brava, de a-i şoca pe cei din jur, tinerii preiau limbajul agresiv specific personajelor impulsive, care sunt mult mai convingătoare şi mult mai atractive decât modelele oferite de şcoală.

Deserviciile educative ale mass-media intervin încă din copilărie. Programele de desene animate au căpătat în ultimii ani o tentă belicoasă. Asistăm, din ce în ce mai mult, la desene cu războinici, care mai de care mai brutale, cu scene de luptă fizică sau bazate pe tehnică de luptă avansată, care constituie îndemnuri subliminale la violenţă. Dacă la acestea

105

adăugăm jocurile de calculator, care abordează aceeaşi tematică, ne putem explica tendinţa spre agresivitate şi dificultăţile de adaptare la disciplina şcolară a unor copii.

În mod paradoxal, muzica îşi are şi ea partea ei de vină în transmiterea unor mesaje dăunătoare tinerilor. Recunoscută mai ales ca mijloc de delectare, sau ca antidot la stresul zilnic, muzica – prin anumite genuri născute mai ales la periferia societăţii – intră în categoria acelor activităţi, ce imprimă tinerilor anumite moravuri deşănţate. Propagate pe calea undelor radio, prin canale particulare de televiziune sub forma video-clipurilor, sau prin site-uri specializate, genurile de muzică hip-hop sau heavy-metal conţin versuri care încurajează direct sau disimulat la violenţă, la ură şi agresiune faţă de anumite categorii sociale sau rase, la abuzuri sexuale.

Foarte apreciate de o parte însemnată a tinerilor de azi, aceste genuri de muzică au texte care manipulează conştiinţele, care îndeamnă la acte de imoralitate, de decădere, la vulgaritate sau, mai grav, la sinucidere. Sunt cunoscute cazuri în care tineri influenţabili au recurs la acest gest extrem, motivându-şi fapta în biletul de adio prin versuri din repertoriul unor trupe de hip-hop, rock sau heavy-metal. Impactul este evident în ceea ce priveşte vocabularul. Cuvintele sau expresiile licenţioase persistă în exprimarea acestor tineri, care fac din vorbirea indecentă un mod de a-şi impune autoritatea în colectiv.

Mesajele sunt cu atât mai distrugătoare cu cât vin din partea unor vedete. Adulaţi de fani, starurile au o putere de convingere formidabilă. În această categorie pot fi incluşi cântăreţi precum Madonna sau George Michael, care redau în video-clipurile lor scene de sado-masochism sau homosexualitate.

Chioşcurile abundă de reviste cu imagini obscene. Pe orice tejghea stradală sunt expuse reviste cu conţinut pornografic şi chiar cărţi în care sunt descrise, în mod explicit şi grosolan, scene de extravaganţă sexuală. Presa scrisă, în general, conţine din belşug subiecte de scandal, care au în prim-plan persoane publice sau staruri, ce sunt, pentru o parte

106

din cititori, modele. Multe din aceste materiale au darul de a mistifica realitatea, exploatând în mod abil naivitatea şi inocenţa unor cititori, sădindu-le îndoiala faţă de credibilitatea eroilor lor, faţă de noţiunea de cinste, corectitudine, adevăr, bunătate, toleranţă pe care le-au descoperit anterior la aceşti idoli.

Sigur că anularea sau ignorarea ajutorului oferit de mijloacele de comunicare în masă la promovarea valorilor morale, la cultivarea unor sentimente de respect şi preţuire, la educarea civică este nedreaptă. Cu toţii apreciem şi recunoaştem importanţa mass-media în formarea generaţiilor de tineri, în evoluţia societăţii, dar sunt încă multe carenţe – mai mult sau mai puţin intenţionate – care deteriorează strădaniile formative ale sistemului educativ din ţara noastră.

Este cu neputinţă să-i izolăm pe tineri de oferta mijloacelor de comunicare în masă. Ea există pretutindeni însă familia, şcoala şi societatea prin instituţiile formatoare de opinie – printre care se află şi mass-media - au obligaţia de a depune toate eforturile pentru a selecta, sintetiza şi transmite tânărului tot ceea ce este mai valoros în cultura materială şi spirituală a omenirii. Tânărul zilelor noastre, sub îndrumarea responsabililor cu formarea şi integrarea socială, trebuie să devină propriul subiect şi propriul instrument al dezvoltării sale, prin intermediul multiplelor forme de autoinstruire, capabil să-şi proiecteze şi să-şi conducă propria evoluţie în cariera profesională şi în viaţă. Această muncă de călăuzire trebuie să aibă la bază cele mai bune influenţe educative cu putinţă.

În ce măsură mass-media se va alătura, în mod onest, strădaniilor celor trei instituţii fundamentale ale statului – biserica, familia, şcoala – în educarea tinerei generaţii, în dirijarea ei spre tărâmul valorilor autentice, rămâne pentru mine o nebuloasă şi îmi susţin această îndoială printr-un citat exprimat recent de Dan Puric în emisiunea lui Robert Turcescu de la Realitatea TV „Mass-media este business, iar business-ul nu are Dumnezeu”.

3. Conferinţa de Joi

O ISTORIE:

TRAIAN VUIA ŞI AVIOANELE SALE PROFETICE

Comandor Paul George Sandachi

Director Muzeul Aviaţiei

107

În anul 1809, atunci când Europa trăia din plin euforia demonstraţiilor-spectacol cu aerostatul, Sir George Cayley publică o teorie mecanică a unui aparat de zbor mai greu ca aerul. Fără să fie perfectă, aceasta punea fără îndoială, în evidenţă principiile fundamentale ale sustentaţiei obţinută prin viteză. Cayley intuieşte care este cheia întregii ecuaţii a zborului mecanic: un motor uşor, de 50cp, şi ar fi putut ridica aparatul său de la pământ. Din nefericire, nu se găseşte nimeni să-l încurajeze, să-l ajute, nimeni care să fie motivat de

108

ideile sale publicate în jurnalul ştiinţific londonez Nicolson. Acest motor uşor de 50 cp nu-l va avea cum, nu-l vor avea nici cei care vor urma după el. Jean-Joseph Lenoir construieşte în 1860 o trăsura pusă în mişcare de un motorul cu combustie internă. Greutatea sa raportată la caii putere ce îi dezvoltă nu va ispiti nici un aeronaut privind o posibilă soluţie la propulsia lui mai greu ca aerul.

Realist, John Stringfellow demonstrează cu ajutorul unui aeromodel că teoria lui Cayley este valabilă. Lecţia aeromodelelor este predată şi de Alphonse Penaud (1871), de italianul Enrico Forlanini (1877), de francezul Victor Tatin (1879). Fiecare dintre aceştia foloseşte pentru antrenarea elicelor fire de cauciuc torsionat, un motor cu abur şi, respectiv un motoraş cu aer comprimat. Totul în miniatură. Urmează o perioadă de timp în care aparatul de zbor fără motor este singurul ce permitea experimente.

În Moldova, la anul 1875, beizadeaua Grigore Sturdza porunceşte să i se construiască un planor. Îl desemnează pe Spinzi, profesorul său de gimnastică să se ridice în aer cu aparatul dându-şi drumul de pe platforma unui foişor anume construit. Bietul om abia scapă cu viaţă; aparatul se face ţăndări şi odată cu el ambiţiile de a zbura ale beizadelei.

În 1889, germanul Otto Lilienthal publică lucrarea Zborul păsărilor ca fundament al aviaţiei. Doi ani mai târziu, la Grosskreuz, în apropiere de Berlin, împreuna cu fratele său Gustave şi cu asociatul lor Hugo Eulitz construiesc un planor pe care îl experimentează. Succesul este impresionant. Peste două sute de planări cu mai multe modele duc către perfecţiune aripa portantă. Să ne întoarcem în Franţa, acolo unde, din punct de vedere conceptual, urmează să se nască aviaţia. Clement Ader are curajul şi fondurile necesare pentru a construi maşina de zburat. Găseşte soluţii, rând pe rând, problemei elicelor, celei a aripilor, a trenului de aterizare. Alege un motor cu abur, cu doi cilindri pentru a pune în mişcare elicele. Având o putere de 20cp, ansamblul motor, cazanul şi recipientul de condensare, fac mai puţin de 3 kg. pe

109

cal putere; ceva de necrezut. Noul aparatul proiectat de el va pleca de pe sol, prin propriile sale mijloace, se va ridica în aer, va executa un zbor stabilizat apoi, va reveni lin pe sol, pregătit pentru o nouă încercare; nu face parte din categoria aeroplanelor. Clement Ader nu este numai un priceput proiectant şi constructor. El are o intuiţie remarcabilă privind evoluţia fenomenului aeronautic. Inginerul francez observă un lucru interesant: apariţia a două orientări distincte privind abordarea problematicii zborului mecanic. Una are drept lider de necontestat pe Lilienthal. Exponenţii acestui curent şi-au propus să rezolve o parte din întreg. Experimentele lor vizează perfecţionarea aripii ca suprafaţă portantă. Otto Lilienthal, Samuel F. Cody (SUA), Percy Pilcher (Anglia) efectuează zboruri planate. Experimentele se înmulţesc, pe principiul lui Lilienthal: “ Trebuie să zbori şi să cazi , să zbori, să cazi, până când vei reuşi să zbori fără să mai cazi!”. Clement Ader este liderul şi, în acelaşi timp, discipolul celuilalt curent. El urmăreşte o abordare integrală a zborului mecanic. Într-un moment de inspiraţie îşi botează creaţia, spunându-i avion. Brevetează noul termen. Subliniază că, acest termen este propriu aparatelor de zbor care rulează pe sol, distingându-se de aeroplane80. Are marele merit de a fi clarificat din punct de vedere conceptual fenomenul aeronautic de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Are meritul incontestabil de a fi părintele avionului. Soarta îi va fi, însă, potrivnică. Deşi motorul este cel visat de Cayley şi ceilalţi, mai puţin de trei kg pe cal putere, pe 14 octombrie 1897, pe platoul de la Satory, Avion III nu reuşeşte să se desprindă de sol. Aripile sub forma celor de liliac opun o prea mare rezistenţă la înaintare şi nu sunt rigide. Ader renunţă la activitatea sa; în 1902 îşi distruge aproape toată munca de o viaţă.

În acest timp, pe drumul deschis de Cayley şi Penaud, cercetătorii nu rămân inactivi. Marey dezvoltă o interesantă şi utilă teorie asupra zborului păsărilor şi rezistenţa aerului.

8

0John Blake, Les Vieux Avions, Difunat, p.5.

110

Francez la origine, american prin adopţie, inginerul de căi ferate Octave Chanute se dedică istoriei şi teoriei aviaţiei; în cartea sa Progresul maşinilor de zbor/ Progress in Flying Machines, lucrare publicată în anul 1894 la Chicago, face o ampla retrospectiva a celor mai importante cercetări practice şi teoretice efectuate până la acea data. Avansează câteva soluţii interesante. Nici nu bănuieşte ce serviciu imens va aduce progresului în acest domeniu. Pentru început, planorul său biplan construit în 1896, va constitui modelul planoarelor fraţilor Wright. Ne apropiem de sfârşitul secolului; aeronautica este un fapt împlinit. Numărul celor ce proiectează aparate de zbor şi fac experimente este în creştere. Sud-estul continentului european reprezintă o zonă în care identificăm puncte comune cu cea central-europeană determinate, pe de o parte de specificul domeniului abordat, pe de alta parte, de circulaţia informaţiilor pe canalele culturale tradiţionale pentru acea perioada de timp şi pe canalele directe stabilite temporar între exponenţii acestor zone. Ca şi în celelalte zone, există reprezentanţi şi susţinător ai aparatelor mai uşoare ca aerul ca şi cei ai aparatelor mai grele ca aerul. Deosebirea fundamentală constă în faptul că în timp ce zona central- europeana trăieşte la graniţa dintre cele doua secole, perioada de glorie a baloanelor, sud-estul continentului înregistrează un evident echilibru între adepţii unui curent faţă de cei ai celuilalt. Pentru aparatele mai uşoare ca aerul semnalăm preocupări ce se rezumă la teorii privind partea de propulsie a acestora şi sisteme de dirijare. De cealaltă parte, sunt abordările teoretice şi practic ale lui mai greu ca aerul. In ordine cronologica se situează polonezul Czeslaw Tanski. În acelaşi timp cu celebrul Lilienthal efectuează experimente asemănătoare şi obţine rezultate excelente.

Începând cu anul 1884, Ion Stoica din Ormindea concepe la rândul sau un planor în miniatură ale cărui elice coaxiale sunt acţionate prin detenţia unui elastic. Polivalent, Stoica este prezent cu mai multe exponate de artă la expoziţia

111

de la Paris din 1900. Probabil să fi dus în Capitala Franţei şi una din drăciile sale de zburat.

Urmează Martin Lajos, profesor la Universitatea din Cluj, cu roata plutitoare. El îşi brevetează invenţia în 1893. Interesant este faptul că Lajos studiază îndeaproape zborul păsărilor, considerând că, omul va reuşi să zboare în condiţiile în care va imita exemplele date de natură. Citeşte lucrarea lui Lilienthal; în unele privinţe, nu este de acord cu procedeul folosit de Lilienthal, fapt ce se regăseşte şi în corespondenţa cu acesta. În anul 1893, el prezintă modelul roţii plutitoare Academiei de Ştiinţe şi Asociaţiei Ungare a Inginerilor şi Arhitecţilor. Ca dată, el devansează pe vienezul Wellner, care, mai târziu, realizează un aparat de zbor oarecum asemănător cu al său. De altfel, în 1894, Lajos a publicat lucrarea Comparaţia roţii plutitoare cu cea a lui Wellner. La 30 august 1896, a dus aparatul său de zbor original în grădina Universităţii din Cluj. Conform unor martori oculari, comandantul pompierilor clujeni, Bartha Gerpely ar fi reuşit să pună în mişcare mecanismul cu ajutorul picioarelor, ridicându-se doi-trei metri de la sol. Alţii spun că zborul nu a avut loc. Astăzi, putem afla adevărul. Nu avem decât să copiem roata plutitoare aflată în original la muzeul de istorie din Cluj şi să încercăm să zburăm cu ea.

Emil Nemethy, patronul Fabricii de hârtie din Arad concepe un aparat de zbor experimental pe care îl lansează de pe acoperişul uzinei;este un model prevăzut cu roţi, elice acţionată de un motor şi o aripă originala sub forma unui acoperiş de casa, aşezată paralel cu axa aparatului. Pe baza experimentelor sale realizează o formulă originală pentru calculul forţei de propulsie81. Teoria sa cu privire la zbor, a fost publicată în 1903 (Die endgultige Losung des Flugproblemes). Deşi, conţine unele greşeli de fond, lucrarea reprezenta la vremea respectivă un veritabil manual pentru cei ce îşi

81 Csanadi-Nagyvaradi-Winkler, A magyar repules tortenete, Muszaki Konyvkiado, Budapest, 1977, p.13-14.

112

propuneau să abordeze problema zborului mecanic. Nemety nu a reuşit să zboare cu aparatul său, dar a realizat un fotomontaj în care bicicleta zburătoare este suspendată în aer, deasupra fabricii.

În această zonă a Europei, în aceste medii aeronautice îşi face debutul şi romanul Traian Vuia. Construieşte zmei, aparate de zbor în miniatură apoi, proiectează un mai greu ca aerul prevăzut cu roţi de bicicletă şi elice acţionată prin forţa musculară. Simte nevoia unui plus de informaţii, a unei documentări suplimentare fapt pentru care, pleacă în vara anului 1902 la Paris. Plecă în această călătorie cu un anumit nivel de instruire tehnică şi cu proiectul unui aparat de zbor.

Să-l părăsim pentru scurt timp, atât cât să facă o vizită în Budapesta, la prietenul său Missits. Ne vom îndrepta către Franţa pentru a afla care este atmosfera în lumea aeronautică pariziană.

La cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea Moşul sosise în Europa cu un balon. Opinia publică comenta încă, impresiile celei mai mari Expoziţii din Europa organizată pe Câmpul lui Marte în 1900. Automobilele ce treceau pe bulevardele şi străzile Parisului le aminteau de segmentul de expoziţie destinat locomoţiei: de la trăsura din lemn cu roţi la maşinile de astăzi care devorau spaţiul82. De la maşina cu vapori Cugnot la automobilul de mare viteză Serpolette. Din nefericire, motoarele acestor automobile erau încă prea grele pentru ca ele să fie folosite pentru mai greu ca aerul.

Corespondentul automobilului pentru oceanul aerian este balonul; doar balonul.

În primii ani al noului secol lumea aeronautică gravitează în jurul a două nume legate de baloane: cel al brazilianului Santos-Dumont naturalizat în Franţa şi cel al doctorului rus Danilewsky. Primul face experienţe cu un balon sub formă de fus lung de 29 de metri şi cu un diametru de 7 metri şi jumătate, balon dirijat cu ajutorul unei elice pusă în

82 Hachette,1900, p.1119-1124.

113

mişcare de un motor cu petrol ataşat la nacelă. Pe 4 noiembrie 1901, primeşte premiul de 100.000 Franci aur pentru faptul că aerostatul său Santos – Doumont nr. 6 făcuse de două ori înconjurul turnului Eiffel.

Cel de-al doilea a construit un aerostat sub forma unei ţigări sub care ataşează o pereche de aripi cu anvergura de 10 metri. Atât Santos Dumont cât şi Danilewski pot să execute ascensiuni şi zboruri numai şi numai când timpul este calm. La fel şi americanul Carl Myers care, mai original, foloseşte pentru propulsie un velociped ale cărui pedale acţionează o elice. La fel inginerul german Schwartz cu balonul său din aluminiu propulsat de un motor cu trei elice.

În rândul adepţilor lui mai greu ca aerul, lucrurile sunt destul de confuze. După insuccesul cu Eole şi Avion III, discipolii îl părăsesc pe Ader. Renunţă sau trec în tabăra planoriştilor. Căpitanul F. Ferber, Solirène, Robert Lavezzari, Robert Esnault – Pelterie, Gabriel Voisin sunt numai câţiva dintre aceştia. Încercările de zbor cu aparate tip aeroplan par să-i îndepărteze de succesul căutat. Lilienthal se sfârşise din viaţă în 1896, prăbuşindu-se cu unul din aparatele sale. Din ce în ce mai mulţi teoreticieni europeni avansează ideea că “mai greu decât aerul” nu are viitor. Solitar, austriacul Wilhelm Kress speră ca motorul construit de Benz să-l ajute în tentativa sa de a zbura cu aparatul ce îl construise încă din 1898. Dar, motorul avea o greutate de 380kg şi o putere de 30cp. Eşecul este previzibil.

Lectures pour Tous, editată pe bulevardul Saint-Germain la deja celebra Hachette&Cie în articolul de fond La derniere Machine a Voler face o radiografie fidelă a situaţiei: C’est deja un probleme singulierement complique que celui de la navigation aerienne. Mais s’elever dans les airs sans aerostat et sans nacelle devenir vraiment l’emule des oiseaux et comme eux traverser l’espace sur des ailes deployees;changer l’aspect de la nature et braver ses lois, voila une enteprise qui a bien des raisons de paraître chimerique…. Himeric este un termen ce tinde să-şi pună

114

amprenta asupra tuturor proiectelor de aparate mai grele ca aerul. Peut-etre – îşi încheie articolul publicaţia amintită-le jour viendra-t-il ou l’homme poura se faire le citoyen de la ville des oiseaux. Bornons-nous a dire que ce jours paraît devoir etre fort eloigne. Au surplus, nous ne voyons guere les avantages pratiques qu’aurait cette decouverte, dont, par contre, nous voyons tres bien les enormes difficultes. Ce qui jusqu’ici s’est opose au succes de toutes les tentatives d’aviation, c’est que pour etre enrapport avec le poids de l’homme, les ailes doivent s’allonger indefiniment, donnant ainsi de plus en plus le prise a notre ennemi le vent. Et voila bien pourquoi ces ailles immenses et fragiles, qui enleveraient vers la region des nuages l’homme cree pour fouler le sol terrestre, on tout l’air d’etre les ailes de la chimere.(p.608-612). Relevant pentru zecile de mii de cititori ai publicaţiei.

Aceasta este atmosfera în aeronautica mondială în momentul în care, Traian Vuia se apropie de Capitala Franţei. Trenul în care se află îl va duce la întâlnirea cu destinul său; un destin ce stă sub semnul aeronauticii. Există suficiente argumente care ne îndreptăţesc să afirmăm că primirea sa la Paris a fost pregătită de către anumite cercuri de români aflaţi aici. Va locui pentru început într-un cartier cu o viaţă mai ieftină din Montmartre. Aici îşi va serba ziua de naştere. Împlinise treizeci de ani. Intenţiona să rămână în Capitala Franţei un timp relativ scurt; câteva luni, urmând ca în această perioadă să-şi completeze cunoştinţele pe care le deţinea în domeniul aeronauticii în general, în mod deosebit, cele referitoare la aparatele de zbor “mai grele decât aerul”. În mod firesc, urma o îmbunătăţire a proiectului său iniţial, reîntoarcerea în ţară şi materializarea lui.

Dacă acesta a fost planul, ce motiv sau ce motive l-au determinat să şi-l modifice radical, să rămână în Franţa şi să-şi construiască aparatele sale de zbor aici?! Pot fi avansate mai multe ipoteze. Vuia cunoaşte la Paris un om providenţial pentru el: Georges Besancon, secretarul general al Aero-Clubului francez şi director al revistei L’Aerophile, organul de presă al

115

aeroclubului. Cu ajutorul acestui om, reuşeşte să parcurgă într-un timp relativ scurt un material documentar vast. o serie de lucrări fundamentale pentru aeronautică, sute, mii de pagini din reviste de specialitate. Dovedeşte o voinţă remarcabilă dublată de o mare putere de asimilare în mod selectiv a informaţiilor esenţiale, de respingere instinctiv a celor periferice. Evident că, acest lucru se poate petrece în condiţiile în care stăpâneşte bine limba franceză. Descoperă pas cu pas, lanţul de evenimente ce alcătuiesc un proces de o complexitate remarcabilă, proces a cărui finalitate va declanşa una din cele mai impresionante revoluţii în domeniul locomoţiei, va da posibilitate omului să exploreze cea de-a treia dimensiune a spaţiului, îl va face să spere că va putea descoperi că nu este singura fiinţă inteligentă din Univers. Află că, problema zborului mecanic a căpătat o abordare sistemică la începutul secolului al XIX-lea. Descoperă lucrările lui Cayley, Marey şi ceilalţi. Verigă în verigă; o înlănţuire de nume celebre, proiecte şi experimente, eşecuri şi renunţări dureroase pe drumul către maşina de zburat. Are convingerea fermă că există toate elementele pentru realizarea aparatului de zbor mai greu ca aerul. O altă concluzie se referă la proiectul său elaborat la Lugoj; este necesar să-i aducă modificări esenţiale, modificări ce vor sporii complexitatea construcţiei din punct de vedere tehnic. În această situaţie este limpede că, realizarea proiectului în ţară ar deveni deosebit de dificilă, că unele elemente ale aparatului său de zbor ar fi necesar să le procure sau să le confecţioneze în străinătate. Ori, Parisul oferea destule posibilităţi tehnice în această privinţă.

Aceste concluzii şi altele probabil, se transformă în argumente ce-i vor influenţa hotărârea. Dar, peste toate, decizia sa va fi influenţată de activitatea aeronautică remarcabilă din Paris. Capitala Franţei are ceea ce lipseşte Bucureştiului, Budapestei sau Vienei: interes instituţionalizat, atmosferă. Odată hotărârea luată, elaborează şi prezintă Academiei de Ştiinţe din Franţa un memoriu privind “Proiect de Aeroplan automobil”. Dosarul este depus în februarie 1903 şi el cuprinde

116

două părţi: o adresă oficială către membrii Academiei de Ştiinţe şi memoriul propriu-zi.

Riguros, analizează problema navigaţiei aeriene pe trei coordonate principale: viteza orizontală, un raport optim între greutatea şi forţa aparatului de zbor, stabilitatea acestuia pe timpul zborului; toate acestea în raport cu performanţele tehnice ale momentului. Foloseşte pentru prima oară într-un document oficial, denumirea de “aeroplan – automobil” pentru a-şi defini aparatul său de zbor. Insistă în memoriul asupra importanţei lansării aeroplanului pe roţi, soluţie abandonată la vremea respectivă, ca fiind nerealistă în urma insucceselor lui H. Maxim şi Clement Ader.

Concluzionând, Traian Vuia arăta că realizarea maşinii de zbor este pe deplin posibilă. Memoriul lui Traian Vuia “… a fost pus la dosar, savanţii oficiali francezi judecând desigur, pe acea vreme, că ar fi fost nedemn din partea lor să dea atenţie unui manuscris privitor la maşina de zburat83”.

O astfel de atitudine era previzibilă, fiind într-un fel impusă de o realitate sesizată la vremea respectivă de însuşi autorul memoriului: “… impresionată de faptul că Santos-Dumont făcuse înconjurul turnului Eiffel cu un balon dirijabil, opinia publică socotea că maşina viitorului nu va putea fi niciodată mai grea decât aerul84”. R. Soreau, în lucrarea sa Navigation aerienne din 1902, socotea aviaţia ca o problemă neîndestulător studiată, a cărei soluţie avea nevoie de o pregătire metodică. În plus, sistemul de lansarea a aparatului pe roţi era considerat de la Ader în coace ca fiind o greşeală.

Din momentul ignorării memoriului, relaţiile sale cu oficialităţile aeronautice franceze se răcesc în mod evident. De acum încolo, iese în evidenţă cerbicia lui Traian Vuia; altul în locul său ar fi renunţat. La 15 mai 1903, solicită din partea Oficiului Naţional al Proprietăţii Industriale brevetul pentru

83 Traian Vuia, Ceva despre navigaţia aeriană, în Viaţa Socială, nr.4, 1910, p.254. 84 Ibidem

117

“Aeroplanul automobil” (Aeroplan automobile). Brevetul este eliberat pe 17 august şi publicat în ziua de 16 octombrie, acelaşi an (Brevet nr. 332106). Documentul oficial este însoţit de trei desene ce cuprind în ordine: o vedere laterală a aparatului, o vedere din faţă şi o vedere cu pânza aeroplanului scoasă.

Analizând conţinutul textului din brevet şi cele trei desene, apreciem că acest proiect este unul de tranziţie între cel imaginat la Lugoj şi cel al aparatului de zbor “Vuia nr. 1”. Vuia păstrează încă forma de triciclu a căruciorului purtător, asemănător unei biciclete cu trei roţi prevăzută cu ghidon şi pedale. Forma aripii poate fi identificată printre cele experimentate de Lilienthal. Elicea tractivă era pusă în mişcare de un motor. Pare surprinzător, dar acest proiect brevetat în 1903, l-am regăsit pus în practică, în anul 1906, de către un anume Schmutz. Singura deosebire: se prevedea folosirea forţei musculare pentru acţionarea elicei. Poate fi o imagine retrospectivă a ceea ce a fost proiectul de la Lugoj.

Memoriul din ianuarie şi brevetul din mai 1903, documente aflate în arhivele din Franţa, sunt şi astăzi o mărturie a faptului că Traian Vuia propune lumii aeronautice franceze o soluţie fundamentată tehnic, absolut originală şi perfect realizabilă. “Ideea de bază a lui Vuia, - arăta inginerul Ion Buiu – cea care l-a condus la conceperea şi denumirea aparatului său de zbor ca “Aeroplan-automobil”, a fost îmbinarea într-un ansamblu coerent a două mari realizări tehnice anterioare. Pe de-o parte, automobilul, care ajunsese deja la un nivel funcţional suficient de evoluat pentru a asigura rezolvarea optima a celor două faze obligatorii ale oricărui zbor artificial: rulajul pentru decolare şi reluarea contactului cu solul, la aterizare. Pe de altă parte, aripa portantă, aşa cum a fost realizată de cercetători anteriori, ca de exemplu fraţii Lilienthal, care i-au demonstrat prin zeci de zboruri planate aptitudinea de zbor. Este de subliniat faptul că, în această logică, Vuia şi-a conceput aparatul său de zbor ca un aparat cu motor, fără a

118

mai trece prin faza de planor85”. Totul se petrecea înaintea primului zbor al fraţilor Wright. Din nefericire, Vuia este posesorul unui brevet de invenţie al unui avion dar, fără bani, fără nici un fel de sprijin. Singura speranţă se îndreaptă către compatrioţii săi. Se reîntoarce în camera din Montmartre, la masa plină cu schiţe. Reia calculele. Are nevoie de un motor de 20cp cu 5 kg. pe cal putere. Este exclus să-şi propună un motor mai uşor. El nu există. Îl vizitează pe Victor Tatin, inginerul care confecţionase elicele dirijabilelor lui Santos- Dumont. Simte nevoia să-şi prezinte proiectul. Tatin are rezerve în privinţa posibilităţii de a găsi motorul dorit care, tinde să devină piatra de încercare a întregii construcţii. Încrezător, Traian Vuia se adresează casei de automobile Clement-Bayard, apoi casei Buchet care realizase motorul dirijabilului nr. 6 al lui Santos-Dumont. Din nefericire, Buchet murise; succesorul său se declară incapabil să fabrice un motor inferior de 10 kg pe cal putere. Acelaşi răspuns primeşte şi de la Clement-Bayard. Temerile lui Tatin par să fie îndreptăţite. Încearcă să-şi explice cauza acestei situaţii. “În prima sa înfăţişare – concluziona Traian Vuia - problema era aşadar legată de putinţa de a construi motoare uşoare şi puternice…” Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, “cauza nu era imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricanţilor de motoare pentru maşina de zburat şi pentru cei ce căutau să o realizeze86”.

Este unul din momentele importante pe drumul parcurs pentru realizarea aparatului de zbor. Află că se realiza unul uşor, acţionat cu vapori de anhidridă carbonică. Vede un model mic la Courbevoie. Cere părerea lui Marius Sturza apoi a inginerului englez Follows de la firma Crossley. Urmează un

85 Inginer Ion Buiu, Prelegere susţinută în anul 1996 în cadrul şedinţei solemne a Asociaţiei Pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii ( ARPIA).

86 Traian Vuia, Op. Cit., p.251.

119

nou drum la Courbevoie însoţit de cei doi. Motorul este vertical, cu doi cilindri, efect dublu, prevăzut cu un cazan mic funcţionând cu o presiune de 45 de atmosfere. Deşi, constructorul nu-i inspiră încredere, Vuia dă comanda şi achită o parte din preţ. Temerile sale se dovedesc întemeiate. Deşi, finanţat de financiari rezonabili, constructorul este insolvabil. Pierde banii daţi acestuia. Nici acum nu dezarmează; începe construcţia avionului. Nimeni nu este mai nimerit pentru aceasta decât un mecanic de automobile recomandat, se pare, de către Besancon. Numele său: Hockenjos. Este toamna anului 1904. Fără bani, Vuia se află în situaţia de a nu putea să-şi ofere luxul unui motor extra-lejer87.

Inspirat de cel văzut la Courbevoie, găseşte o soluţie. Proiectul său pleacă de la o situaţie reală: neputinţa folosirii gazelor lichefiate ca forţă motrice. Motivul: atunci când se deschide robinetul unui recipient care conţine un gaz lichefiat, o parte din acesta se vaporizează şi temperatura sa scade. Cum căldura folosită pentru această vaporizare este împrumutată constant chiar de la gazul lichefiat rezultă că congelarea se produce mai mult sau mai puţin rapid şi ajunge să constituie un obstacol în funcţionarea motoarelor la care s-a încercat aplicarea. Prin scăderea temperaturii scade şi presiunea, o parte din energie devenind inutilizabilă88.

Soluţia pentru a contracara acest inconvenient: o sursă exterioară care să dea căldura necesară vaporizării. Dispozitivul exterior constă dintr-un aparat de reîncălzire în care sunt admişi vaporii într-o cantitate controlată, acest recipient devenind astfel şi distribuitor.

87 Contele Henri de La Vaulx, Le Triomphe de la Navigation aerienne, Aeroplanes-Dirigeables-Spheriques, Paris, Librairie Illustrée Jules Tallandier. Editeur, 75, Rue Dareau, 1909, p.290

88 Brevet de invenţie pe numele Traian Vuia pentru Procedee şi perfecţionări în ceea ce priveşte vaporizarea gazelor lichefiate şi folosirea lor ca forţă motrice şi forţă hidraulică. Nr. brevet: 349 493.

120

Sintetizează ideea într-o documentaţie pe care o depune pe 14 noiembrie 1904 la Oficiul Naţional al Proprietăţii Industriale. La 28 martie 1905 i se eliberează brevetul de invenţie pentru Procedee şi perfecţionări în ceea ce priveşte vaporizarea gazelor lichefiate şi folosirea lor ca forţă motrice şi forţă hidraulică (nr. 349.493). În acest timp, în atelierul Hockenjos şi Schmitt se lucrează la structura avionului. Este o construcţie bazată pe structura şasiului de automobil: tuburi fără sudură, sunt îmbinate cu racorduri în oţel turnat, brasat. Cadrul inferior este montat pe patru roţi. Cele din faţă, orientabile, montate pe resorturi uşoare. Direcţia este ireversibilă. Cadrul superior este mobil putând fi manevrat în plan longitudinal sub diferite unghiuri în raport cu cadrul inferior. Ce se întâmpla în acest răstimp în lumea aeronautică din Franţa!? Celebrul istoric Charles Dolfus, copil pe atunci afirmă că, se instalase un fel de euforie aeronautică generată de performanţele dirijabilului Lebaudy şi a celui aparţinând lui Santos-Dumont. Faptele vin să susţină parţial afirmaţia sa. Deşi, aeronauţii din Capitala Franţei erau din ce în ce mai convinşi că mai greu ca aerul nu are un viitor, sunt concentraţi asupra construcţiilor şi încercărilor planoarelor89. Istoria acestui an aeronautic european este scrisă la Berck sur Mer. Zboară cu planoare mai mult sau mai puţin originale Ferdinand Ferber, Gabriel Voisin cu planorul Archdeacon, Lavezzari, Robert Esnault-Pelterie. La Polavas, Solinere lansat, la fel ca Spinzi, în secolul trecut, cu un planor de pe o platformă-pilon, se prăbuşeşte în mare. Robart se joacă cu un planor-zmeu la Amiens. Inclusiv în România se construiesc planoare, cele mai cunoscute fiind ale lui Bălăceanu Stolnici şi Henri August. Vuia asistă, şi el la câteva demonstraţii, despre altele citeşte în presă sau află la întâlnirile tradiţionale. Probabil, să fi existat un moment în care Vuia să fi avut un zâmbet maliţios. Dar,

89 L’ Aviation, p.38

121

avionul său nu este terminat iar el, ca de obicei, nu mai are bani. Ajutorul vine din partea doctorului Drăghicescu. I se alătură Toma Dragu, Ionel Arion şi membrii Mesei poganilor. “… Reuniunea română de cântări şi muzică – precizează Josif Constantin Drăgan – a trimis şi inginerului Traian Vuia două sute de coroane, spre a-l scoate din impas90”. Deşi, partea mecanică a avionului fusese terminată din luna februarie 1905, abia când sosesc banii din ţară poate fi montată. Vuia are discuţii prelungite cu profesorul Victor Tatin, care îi aduce critici severe privind folosirea unei singure elice tractivă: consideră că un aeroplan astfel construit nu va putea să zboare şi că o singură elice ar putea da loc la un cuplu de răsturnare. Primeşte, totuşi, comanda şi începe confecţionarea elicei solicitată. Mai mult, aranjează lucrurile astfel ca avionul să fie asamblat în atelierul său, mai spaţios. Sub supravegherea atentă a lui Vuia sunt confecţionate aripile. Armătura fiecăreia dintre ele este din tuburi de oţel de 12 milimetri.

Ne aflăm în luna august. Mecanicul aşteaptă să primească motorul. Vuia luase în calcul mai multe motoare de automobil. Se opreşte asupra celui montat pe automobilul lui Leon Serpollet, un motor cu abur ce echipase automobilul ce deţinea recordul de viteză a anului 1902, în cursa de la Nisa- 120, 77 km/oră91. Era un motor cu patru cilindri, efect simplu, în greutate de 50 kg. Opţiunea sa este influenţată şi de preţul mic la care îl cumpărase de la un comerciant de feronerii. Poate că intuieşte sau, poate că nu, la ce servituţi îl va supune acest motor; cât de mult va conta el în desfăşurarea evenimentelor. Pregăteşte motorul pentru probe. Apa este

90 Josif Constantin Drăgan, Prin Europa - Uitarea este, în fond, o trădare, Editura Europa Nova, 1997, pp. 214-2 91 Dicţionar Enciclopedic, vol. A-C, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.147.

122

înlocuită cu acid carbonic în stare de lichid şi care este vaporizat. Acest procedeu prezintă avantajul de a permite o presiune constantă de 60 kilograme pe centimetru pătrat utilizând un generator de vapori foarte uşor, căldura necesară la vaporizarea acidului carbonic lichid fiind egală, după autor (Traian Vuia – n.a.), cu aproximativ a zecea parte din cea necesară vaporizării apei. Gazul pătrunde în generatorul de vapori sub formă lichidă; transformarea în vapori nu se petrece în rezervor; presiunea nu poate să scadă şi nu poate exista teama de răcire. Dispozitivul conceput de constructor permite, în acelaşi timp, refularea lichidului în generatorul de vapori cu ajutorul unei pompe şi obţinerea unei presiuni superioare la 100 kilograme. Generatorul de vapori este de formă tubulară; el vaporizează gazul şi îl supraîncălzeşte la 250º şi 300º centigrade. Căldura este furnizată de petrolul lampant care alimentează 9 arzătoare capabile să consume cel mult 5 litri de petrol într-o oră.

Această nouă utilizare a motorului cu vapori este extrem de interesantă şi ea constituie una din principalele originalităţi ale invenţiei. Hockenjos montează pe şasiul inferior cazanul motorului, rezervorul de anhidridă carbonică, rezervorul cu petrol, scaunul din nuiele împletite şi organele de comandă. În decembrie 1905, se execută operaţiile de montare. Aripile monoplane, de culoare vernil, cu o formă a voalurei puţin concavă, pot să oscileze în plan orizontal, având prin variaţia unghiului de incidenţă rolul de profundor, în timp ce direcţia de rulare era controlată printr-o comandă montată în partea dinapoi a aparatului. Ultima piesă asamblată: elicea. Tatin o realizase din două pale de metal montate pe o armătură rigidă. Are un diametre de 2,20 metri iar pasul, 35 metri. Suprafaţa portantă este de 20 metri pătraţi. În timpul probelor se înregistrează 450 de ture pe minut, tracţiunea la punct fix fiind de 45 de kilograme.

123

Se ajunge la finalul lucrărilor: aparatul apare în toată splendoarea sa. “…În timp ce majoritatea aviatorilor – va scrie mai târziu remarcabilul istoric Charles Dollfus – din acea epocă căutau extrema uşurare în detrimentul robusteţii, Vuia a înţeles că era necesar să se facă încercări repetate, decolări, aterizări cu şocuri şi a făcut o treabă de inginer (…). Aparatul stătea – primul dintre toate construite până atunci – pe roţi pneumatice, orientabile împreună cu direcţia, ceea ce asigura dirijarea la sol şi în aer92”.

În acelaşi ton, revista franceză “L’Aerophile” din februarie 1906 scrie: “Aparatul lui Vuia are cel puţin avantajul de a suprima diferitele artificii la care s-a recurs până acum, pentru lansarea aeroplanelor: tracţiune cu ajutorul unui automobil sau a unei bărci automobil (autocanot), lansarea pe şine sau pe planuri înclinate, zvârlirea în spaţiu prin mijlocirea unor catapulte formidabile; de o rupere de nas sigură pentru experimentator şi pentru maşină etc. Ridicarea în aer, graţie sistemului imaginat de Vuia, ar putea avea loc oriunde şi prin mijloace proprii ale maşinii.” Din text se degajă un anume scepticism (“are cel puţin avantajul” – n.a.) dar foloseşte în mod corect termenul de “sistem” pentru a defini elementele de noutate în construcţia lui Vuia.

Avionul va fi botezat Vuia nr. 1. Ce ar mai fi de adăugat!? Poate faptul că geniul creator al lui Vuia a fost probat tocmai prin puterea sa de a asimila o serie de cunoştinţe anterior elaborate, de a le sintetiza dar, mai ales de a selecta acele elemente ale progresului tehnic ce îi erau indispensabile şi care, se aflau la îndemâna tuturor celorlalţi creatori de aparate de zbor din epocă. Elocvent este faptul că roata cu pneuri fusese inventată cu un secol în urmă dar, numai Vuia s-a gândit s-o folosească la avionul său. Fraţii

92 Arhivele Muzeului Aviaţiei, fond Traian Vuia

124

Wright, prin natura profesiei lor, o aveau tot timpul în faţa ochilor, au folosit totuşi, pentru lansarea aeroplanelor planul înclinat şi catapulta.

În timp ce Vuia se apropie de finalizarea lucrărilor, în anul 1905, “Aviatorii francezi se puseseră pe lucru şi cunoscând dintr-un model vechi trimis de fraţii Wright lui Archdeacon, precum şi din descrierile comunicate anterior în “L’Aerophile”, multe din amănuntele acestora, nu se sfiiră a o copia. Modul de lansare, însă, al maşinii Wright le era cu desăvârşire necunoscut.”93 Aeronautica intrase pe un făgaş greşit, îndepărtându-se de principiile ştiinţifice ale acestui domeniu. Se dorea cu grabă, cu tot dinadinsul, să se zboare cu aparate mai grele ca aerul. Nu conta în ce fel.

Traian Vuia stabileşte un program riguros al experienţelor sale. Prima fază presupune deplasarea pe o şosea prin intermediul elicei, fără ca aripile să fie montate. Alege drumul comunal care duce de la Montesson la Sena, în faţa terasei din Saint Germain-en Laye; este un drum mai tot timpul pustiu care îl fereşte de privirile indiscrete ale curioşilor. Este luna decembrie 1905. Avionul este scos din garajul fermei Laborde. Frigul şi umezeala le pătrunde în oase lui şi mecanicului. Aparatul înaintează cu 40km/ oră fără ca Vuia să utilizeze puterea întreagă a motorului. Ajung acasă; simte cum îl cuprinde răceala. Rămâne în casă mai multe zile. Abia în februarie 1906 continuă programul său: rulajul cu aripile montate pentru a constata momentul şi viteza la care avionul se desprinde de sol. Din cauza vântului puternic ce bate este obligat să replanifice această etapă. Dat fiind faptul că, pe şoseaua de la Montesson la Sena veniseră să asiste la experiment Besancon, ducele şi vicontele Decazes, G.Hermitte de Masfrand, Armegaud, gazetari şi fotografi, Vuia

93 Traian Vuia, Op.cit., p.254.

125

efectuează un rulaj. Ştirea apare a doua zi în Franţa şi în Anglia. Este preluată apoi de gazetari din America; devine cunoscut; primeşte multe scrisori printre care şi comanda unui aparat similar pentru un american. Bucureştiul vrea să facă o chestiune naţională, îi face promisiuni de sprijin şi solicită ca Vuia să nu apeleze la un ajutor din străinătate94. L’Aerophile publică fotografia aparatului însoţită de comentarii. Stabileşte să facă experienţa cu aripile montate.

Duminică 18 martie 1906. Câmpul de la Montesson; Traian Vuia şi-a dat întâlnire cu destinul său: “Zi frumoasă de primăvară, cu cer senin şi albastru. Puţin vânt de Nord-Est, la stânga pilotului. Aparatul a fost împins de la hangar, la şoseaua ce duce de la Montesson la Sena. Recipientul a fost aprins pe la orele 3 şi după 5 minute pilotul şi-a ocupat locul, ţinând cu mâna stângă volanul de direcţie şi cu cea dreaptă vana gazului CO2 în motor; aparatul s-a pus, fără zgomot, în mişcare, accelerând viteza de înaintare. Pilotul lasă cu mâna dreaptă vana şi ia maneta de expansiune a gazului în motor. Maşina continuă accelerarea şi după un parcurs de circa 50 metri, pierde contactul cu pământul…95 Vuia nu-şi dă seama de momentul decolării. În acest răstimp, maneta de expansiune lunecă pe sectorul ei şi ajunge la punctul mort. Motorul se opreşte brusc. Elicea se calează şi o rafală de vânt din lateral împinge avionul la dreapta. Acesta se izbeşte de un pom.. Aparatul cade, reia contactul cu solul. Se deterioraseră aripa şi elicea. Aparatul se ridicase la circa 1 metru înălţime şi a parcurs cam 12 m în aer. Evenimentul a avut martori: Hockenjos, Tiefenbacher, Watelet şi mecanicul Lallemand. Raţionamentul şi calculele inventatorului român se dovediseră aproape corecte. Vuia trage anumite concluzii: la o anumită viteză a aparatului dispar denivelările terenului. Atunci când

94 Traian Vuia, Realizarea zborului mecanic – Mărturii, 1954 95 Ibidem

126

elicea se opreşte, avionul nu parcurge mai mult de 20 sau 30 de metri faţă de situaţia când nu sunt montate aripile când parcurge până la 150 de metri după oprirea elicei. Rezistenţa aerului opusă celor două aripi anulează extrem de repede forţa aparatului lansat. Rezistenţa opusă batiului şi şasiului sunt neglijabile la viteza necesară ridicării avionului de la sol. Decolarea se poate efectua de pe orice teren. Vuia declară public că va face modificările necesare după care va încerca o nouă lansare cu vântul din faţă96.

“… Vom adăuga astăzi pe lista cercetătorilor serioşi“ – precizează La Nature – în materie de navigaţie aeriană numele domnului Traian Vuia.[…] Au fost, deja, efectuate mai multe experimente care au dat rezultate foarte încurajatoare. La 18 martie, domnul Vuia a ridicat aeroplanul la o înălţime ce a variat între 60 centimetri şi un metru, după ce îşi luase elanul necesar, rulând pe sol (sublinierea noastră). S-a aşezat la o distanţă de 12 metri de locul de unde se ridicase în aer; elicea s-a oprit ca urmare a faptului că arborele cu came al motorului în punctul său mort. Rezultatele obţinute până în prezent sunt cu totul încurajatoare. Aparatul s-a ridicat prin propriile sale mijloace (sublinierea noastră): forţa motrice este deci, suficientă, la fel şi eficacitatea planurilor de sustentaţie. În momentul în care aparatul s-a aşezat pe sol, puterea motorului era cea normală. Este încă prematur a afirma că acest aparat, aşa cum este construit acum, rezolvă problema navigaţiei aeriene; de altfel, nici unul din cei pe care îi ştim deja nu poate emite o asemenea pretenţie (sublinierea autorilor). Toţi pot fi consideraţi ca jaloane cu ajutorul cărora trasăm drumul, puncte de reper. M. Vuia transformă în prezent interesantul său motor cu acid carbonic. Ne-a mărturisit, că

96 L’Aérophile, aprilie, 1906.

127

speră să reducă greutatea la mai puţin de 50 kilograme, urmărind să obţină o putere mai mare. Vor urma alte experienţe care vor pune alte probleme şi, aşa, puţin câte puţin, vor apare condiţiile pentru aparatele care vor încerca să cucerească înălţimile”.

Să-l părăsim pentru un moment pe Vuia, lăsându-l să-şi repare avionul, să facă modificările preconizate şi să ne îndreptăm atenţia spre ceilalţi cercetători. Archdeacon aşa cum a promis, face experienţe pe lacul Geneva cu planorul. Aparatul este remorcat de barca la Rapiere. Victor Tatin, consecvent în convingeri, publică un articol în L’Aerophile arătând că este puţin probabil ca un aparat de zbor prevăzut cu motor să fie construit. Santos-Dumont anunţase oficial că va construi un elicopter apoi, un aeroplan. Bleriot şi Voisin începuseră să lucreze la un aparat montat pe un hidroplan. O varietate de soluţii; nici una nu vizează o abordare a problemei în maniera lui Vuia: lansarea avionului prin propriile mijloace.

Între timp, sunt terminate reparaţiile la avion. Modificările aduse sunt legate de una din concluziile sale; cea privind la rezistenţa la înaintare opusă aripilor sale. Vuia modifică sistemul de hobane al acestora diminuându-le concavitatea şi asigurându-le o rigiditate sporită. Renunţă la incidenţa variabilă în zbor, conservând-o reglabilă la sol. Poate astfel să caute şi să găsească cea mai bună poziţie a aripilor. Pe 6 mai scoate avionul din garajul doctorului Causin şi face un rulaj pe distanţa Montmagny-Epinay97. Când aparatul părăseşte solul, montantul inferior al aripei din dreapta flambează şi cedează, sfâşiind pânza. Un petic rezolvă problema – o pată mică, albă pe toate fotografiile făcute avionului. Vuia caută cu asiduitate un alt loc pentru probe. Obţine aprobarea să folosească câmpul de manevre militare de la Issy les Moulineaux; numai în zilele de duminică. 24 iunie 1906. Prima probă pe noul teren; primul aparat de zbor pe

97 Vuia, L’ Aérophile, aprilie, 1906.

128

acest câmp. Vuia rulează cu vântul din faţă, cu un unghi de incidenţă al aripilor de 8 grade. Avionul face salturi precum un cal la galop. În ziua de 1 iulie salturile sunt mai pronunţate cu ridicare uşoară de la sol. Se reîntoarce cu aparatul în atelier. Aduce modificări la partea motrice a maşini. Construieşte un cazan nou cu o suprafaţă mai mare de încălzire. Presiunea urcă la 65 de kilograme. În aceste condiţii, elicea se roteşte cu 930 ture pe minut iar tracţiunea la punct fix se ridică la 130 kilograme. Autonomia este acum asigurată pentru trei minute cu 10 kg de acid carbonic lichid.

În acest timp, experimentul lui Bleriot va sfârşi lamentabil pe 18 iulie în apele Senei. Santos-Dumont îşi suspendă aparatul sub dirijabil.

Pe 12 august, Vuia ridică avionul la peste un metru şi jumătate înălţime, făcând salturi de 8 la 10 metri lungime. Constată că încălzirea cazanului se face încă, în mod defectuos. Îmbunătăţeşte tirajul acestuia şi funcţionarea becurilor Bunsen98.

În dimineaţa zilei de 19 august, sub ochii curioşi ai unui ofiţer călare, avionul, după câteva sărituri părăseşte solul, se ridică la doi metri şi jumătate şi conservând această înălţime parcurge aproape 25 de metri99. Motorul se opreşte şi aparatul cade. Elicea este făcută praf; în rest, totul este bine. Îi scrie lui Besancon. Conţinutul scrisorii denotă rigurozitatea tehnică şi ştiinţifică a autorului, angajat, în acea perioadă, într-o competiţie cu sine însuşi, cu o sumedenie de întrebări de natură tehnică şi evident, cu lipsa de fonduri. Din acest moment,”Vuia nr. 1” intră în atenţia aeronauţilor francezi. Este primul avion ce reuşise să zboare în Europa.

Dacă, zborul din 18 martie nu a schimbat proiectele celorlalţi aeronauţi din preajma lui Vuia, după 19 august ei vor recurge la soluţia lui Vuia de a lansa aparatele lor direct pe roţi.

98 Ibidem, septembrie, 1906. 99 Ibidem

129

Santos –Dumont lasă în pace bietul asin Kuigno ce fusese pus să-i tragă aparatul copiat după cel al fraţilor Wright agăţat de un cablu şi sfătuit de Lavasseur, încearcă să-l lanseze pe roţi. Este greu de explicat, dacă nu, imposibil, devenind chiar hilar modul în care, în decurs de o lună de zile (august-septembrie 1906), Santos Dumont, considerat omul care a zburat primul în lume cu un aparat mai greu decât aerul propulsat cu mijloace proprii, a trecut de la tracţiunea aeroplanului său cu un asin pe un troliu, la aeroplanul cu roţi. Cinstit cu sine şi cu istoria, savantul român Vuia face în această privinţă o remarcă corectă, subliniind faptul că Santos Dumont n-a părăsit bizarele lui mijloace de lansare decât după ce a avut cunoştinţă de succesul mijloacelor de lansare preconizate de el.

Din 7 octombrie 1906 până la 30 martie 1907 Vuia efectuează experimente cu “Vuia nr. 1 bis”, varianta modificată a lui “Vuia nr. 1”, “… a cărui trăsătură principală va fi dată de adăugarea la spatele şasiului, într-un plan inferior celui al aripilor, a unui suport purtând o cârmă orizontală, cu rol de profundor, care să îmbunătăţească stabilitatea longitudinală a aparatului şi să asigure manevrabilitatea sa în plan longitudinal100”.

Experienţele din duminicile de 7 şi 14 octombrie 1906 sunt primele, controlate oficial. Controlul rezultatelor este făcut de însuşi Ernest Archdeacon şi de către secretarul comisiei sportive a aeroclubului, Surcouf. Printre numeroşii spectatori şi gură cască se află şi Santos-Dumont, principalul adversar al lui Vuia. Din păcate pentru acesta din urmă, rezultatele sunt modeste: pe 7 octombrie, la a doua încercare, decolând cu vânt de faţă, Vuia I bis părăseşte solul, ridicându-se la circa zece centimetri şi parcurgând nu mai mult de 4 metri distanţă. O săptămână mai târziu, dimineaţa, Vuia realizează câteva

100 ***, Pionieri ai aviaţiei mondiale – Traian Vuia şi epoca sa, Editura Vivaldi, 2006, pp.53-54.

130

salturi succesive pe o distanţă sensibil egală cu cea anterioară. Un accident de natură tehnică avea să întrerupă experienţele. Ori cum, Vuia nu are mijloacele materiale necesare să se înscrie în AeroClubul Franţei pentru a putea participa la concursul iniţiat de Archdeacon. În ziua de 26 ianuarie 1907, face experienţe pe câmpul de antrenament de la Bagatelle cu un stabilizator – profundor, dispus în prelungirea bordului de fugă al aripii101. Din experimentele cu avionul său în variantele “Vuia nr. 1” şi “Vuia nr. 1 bis” a rezultat că motorul cu anhidridă carbonică nu poate dezvolta o putere corespunzătoare într-un timp suficient de îndelungat. Renunţă definitiv la aparatul său cu motor Serpollet. Construieşte aparatul “Vuia nr. 2” pentru care obţine un brevet de invenţie la 29 iunie 1907 în Belgia (Brevet nr. 200682). Este probabil ca aparatul său să fi fost brevetat şi în Franţa.

“Vuia nr. 2” are configuraţia monoplanului care va face carieră în aeronautică în anii următori. Motorul care echipează aparatul este de tip Antoinette, cu 8 cilindri în “V”, având o putere maximă de 24 CP. Rezervorul are capacitatea de 4,5 l. El punea în mişcare fără demultiplicare, o elice cu două pale din aluminiu cu diametrul de 1,05 m şi pasul de 1 m. Acest propulsor care se roteşte cu 1500 ture fusese construit de Societatea Antoinette. Cele patru roţi sunt montate pe o ingenioasă suspensie elastică. Cauciucurile sunt de 120.

Constructorul testează noul său avion în zilele de 2 şi 3 iunie 1907 pe câmpul de antrenament de la Bagatelle. Urmăreşte într-o primă etapă, să verifice prin rulaje prelungite, rezistenţa pieselor componente ale aparatului. Descrie cercuri mari pe peluză. Deşi, are parte de un vânt violent, avionul dovedeşte o bună stabilitate. Viteza atinsă nu depăşeşte 30km pe oră iar, motorul fiind menţinut la maxim 1000 de ture pe minut. Vuia observă că elicea dă un randament mai scăzut

101 Vuia, L’ Aérophile, februarie, 1907.

131

decât cea realizată de Tatin: testată la punct fix asigură o tracţiune de 45 kg. în loc de 85 kg. Urmează testele decisive pe care toţi cei din jurul lui Vuia, inclusiv redacţia revistei L’Aerophile le consideră ca urmând să-i aducă succesul decisiv pe care îl merită eforturile sale inteligente…102. Aşa se întâmplă. Vuia realizează mai multe zboruri pe 21 iunie, 15 şi 17 iulie 1907. Ultimul dintre ele măsoară 70 de metri iar, decolarea şi aterizarea s-au făcut normal. Aceste reuşite au fost mai puţin luate în seamă de istorie, fiind oarecum eclipsate de cel din 18 martie 1906. Dar, ele au avut importanţa lor, determinând în continuare evoluţia fenomenului aeronautic din Capitala Franţei. În iulie 1907, doar Vuia executa zboruri.

„Problema e dezlegată. Durata este în funcţie de forţa motorului”. Santos-Dumont înlocuieşte Anttoinetul de 24 cp cu unul de 50cp. Construieşte apoi avionul uşor Demoiselle nr.19 şi asistat de frumoasele doamne ce-i ţinuseră companie toată seara şi de membrii Aeroclubului Franţei zboară pe 16 noiembrie 1907 pe o distanţă de 200m. Motorul Dutheil et Chalmers de 20cp este montat în partea din faţă şi acţionează o elice tractivă. Ansamblul este montat pe un şasiu rectangular susţinut de trei roţi cu pneuri. Alfred de Pischoff reuşeşte şi el să se ridice de la sol pe 6 decembrie 1907 cu un biplan motorizat cu un motor uşor Anzani de 25cp, trei cilindri în evantai, răcit cu aer ce acţiona o elice din lemn. Aparatul este prevăzut cu trei roţi cu pneuri. Acelaşi procedeu de lansare adoptă şi Esnault-Pelterie, Voisin şi Louis Bleriot. De fapt, în 1907 Voisin se separă de Bleriot, şi asociindu-se cu L. Delagrange construieşte un biplan model Wright montat pe trei roţi. Bleriot a construit un monoplan montat pe două roţi şi o bechie, înlocuind-o mai târziu cu o a treia roată.

Soluţia constructivă a românului Traian Vuia a fost adoptată pe rând şi de Farman, căpitanul Ferdinand Ferber şi

102 L’Aerophile, Lagrange.L, 27 iunie 1907

132

Lavasseur. Se realizează primele avioane în serii mici, câteva ateliere îşi fac capital vânzându-le, îşi montează firme la poartă. Aviaţia intră în era industrială. Besancon sesizează în paginile revistei LAerophile acest fapt. În articolul L’Aeroplane a moteur de M. Vuia-Nouvelles experiences autorul ţine să precizeze faptul că: În momentul când experienţe similare (celor ale lui Vuia – n.a.) sunt pe cale să se desfăşoare sau se află în pregătire, este obligatoriu să spunem că M. Vuia este primul la noi care, cu adevărat a încercat cu un aparat suficient de mare pentru a ridica greutatea unui om, lansarea directă a unui aeroplan pe un cărucior purtător şi propulsat de o elice aeriană.

Fraţii Wright sosesc în Europa cu gândul mărturisit de a cucerii bătrânul continent şi de a câştiga banii obţinuţi prin contractele ce le vor încheia în Franţa. Poartă cu ei o imensă şină de lansare a aeroplanului, un pilon de aproape 7 metri înălţime, o greutate de 700 kg; treizeci de oameni vânjoşi trag aparatul pe şină aproape de pilon, se dă drumul greutăţii, aeroplanul alunecă pe şină apoi se ridică în aer. Din acest moment pilotul este stăpân pe aparatul său de zbor şi poate să-i pună în valoare maniabilitatea. După demonstraţiile de la Le Mans din 8 august 1908, surpriză: nici un contract. Oceanul le protejase creaţia, ascunzând de ochii indiscreţi sistemul lor de lansare. Acelaşi ocean le barase calea spre sistemul de lansare pe roţi pus în practică de către Vuia în Europa. Sunt nevoiţi să adopte şi ei acest sistem apoi vin şi contractele. Un aeroplan Wright ajunge şi în România, la şcoala de pilotaj de la Chitila.

“Vuia nr. 2 bis” – Un aparat de zbor necunoscut

Până nu demult se credea, fapt afirmat şi în toate lucrările apărute în România că “Vuia nr. 2” a fost ultima variantă a avionului lui Traian Vuia, acesta retrăgându-se în anul 1907 din activitatea aeronautică.

133

Materialul publicat în prestigioasa revistă “Aero” din S.U.A. sub semnătura profesorului dr. Valeriu Avram, intitulat “Traian Vuia, Forerunner of world-wide aviation”, este însoţit şi de unele fotografii inedite obţinute de către redacţie. Printre acestea, există o imagine ce înfăţişează un avion Vuia, care diferă în mare măsură de aparatele cunoscute. Ne-am amintit de un alt material apărut în anul 1982 în revista “Roumanie d’aujourd’hui” (nr. 8). Autorul acestui material, inginerul Mihai Popovici, cunoscut filatelist, prezenta printre altele, o carte poştală imprimată la “Editions J.Hauser” (Paris). Imaginea din ilustrată cuprindea peluza de la Bagatelle şi pe inginerul Traian Vuia lângă un aparat de zbor cu o configuraţie caracteristică pentru aparatele sale, dar cu unele modificări în privinţa amplasării motorului. Reluând studiul materialului selecţionat pentru elaborarea unei lucrări, am avut surpriza de a afla un document care elucidează în mare măsură misterul acestui aparat de zbor. Este vorba de articolul apărut în revista “L’Aerophile”, numărul din ianuarie 1908. În conţinutul acestuia, însuşi Traian Vuia prezintă în detaliu modificările pe care le-a adus aparatului “Vuia nr. 2”, modificări ce au schimbat în mare măsură şi înfăţişarea sa.

Fotografiat din faţă, aparatul nu ne dezvăluie decât una din modificările pe care le-a făcut Vuia: coborârea motorului în cadrul inferior al batiului. Dacă acest articol a apărut în prima zi din ianuarie 1908, este evident că modificările aparatului au fost făcute în anul 1907, în intervalul de timp cuprins între lunile august-decembrie. Ce s-a întâmplat cu acest aparat de zbor? Există mai multe supoziţii. Una dintre ele susţine că, pe timpul experimentelor, pilotul, altcineva decât Vuia, s-ar fi prăbuşit cu el, avariindu-l. Alta, intuieşte o colaborare dintre Vuia şi Santos-Dumont. Puţin probabil având în vedere relaţiile dintre cei doi. Apoi, la comemorarea lui Dumont nimeni şi nimic nu l-ar fi oprit pe Vuia să dezvălui aceste relaţii, dacă ele au existat. S-ar fi putut afla adevărul dacă ar fi existat

134

posibilitatea consultării documentelor (jurnale, amintiri etc.) ce au aparţinut lui Santos-Dumont. În timpul primului război mondial Santos-Dumont s-a retras în sudul Franţei, la Benerville, pe Coasta de Azur, ocupându-se de meteorologie şi astronomie. Acuzat de spionaj în folosul germanilor, Santos-Dumont a pus pe foc toată arhiva personală, conţinând schiţe, planuri, jurnale, contracte, note şi facturi. Dispar astfel orice posibile dovezi ale colaborării sale cu savantul român.

În mai 1909, Vuia revine la motoare şi obţine un brevet de invenţie din partea Dominionului Canadei pentru Sistemul motorului cu aer cald cu circuit închis.(nr.11 8376). Îl ajută pe compatriotul său, Aurel Vlaicu să-şi aleagă un motor pentru avionul său. Face gestul pe care alţii nu au putut să-l facă atunci când el a fost în situaţia lui Vlaicu.

În anul 1913, Traian Vuia împreună cu Charles Philippart solicită un brevet de invenţie pentru Sistem de planuri de susţinere şi propulsoare aeriene de mare randament. Eliberarea brevetului de invenţie se face cu întârziere de un an de zile în baza art.11/7 din legea de la 5 iulie 1844, modificată prin legea din 1902. În februarie 1915 brevetul este publicat; are numărul 474 215. Vuia şi asociatul său pleacă în demonstraţia lor de la faptul că sustentaţia este obţinută prin viteze tot mai mari. Ei propun ca sustentaţia economică să fie obţinută prin o mişcare proprie a planurilor avionului, această mişcare fiind de rotaţie sau de translaţie. Brevetul cuprinde mai multe modele de aripi a căror suprafaţă este mobilă. Pare surprinzător dar, în textul brevetului Vuia susţine că vitezele mari înregistrate în aviaţie ar crea probleme piloţilor la decolare şi la aterizare. El dezvălui dilema în care se află atâta timp cât teoriile pe care le cunoştea foarte bine şi pe care le susţinuse cu numai câţiva ani înainte indică toate avantajele care ar putea decurge din vitezele mai mari./ Foto Brevet cu schiţe.

În aceeaşi perioadă, Traian Vuia, caporal (ofiţer) aspirant în armata austro-ungară, este internat ca prizonier de

135

război în lagărul de la Les Sables d’Olonne. Se cunosc până în prezent foarte puţine lucruri despre Traian Vuia în perioada războiului. Se afirmă că ar fi colaborat cu Tatin la realizarea unei “torpile zburătoare”. Este vorba despre avionul torpilă prezentat de Tatin pentru prima oară la cel de-al treilea salon aeronautic din Capitala Franţei.

La 30 aprilie 1918 ia fiinţă la Paris Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina; preşedinte-Traian Vuia. Două săptămâni mai târziu, scoate primul număr al revistei La Transylvanie, organ al Consiliului. Vuia se dedică trup şi suflet luptei pentru unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Revine în domeniul aeronauticii după război, atunci când abordează problema zborului vertical.

În anul 1931 este decorat de regele Carol al II-lea cu Ordinul “Ferdinand I”, clasa comandor, “pentru contribuţia adusă la înfăptuirea Marii Uniri”.

Face mai multe vizite în România. Pe 1 mai 1934 trecând prin Cîmpina se opreşte la troiţa ridicată în memoria lui Vlaicu. Trăieşte convingerea că, avionul flăcăului din Binţinţi ar fi putut servi de bază creării unei industrii proprii. Încearcă să se reîntoarcă în ţară, fără să reuşească. Se pare că una din cauze a fost orientarea sa de stânga.

În 1950 este adus în ţară, fiind bolnav. Se stinge din viaţă la Bucureşti, la 3 septembrie (1950), la scurt timp după repatriere şi este înhumat la Cimitirul Bellu din Capitală.

FINAL DE ISTORIE

După moartea sa, oficialităţile române, prin vocea dr. Petru Groza, declanşează o campanie de popularizare a personalităţii lui Vuia. Apar mărturiile sale, lucrarea lui Gheorghe Lipovan, articole ample în presă. Comuna în care s-a născut primeşte numele său. La fel, o serie de şcoli şi licee din ţară, inclusiv Şcoala de maiştri militari de aviaţie de la Mediaş.

Se revendică zborul din 18 martie 1906, ca fiind primul zbor mecanic cu un aparat mai greu decât aerul, pe roţi.

136

Pentru lumea aeronauticii din Occident este tardiv. “Cortina de fier” era trasă. Noua istorie a lui Charles Dollfus îi acordă câteva rânduri: zborul din 18 martie devine “un bond”, iar cel din august este redus la 14m. Traian Vuia este trecut în rândul “modeştilor precursori”. În acea zisă perioadă a destinderii de după 1968, în România se fac eforturi pentru recunoaşterea priorităţii zborului din 18 martie 1906. Este invocată chiar o susţinere a UNESCO şi a Consiliului Mondial al Păcii. Un rezultat concret în această privinţă este obţinut de către prof. dr. Alexandru Danielopol, în Franţa. Cu sprijinul acestuia s-a instalat o placă la Montesson, în mai 1979, prin care lumea a aflat de faptul că românul Traian Vuia a fost primul om din lume care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul decolând pe roţi.

În martie 2000, s-a dezvelit o altă placă, într-o piaţă ce poartă numele inventatorului Traian Vuia. Delegaţia română a fost condusă de domnul Aleodor Frâncu, secretar de stat în Ministerul Transporturilor. În anul 2006, la Montesson şi la Bucureşti s-au desfăşurat manifestări menite să marcheze Centenarul Zborului Traian Vuia. Aceste acţiuni sunt o dovadă a recunoaşterii internaţionale a lui Traian Vuia. Se recunoaşte faptul că el, prin zborul din 18 martie 1906, prin întreaga sa operă, a scos aeronautica din impasul în care se găsea în acel timp; a jucat un rol crucial în reorientarea creaţiei tehnice aeronautice către soluţii elaborate ştiinţific, soluţii care excludeau empirismul practicat pe scară largă în acea perioadă şi care au dus la efectuarea primelor zboruri din lume cu aparate mai grele decât aerul, propulsate cu mijloace proprii la bord.

Majoritatea istoricilor din Occident caută astăzi, în zborurile lui Vuia din 1906, performanţa, acea performanţă impusă la vremea respectivă de Archdeacon prin premiul pe care l-a instituit. Ei ignoră faptul că aparatul lui Vuia era propulsat de un motor de maşină modificat, care nu funcţiona decât trei la cinci minute şi că era pilotat de către un om care

137

nu cunoştea nici cele mai elementare noţiuni de tehnică a pilotajului, un om ce manifesta, pe deasupra, un accentuat spirit de conservare.

S-a căutat şi se caută performanţa sportivă care nu avea cum să existe în asemenea condiţii. Campionii au apărut mai târziu.

Creaţia lui Traian Vuia este o VERIGĂ dintr-un lanţ de evenimente fără de care istoria fenomenului aeronautic francez şi mondial nu au continuitate. Să ne închipuim că Vuia n-ar fi existat şi nici avioanele său. Aeronautica europeană ar fi mers pe drumul arătat de fraţii Wright. În puţin timp, s-ar fi dezvoltat o întreagă industrie de fabricare a mijloacelor auxiliare de genul catapultelor. Ar fi apărut inventatorii şi investitorii în această privinţă. O proiecţie în timp a ceea ce s-ar fi petrecut au oferit-o, fără să vrea, fraţii Wright. Au sperat că oceanul le protejează invenţia; acelaşi ocean i-a izolat de lumea aeronautică. Ei au venit în Europa cu aeroplanele lor lansate cu ajutorul catapultei când deja Vuia zburase. Abia în 1908 au montat trenul de aterizare.

Sintetizând cele prezentate, consemnăm caracterizarea făcută în enciclopedia “The American Heritage History of Flight” care denumeşte “Aeroplanul automobil” conceput şi construit de Traian Vuia drept un “aeroplan profetic.” El a indicat o cale de urmat pe care ştiinţa a validat-o şi istoria o consemnează.

El l-a adus – scrie contele de La Vaulx în 1911 referindu-se la Vuia – contribuţia sa la progres şi de fapt, în pofida modestiei zborurilor sale, aparatul său a fost primul monoplan construit care s-a desprins de sol cu propriile sale mijloace prin experienţe publice. Acest fapt este suficient pentru a ne aminti de el 103.

103 Comte Henry de La Vaulx, Laureat de l’Academie Française et de l’ Academie des Sciences, Le Triomphe de la Navigation Aerienne, Aeroplanes-Dirigeables-Spheriques, Paris, Librairie Illustrée Jules Tallandier. Editeur, 75, Rue Dareau, 75, 1909, p.291

138

SITUAŢIA ACTUALĂ A MUZICII TRADIŢIONALE ROMÂNEŞTI

Grigore Leşe, doctor în muzică

Cu toată durerea cumulată în ultimii 15 anii, încerc încă

o dată să atrag atenţia asupra degradării maxime a folclorului românesc şi asupra pericolului în care se află identitatea noastră.

Cu toate că aş fi putut să cânt într-o orchestră simfonică sau să predau fagotul, mi-am asumat o uriaşă răspundere şi anume promovarea muzicii tradiţionale româneşti într-o perioadă în care aceasta este profund mistificată, terfelită şi lălăită fără nicio ruşine la nunţi, petreceri de partid şi fel de fel de alte sindrofii. De 15 ani trăiesc tot mai acut drama transformării unei muzici, care ar fi trebuit să aparţină patrimoniului material, într-un bun de consum.

Spaţiul geografic este definit nu numai de limbă ci şi de unele linii melodice specifice. Aceste linii melodice proprii muzicii tradiţionale româneşti sunt modificate sistematic de către „cântăreţ de muzică populară” prin intervenţii brutale care le îndepărtează tot mai mult de obârşii. Astfel, se schimbă sensul cântecului, mesajul transmis este altul iar muzica tradiţională românească îşi pierde caracterul ritualic, se desacralizează, şi devenind muzică de companie – ia treptat locul muzicii lăutăreşti. Totodată, continuând să fie instrument de propagandă exact ca înainte de ’89, muzica tradiţională se confundă actualmente cu divertismentul ieftin, nemaiputând fi identificată nici pe departe cu actul cultural, controlat estetic.

Dacă în perioada comunistă arta tradiţională era grosolan mistificată, angajată, patriotardă şi frustrată de latura ei religioasă, care după părerea mea este esenţială, speram ca după momentul decembrie, lucrurile să se schimbe simţitor. Chiar dacă şi-a recăpătat oarecum amprenta creştină, puteţi

139

observa că muzica populară „se serveşte” întotdeauna cu mici şi bere la Zilele oraşului X, nunţi, botezuri şi la fel de fel de festivaluri care mai de care mai ciudate. Fenomenul este extrem de păgubos şi continuă de parcă ar fi un blestem. Majoritatea tinerilor interpreţi ocoleşte această zonă, iar cei care se orientează spre interpretarea muzicii populare nu au nicio legătură cu arta, o fac pentru a putea cânta la nunţi şi la festivalurile despre care vă vorbeam. Pe scurt nu servesc folclor, ci se servesc de el pentru a câştiga „un ban cinstit”.

Pericolul este foarte mare deoarece peste câţiva ani muzica tradiţională românească îşi va pierde identitatea, iar noi vom fi confundaţi cu alte spaţii etnofolclorice.

Pe de altă parte, există un segment de public destul de important care refuză oferta culturală grefată pe tradiţional şi este de înţeles deoarece produsul venit din această zonă stă din păcate sub semnul kitsch-ului.

Publicului trebuie să-i oferi valoare. Responsabile pentru răsturnarea scării de valori sunt pe de o parte mass-media, iar pe de altă parte instituţiile specializate cu conservarea şi promovarea folclorului. Există foarte puţini specialişti, iar cei care lucrează pe acest segment trebuie să fie foarte bine informaţi, cu o riguroasă pregătire în domeniu, să creadă cu adevărat în potenţialul spiritual al acestui popor transmis prin generaţii şi să promoveze autenticul şi bunul gust.

În ultimii ani, muzica tradiţională românească – în halul în care a ajuns ea – este expusă în studiouri de televiziune decorate aberant, sau în contexte total nefireşti, prezentată de către neprofesionişti agramaţi, jalnici în străduinţele lor de a avea umor, comercializată la întâmplare şi, ceea ce este şi mai trist, exportată fără nici un criteriu. Ceea ce ascultăm astăzi nu are nici o legătură nici cu spiritualitatea românească, dar nici cu satul contemporan este pur şi simplu o făcătură.

140

Cum se explică pătrunderea masivă a kitsch-ului într-o zonă care prin definiţie ar trebui să fie puţin poluată şi ce s-ar putea face pentru stoparea ei?

Kitsch-ul a fost studiat, clasificat, a fost abordat până şi ca obiect al cunoaşterii, unii cercetători emiţând ipoteza că ar putea deschide drumul către arta autentică. Sunt şi esteticieni care susţin că o fărâmă de kitsch există în orice operă de artă.

Herman Istvan demonstrează că fenomenul kitsch este consecinţa unui proces de comunicare alterată între două sisteme cultural-estetice inegale. Susţine totodată că singura zonă în care acest fenomen nu apare este folclorul comunităţilor umane „închise”, unde arta este puternic ritualizată.

În „muzica populară contemporană” versurile de-a dreptul hilare, ritmurile aiurea, costumele de nicăieri şi podoabele care ne duc cu gândul mai mult la vecinii noştri turci, depăşesc cu multe chiar şi termenul de kitsch. Vinovatul este singur: profunda criză de profesionalism în folclor.

Mai mult, ansamblurile de cântece şi dansuri (apărute la noi prin anii 50 după modelul moscovit) care continuă să comercializează muzica noastră tradiţională atât pe plan intern cât şi internaţional, îndepărtându-se mult de realitate, obişnuiesc să aducă în scenă până şi obiceiuri de peste an.

Dar se poate oare aduce orice în scenă? Niciodată un obicei de nuntă care se desfăşoară în spaţiul firesc nu va fi etichetat altfel decât ca fiind un veritabil kitsch în momentul în care este adus şi prezentat în scenă. Mireasa poartă o singură dată cununa de mireasă, după care trece în altă lume, o lume a greutăţilor, a problemelor sociale, zugrăvită cu naturaleţe şi sensibilitate de către creatorul anonim: „Mireasa mândră ţi-i faţa/ Nu ştiu cum ţi-a fi viaţa/ Mireasă mândră ţi-i portu’/ Nu ştiu cum ţi-a fi norocu’/ Măgurele ţi-o pica,/ Obrazu ţi s-a uscat”.

Atunci, ce se poate aduce în scenă din muzica tradiţională? Fără nici un risc se poate aduce vocea. Cu vocea interpretul de folclor trebuie să creeze auditorului starea de sărbătoare generată de o nuntă, starea de o profundă tristeţea provocată de despărţirea de stat sau de cei dragi, practic să

141

redea publicului imaginea spaţiului geografic şi cultural de unde vine. De aceea este important să găsim, să configurăm locul interpretului de folclor. Aceasta ar trebui să fie nu numai sufletul viu al poporului român ci şi depozitarul tradiţiei acestuia.

Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să privim cu seriozitate toate aceste seriozitate toate aceste aspecte, trebuie foarte clar definit conceptul de muzică tradiţională, folclorică şi muzică populară. Într-o lume a confuziilor, a incompetenţelor de tot felul trebuie să dăm o altă faţă culturii populare, să ne educăm publicul în acest sens, pentru a o putea primi şi aprecia la adevărata ei valoare.

De ce este atât de important? Deoarece am intrat în mileniul trei, care inevitabil prin penetrarea civilizaţiei moderne, va şterge pe diferite coordonate deosebite dintre sat şi oraş. Veşnicia satului, a etnicului va tinde să dispară. Etnomuzicologia adună un material ştiinţific excepţional, dar acesta rămâne reper bibliografic abstract atâta timp cât fenomenul viu al folclorului dispare. Acum este momentul să intervină interpretul autentic, care prin profesionalismul său să contracareze izbucnirile de artizanat interpretativ, de şablonizare, de kitschizare dizgraţioasă a actului folcloric. Trebuie să oferim o alternativă.

Am spus mereu şi o repet: consider că cele două şanse ale omului de a-şi problematiza trecerea, de a-şi trăi la cotele cele mai înalte condiţia om, sunt Credinţă şi Artă. Dumnezeu ne-a lăsat aceste două posibilităţi pentru a ne putea apropia de el, de Divin. Fără ele, umanul este lipsit de sens şi de şansă. Marii artişti au fost cei care au ştiut să respecte şi să slujească tradiţiile locurilor pe care s-ai născut, cei care au ştiut să asimileze şi să distileze forţele arhaice şi mistice forţele arhaice şi mistice ale acestora în opere ce nu pot fi disociate de un anumit spirit al spaţiului generator.

În concluzie, dincolo de nivelul declaraţiilor arta tradiţională nu a fost nici conservată nici sprijinită în România post-decembristă. Ba mai mult, s-a produs o răsturnată a scării valorilor şi s-a creat o confuzie terminologică acută. Se

142

confundă „tradiţionalul” cu „popularul”, „arta” cu „artizanatul”, „universitatea de muzică” cu „Şcoala populară de artă”. Astfel neexistând nici un criteriu, majoritatea producţiilor folclorice actuale stau sub semnul nonvalorii, al prostului gust, nu se raportează la un trecut îndepărtat, aici putând reaminti cazul orchestrelor populare care nu au existat niciodată în mediul rural şi care nu au nici o explicaţie istorică, etnologică şi cu atât mai puţin estetică.

Insist asupra faptului că muzica tradiţională nu evoluează ci se transmite din generaţie în generaţie precum limba maternă. Nu cred (şi am demonstrat-o ştiinţific de altfel) că folclorul tradiţional, prin transmiterea despre care vorbeam, este supus unor intervenii atât de violente încât se transformă în aşa numita „muzică populară”. Muzica populară este altceva. Este golită de mesajele transmise pe plan ceremonial, adevărate semne cu semnificaţii proprie în semiotica populară şi se îndreaptă spre altă finalitate, cea comercială, Practic, transformă actul folcloric într-un bun de consum, tributar modei şi exploatat ca atare.

De aceea consider esenţial conservarea muzicii tradiţionale care, la fel ca arta, arhitectura şi folclorul literar, a individualizat opera unor muzicieni români deveniţi universali precum Bela Bartok şi George Enescu. Mai mult, în contextul procesului de globalizare pe care îl experimentăm, arta grefată pe etnic va fi aceea care va asigura identitatea culturală a popoarelor.

Cât timp se întâlnesc încă oameni care cântă ca acum 2000 de ani sunt convins că se mai poate face ceva pentru conservarea muzicii tradiţionale iar valorificarea acesteia trebuie să înceapă de la nivelul academic.

143

REPERE ALE CONSTITUIRII PSIHOLOGIEI SOCIALE ROMÂNEŞTI CA ŞTIINŢĂ

Prof. dr. Pantelimon Golu

Universitatea Bucureşti

Ca şi în alte părţi, psihologia socială din România are un trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate, dar o scurtă istorie ca disciplină ştiinţifică.

Înainte de a se constitui ca ştiinţă de sine stătătoare, psihologia socială românească a fost prefigurată la nivelul a două izvoare fundamentale: psihologia populară, constând într-un ansamblu de constatări intuitive, informaţii empirice, acumulate de-a lungul timpului sub forma unor cugetări spontane, de bun simţ asupra naturii umane; fenomenul cultural românesc, cu dimensiunea lui psihosocială, reflectată în lucrările de sociologie, filosofie, etică, istorie, etnologie, beletristică, folcloristică ale unei pleiade de mari cărturari. Ambele surse – cugetările spontane şi întreprinderile teoretice – sunt componente ale rostirii spiritualităţii româneşti.

Aşa numitele “cărţi de comportare” sau “cărţi de înţelepciune”, apărute încă din secolul al XVI-lea, operele cronicarilor şi cărturarilor din secolul XVII - XVIII, ca şi renumitele cărţi de călătorie conţin modele ce conduită dezirabile social, reflecţii psihologice şi psihosociale, trăsături ale firii umane, portrete psihosociale ale comunităţilor şi populaţiilor, moduri de viaţă, descrieri de obiceiuri, tradiţii, căi de îndreptare a comportamentului.

Lucrările unor gânditori înaintaşi – istorici, filosofi, psihologi, sociologi (A.D. Xenopol, C. Dimitrescu-Iaşi,N. Vaschide, D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru) – cuprind numeroase reflecţii psihosociale privind trăsăturile etnice şi psihosociale ale poporului român.

144

Gândirea social-psihologică a fost consistent reprezentată şi în învăţământul universitar românesc în perioada antebelică şi interbelică. Sunt de menţionat în acest sens D. Drăghicescu, C. Rădulescu Motru, M. Ralea, Fl. Ştefănescu-Goangă, ale căror cursuri – unele intitulate expres cursuri de psihologie socială – evidenţiază rolul socializării în devenirea individului, intervenţia, în reglarea conduitei lui, a unor mecanisme psihosociale evidente, cum ar fi imitaţia, sugestia, prestigiul, succesul.

Etapa interbelică a fost acompaniată şi de unele încercări de abordare concretă a fenomenelor psihosociale. Se remarcă apariţia, în perioada anilor 1934 - 1944, a unor studii orientate spre concretul uman, spre cercetarea unor fenomene cum sunt: psihologia martorului, psihologia reclamei, psihologia onestităţii, conducerea în microgrupul şcolar, adaptarea socială, psihologia atitudinilor sociale, opinia publică. Aceste studii se disting prin meticulozitatea intrinsecă a proiectului de cercetare, prin preocuparea pentru elaborarea şi utilizarea unor tehnici de recoltare şi prelucrare a informaţiilor, prin apelul la procedeul eşantionării şi al exprimării statistice a datelor, ceea ce imprimă concluziilor o rezonanţă practic-aplicativă.

Dar, studiile de genul celor menţionate au fost puţine la număr pentru a conta ca o etapă distinctă, pentru a reuşi să impună psihologia socială ca nou domeniu de investigaţie.

Cu rezonanţă în epocă, în plan naţional şi internaţional, au fost cercetările iniţiate în perioada interbelică de un reprezentat de seamă al şcolii sociologice româneşti, Dimitrie Gusti, întemeietorul metodei monografice ca instrument de cunoaştere a realităţii satului românesc.

Câştigurile înregistrate de gândirea românească în perioada ante şi interbelică n-au putut fi valorificate în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial. Aceşti ani au marcat o etapă de declin şi criză în dezvoltarea gândirii social-psihologice româneşti, cum apreciază unii autori, o perioadă, după opinia noastră, de tăcere şi ignorare a acestui

145

domeniu, care, cu unele excepţii s-a prelungit până în jurul anului 1965.

Perioada importantă în devenirea şi afirmarea psihologiei sociale româneşti ca ştiinţă o putem socoti deceniul al şaptelea, când psihologia socială devine disciplină de studiu în învăţământul superior. În acest context, s-a întâmplat să fiu cel care, în 1965, am ţinut primul curs de psihologie socială din ţară, la secţia de psihologie a Universităţii din Bucureşti. Nu trebuie să omitem faptul, poate mai important, că atunci au apărut nişte condiţii favorabile dezvoltării psihologiei sociale, cum ar fi, de exemplu, deschiderea către noile experienţe teoretice şi practice acumulate în alte părţi, ideea că oamenii trebuie cunoscuţi în însăşi ambianţa vieţii lor concrete cotidiene, profesionale şi personale, posibilitatea de a întreprinde cercetări concrete în raport cu oamenii şi cu grupurile din care fac parte. Întâlnirea acestor categorii de condiţii a permis declanşarea, începând cu anii 1965 - 1966, a unor intense cercetări de teren, care au antrenat un important număr de forţe – cadre didactice, cercetători, doctoranzi, studenţi – constituite, asemenea formaţiilor de lucru concepute cândva de Gusti, în echipe multi şi interdisciplinare. A început perioada unor explorări ample, sistematice în sfera factorilor psihosociali implicaţi în organizarea muncii, a structurării comportamentelor de conducere, a fenomenelor de comunicare şi interacţiune din grupuri şi subgrupuri. S-a îmbogăţit fondul cărţilor de specialitate, care a înlesnit accesul la lucrări de referinţă din domeniul psihologiei sociale şi a intrat în funcţiune mecanismul contactelor directe, generatoare de rodnice schimburi de experienţă cu reprezentanţi ai ştiinţei psihosociale din S.U.A., Anglia, Franţa, ca şi din alte ţări. A intrat în funcţiune sistemul doctoraturii în psihologia socială. Au apărut primele lucrări mari, de sinteză, între care şi tratatul nostru de psihologie socială (1974), proiectat ca o expunere integrală a elementelor necesare elaborării noului domeniu – obiect distinct, teoria şi istoria obiectului, categorii specifice, metode şi tehnici de cercetare adecvate profilului obiectului –

146

şi în care se încearcă o îmbinare a teoriei psihosociale cu practica cercetării concrete a realităţii umane nemijlocite. S-a asigurat astfel, pe termen lung, suportul necesar pentru pregătirea a numeroase generaţii de tineri în domeniul psihologiei sociale.

De remarcat că trecerea spre elaborarea unor lucrări ample, de sinteză, consacrate unei prezentări complete şi distincte a problematicii de bază a psihologiei sociale, a fost precedată de apariţia, în a doua jumătate a deceniului al şaptelea, a unor lucrări, care, prin ideile lor, au contribui la conturarea domeniului de preocupări al psihologiei sociale româneşti. Între acestea este de menţionat, în primul rând, “Introducere în psihologia socială” de M. Ralea şi T. Herseni. Lucrarea se ocupă îndeosebi de aspectele culturale, teoretice şi istorice ale domeniului psihologiei sociale.

Lucrări cu rezonanţă psihosocială, care au stimulat interesul pentru acest domeniu, au fost “Sociometria” şi “Sociologia americană a grupurilor mici”, de Achim Mihu.

Debutând, cum am arătat, prin cercetări concrete, de teren, psihologia socială românească a continuat să se maturizeze în anii care au urmat, confruntându-se cu cerinţele apărute în faţa mediului psihosocial specializat. Psihologii sociali din România, lucrând independent sau în formaţiuni mixte, alcătuite din psihologi, sociologi, economişti, istorici, filosofi, pedagogi şi-au concentrat atenţia asupra unei mari varietăţi de probleme din domeniul industrial, educaţional, organizaţional, cultural, artistic, medical, sportiv, militar, preocupaţi de găsirea căilor adecvate de racordare a proiectului cercetării psihosociale la exigenţele realităţii.

Pe parcursul deceniului al optulea şi al nouălea s-au elaborat lucrări având nu numai o certă valoare aplicativă, ci şi o înaltă ţinută teoretică şi ştiinţifică. Fiind imposibil ca în spaţiul inevitabil restrâns al unei comunicări să trecem în revistă tot ce s-a scris în această perioadă, ne vom limita la semnalarea direcţiilor mai semnificative: cercetarea în continuare a problematicii grupurilor (creativitate de grup, atitudini, valori,

147

conduite de grup), perfecţionarea studiului problemelor de metodologie şi tehnică a cercetării psihosociale, aspecte psihosociale ale organizării şi conducerii activităţilor din organizaţiile sociale, problema motivaţiei conduitei umane în situaţii sociale, învăţarea socială, relaţiile umane din grupurile de muncă. În strânsă legătură cu psihologia socială aplicată la diferitele comportamente de muncă, s-a dezvoltat, la noi în ţară, psihologia organizaţională, al cărui exponent de marcă a fost profesorul Mielu Zlate.

În general, cercetările concrete privind psihologia socială a grupurilor de muncă au avut ca fundament ideea că psihologia socială poate furniza o teorie eficientă pentru practica socială, relevând legătura strânsă dintre randamentul muncii şi diversele variabile bio-psiho-socio-culturale ale componenţilor grupurilor: sex, vârstă, sănătate, şcolarizare, experienţă profesională.

O amploare deosebită cunoaşte, în acea perioadă, cercetarea grupului educaţional. Se cercetează valenţele şi efectele formative ale grupului, coordonatele psihosociale ale statutului de elev, formarea opiniilor şi atitudinilor la şcolari, sociabilitatea în colectivele şcolare, particularităţile grupurilor spontane de copii, variabilele psihosociale ale competenţei didactice a profesorilor, învăţarea socială şi conduita interpersonală în microgrupul de elevi, grupurile de adolescenţi. Toate aceste direcţii de cercetare au contribuit la descoperirea şi utilizarea factorilor de grup ca resurse ale optimizării potenţialului formativ al educaţiei.

Cercetarea variabilei motivaţionale constituie, de asemenea, unul din punctele nodale ale preocupărilor psihologilor sociali din România. Ea este tratată în capitole distincte în lucrările de sinteză la care ne-am referit şi este amplu comentată într-o lucrare de referinţă, special consacrată acestei teme, „Balanţă motivaţională şi covalenţe”, elaborată de Cătălin Mamali. Ideea care stă la baza lucrării este aceea că dezvoltarea structurilor motivaţionale – cu cele trei componente ale lor: valenţă, expectanţă, instrumentalitate –

148

apare ca rezultat al coevoluţiei partenerilor, ca efect al complementarităţii epistemice.

O altă direcţie de preocupări ale psihologilor sociali din România o constituie studiul fenomenelor psihosociale implicate în dinamica unor procese colective şi de masă, cum sunt opinia publică, propaganda, cultura, moda, acţiunea de comunicare politică. Se cercetează condiţiile succesului acţiunii de convingere, posibilitatea şi modalitatea utilizării experimentului psihosocial în studiul eficienţei propagandei. (S. Chelcea).

Pătrunderea punctului de vedere psihosocial în investigarea prestaţiilor umane din sfera muncii, educaţiei, sănătăţii, culturii, organizării, comunicării, relaţiilor intersexuale, socioafective şi maritale s-a întrepătruns cu evoluţia metodelor, procedeelor şi tehnicilor de investigaţie, începând cu metoda monografică, iniţiată de Gusti şi ajungând la observaţia coparticipativă, anchetă, studiu de documente, teste, experimente, măsurători sociometrice, intervenţii optimizatoare. Evoluând ca investigaţie de teren, studiile de psihologie socială tind să se implice tot mai mult în fluxul curent al vieţii. În acest context, o pondere însemnată revine cercetării procesului de integrare a omului în structurile vieţii sociale: viaţa de familie, activitatea productivă, inovaţia şi creaţia tehnico-ştiinţifică, planificarea socială, conducerea eficientă, relaţiile cotidiene, însuşirea normelor convieţuirii sociale. Este o notă definitorie pentru cercetarea psihosocială actuală din ţara noastră faptul că ea evoluează ca un demers interdisciplinar, împletindu-se cu dimensiunile valorice ale politicului, ale economicului şi juridicului. De aici, deschiderea şi receptivitatea ei la schimbare şi înnoire.

Evenimente ştiinţifice relevante pentru potenţialul actual al psihologiei sociale din România le-au constituit Conferinţele Naţionale de Psihologie din 1994, 2002, 2004, 2006, în cadrul cărora secţiunea de psihologie socială a fost amplu reprezentată. Au fost expuse şi dezbătute astfel de probleme: fenomenele psihosociale din perspectivă cross-culturală,

149

profilul trăsăturilor de personalitate definitorii pentru „copii străzii”, structura imaginarului social ca element cuprins în realul social, comportamentele de tranziţie, agresiunea psihologică, identitatea naţională a românilor în reprezentările sociale, atribuirea şi îndeplinirea rolurilor maritale în familia română contemporană, dependenţa de internet, comunicarea în cuplu, pattern-uri de afiliere în relaţiile de prietenie la tineri, putere socială şi influenţă socială, psihologia socială şi noua Europă, factori determinanţi ai comportamentului prosocial, cum percep şi valorizează tinerii relaţiile interafective, analiza schemei cognitive a disponibilităţii pentru o relaţie, intimitatea în cuplu romantic, relaţiile sexuale extraconjugale, modalităţi de diagnosticare şi dezvoltare a asertivităţii, liderul adolescent, reprezentarea socială a carierei profesionale, conştiinţa de limbă şi neam la românii basarabeni etc.

Din această multivarietate de teme rezultă un element comun: interesul pentru dimensiunile cotidianului, apropierea modelului de tratare şi înţelegere a fenomenelor psihosociale de modelele vieţii reale, faptul că aria explorărilor psihosociale s-a lărgit considerabil, cuprinzând în perimetrul ei cvasitotalitatea sectoarelor vieţii sociale în care este prezent şi se manifestă omul: muncă şi educaţie, cultură şi politică, economie şi mod de viaţă, sănătate şi boală, conduită prosocială, organizare şi conducere, opinii, atitudini şi valori, inteligenţă socială şi creativitate, stereotipuri şi prejudecăţi.

Drumul către aceste achiziţii n-a fost deloc uşor. Psihologii sociali au trebuit să se confrunte cu anumite mentalităţi şi să învingă anumite inerţii şi rezistenţe din partea persoanelor, grupurilor şi populaţiilor cuprinse în cercetare. Primele proiecte de cercetare în domeniu au fost privite de către subiecţi cu suspiciune şi neîncredere.

Este o prejudecată zămislită în anii de restrişte pentru ştiinţa psihologică, ale căror sechele se mai păstrează şi în prezent, concretizate în tendinţa subiecţilor de a pluti în răspunsuri generale, de a evita să se angajeze în comportamente de răspuns sincere. A fost şi este încă

150

necesară multă insistenţă pentru a-i convinge pe oameni că este util şi benefic pentru ei înşişi să-şi exprime deschis şi sincer opiniile.

Concretizarea acestui proiect presupune, din partea autorilor lui, vocaţie, experienţă, dăruire, cultură bogată, abilitatea de a gândi şi lucra interdisciplinar, înclinaţia de a simţi realitatea socială şi de a o observa îndeaproape, de a intra în relaţie cu oamenii şi de a fi un coparticipant la frământările şi problemele care îi preocupă, aşa cum au fost Gusti, Herseni, Stahl. De aceea, socotim că nu orice studiu sau carte apărute sub titulatura de psihologie socială sunt într-adevăr aşa ceva, câtă vreme se rezumă la informaţii din cărţi, în ultima vreme recoltate mai ales de pe internet, puse cap la cap, de-a valma, amalgamate, fără preocuparea de integrare şi construcţie sistemică, fără a reflecta un mod de gândire, o concepţie unitară şi o strategie de cercetare proprie. A face psihologie socială înseamnă nu doar a alcătui un chestionar, un test sociometric, o scală de opinii şi atitudini, o grilă de răspunsuri, sau a monta un experiment, ci a-ţi defini mai întâi poziţia în raport cu problemele cardinale, cum sunt esenţa umană, natura şi esenţa instituţiilor, valorilor şi raporturilor sociale, geneza grupurilor şi comunităţilor umane, modele de ideal şi progres uman.

Conturându-se ca un câmp problematic distinct, la jumătatea deceniului al şaptelea al secolului trecut, pe baza unor achiziţii care au contat ca acumulări absolut necesare saltului în dezvoltarea teoriei şi practicii de cercetare, psihologia socială românească, s-a impus ca o ştiinţă coerentă, închegată, conştientă de propriul ei statut în jurul anilor 1974-1977, atunci când într-un fel, s-a încheiat cea mai importantă etapă a procesului de identificare, clarificare şi asamblare într-un tot sistemic a principalelor componente ale domeniului psihosocial: obiectul de studiu, perspectiva istorică asupra obiectului, principiile metodologice şi sistemul de concepte specifice, metodele şi tehnicile de cercetare, datele empirice şi generalizările teoretice cuprinzătoare.

151

În anii acestei perioade, demersul psihosocial s-a oprit asupra unor probleme importante vizând unitatea şi diversitatea comportamentului uman în societate, inserţia normelor şi valorilor în reglajul acestor comportamente, modul cum se structurează procesul de identificare a persoanei cu grupul de apartenenţă, cum sunt trăite şi ce efecte au relaţiile de dependenţă, conformitate, cooperare, solidaritate, autoritate, conducere, cum apar diferite fenomene colective şi cum se clădesc, pe baza lor, anumite profiluri etnice, naţionale.

Mediile de viaţă în care trăiesc oamenii şi activităţile pe care le desfăşoară sunt neomogene. Există deosebiri, decalaje, în ceea ce priveşte felul şi condiţiile muncii, calificarea şi integrarea socio-profesională, condiţiile materiale şi culturale ale vieţii din mediul rural şi urban, participarea oamenilor la activităţile politice şi obşteşti, treptele, formele de şcolarizare, situaţia veniturilor, structura consumului, condiţiile de locuit, volumul şi calitatea serviciilor, calitatea deservirii medicale şi calitatea mediului ambiant, bugetul de timp liber şi posibilităţile de valorificare a unităţilor temporale libere.

Toţi aceşti factori obiectivi, care indică modul neomogen în care trăiesc şi muncesc oamenii, afectează dinamismul psihologiei lor, influenţând mai mult sau mai puţin parametrii ei calitativi-cognitivi şi atitudinali, aspiraţionali şi opţionali, motivaţionali şi acţionali, morali şi culturali - care tind să se diferenţieze după criterii de vârstă, de generaţie, de studii, de profesiune, de cultură. Ei trebuie înregistraţi, diagnosticaţi, măsuraţi, pentru a obţine o imagine asupra stării de fapt a conştiinţei oamenilor aparţinând diferitelor micromedii sociale.

Structurile sociale devin tot mai permeabile şi mai permisive, mai democratice. La intersecţia aspectelor obiective, organizaţionale ale democraţiei, cu aspectele psihologice, funcţionale, se creează terenul unor posibile şi necesare investigaţii psihosociale privind modul cum se produce în practică apropierea democraţiei de om şi a omului de valorile democraţiei, cum învaţă oamenii – indivizii şi

152

grupurile societăţii noastre – să muncească, să comunice, să interacţioneze în condiţiile democraţiei, să-şi regleze conduita potrivit altor norme de comprehensiune interumană, morală, afectivă.

Evoluând ca o ştiinţă simultan teoretică şi aplicativă, psihologia socială românească se află astăzi în plin proces de afirmare şi, ca ştiinţă socială, îşi aduce o contribuţie activă la cunoaşterea mutaţiilor complexe care se petrec în mediile socio-profesionale şi socio-culturale româneşti. Prin deschiderea ei către multitudinea de procese din care se ţese concretul vieţii omului în societate, psihologia socială românească se află, în acelaşi timp, în raporturi de comunicare şi consonanţă cu problemele de conţinut fundamentale, care formează, astăzi, obiectul reflecţiei şi cercetării psihosociale pe plan mondial.

Tot mai mulţi tineri – studenţi, masteranzi, doctoranzi, cadre universitare începătoare – se lasă atraşi de acest domeniu fascinant, care este psihologia socială, ceea ce ni se pare că este salutar. Ei trebuie sprijiniţi, orientaţi, îndrumaţi cu răbdare, pentru a nu luneca în amatorism. Ni se pare perfect actuală sublinierea psihosociologului american, David Myers, că psihosociologia socială are multe milioane de practicanţi amatori, cum nu se întâmplă, de exemplu, în fizica nucleară, unde sunt puţini experţi direcţi. Observându-i zilnic pe semeni, fiecare îşi formează anumite idei privind modul de a gândi, de a influenţa, de a revoluţiona al semenilor. Atunci, ce are în plus psihologul social ca specialist? El observă asiduu conduita umană, face experimente, miniaturizează şi simulează relaţiile umane prin modele, pune în relaţie efectul cu cauza.

153

4. Univers literar

FESTIVALUL CULTURAL-ARTISTIC AL STUDENŢILOR ŞI ELEVILOR DIN INSTITUŢIILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT ALE M.I.R.A., ediţia a XII-a, desfăşurat la Casa Studenţilor – Cluj-Napoca

– SECŢIUNEA POEZIE –

PASĂREA PERFECTĂ

Ionuţ Ahriţculesei Şcoala de Subofiţeri de Pompieri şi Protecţie Civilă

“Pavel Zăgănescu” – Boldeşti

– premiu special –

Aş fi fost soldatul perfect scoţând din toc arma perfectă dacă din fiecare celulă a corpului meu n-ar fi urlat vina de a trăi Aş fi fost arhitectul perfect schiţând pe hârtie catedrala perfectă dacă din fiecare memorie a retinei mele n-ar fi urlat vina de a vedea

154

Aş fi fost zeul perfect zămislind în propriul pântec omul perfect dacă din fiecare respirare a mamei mele n-ar fi urlat vina de a iubi Aş fi fost poetul perfect prinzând din zbor pasărea perfectă dacă din fiecare literă a acestui poem n-ar fi urlat vina de a fi vinovat

155

CU GÂNDUL SUB NOUA LINIE DE START

Liviu Varga Şcoala de Agenţi de Poliţie

„Septimiu Mureşan” Cluj-Napoca

– menţiune specială –

Sunt prea bătrân pentru o viaţă în care tu câştigi mereu... Bătrân... dar atât de depărtat de stele... Încercând să mă întorc la start, în ultima noapte, pe penultimul drum, compasul nu-mi elucida cercurile ce mă chemau. Înţepasem o stea totuşi, de-mi lumina pe urmă cărarea călcâielor – şi panglica dintre nimicuri, după ce Apusul mi-a zâmbit, deveni fosforescentă. Stelele în cercuri ne luminează – cu un pas înapoi pe pământ suntem, ca un chip pătat înaintea crucii lacrimei... Şi chiar doream să ard acele obloane de după copilărie căci, privind în ochii copilului care eram, am sesizat prăbuşirea – înălţarea mea de-atunci...

156

VISE

Laura Maria Hriscu Şcoala de Pregătire a Agenţilor Poliţiei de Frontieră

“Avram Iancu” – Oradea

– menţiune specială –

Visez c-am trăit de demult pe altă planetă, Că eram ce nu sunt că aveam ce nu am, Visez că universul cutreier din cometă în cometă, Că alerg, că ajung şi m-opresc la tine la geam. Visez c-am murit şi trăiesc doar în tine, Că nu mai am trup, că la zaruri l-am dat, Visez că-s bogată şi n-am bani, nici rubine, Că tot ce-i al meu de la tine-i luat. Visez c-am să plec şi nicicând să mă-ntorc, C-am găsit o potecă şerpuind spre lumină, Visez că-s puternică, iar norii de ploaie îi storc, Că am braţe de fier ce n-au pic de rugină. Visez c-am venit de undeva de departe, Că tu m-aşteptai de când am plecat, Visez că-s de gheaţă şi foc ne desparte, Că de tine m-apropii şi de foc sunt mâncat. Din vis când tresar şi privesc împrejuru-mi, Mă simt că-s stăpână peste lumea profană, Că trăiesc într-un vis de ani lungi şi de luni, Şi că totu-i o farsă pentru rasa umană.

157

- SECŢIUNEA PROZĂ SCURTĂ -

CEARTĂ AMICALĂ

Simona Iuliana Bălan Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” – Câmpina

– premiul I –

În camera de la parter, locuiesc doi vecini, înrudiţi, atât de util umanităţii şi totuşi nu chiar aşa buni prieteni. Oare de ce?

Calculatorul şi cartea – inovaţie şi tradiţie-la aceasta ne duce cu gândul şi asta ar fi traducerea celor două cuvinte. Nu sunt prieteni,nici duşmani, doar cârcotaşi. Ba astăzi sunt chiar ironici şi puşi pe ceartă.

Calculatorul, mândru şi foarte sobru, cu ecranul lustruit şi tastatura zâmbitoare, îmbrăcat cu dispozitive şi echipamente de tot felul, ocupă locul de la geam, pe birou. Se comportă de parcă ar fi în avampremiera unui eveniment protocolar şi el ar deţine întreaga popularitate. Cartea, parcă puţin posomorâtă şi cam prăfuită ocupă acelaşi loc din raftul de bibliotecă, de unde priveşte cu dispreţ pe domnul calculator, care nu întârzie să-i arunce câteva cuvinte „de laudă”.

Calculatorul: Dar ce-ai păţit draga mea? Să nu te mai recunosc. Parcă arăţi din ce în ce mai rău. Sincer, te compătimesc.

Cartea: Nu am păţit nimic. Doar că nu pot trece cu vederea cum unii sunt atât de băgăcioşi şi înfumuraţi. Ai grijă să nu faci vreun scurt circuit.

Calculatorul: Se vede că ai îmbătrânit. Ai devenit posacă şi cârtitoare. Dar te înţeleg. Ai avut o viaţă atât de lungă. Ce să-i faci? Asta-i viaţa! Acum eu sunt la tron, eu sunt rege. Deţin întreaga putere. Mă simt atât de tânăr şi inteligent.

158

Cartea:Ha,ha,ha, mă faci să râd. Ştiu!Puterea, tinereţea şi inteligenţa ta se măsoară în megabytes şi alte unităţi de măsură.

Calculatorul: Unităţi de măsură...?!? După cum vezi, de câteva decenii sunt nepreţuit şi de neînlocuit. Pe când tu ai înghiţit deja prea mult praf ca să nu mai poţi fii în top.

Cartea: dacă tot m-ai provocat o să-ţi spun eu cum stă treaba. În primul rând te lauzi cu câteva decenii, iar eu deţin eternitatea. Dacă memoria Ram sau ROM nu te ajută prea mult o să-ţi spun eu cine sunt şi care e istoria mea. Am fost martoră pe această planetă, care a devenit universul meu la tot ceea ce înseamnă viaţa, cuvânt, sentiment, schimbare. Eu contopesc cu istoria universului. Deşi îmbătrânită mă simt mândră şi mă încearcă lacrimile când mă gândesc că am primit litera de aur a divinităţii. Prooroci, apostoli şi evanghelişti au scris istoria sfântă pe paginile mele şi mi-au impregnat în inimă cu cerneala veşniciei cuvântul credinţei. Dar aceasta a fost doar începutul. Cărturari din întreaga lume au început să-şi scrie istoria neamului. Viteji, împăraţi, imperii şi popoare toate au trecut prin paginile mele şi încă mai trăiesc prin ecoul pe care-l răspândesc în întreaga lume. După cum vezi sunt singura mărturie a umanităţii. Tu unde erai?De ce nu ai fost prezent?

Calculatorul: Surată!!! Confunzi lucrurile. Eu sunt un proiect al prezentului şi al viitorului. Este prea puţin important trecutul şi paginile tale roase de vreme.

Cartea: Se vede că eşti bolnav. Nu degeaba eşti conectat la atâtea cabluri şi aparate.Ca să nu mai vorbim de programele anti-virus. Ţi-ar mai trebui o asistentă şi ai tot tacâmul. Dar nu mă mai întrerupe. Unde rămăsesem? Să trecem la ştiinţă. Apropo, ştii că-mi datorezi existenţa? Cum crezi că ai fost inventat?Scuză-mă că fac o paranteză dar eşti o simplă maşinărie care în loc de inimă are o unitate centrală. Cu toate acestea trebuie să recunoaştem că ieşti o invenţie foarte reuşită. Oamenii de ştiinţă au făcut multe studii şi cercetări. Unii au lăsat o axiomă, alţii o teoremă, alţii o formulă

159

matematică, iar eu le-am păstrat pe toate ca într-o carapace pentru următoarele generaţii. Rezultatul l-ai simţit pe propria-ţi piele. Tu eşti rezultatul. Şi n-am auzit să-mi mulţumeşti sau poate nu mai aud eu bine.

Ce să îţi mai spun? Că am stat la căpătâiul marilor personalităţi ale omenirii, că le-am cunoscut gândurile, sentimentele şi ideile. Scriitori, oameni de ştiinţă, voievozi, preoţi şi cărturari, toţi m-au cunoscut şi m-au venerat.

Calculatorul:Deja te întreci cu gluma. Şi eu pot să mă laud. Am o capacitate de lucru inegalabilă. Şi nu sunt numai o carte pe care poţi s-o răsfoieşti. Lucrez, procesez şi ajut oamenii mai mult decât crezi Chiar mă subestimezi. Informaţii din lumea întreagă trec prin creierul meu. Nu degeaba oamenii au ajuns să mă asemene cu o pânză de păianjen care s-a răspândit şi instalat în toate colţurile lumii. Eu nu am nevoie de vreo editură. Am un stil de viaţă modern ce se bazează pe inovaţie. Şi cel mai important lucru e că oamenii au devenit dependenţi de mine. Sunt indispensabil.

Uite să-ţi sau un exemplu. Eu pot să teleportez oamenii într-o lume virtuală. Ce părere ai?

Cartea: Da,asta dacă nu întrerupe cineva energia electrică de la panou. Poate faci toate aceste lucruri, dar nu ai fost mai legat ca mine de sufletul omului. Am adus bucurie, melancolie, pasiune, admiraţie şi prin varietatea mea am fost pe gustul tuturor.

Copiii de-o şchioapă cu ochi mari de uimire au descoperit personaje de poveste, tinerii au primit cu entuziasm poveşti de dragoste sau de aventură iar bătrânii împovăraţi de ani citesc la gura sobei cuvinte cu tâlc care alină inima.

După cum vezi, reprezint imaginaţia, viaţa. Şi om de rând şi împărat au ştiut să mă preţuiască şi să

mă păstreze la un loc de cinste. Şi, nu sunt doar atât. Şcoli şi universităţi au luat fiinţă şi au funcţionat în

detrimentul meu, al cărţii. Şi-atunci mă-ntrebi de ce sunt eu posomorâtă şi

prăfuită? Am să-ţi spun...

160

Pentru că azi, ca şi ieri continui să trăiesc legată între două coperte şi ţintuite de privirea atâtor cititori, chiar dacă port în spate povara întregii omeniri. Puţin sunt însă cei care îşi mai amintesc c-am fost la temelia lor. Cu toate acestea sunt mulţumită. Doar că privesc în urmă şi-mi ajunge. Dar timpul nu se opreşte aici şi misiunea e de durată. Voi servi supusă, neobosită şi generaţiilor următoare, numai că de data asta voi primi ajutorul tău.

Calculatorul: Să ştii, că acum îmi dau mie lacrimile şi ştii că nu-mi face bine umezeala. Am fost naiv şi imatur, dar mă bucur că tu ai fost cea care mi-ai dat „restart”.Sunt adânc impresionat şi mă închin în faţa măreţiei tale. Acum sunt conştient că niciodată n-o să te egalez. Asta ar însemna să-mi reneg originea.

Cartea:Prietene, să cădem la pace să lăsăm melancolia căci drumul nostru e lung dar e mai uşor în doi.

Şi aşa cei doi vecini vor trăi ani lungi pe acest pământ în pace şi prietenie, luptând pentru soarta omului.

161

CERŞETOR

Călina Valentin Şcoala de Pregătire a Agenţilor de Poliţie de Frontieră

„Avram Iancu” – Oradea

Răsuflarea grea a bărbatului înfiora aerul dintr-un colţ mizer al gării. Între scaune un maldăr de carne zăcea sub lumina electrică a neoanelor. Nici paznicii care-şi făceau agale rondul nu-i dădea şanse de a rezista până dimineaţa.

Un aer bolnăvicios tremura de pe buzele fiinţei. Pereţii plini de mucegai păreau că se continuă cu fiinţa acoperită de un preş murdar. Un câine se ghemuise lângă el pentru a scăpa de frigul nopţii.

Un suspin înfioră tavanul de sticlă şi omul se chirci asemenea unui fetus. Îşi duse încet mâna sub cap şi lacrimi mari îi scăldară obrazul sec. Sub firele de lacrimi ochii îşi recapătă forma şi culoarea proprie unui om. Încet, izvorul seca şi vălul de plumb i se aşeza peste privire. Pleoapele se lăsau spasmodic pentru ca lumina să nu chinuie prea mult ochii nefericitului. Părul răvăşit şi murdar acoperea o frunte brăzdată de riduri neregulate, semn sigur al nefericirii.

O şoaptă de mormânt otrăvea plămânii şi măruntaiele bărbatului. Vocea se frânse în alte suspine isterice ce îl făcură să cadă într-un somn chinuit ce se întrepătrundea cu agonia materiei. Din tavan, neonul, un ochi alungit, privea hipnotizat muribundul.

O pală de vânt izbi trupul dezgolit de fiorul vieţii. Răcoarea veni imediat, odată cu vârtejuri de praf şi îmbrăţişă carnea uscată, cu voluptatea unei femei dezlănţuite. Un nou tremur agită bărbatul şi irezistibil ochii i se fixară pe neonul din tavan. Lumina îi pătrundea dureros orbitele. Durerea izbucni din spatele ochilor unde parcă se rupseră nervii pentru a-i ţine trează atenţia. Brusc, durerea i se curmă dar ochii uscaţi

162

rămaseră imobili. Lumina electrică îi învălui mintea şi plămada vieţii i se aşternu în mintea chinuită. Disperat încerca să-şi lase prinsă mintea în trecut ca într-o altă realitate. Simţurile-i de mult atrofiate vibrau din nou în fragmentele minţii lui. Puţinele lucruri fericite erau destinate captării unor speranţe ce îi arătau că alţi oameni sunt fericiţi în fiecare zi. Fericirea lui se zdrobea fatal de prima ocazie şi sufletul i se îneca într-o amărăciune aproape organică. Unii scăpau în băutură cu tot sufletul lor, el nu reuşea decât să geamă muribund.

Şi totuşi, simţea că ideea morţii îi străpunge creierul surescitat. Dorea să mai pătimească în trecut, ştia că ar mai fi putut totuşi trăi, s-ar fi putut mişca, acum poate ar fi putut să se bucure. Era cumplit ceea ce trăia: o existenţă dusă în mizeria societăţii, chinuit de vini ce nu fuseseră ale lui şi totuşi nimic nu egala angoasa morţii. Subteranele oraşului, de fapt ale unei întregi societăţi se confundau cu propriile subterane mentale. Dar nici una nu era atât de adâncă asemenea, morţii. Încă un fior îl străbătu şi-i răsări un gând negru – viaţa lui nu fusese decât o continuă agonie fizică? Dacă toată viaţa stătuse în acel colţ şi îi trecuseră prin cap fragmentele unei minţi ce se descompunea patologic? I se părea că acum trăia cu adevărat. Amintirile cădeau ca nişte coji de pe sufletul lui. Brusc avu o clipă de luciditate: se văzu în mormânt, pământul se rostogolea peste el. Gustul de ţărână îl avea în gât. Apăsarea parcă trecea prin el şi încercă sentimentul descompunerii totale în haos. Auzi strigând pământul după fiinţa lui. Încearcă o violentă ridicare, dar pârghiile trupului se rupseră şi faţa îi lovi podeaua. Realiza slăbiciunea şi gândi la tensiunea din podeaua ce-l susţinea. Aştepta ca totul să se prăbuşească cu el şi în el.

Un lucru, gândi că-i rămăsese. Dar luciditatea îi pieri subit şi iarăşi mintea i se confundă cu trupul schilodit. Gemu, şi câinele se ghemui mai mult în el.

Nu ştia cât timp zăcuse, dar se trezi cu o durere în creier. Mâna i se crispă pe piept. Inima bătea speriată, ca un

163

ciocan, în pieptul lui uscat, ciocan ce-i făurise arhetip din resturi.

Începea din nou să plângă cu sughiţuri. Lacrimile se amestecau cu praful pardoselii. Ochii lui uscaţi de lumina palidă a neonului prinseră din nou viaţă. Nu-şi putea mişca trupul, dar plânsul îi zguduia spasmodic fiinţa. Realiză ceea ce uitase: singurul lucru era să îmbrăţişeze moartea. Lucid şi poate demn. O viaţă întreagă nu învăţase cum să accepte moartea, deşi se plimbase printre atingerile ei. Atenţia i se concentrase în piept, în inimă. Plângea în continuare într-o părăsire de sine, ca un copil. Lacrimile i se amestecau în gură de parcă descompunerea începe din ochi. Trupul i se cutremură şi înţelese că poate asta trebuie să facă tot timpul, să plângă. O viaţă în lacrimi trebuia să ducă, ca un ascet al umilinţei.

Aştepta moartea cu sete, o invoca şi i se oferi într-o voluptoasă deznădejde. O suscitare nervoasă puse stăpânire pe el, se ridică şi se prăbuşi cu toate forţele sleite. Se lasă moale şi simţi cum se contopeşte cu pământul. Mâinile i se chirciră. Dar moartea lui avea să fie anunţată de cel care i-a fost alături. Câinele, singurul martor al sfârşitului, urlă puternic când ultima picătură de viaţă se scurse din venele uscate ale cerşetorului. Parcă ar fi anunţat divinitatea să-şi deschidă braţele pentru un suflet chinuit, ce o viaţă întreagă a tânjit după o fărâmă de fericire.

164

AUTOPORTRET – ROBOT

Mihai Garip Şcoala de Subofiţeri de Pompieri şi Protecţie Civilă

„Pavel Zăgănescu”– Boldeşti Idiot este cuvântul derivat din elinescu „Idiotes”

(persoană fără deprinderi profesionale, cetăţean neînrolat politic, individ) pe baza lexemului „odios” (propriu, personal). Varianta latinească „idiota” (persoană comună de rând) „a precedat sensul (persoană needucată, ignorată).

Derivatul substantival „idioţie” datează din 1487 şi se presupune că are la bază termeni analogi „profet-profeţie”.

De asemenea, cuvântul are multe derivate. „Idiot” a fost utilizat iniţial cu sensul „om de rând, persoană fără deprinderi profesionale”,dar şi, persoane cu deficienţe mentale incapabilă de raţionamente”. Refuzul de a participa la viaţa publică, în democraţia ateniană, era considerat idiot şi dezonorant. „Idioţii” erau priviţi ca având slabe raţionări politice. În timp, cuvântul „idiot” a deraiat semantic şi a obţinut conotaţiile egoismului, şi, prin acestea, ale stupidităţii. Semantica modernă foloseşte cuvântul „idiot” în contexte care descriu prostia sau absurditatea extremă şi simptomele acestora (rostiri sau acţiuni pe măsură). În psihologia modernă se foloseşte prin substanţe cu sintagma „retardare mentală profundă”.

În jurisprudenţa americană, Codul Penal al statului California precizează că „idioţii” fac parte din cele şase tipuri de oameni care nu sunt capabili de comiterea unor crime. În ianuarie 2007, legislativul american a promovat o rezoluţie care eludează cuvântul „idiot sau nebun”, dar îl parafrazează ca persoana căreia o curte de justiţie i-a adjudecat lipsa capacităţii de a înţelege actul de votare”, explicitare inclusă în Constituţia Statului New Jersey.

165

Doar câţiva scriitori celebri au folosit, în istoria literaturii moderne, „idioţi” ca protagonişti în romane, drame sau proză. De multe ori aceste personaje au rol de a proiecta sensuri alegorice. Faptul este observat în romanul ”Zgomotul şi furia” a lui Faulkner şi poemul „Băiatul idiot” al lui Wordsworth. În literatură, personajele „idioate” sunt confundate, uneori, cu nebuni şi sociopaţi.

Odată cu interesul exploziv asupra „idioţiei” , manifestat de filmografia americană şi europeană, iar în anii 90 şi de confuziile susţinute de o istorie potenţial manipulată, imaginea publică a individului se metamorfozează; de fapt, se polimorfozează. ”Dilema” este reprezentată de subiecţi cu disabilităţi implicând identitatea naţională, masochismul, politicile sexuale şi / sau violenţă legitimă – ilegitimă, fiind proiectată în planul realităţii cotidiene dublate sau substituite de bâlbâieli audio-vizuale cu efect persuasiv.

Nu trece săptămâna, fără să mă întreb de câteva ori pe zi: „Sunt idiot? Mai sunt mulţi ca mine?”

Bună întrebare. Am început să număr pe degetele mele boante, încercând să micşorez grupul idioţilor fără a folosi orice fel de mijloace letale. Aşa m-am hotărât să întocmesc o listă. Desigur, aceasta nu va fi completă, dar voi încerca să descopăr elementele flagrante. Intenţionez să o trimit pe Internet, probabil îmi va lua două zile, pentru publicare, sunteţi liberi să vă conectaţi pentru a transmite răspunsurile voastre, menţionând dacă există şi alţi descriptori pentru identificarea idioţilor, neglijaţi, din păcate, de mintea mea ocupată cu nimicuri. În prima săptămână după lansare voi finaliza inventarul, în lista completă, a elementelor care identifică „idiotul”, formulând şi opţiunile partenerilor e chat.

Din ziua următoare, voi fi capabil să figurez persoane, îndrumându-le către lista cu descriptori pentru a se autoevalua.

Desigur, aşa mă scutesc pe mine de un travaliu „idiotic”. Aşadar, eşti un „idiot ” dacă:

166

1. tragi cu ochiul la teletipurile politicii de peste ocean, dar nu militez pentru ratificarea unei Constituţii Europene care, probabil, îţi salva existenţa;

2. de plângi de un salariu mic, dar uiţi că nu ai plătit nici măcar pensionarul care îţi achită facturile la bănci;

3. cântăreşti asupra faptului că femeile nu pot deveni preoţi, dar tot nevastă-ta face curat în casă;

4. îţi cumperi un câine de companie pe care îl închizi în casă toată ziua şi te miri că îţi face mobila praf;

5. te plângi despre mizeriile televizate, dar ai cumpărat televizoare pentru fiecare dormitor;

6. te lauzi că lupţi pentru toleranţa interetnică, dar nu recunoşti că accepţi satisfăcut că toţi copii din clasa fiului tău sunt de naţionalitate română;

7. te consideri o familistă dar îi permiţi fiicei tale să se îmbrace ca femeie de stradă;

8. negi rolul psihiatriei în consilierea familială, dar ai avut, numai anul trecut, trei „atacuri” extraconjugale;

9. te întrebi adesea ce ar face Dumnezeu pentru tine, dar în loc să citeşti cărţile sfinte asculţi pălăvrăgelile unui ins care molfăie un covrig în gingiile umede, spunându-ţi că, deh!, vine sfârşitul lumii;

10. te plângi de rata şomajului, dar continui să plăteşti 0 de lei pentru umflatul unui cauciuc;

11. lucrezi pentru stat sau guvern şi nu vomiţi de câte ori ţi se cere să acţionezi conform manualului de proceduri;

12. mănânci numai carne pentru a nu te îngrăşa dar poţi să mori de arterioscleroză, în loc să mănânci mai puţin;

13. cauţi un loc de parcare timp de o oră, în apropierea magazinului preferat, când îţi ia un minut de mers pe jos;

14. lupţi împotriva acceptării avorturilor, dar îţi pedepseşti copii dacă ştii că iau contraceptive;

15. conduci nebuneşte pe autostradă în timp ce copiii, pe bancheta din spate, vizionează DVD-uri şi te întrebi de ce nu vorbesc cu tine, de ce nu mai citesc...,

167

16. comanzi mâncare la drive-in, numai prin simpla indicare a numărului din listă;

17. faci gălăgie împotriva acceptării jocurilor video cu aspecte violente, dar te uiţi ca nesătulul la ştirile de la ora 17.00;

18. eşti indignat de arestarea a două femei de 80 de ani pentru nu ştiu ce conflict agrarian, dar postezi pe Internet imagini care ţin de pornografia infantilă;

19. munceşte ca disperatul „workaholic” să întreţii clădirea în care îţi petreci zilele de lucru, dar pierzi toţi oamenii care muncesc în ea;

20. vorbeşti despre cultură organizaţională „de top” şi accepţi evenimente care fac deliciul „kitsch-ului”;

21. vrei casa mare, maşină mare, câine mare, salariu mare, dar o dai la azil pe mama-mare;

Lista rămâne deschisă..... 22. Ah, să nu uit, eşti idiot, dar... te tratezi!

168

5. Calendar cultural-educativ

IANUARIE

• 1 ianuarie 1868: 140 ani de la naşterea lui Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, om politic, scriitor şi academician, pentru o perioada vicepreşedinte al Academiei Române (1 ian. 1868 - 14 dec. 1946)

• 1 ianuarie 1868: 140 ani de la naşterea lui George Murnu, istoric, poet, prozator, traducător si academician (1 ian. 1868 - 17 nov. 1957)

• 1 ianuarie 1923: 85 ani de la naşterea lui Mihail Crama, poet si prozator (1 ian. 1923 - 17 apr. 1994)

• 1 ianuarie 1928: 80 ani de la moartea lui Valeriu Branişte, publicist, editor, om politic, profesor, memorialist si doctor în filozofie, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) şi unul dintre fondatorii universităţii din Cluj (22 ian. 1869 - 1 ian. 1928)

• 2 ianuarie 1928: 80 ani de la naşterea lui Tiberiu Olah, compozitor, laureat al Premiului George Enescu acordat de Academie si al Marelui Premiu al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din România pentru întreaga activitate (2 ian. 1928 - 2 oct. 2002)

• 2 ianuarie 1933: 75 ani de la naşterea lui Ion Băieşu prozator si dramaturg (2 ian. 1933 - 21 sept. 1992)

• 3 ianuarie 1953: 55 ani de la naşterea lui Gabriel Dorobanţu, interpret de muzica uşoară

• 4 ianuarie 1948: 60 ani de la apariţia, la Bucureşti, a revistei Flacăra

• 5 ianuarie 1873: 135 ani de la naşterea lui Emil Gârleanu, scriitor, cel care a înfiinţat în 1909 Societatea Scriitorilor Români (5 ian. 1873 - 2 iul. 1914)

169

• 8 ianuarie 1873: 135 ani de la naşterea lui Iuliu Maniu, avocat, academician, om politic, preşedinte al Partidului Naţional Român, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc, prim-ministru în mai multe rânduri si opozant al regimului comunist (8 ian. 1873 - 5 feb. 1953)

• 8 ianuarie 1928: 80 ani de la moartea lui Dumitru Georgescu-Kiriac, compozitor, dirijor, critic muzical, profesor, folclorist si autor al unor lucrări didactice în domeniul muzical; a fost fondator şi dirijor al cunoscutei societăţi corale Carmen (6 mart. 1866 - 8 ian. 1928)

• 9 ianuarie 1908: 100 ani de la naşterea lui Simone de Beauvoir, scriitoare şi eseista franceza, reprezentanta a existenţialismului

• 9 ianuarie 1998: 10 ani de la moartea Liei Manoliu, fosta sportivă, unica atletă din lume care a participat la 6 Olimpiade (25 apr. 1932 - 9 ian. 1998)

• 10 ianuarie 1493: 515 ani de la naşterea lui Nicolaus Olahus, scriitor, istoric, mitropolit şi cronicar umanist (10 ian. 1493 - 17 ian. 1568)

• 12 ianuarie 1933: 75 ani de la naşterea lui Constantin Bichescu, pictor

• 12 ianuarie 1983: 25 ani de la moartea lui Lucian Predescu, istoriograf, paleograf, bibliotecar, bibliograf-şef la Academia Română, scriitor şi publicist (27 iul. 1907 - 12 ian. 1983)

• 13 ianuarie 1958: 50 ani de la moartea lui Dan Botta, poet şi eseist (26 sept. 1907 - 13 ian. 1958)

• 16 ianuarie 1838: 170 ani de la naşterea lui Franz Brentano, filozof neorealist german (16 ian. 1838 - 17 mart. 1917)

• 17 ianuarie 1568: 440 ani de la moartea lui Nicolae Olahus, istoric, mitropolit şi cronicar umanist (10 ian. 1493 - 17 ian. 1568)

170

• 17 ianuarie 1828: 180 ani de la naşterea lui Alexandru Cernat, general si ministru de război, unul dintre eroii Războiului de Independenţă din 1877-1878 (17 ian. 1828 - 8 dec. 1893)

• 17 ianuarie 1928: 80 ani de la desfăşurarea şedinţei de constituire a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din ţara noastră, datorita căreia am putut avea, în România, primul post de radio (1 noiembrie 1928)

• 18 ianuarie 1848: 160 ani de la naşterea lui Ioan Slavici, scriitor, publicist, academician şi director (1884-1890) al publicaţiei Tribuna din Sibiu (18 ian. 1848 - 17 aug. 1925)

• 19 ianuarie 1798: 210 ani de la naşterea lui Auguste Comte, filozof şi sociolog francez, unul dintre părinţii sociologiei (19 ian. 1798 - 5 sept. 1857)

• 19 ianuarie 1828: 180 ani de la moartea lui Franz Peter Schubert, compozitor austriac, creatorul liedului modern (31 ian. 1797 - 19 ian. 1828)

• 20 ianuarie 1928: 80 ani de la naşterea lui Dan P. Rădulescu, geolog, academician şi vicepreşedinte al Academiei Române

• 20 ianuarie 1993: 15 ani de la moartea lui Audrey Hepburn, actriţa engleză (4 mai 1929 - 20 ian. 1993)

• 22 ianuarie 1788: 220 ani de la naşterea lui George Gordon Byron, lord poet englez (22 ian. 1788 - 1824)

• 22 ianuarie 1928: 80 ani de la naşterea lui Mircea Horia Simionescu, scriitor

• 23 ianuarie 1783: 225 ani de la naşterea lui Henri Beyle (Stendhal), scriitor francez, unul dintre creatorii romanului realist francez (23 ian. 1783 - 23 mart. 1842)

• 23 ianuarie 1853: 155 ani de la naşterea lui Vintilă C.A. Rosetti, om politic, publicist, memorialist, director din 1901 al „Monitorului oficial” şi conducător din 1885 al ziarului „Românul” (23 ian. 1853 - 10 sept. 1916)

171

• 25 ianuarie 1928: 80 ani de la naşterea lui Eduard A. Sevardnadze, om politic şi actualul preşedinte al Republicii Georgia (investit la 26 noiembrie 1995)

• 25 ianuarie 1993: 15 ani de la înfiinţarea cotidianului Cronica Româna

• 28 ianuarie 1853: 155 ani de la naşterea lui Jose Marti, poet, eseist si om politic cubanez, personalitate marcantă a literaturii universale (28 ian. 1853 - 1895)

• 29 ianuarie 1873: 135 ani de la naşterea lui Petre Bogdan, profesor universitar, chimist si academician, creator al învăţământului de chimie-fizică din România (29 ian. 1873 - 28 mart. 1944)

• 29 ianuarie 1918: 90 ani de la moartea lui Constantin I. Istrati, chimist, medic si academician, membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine, cel ce a înfiinţat Societatea româna de ştiinţe (1890) (7 sept. 1850 - 29 ian. 1918)

• 29 ianuarie 1953: 55 ani de la naşterea lui Mihai Lungeanu, actor, profesor universitar şi dramaturg, realizator de spectacole radiofonice, director de teatre şi laureat a numeroase premii UNITER

• 31 ianuarie 1923: 85 ani de la naşterea Tiei (Ernestina) Peltz, graficiană

• 31 ianuarie 1933: 75 ani de la moartea lui John Galsworthy, scriitor şi eseist englez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1932) (14 aug. 1867 - 31 ian. 1933)

FEBRUARIE

• 1 februarie 1838: 170 ani de la naşterea lui Nicolae Gane, poet, prozator, avocat, om politic şi academician, fost preşedinte al Academiei Române (1 feb. 1838 - 16 apr. 1916)

• 1 februarie 1848: 160 ani de la naşterea lui Sava Hentia, pictor (1 feb. 1848 - 1904)

• 1 februarie 1938: 70 ani de la naşterea lui Constantin Popovici, sculptor, laureat în 1967 al Premiului UAP

172

• 2 februarie 1868: 140 ani de la naşterea lui Constantin Rădulescu-Motru, filozof, psiholog, profesor universitar, publicist şi academician, preşedinte al Academiei Române în perioada 1938-1941 (2 feb. 1868 - 6 mart. 1957)

• 2 februarie 1928: 80 ani de la apariţia, la Bucureşti, până în 1945, a revistei Bilete de papagal, sub direcţia lui Tudor Arghezi

• 4 februarie 1883: 125 ani de la naşterea lui Ion C. Vissarion, scriitor (4 feb. 1883 - 5 nov. 1951)

• 5 februarie 1953: 55 ani de la moartea lui Iuliu Maniu, avocat, academician (din 1919) şi om politic, prim-ministru al ţării în mai multe rânduri (8 ian. 1873 - 5 feb. 1953)

• 6 februarie 1793: 215 ani de la moartea lui Carlo Goldoni, dramaturg italian (25 iul. 1707 - 6 feb. 1793)

• 6 februarie 1908: 100 ani de la naşterea lui Geo Bogza, poet, prozator, publicist şi academician (fratele lui Radu Tudoran) (6 feb. 1908 - 14 sept. 1993)

• 6 februarie 1933: 75 ani de la naşterea lui Sorin Holban, scriitor

• 7 februarie 1978: 30 ani de la moartea lui Dimitrie Cuclin, compozitor, muzician, scriitor, filozof şi gânditor (1885 - 7 feb. 1978)

• 9 februarie 1908: 100 ani de la naşterea lui Cicerone Theorescu, poet (9 feb. 1908 - 17 feb. 1974)

• 9 februarie 1923: 85 ani de la premieră, la Viena, a operetei Tara surâsului, de Frantz Lehar

• 10 februarie 1388: 620 ani de la menţionarea, pentru prima oară, a oraşului-cetate Suceava, viitoare capitală a statului feudal Moldova

• 10 februarie 1933: 75 ani de la naşterea lui Victor Rebengiuc, actor

• 10 februarie 1938: 70 ani de la naşterea lui Constantin Botoran, istoric şi publicist istoric

• 10 februarie 1968: 40 ani de la înfiinţarea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

173

• 13 februarie 1883: 125 ani de la moartea lui Richard Wagner, compozitor, dirijor, dramaturg, scriitor, eseist şi teoretician de artă german (22 mai 1813 - 13 feb. 1883)

• 13 februarie 1893: 115 ani de la moartea Mariei Rosetti, scriitoare şi publicistă (1819 - 13 feb. 1893)

• 14 februarie 1888: 120 ani de la inaugurarea Ateneului Român din Bucureşti

• 14 februarie 1928: 80 ani de la naşterea lui Radu Cârneci, scriitor

• 15 februarie 1838: 170 ani de la naşterea lui Eusebiu Popovici, protopop, profesor de teologie, academician şi custode al Bibliotecii Centrale a Bucovinei (pe care a şi organizat-o) (15 feb. 1838 - 28 sept. 1922)

• 15 februarie 1933: 75 ani de la naşterea lui Iosif Sava, muzicolog, critic muzical şi realizator TV (15 feb. 1933 - 1999)

• 16 februarie 1908: 100 ani de la naşterea lui Constantin Zamfir, folclorist (16 feb. 1908 - 15 sept. 1987)

• 17 februarie 1803: 205 ani de la naşterea lui Edgar Quinet, istoric şi filozof francez (17 feb. 1803 - 27 mart. 1875)

• 18 februarie 1908: 100 ani de la naşterea lui Ion Mara, poet şi folclorist

• 19 februarie 1473: 535 ani de la naşterea lui Nicolaus Copernicus Copernic, astronom polonez (19 feb. 1473 - 24 mai 1543)

• 19 februarie 1633: 375 ani de la naşterea lui Miron Costin, logofăt, cronicar umanist, poet, moralist şi traducător, considerat primul nostru scriitor autentic prin intenţionalitate şi prin rezultate, el fiind autorul celebrei lucrări Letopiseţul Tarii Moldovei de la Aron Vodă încoace (1675) (19 feb. 1633 - dec. 1691)

• 19 februarie 1878: 130 ani de la încheierea cunoscutului tratat de pace ruso-turc de la San-Stefano, care consemna sfârşitul războiului ruso-româno-turc si

174

recunoaşterea Independenţei României faţă de Imperiul Otoman

• 21 februarie 1903: 105 ani de la naşterea lui Tudor Muşatescu, poet, prozator şi dramaturg (21 feb. 1903 - 4 nov. 1970)

• 22 februarie 1788: 220 ani de la naşterea lui Arthur Schopenhauer, filozof german (22 feb. 1788 - 21 sept. 1860)

• 22 februarie 1928: 80 ani de la naşterea lui Irinel Liciu (Lia Silvia Popa), prim-balerina a Operei Române, considerata cea mai mare balerina a tarii noastre din toate timpurile (a fost soţia poetului St. Augustin Doinas) (22 feb. 1928 - 25 mai 2002)

• 23 februarie 1863: 145 ani de la naşterea lui Gheorghe Marinescu, academician, profesor universitar si medic neurolog, fondator al Scolii româneşti de neurologie si primul din lume ce a utilizat cinematografia în cercetarea ştiinţifică (1898) (23 feb. 1863 - 14 mai 1938)

• 24 februarie 1938: 70 ani de la naşterea lui Alexandru Surdu, filozof si academician

• 25 februarie 1873: 135 ani de la naşterea lui Enrico Caruso, tenor italian (25 feb. 1873 - 2 aug. 1921)

• 25 februarie 1943: 65 ani de la naşterea lui George Harrison, cântăreţ britanic, unul dintre membrii celebrei trupe de muzica pop-rock Beatles (25 feb. 1943 - 30 nov. 2001)

• 26 februarie 1838: 170 ani de la naşterea lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu, scriitor, filolog si folclorist (26 feb. 1838 - 25 aug. 1907)

• 26 februarie 1923: 85 ani de la naşterea lui Ion Verdeş, filozof, sociolog, traducător, publicist, pedagog şi grafician

• 27 februarie 1893: 115 ani de la moartea lui Grigore Brătianu, om politic, fost preşedinte al Ligii pentru unitatea

175

culturală a Românilor (nepot de frate al lui Ion Brătianu) (1849 - 27 feb. 1893)

• 27 februarie 1903: 105 ani de la naşterea lui Ion Irimescu, sculptor şi profesor, şef de catedră la mai multe şcoli şi institute de arte plastice

• 28 februarie 1533: 475 ani de la naşterea lui Michel de Montaigne, scriitor şi filozof francez (28 feb. 1533 - 13 sept. 1592)

• 28 februarie 1908: 100 ani de la naşterea lui Emanoil Haivas, scriitor, publicist şi profesor universitar

• 28 februarie 1913: 95 ani de la naşterea lui Vida Geza, sculptor maghiar (28 feb. 1913 - 11 mai 1980)

MARTIE

• 1 martie: Ziua Mondială a Protecţiei Civile • 1 martie: Ziua Mărţişorului • 1 martie 1788: 220 ani de la naşterea lui Gheorghe Asachi,

cărturar, dramaturg, nuvelist, traducător, editor şi publicist (1 mart. 1788 - 12 nov. 1869)

• 1 martie 1898: 110 ani de la naşterea lui Constantin Daicoviciu, istoric si arheolog (1 mart. 1898 - 27 mai 1973)

• 1 martie 1923: 85 ani de la naşterea lui Donos Arcadie, scriitor şi actor

• 4 martie 1678: 330 ani de la naşterea lui Antonio Vivaldi, compozitor şi violonist italian (4 mart. 1678 - 28 iul. 1741)

• 4 martie 1918: 90 ani de la semnarea, la Buftea, a Tratatului Preliminar de Pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia a fost definitivat Tratatul de Pace de la Bucureşti

• 5 martie 1813: 195 ani de la naşterea lui Soren Kierkegaard, filozof şi filolog danez (5 mart. 1813 - 11 nov. 1866)

• 5 martie 1953: 55 ani de la moartea lui Serghei Prokofiev, compozitor, dirijor şi pianist rus (23 apr. 1891 - 5 mart. 1953)

176

• 6 martie 1818: 190 ani de la desfăşurarea festivităţii de inaugurare a Şcolii de la Sf. Sava din Bucureşti

• 6 martie 1853: 155 ani de la premieră, la teatrul La Fenice din Veneţia, a celebrei opere în 3 acte Traviata, de Giuseppe Verdi

• 8 martie: Ziua Internaţională a Femeii • 8 martie 1888: 120 ani de la naşterea lui Cornel Medrea,

sculptor (8 mart. 1888 - 25 iul. 1964) • 9 martie 1848: 160 ani de la naşterea lui Gheorghe Panu,

scriitor memorialist, om politic, ziarist şi avocat (9 mart. 1848 - 6 nov. 1910)

• 9 martie 1888: 120 ani de la naşterea lui Dimitrie Iov, poet, prozator, publicist şi om politic (9 mart. 1888 - 1959)

• 9 martie 1903: 105 ani de la moartea lui Iuliu Cezar Slavescu, poet (28 sept. 1866 - 9 mart. 1903)

• 10 martie 1833: 175 ani de la naşterea lui Dimitrie A. Sturdza-Miclausanu, istoric, om politic, publicist, ministru şi prim-ministru între 4 octombrie 1895 - 27 decembrie 1908, membru şi preşedinte al Academiei Române si fost preşedinte al PNL si al Consiliului de Miniştri (10 mart. 1833 - 8 oct. 1914)

• 10 martie 1938: 70 ani de la naşterea Corneliei Tăutu, compozitoare

• 13 martie 1908: 100 ani de la naşterea lui Nicolae Agârbiceanu, compozitor

• 13 martie 1918: 90 ani de la naşterea Cellei Dima, actriţa • 16 martie 1888: 120 ani de la naşterea lui Alexie (Alecu)

Mateevici, poet şi preot (16 mart. 1888 - 13 aug. 1917) • 18 martie 1823: 185 ani de la naşterea lui Constantin D.

Aricescu, poet, istoric, romancier şi publicist (18 mart. 1823 - 18 feb. 1886)

177

• 18 martie 1858: 150 ani de la naşterea lui Rudolf Diesel, inginer german, inventatorul motorului ce-i poartă numele (18 mart. 1858 - 29 sept. 1913)

• 18 martie 1973: 35 ani de la moartea lui Demostene Botez, poet, prozator, publicist, academician şi avocat, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor (2 iul. 1893 - 18 mart. 1973)

• 19 martie 1873: 135 ani de la naşterea lui Ioan I. Livescu, scriitor, publicist şi actor (19 mart. 1873 - 7 feb. 1944)

• 19 martie 1933: 75 ani de la naşterea lui Constantin Dinulescu, actor

• 20 martie: Ziua Internaţională a Francofoniei • 20 martie 1828: 180 ani de la naşterea lui Henrik Ibsen,

dramaturg norvegian (20 mart. 1828 - 23 mai 1906) • 21 martie: Ziua Internaţională de Lupta pentru Eliminarea

Discriminării Rasiale • 21 martie 1928: 80 ani de la naşterea lui Valentin

Gheorghiu, pianist si compozitor • 22 martie: Ziua Mondială a Apei • 22 martie 1908: 100 ani de la naşterea lui Gheorghe O.

Lupaşcu, parazitolog, academician, publicist, profesor si rector al Institutului de Medicină din Timişoara între 1946 -1952, membru corespondent al Societăţii de Patologie exotica din Paris, expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru malarie (22 mart. 1908 - 1979)

• 22 martie 1943: 65 ani de la premiera filmului O noapte furtunoasa, după I.L. Caragiale, cu Radu Beligan şi Alexandru Giugaru în rolurile principale, regia fiind semnată de Jean Georgescu

• 23 martie: Ziua Mondială a Meteorologiei • 25 martie 1813: 195 ani de la naşterea lui Cezar Bolliac,

scriitor şi publicist, primul poet social român şi primul arheolog român (va urma apoi Al. Odobescu), militant pentru unirea Principatelor Române şi participant la Revoluţia din 1848 (25 mart. 1813 - 25 feb. 1881)

178

• 26 martie 1913: 95 ani de la moartea lui Panait Cerna, poet şi traducător (25 sept. 1881 - 26 mart. 1913)

• 26 martie 1918: 90 ani de la moartea lui Claude Debussy, compozitor francez (22 iul. 1862 - 26 mart. 1918)

• 26 martie 1923: 85 ani de la naşterea lui Valentin Lipatti, scriitor, traducător şi diplomat (26 mart. 1923 - 25 mart. 1999)

• 26 martie 1953: 55 ani de la naşterea lui Mihai Coman, scriitor, publicist, profesor universitar si doctor în filologie (1984), decan al Facultatii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Univ. Bucureşti între 1990-1998

• 27 martie: Ziua Mondiala a Teatrului • 28 martie 1868: 140 ani de la naşterea lui Maxim Gorki,

scriitor rus, membru de onoare al Academiei Ruse de Ştiinţe din 1902 şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor Sovietici din 1934 (28 mart. 1868 - 18 iun. 1936)

• 28 martie 1888: 120 ani de la naşterea lui Alexandru Kiriţescu, dramaturg, publicist şi traducător (28 mart. 1888 - 9 apr. 1961)

• 28 martie 1903: 105 ani de la naşterea lui Alexandru Demetriad, pianist român

• 28 martie 1943: 65 ani de la moartea lui Serghei Vasilievici Rahmaninov, compozitor, pianist şi dirijor rus de renume mondial (1 apr. 1873 - 28 mart. 1943)

• 29 martie 1878: 130 ani de la naşterea Elenei Farago (Elena Paximide), poetă (29 mart. 1878 – ian. 1954)

• 29 martie 1908: 100 ani de la naşterea lui Virgil Carianopol, poet (29 mart. 1908 - 6 apr. 1984)

• 30 martie 1923: 85 ani de la naşterea lui Viorel Cosma, muzicolog

• 30 martie 1938: 70 ani de la naşterea lui Tudor Ghideanu, filozof şi eseist

• 30 martie 1993: 15 ani de la moartea lui Edgar Papu, filozof, filolog, estetician, eseist, istoric al artelor şi al culturii, profesor universitar, traducător şi publicist, laureat al

179

Premiului Uniunii Scriitorilor (1973) şi al Premiului Special al Uniunii Scriitorilor (1978) (13 sept. 1908 - 30 mart. 1993)

• 31 martie 1933: 75 ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, poet (31 mart. 1933 - 13 dec. 1983)

APRILIE

• 1 aprilie 1873: 135 ani de la naşterea lui Serghei Vasilievici Rahmaninov, compozitor, pianist şi dirijor rus de renume mondial (1 apr. 1873 - 28 mart. 1943)

• 1 aprilie 1888: 120 ani de la naşterea lui Mircea Florian, filozof (1 apr. 1888 - 1960)

• 2 aprilie: Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii • 5 aprilie 1908: 100 ani de la naşterea lui Herbert von

Karajan, dirijor, regizor şi şef de orchestră austriac • 5 aprilie 1908: 100 ani de la naşterea lui Bette Davis, actriţă

americană (5 apr. 1908 - 6 oct. 1989) • 5 aprilie 1928: 80 ani de la naşterea lui Ioan Ursu, fizician,

academician şi profesor universitar, membru al Academiei Române

• 5 aprilie 1933: 75 ani de la naşterea lui Romulus Vulpescu, poet, prozator şi traducător

• 5 aprilie 1943: 65 ani de la moartea lui Tony Bulandra, actor (13 mart. 1881 - 5 apr. 1943)

• 7 aprilie: Ziua Mondiala a Sănătăţii • 8 aprilie 1848: 160 ani de la moartea lui Gaetano Donizetti,

compozitor italian (29 nov. 1797 - 8 apr. 1848) • 8 aprilie 1913: 95 ani de la moartea lui Panait Cerna, scriitor

(25 sept. 1881 - 8 apr. 1913) • 8 aprilie 1973: 35 ani de la moartea lui Pablo Picasso,

pictor spaniol (25 oct. 1881 - 8 apr. 1973) • 12 aprilie: Ziua Mondiala a Aviaţiei si Cosmonauticii • 13 aprilie 1743: 265 ani de la naşterea lui Thomas

Jefferson, politician american, al treilea preşedinte al S.U.A.

180

(1801-1809) şi principalul autor al declaraţie de independenţă a S.U.A. (13 apr. 1743 - 4 iul. 1826)

• 13 aprilie 1913: 95 ani de la înfiinţarea, la Bucureşti, a Academiei de Înalte Studii Comerciale si Industriale, prima instituţie de învăţământ superior economic din România, în prezent Academia de Studii Economice (A.S.E.)

• 13 aprilie 1938: 70 ani de la naşterea Cătălinei Buzoianu, regizoare

• 14 aprilie 1943: 65 ani de la naşterea actriţei Rodica Mandache

• 16 aprilie 1923: 85 ani de la moartea lui Constantin Dimitrescu-Iaşi, estetician, filozof, profesor universitar şi director al Bibliotecii Centrale Universitare între anii 1898-1910 (25 feb. 1849 - 16 apr. 1923)

• 18 aprilie: Ziua Internaţională pentru Conservarea Monumentelor

• 18 aprilie 1848: 160 ani de la desfăşurarea, la Blaj, a primei adunări a românilor din Transilvania, în cadrul căreia s-a hotărât sa se convoace, pentru 3 mai, Marea Adunare Naţională

• 19 aprilie 1848: 160 ani de la naşterea lui Calistrat Hogaş, poet, prozator, publicist şi profesor de limba şi literatură româna, laureat post-mortem în 1922 al Premiului Societăţii Scriitorilor Români (19 apr. 1848 - 28 aug. 1917)

• 20 aprilie 1828: 180 ani de la naşterea lui Carol Davilla, medic (20 apr. 1828 - 26 aug. 1884)

• 20 aprilie 1968: 40 ani de la moartea lui Adrian Maniu, poet şi dramaturg, membru corespondent al Academiei Române (7 feb. 1891 - 20 apr. 1968)

• 22 aprilie: Ziua Internaţională a Planetei Pământ • 23 aprilie: Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor • 23 aprilie 1938: 70 ani de la naşterea lui Marin Radu

Mocanu, scriitor si istoric • 25 aprilie 1933: 75 ani de la moartea lui Mina Minovici,

medic legist şi farmacist (30 apr. 1858 - 25 apr. 1933)

181

• 26 aprilie: Ziua Mondială a Informaţiei • 26 aprilie 1963: 45 ani de la moartea lui Vasile Voiculescu,

poet, prozator şi publicist (27 nov. 1884 - 26 apr. 1963) • 28 aprilie 1893: 115 ani de la moartea lui Emmanuel

Protopopescu-Pache, avocat, om politic conservator şi editor, primar al Bucureştiului între 25 aprilie 1888-15 decembrie 1891 şi prefect al Poliţiei Bucureşti între 5 mai-3 noiembrie 1876 (12 ian. 1845 - 28 apr. 1893)

• 28 aprilie 1908: 100 ani de la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români, al cărei prim preşedinte a fost Cincinat Pavelescu

• 29 aprilie: Ziua Internaţională a Dansului • 29 aprilie 1868: 140 ani de la înfiinţarea Filarmonicii

Române din Bucureşti, astăzi Filarmonica George Enescu • 29 aprilie 1918: 90 ani de la moartea lui Barbu Ştefănescu

Delavrancea, prozator, dramaturg, orator şi om politic (12 apr. 1858 - 29 apr. 1918)

• 30 aprilie 1883: 125 ani de la naşterea lui Jaroslav Hasek, scriitor ceh (30 apr. 1883 - 3 ian. 1923)

• 30 aprilie 1883: 125 ani de la moartea lui Edouard Manet, pictor francez (23 ian. 1832 - 30 apr. 1883)

• 30 aprilie 1933: 75 ani de la moartea Annei Elizabeth Noailles (Principesa Brâncoveanu), scriitoare franceza de origine franceză (15 nov. 1876 - 30 apr. 1933)

MAI

• 1 mai: Ziua Internaţională a Muncii • 1 mai 1923: 85 ani de la naşterea lui Ion Popescu-Gopo,

actor, desenator, regizor, scenarist si realizator de filme de animaţie (1 mai 1923 - 29 nov. 1989)

• 1 mai 1928: 80 ani de la naşterea lui Ion Ianosi, filozof şi estetician

• 2 mai 1933: 75 ani de la naşterea lui Nicolae G. Iorga, pictor

• 3 mai: Ziua Mondiala a Libertatii Presei

182

• 3 mai 1848: 160 ani de la adoptarea, de către românii ardeleni, în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Blaj, a programului revoluţiei române din Transilvania, intitulat Petitiunea Naţională

• 3 mai 1933: 75 ani de la naşterea lui George Constantin, actor (3 mai 1933 - 30 apr. 1994)

• 4 mai: Ziua Europeana a Persoanelor cu Handicap • 5 mai: Ziua Europei • 5 mai 1813: 195 ani de la naşterea lui Soren Kierkegaard,

filozof danez (5 mai 1813 - 11 nov. 1855) • 5 mai 1898: 110 ani de la naşterea lui Dimitrie Gheorghe

Dinicu, violoncelist si pedagog, fost director al Conservatorului bucureştean (5 mai 1898 - 5 feb. 1964)

• 5 mai 1933: 75 ani de la moartea lui Ernest Juvara, medic chirurg, anatomist şi profesor de anatomie descriptiva (1906-1912) la Facultatea de Medicina din Iaşi (14 mai 1870 - 5 mai 1933)

• 5 mai 1948: 60 ani de la moartea lui Sextil Puşcariu, poet, publicist, memorialist, editor, academician, istoric literar, filolog şi profesor universitar (4 ian. 1877 - 5 mai 1948)

• 6 mai 1938: 70 ani de la moartea lui Octavian Goga, poet, dramaturg, publicist, om politic şi academician, prim-ministru al României între 1937-1938, laureat a numeroase premii, dintre care amintim Premiul Naţional pentru poezie (1924), devenind şi doctor honoris cauza al Universităţii din Cluj (20 mart. 1881 - 6 mai 1938)

• 6 mai 1943: 65 ani de la naşterea lui Laurentiu Ulici, critic literar, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (6 mai 1943 - 16 nov. 2000)

• 7 mai 1833: 175 ani de la naşterea lui Johannes Brahms, compozitor, pianist şi dirijor german (7 mai 1833 - 3 apr. 1897)

• 7 mai 1933: 75 ani de la naşterea Silviei Popovici, actriţa (7 mai 1933 - 16 sept. 1993)

183

• 7 mai 1933: 75 ani de la moartea lui Ştefan Dimitrescu, pictor si desenator (18 ian. 1886 - 7 mai 1933)

• 8 mai: Ziua Mondială a Crucii Roşii • 9 mai: Ziua Uniunii Europene • 9 mai 1918: 90 ani de la moartea lui George Coşbuc, poet

(20 sept. 1866 - 9 mai 1918) • 9 mai 1928: 80 ani de la moartea lui Constantin

Dimitrescu, compozitor si violonist (7 mart. 1847 - 9 mai 1928)

• 12 mai: Ziua Internationala a Adolescentilor • 12 mai 113: 1895 ani de la inaugurarea, la Roma, într-un

forum nou construit, a Columnei lui Traian, opera atribuită lui Apollodor din Damasc

• 13 mai 1938: 70 ani de la naşterea lui Ludovic Spiess, tenor român, fost Ministru al Culturii

• 15 mai: Ziua Internaţională a Familiei • 15 mai 1838: 170 ani de la naşterea lui Nicolae

Grigorescu, pictor (15 mai 1838 - 21 iul. 1907) • 15 mai 1873: 135 ani de la moartea lui Alexandru Ioan

Cuza, domnitor al Tarii Româneşti între 1859-1866, sub a cărui conducere s-a realizat Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859 (20 mart. 1820 - 15 mai 1873)

• 15 mai 1938: 70 ani de la moartea lui Gheorghe Marinescu, academician, profesor universitar si medic neurolog de renume mondial, fondator al scolii româneşti de neurologie si primul din lume ce a utilizat cinematografia în cercetarea ştiinţifică (1898) (23 feb. 1863 - 15 mai 1938)

• 17 mai: Ziua Muzeului Satului Românesc • 17 mai: Ziua Mondială a Protecţiei Mediului • 17 mai: Ziua Mondială a Telecomunicaţiilor • 17 mai 1908: 100 ani de la naşterea lui Sigismund Toduţă,

compozitor, muzicolog si profesor la Conservatorul din Cluj • 18 mai: Ziua Internaţională a Muzeelor • 18 mai 1928: 80 ani de la naşterea lui Domokos Geza,

scriitor, ziarist şi om politic maghiar de naţionalitate română

184

• 20 mai 1388: 620 ani de la prima menţionare documentară a oraşului Râmnicu Vâlcea

• 20 mai 1913: 95 ani de la naşterea lui Ion Dumitrescu, compozitor, dirijor, muzicolog şi profesor de muzica, fost preşedinte al Uniunii Compozitorilor (20 mai 1913 - 6 sept. 1996)

• 20 mai 1988: 20 ani de la moartea Anei Aslan, academician şi medic specialist în geriatrie, unul dintre pionierii gerontologiei medicale mondiale şi inventator al medicamentului „gerovital” (1 ian. 1897 - 20 mai 1988)

• 22 mai 1813: 195 ani de la naşterea lui Richard Wagner, compozitor, dirijor, dramaturg, scriitor, eseist şi teoretician de artă german (22 mai 1813 - 13 feb. 1883)

• 24 mai 1543: 465 ani de la moartea lui Nicolaus Copernicus Copernic, astronom polonez (19 feb. 1473 - 24 mai 1543)

• 24 mai 1908: 100 ani de la naşterea lui Fory Etterle, actor român (24 mai 1908 - 16 sept. 1983)

• 24 mai 1913: 95 ani de la naşterea lui Anghel Rugina, economist american de origine română, membru de onoare al Academiei Române

• 24 mai 1923: 85 ani de la naşterea lui Ion Caraion, poet, eseist şi traducător (24 mai 1923 - 21 iul. 1986)

• 25 mai 1883: 125 ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu, compozitor şi violonist (2 oct. 1853 - 25 mai 1883

• 25 mai 1933: 75 ani de la naşterea lui Eugen Simion, scriitor, critic literar, conferenţiar universitar si academician, fost preşedinte al Academiei Române

• 25 mai 1938: 70 ani de la naşterea Mariei Slatinaru-Nistor, soprana

• 28 mai 1913: 95 ani de la naşterea lui George Macovescu, scriitor

185

• 28 mai 1963: 45 ani de la moartea lui Ion Agârbiceanu, scriitor, membru al Academiei Române (12 sept. 1882 - 28 mai 1963)

• 31 mai: Ziua Geniştilor Români • 31 mai: Ziua Mondială Fără Tutun • 31 mai 1883: 125 ani de la naşterea lui Onisifor Ghibu,

cărturar, istoric, scriitor, editor, academician, doctor în filozofie si om politic (31 mai 1883 - 31 oct. 1972)

IUNIE

• 1 iunie: Ziua Internaţională a Ocrotirii Copiilor • 1 iunie 1838: 170 ani de la naşterea lui George Lahovari,

geograf şi scriitor (1 iun. 1838 - 13 iun. 1909) • 4 iunie 1928: 80 ani de la naşterea lui Valentin Teodorian,

tenor • 5 iunie 1898: 110 ani de la naşterea lui Federico Garcia

Lorca, poet şi dramaturg spaniol (5 iun. 1898 - 19 aug. 1936)

• 7 iunie 1848: 160 ani de la naşterea lui Paul Gauguin, pictor francez (7 iun. 1848 - 8 mai 1903)

• 8 iunie 1938: 70 ani de la moartea lui Ovid Densusianu, poet, critic si istoric literar (29 dec. 1873 - 8 iun. 1938)

• 10 iunie: Ziua Paraşutiştilor Români • 10 iunie 1853: 155 ani de la naşterea lui Ioan Pop-

Reteganul, folclorist, poet şi traducător (10 iun. 1853 - 3 apr. 1905)

• 11 iunie 1848: 160 ani de la declanşarea Revoluţiei Române de la Bucureşti, în urma căreia domnul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-1848), a fost nevoit sa semneze Constituţia şi să recunoască guvernul revoluţionar

• 11 iunie 1943: 65 ani de la naşterea lui Grigore Arbore, poet

• 12 iunie 1923: 85 ani de la promulgarea Legii pentru educaţie fizică, prima de acest fel din România, tot atunci înfiinţându-se Institutul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport

186

• 14 iunie 1818: 190 ani de la naşterea lui Vasile Alecsandri, poet, prozator si dramaturg (14 iun. 1818 - 22 aug. 1890)

• 15 iunie 1843: 165 ani de la naşterea lui Edward Grieg, compozitor, pianist si dirijor norvegian, întemeietorul scolii muzicale norvegiene (15 iun. 1843 - 4 sept. 1907)

• 15 iunie 1848: 160 ani de la hotărârea, de către Adunarea naţională a românilor bănăţeni de la Lugoj, de a înfiinţa armata populara româna în frunte cu Eftimie Murgu, introduce limba română şi recunoaşte naţiunea română

• 15 iunie 1848: 160 ani de la decretarea, de către guvernul revoluţionar de la Bucureşti, a înfiinţării steagului naţional: roşu, galben şi albastru, cu deviza Dreptate şi Frăţie înscrisa pe el

• 15 iunie 1893: 115 ani de la naşterea lui Ion Marin Sadoveanu, poet, dramaturg şi romancier (15 iun. 1893 - 2 feb. 1964)

• 15 iunie 1898: 110 ani de la naşterea lui Federico Garcia Lorca, poet şi prozator spaniol (15 iun. 1898 - 19 aug. 1936)

• 17 iunie 1473: 535 ani de la încheierea, de către călugărul şi miniaturistul Nicodim de la Mânastirea Neamţ, a lucrării Tetraevanghelul de la Humor, vestită pentru că adăposteşte în paginile sale, printre miniaturi, portretul domnitorului moldovean Ştefan cel Mare

• 19 iunie 1623: 385 ani de la naşterea lui Blaise Pascal, matematician, fizician şi filozof francez (19 iun. 1623 - 19 aug. 1662)

• 20 iunie 1913: 95 ani de la naşterea lui Aurel Baranga, poet şi dramaturg (20 iun. 1913 - 10 iun. 1979)

• 21 iunie 1848: 160 ani de la apariţia poeziei Un răsunet, de Andrei Mureşanu, cunoscuta sub titlul Deşteaptă-te, române!, actualul imn al ţării noastre

• 21 iunie 1943: 65 ani de la naşterea lui Andrei Şerban, regizor

• 21 iunie 1988: 20 ani de la moartea lui George Ivaşcu, critic, istoric literar şi publicist (22 iul. 1911 - 21 iun. 1988)

187

• 22 iunie 1913: 95 ani de la moartea lui Ştefan Octavian Iosif, scriitor şi traducător (11 oct. 1875 - 22 iun. 1913)

• 22 iunie 1963: 45 ani de la moartea Mariei Tanase, cântăreaţa de muzică populară (25 sept. 1913 - 22 iun. 1963)

• 24 iunie 1818: 190 ani de la naşterea lui Ion Ionescu de la Brad, economist şi statistician (24 iun. 1818 - 31 dec. 1851)

• 24 iunie 1918: 90 ani de la naşterea lui Georges Voinescu, pictor, desenator, caricaturist, scenograf, actor şi libretist

• 24 iunie 1988: 20 ani de la moartea lui Mihai Beniuc, poet, prozator, dramaturg, eseist şi traducător (20 nov. 1907 - 24 iun. 1988)

• 25 iunie 1928: 80 ani de la naşterea lui Şerban Papacostea, istoric şi academician

• 25 iunie 1988: 20 ani de la moartea lui Şerban Cioculescu, critic şi istoric literar (7 sept. 1902 - 25 iun. 1988)

• 26 iunie: Ziua Internaţională Împotriva Abuzului şi Traficului Ilicit de Droguri

• 26 iunie: Ziua Tricolorului Naţional Român • 26 iunie: Ziua Internaţională a O.N.U. în sprijinul

victimelor torturii • 27 iunie 1893: 115 ani de la naşterea lui Ion Marin

Sadoveanu, poet, prozator, eseist si dramaturg (27 iun. 1893 - 2 feb. 1964)

• 28 iunie 1873: 135 ani de la moartea lui Andrei Şaguna, mitropolit ortodox al Transilvaniei, membru al Societăţii Academice Române (1 ian. 1809 - 28 iun. 1873)

• 28 iunie 1918: 90 ani de la semnarea, la Versailles (Franţa), a Tratatului de pace dintre Antanta şi Germania

• 28 iunie 1938: 70 ani de la moartea lui Andrei P. Butunoiu, general, scriitor şi publicist, membru al Asociaţiei Cultul Patriei (28 mart. 1871 - 28 iun. 1938)

• 29 iunie 1873: 135 ani de la naşterea lui Petre Antonescu, arhitect, membru al Academiei Române (29 iun. 1873 - 22 apr. 1965)

188

IULIE

• 1 iulie: Ziua Mondială a Arhitecturii • 1 iulie 1878: 130 ani de la încheierea Congresului de pace

de la Berlin, ce a recunoscut, prin încheiere de tratat, independenţa României şi drepturile ei asupra teritoriilor Dobrogei, sudului Basarabiei (cu judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail) şi Insulei Şerpilor

• 2 iulie: Ziua Internaţională a Ziaristului Sportiv • 2 iulie 133: 1875 ani de la descoperirea, în ruinele castrului

roman de la Gherla, a unei diplome militare a împăratului Hadrian, care cuprindea prima menţiune a Daciei Porolissensis

• 2 iulie 1893: 115 ani de la naşterea lui Demostene Botez, poet, prozator, publicist si avocat (2 iul. 1893 - 18 mart. 1973)

• 2 iulie 1908: 100 ani de la inaugurarea cursurilor de vara ale celebrei Universităţi populare de la Vălenii de Munte, organizate şi conduse de N. Iorga, ele desfăşurându-se până în anul 1943

• 4 iulie 1923: 85 ani de la naşterea lui Haralamb Zincă, scriitor

• 6 iulie 1923: 85 ani de la naşterea lui Constantin Bălăceanu-Stolnici, scriitor, academician şi profesor doctor

• 7 iulie 1923: 85 ani de la naşterea lui Constantin Lucaci, sculptor, laureat al Premiului U.A.P. pe 1973 pentru artă monumentală

• 7 iulie 1923: 85 ani de la naşterea lui Liviu Ciulei, actor, regizor, scenograf, arhitect şi academician, distins cu Premiul de Excelenţă la Galele Uniter – 2001

• 8 iulie 1933: 75 ani de la naşterea Brânduşei Zaiţa Silvestru, actriţa şi profesoara la UNATC, laureata în 2002 a Premiului Special UNITER pentru teatrul de păpuşi

189

• 8 iulie 1968: 40 ani de la moartea lui Petre Pandrea, eseist, publicist, jurist si filozof (26 iun. 1904 - 8 iul. 1968)

• 9 iulie 1943: 65 ani de la naşterea Margaretei Pâslaru, interpreta de muzica uşoară

• 10 iulie 1873: 135 ani de la naşterea lui Ion Th. Simionescu, geolog şi paleontolog, membru şi preşedinte al Academiei Române (1942-1944), fondatorul, împreună cu Petru Bogdan, a Revistei ştiinţifice (10 iul. 1873 - 1 ian. 1944)

• 10 iulie 1948: 60 ani de la naşterea lui Alexandru D. Duţu, istoric, doctor în ştiinţe şi artă militară şi militar (col. în rezervă), laureat al Premiului Academiei Române (1985)

• 11 iulie: Ziua Mondială a Populaţiei • 12 iulie 1933: 75 ani de la naşterea lui Alexandru Ivasiuc,

scriitor (12 iul. 1933 - 4 mart. 1977) • 14 iulie 1923: 85 ani de la inaugurarea Academiei de Drept

Internaţional de la Haga • 15 iulie 1858: 150 ani de la introducerea, în Principatul

Moldovei, a sistemului de plată a scrisorilor prin francare cu mărci poştale, atunci punându-se în circulaţie prima serie a celebrelor mărci Cap de bour

• 15 iulie 1908: 100 ani de la naşterea lui Valentin Al. Georgescu, istoric, membru al Academiei Române

• 15 iulie 1948: 60 ani de la naşterea lui Nicolae Dabija, poet, publicist, eseist şi traducător basarabean

• 16 iulie 1928: 80 ani de la moartea lui Roald Amundsen, explorator polar norvegian, cuceritorul Polului Sud (1872 - 16 iul. 1928)

• 16 iulie 1933: 75 ani de la naşterea lui Gheorghe Cozorici, actor (16 iul. 1933 - 1993)

• 16 iulie 1943: 65 ani de la moartea lui Eugen Lovinescu, scriitor şi critic literar (31 oct. 1881 - 16 iul. 1943)

• 16 iulie 1993: 15 ani de la moartea lui Traian Cosovei, poet, prozator şi reporter (21 mart. 1921 - 16 iul. 1993)

190

• 18 iulie 1868: 140 ani de la naşterea lui Miron Cristea, om politic, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939), membru în cadrul regentei în timpul primei domnii a regelui Mihai I şi prim-ministru al României în 1938-1939 (18 iul. 1868 - 1939)

• 19 iulie 1923: 85 ani de la naşterea lui Constantin Toiu, prozator şi eseist

• 19 iulie 1993: 15 ani de la moartea lui Jean Negulesco, regizor (1900 - 19 iul. 1993)

• 20 iulie: Ziua Aviaţiei Române • 20 iulie 1943: 65 ani de la naşterea lui Adrian Paunescu,

scriitor, publicist şi om politic • 21 iulie 1808: 200 ani de la naşterea lui Simion Barnutiu,

istoric, estetician şi om politic, unul dintre conducătorii Revoluţiei Române de la 1848 din Transilvania (21 iul. 1808 - 16 mai 1864)

• 21 iulie 1898: 110 ani de la naşterea lui Ernest Miller Hemingway, scriitor american (21 iul. 1898 - 2 iul. 1961)

• 23 iulie: Ziua Presei Militare Române • 25 iulie 1958: 50 ani de la naşterea lui Varujan Vosganian,

om politic şi economist român de origine armeană, • 28 iulie 1848: 160 ani de la desfăşurarea Adunării

populare de pe Câmpia Libertăţii (Filaret), unde s-a ales o locotenenţă domnească formată din N. Golescu, I.H. Rădulescu şi Ch. Tell

• 28 iulie 1913: 95 ani de la încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti dintre România, Serbia, Grecia, Bulgaria şi Turcia, în urma căruia Cadrilaterul revine României

• 29 iulie: Ziua Imnului Naţional al României

AUGUST

• 1 august: Ziua Veteranilor de Război Români • 1 august 1473: 535 ani de la atestarea documentară a

oraşului Zalău (jud. Salaj)

191

• 1 august 1933: 75 ani de la naşterea lui Constantin Turturica, scriitor

• 1 august 1948: 60 ani de la naşterea Emiliei Dobrin, actriţă • 1 august 1948: 60 ani de la naşterea lui Titus Vâjeu,

prozator • 4 august 1938: 70 ani de la naşterea Rodicăi Popescu-

Bitanescu, actriţă • 4 august 1948: 60 ani de la naşterea Cezarei Dafinescu,

actriţă • 5 august: Ziua Presei Române • 13 august 1893: 115 ani de la naşterea lui Constantin

Brăiloiu, etnomuzicolog, compozitor şi membru corespondent al Academiei Române (13 aug. 1893 - 1958)

• 13 august 1928: 80 ani de la naşterea lui Ion Lancranjan, scriitor şi publicist (13 aug. 1928 - 4 mart. 1991)

• 13 august 1953: 55 ani de la naşterea Micaelei Caracas, actriţă

• 15 august: Ziua Marinei Române • 15 august 1903: 105 ani de la naşterea lui Ştefan Milcu,

medic endocrinolog, biolog, antropolog si academician, prim-rector al Academiei Române între 1955-1963, membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale (1969) si Doctor Honoris Causa al Univ. din Rennes si Budapesta (1969) (15 aug. 1903 - 1998)

• 15 august 1948: 60 ani de la naşterea lui Lucian Avramescu, poet şi publicist

• 18 august 1883: 125 ani de la naşterea lui Mihai D. Ciuca, medic şi academician (18 aug. 1883 - 20 feb. 1969)

• 19 august 1828: 180 ani de la naşterea lui Ioan Raţiu, om politic, unul dintre autorii „Memorandumului” de la 1892 al românilor transilvăneni către curtea imperială de la Viena (19 aug. 1828 - 4 dec. 1902)

• 19 august 1983: 25 ani de la moartea lui Octav Onicescu, profesor, academician şi matematician de renume mondial (20 aug. 1892 - 19 aug. 1983)

192

• 21 august 1723: 285 ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir, scriitor, filozof, istoric, umanist si academician, fost domnitor al Moldovei şi cel mai de seamă cărturar din perioada veche a literaturii române care, după ce a scris Descrierea Moldovei, a fost ales membru al Academiei din Berlin (1714) (26 oct. 1673 - 21 aug. 1723)

• 21 august 1798: 210 ani de la naşterea lui Jules Michelet, istoric si eseist francez (21 aug. 1798 - 9 feb. 1874)

• 23 august 1943: 65 ani de la naşterea lui Mircea Iorgulescu, publicist, critic şi istoric literar

• 23 august 1948: 60 ani de la naşterea lui Andrei Pleşu, istoric, critic de artă, lector, profesor, filozof şi scriitor, fost ministru al Culturii şi al Externelor

• 24 august 1868: 140 ani de la moartea lui Costache Negruzzi, poet si prozator (1808 - 24 aug. 1868)

• 25 august 1868: 140 ani de la naşterea lui Arthur Verona, pictor (25 aug. 1868 - 26 mart. 1946)

• 25 august 1873: 135 ani de la naşterea Luciei Sturdza-Bulandra, actriţă (25 aug. 1873 - 19 sept. 1961)

• 27 august 1903: 105 ani de la naşterea lui Miron Nicolescu, om de ştiinţă, matematician si academician, preşedinte al Academiei Române între 1966-1974 şi membru al mai multor academii străine (27 aug. 1903 - 1974)

• 27 august 1928: 80 ani de la naşterea lui Mircea Zaciu, istoric si critic literar (27 aug. 1928 - 21 mart. 2000)

• 28 august 1828: 180 ani de la naşterea lui Lev Nicolaevici Tolstoi, scriitor rus (28 aug. 1828 - 7 nov. 1910)

• 29 august 1943: 65 ani de la naşterea lui Ion Dan Erceanu, artist plastic, director general al Bibliotecii Naţionale Române

• 30 august 1698: 310 ani de la apariţia, la Iaşi, a lucrării Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Gindetul sufletului cu trupul, de Dimitrie Cantemir, prima scriere filozofică românească

193

SEPTEMBRIE

• 1 septembrie 1908: 100 ani de la naşterea lui Ion I. Alexandrescu, poet, folclorist, dirijor şi animator cultural de teatru (1 sept. 1908 - 16 apr. 1981)

• 3 septembrie 1928: 80 ani de la naşterea lui Ion Druta, eseist, prozator şi dramaturg

• 7 septembrie 1993: 15 ani de la moartea lui Eugen Barbu, poet, prozator şi eseist (20 feb. 1924 - 7 sept. 1993)

• 13 septembrie: Ziua Pompierilor Militari Români • 13 septembrie 1848: 160 ani de la participarea pompierilor

conduşi de Pavel Zăgănescu la lupta din Dealul Spirii, împotriva oştirii otomane conduse de Fuad Efendi

• 13 septembrie 1908: 100 ani de la naşterea lui Edgar Papu, eseist, istoric al artelor şi culturii, profesor universitar, traducător şi publicist, laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor (1973) şi al Premiului Special al Uniunii Scriitorilor (1978) (13 sept. 1908 - 30 mart. 1993)

• 13 septembrie 1913: 95 ani de la moartea lui Aurel Vlaicu, pilot şi inginer constructor de avioane, unul dintre pionierii aviaţiei mondiale (6 nov. 1882 - 13 sept. 1913)

• 14 septembrie 1853: 155 ani de la naşterea lui Radu Rosetti, scriitor, publicist, istoric, om politic şi arhivar în Ministerul de Externe, delegat român în comisiile pentru revizuirea graniţelor spre Bulgaria şi Rusia (14 sept. 1853 - 12 feb. 1926)

• 14 septembrie 1938: 70 ani de la naşterea lui Horia Bernea, pictor, fost director al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti (14 sept. 1938 - 4 dec. 2000)

• 17 septembrie 1863: 145 ani de la moartea lui Alfred de Vigny, poet si prozator francez (27 mart. 1797 - 17 sept. 1863)

• 17 septembrie 1888: 120 ani de la moartea Iuliei Haşdeu, poeta (2 nov. 1869 - 17 sept. 1888)

194

• 17 septembrie 1983: 25 ani de la moartea lui Horia Lovinescu, dramaturg (28 aug. 1917 - 17 sept. 1983)

• 22 septembrie 1768: 240 ani de la moartea lui Ioan Inochentie Micu (Klein), episcop, militant pentru drepturile românilor ardeleni (24 iun. 1700 - 22 sept. 1768)

• 22 septembrie 1873: 135 ani de la naşterea lui Dimitrie Pompeiu, matematician şi academician (22 sept. 1873 - 1954)

• 22 septembrie 1888: 120 ani de la naşterea lui Dumitru Ghiata, pictor, laureat al Premiului de Stat (22 sept. 1888 - 3 iul. 1972)

• 22 septembrie 1938: 70 ani de la naşterea lui Augustin Buzura, scriitor şi academician

• 23 septembrie 1948: 60 ani de la naşterea lui George Mihaiţă, actor, ziarist si editor, director al Teatrului de Comedie din Bucureşti

• 25 septembrie 1913: 95 ani de la naşterea Mariei Tănase, cântăreaţa de muzica populara (25 sept. 1913 - 22 iun. 1963)

• 26 septembrie 1898: 110 ani de la naşterea lui George Gershwin, compozitor, pianist şi dirijor american (26 sept. 1898 - 11 iul. 1937)

• 27 septembrie: Ziua Mondiala a Turismului • 27 septembrie 1903: 105 ani de la naşterea lui Alexandru

Ciucurencu, pictor şi profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române (27 sept. 1903 - 1977)

• 27 septembrie 1933: 75 ani de la naşterea lui Grigore Hagiu, poet (27 sept. 1933 - 13 feb. 1985)

• 30 septembrie 1908: 100 ani de la naşterea lui David Fiodorovici Oistrach, violonist si pedagog rus (30 sept. 1908 - 1974)

195

OCTOMBRIE

• 1 octombrie: Ziua Internaţională a Persoanelor de Vârsta a Treia

• 1 octombrie: Ziua Internaţională a Muzicii • 2 octombrie 1853: 155 ani de la naşterea lui Ciprian

Porumbescu, compozitor (2 oct. 1853 - 25 mai 1883) • 2 octombrie 1978: 30 ani de la moartea lui Ştefan Odobleja,

medic, creatorul ciberneticii (13 oct. 1902 - 2 oct. 1978) • 3 octombrie 1938: 70 ani de la moartea lui Alexandru

Averescu, mareşal, publicist, academician si om politic, ministru al mai multor portofolii în diverse guverne şi prim-ministru de mai multe ori, consilier de coroana şi erou naţional (9 mart. 1859 - 3 oct. 1938)

• 4 octombrie 1873: 135 ani de la naşterea lui Gheorghe Titeica, matematician si academician (4 oct. 1873 - 5 feb. 1939)

• 4 octombrie 1933: 75 ani de la naşterea lui Gheorghe Astaloş, poet si dramaturg, fondator al „teatrului intruziunii”

• 4 octombrie 1943: 65 ani de la naşterea lui Florian Pittiş, actor, cântăreţ şi realizator TV

• 5 octombrie: Ziua Mondiala a Educatorilor • 5 octombrie 1993: 15 ani de la moartea lui Dumitru

Staniloaie, preot, teolog şi academician (16 nov. 1903 - 5 oct. 1993)

• 6 octombrie 1923: 85 ani de la naşterea lui Dragoş Morărescu, sculptor, pictor, gravor şi arhitect

• 6 octombrie 1933: 75 ani de la naşterea Vasilicăi Tastaman, actriţă

• 7 octombrie 1408: 600 ani de la prima atestare documentară a oraşului Cernăuţi, făcută printr-un hrisov domnesc emis de Alexandru cel Bun, aceasta zi devenind în timp ziua oraşului Cernăuţi

196

• 8 octombrie 1878: 130 ani de la intrarea triumfală a Armatei Române pe Podul Mogoşoaiei din Bucureşti, după victoria din Războiul de Independenţă (1877-1878), de atunci artera numindu-se Calea Victoriei

• 8 octombrie 1878: 130 ani de la intrarea oficială în componenţa României a teritoriilor Dobrogei şi Deltei Dunării

• 8 octombrie 1923: 85 ani de la naşterea lui Ion Voicu, violonist, directorul Filarmonicii George Enescu (8 oct. 1923 - 1996)

• 9 octombrie: Ziua Mondiala a Poştei • 10 octombrie 1813: 195 ani de la naşterea lui Giuseppe

Verdi, compozitor italian (10 oct. 1813 - 27 ian. 1901) • 11 octombrie 1888: 120 ani de la naşterea lui Iorgu Iordan,

lingvist, filolog, istoric literar, memorialist, academician şi om de ştiinţă emerit, laureat al Premiului de Stat în 1954 si 1956 (11 oct. 1888 - 20 sept. 1986)

• 11 octombrie 1938: 70 ani de la naşterea lui Dan Piţa, regizor

• 11 octombrie 1983: 25 ani de la moartea lui Elie Carafoli, savant, profesor, conferenţiar, profesor de aviaţie şi inginer, autor de lucrări în domeniul aviaţiei (15 sept. 1901 - 11 oct. 1983)

• 13 octombrie 1858: 150 ani de la naşterea lui Take Ionescu, avocat, om politic si prim-ministru între 1921-1922 (13 oct. 1858 - 22 iun. 1922)

• 15 octombrie: Ziua Internaţională a Nevăzătorilor • 15 octombrie 1608: 400 ani de la naşterea lui Evangelista

Torricelli, fizician şi matematician italian, inventatorul unui barometru intrat în istorie cu denumirea de „tubul lui Torricelli” (15 oct. 1608 - 25 oct. 1647)

• 16 octombrie 1993: 15 ani de la moartea Irinei Răchiteanu-Şirianu, actriţă (2 sept. 1920 – 16 oct. 1993)

• 16 octombrie 1998: 10 ani de la moartea Leopoldinei Bălănuţă, actriţă (10 dec. 1934 - 16 oct. 1998)

197

• 18 octombrie 1918: 90 ani de la constituirea Consiliului Naţional Român Central, organism ce va conduce pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918

• 18 octombrie 1918: 90 ani de la înfiinţarea Societăţii Simfonice George Enescu din Iaşi

• 20 octombrie 1638: 370 ani de la încheierea construcţiei Mânăstirii Căldaruşani, ctitorie a domnitorului Tarii Româneşti, Matei Basarab (1632-1654)

• 21 octombrie 1833: 175 ani de la naşterea lui Alfred Bernhard Nobel, inginer, inventator şi savant suedez (21 oct. 1833 - 10 dec. 1896)

• 21 octombrie 1923: 85 ani de la naşterea lui Mihai Gafiţa, scriitor (21 oct. 1923 - 4 mart. 1977)

• 21 octombrie 1933: 75 ani de la naşterea lui Ion Dichiseanu, actor

• 24 octombrie: Ziua Internaţională a Naţiunilor Unite • 4 octombrie 1863: 145 ani de la moartea lui Andrei

Mureşanu, poet, eseist şi traducător, autorul poeziei Un răsunet, devenita imnul naţional al României, Deşteaptă-te, române! (16 nov. 1816 - 24 oct. 1863)

• 25 octombrie: Ziua Armatei Române • 26 octombrie 1673: 335 ani de la naşterea lui Dimitrie

Cantemir, istoric, filozof, cărturar umanist si scriitor, domnitor al Moldovei între 1710-1711 si membru al Academiei din Berlin din 1714 (26 oct. 1673 - 21 aug. 1723)

• 28 octombrie 1688: 320 ani de la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească

• 28 octombrie 1918: 90 ani de la moartea lui Constantin Giurescu, istoric (20 aug. 1875 - 28 oct. 1918)

• 30 octombrie 1858: 150 ani de la naşterea lui Duiliu Zamfirescu, scriitor, traducător, publicist, academician şi diplomat (30 oct. 1858 - 3 iun. 1922)

• 31 octombrie: Ziua Internaţională a Marii Negre

198

NOIEMBRIE

• 1 noiembrie 1928: 80 ani de la difuzarea primelor emisiuni radiofonice în România

• 3 noiembrie: Ziua Vânătorilor de Munte Români • 3 noiembrie 1923: 85 ani de la naşterea lui Dan Berindei,

istoric, membru şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române

• 7 noiembrie 1913: 95 ani de la naşterea lui Albert Camus, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 1957 (7 nov. 1913 - 4 iun. 1960)

• 7 noiembrie 1923: 85 ani de la naşterea lui Paul Georgescu, jurnalist, eseist, profesor, prozator şi critic literar (7 nov. 1923 - 25 sept. 1989)

• 7 noiembrie 1983: 25 ani de la moartea lui Ion Jalea, sculptor (19 mai 1887 - 7 nov. 1983)

• 8 noiembrie 1928: 80 ani de la naşterea lui Dumitru Micu, critic şi istoric literar

• 9 noiembrie 1933: 75 ani de la naşterea lui Lucian Pintilie, regizor

• 10 noiembrie: Ziua Artileriei Române • 10 noiembrie 1483: 525 ani de la naşterea lui Martin

Luther, reformator religios, fondator al Bisericii Luterane (10 nov. 1483 - 18 feb. 1546)

• 10 noiembrie 1508: 500 ani de la apariţia, din iniţiativa lui Radu cel Mare, a Liturghierului slavon, tipărit de călugărul Macarie, prima carte tipărită în Ţara Românească

• 10 noiembrie 1688: 320 ani de la încheierea tiparirii Bibliei în limba română, textul fiind definitivat din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688)

• 10 noiembrie 1768: 240 ani de la naşterea lui Costachi Veniamin, mitropolit al Moldovei şi Sucevei (10 nov. 1768 - 1846)

199

• 10 noiembrie 1873: 135 ani de la moartea Matildei Pascali, actriţă (1840 - 10 nov. 1873)

• 11 noiembrie 1928: 80 ani de la naşterea lui Mircea Mureşan, regizor

• 13 noiembrie 1868: 140 ani de la moartea lui Gioacchino Rossini, compozitor italian, reprezentant al bel-cantoului (29 feb. 1792 - 13 nov. 1868)

• 13 noiembrie 1888: 120 ani de la moartea lui Ion Câmpineanu, om politic, fost primar al Capitalei (1 oct. 1841 - 13 nov. 1888)

• 13 noiembrie 1888: 120 ani de la moartea lui Vlad Georgescu, istoric, politolog, profesor şi publicist, fost director al postului de radio Europa Libera, secţia română (29 oct. 1937 - 13 nov. 1988)

• 15 noiembrie 1868: 140 ani de la naşterea lui Emil Racoviţă, biolog (15 nov. 1868 - 19 nov. 1947)

• 15 noiembrie 1918: 90 ani de la emiterea, de către Congresul general al Bucovinei, a unei hotărâri prin care se realiza unirea acestui teritoriu cu România

• 16 noiembrie 1903: 105 ani de la naşterea lui Dumitru Stăniloaie, preot, teolog şi academician (16 nov. 1903 - 5 oct. 1993)

• 16 noiembrie 1923: 85 ani de la naşterea lui Alexandru Tanase, filozof şi eseist (16 nov. 1923 - 27 mart. 1994)

• 16 noiembrie 1948: 60 ani de la naşterea lui Ion Cristoiu, scriitor şi publicist

• 17 noiembrie: Ziua Internaţională a Studenţilor • 19 noiembrie 1923: 85 ani de la naşterea Monicăi

Lovinescu, eseistă şi critic literar • 21 noiembrie: Ziua Mondială a Televiziunii • 21 noiembrie 1918: 90 ani de la naşterea lui Eugen

Todoran, istoric literar şi profesor universitar (21 nov. 1918 - 9 aug. 1997)

200

• 21 noiembrie 1923: 85 ani de la naşterea lui Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, membru de onoare al Academiei Române

• 23 noiembrie: Ziua Economiştilor Români • 23 noiembrie 1918: 90 ani de la naşterea lui Constantin

Galeriu, profesor de teologie si preot-paroh al Bisericii Silvestru din Bucureşti

• 25 noiembrie 1863: 145 ani de la naşterea lui Ioan C. Cantacuzino, medic, bacteriolog si savant, fondator al scolii româneşti de microbiologie şi medicină experimentală (25 nov. 1863 - 14 ian. 1934)

• 27 noiembrie 1818: 190 ani de la naşterea lui Aron Pumnul, lingvist şi filolog (27 nov. 1818 - 24 ian. 1866)

• 28 noiembrie 1973: 35 ani de la moartea lui Martha Bibescu, prozatoare (28 ian. 1889 - 28 nov. 1973)

DECEMBRIE

• 1 decembrie: Ziua Naţională a României • 3 decembrie: Ziua Internaţională a Persoanelor cu

Handicap • 4 decembrie 1798: 210 ani de la moartea lui Luigi Galvani,

fizician, biolog, medic si profesor universitar italian, unul dintre fondatorii electricităţii ca ştiinţă (9 sept. 1737 - 4 dec. 1798)

• 4 decembrie 1883: 125 ani de la naşterea lui Nicolae Cartojan, profesor şi istoric literar (4 dec. 1883 - 20 dec. 1944)

• 6 decembrie 1893: 115 ani de la naşterea lui Dan Badarau, filozof (6 dec. 1893 - 1968)

• 7 decembrie: Ziua Internaţională a Aviatiei Civile • 8 decembrie: Ziua Constituţiei Române • 8 decembrie 1893: 115 ani de la moartea lui Alexandru

Cernat, general si ministru de război (17 ian. 1828 - 8 dec. 1893)

201

• 9 decembrie 1878: 130 ani de la naşterea lui Emil Hatieganu, jurist si om politic (9 dec. 1878 - 1959)

• 10 decembrie: Ziua Internaţională a Drepturilor Omului • 10 decembrie 1858: 150 ani de la moartea lui Eufrosin

Poteca, cărturar si filozof (1785 - 10 dec. 1858) • 10 decembrie 1948: 60 ani de la adoptarea, de către O.N.U.,

a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului • 11 decembrie 1803: 205 ani de la naşterea lui Hector

Berlioz, muzicolog francez, unul dintre corifeii romantismului muzical (11 dec. 1803 - 8 mart. 1869)

• 11 decembrie 1918: 90 ani de la naşterea lui Alexander Soljenitân, romancier si istoric rus

• 11 decembrie 1993: 15 ani de la moartea Elvirei Popescu, actriţă (10 mai 1896 - 11 dec. 1993)

• 12 decembrie 1933: 75 ani de la naşterea lui Viorel Marginean, pictor şi scenograf, laureat al U.A.P. pentru pictura în 1966

• 12 decembrie 1983: 25 ani de la moartea lui Amza Pellea, actor (7 apr. 1931 - 12 dec. 1983)

• 13 decembrie: Ziua Tipografilor Români • 14 decembrie 1918: 90 ani de la naşterea lui Radu Beligan,

actor • 15 decembrie 1888: 120 ani de la naşterea Cellei

Delavrancea, pianistă şi om de cultură (15 dec. 1888 - 1991)

• 15 decembrie 1948: 60 ani de la naşterea lui Cornel Nistorescu, publicist si director al ziarului „Evenimentul zilei”

• 17 decembrie 1893: 115 ani de la naşterea lui Dumitru Bagdasar, medic, ministru al Sănătăţii între anii 1945-1946 (17 dec. 1893 - 15 iul. 1946)

• 18 decembrie 1993: 15 ani de la moartea lui Gheorghe Cozorici, actor (16 iul. 1930 - 18 dec. 1993)

• 20 decembrie 1768: 240 ani de la naşterea lui Veniamin Costache, poet, cărturar şi traducător (20 dec. 1768 - 18 dec. 1846)

202

• 29 decembrie 1873: 135 ani de la naşterea lui Ovid Densusianu, poet, critic şi istoric literar (29 dec. 1873 - 9 iun. 1938)

• 29 decembrie 1928: 80 ani de la naşterea lui Nicolae Tic, scriitor şi publicist (24 dec. 1928 - 12 mart. 1992)

• 31 decembrie 1903: 105 ani de la naşterea lui Ilarie Voronca, poet, traducător şi publicist (31 dec. 1903 - 5 apr. 1946)

• 31 decembrie 1968: 40 ani de la moartea lui Sabin V. Dragoi, compozitor şi folclorist, membru corespondent al Academiei Române şi director al Institutului de Folclor din Bucureşti între 1950-1968 (6 iun. 1894 - 31 dec. 1968)