FINALELE -A/-U/-UL: TERMINAŢII SAU ARTICOLE?

MIHAELA MIRON-FULEAUniversitatea Ovidius, Constanţa

1. În prezentul studiu, ne propunem să găsim un răspuns adecvat la problema empiricăprivind statutul finalelor -a/-u/-ul din structura numelor proprii (sunt ele nişte simple terminaţiisau nişte articole hotărâte?) şi, implicit, să abordăm problema determinării numelor proprii(antroponime şi toponime) prin articolul hotărât în limba română. Poziţia teoretică adoptată estede a nu postula a priori compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre numele propriu şi articolulhotărât, ci de a verifica, în baza unor criterii strict formale şi, implicit, independente deconsiderente de ordin semantic, dacă finalele -a/-u/-ul sunt sau nu articole. Demersul nostru se vadesfăşura în două etape. Mai întâi, vom stabili un inventar de criterii de identificare a articolului,dată fiind ambiguitatea morfologică a finalelor -a/-u/-ul în paradigma numelor proprii, pentru ca,apoi, să analizăm separat prenumele, numele de familie şi toponimele din perspectiva roluluiasumat de finalele lor, în alternanţa terminaţie/articol.

2. Premisele teoretice pe care se fundamentează cercetarea privesc atât statutul lingvistical numelui propriu, cât şi interpretarea semantică a articolului hotărât.

2.1. Astfel, considerăm că numele propriu nu este o simplă etichetă vidă de sens (cf.tezele clasice), ci, dimpotrivă, el se defineşte ca unitate lingvistică înzestrată cu sens lexical sauconvenţional, fiind utilizat de locutori fie în poziţie referenţială, dacă se vizează realizarea unuiact de referinţă (definită sau nedefinită) la particulari, fie în poziţie nereferenţială (predicativă),dacă se doreşte îndeplinirea unui act de predicaţie.

Ca unitate a sistemului lingvistic (aşadar în absenţa oricărei utilizări discursive), numelepropriu este un predicat nominal denominativ ce adună în interiorul unei clase referenţialenonvide, virtuale şi deschise ocurenţe individuale (sau discrete) concepute ca particulari posedândaceeaşi trăsătură denominativă a se numi /N/, graţie unei convenţii particulare de atribuire anumelui. Sensul numelor proprii, definit ca ansamblu al condiţiilor sale de utilizare, conţine treipresupoziţii semantice: presupoziţia de existenţă a unei clase referenţiale nonvide, virtuale şideschise (responsabilă de calitatea lor de predicate nominale); presupoziţia de unicitate areferenţilor discreţi (răspunzătoare de statutul ontologic de particulari al ocurenţelor individuale);presupoziţia de denominaţie prealabilă (responsabilă de constituirea clasei referenţiale).

Ca unitate discursivă, numele propriu este o expresie intrinsec referenţială care permiterealizarea a două tipuri de acte de limbaj: actul de referinţă unică şi actul de predicaţie. În actul dereferinţă unică (referinţă la particulari), numele propriu conţine o presupoziţie pragmatică deexistenţă şi de unicitate constând în credinţa locutorului în existenţa şi în unicitateareferentului/referenţilor vizaţi. În funcţie de prezenţa sau de absenţa unei prezumţii identificatoriidin partea locutorului la adresa capacităţii interlocutorului său de a identificaparticularul/particularii vizat(i), numele proprii pot fi utilizate într-un act de referinţă definităunică sau într-unul de referinţă nedefinită unică. În vreme ce referinţa la particulari diferenţiazănumele propriu de numele comune, întrucât ultimele nu prezintă această valenţă discursivă,referinţa definită unică le apropie de sintagmele nominale definite, iar referinţa nedefinită unică –de sintagmele nominale nedefinite.

2.2. În privinţa interpretării semantice a articolului definit, optăm pentru teorianonreferenţială propusă de G. Kleiber (1983, 1992): sensul articolului hotărât este constituit de opresupoziţie existenţială de totalitate (pentru singular) sau de cvasitotalitate (pentru plural). Deaceea, deşi articolul rămâne un cuantificator universal (ca în teoriile existenţiale clasice), sensulsău nu presupune existenţa unei unicităţi, ci a unei totalităţi. Ceea ce defineşte articolul este opresupoziţie existenţială de totalitate, nu o presupoziţie existenţială de unicitate, aşa cum era depărere O. Ducrot (1972). Ca şi J. A. Hawkins (1976, 1977, 1978), de la care Kleiber preia,

2

practic, această idee, problema unicităţii nu decurge direct din sensul articolului hotărât, întrucâttrăsătura /Unicităţii/ nu face parte din sensul articolului, ci apare în urma trăsăturilor /Totalitate/,/Singular/ şi /Numărabil/.

3. Pornind de la observaţia că, pentru numele proprii, simpla alternanţă dintre o formănemarcată şi una marcată (prin -a/-u/-ul) nu poate servi drept unic criteriu de identificare aarticolului, aşa cum se întâmplă în paradigma numelor comune, propunem recursul, pe de o parte,la criteriul (cronologic) oferit de relaţia instaurată între momentele de apariţie, în sistemullingvistic, a formei nemarcate şi a formei marcate, iar, pe de altă parte, la criteriul contextelordiagnostice.

De aceea, ca principiu general de cercetare, vom considera că, pentru a putea vorbi despreocurenţa unui articol hotărât, este necesar să se constate:

(a) alternanţa dintre o formă fără -a/-u/-ul şi o alta comportând aceste finale;(b) existenţa unui raport de anterioritate între forma nearticulată şi forma articulată;(c) imposibilitatea, pentru variantele fără -a/-u/-ul de a apărea în contextele diagnosticepentru prezenţa articolului hotărât.

4. Prezenţa sau absenţa articolului hotărât are, în anumite contexte, un caracterobligatoriu, ceea ce sugerează că articolul hotărât este supus nu numai unor constrângerisemantice sau pragmatice (al căror inventar variază în funcţie de cadrul teoretic ales), ci şi unorconstrângeri strict sintactice. Ultimele, graţie naturii lor formale, pot fi considerate drept criteriide recunoaştere a articolului hotărât, indiferent dacă este vorba de un nume comun sau de unnume propriu.

4.1. Contexte diagnostice pentru prezenţa articolului hotărâtContextele care reclamă ocurenţa articolului hotărât sunt:– adjectivul tot (antepus sau postpus):

(1) tot oraşul/oraşul tot

– adjectivul demonstrativ postpus:

(2) oraşul acesta

– determinantul posesiv postpus:

(3) oraşul meu

– articolul demonstrativ adjectival:

(4) oraşul cel frumos.

4.2. Contexte diagnostice pentru absenţa articolului hotărâtContextele care impun absenţa articolului hotărât sunt:– adjectivul demonstrativ antepus:

(5) acest oraş

– adjectivul nehotărât antepus:

(6) fiecare oraş

– adjectivul negativ niciun/nicio (mereu antepus):

(7) niciun oraş

3

– articolul nehotărât:

(8) un oraş.

5. Dacă se aplică aceste contexte diagnostice numelor proprii, se ajunge la degajarea unorroluri diferite ale finalelor -a/-u/-ul, în funcţie de apartenenţa la clasa prenumelor, numelor defamilie sau toponimelor.

5.1. PrenumelePrenumele masculine în -u (cu varianta -iu) şi cele feminine în -a (cu variantele -ea, -ia)

nu reprezintă, în stadiul actual al limbii, nişte nume proprii articulate. Argumentele care susţinaceastă afirmaţie sunt numeroase.

Este vorba, mai întâi, de faptul că formele în -a şi -u nu reprezintă decât o parte, mai multsau mai puţin mare, a clasei prenumelor. Or, dacă am considera că ele ar fi articulate, celelalte artrebui să fie nearticulate, ceea ce este fals, pentru că lipseşte cel de-al doilea termen al opoziţiei.Astfel, în vreme ce pentru numele proprii Elena, Andreea, Maria etc. se pot întâlni formeleElenă, Andree, Marie, pentru cele care nu conţin finala -a sau -u (Carmen, Lili, Cleo etc.) nuexistă o variantă în -a sau -u, care să treacă drept articulată. Absenţa formei „articulate”corespunzătoare formelor fără -a/-u nu permite tratarea lor ca variante nearticulate.

Spre deosebire de prenumele în -a, cele în -u nu au decât în mod excepţional un corelat„nearticulat”, aproape inexistent în limba contemporană, fie că este vorba de oral sau scris, deregistrul popular, familiar sau elevat:

(9) Radu – Rad’(10) Gelu – Gel’.

În privinţa femininelor în -a, se observă că forma fără -a este refăcută, pornind de la ceaîn -a, prin analogie cu modelul numelor comune, unde, spre deosebire de numele proprii, variantanedeterminată este anterioară variantei determinate definit. În plus, dacă prenumele feminine în -aar fi, cu adevărat, articulate, în ciuda caracterului primar al apariţiei lor în limbă, prin raportare lanatura secundară a formelor fără -a, ar trebui să fie excluse din contextele în care articolul hotărâteste obligatoriu absent, ceea ce nu este cazul, aşa cum reiese din enunţurile (19)–(22):

(11) această Elena/această Elenă(12) altă Mirela/altă Mirelă(13) nicio Ioana/nicio Ioană(14) o Andreea/o Andree.

În schimb, variantele fără -a sunt totuşi excluse din contextele diagnostice pentruprezenţa articolului:

(15) a. Camelia aceastab. *Camelie aceasta

(16) a. Irina meab. *Irină mea

(17) a. Ioana cea liniştităb. *Ioană cea liniştită.

ceea ce pare să susţină statutul nonarticulat al prenumelor reconstruite. Însă explicaţia se plaseazăla un alt nivel decât al opoziţiei funcţionale articulat/nearticulat: tendinţa foarte puternică deacomodare a flexiunii numelor proprii la flexiunea numelor comune, tendinţă care, de altfel, stăchiar la originea variantelor fără -a. Ulterioare şi refăcute, ele îşi asumă doar sarcina pentru careau fost create, fără să încerce să acumuleze toate disponibilităţile formelor originare în -a.

4

Acestea, graţie anteriorităţii lor în limbă, şi-au conservat posibilitatea de a figura în toatecontextele.

Dacă adăugăm la aceste observaţii, rezultate din confruntarea contextelor diagnostice,datele oferite de analiza în termeni de poziţii sintactice, constatăm că prenumele în -a care dispunde un corelat fără -a sunt singurele admise în poziţia subiect, unde se exercită constrângerea dedeterminare pentru substantive:

(18) a. Maria a venitb. *Marie a venit,

fapt care confirmă ipoteza noastră despre distribuţia limitată a prenumelor reconstruite, acceptateexclusiv în contextele diagnostice pentru absenţa articolului, faţă de distribuţia generalizată aprenumelor primare în -a. Ultimele sunt singurele ce pot figura în contextele specifice articulării,iar, în celelalte contexte, apar în paralel cu variantele „nearticulate” refăcute.

O situaţie diferită este constituită de prenumele în -u. Ele îşi dezvoltă, deşi foarte rar şilivresc, o formă în -ul, care poate trece drept articulată, atât prin raportare la criteriul etimologic,dată fiind ulterioritatea apariţiei sale, cât şi prin raportare la criteriul satisfacerii, în mod exclusiv,a contextelor diagnostice pentru prezenţa articolului:

(19) „În camera de alături dormea biruitorul, Ştefanul Moldovei” (Sadoveanu)(20) Ionul tău.

Totuşi, se remarcă aceeaşi omniprezenţă a formelor în -u (spre deosebire de cele în -ul) ca şi încazul formelor în -a.

5.2. Numele proprii de familiePentru numele de familie, la fel ca pentru prenume, finalele -u şi -a nu au statut de articol

hotărât, ci sunt simple terminaţii, spre deosebire de finala -ul care este articol hotărât. Că este aşao dovedesc testele contextelor diagnostice:

(21) a. Popa acelab. Vasilescu acesta

(22) a. Popa al tăub. Vasilescu al meu

(23) a. Popa cel mândrub. Vasilescu cel fericit

(24) a. acel Popab. acest Vasilescu

(25) a. orice Popab. orice Vasilescu

(26) a. niciun/nicio Popab. niciun/o Vasilescu

(27) a. un/o Popab. un/o Vasilescu.

Dincolo de argumentele invocate pentru prenume, se observă frecvenţa foarte redusă avariantelor refăcute fără -u, astfel încât ele trec drept excepţii:

(28) Ionaşc’ bogat.

Mai frecvente sunt variantele feminine în -a, corespunzătoare numelor de familie în -u:

(29) a. Vasilescu/Vasileascab. Hangerliu/Hangerloaica,

5

dar care nu pot fi interpretate ca articulate, cu atât mai mult cu cât ele fac parte din sufixulmoţional responsabil de apariţia femininului.

Numele proprii de familie, prin contrast cu prenumele, sunt mult mai frecvent atinse deînlocuirea finalei -u (simplă terminaţie) prin -ul, adesea ca modalitate de refacere (în scris)hipercorectă, cum se întâmplă în exemplele (38)–(41):

(30) Oare Ionescul ştie? (arătând prin gest individul numit Ionescu)(31) Ţugulescul şi-a scris lucrările timpuriu („România literară”, 2003).(32) Călinescul din Enigma Otiliei este diferit de Călinescul din Bietul Ioanide.(33) După ce a terminat o poezie, Eminescul de duzină (Ion Popescu) avea aerede mare poet.(34) Grigorescul expus îmi place.

Putem vorbi, în acest caz, de un articol? Se pare că da, pentru că se conturează un fel deopoziţie între -u şi -ul, în sensul că prezenţa formelor marcate în -ul este exclusă din contextelecare interzic ocurenţa articolului, în timp ce, în situaţiile unde se impune articolul, ambele formeîşi pot face apariţia. Rolul segmentului -ul este, într-un anumit mod, destul de apropiat de cel alarticolului definit deictic sau anaforic: el trimite la cunoştinţele partajate de interlocutori, fiegraţie situaţiei enunţiative (utilizare deictică), fie graţie vecinătăţii lingvistice (utilizare anaforică).Semnalăm că interpretarea numelui propriu variază după cum -ul are o valoare deictică sauanaforică: -ul deictic limitează interpretarea la cea identificatorie (exemplu (30)), iar -ul anaforicatrage fie o interpretare de fracţionare (ca în (32)), fie o interpretare metaforică (ca în (33)), fie ointerpretare metonimică (exemplul (34)), fie, în sfârşit, o interpretare identificatorie (ca în (39)),unde apare o anaforă conceptuală.

Un alt aspect care apropie numele de familie în -ul de formele articulate, prin opoziţie cunumele proprii în -u, rezidă în incompatibilitatea lor cu articolul posesiv:

(35) a. Ionescu al meub. *Ionescul al meu

(36) a. Ionescul meub.*Ionescu meu.

5.3. ToponimeleToponimele au multe proprietăţi comune cu antroponimele. Astfel, unele dintre ele s-au

format de la un nume comun, prin adăugarea unui articol definit, care, din acest motiv, are ofuncţie etimologică. În al doilea rând, numele de locuri posedă variante „nearticulate” şi„articulate”, prin analogie cu numele comune. Avem, pe de o parte, nume ca Medgidia,Constanţa, Timişoara, Calafatul, Babadagul, Clujul etc. şi, pe de altă parte, Medgidie, Constanţă,Timişoară, Calafat, Babadag, Cluj etc. Totuşi diferenţe deloc neglijabile intervin de îndată ceţinem cont de comportamentul lor distribuţional: pentru toponime, spre deosebire deantroponime, cele două serii de forme îşi repartizează mult mai riguros contextele unde suntocurente.

Toponimele în -a sunt singurele care apar atât în construcţiile tipice prezenţei articolului(I), cât şi absenţei acestuia (II), deşi ultima situaţie distribuţională este resimţită ca mai puţinadecvată:

I (37) a. Toată Constanţa/Constanţa toatăb. *Toată Constanţă/*Constanţă toată

(38) a. Timişoara aceastab. *Timişoară aceasta

(39) a. Hunedoara tab. *Hunedoară ta

(40) a. Sinaia cea vestităb. *Sinaie cea vestită

II (41) a. această Craiova (±)

6

b. această Craiovă(42) a. nicio Mangalia (±)

b. nicio Mangalie(43) a. o Deva (±)

b. o Devă.

Se observă că, în schimb, variantele fără -a au o distribuţie restrânsă la contextelediagnostice pentru absenţa articolului. Capacitatea formelor în -a de a figura în toate contextele sejustifică, o dată în plus, prin anterioritatea lor faţă de variantele reconstruite: pentru o perioadăbine determinată, ele au fost singurele existente în limbă.

Toponimele în -u precum şi cele a căror formă primară nu conţine finala -a nu acceptădecât contextele specifice absenţei articolului, în timp ce variantele lor, întotdeauna în -ul, suntspecializate pentru contextele unde prezenţa articolului este obligatorie:

I (44) a. *tot Tîrgu-Jiu / *Tîrgu -Jiu totb. Tot Tîrgu-Jiul / Tîrgu-Jiul tot

(45) a. *Bucureşti acestab. Bucureştiul acesta

(46) a. *Cluj tăub. Clujul tău

(47) a. *Arad cel însoritb. Aradul cel însorit

II (48) a. acest Tîrgu-Jiub. *acest Tîrgu-Jiul

(48) a. niciun Bucureştib. *niciun Bucureştiul

(50) a. un Clujb. *un Clujul.

Testul poziţiei subiect confirmă concluzia sugerată de criteriul distribuţional, conformcăreia finala -a se comportă ca articol hotărât pentru toponime (exemplul (51)), dar pare săcontrazică ipoteza de a trata tot ca articol hotărât finala -ul (exemplul (52)), deoarece toponimelefără -ul ar fi ocurente, de asemenea, în poziţia subiect:

(51) a. Constanţa este un oraş frumosb. *Constanţă este un oraş frumos

(52) a. Bucureştiul este capitala Românieib. Bucureşti este capitala României.

Însă, în realitate, numai în (52a), toponimul este subiect, nu şi în (52b), unde enunţul aredoar aparenţa unei structuri copulative de egalitate, întrucât el nu permite parafraza (53):

(53) *Capitala României şi Bucureşti reprezintă unul şi acelaşi lucru.

ci parafraza (54), proprie enunţurilor copulative denominative, unde numele propriu dezincarnatapare în poziţie nereferenţială, predicativă şi, de aceea, el actualizează poziţia sintactică de numepredicativ, nu de subiect, el fiind un atribut logic:

(54) Capitala României este/se numeşte Bucureşti.

De altfel, în enunţurile apelative cu verbul a se numi este imposibilă ocurenţa formei în -ul:

(55) *Capitala României se numeşte Bucureştiul.

7

În schimb, enunţul (52a) acceptă atât interpretarea ca enunţ copulativ de identitate, careimplică parafraza (56):

(56) Bucureştiul şi capitala României reprezintă unul şi acelaşi lucru.

şi care se caracterizează prin prezenţa a două subiecte logice, dintre care unul subiect gramatical(Bucureştiul), celălalt nume predicativ (capitala), cât şi parafraza (57):

(57) Bucureştiul se caracterizează prin a fi capitala României.

specifică enunţurilor copulative predicaţionale, caz în care toponimul (subiect logic) este subiectgramatical, iar descrierea definită capitala (atribut logic) este nume predicativ. Poziţia sintacticăde subiect este actualizată, în ambele interpretări, de către toponim, în virtutea criteriului graduluide forţă referenţială, care stabileşte că rolul de subiect gramatical revine expresiei cu putereareferenţială cea mai mare şi în conformitate cu criteriul accesibilităţii.

În favoarea ipotezei că -ul este, pentru toponime, un articol hotărât pledează şi faptul că,în enunţurile necopulative, este blocată apariţia formelor fără -ul:

(58) a. *Bucureşti îl oboseşteb. Bucureştiul îl oboseşte.

Reţinem astfel că finalele -a şi -ul sunt, în paradigma toponimelor, articole hotărâte acăror prezenţă este dictată de constrângeri sintactice, spre deosebire de finala -u care reprezintă osimplă terminaţie.

6. ÎN LOC DE CONCLUZII

Statutul finalelor -a/-u/-ul este diferit, după cum este vorba de un antroponim sau de untoponim. Astfel, finala -a este, pentru antroponime, ambiguă: ea constituie o simplă terminaţie, încontextele unde prezenţa articolului definit este exlusă, iar, în contextele diagnostice pentruprezenţa articolului, ea tinde spre funcţionarea sintactică a articolului hotărât. Pentru toponime,finala -a reprezintă întotdeauna marca articolului hotărât. Finala -u joacă rolul unei simpleterminaţii, atât pentru antroponime, cât şi pentru toponime. Finala -ul (cu varianta orală -u)reprezintă un articol definit. Diferenţa dintre antroponime şi toponime rezidă în faptul că, pentruprimele, formele în -ul sunt livreşti, în vreme ce, pentru ultimele, sunt singurele admise încontextele specifice prezenţei articolului hotărât.

BIBLIOGRAFIE

Coteanu, I. (coord.), 1985, Limba română contemporană, I: Fonetica. Fonologia. Morfologia, ed. revizuităşi adăugită, Bucureşti, EDP.De Mulder, W, N. Flaux, D. Van de Velde, 1997, Entre général et particulier: les déterminants, ArtoisPresses Université.Graur, Al., 1966, „Articolul hotărît la numele de persoane româneşti”, în Studii şi cercetări lingvistice, nr.1.Guţu Romalo, V, I. Iordan, Al. Niculescu, 1967, Structura morfologică a limbii române, Bucureşti, EdituraŞtiinţifică.Guţu Romalo, V. 1958, „Unele valori ale articolului în limba română actuală”, în Omagiu lui Iorgu Iordan,Bucureşti, Editura Academiei, p. 365–369.Guţu Romalo, V., 1967, Articolul şi categoria determinării în limba română, în Elemente de lingvisticăstructurală, Bucureşti, p. 225–236.Guţu Romalo, V., 1968, Morfologia structurală a limbii române (substantivul, adjectivul, verbul),Bucureşti, Editura Academiei.Guţu Romalo, V., 1994, „Substantivul românesc între analitic şi sintetic”, în Studii şi cercetări lingvistice,XLV, nr.1–2, p. 33–37.Guţu Romalo, V., 1995, „Nom propre et article en roumain”, în Revue roumaine de linguistique, XL, nr.1–3, p. 45–48.

8

Hawkins, J.A., 1976, „On Explaining some Ungrammatical Sequences of Article+Modifier in English”, înProceedings of the 12th Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society, p. 287–301.Hawkins, J.A., 1977a, „The Pragmatics of Definiteness, Part I”, în Linguistiche Berichte, 47, p. 1–27.Hawkins, J.A., 1977b, „The Pragmatics of Definiteness, Part II”, în Linguistiche Berichte, 48, p. 1–27.Hawkins, J.A., 1978, Definiteness and Indefiniteness. A Study of Reference and Grammaticality Prediction,London, Croom Helm.Kleiber, G., 1983, „Article défini, théorie de la localisation et présupposition existentielle”, în Languefrançaise, nr. 57, p.87–105.Kleiber, G., 1992, „Article défini, unicité et pertinence”, în Revue Romane, nr. 27/1, p. 61–89.Kleiber, G., 1995, „Sur la définition des noms propres: une dizaine d’années après…”, în Nom propre etnomination, M. Noailly (ed), Klincksieck, Paris, p. 11–37.Miron-Fulea, M., 2005, Numele proprii. Interfaţa semantică-sintaxă, Bucureşti, Editura Universităţii dinBucureşti.

8. AbstractThe purpose of the paper been called forth by the specificity of proper nouns determination in

Romanian (antroponyms and toponyms) concerning the use of the definite article. The present approach isgoing to comprise two stages: first, we are going to try to find an answer to the empiric question related tothe status of the final endings in Romanian (-a / -u / -ul) : are they mere endings or are they definitearticles? Second, we are going to go beyond the classic theories that claim the incompatibility between thedefinite article and proper noun in the same collocation, in order to see which constructions actually makethis collocation possible, and to identify the restraints that operate in this case.

In order to reach the objective of the paper, there are two ways of investigation: on the one hand,we must consider a chronological criterion that considers the moments when the zero article form and thedefinite article form, respectively, appeared in the language, and – on the other – the diagnosis contexts. Inother words, in order to analyze the occurrence of a definite article for proper nouns, it is necessary toidentify the following: a) the alternation between forms without and with the endings -a / -u / -ul ; b) thezero article form which was prior to the definite article one and, finally, c) the impossibility for formswithout the endings -a / -u / -ul to occur in the diagnosis contexts that identify the occurrence of thedefinite article .

Once we have set up these research principles, we are going to individually tackle the Christiannames, family names and toponyms, together with the functions of their endings in the ending / articlevariation. At the same time, in order to be consistent in this approach, we are going to offer the sameinventory criteria for analysis. Consequently, we can notice that the presence or the absence of the definitearticle is compulsory in certain contexts, which implies that the definite article is determined not only bysemantic or pragmatic criteria (whose inventory is given by the theoretical framework we choose) but alsoby syntactic ones. The latter can be considered as identification criteria for the definite article.

If we apply these diagnosis contexts to proper names, we can find the different functions of theendings -a / -u / -ul, according to the classes they occur with: Christian names, family names or toponyms.Thus, the -a ending is ambiguous for antroponyms: it is a mere ending in the contexts were the presence ofthe definite article is out of the question, while in the diagnosis contexts used to identify the definite article-a has the tendency to have the syntactic function of the definite article. As for toponyms, the -a endingalways marks a definite article. The -u ending is a mere ending both for antroponyms and for toponyms.The -ul ending (with the oral version -u) is a definite article. The difference between antroponyms andtoponyms consists in the fact that the -ul ending is scholar use for the former, while for the latter the -ulending is the only one accepted in the contexts specifically used for the identification of the definite article.