Mijloc de formarea competenților culturale la preșcolari

Argument:

Procesul dezvoltării armonioase a tinerei generaţii nu poate fi redus numai la activitatea instruc- tiv-educativă, care se desfăşoară în cadrul activităţilor experienţiale şi celor de dez-voltare personală. Dezvoltarea personalităţii copilului prin formarea competenţelor ei de bază (cognitiv-verbale, socioafective, psihomotorii) se efectuează şi în cadrul activităţilor extracurriculare.

Prin activitate extracurriculară înţelegem totalitatea acţiunilor educative organizate şi desfăşurate în afara activităţilor, dar strâns legate de acestea. Ele conţin în sine: jocuri şi activităţi recreative, jocuri literare, lectura operelor literare, jocuri înscenări, jocuri dramatizări, jocuri de rol, sărbători, matinee tematice, literare. Activităţile extracurriculare oferă o independenţă mai mare copiilor şi asigură o paletă mai largă de posibilităţi pentru ca ei să se manifeste.

Aceste activităţi extracurriculare extind orizontul cultural al copiilor, completând cu noţiuni noi volumul de cunoştinţe însuşite la activităţi şi au o contribuţie importantă şi în educa-ţia morală, estetică a copiilor, disciplinându-le acţiunile, lărgindu-le orizontul artistic şi cultural, trezindu-le interesul pentru literatură şi artă, cultivându-le dragostea pentru frumos. Participarea copiilor la activităţile extracurriculare constituie, de asemenea, şi un mijloc de formare a competenţelor:

Prin organizarea jocurilor literare copiii învaţă să recite, să povestească, să însceneze, să dramatizeze, să deosebească unele specii şi genuri literare (poezie, povestire, poveste, ghicitoare, numărătoare, frământare de limbă, proverbe, zicăLori);

Prin participarea la serbări copiii învaţă să vorbească expresiv, corect şi coerent, îşi formează anumite aptitudini, priceperi de comunicare cultă, de comportare civilizată, acumulează cunoştinţe, competente necesare vârstei;

Spectacolele oferă condiţii prielnice educării copiilor în spirit cooperant, prin regulile pe care le impun, prin stările afective pe care le declanşează. Iniţiate de educator sau copii, urmărite şi îndrumate cu tact, aceste activităţi contribuie la îmbogăţirea experienţei sociale a copiilor;

Matineele, spectacolele totalizează, sistematizează, aprofundează cunoştinţele copiilor, activează procesele de formare a vorbirii expresive, literare, culte şi competenţele de receptare, percepere, reproducere şi creaţie elementare;

Participarea la serbarea grupei sau a grădiniţei îi uneşte pe copii, îi ajută să se împrietenească. Legăturile afective dintre copii sunt stimulate de emoţii şi interese comune, căci reuşita serbării întăreşte sentimentul apartenenţei la colectiv. în strădania de a pregăti şi a susţine o serbare se clădeşte voinţa copiilor, se conturează perseverenţa, independenţa, curajul - copiii învaţă să-şi stăpânească emoţiile faţă în faţă cu un public numeros şi necunoscut;

Cântând, dansând, povestind, recitând, interpretând un rol dintr-o scenetă, preşcolarul îşi formează şi îşi perfecţionează deprinderile artistice. Serbarea este întoLdeauna o sărbătoare în viaţa copiilor. Momentele de intensă trăire, aplaudate cu căldură de părinţi şi semeni nasc în sufletul preşcolarilor aspiraţii la armonie şi bucurie, ceea ce contribuie la construirea personalităţii lor;

Un rol de seamă le revin activităţilor teatralizate; jocuri-înscenări, jocuri-dramatizări, deoarece copiilor le place să reproducă pe roluri în mod independent texte literare scurte. întâlnirea cu textul literar este hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară a copilului. Textul literar îi oferă celui care-1 parcurge, pe lângă satisfacţiile de orice lucru inedit, prilejuri unice de reflecţie, de meditaţie, ce influenţează în formarea şi modelarea personalităţii şi comportamentul ei;

Cu dragoste şi dăruire, cu sufletul alături de sufletul copilului, educatorul îl încurajează pe copil să intre în „jocul cu textul literar”, deoarece acesta din urmă este un miracol, ce contribuie în mod considerabil la îmbogăţirea volumului de cunoştinţe despre viaţă, societate, natură, sănătate.

FOLCLORUL COPIILOR ŞI VALENŢELE SALE ÎNDOMENIUL EDUCAŢIEI MUZICALE

Muşata BOCOŞ Mirela UNGUR

O ramură importantă a folclorului o constituie creaţia artistică a copiilor, fenomen cu o valoare considerabilă pentru educaţie şi ştiinţă şi care beneficiază de resurse încă neexploatate, cercetate şi studiate.Cele mai vechi atestări despre folclorul copiilor, românii le deţin de la Anton Maria del Chiaro - secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu - care, în 1718, scria în „Istoria delle modeme Revoluzione della Valahia": „Să nu se pară de prisos cercetătorului că voi descrie jocurile copilăreşti ale Valahilor ... mingea, baba oarba şi altele, toate întrebuinţate la anotimpurile lor." Autorul remarcă asemănarea acestora cu jocurile copiilor italieni, mărturie indubitabilă a originii latine a românilor: Cititorul va vedea în ele încă o dovadă că ei sunt urmaşii vechilor colonişti lăsaţi de Traian după cucerirea Daciei."Folclorul copiilor este legat, predominnat, de vârsta la care tocul constituie punctul central al activităţii, modul specific de exprimare şi de manifestare al celor mici. Prin vers, cântec şi joc, copilul ia contact cu mediul înconjurător, încearcă să îl cunoască, să şi-l apropie, să îl modifice şi chiar să îl domine; el îşi exprimă impresiile, dorinţele şi bucuriile prin intermediul unor creaţii şi producţii poetico-muzicale, cu trăsături specifice. Dorinţei de joc, de mişcare, de acţiune, capacităţii uimitoare de invenţie, de imitaţie, de parodiere - caracteristice vârstei le corespund creaţii literare şi muzicale care ne dezvăluie modul cum se reflectă viaţa şi realitatea înconjurătoare în sufletul, mintea şi imaginaţia bogată a copilului, oferind educatorilor - atât în contexte formale, cât şi nonformale şi informale - date în legătură cu caracteristicile reprezentărilor lor.

Bogat şi foarte variat în conţinut şi formă, folclorul copiilor ne oferă posibilitatea de a privi în trecutul îndepărtat al omenirii, deoarece păstrează şi promovează elemente şi forme ale unei culturi spirituale populare străvechi, obiceiuri şi credinţe arhaice, baza cărora se pot desprinde concluzii referitoare la specificul naţional. Totodată, el reprezintă o resursă valoroasă şi interesantă pentru cunoaşterea psihologiei copilului, pentru studierea capacităţilor sale de creaţie, de transformare şi de înnoire a unui fond tradiţional. Important de menţionat este şi faptul că folclorul copiilor păstrează o străveche modalitate de comunicare şi exteriorizare artistică în cadrul vieţii colective care, în opinia unor cercetători precede naşterea limbilor vorbite şi apariţia limbajului muzical. Pe de altă parte, însă, este necesar să avem în vedere faptul că folclorul copiilor reprezintă un fenomen viu, aflat în continuă frământare, transformare şi îmbogăţire cu elemente şi componente noi.

Referitor la originea folclorului copiilor, specialiştii sunt de acord că acesta are un caracter eterogen, el cuprinzând piese create în epoci diferite, cu amprente culturale diferite, piese din care unele sunt autentic populare, iar altele - mai puţin numeroase - provenite din creaţia cultă românească sau străină şi promovate prin intermediul şcolii, în contexte şcolare.

Ca modalităţi operaţionale de manifestare, folclorul copiilor poate fi valorificat prin cântat, scandat, povestit, gesticulat sau mimat; în ceea ce priveşte modalităţile concrete de realizare artistică, distingem:

producţii literare versificate (scandate sau cântate), producţii literare neversificate,

jocuri propriu-zise (care pot fi însoţite sau anticipate de versuri),toate fiind valorificabile în diverse contexte educaţionale, circumscrise educaţiei formale, nonformale şi informale.

Meritul de a ne fi lăsat un număr mare din producţiile artistice ale copiilor este, de netăgăduit al folcloriştilor, care ne-au oferit posibilitatea de a urmări astăzi diversitatea şi persistenţa repertoriului, dinamismul acestuia, transformările suferite în decurs de două secole, ca şi unele modalităţi de manifestare proprii vârstei mici.

a) Caracteristici bazale ale folclorului copiilorFiind creaţia anonimă a copiilor, studierea folclorului este importantă pentru că, în acest

fel, cei mici pot să îşi culeagă şi valorifice primele elemente muzicale din limbajul lor nativ şi primele experienţe din viaţa lor cotidiană. Astfel, folclorul îi oferă copilului un repertoriu potrivit, familiar, în concordanţă cu mentalitatea lui şi care, în acelaşi timp, are valoare şi relevanţă artistică.

Activitatea complexă şi deloc uşoară de culegere şi interpretare a fenomenului folcloric dezvăluie cercetătorilor aspecte specifice acestuia, dintre care amintim bogăţia şi varietatea, originea străveche şi complexitatea funcţională. Marele iubitor al folclorului celor mici, moldoveanul Teodor Pamfile spunea că: „Această picătură este scoasă din felurita manifestare a vieţii copiilor de la ţară, ea deschide pas altora, la un loc, ne vor putea da o icoană adevărată a vieţii neamului nostru."

De asemenea, G. Dem. Teodorescu, entuziastul culegător de folclor literar susţinea importanţa producţiilor acestei categorii de vârstă: „un studiu mai aprofundat ar dovedi lucruri neaşteptate ... care nu prin şcoli sau pe cale literară s-au transmis copiilor ... ci prin simpla lor practicare şi prin succesiva iniţiere la dânsele de generaţiile anterioare", deoarece el „răsfrânge într-un mod foarte curios diferite epoci din istoria românilor", după cum completa această idee Haşdeu.

Cu toate că în secolul nostru, colecţiile şi studiile de folclor s-au înmulţit simţitor, creaţia copiilor rămâne, încă, pe al doilea plan. Culegătorii fie că publică un număr redus de producţii, fie că remarcă numai asemănarea lor cu cele deja apărute, fie că mărturisesc inexistenţa lor, în timp ce alţii le neglijează cu totul.

Primele cinci melodii din folclorul copiilor au fost publicate de Al. Bogdan în anul 1905. Numele, originea şi vârsta interpreţilor lipsesc din toate colecţiile, cu excepţia volumului lui T. Pamfile, în care se indică, uneori, comuna sau provincia. Remarcile referitoare la modul de manifestare, la legătura organică a textului poetic cu jocul, cu gestica, cu anotimpul sau locul unde se practică sunt extrem de rare şi sporadice in cursul aceluiaşi volum.

Valoarea colecţiei lui G. Dem. Teodorescu - deşi creaţia copiilor ocupă numai o parte din volumul său - se datorează şi materialului preţios auxiliar, cu privire la unele elemente de execuţie ale acestuia, precum şi la descrierea anumitor gesturi şi practici care îl însoţesc, ca de exemplu, aşezarea copiilor pe prispă, înainte de invocarea soarelui, atingerea frunţii cu un ban de argint sau de aur - cum se mai folosesc pe alocuri şi astăzi înainte de rostirea formulei - la cântecul pentru luna nouă.

Creaţia copiilor ridică o multitudine de probleme demne de studiat îndeaproape, cum ar fi: originea sa, circulaţia specifică, frecvenţa valorificării, trăsăturile proprii de conţinut şi structură, aria de răspândire, funcţiile îndeplinite şi mesajul transmis.

În educaţia muzicală, recitativele, cântecele şi jocurile din folclorul copiilor au constituit mijloacele primei etape educativ-muzicale. Studiul global prin metoda comparativă al unor

producţii variate ca vechime şi arie geografică - prin eliminarea noţiunii de timp şi spaţiu - a dus la apariţia unor forme ritmice, proprii unei sau unor categorii etnice. Analiza acestor fenomene artistice dovedeşte bazele lor pur antropologice care, treptat, prin adaptarea lor la un mediu social-cultural determinat, sunt parţial personalizate, „naţionalizate". Transmise de-a lungul mileniilor, din generaţie în generaţie, pe cale orală, aceste nuclee, aceste structuri capătă o componentă etnică numai în condiţiile apariţiei proceselor de prelucrare şi elaborare creatoare a copilului, deoarece modul de viaţă spirituală şi socială căruia îi aparţine creatorul-interpret îşi pune întotdeauna amprenta pe realizările sale.

Creaţiile şi producţiile artistice ale copiilor, plurifuncţionale, cu un puternic accent afectiv, modalităţile specifice de adaptare a celor mici la mediu, reflectă viaţa lor intimă, atitudinea şi comportamentul lor faţă de lumea înconjurătoare (natură, familie, mediul proximal, membrii comunităţii, pe diferite vârste).

Pe baza unui material documentar considerabil, cules din toate regiunile ţării, s-au putut structura câteva observaţii generale în legătură cu caracteristicile bazale ale acestuia:

folclorul copiilor este un fenomen accentuat sincretic, în cadrul căruia, se îmbină - în grade diferite - textul poetic, melodia, gestul, mişcarea, jocul; are un puternic caracter colectiv; se manifestă numai în societate, în mediul unei anumite categorii de vârstă;

are la bază o serie de norme tradiţionale existente în formă literară în memoria pasivă a copilului - care se obiectivează cu fiecare interpretare; aceasta nu exclude procesul lent de evoluţie, deşi elementele fundamentale proprii genului prezintă o mare stabilitate;

unele mijloace de expresie, astăzi cu prioritate preferate de copii, se întâlnesc şi în repertoriul adulţilor, dar cu o frecvenţă redusă, fie în genurile lor proprii, fie în cazul când se adresează celor mici, pentru a fi mai uşor înţeleşi de aceştia;

în definirea trăsăturilor proprii acestei categorii trebuie să se ţină seama nu numai de conţinutul literar şi de structura compoziţională (muzical-poetică), ci şi de funcţionalitate;conform necesităţilor sale funcţionale, creaţia copiilor se structurează în mai multe categorii având toate câteva elemente fundamentale comune: tip de versificaţie, imagini poetice şi manieră de alcătuire a întregului sistem ritmic şi sonor, permanenta transformare şi adaptare la cerinţele spirituale ale copilului dintr-o epocă dată.Folclorul copiilor se practică şi se creează numai în mediile şi în comunităţile în care

aceştia trăiesc, din sate şi oraşe, iar prin conţinutul, prin mesajul şi prin funcţiile sale, el are un rol deosebit de important în educaţie. Astfel, viaţa în colectivitate, stimulentul continuu de dezvoltare a aptitudinilor sale, de pregătire pentru viaţa de mai târziu - folclorul copiilor reprezentând o etapă necesară de trecere la adolescenţă - constituie şi un bun mijloc de integrare a copilului în spiritualitatea din care face parte: „Firea şi ţesătura trupului de român cer o educaţie ale cărei elemente se potrivesc cu golurile - cu cerinţele - ce se nasc în ele. Această hrană ne este la îndemână; împrumutând-o din alte părţi vorr. greşi, vom pune o formă nepotrivită într-un tipar necunoscut." (T Pamfile).

Prilej de manifestare a potenţialului creativ al copilului folclorul îşi poate găsi o aplicare pedagogică mai susţinută în scopul dezvoltării simţului ritmic şi melodic, ca şi pentru atingerea unor finalităţi de natură formativă cu spectru general, cum ar fi formarea armonioasă a viitorului cetăţean, chiar a cetăţeanului european. „Aderarea României la Uniunea Europeană aduce cu sine şi o responsabilizare deosebită a factorilor decizionali la nivel naţional în ceea ce priveşte patrimoniul cultural, parte integrantă a patrimoniului cultural european..." (http://www.cultura.ro/Documents.aspx?ID=340).

Dimensiune caracteristică a existentei umane, actul creaţiei artistice şi tendinţa spre acţiune se exercită într-o formă complexă şi acută la această vârstă. Copiii sunt nu numai „creatori-inventatori" în plan muzical, ci şi în plan lexical şi verbal. Caracterul eterogen al acestor producţii este o consecinţă a surselor variate; copilul se inspiră din viaţa de familie, de şcoală, din natură, din realităţile cotidiene, din creaţia adulţilor, adaptând-o la stilul său propriu de manifestare.

Alături de elementele universale - comune copiilor de pe tot globul - pe care ei le prelucrează şi adaptează permanent - apar elemente noi, cu coloratură etnică, elemente care, treptat, vor pătrunde în arsenalul universal de mijloace artistice de exprimare, de creaţie şi de promovare.

Folclorul copiilor conţine un real tezaur de informaţii necesare psihologilor, pedagogilor şi sociologilor. Astfel, studiul limbajului şi conţinutul tematic al folclorului relevă psihologilor anumite trăsături spirituale ale copiilor, aptitudinile, gusturile şi tendinţele lor, preferinţa pentru ritm şi sunet, într-o fază din viaţa copilului, când mijloacele orale şi auditive de structurare şi transmitere a informaţiei simt preponderente.

Constituind punctul central al activităţii lor, felul specific de manifestare - provenit din surplusul de energie psihică şi fizică pe care îl consumă intelectual şi afectiv - producţiile lor artistice trebuie considerate ca având nu numai o utilitate distractivă, ci, în acelaşi timp, educativă, didactică şi socială - dezvoltă spiritul de observaţie, de cooperare, spiritul activ şi creativ, sprijină dezvoltarea limbajului, a sensibilităţii, a percepţiei verbale şi muzicale, punându-i în mişcare forţele spirituale şi corporale. Spre exemplu, copiii sunt sprijiniţi să înveţe să numere, să îşi cunoască părţile corpului, să cunoască zilele săptămânii etc., înainte de faza şcolarităţii.Intuind valoarea artistică şi socială a acestor fapte artistice, pedagogii, folcloriştii şi psihologii au pus bazele învăţământului muzical naţional, accentuând valoarea realizărilor artistice ale poporului, în care cele ale copiilor ocupă un loc de frunte. George Breazul îşi făcuse un ideal din „aşezarea definitivă în practica şcolară a ideii de valoare primordială educativă şi estetică a cântecului popular." Pentru îndeplinirea acestui ideal, au fost scrise cărţile de şcoală semnate de muzicieni de prestigiu ca însuşi George Breazul, Constantin Brăiloiu, Sabin Drăgoi şi Mihail Posluşnicu. Acesta este terenul ştiinţific şi didactic pe care se întâlnesc gândurile şi strădaniile atâtor nume prestigioase, reprezentanţii unor şcoli de pedagogia muzicii, ca şi ai unor sisteme de educaţie muzicală, cum sunt: Carl Orff, Kodaly Zoltan, Edgar Willems.

b) Rolul folclorului în educaţia muzicală a copiilor

„Muzica trebuie să fie scânteia ce aprinde farul în spiritul omenesc." - Ludwig van Beethoven

b.1.) Formarea şi dezvoltarea interesului şi a dragostei copiilor pentru muzicăAceastă finalitate instructiv-educativă se realizează deprinzând copiii să asculte muzica,

să o simtă, să o înţeleagă, să o trăiască şi să o practice, fiecare, după posibilităţile sale. In acest fel, se va forma auditorul conştient şi instruit, publicul de mâine al operelor, concertelor şi al altor manifestări muzicale, capabil să aprecieze valorile artei naţionale şi universale.

Pentru realizarea acestor cerinţe, preocuparea esenţială a educatorului va fi alegerea materialului muzical (cântecul) cu text, jocului muzical, audiţiei, material care să fie cât mai atrăgător, valoros şi adecvat, ca în acest fel să poată trezi puternice trăiri în viaţa afectivă a copilului. Conţinutul acestora va fi desprins din imediata proximitate a copiilor, din viaţa lor, din

jocul lor şi din mediul înconjurător. De aici se reliefează sarcina educativă importantă pe care o are muzica în procesul de învăţământ, tocmai datorită mijloacelor specifice de care dispune (cântecul, audiţia muzicală etc.), mijloace care contribuie la atingerea finalităţilor educaţionale.

Atingerea în condiţii de eficienţă a finalităţilor educaţionale propuse, este condiţionată de luarea în considerare a particularităţilor de vârstă ale copiilor, în ceea ce priveşte calităţile atenţiei acestora. Spre exemplu, se ştie că un cântec la vârsta preşcolară trebuie să fie ales astfel încât, prin conţinutul şi mesajul său, să capteze atenţia copilului. Deoarece activităţile propriu-zise de învăţare simt reduse ca întindere, în funcţie de nivelul de vârstă, pentru o mai uşoară fixare cântecul poate fi audiat înainte, în cadrul unor activităţi speciale, astfel încât cei mici vor fi familiarizaţi cu linia melodică şi vor reţine mai uşor melodia cântecului respectiv. Apoi, explicarea conţinutului literar pe înţelesul copiilor, ca şi recurgerea, în timpul activităţii, la mişcări ritmice, chiar în strânsă legătură cu jocul, le poate provoca mari bucurii, motivându-i şi implicându-i activ în procesul didactic. Activitatea muzicală nu trebuie să fie una statică, ci una care să ţină cont de nevoia de dinamism la copii, asigurat prin reproducerea mişcărilor sugerate de text şi a ritmului şi prin jocurile realizate; însă repetiţia îşi păstrează relevanţa specifică şi rolul în fixarea cântecului. Repetarea cântecului în diverse momente ale zilei, sau atunci când tema săptămânală este legată de conţinutul unui cântec sau joc muzical contribuie la o mai bună şi eficientă fixare în memorie a conţinutului, liniei melodice şi ritmului specifice cântecului. în acelaşi timp, copilul va fi dispus şi chiar bucuros să îşi reamintească un cântec învăţat anterior, a cărui melodie îl îndeamnă la joc şi bună dispoziţie. Prin intermediul repetărilor succesive, se corectează însuşirea greşită a versurilor şi/ sau a melodiei şi, totodată, sunt ajutaţi şi copiii cu auz muzical sau simţ ritmic mai puţin dezvoltat să reproducă într-o manieră cât mai fidelă posibil cântecul învăţat.

b.2.) Asigurarea, prin muzică, a unei intense trăiri emoţionaleLocul muzicii este tot atât de important ca şi al celorlalte obiecte în procesul de învăţare, însă ea deţine resurse aparte şi mijloace specifice prin care contribuie la realizarea educaţiei muzicale, estetice, morale şi cognitive a copiilor.

Dacă la copiii de vârstă preşcolară, la început, cântecul produce numai bucuria de a cânta, bucuria de a se juca împreună cu ceilalţi, ulterior, printr-o educaţie muzicală susţinută, cântecul va genera la copii sentimente şi trăiri artistice, emoţionale, care, în bună parte, se pot transforma apoi în valoroase mijloace ale educaţiei.

Cu cât cântecele vor corespunde mai bine vieţii lor private şi sociale, preocupărilor lor, eforturilor şi străduinţele lor, cu atât ele vor produce adevărate trăiri emoţionale, sentimente pozitive şi stenice. Îmbinarea armonioasă, într-un tot unitar, a muzicii, poeziei şi mişcării, prin valoarea sa educativă, reuşeşte să contribuie la atingerea finalităţilor de ordin formativ şi informativ, atât la nivel individual, cât şi la nivelul colectivului, care este articulat graţie influenţelor benefice ale cântecelor.

b.3.) Formarea auzului muzical şi a vocii copiilorFormarea şi dezvoltarea auzului muzical şi a vocii copiilor se realizează prin executarea

în timpul activităţilor, cu tot colectivul de copii sau individual a diferitelor sunete izolate, cu sau fără variaţii de intensitate a vocalizelor. Se va acorda, de asemenea, o mare atenţie poziţiei corecte pe care copiii vor trebui să o aibă în timpul cântatului, precum şi însuşirii tehnicii respiraţiei pentru cânt, prin executarea cu toţi copiii a exerciţiilor necesare inspiraţiei şi expiraţiei.

Prin această activitate vocal-auditivă trebuie să se asigure executarea omogenă şi expresivă de către toţi copiii a oricărui cântec, ales pentru fiecare activitate în parte, care va fi pregătit prin exerciţii premergătoare speciale, ţinând în acelaşi timp seama de dicţie şi de frazare, acestea trebuie realizate expresiv de către copii, în condiţiile dezvoltării treptate a ambitusului lor vocal (întinderea vocilor). Prin astfel de exerciţii susţinute, copiii aparent „distoni" vor da dovadă de prezenţa auzului muzical şi care va putea fi dezvoltat ulterior, în perioada şcolară. Un bun pedagog trebuie să ştie să recupereze greşelile comise în legătură cu dezvoltarea muzicală a copiilor, apelând la cele mai adecvate metode şi procedee, ale căror roade nu vor întârzia să se arate din plin.

De aceea, se va acorda mare atentie satisfacerii condiţiilor unei bune valorificări a exerciţiilor - care au ca scop dezvoltarea vocii şi auzului la copii - şi anume: sala de grupă bine aerisită în prealabil, poziţia corectă la cântat - cu capul drept, vor sta pe scăunele, umerii lăsaţi puţin pe spate, pieptul puţin scos înainte, fără efort sau poziţie forţată, braţele lăsate în poală, deasupra genunchilor, în nici un caz la spate sau încrucişate pe piept, picioarele vor fi aşezate alături unul de celălalt.

Este recomandabil ca educaţia muzicală să înceapă de la vârste mici; toate defectele simt mai uşor de corectat atunci când încă preşcolarul e doar iniţiat în tainele muzicii. Toate vocile normale în vorbire pot fi cultivate prin cântat, iar defectele pot fi eliminate printr-o cultură vocală raţională. Prin cultura vocală trebuie să se înţeleagă cântul în general, iar prin acesta se dezvoltă, simultan, auzul şi vocea. De aceea sunetul pentru, a fi redat, trebuie mai întâi să fie perceput ca fiind totalitatea semeţelor produse de aparatul vocal.

Concluzii

Folclorul copiilor poate constitui şi constituie o autentică şi o admirabilă şcoală a vieţii, în care şi prin care ei se dezvoltă din punct de vedere intelectual, psihic, afectiv-motivaţional şi fizic şi în care se dezvoltă inteligenţa, sensibilitatea faţă de ceea ce îi înconjoară, se formează spiritul de observaţie, se formează şi sentimente de respect şi solidaritate umană. Începând cu cea mai fragedă vârstă, prin conţinutul, mesajul şi valenţele sale, el poate spejini semnificativ realizarea activităților și proiecteloreducative școlare și extrașcolare.

VALORIFICAREA EDUCATIVĂ ACOLECŢIILOR DE OBIECTE APARŢINÂND

CULTURII TRADIŢIONALE

Liuţa ZĂGREANU

„Orice demers educaţional de calitate trebuie să se concentreze pe înţelegerea profundă şi corectă a ceea ce este fiinţa umană, considerată atât ca individualitate, înzestrată cu o anumită cultură, cât şi ca parte integrantă a unei comunităţi, a mediului social, cultural, geografic, etc. La rândul său curriculumul ca realitate educaţională trebuie să fie ancorat în această realitate globală şi complexă care transcende prezentul şi care se leagă de trecut, tocmai prin acele valori reale, autentice, care au trecut proba timpului." ( Bocoş, M., 2009)

Cunoaşterea comorilor folclorice, păstrarea şi transmiterea lor este o datorie pentru a menţine vie şi a perpetua cultura neamului din care facem parte.

Copilul contemporan, mult mai informat, mai emancipat decât cel de altădată (datorită, în primul rând, climatului familial şi social modem) rămâne fidel valorilor tradiţionale, dar nu îmbracă costumul popular decât în cadrul unor serbări, concursuri sau festivaluri, vine în contact cu folclorul doar prin orele de literatură, muzică şi sport sau vizitând muzee, colecţii de obiecte aparţinând culturii tradiţionale.

La nivelul capacităţilor de asimilare, elevului trebuie să i dezvăluie, cu mijloacele specifice educaţiei, adevărul despre viaţa din trecut, despre tradiţii şi obiceiuri, despre păstrătorii comorilor folclorice, valorizând cu fiecare ocazie şi prin diverse mijloace arta folclorică.

Valorificarea folclorului dezvăluie copilului în mod treptat frumuseţile artei populare în al cărui conţinut sunt înmănunchiate sentimentele poporului român.Consider ca o datorie de suflet, transmiterea fondului de valori al creaţiei populare, ştiut fiind faptul că sub ameninţarea inevitabilă a globalizării, fără cultivarea tradiţiilor şi păstrarea lor cu stăruinţă îţi poţi pierde identitatea ca popor.

Dascălii au fost şi au rămas veritabili misionari ai neamului, meniţi să continue tradiţia de a organiza serbări şcolare, concursuri, şezători, care oferă un prilej de manifestare inedită a talentelor copiilor în faţa părinţilor, a iubitorilor de folclor autentic, a unui public care nu se înstrăinează de ceea ce aparţine neamului său.

Ne aflăm in faţa unui fenomen mondial prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic. Lumea devine tot mai mult un magazin de supermarket global în care ideile şi produsele pot fi găsite peste tot în acelaşi timp.

Acest fenomen numit globalizare constituie un fenomen care se referă nu numai la circulaţia informaţiilor şi a ideilor, dar care are impact şi asupra faptelor culturale, deşi cultura este cea care creează identitate unui popor, unei naţiuni.

În acest amplu proces al globalizării problema acută o constituie păstrarea identităţii culturale, care pe de o parte ameninţă cu omogenizarea culturală, iar pe de altă parte ameninţă cu pericolul unei dezintegrări culturale a societăţii, dar şi a indivizilor. Fiecare naţiune participă, este antrenată direct sau indirect în procesul de globalizare, cu atât mai mult cu cât unele state fac parte din uniuni statale, cum este şi cazul României, membră a Uniunii Europene. în acelaşi timp se naşte şi contrarăspunsul în faţa globalizării, redescoperirea, dar mai ales cultivarea tradiţiilor culturale, în cazul nostru a celor folclorice, ale unei naţiuni. Nu se ştie şi nici nu se poate

prevedea dacă această strategie aplicată va fi de folos naţiunilor sau globalizarea va diminua diversitatea culturală, specificul cultural al unor popoare. Cu siguranţă, fiecare popor va pierde cate ceva în acest proces inevitabil. Dacă acceptăm globalizarea ca pe un stadiu în care întreaga lume se va regăsi în fiecare localitate, şLîrt acelaşi timp fiecare localitate, regiune, zonă sau naţiune se va' regăsi pretutindeni pe glob, atunci se mai poate vorbi de tradiţia folclorică a unui popor? Din punctul nostru de vedere nu te poţi opune globalizării. Societatea informatică în care trăim, calculatorul, intemetul, posibilităţile oamenilor de a se deplasa rapid dintr-o parte în alta a globului, dezvoltarea relaţiilor trans-frontaliere de natură economică, politică şi socio-culturală, diminuează reticenţa în faţa globalizării.

Având statutul de reper de identitate al unei colectivităţi sau naţiuni, folclorul include printre funcţionalităţii sale specifice şi dimensiunea educaţională. Educaţia reprezintă un mecanism de transmitere şi dinamizare a unui patrimoniu constituit din sisteme de valori acceptate de societate, personalităţi după un model configurat în consonanţă cu acest viitor." (Bocoş, M., 2009)

Dezvoltarea societăţii de astăzi impune o traversare rapidă a timpului şi de aceea, unele aspecte de viaţă precum păstrarea tradiţiei pot fi lesne uitate. Adoptarea altui stil de viaţă de către ţăranul român l-a determinat să abandoneze atât casele vechi, cât şi obiectele şi uneltele folosite în gospodărie. Pentru ca aceste lucruri să nu se piardă, se găsesc mereu „întreprinzători", care le-au adunat, valorificat în şcoală, spaţii private-gen locuinţe particulare sau spaţii specifice-gen" muzee".

Muzeul în accepţia largă este considerat o instituţie permanentă creată pentru conservarea, cercetarea, punerea în valoare prin diferite mijloace şi mai ales expunerea pentru încântarea, instruirea şi educarea publicului, a colecţiilor de obiecte de interes artistic, istoric, ştiinţific şi tehnic.

Muzeul are ca scop transmiterea informaţiei sau a cunoaşterii pentru toţi prin mijloacele de care dispune, cu accent pe valorificarea educativă al potenţialului ambiental şi al pieselor deţinute. In acelaşi timp muzeul este şi un important factor de recreere a publicului vizitator.Rolul muzeului devine astfel triplu: de cunoaştere, educare şi relaxare.

Muzeul are ca obligaţie morală să educe publicul, devenind astfel un mijloc de învăţare pentru aceasta. Rolul educativ al muzeului începe să prindă viaţă când interesul publicului pentru această instituţie ajunge să coincidă cu interesul muzeului pentru public. Ca şi şcoala, instituţia muzeală, factor de cultură, cunoaşte în timp un permanent proces de democratizare. Educaţia teoretică a şcolarilor în domeniul limbii române, a cunoaşterii mediului, artelor, educaţiei civice, educaţiei tehnologice realizate în şcoli, trebuie să fie completată cu o parte aplicativă, practică, ce se poate realiza cu succes în muzee. Organizarea de activităţi educative, aplicate, cu diverse tematici din domeniile istoriei, geografiei, ştiinţelor naturii, educaţiei plastice, sau cele referitoare la tradiţii şi meşteşuguri, stimulează creativitatea copiilor şi creează o legătură mai strânsă a acestora cu muzeul, care trebuie privit ca o instituţie ce oferă o alternativă de petrecere în mod plăcut a timpului liber.

Vizitele la muzeele de etnografie şi folclor conferă la rândul lor o oportunitate de descoperire a comorilor etno-culturale ale poporului. Observarea dirijată a exponatelor din muzeu, îl determină pe elev să pătrundă într-o lume demult apusă, să vină în contact cu un trecut „etno-cultural" greu de perceput doar teoretic. Elevii descoperă pe viu aşezări omeneşti, unelte, costume populare, instrumente, vase, un patrimoniu inestimabil al valorilor culturii populare din toate timpurile, permanent cu cea ştiinţifica, de cercetare. Numai a

c O lecţie cu elevii care se desfăşoară cu „dovezi" care leagă prezentul de trecut şi invers, trecutul de prezent, nu are decât un câştig, mai ales în contextul în care viaţa socială, cultura, tradiţiile îşi schimbă formele de la o generaţie la alta. De aici şi necesitatea ca m practica didactica să se utilizeze mijloace didactice care sa le stârnească interesul pentru ceea ce înseamnă trecut, tradiţie, obicei, în vederea reconsiderării rolului pe care valorile tradiţiei populare îl dețnă în ansamblul acţiunilor instructiv-formative, în form modelare a personalităţii lor.

Vizitele desfăşurate cu elevii în muzeele din judeţ, muzee şcolare (Căianu-Mic, Salva, Maieru, Rodna, Cristeştii Ciceului-judeţul B-N) şi/sau oraşe (Bistriţa, Năsăud, Cluj-Napoca, Baia-Mare, Sighetul Marmaţiei, Târgu-Mureş, Sibiu), amenajate în şcolile pot fi de un real folos în predarea-învăţarea unor noţiuni sau în formarea unor competenţe de educație pentru frumos.

Pline de interes pentru elevi sunt vizitele realizate la Muzeul Satului din Cluj-Napoca, Muzeul Satului din Sibiu, Muzeul Satului din Baia-Mare datorită faptului că au posibilitatea să vadă şi să admire nu numai colecţii de obiecte din diferite zone ale ţării, dar şi gospodării ţărăneşti cu toate anexele lor, să admire fiecare detaliu al acestora şi să cunoască astfel modul de viaţă al oamenilor care au trăit şi au muncit în astfel de aşezări: cu „tindă" în care se intra, „casa dinainte" şi „casa dinapoi", cu soba unde se făcea mâncarea, cuptorul, lăiţerele pentru şezut, lada de zestre, diferite ustensile gospodăreşti care erau folosite în casă şi pe care nu mai au posibilitatea să le vadă decât în muzee: oale de lut, ceaunuri pentru mămăligă, ulcele şi blide etc.

„În condiţiile în care familiile, diferitele comunităţi, societăţile, în general, se confruntă cu dificultăţi tot mai accentuate în efortul de transmitere a valorilor autentice către educaţi, se impune proiectarea şi realizarea unei educaţii care depăşeşte cadrul şcolar şi care se înscrie în proiecte educaţionale comprehensive, care implică toţi actorii educaţiei: cadrele didactice, părinţii, comunitatea locală, mass-media, mediile economice etc., proiecte care să valorifice elementele şi valenţele educative ale folclorului" (Bocoş, M., Stan C., 2008, p.15).

Modul de organizare Şi amenajare al unui muzeu va fi exemplificat în cele ce urrmează prin prezentarea „Muzeului etnografic privat „George Nechiti" din Feldru, Valea Secerului".Muzeul „George Nechiti" este amenajat în locuinţa privată a domnului G. Nechiti din Feldru, Valea Secerului, nr. 1369 . După pensionare, George Nechiti reîntors acasă la Feldru a adunat obiecte sculptate în lemn, trofee de vânătoare schimbul tăbliilor şi obiecte vechi din gospodăria ţărănească.împreună cu fiul său George a colecţionat peste 2000 de obiecte vechi, gândind ca un adevărat folclorist: „că e bine să păstrăm obiectele astea vechi, că pă viitor nu vor mai fi". Obiectele au fost adunate de la rude, de la prieteni, care nu le mai găseau nici o utilitate în gospodăria lor, altele au fost obţinute în schimbul sculpturilor sale în lemn, altele au fost cumpărate „cu bani grei". Familia, rudele, dar şi prietenii au ajutat în mod considerabil la colecţionarea obiectelor vechi, numele donatorilor fiind păstrate cu grijă într-un mic registru.

Muzeul a fost inaugurat în anul 2005, când apare şi primul articol laudativ în presa locală, urmat apoi de alte câteva. Piesele adunate cu atâta pasiune „reprezintă viaţa satului", a ţăranului român, din această zonă. Ele sunt foarte diverse: costume populare, ţesături, obiecte de ceramică, din lemn, trofee de vânătoare, animale şi păsări împăiate, o colecţie de fluturi, scoici, flori de mină etc.Muzeul „este amenajat în mansarda casei", în holul de la intrare şi în curte. La mansardă spaţiul a fost cu grijă compartimentat, astfel încât obiectele să fie grupate pe categorii în funcţie de aspect şi de utilitatea lor iniţială. El conţine un „colţ religios", unde sunt expuse icoanele pe sticlă şi pe lemn foarte vechi, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice precum şi alte câteva obiecte de cult. Remarcăm printre ele o diplomă de moşit, primită la începutul secolului trecut de către unul dintre ascendenţii familiei. Imediat în apropierea acestora sunt aranjate câteva rafturi „cu obiecte

de strictă utilitate": un rând de ceasuri vechi, un altul de fiare de călcat pe bază de cărbuni (ticlăzeie), ustensile de bucătărie (râşniţe de zahăr, nucă, cafea, un storcător de roşii, vase din lemn şi ceramică), instrumente folosite la tors şi ţesut (maşini de tors, sucale, ragile, răşchitoare). Intr-un mic spaţiu este rezervat un colţ al copilului şi al copilăriei: căruţ adus în 1904 din America, un antemergător pentru copiii foarte mici, un aparat vechi de protecţie având acelaşi principiu de funcţionare ca şi cele „moderne", leagăne din lemn, leagăne din pânză (săhăidace). Vedem pentru prima dată o minge făcută în casă din iască de mesteacăn uscată la soare.

„Zona oilor", cu obiecte specifice acestei ocupaţii este reprezentată de: lăcriţe pentru păstrat brânza, cupe, linguri, blide, fideleş de ţinut laptele acru, bahorniţă de ţinut cheagul, balanţă pentru cântărit brânza la oameni, budeşti şi bărbânţe pentru lapte, jintălău pentru mestecat laptele închegat. Din colecţia oierilor nu lipseşte nici cămaşa ciobanului dată cu funingine şi cu unt, să se cunoască că este cioban, să nu-I prindă ploaia.

În „camera de zestre sau camera dintâi" sunt aranjate farfuriile smălţuite, ştergarele, lada de zestre, în care sunt adunate hainele fetei, toate puse la locul lor pentru a reda cât mai fidel „camera dinainte" din vechile gospodării ţărăneşti. Colecţionarul a îmbrăcat cele patru manechine sculptate de el însuşi adecvat, pentru a reda familia lărgită ţărănească: mama, tatăl şi cei doi tineri căsătoriţi. Semnul uniunii prin căsătorie este steagul de nuntă împodobit cu flori şi betele, iar războiul de ţesut aşezat lângă geam reprezintă activitatea casnică a femeilor.

Camera cu costume" are un impresionant număr de piese de port popular cât pentru îmbrăcarea a 50 de femei şi a 30 de bărbaţi. Toate provin din zona Bistriţei şi a Năsăudului cu excepţia unuia primit din Moldova. „Cojocul pentru gazde", cojoc cu decor bogat cusut în roşu şi negru este expus la vedere, el fiind purtat la biserică de femeile înstărite.

În curte sunt expuse obiectele mai mari şi uneltele de lucru ale ţăranului.„Diviziunea muncii" în acest muzeu este bine stabilită. Fiul George este factorul

„dinamic", cel care aleargă după obiectele vechi, tatăl este cel care ştie „povestea" obiectelor, rolul lor, fiindcă el a trăit „acele vremuri", când obiectele „erau în lumea lor organică”.

„Eu ştiu", spune tatăl şi retrăieşte în gând vremurile când se folosea de aceste obiecte, iar fiul dă târcoale caselor „sparte" de feldrihanii veniţi cu bani din Spania, pentru a construi noi locuinţe.

Gândind la timpul viitor, la statutul nostru de stat al Uniunii Europene: „Este important ca aceste forme de cultură care ne identifică pe noi ca popor, popor creştin, să se transmită, să rămână urmaşilor noştri".

Colecţia „George Nechiti" din Feldru se află sub patronajul Muzeului Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti.