MI FUI C Ü L T ü R f l L - S O C I f l b

R E V I S T Ă P E N T R U P R O P Ă Ş I R E C U L T U R A L Ă $ 1 A R M O N I E S O C I A L Ă

Director: I O AN N. CIOLAN

II

mm

Redac to r : P E T R U O L A R I I

A P A R E L U N A R S U B A U S P I C I I L E A S O C I A ­

Ţ I E I Î N V Ă Ţ Ă T O R I L O R D I N J U D E Ţ U L S I B I U

A n u l II • I a n . - M a r i l e 1935 • N o . 1-3

U l i i 1 > L . L ' U . / - l

M afijât S I B I U , L A 15 M A P T 4 p . WWPLAft LÜG AL

BihJiofaai Universlíi, i î.^kFt.-diA«rfI. etin C L U J .

j | REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: SIBIU, STRADA HONTERUS No. 6

'Ti

L I T E R A T U R A Şl A R T A

Dăseâle... Te-am văzut la datorie In sătucul de departe, Nu să-ţi cape fi avuţie, Nici ca să-ţi ridici palate ..

Te-am văzut lucrând atâta Pe-a ogorului cultură, Fără ca s'aştepţi răsplata Sau să-ţi doreşti o cunună.

Tu eşti dascăl ş'ai credinţa Că 'nvăfând pe alţii carte, Au să ducă biruinţa Ţării noastre, mai departe...

Pentru-a ta credinţă sfânta, Au luptat „înaintaşii" Şi-au să lupte 'ntr'una încă, Toţi acei ce-fi sunt urmaşii!.

Ni cola e D. Marin.

Pentru „Luceafărul' Luceafăr sfânt ce străluceşti Prin slova ta măiastră, De toate'n lume te 'ngrijeşti, Şi vrei să schimbi Căsuţa noastră...

Ca şi străbunul tău de mult... Apari pe cer... şi sui în sus, Creind prin raza ta un Cult, In slujba căruia te-ai pus!...

In jurul tău să-şi strângă rândul Acei ce prosperare vor, Şi-avea-vor tot mereu-dearândul Progres frumos în viitor ...

Gheorghe Popa.

2

A m i n t i r i Amintiri duioase, mi se perindau prin faţa

ochilor, în vreme ce trenul se apropia din ce în ce mai mult de ţelul viselor mele.

V i s a m , , . în legănarea monotonă şi gâfâ-indă a trenului. Deodată un fluerat strident, mă făcu să-mi curm firul amintirilor. . .

Mă apropiam de c a s ă . . . g a r a . . . nu s'a schimbat, doar acoperişul e mai plin de muşchiu, ca altădată. M ă dau jos înfrigurat, să pun mai iute piciorul pe pământul copi­lăriei , . . după atâta amar de vreme, petre­cută în străini. Pornesc pe poteca, care duce printre brazii încărcaţi de verdeaţă. Triluri de păsărele mă fac să ridic capul, înspre cerul de azur. Pare că sunt pe altă l u m e , . ,

O boare dulce de flori câmpeneşti mă loveşte în faţă, aducându-mi aminte de nop­ţile de vară, când dormeam sub cerul înstelat.

Revăd locurile dragi de odinioară, care mi se perindă ca nişte icoane ale trecutului.

Oamenii mişună după treburi. Carele cu f â n . . . se mişcă agale pe drumul plin de praf. Dau în uliţa, unde se află casa părin­tească, cu casele vechi, gârbovite de ani. Femeile, până şi ţâncii privesc curioşi la mine. Una mai îndrăsneaţă mă în t reabă . . . „al cui eşti" ? ! . . . L a răspunsul meu mă priveşte lung — „ T i ! . . . da mare-ai mai crescut . . . bată-te norocul să te ba tă!" „Parcă eri erai numai a tâ t ica" . . . şi arată cât de mic eram. „Da ' la cin' te duci ? " . . . Eu dau din umeri răspunzând aşa 'ntr'o d o a r ă . . . „la moşu-meu!" „ A p o i . . . să hii sănătos c o p i l e . . . da moşu-tău o murit de acum doi a i ! "

L a acest răspuns neaşteptat, ştiind că n'am să pot rămâne ne'ndurerat, i-am dat iute „bună ziua" şi am plecat, în vreme ce lacri­mile îmi năvăleau amarnic din ochi. In vremea asta, m'am trezit în faţa casei pă­rinteşti. Un fior neînţeles mă pătrunde. De­schid p o a r t a , . . care neunsă de mult, scârţâe sinistru, cerându-şi par 'că dreptul la viaţă. Curtea plină de buruen i . . . Dar casa 1... Cuibul în care m'am născut şi mi-am pe­trecut cop i lă r ia . . . aplecată într'o r â n ă . . . doarme par 'că somnul de veci. Acoperişul

ciuruit de ploae şi răscolit de vânturi, este acoperit cu un covor verde de muschiu, iar ici-colo plăntuţe fragede, se leagănă uşor în adierea unei boare de căldură. Uşa casei numai într'o ţâţână, îmi lăsa intrarea liberă în tindă. Aici dau de o grămadă de moloz şi cărămidă şi-mi amintesc, că aci era cup­torul de pâine. D o a m n e ! , . , Ce fericit eram când îmi dădea mama câte o păsărică coaptă, numai ca să scape de gura mea. Gura po­dului neagră, fără formă, mi se părea ceva tare de demult.

Intru în casă. Un miros de busuioc îmi atinge nările şi o moleşală mă pătrunde. M ă las uşor pe vatră. Din grinzile vechi de stejar, de cari odată atârnau căni şi farfurii de porţelan, acum picură apa, clipocind pe pă ­mântul galben de jos. Pereţii g o i , , , despu­iaţi de icoane şi chipuri, în faţa cărora stam altădată ceasuri întregi, minunându-mă. Văd tăeturile făcute în grindă de moşu-meu, ca să ştie numărul oilor date la cioban.

Nu mai e nimic de altădată. Vremea a şters totul, întinzându-şi veşnicia ei, peste cuibul copilăriei mele.

A m eşit din casă şi m'am aşezat pe podmol. Noaptea începea a se lăsa înce t , , , încet. Luna sfioasă se ridica dinspre pădure, lumi­nând cu o lumină argintie totul. In depăr­tare un zgomot abia auzit de t ă lăng i , . , apoi o doină dulce tremura în tăcerea nopţii:

B a g ă D o a m n e luna 'n nor, S ă mă duc unde 'mi-e dor. B a g ă D o a m n e luna 'n stele, S ă mă duc unde 'mi-e jele . . .

Apoi totul apuse în depărtări, Stam pe prispă copleşit de amintiri, cu lacrimi închi­nate trecutului, în och i ,« . Nu-mi aduc aminte cât am stat a ş a . . . dar când am eşit pe por­tiţă, cocoşii cântau de miezul nopţii.

U n d e v a , . , un c â i n e , . . lătra jalnic a pustiu. A m plecat din locul naşterii şi copilăriei mele, unde nu găseam decât j a l e . . .

Mergeam ca un om b e a t . . . cu sufletul copleşit de du re r e . . ,

S i m i o n L o m n ă ş a n u învăţător.

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 3

I o n i c ă S ' a ' nse ra t . . . Luminile se aprind una câte una, mai

încolo alta, jos în vale alte două, trei, una câte una se luminează ferestrele mici ale caselor, de o lumină galbenă, somnoroasă mai întâiu, tot mai vioae pe măsură ce noaptea intră 'n sat.

Totul s'a potolit. Din când în când, se mai aude mugetul vre-unei vaci, care rătă­cită de cireada, păşeşte-acum încet, sfios, se opreşte o clipă, mugeşte, porneşte-apoi alene, ostenită. Şi 'ncet încet, paşii i se sting; în urma ei totul se cufundă în linişte.

Un trecător, un drumeţ întârziat poate, mai scorneşte cu paşii săi vre-un câine, care hămăie de două, trei ori a dojana. Târziu, noaptea e străpunsă de şueratul ascuţit, pre­lung al trenului; în urmă liniştea se lasă grea.

Satul e aşezat într'o înfundătură. De de­parte nici n'ai bănui că aici între dealuri poate fi un sat, şi încă unul mare cum e Văgăuna. Numai când te apropii mai mult, zăreşti câteva case răsărind de după deal, înaintea drumului alb şi râzător, ce vine dela gară. Cele câteva case sunt acoperite cu ţiglă, afară de una, a lui Ion a-lui Şipot, casă bă ­trânească cu şură, moştenită dela bunicii lelii Ana. Ion a-lui Şipot e slujbaş la tren. Şi 'n seara asta Ion a-lui Şipot nu e a c a s ă : e 'n slujbă şi nu se întoarce decât a doua zi. In ograda sa e linişte. Nu e lumină decât la că ­suţa ce dă spre grădină. înăuntru, la masă, Nuţa, o fetiţă de vreo 7 ani, citeşte răspicat din abeceda r : p-o-d-u-1, po-dul; d-u-d-u-e, du-du-e ; podul dudue. Lângă vatră Ionică, mai mare ca Nuţa cu vreo doi ani, stă li­niştit pe un scăunel şi ascultă. Lelea Ana a ieşit până 'n vecini după treburi. Nuţa a isprăvit de citit odată, dar plină de râvnă, nici nu stă să mai răsufle şi o ia dela capăt. Ionică o ascultă cum citeşte câte-o literă 'ntâiu, silabiseşte-apoi şi 'n urmă silabele se strâng în cuvinte, cari prind înţeles. Ce bucurie ar fi pentru Ionică să poată silabisi şi el, din carte, ca Nuţa. Adeseori lua cartea, o des­chidea şi se uita mirat. Vedea un chip, iar

sub el ceva scris, să fie oare chipul celui ce scrie aşa cum citeşte Nuţa ? Nu, nu, îşi zicea el, căci chipul scrie şi pomi şi vale şi altele, iar Nuţa nu spune nimic din acestea. Dar ce atunci ? Şi iarăşi se uita cu băgare de seamă şi sub chip vedea nişte semne. E ra încredinţat că acele semne „litere" cum i-au spus că le zice — scriu aşa. Dar apoi iar se 'ndoia şi neîncrezător, făcea semn Nuţii; acoperea chipul cu mâna şi o punea să ci­tească; şi minune; Nuţa citea la fel. Şi Io­nică iar le privea şi iar se minuna şi 'n gândul Iui se punea întrebarea; dar cum pot vorbi acele „litere". N 'au gură, n'au ochi, n'au urechi, nu sunt oameni şi totuşi ele spun, vorbesc, iar e l . . . el are de toate şi nu poate v o r b i . . . şi gândul se curmă, iar lacrimile se îmbulzesc pe obrazul lui mic. De câte ori nu i-au venit aceleaşi şi aceleaşi întrebări şi totuşi când se ivesc iarăşi îi par noi; de câte ori aceleaşi şiroaie de lacrimi nu s'au scurs pe acelaşi obrăjor şi de câte ori nu s'a răsvrătit cu mintea lui mică îm­potriva nedreptăţii din lume, ce nu lasă pe toţi să se bucure de darurile vieţii. Dar când rí sufla răsvrătirea, o linişte binefăcătoare îl învăluia şi atunci sufletul îi spunea p a r ' c ă : sunt bine aşa cum sunt toate. Afară începu a bate vântul. Vijelios, isbea totul cu furie. Nuţa s 'a tras tăcută într'un colţ. Ionică luă abecedarul, dar îl închise curând. Furtuna de afară trezi în sufletul lui o alta, nu mai mică. E ra par 'că plutind pe-o mare 'n fur­tună şi n loc să se roage, el se împotrivea, se răsvrătea mai rău. E de ne 'nchipuit ca un suflet atât de mic să cuprindă atâta sim­ţire. Ades natura dă alt dar în schimbul celui pe care'l ia. Vântul pătrundea curajos pe coş în jos şi răscolea cenuşa din vatră şi Ionică îşi aţinti privirea în jăratec, de p e care ce­nuşa, aci era spulberată, aci se aşeza mai trainic, pentru ca mai cu putere vântul s'o împrăştie — lăsând jarul aprins, desbrăcat de această haină. Şi lui Ionică îi plăcea acest joc; i-se părea că e şi 'n sufletul său ceva asemănător — care aci e spulberată de răs-vrătiri, aci se aşează iar molcomită. Vântul

1*

4 L U C E A F Ă R U L Nr. 1 - 3 , 1935.

s'a mai potolit, Nuţa îşi ia cartea şi prinde a citi mai departe, dar Ionică n'o mai as ­cultă. Priveşte focul din vatră, gânditor. Pare că vede 'n jos forma unui tren, care pe mă­sură ce focul se mistuie, îşi pierde din fiinţă. Când ultimul cărbune s 'a mistuit, Ionică se apleacă, ia câteva vreascuri pe cari le-aşează cruciş, suflă până se aprind şi-apoi se aşează iar pe scăunel- De astă dată privirea lui e aţintită n gol. Acolo citeşte el fără glas, ca 'ntr'un abecedar. Da, un abecedar, dar nu ca acela al Nuţii, ci un abecedar în care nu scrie decât poveşti triste, aceleaşi întot­deauna, pe când ce la l t , , .

Nuţa, care şi-a citit de mai multe ori lecţia, o ştie acuma, aproape de rost. E a pare un vechi cunoscător al slovei:

„pod de lemn, pod de fier, trenul trece pe un pod de f i e r , , . "

Ionică, pare că se trezeşte dintr'un vis. îşi ridică întrebător capul,

Nuţa se opreşte şi înţelege numai decât ' „pod de lemn, pod de fier, el aleargă iute,,."

Din nou şi-a lăsat în jos capul Ionică, pentru ca mai departe gândul să-şi toarcă firul. L a ce se gândeşte el o a r e ? Ochii-i lucesc de o lumină v ie ; mintea se frământă: i-au rămas în cap cuvintele din urmă ale Nuţ i i . , . „el aleargă i u t e . . . " Adevărat , gân­deşte el, trenul aleargă iute, dar cât de iute ? O, nici n'ar putea spune el cât de iute, deşi l 'a văzut, a fost aproape, la un pas de el. Ce bine l 'a văzut el! Dar ce bine ar fi fost de nu l'ar fi văzut; a tunc i . , . Privi tăcut spre masa unde şi-a aşezat Nuţa c a r t e a . , . De nu era trenul acela, — gândeşte el mai departe — ar fi putut citi şi el ca Nuţa, ba poate şi mai b i n e . . . şi cu câtă plăcere ar fi învăţat el slovele acelea mărunte. Dar n'a vrut, n 'a vrut trenul. Ş i -o lacrimă mare se prelinge până 'n vârful nasului. Ochii lui se aţintesc din nou în foc. Faţa- i încordată de luare-aminte. Ionică citeşte în abecedarul s ă u : . , . o zi senină de vară. Băeţaşi între 6 şi 7 ani aleargă pe covorul verde presărat cu toate culorile câmpiei. Mirosul şi cu­loarea florilor îi îndeamnă să le culeagă. îşi fac buchete mici de „ochiul-boului" ori „clo­poţei" ori de alte flori. Ionică şi-a făcut unul

de viorele, pe care vrea să-1 ducă mamei sale. Împărtăşeşte şi el veselia şi sburdăl-nicia tovarăşilor de joc de aceeaşi vârstă cu el. Nici n'ar putea să fie altfel pe o zi ca aceea şi la o vârstă când toate sunt bune. S 'au săturat de joc. Uitate de-oparte, bu­cheţelele de flori încep a se vesteji. Copiii se pregătesc, să se întoarcă a c a s ă ; dar unul mai mare, Niculae al Steiului, îi îndeamnă să mai rămână,

— Uite, e mai la amiazi, să mergem, s i vedem trenul. Toţi s 'au bucurat într'un g las : să mergem! Dar Ionică stă deoparte:

— T u nu vii Ionică? — „Nu" . — Haide că nu stăm mult. A părut că şovăe, dar în urmă tot a în­

vins ispita ademenitoare. — „Mergeţi voi, că eu nu viu!"

Şi dupăce-au plecat, el îi petrece cu pri­virea, apoi se apleacă să-şi ia buchetul, câteva viorele s'au ofilit. L e smulge şi în locul lor culege altele. Dar asta ce-o fi, zice el în gând, oprindu-se înaintea unei flori galbene, mică cât o viorea- Dar nu rămâne mult aci, trece la altele, îşi caută viorelele de cari mai are lipsă pentru bucheţelul său, a şi uitat de tovarăşi, dar glasul unuia-1 strigă de depar te :

. . . I o n i c ă . . . haide, uite că vine trenul- E mai aici. De după o cotitură se vede fum negru. Trenul nu putea fi departe. Nici n'a ştiut Ionică cum a plecat. L a 'nceput a făcut câţiva paşi şovăitori, a mers apoi mai re­pede, până ce 'n urmă a prins a alerga. Când nu mai avea mult şi-a mai încetinit fuga: acum numai îşi dă seamă de sfatul maicii sa le ; ispita a fost prea mare şi-apoi el nici n'a avut timp mai la urmă să se gân­dească, să i-se 'mpotrivească.

— „Nu mă voiu duce aproape, îşi zise el; de departe, se vede tot aşa de bine".

A ajuns şi trenul încă nu a trecut, dar se vede acum venind în goana mare.

— „Haide mai aproape Ionică". Şi a mai făcut câţiva paşi. Era acuma

aproape de linie. Niciodată n'a mai văzut trenul aşa de aproape. Negru, uriaş şi ne­păsător, cu iuţeală mare încă, vesteşte celor

L U C E A F Ă R U L

dela gară printr'un şuerat ascuţit sosirea sa. E tocmai în dreptul copiilor, cari învăluiţi în aburii maşinii, nu se mai văd bine. S e pare însă, că se frământă. Unul sau mai mulţi au ţipat. Ce s'a 'ntâmplat? In mijlocul lor stă unul întins cu faţa la pământ. Câteva pică­turi de sânge izvoresc de sub frunte.

— „Ce s'a 'ntâmplat? a learg i cineva de prin apropiere. F ă r ă glas, copiii se uită la tovarăşul întins la pământ. Nici nu îndrăznesc, să-1 ajute, să se ridice. Dealtfel cel căzut nici nu are de când să se scoale. A mişcat doar puţin capul. „Cine-a căzu t ? "—în t r eabă un lucrător — vrând să vadă ce e. Copiii se privesc unii pe alţii.

Ionică a lui Şipot, cutează însfârşit, cel mai mare, galben la faţă. Şi cum de-a căzu t? Copiii nu pot da nici o lămurire. S e uită unul la altul, fără ca vre-unul să ştie, să răspundă.

— Când a trecut trenul şi a şuerat, nu ş t i u . . . s 'a împiedecat ş i . . . a căzut.

Rana la cap nu era grea. O piatră de jos i-a sgăriat puţin fruntea. Nu era nici un pericol din partea asta. Trebuia însă să-1 facă, să-şi vie în fire.

Când deschise ochii, Ionică se văzu în uat, acasă. L a capătul patului văzu feţele îngrijorate ale părinţilor săi, Zimbi şi voi să le spună c e v a , , . Nu putu rosti însă nici un cuvânt, măcar. Dar nu putu nici de data asta.

— Ce-o mai fi şi asta Doamne, să nu poată el vorbi, el Ion ică? ! Poate c ă . . . şi întâmplarea cu trenul îi veni în minte. Dar de ce se uită părinţii aşa la e l ? II chiamă pe nume şi el nu scoate nici un cuvânt, par 'că ar f i . . . o, nu se poate una ca asta. înfiorător gând. Nici nu îndrăsneşte, să-1 cu­prindă în mintea sa.

Şi totuşi, nimic mai adevărat. Ion ică , . . nu mai putea vorb i . . , era mut.

Ce-a fost de inima celor doi părinţi, cu­vinte omeneşti nu pot spune.

Ce chin, ce durere, ce frângere a mâinilor. E ra 'n zadar însă; nici doctorii nu puteau mai mult decât să constate acelaş adevăr, pe care ei în limba lor doftoricească îl nu-miau numai altfel

Stând pe scăunel, Ionică, nu se mai putu gândi la ce a mai fost în cei trei ani ce s'au scurs de-atunci. Dar ce putea fi altceva decât o viaţă tristă, mereu aceeaşi. Câtă du­rere pe el, când ziua la amiazi îşi vedea tovarăşii de-acum trei ani, ieşind dela şcoală cu săculeţele cu cărţi după gât. Acum şi Nuţa ştia să citească, numai el nu, şi nici nu va şti niciodată, şi lacrimi mari alune­cară pe obrazul lui mic. Dar iată şi lelea Ana, Ionică îşi şterge ochii în grabă, dar ea-1 vede şi sufletul ei de mamă înţelege îndată ce s'a petrecut. S e apropie de el, îi prinde capul cu mâinile şi sărutându-1 prinde a-1 mângâia.

— „Fii cuminte Ionic' al mamii, nu plânge" şi lelea Ana ne mai putându-şi ţine firea, isbucneşte şi ea în plâns du­reros,

E trist, e foarte trist, să vezi o mamă plângând alături de fiul ei durerea acestuia. Când şti că timpul are să vindece rana, te mai mângâi p a r ' c ă . . . Dar lelea Ana ştie, că rana lui Ionică nu se va mai vindeca nici­odată şi gândul acesta îi dă nou belşug de l ac r imi , . .

Ionică împlinise nouă ani şi jumătate. Era o după amiază frumoasă de toamnă. Copiii au eşit dela şcoală mai curând ca alte daţi şi neîndurându-se să plece acasă, s 'au ho­tărât să se mai joace. Şi -au aşezat săculeţele cu cărţi la oparte şi s 'au împărţit în două. Ionică, venit din întâmplare, se amestecă şi el în joc, şi era voios cum nu mai fusese de mult, de-acum vreo trei ani, trei ani şi jumătate. Dar cum împărţirea dintâiu n 'a fost potrivită, s'au hotărât să se aleagă încă odată, N ' a fost uşoară această a doua ale­gere, dar însfârşit iată-i gata să înceapă. Dar care să înceapă mai întâiu, care să fie sus la bătăi şi care jos. S e jucau de-a oina. S e înţeleg însă şi de astă dată unul din ei scoate dintr'o curea un ban vechiu de aramă, pe care-I aruncă în sus, dupăce a întrebat pe tovarăşii din cealaltă tabără : cap e ori ranţă ? şi dupăce ei i-au răspuns cap, banul aruncat în sus se învârte de nenumărate ori şi-apoi c a d e : cap, strigă . unul din tabăra contrară şi cu toţii, cei de-o tabără se pre-

6 L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935

gătesc să alerge la locul de bătae. Dar unul, cu un deget ridicat în sus, i-a oprit:

— Sst i ascultaţi c e v a , . . Toţi s 'au oprit. De departe se auzea un

huruit slab. — „Ce să hie ? se mirară cu toţii. Trenul

nu e. Ştiau ei, că trenul face altfel. Dar ce să f i e . . . "

— „Ştiţi ce e ? zise unul mai răsărit — trebue să fie „motobilu" — că el face aşa. Ceilalţi copii au stat nedumeriţi.

— Motobilu care merge singur, îi lămu­reşte cel dintâiu.

Drumul era la deal, şi maşina, automobilul de care vorbea băiatul mai răsărit, urca încet. Ajuns sus, în deluşor, unde se jucau copiii, se opri. De dinainte, cel ce părea că mână ma­şina se coborî pentru a întreba de primărie. E lucru rar un automobil în Văgăuna; deaceea copiii curioşi se îngrămădesc în jurul lui, cercetându-1 cu deamănuntul din ochi. Când motorul, gata să plece, începu a bubui, copiii se strânseră unul într'altul dându-se înapoi; dar cum maşina întârzia de a se urni din loc, ei se apropiară iar de ea cu frică Ia 'nceput, mai curajoşi apoi. Pe neaşteptate maşina porni însă. Gheorghiţă al Mitiului, un băeţel de vreo cinci ani era la un pas departe de ea. Şi pornită aşa pe neaştep­tate, ar fi trecut peste el, dacă Ionică, ce se afla lângă el, mai la oparte de maşină, nu l'ar fi îmbrâncit în lături; dar vai, n'a mai avut timp să sară şi el la o parte şi fu izbit şi trântit de maşină, care trecu peste el. Copiii ţipară îngroziţi. Prin fumul ce se 'mpră-ştia, văzură pe Ionică întins cu faţa la p ă ­mânt. Ai fi zis în acelaşi fel ca atunci când a căzut lângă tren, dar mort de astă dată desigur.

- - Săriţi, săriţi, strigă o femee, care văzu de departe ceeace s 'a întâmplat.

Cea dintâiu care-i auzi strigătul fu lelea Ana , care de dimineaţă avea o presimţire: i-se bătuse mereu ochiu l . . . drept. Deaceea lelea Ana aştepta o veste, şi vestea veni.

— Lele Ană, vino mai i u t e . . . Uite, Ionică, al vostru a căzut ş i . . . şi nu mai mişcă deloc zise femeia, neîndrăznind să spună adevărul crud, par 'că .

In grabă lelea Ana se apropie de Ionică şi-şi duse mâinile la cap tânguindu-se;

— „Ionic' al mamei, Ionică. Băiatul meu, fără noroc".

II ridică în braţe. Din partea dreaptă a capului, de sub tâmplă, două fire de sânge se preling în jos pe obraz. II duce în casă şi-1 aşează în pat. Era turburată lelea Ana, de nici nu ştia ce să facă. A stat câteva clipe nedumerita, apoi a aprins o lumânare pe care i-a pus-o la cap. Nemişcată a stat apei la capătul patului. Nu ştie de visează ori e trează. Un văl negru i-se puse 'naintea ochilor.

D a r , , , u i t e , , , să fie adevărat ? ! Ionică se mişcă, se scoală şi se uită 'n jurul s ă u . . . O, nu se p o a t e . . . Lelea Ană îşi face cruce şi se 'nchină la icoane. S e duce apoi la o doniţă cu apă şi-şi răcoreşte fruntea. Când se 'ntoarce spre pat, vede pe Ionică zâmbind. Nu se poate, îngână ea în pragul nebuniei; Ionică e mort; el nu mai poate zâmbi. B a da, zâmbeşte, dar nu el, sufletul lui, sără­cuţul. O! Cerul e a lui!

Dar ce e asta ? Ionică se scoală, se apropie de ea şi-o chiamă: mamă! 0 ! nu se poate, de o mie de ori nu, strigă ea, pentru ca vocea ei să înăbuşe orice închipuire bolnavă. Doar Ionică a murit. Şi pe lelea Ana o cu­prinde frica, E singură şi femeea ce s 'a dus, să cheme pe popa, nu mai vine. V a chema pe cineva de pe aproape- Şi lelea A n a mai făcându-şi o cruce aleargă strigând:

— Cumătră Măr ie ! Cumătră M ă r i e ! . , . — Viu acum, dar ce s 'a 'ntâmplat, — Cumătră Măr ie ! mare păcat pe capul

nostru, vorbeşte lelea Ana, uitând de ce-a voit s'o cheme, S ' a dus şi Ionică al nostru, îngână ea pierdută. Şi luând de "mână pe cea căreia-i zicea cumătră Mărie, o duce cu sine.

Intrând în casă, nu-şi putură crede ochilor. Ionică în genunchi înaintea icoanei Precestii, rostea ceva încet. S e apropiară mai tare şi-1 atinseră pe umăr. Ionică îşi întoarce capul şi vesel sări de gâtul mamei sale şi cum ea rămânea nedumerită, el începu a-i povesti visul lui de azi-noapte: . . . se făcea, că pe drumul ce vine dinspre gară, o cerşetoare

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 7

toată zdrenţe, se îndrepta ostenită spre sat în urma ei, departe mai întâiu, toi mai aproape apoi, se auzea un sgomot surd. Venea din urmă ceva nedesluşit, mare şi negru. Cerşetoarea părea însă că nu aude nimic. Dar mogâldeaţa mare şi neagră, nu mai era departe; desigur avea să treacă peste femee. Ionică încercă, să strige, dar nu putu. Alergă atunci îndată, să o dea la oparte. A b e a avu timp să îmbrâncească pe cerşi-toare, că mogâldeaţa şi trecu pe acolo. Când se uită el mai bine, văzu numai un fum şi cerşetoarea n ică i r i . , , S e trezi apoi,

înmărmurite cele două femei ascultau şi nu le venea să-şi creadă urechilor.

E Ionică cel ce vorbeşte? A ş a dar el nu e mort. B a încă vorbeşte,

II şiiau mut! Cine mai poate înţelege ase­menea lucruri. Şi cu toate acestea se des-meteciră. E ra Ionică cel ce le vorbeşte. Nu s'au înşelat. Dar iar se 'ntrebau: cum se putea aceasta, de vreme ce-1 ştiau mut! In mintea lelii Ana se 'nfiripă un gând. In faţa ei — pe perete — e icoana Maicii Dom­nului şi 'n mintea ei mai sălăslueşte încă chipul unei cerşitoare. Dar, încet, încet, cele

„Nu minţi niciodată în faţa vreunei per­soane, căci ai să fii nevoit să spui odată altei persoane adevărul şi amândouă se vor întâlni într'o zi".

CH. CHINCHOLLE. *

„Este mai puternic acela, care se învinge pe sine, decât acela care cucereşte o cetate".

SCHILLER. *

„Cine vrea să fie domn preste alţii, trebue mai întâiu, să servească cu credinţă".

WYSS.

„Bunului patriot şi fumul ţărei sale i-se pare dulce şi mirositor".

COSTACHE ST AM ATI. *

„Prima educaţie e cea mai importantă şi ea aparţine incontestabil mamelor".

ROUSSEAU.

două chipuri se şterg şi n locul lor apare altul, al Gheorghiţii Mitiulji, Ş i cu simţul ei de femee dela ţară, ea tălmăceşte visul. Pricină de mântuire a vieţii copilului ei şi dobândire a graiului, e cerşitoarea de azi-noapte, e Maica Domnului. E a e aceea că­reia i-se cuvin mulţumiri. Şi lelea Ana în-genunchie înaintea icoanei Precestii, spunând rugăciuni, făcând cruci şi mulţumind din adâncul sufletului pentru mila Ei, Apoi se ridică. Ionică văzu abecedarul pe masă, îl luă, cu o bucurie nespusă îl întorcea pe-o parte şi pe alta, ca şi cum l'ar fi văzut pentru întâia oară, II deschide şi cu glas, în care tremura fericirea, murmură!

— M a m ă ! nu e aşa, acum voiu învăţa şi eu, caNuţa , şi voiu merge şi eu la ş c o a l ă ! ?

Nespus de bucuroasă, lelea Ana îl priveşte cu drag, îl strânge la sânul ei, îl sărută şi-apoi se pregătesc de plecare. Vor să iasă întru întâmpinarea tăticului, care trebuia să se 'ntoarcă şi căreia-i va spune, că i s 'a bătut ochiul , , . drept, în timp ce de departe Io-nică-i va striga:

— „Tăticule, mă mai cunoşt i?"

E . T . S e n i .

„Ciuma patriei este acea tinerime perde-vară şi insolentă, care mereu se învârteşte între cafenele, teatre şi mesele de joc; care nu citeşte decât din plictiseală şi stimează sau dispreţueşte după modă".

CESARE CANTU. *

„Deşi păcatele nu se resplătesc decât în lumea cealaltă, dar prostiile se resplătesc în lumea aceasta".

AR. SCHOPENHAUER. *

„Istoria este martora timpurilor, lumina adevărului, viaţa amintirei, învăţătoarea vieţei".

CICERONE, De orat. I. II. *

„Nu este scădere care desonorează mai mult pe om, decât falsitatea şi perfidia".

BACON.

Invâtâmani-Educcitie E d u c a ţ i a în r a p o r t cu r e f l e x e l e c o n d i ţ i o n a l e

d e Dr. G. Preda , m e d i e p r i m a r , d i r e c t o r s u p . . S i b i u .

A ) G e n e r a l i i » * f i .

In vederea unei bune adaptări la viaţă şi a înlesnire! unei cât mai superioare vieţi morale, individul suferă, din partea celorlalţi semeni ai săi, o influenţă mai mult sau mai puţin voită, după un plan stabilit.

Această influenţă constituie precum ştim, educaţia.

Dacă de plantă, spunem că se cultivă şi de animal, că se dresează, de om nu putem zice decât că se educă şi prin aceasta înţe­legem, nu numai îmbogăţirea lui cu cuno­ştinţe noui, dar şi asigurarea mijloacelor unei bune călăuziri, în scopul de a preveni tot ceia ce ar putea împiedeca conservarea, des-voltarea şi progresul său.

Factorii interni sau predispoziţiile poten­ţiale înăscute se pot desvolta dela sine după legi, ce nu sunt încă bine stabilite, de aceşti factori depinde valoarea individualităţii noa­stre, ei primesc însă o armonizare şi diri­jare prin factorii externi şi în special, prin educaţie.

Omul având o funcţie mintală superioară (prin judecată şi raţionament) şi un langaj oral, prin care se deosebeşte de celelalte ani­male, urmează, să aibă şi un câmp de înţe­legere mai întins, deci mijloace de educaţie mai bogate.

Deşi facultăţile psihice şi ale limbagiului se pot desvolta dela sine, totuşi prin mijloa­cele educative se pot obţine anumite tehnice mintale, obişnuinţe şi exteriorizări în scopul desvoltărei unei vieţi superioare.

In fiecare din aceste mijloace educative trebue să vedem un complex de excitaţiuni, senzaţiuni, impresii sau sugestiuni, cari lu­crând asupra spiritului educatului, pot în con­formitate cu tendinţele sale instinctive şi cu cele dobândite în viaţă (dacă educatul este la o vârstă oarecare), aduce percepţiuni, analize, inhibiţiuni sau re acţiuni şi reflexe mai mult sau mai puţin adequate unei adap -taţiuni.

Orice excitaţiune deci are drept efect un reflex psihic (psiho-motor) intuitiv, sau o reacţiune reflectată şi invers putem spune că un reflex este consecinţa unei excitaţiuni interne sau externe.

Problema educaţiei permite să observăm, cum reducerea numărului de excitaţiuni, utilizarea numai a uneia din ele, sau substi­tuirea unei excitaţiuni prin alta, poate aduce o reacţiune sau un reflex, pe care-1 dă com­plectul excitaţiunilor. Acest fapt ne apropie de importanta problemă a reflexelor condi­ţionale ale lui Pavlov,

Este cunoscută experienţa, prin care ce­lebrul savant rus a scos în evidenţă aceste reflexe, )

In faţa unui câine s'a p u s o bucată de carne. A c e a s t a impres ie p lăcută care exci tă simţurile câinelui e r a însoţi tă şi de un sunet. Negreş i t c ă exc i taţ iunea a avut drept efect un reflex — manifestat în pr imul loc prin o cantitate de sal ivă, care se putea m ă s u r a . D u p ă o repeţ ire mai îndelungată a experienţei , s'a ajuns , ca fără să mai exc i tăm câinele prin prezenţa cărnei , ci numai prin sunet, să obţ inem ace laş reflex cu ace iaş i cantitate de sal ivă.

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 9

Experienţa lui Pavlov arată cum excita-ţiunea şi apoi substituirea de impresiuni şi senzaţiuni (derivaţiune psihică) pot îndruma în anumite direcţiuni atât individul cât şi viaţa familiară sau socială.

Reflexele condiţionale sunt acele deci, ce pot explica şi uşura educaţia din fiecare, din mediurile arătate mai sus.

In cele ce urmează, nu mă voiu ocupa, decât de educaţia individuală. Pentru a lă­muri însă şi mai bine problema reflexelor condiţionale, voiu începe prin a expune câ­teva exemple.

Când voim să vină cineva spre noi, între­buinţăm ca excitant: limbagiul oral (che-mându-1 pe nume şi spunându-i să vină), însoţit de obiceiu şi de un semn manual.

Prin educaţie putem ajunge să apropiem individul prin o reducere a limbagiului oral (scoţând numai un strigăt spre a-i atrage atenţia) şi prin gestul cu mâna. Când indi­vidul ne priveşte, este de ajuns numai gestul cu mâna. Şi în acest gest, educaţia încă in­tervine, permiţându-ne să apropiem individul prin ridicarea braţului' şi îndoirea degetelor în palma mâinei, ţinută în sus. îndepărtarea degetelor din palma mâinei ţinută în jos, ajunge ca să îndepărtăm individul.

Faptul că individul execută actul apro­pierii sau îndepărtării numai la un semn (la un gest), fără întrebuinţarea şi a celor­lalte elemente ale limbagiului, ne îndritueşte, s ă considerăm acest act ca un reflex psiho-motor (ideo-afectivo-motor) condiţional.

Un alt exemplu, care evidenţiază şi mai bine raportul dintre reflexele psihice condi­ţionale şi educaţie ar fi următorul:

S e ştie, că un sgomot neprevăzut provoacă la copil o frică. Dacă pe acest sgomot grefăm o altă nouă excitaţie, de exemplu vederea unui animal faţă de care copilul nu simţea înainte nici o teamă, se ajunge prin repe-ţirea deasă, să producem frica numai la ve­derea animalului (fără alt sgomot).

Pe calea psihică s'au putut obţine deci, rezultate identice celor obţinute pe cale fizio­logică, (experienţele lui Pavlov, Marinescu, etc.).

întrucât în studiul educaţiei se au în ve­dere atât factorul intern înnăscut, cât şi cel extern, pentru înţelegerea mecanismului psi­hologic al educaţiei în raport cu aceste re­flexe condiţionale, psihice sau psihomotrice, este nevoie:

a) să schiţăm evoluţia gândirii copilului cu succesiunea operaţiunilor în această gân­dire şi deci cu modul cum se execută tre­cerea dela imagini la real ;

b) să analizăm evoluţia limbagiului cu stu­diul componenţelor sale (gesticulaţia semni­ficativă mimică şi condiţionată), precum şi

cj definitivarea şi perfecţionarea lui în raport cu reflexele condiţionale;

d) să rezumăm studiul tendinţelor instinc­tive şi al emoţiilor, influenţa p e care o exer­cită, fie în creiarea reflexelor inconsciente, fie a acelor subconsciente, precum şi

e) influenţa exercitată prin reprimarea acestor tendinţe.

f) In sfârşit, să terminăm prin câteva con-sideraţiuni asupra educaţiei de astăzi.

15) E v o l u ţ i a g â n d i r i i c o p i l u l u i .

Pentru copil actul perceptiv este un act, care uneşte subiectul la obiect (la mediu), într'un circuit supus împrejurărilor şi în spe­cial dispoziţiilor subiectului. Copilul este unit obiectului deci prin plăcerea, curiozitatea sau impresiunea actuală, iar obiectul nu există pentru el, decât numai prin această plăcere sau curiozitate (instinctivă).

Nimic nu poate da copilului o intuiţie mai intensă a existenţei obiectului, decât afecti­vitatea, decât această plăcere sau neplăcere, această dorinţă sau repulsie instinctivă de a şi-1 apropia sau îndepărta. Este însă o exi­stenţă care se sfârşeşte odată cu fiecare act perceptiv, pentru a renaşte în actul următor.

Imaginile, care se nasc din sensibilitatea pură, au un puternic potenţial de existenţă, dar cum în ele nu există un conţinut, nu există elemente de comparaţie, de judecată, e t c , nu pot fi durabile.

In măsura, în care copilul reacţionează la obiect, se poate observa, că acest obiect nu este distinct pentru el. Privit în împrejurări diferite, fiecare din aceste împrejurări, îi

2

ió L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

creîază (obiectului) o situaţie unică, incom­parabilă.

Gândirea copilului este deci în o stare de metamorfoză atât timp cât nu poate distinge bine lucrurile, impresiile sale interne de cele reale, dorinţele sale personale de acele ale altuia; cu un cuvânt corpul său, de acţiunile exterioare.

Fiecare reprezentaţie mintală rămâne — pentru el — nedivizibilă, închisă în ea, con­stituind un ce absolut şi izolat de rest.

Credinţa în realitatea a tot ceia ce-şi ima­ginează, îndeamnă copilul să istorisească aceste imagini ca existente. De aici vine şi taxarea de fabulaţiune sau minciună.

Neputinţa de a compara şi de a reduce între ele aspectele aceluiaşi lucru, îl face — de exemplu, — să admită mai mulţi aştrii solari. Prin aceasta el aduce dovada incapacităţei de a ordona în unitatea unui soare, imaginile p e care soarele le dă în di­ferite locuri, în cursul unei zile.

Identitatea obiectului fiind astfel compro­misă (prin existenţa fiecărei imagini), copilul poate creia obiecte ori de câteori gândeşte sau imaginează. Prin aceasta se creiază un obstacol gândirii, care ţinteşte, să cunoască nu atât existenţa în numărul indefinit al lucrurilor, ci raporturile dintre lucruri.

Când în mintea copilului se operează în­ţelegerea unei schimbări, această schimbare devine pentru gândirea sa, un adevărat mi­ster, un paradox, căci în acelaş timp cu afir­maţia imaginei prezente, se aduce şi nega-ţiunea imagine! anterioare. Acest proces al gândirii ocazionează întrebări pe care el ni le pune la anumite vârste.

Existenţa, fiind legată de actul gândirii sau de imagini, a imagina o existenţă care nu ar mai fi, înseamnă o operaţie care depă­şeşte posibilitatea gândirii copilăreşti.

Neputându-şi reprezenta o existenţă ab­sentă, copilul nu poate concepe moartea, decât prin presupunerea, că trece în alt loc, unde există. Gândirea sa inconsistentă, mo­mentană, lacunară, supusă uitărei şi reviri­mentelor neprevăzute, îl împiedecă să ajungă la integraţiuni universale definite, la sistema­tizări totale, la un transfer al acestei exi­

stenţe pe un alt plan decât acel al impre­siilor concrete, imediate, actuale.

Evoluţia gândirii în sensul de a aşeza exi­stenţa în afară de imagini, se efectuează deci la copil aproape identic, ca şi la oamenii primitivi.

Studiul oamenilor primitivi (al triburilor sălbatice) ne arată în adevăr că existenţa, pentru ei este la început tot a şa de puternic legată de imagini ca şi la copii. Şi cu toată contradicţia locului, numărului, timpului, etc., ei nu pun la îndoială realitatea imaginilor lor. Existenţa indivizilor morţi sau vii ţine la oa ­menii primitivi de existenţa fiinţei globale, al geniului sau speciei, care răspund formei sau vocabularului sub care indivizii pot fi invocaţi imaginei.

In existenţă oamenilor primitivi intră apoi tot ceeace uneşte fiinţele sau obiectele, tot ceeace participă la o aceeaşi existenţă, fără diferenţă de loc, timp, formă, specie, etc.

In aceeaşi existenţă vor intra deci nu numai membrii aceleiaşi familii, dar şi vest­mintele, animalele, vegetalele, chiar pietrele sau locurile aceluiaşi totem. A ş a au început să se creeze condensările de imagini şi d e ­plasările. Existenţa începe apoi să se tran­sfere la categorii mai numeroase de indivizi şi obiecte, deci în un alt domeniu decât acel al experienţei concrete, imediate.

Acesta este domeniul cunoscut sub numele dublului sau ocultului. 1)

Nu am putea afirma că la copil există o evoluţie identică similară primitivului, după cum nu putem afirma că autogeneza repetă exact filogeneza. Dar şi la copil, ca şi la primitiv, observăm evoluţia transferului rea-lităţei şi existenţei în alt domeniu, care scapă simţurilor sale.

Acest fapt îl constatăm mai ales în visu­rile lui. Visurile poate nu se impun cu forţa primitivului, totuşi le confundă cu realitatea, pentru a ajunge să le amestece cu realită­ţile din ajun. Copilul păstrează întrucâtva sentimentul visului, căci acest vis îl obligă să se juxtapună pe 2 spaţiuri: scena visată şi somnul,

') D u p ă H . Wallon, din care am luat cele mai multe însemnări .

Nr. 1—3, 1935.

Cum însă pentru un moment nu este ca­pabil a disocia visul de somn, el caută di­ferite soluţiuni, explicări care arată începutul parţial alunei transmiteri în exerciţiulgândirei.

In adevăr, la iluzia ce-i dădea visul de a se fi desfăşurat pe locul scenei, succede ideia că a avut loc în cer, adecă în un spaţiu extraspaţial (deşi încă real). De altfel, în acest din urmă spaţiu, copilul mai transpune mai târziu toate reprezentările incompatibile cu realitatea spaţiului actual.

Pentru unii copii aceste reprezentări se transpun pretutindeni, deci o ubiquitate, care crează virtualul. Prin acest din urmă fapt ei opun efectelor sensibile, o lume a cauzelor. Pentru alţii, reprezentările sunt în capul lor, deci încep să distingă spaţiul exterior de cel subiectiv.

Copilul păşind treptat dela concret la vir­tual, începe prin a opune aerul, Ia toate obiectele tangibile şi vizibile.

Aerul cu suflarea lui evocă puteri invizi­bile, impalpabile, cari parcurg totul deci şi respiraţiunea a cărei sensaţiune interesează pe copil. Astfel s'a creiat anima (sufletul in­terior). Acest anima este mediul ideal pentru imagini, visuri şi chiar creaţiuni ale gândirii.

Este drept că elaboraţia mediului ideal nu urmează totdeauna aceleiaşi căi, cu aceleaşi suporturi reprezentative. Acest ideal împru­mută dela mediu şi dela societate mijloace diferite. Scopul urmărit de existenţele gân­dirii rămâne însă acelaş, în toate cazurile.

Aceas tă evoluţie a gândirei copilului ne indică etapele şi mediurile, unde se pot găsi excitanţii suplinitori necesari bunei sale edu-caţiuni.

C ) E v o l u ţ i a l i m b a j u l u i . S i m b o ­l i s m u l . G e s t i c u l a ţ i a s e m n i f i c a t i v ă .

Un instrument universal, strâns legat de exerciţiul gândirei, este limbajul (langajul).

L a copil ca şi la omul primitiv, numele (care este o reprezentare în acte) începe prin a fi identic cu obiectul (sau subiectul) însuşi.

Copilul îşi imaginează aşa de perfectă identitatea între nume şi subiect sau obiect, încât nu poate concepe existenţa acestor din urmă fără cunoştinţa numelui,

11

Pentru el, obiectul nu poate face altceva decât să-şi arete numele. Numele ca şi ima­ginea este un creator al obiectului şi obiectul există, fiindcă există numele său.

Prin evoluţie copilul admite, mai târziu, că numele este consubstanţial lucrului şi ceva ataşat lui în vederea unei necesităţi (ineluc­tabile). Disociaţia numelui de obiect începe astfel să se efectueze şi totodată începe să apară şi disociaţia obiectului în părţile sale sensibile şi oculte.

Deşi numele se degajează de obiect, totuşi el reţine la început toată eficienţa mistică. Mai târziu începe să fie conceput ca ceva convenţional.

In acest din urmă caz eficienţa se dega­jează de nume emigrând în ceva abstract, adică la idee.

Ca şi la omul primitiv şi la copil cuvântul, ne mai fiind identificat obiectului, caută un loc în spaţiu. Localizarea sa însă este difuză în tot locul unde este pronunţat.

In acest fel se stabileşte o legătură între virtualitate şi ubiquitate.

Din răspunsurile pe cari le dau copiii asupra numelui obiectului, se vede lesne cum se inaugurează la ei mediul ideal şi virtual al evocaţiilor mintale.

Ieşind din obiect, cuvântul intră în legă­tură cu vocea, cu aerul şi spaţiul, în care vibrează impalpabil şi cu gura din care exa-lează.

Dacă cu aerul el ia calea imaterialităţii, cu gura el o ia pe aceea a subiectivităţii. Buzele constituind un suport material, de ­plasarea limbajiului se condensează pe ele.

Mai târziu începe să se efectuieze o di-stincţiune între limbajul care se aude sau se vorbeşte şi gândirea imaterială. Copilul se găseşte în acel moment ca şi adultul, între 2 universe strâns conjugate, dar radical diferite în forme şi desvoltare: acel al sim­ţurilor şi acel al gândirii.

Aderenţa cuvântului de buzele care-1 pro­nunţă începe să dispară şi pierzând orice legătură cu sensibilitatea, cuvântul îşi găseşte explicaţia în gândire. Iată deci cum realul extras din imaginea sensibilă, intră pe planul reprezentărilor mintale şi al simbolurilor,

2*

L U C E A F Ă R U L

L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

Simbolismul luat în înţeles mai larg (adecă în acela ai unui semn), nu înseamnă decât o serie de substituţiuni sau de înlocuiri ale unor anumite dorinţe (interese), idei şi imagini.

In adevăr ne-am obişnuit să considerăm ca simboluri obiecte care exprimă idei aşa precum sunt: amuletele, talismanele, trofeele, insignele, etc. Mai întrebuinţăm ca simboluri, figuri din discursuri: analogii, metafore, ale­gorii, parabole, etc. Tot simbolice considerăm modurile de gândire mitologică, artistică, ma­gică, religioasă, mistică, metafizică, etc.

Simbolismul îl găsim apoi în: biserică, cu­bism, francmasonerie, etc.

S e vorbeşte chiar de o logică simbolică. Multe formule, obiceiuri, datine, etc., sunt simbolice. Citez ca exemple : obiceiul de a se înclina, acel de a purta bluza roşie ga-ribaldiană, sau cămaşe neagră mussoliniană.

Fiecare din aceste din urmă semne, ge­sturi au anumite atribuţii, cari fără a fi esen­ţiale, sunt destul de caracteristice pentru a fi confundate cu simbolurile.

Un simbol ca şi un semn sau gest repre­zintă o idee ascunsă, secretă sau ţinută în rezervă, şi dela care împrumută o semnifi­care secundară. Ideia simbolizată este mai puţin esenţială decât cea împrumutătoare. Ca şi simbolul, semnul sau gestul este sen­sibil, concret, pe când ideia ce o reprezintă poate fi relativ abstractă şi complexă. Semnul poate uneori reprezenta o reversiune (o re­întoarcere) către o fază de evoluţie mintală mai veche şi este spontan, automatic, in­conştient.

In studiul linguistic găsim foarte multe în­trebuinţări, cari se disting greu de simbolu­rile figurate. Studiul etimologic ne arată în adevăr, cum un cuvânt se poate ataşa ca titlu de simbol la vre-o idee, fără ca între­buinţarea lui să prezinte vre-o asociaţie cu acea idee. Aceasta provine din comparaţiile pe care le efectuiază inconştientul şi pe care nu le juxtapune conştientul.

Chiar dacă am căuta să scoatem din sim­bolismul general ceeace E . Jones vrea să categorizeze sub numele de simbolism ade ­vărat (adecă simbolurile care prezintă atribuţii particulare prin cari se diferenţiază de restul

grupului) totuşi vom vedea că reprezentaţiile elementelor psihice inconsciente, nu ajung să caracterizeze suficient aceste simboluri adevărate şi atât în conexiunile linguistîce, cât şi în paralele filogenice, vom găsi destule exemple ce aduc dovada că teoria simbolis­mului nu este încă complect elucidată.

Această teorie nu ne va putea în adevăr explica de ce numai anumite comparaţiuni inconştiente pot creia simboluri şi mai ales de ce fiecare domeniu de activitate mintală are sim­boluri, pe care nu le întâlnim în alte domenii.

Limbajul cuprinde în sine, odată cu jocul semnelor imediate (semne ce pot fi privite ca nişte reflexe condiţionale) şi o mânuire a simbolurilor, (cuvintelor) pe cari omul le aplică în conduita sa, în analiza percepţiei sale, în expresia sentimentelor sale.

Limbajul poate fi foarte greu separat de gândire, deoarece există pentru spiritul no­stru raporturi, care nu se precizează şi nu se desvolta, decât graţie întrebuinţării unui sistem de semne, ce constituie tipul omenesc.

Graţie acestor semne, spiritul depăşeşte micul număr de intuiţiuni concrete, limitate în timp şi spaţiu.

Dacă gândirea deci străbate limbajiul, putem spune, că şi limbajiul susţine gândirea.

Limbajul prin gest, cuprinde semnele perceptibile utilizate de indivizii din colec­tivitate pentru a se înţelege între ei. Printre aceste semne, cele vocale au luat o prepon­derenţă prin comoditatea lor. L a societăţile omeneşti primitive, ca şi la surdomuţii ne­educaţi, se poate vedea însă persistenţa unui limbaj mai puţin arbitrar ca cel oral şi în care gesticulaţia corpului şi în special al mâi­nilor se desvolta în fraze foarte expresive.

Omul civilizat chiar, mai adaugă la vorbă mi­mica emoţională şi gestul descriptiv. Ambele pot fi considerate până la oarecare punct ca simbolice.

Ştim foarte bine cum artiştii de cinema­tograf fac ca în filmele mute să fie accesi­bile gândurile şi sentimentele, prin jocul numit al mişcărilor.

Dansul încă exprimă o gesticulaţie pasio­nală, simbolică şi descriptivă, mai puternică decât limbajul oral.

L U C E A F Ă R U L 13 Nr. 1—3, 1935.

Cu cât gesticulaţia semnificativă este mai aproape de obiect sau de lucrul semnificat, cu atâta devine mai universală.

Se cunoaşte faptul cum debutul unei ac ­ţiuni permite de multeori să întrezărim con­secinţele. Cu timpul şi prin experienţă, ge ­sticulaţia semnificativă se ataşează la momente din ce în ce mai anterioare, aşa încât o ati­tudine de abia schiţată constituie pentru cel ce o priveşte ca un suficient oracol.

In acest fenomen vedem deja mai clar re­flexul psihomotor condiţional.

Debutul acţiunii aduce pentru om un re­flex condiţional, precum preliminările unui prânz aduc unui animal pe acel al salivei specifice.

Toate reacţiunile fiziologice prin care se manifestă emoţiile vii (roşeaţa* paloarea, râsul, lacrimile, strigătele, contracţiunile re­flexe ale feţei, etc.), care însoţesc limbajiul, pot fi luate toate ca reflexe condiţionale.

O semeiologie naturală de comportare care dă naştere unui limbaj, se constituie deci, din momentul în care o semnalizare are loc în afară de orice acţiune complectă (semna­lizarea fiind numai un episod iniţial al ac ­ţiunii) şi în afară de orice emoţie deo­sebită.

A exprima o emoţie, (care nu există în realitate), a schiţa o acţiune (care nu se îm­plineşte complect), sunt deci gesturi de limbaj, care tind să devină convenţionale. Rădăc i ­nile acestui limbaj le găsim, atât în semio­logia afecţiunilor şi acţiunilor omeneşti, cât şi a tendinţelor instictive, de care ne vom ocupa mai târziu.

L a copil, tendinţa de a reproduce aspecte semnificative se manifestă mai întâi prin ac ­tivitate de imitaţie a jocului şi mai târziu prin forma calculată, utilă acestui joc.

Plăcerea de a vedea gestul împlinit pro­voacă uneori chiar la adulţi începutul unei imitaţiuni imperative (exemplul ni-1 oferă să ­lile unde au loc luptele de box şi unde unii spectatori imită gesturile luptătorilor).

Dintre toate gesturile semnificative, acele ale mânii, au cea mai mare putere descriptivă. Surdomuţii comunică între ei prin un fel de gest, care arată caracteristica acţiunii, parti­

cularitatea obiectului, reprezentarea meta­forică a funcţiunii, etc.

In societăţile de oameni inferiori vedem cum ideogramele de fiinţe sau de obiecte sunt redate numai după descripţiile motorice şi mişcările mânii sunt acele ce reprezintă: subiecţii, obiectele sau felul cum subiectul acţionează obiectul, etc,

Limbajiul oral a fost considerat mai mult ca o expresiune afectivă, iar gesticulaţia mânii ca o funcţie descriptivă. Prin educaţie se pot obţine reflexe condiţionale. Una din ele aduce un reflex psihomotor, pe care l-ar surescita ambele şi exemple au fost date la începutul lucrărei.

Limbajul s 'a fixat repede în modulaţiuni regulate, sub necesitatea unei armonii rit­mice, de tonalitate.

S e crede că această armonie a fost impusă odinioară de manifestările emotive colective, întrucât emisiunile sonore şi ritmice consti­tuiau instrumentul lor de comandă sau de supunere. Reminiscenţele le avem astăzi în îndemnurile ritmate ale lucrătorilor, obligaţi să ridice greutăţi mari.

De altfel şi jocurile copiilor se însoţesc de cântece, în care ritmul şi repetarea oricăror foneme (sunete articulate), indică episoadele jocului sau intervenţia jucătorilor.

Limbajul oral se dobândeşte la copil prin uzul familiar, adică prin jocul de asociaţiune dintre artificiile linguistice, adus de educatori (părinţi, anturaj, etc.) şi diversele aspecte ale experienţei sale concrete.

Asociaţiunile repetate (cari simbolizează serii fonetice auzite) constituesc pentru copil semne, ce-i impun reacţiuni condiţionale d e : orientare, gest, atracţie, inhibiţie, râs, lacrimi şi strigăt.

Paralel cu aceste comportări regulate, ve ­nite prin seriile fonetice auzite, se organi­zează şi emisiunea condiţionată a vorbei. In gângăvia şi bâlbâială copilului găsim o imi­taţie de grupe fonetice palilalice (dada, bobo, e tc) , capabile să supună anturajul, la o con-portare a dorinţelor lui.

Este de observat faptul că aceste ansam­bluri fonetice, puerile, atât cât nu sunt co­rijate sistematic de educatori şi atât cât pot

L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

conserva puterea magică, pot împiedica vor­birea regulată. Când anturajul vine cu o educaţie corectă în ajutorul copilului, frazele definitive se instituiesc şi provoacă satisfac-ţiuni.

Din acest moment copilul are la dispo­ziţia sa un dublu sistem de reacţiuni con­diţionale. Pe de o parte reacţionează prin gesturi la serii semnificative de sunete arti­culate, pe de alta emite sunete articulate faţă de comportările sale şi a celor din jurul său. De îndată ce la excitaţia printr'o frază auzită, se reacţionează printr'o frază pro­nunţată, conversaţia este constituită (înţele­gerea deplină).

Dată fiind ambiguitatea sistemului, copilul este capabil să converseze şi singur, adică să emită succesiv fraze inductrice şi reac-ţionale. O atenuaţie progresivă a emisiunilor vocale şi a mişcărilor articulare (care de

altfel nu se suprimă niciodată complect), transformă această dialectică autonomă într'un limbaj interior.

Limbajul oral, fiind o gesticulaţie regu­lată a organelor de fonaţiune şi de articu-laţiune (suflul respirator, muşchii laringelui, limbii, vălului palatin, buzelor, maxilarul in­ferior), nimic nu ne împiedică de a nu in­tegra fiziologia şi patologia cuvântului în fi­ziologia şi patologia gesticulărei. Auzul exer­cită asupra vorbirei un control mai mare decât vederea sau decât acel ce poate exer­cita sensibilitatea profundă asupra gesticulării membrelor.

Vorbirea, ca şi mersul, se dobândeşte deci prin o selecţie progresivă a unor gesturi reu­şite, în mijlocul unei gesticulări difuze. Dar asupra definitizării şi perfecţionării limba-jiului precum şi a raportului lui cu reflexele condiţionale voiu continua în numărul viitor.

S u f l e t u l

Mişcarea feministă a zilelor noastre a pro­vocat o serie de aprobări şi nu mai puţine desaprobări din partea acelora, pe cari într'un fel oarecare i-a atins. Şi se pare că tendinţa spre aşa zisa emancipare a femeii nu a luat naştere din o înţelegere reală a situaţiei sociale de azi, cât mai mult din o reacţiune, o^ răzvrătire, am putea zice, contra stărilor de mai înainte. Căci în adevăr idealul feminim, pe care concepţia modernistelor îl fixează ca scop ultim de realizat, departe de a fi un scop superior. Figura concretă, care i s'a părut ^femeii că întruneşte toate calităţile unei fiinţe superioare, demne de imitat, e însuşi bărbatul. De aici credinţa că tot ce face, gândeşte şi urmăreşte acesta, e bun. Bărbatul e stăpânit de preocupările sale şi prea puţin caută să înţeleagă şi să pătrundă în gândurile femeii; femeia va face la fel, nu se va interesa decât de sine. Băr­batul se dedică îndatoririlor sale publice le­gate de funcţia s a ; aceluiaşi lucru i se va dedica femeia. Bărbatul în egoismul său do-

Jl Conferinţă ţ inută în cadre le Astre i -S ib iu , 20

f e m e i i 1 )

reşte să fie iubit mai mult decât să iubească; femeia se va stăpâni în iubirea sa şi va aştepta iubirea altora. Bărbatul pune valorile estetice şi intelectuale mai pe sus de cele morale; femeia la rândul ei se va identifica şi ea cu acest punct de vedere. Bărbatului îi trebue iubire fără căsnicie; femeia mo­dernă vrea la fel, dragoste fără îndatoriri familiare. Bărbatul îşi petrece timpul liber în distracţii de cafenea şi restaurant; femeia va lăsa bucuriile căminului servantei, căutând distracţii similare cu ale bărbatului. In acest fel se crede că femeia îşi va realiza fericirea,

Nu discutăm dacă aceste dorinţe sunt sau nu bune, dacă sunt sau nu realizabile ci, schimbând aspectul problemei, ne punem o seamă de întrebări strâns legate unele de altele: De ce nu are femeia aceleaşi drep­turi ca şi bărbatul? De ce e obligată să fie mai morală şi să aducă jertfe mai mari decât acesta ? De ce nu se poate bucura şi ea de glorie, putere, onoare în condiţii identice cu ale bărbatului ? Pentruce e mai redusă în

:. 935.

Nr. 1—3, 1935 L U C E A F Ă R U L 15

prestigiu şi mai ales pentruce e nevoită să asculte de bărbat, cu toate că ea este cel mai necesar factor în persistenţa vieţii?

Rostul acestei nedreptăţi nu-1 vom putea înţelege deplin, decât analizând de-aproape structura sufletească a femeii cu toate ten­dinţele şi năzuinţele ei.

In fiecare din noi există tendinţa funda­mentală a nemuririi. Ş i când vorbesc de nemurire, nu mă gândesc la perpetuarea existenţei sufletului după moarte în altă lume, ci la persistenţa noastră, sub o formă sau alta, aici pe pământ. Orice fiinţă omenească vrea, conştient sau inconştient, să lase o urmă din eul său, să-şi continue existenţa într'un fel oarecare, aici pe pământ. Natura 1-a înzestrat pe om cu un mijloc foarte bun pentru satisfacerea acestei tendinţe, şi anume cu trebuinţa de a acţiona. Activitatea este mijlocul prin care omul îşi asigură nemu­rirea pământească.

Această activitate se poate desfăşura asupra lucrurilor: omul taie, strică, răstoarnă, rupe sau din contră plantează, seamănă, edifică. Prima este o activitate distructivă, cea de a doua creatoare. Aplicând-o la domeniul animalelor şi oamenilor, omul poate înjura, maltrata, omorî sau invers poate îngriji, ajuta, scăpa de nevoi. Activitatea distructivă este desaprobată de mediul social, cea con­structivă, din contră este aprobată. Prima, în mod normal, produce un sentiment penibil, cea de a doua, un sentiment de plăcere. Activitatea constructivă datorită sentimentului de plăcere cu care se leagă în mintea noa­stră, are tendinţa de a se repeta. Iar obiectul sau persoana, care ne dă ocazie, să ne pro­vocăm un sentiment de plăcere, devine un centru de atracţie pentru noi. Astfel de ex, părinţii îşi iubesc copiii incomparabil mai mult, decât pot aceştia să-şi iubească pă­rinţii, pentrucă în lunga epocă de neajuto-rare, munca acestora s'a revărsat din greu asupra lor; părinţii au plasat mult din energia lor în creşterea şi îngrijirea copiilor. Bine­făcătorul ţine cu mult mai mult la protejatul său, decât acesta la acela, pentrucă primul a pus din el însuşi în cel de al doilea, ceeace acesta n a făcut. Cu cât ne-am trudit şi chi­

nuit mai mult cu un lucru, cu atât ne legăm sufleteşte mai mult de el,1)

Femeia, prin însăşi rolul ei de mamă, pe care i 1-a hărăzit natura, a avut şi are ocazii mai multe, să-şi plaseze activitatea sa în fiinţe vii. Astfel directiva activităţii sale, în cursul veacurilor, s 'a îndreptat tot mai mult spre fiinţa omenească. Bărbatul din contră îşi plasează energia sa în lucruri, în idei, în creaţii spirituale, morale, intelectuale sau estetice. Femeia s'a legat prin munca sa de copil, o fiinţă, o individualitate distinctă de a sa mai întâi fiziceşte şi fiziologiceşte apoi şi spiritualiceşte. Pe măsură ce copilul creşte, individualitatea lui se conturează, se precizează şi tinde spre independenţă. Per­soana, în care şi-a plasat munca şi deci s 'a legat de ea, devine din ce în ce mai inde­pendentă, mai liberă, iese de sub stăpânirea ei. Mama simte că treptat, treptat pierde tot mai mult din drepturile ei de suverană ab­solută, din dreptul de a porunci şi conduce creatura sa. Dorinţa instinctivă de a rămâne alături de fiinţa în care şi-a plasat energia, capătă altă directivă. Mama se subordonează nevoilor şi necesităţilor copilului ei, se in­tegrează în nevoile şi grijile lui. Bărbatul din contră, creaţiile sale materiale sau spi­rituale neavând o individualitate de sine stă­tătoare, s 'a putut simţi totdeauna stăpânul şi proprietarul nestingherit al lor; astfel el şi-a putut subordona creaţiile sale lipsite de in­dividualitate, de năzuinţele speciale, le-a putut integra în propria-i individualitate. Din această posibilitate naturală de a-şi plasa munca în mod deosebit ia naştere caracterul specific spiritului feminim de o parte şi celui bărbătesc de a l ta : altruismul şi egoismul.

Femeia este altruistă sau mai precis altro-centrică. E a trăeşte prin alţii şi pentru alţii. E a nu se poate bucura, nu se simte fericită independent de afecţiunea, de dragostea celor din jurul său. Dacă nu are pe cineva la care să se gândească, pentru care să mun­cească, cui să se dedice cu întreaga sa fiinţă, se simte nenorocită. Bărbatul, în opoziţie cu femeia este egocentric. Interesele, bucuriile,

*) Th.Ribot: Psycholog ie d e s sentiments , par tea II. C a p . 111. Paris . A lcon . ed. II, 1925.

16 L U C E A F Ă R U L Nr. 1 - 3 , 1935.

activitatea lui pentru propria-i persoană for­mează centru preocupărilor sale, E indiferent la ceeace preocupă p e cei din jur, dacă aceste preocupări nu-1 ating în interesele lui şi nici nu se sinchiseşte dacă cei din jurul lui nu se ocupă de el. Indiferenţa aceasta faţă de mediul social îi dă putinţa să trăiască izolat şi să se socotească drept centrul nemulţumirilor sale.

Aceste diferenţe fundamentale se observă încă din copilărie şi ţin toată viaţa. Fetiţelor le place jocul cu păpuşa, fac pe mama, pe îngrijitoarea; îşi arată iubirea faţă de cei ai ca.sei ascultând, supunându-se poruncilor lor şi îşi manifestă alipirea prin drăgălăşenia şi stăruinţa în a nu-i supăra. Băiatul umblă după camarazi, cu cari să se ia la întrecere, îi place să poruncească, s ă facă pe condu­cătorul; dacă ajută mamei la ceva, o face numai de frică sau în schimbul recompensei. In epoca adultă, bărbatul tot aşa are gri je numai de el, de scopurile sale, pe când fe­meia grijeşte de alţii, altora vrea să le facă bucurii, ca prin ele să se poată bucura şi e a ; e preocupată de ceeace zic alţii despre ea, ce părere au şi dacă-i dau sau nu atenţie. L a bătrâneţe bărbatul, istovit de munca vieţii, vrea linişte şi cât mai puţină oboseală. Dacă nu are familie, în care să-şi găsească razimul şi adăpostul necesar, abia acum îi simte lipsa. Femeia la bătrâneţe nu se gândeşte la înconjurarea oboselii şi a gri­jilor ci din contră; iar dacă personal nu mai e în stare să lucreze pentru alţii, cere acest lucru celor din jurul său.

Egoistul ştie ce urmăreşte şi se ştie aranja în aşa fel, ca să-şi realizeze scopul, pe care şi 1-a fixat pentru satisfacerea nevoilor per­sonale. Altruistul trăind prin alţii se leagă de ei, se dedică lor, îi iubeşte. Altruistul se aseamănă cu o plantă căţărătoare, care inconştient ţine să umbrească, să înfrumu­seţeze, să apere zidul rece, de care se leagă. Dacă însă nu găseşte acest punct fix de care să se ataşeze, se ofileşte, se prăpădeşte. Pu­terea de independenţă, pe care egoismul i-o asigură bărbatului, îi lipseşte femeii. Din acest motiv ea are nevoe de acest razim fix.

Aceste directive de bază ale psihologiei femeii şi bărbatului au şi urmări deosebite în rezultatele la cari pot ajunge. Bărbatul prin stăruinţă şi sârguinţă poate ajunge la avere, bunăstare, cinste şi consideraţie, femeia însă dependentă de capriciile sorţii. Mulţumirea sufletească, bunăstare materială, atenţia pe care natura ei o reclamă dela cei din jur, e în legătură cu tot atâtea împrejurări pe cari ea nu e în stare să le domine. Dacă e prima sau ultima între fraţi, dacă e singura între mai mulţi fraţi sau are mai multe su­rori, dacă e frumoasă, expansivă sau din contră hazardul îi aruncă înainte bărbatul, care să o înţeleagă, sunt tot atâtea condiţii ale satisfacţiei sufleteşti pe care o doreşte.

Dar să luăm laturile sufleteşti pe rând, să le constatăm caracteristicile şi urmările. în­cepem cu latura afectivă. Nu e o noutate pentru nimeni afirmaţia, că femeile sunt mai emotive. Ele reacţionează emotiv la excitaţii cu mult mai slabe şi la aceleaşi excitaţii cu emoţii cu mult mai puternice decât bărbaţii. „Femeia nu e niciodată indiferentă, nu există un minut fără să iubească sau să urască un lucru oarecare sau pe cineva, fără a avea în inima sa o emoţie." ^ Femeile alternează mai adesea între voie bună şi melancolie şi cu mult mai rar sunt de un umor calm şi egal ca bărbaţii; neliniştea.şi preocuparea e mai deasă la femei. Anchetele şcolare au stabilit statistic următoarele: elevele sunt mai adesea demonstrative, excitabile şi suscepti­bile ; glumele făcute de profesor Ia adresa lor sunt luate mai adesea în serios, iar bat­jocurile în nume de rău, pe când băeţii sau răspund la fel, sau fac haz, sau rămân indi­ferenţi ; înainte de examene sunt foarte preo­cupate şi îngrijorate, putând merge până la o expansiune generală în hohote de plâns a întregei c lase ; dar tot aşa de uşor se entu­ziasmează, cum se pot descuraja. Şi femeile adulte sunt stăpânite de acelaş sentimenta­lism. Dacă ne-am orienta numai după râsul sau plânsul, roşirea şi expresia generală a feţei, ţinuta corpului, modulaţiile vocii, gestu­rile pe cari nu şi le pot stăpâni, putem con-

') Marion , cit. d u p ă H e y m a u s : Psyholog ie des F e m m e s p. 99—100.

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 17

chide fără nici o teamă de vreo contrazicere, c ă femeile se bucură şi suferă, speră şi se tem, iubesc şi urăsc cu mult mai mult decât bărbaţii, atât în profunzime, cât şi în exten­siune şi frecvenţă. Totul e prins de ea prin aspectul afectiv şi nu e indiferentă la nimic decât doar dacă în sufletul ei domină o ima­gină cu o afectivitate mai pronunţată.

Intensitatea sentimentelor feminine duce la violenţa dorinţelor. Gândul unui scop, pe care ar dori să-1 realizeze, deşteaptă în mintea unui bărbat, atât latura bună, cât şi pe cea rea, atât posibilităţile pozitive, cari l-ar ajuta, cât şi cele negative, cari l-ar împiedeca în realizarea lui; nici o latură nu e accentuată atât de mult de către sentiment ca să-i ocupe întreaga conştiinţă. L a femeie, din contră, în urma sentimentalităţii sale pronunţate, gândul unui scop, care-i răsare în minte, îi acapa­rează întregul suflet; de aici aspectul acesta cu care-şi manifestă dorinţele. Acest fel de a fi, îşi are şi partea sa b u n ă : un rău pe care-1 prevede şi-1 anticipează, îi provoacă o durere atât de mare, încât când acesta apare în adevăr, ea e complect adaptată şi-1 trece mai uşor, decât un bărbat, care în continuu a raţionat asupra diferitelor posi­bilităţi.

Sensibilitatea emotivă o apropie şi de re­ligiozitate. Criza religioasă, caracteristică ado­lescenţei se prezintă la fete deosebit faţă de băieţi. Aceştia sunt stăpâniţi de o îndoială religioasă; se îndoiesc de existenţa lui D-zeu, de viaţa după moarte, de sfinţenia bisericii şi a reprezentanţilor ei, pe când fetele sunt cuprinse de un sentiment de teamă, de ne­linişte, de un simţământ de imperfecţiune. Criza băieţilor e mai mult intelectuală, pe când a fetelor sentimentală. Sentimentul estetic, simţul frumosului este o altă caracteristică a emotivităţii feminine. Insă de aici nu rezultă că sunt totodată şi buni critici ai artei.

O urmare naturală a acestui sentimenta­lism feminin este expansivitatea şi comuni­cativitatea. Femeia simte nevoia de a-şi exte­rioriza simţămintele, ideile, preocupările, de a-şi încredinţa cuiva gândurile, teama şi bu­curia. Fetiţa începe să vorbească mai de vreme decât băiatul, nu pentrucă ar fi mai

precoce sau mai inteligentă ci pentrucă ne­voia comunicativităţii e mai accentuată decât la băiat. In epoca şcolară între eleve se prac­tică, în cursul orelor, sistemul scrisorilor. F e ­tele îşi scriu una alteia, de cele mai de multeori lucruri de nimica, numai de dragul de a comunica ceva cu cineva. S ă se ob­serve numai atitudinile elevilor şi elevelor la sfârşitul orelor de c l a să : elevii să joacă, elevele stau la taifas; băieţii îşi caută ortaci de joacă, sau de studii, fetele prietene şi confidente pentru tainele lor. L a câmp şi în fabrici femeile lucrătoare, dacă nu au cu cine sta de vorbă, cântă sau vorbesc chiar cu uneltele de lucru. Bărbatul nu caută socie­tatea din nevoia comunicativităţii, ci pentru a se folosi de ea, de a trage anumite avan-tagii. L a bătrâneţe bunicele, dacă nu-şi au nepoţii aproape ca să-i dăscălească încon­tinuu, boscorodesc singure, punând la cale nu ştie ce planuri, ci doar că nu tac.

Comunicativitatea face p e femee sociabilă. E a e sufletul grupărilor, asociaţiilor, pentrucă ea vorbeşte cu fiecare membru, se intere­sează de fiecare, se bucură de fiecare.

Expansivitatea feminină este de multeori cauza neînţelegerilor dintre soţ şi soţie. F e ­meia judecând după sine, nu poate înţelege cum pe bărbat nu-1 interesează ceeace se petrece în sufletul ei. Ea , care simte nevoia, să stea cu cineva de vorbă, este izbită de această indiferenţă bărbătească. Bărbatul la rândul lui fiind mai metodic în preocupările sale, îi place să stea mai închis cu ideile şi gândurile sa le ; altfel zis, îi place singurătatea, să stea de vorbă cu sine însuşi. Ce se pe­trece în sufletul altuia, nu-1 atrage. Iar tur-burările soţiei îi provoacă neplăceri mai des decât bucurii,

O altă urmare a acestei expansivităţi este şi însufleţirea lucrurilor. Femeia îşi iubeşte lucrurile din casă, mobila, florile, pentrucă în contactul de fiecare zi împrumută fiecărui lucru din gândurile, bucuriile şi temerile sale, le dă viaţă. De fiecare obiect poate avea asociate emoţii de bucurie sau de durere şi alături de lucrurile casei îşi retrăeşte pro­priile sentimente. Din acelaşi motiv, cadourile, ce se fac femeilor au cu totul altă semnifi-

3

L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

caţie decât un cadou făcut unui bărbat. Ca­doul nu este un simplu obiect primit fără cheltuială, ci un simbol care concentrează în jurul său o serie de emoţii şi sentimente, îmbrăcămintea, ca o urmare a aceleiaşi ten­dinţe de însufleţire, e socotită ca parte inte­grantă din propria-i personalitate. Din felul

cum se îmbracă se constată inteligenţa, gu­stul frumosului, puterea de invenţie şi com­binare, condiţia socială căreia aparţine. De aceea femeia preferă o haină urîtă uneia frumoase, dacă aceea arată rangul căreia

a P a r * i n e ' Prof . D. B o l o g a , Ş c . Norm. A. Ş a g u n a .

P r o b l e m a o b l i g a t i v i t ă ţ i i ş c o l a r e

Conştiinţa nu ne lasă, pentru a nu da în vileag şi a spune fără nici un înconjur, că învăţământul stagnează, analfabetismul ia proporţii tot mai mari. Par 'că un suflu rece te cuprinde intrând în şalele de învăţământ, cari sunt lipsite de elevi, pa r ' că şi învăţă­torii nu mai muncesc cu însufleţire. Unde este entuziasmul de altă dată, când cu toate că am fost sortiţi a trăi sub vitregia străină a vremurilor, când elevii erau obligaţi a în­văţa două limbi, se muncea cu mult mai mult ca astăzi, elevii cercetau foarte regulat lecţiile, învăţătorii şcoalei trăiau în cea mai bună înţelegere unii cu alţii, nu ca astăzi desbinaţi, trăiau nu numai pentru ei, ci şi pentru poporul în mijlocul căruia îşi desfă­şurau activitatea. Cu durerea în suflet trebue să mărturisesc, că ceiace lucram noi în trecut pe terenul învăţământului, astăzi o fac con­cetăţenii noştri de altă limbă, iar noi, cari vedem că sfânta zi de libertate a răsărit, rămânem pe terenul sterp al teoriilor şi nu vedem realitatea în faţă, nu ne mai preocupă dragostea faţă de şcoală, neam şi ţară, ci fiecare caută a vâna mai presus de toate in­teresul personal şi material.

Voi căuta a analiza, în alte numere ale revistei noastre, arătând în lumina adevărului tot răul, care ne copleşeşte şi care ne paşte şi în viitor, de astădată rămân pe lângă obli­gativitatea şcolară, care contribue în măsură mare la înaintarea sau stagnarea învăţămân­tului nostru.

Las , să urmeze în privinţa aceasta câteva rânduri — cuvinte — spuse cu atâta entu­ziasm de dl Ministru al Instrucţiunii Publice, Dr, C, Angelescu.

„Dacă sunt multe motivele, care au îm­piedicat şi împiedică aplicarea obligativităţii, c a : suspendarea aplicării obligativităţii şcolare de către unele organe administrative, propa­ganda nesăbuită demagogică, făcută de oa ­meni fără răspundere faţă de scoală, apoi una din cauze — şi poate şi cea mai însemnată — este lipsa dela datorie a învăţătorului, pără­sirea şcoalei, precum şi conflictele ce veşnic se ivesc între unii învăţători şi părinţii copiilor.

Cum să-şi trimită părinţii copiii la şcoală, dacă învăţătorul lipseşte cu zilele şi săptă­mânile, umblând după interese personale în târguri şi o raşe!

Cum să-şi trimită părinţii copiii la şcoală, dacă în şcoală nu învaţă nimic şi gospodăria şcoalei este mai rea decât a săteanului vecin! ?

Cum să-şi trimită părinţii copiii la şcoală, dacă învăţătorul îşi părăseşte şcoala, se trans­formă în agent de club politic, îşi face din aceasta o carieră mai rentabilă, se amestecă în vâltoarea luptelor politice şi prin forţa lu­crurilor îşi pierde orice prestigiu şi îşi cre-ază duşmănii şi faţă de el şi faţă de şcoală.

S e înţelege că la un asemenea element, care numai învăţător şi model de muncă şi datorie nu se mai poate chema, orice mij­loace s'ar întrebuinţa, orice rigori ale legii s 'ar invoca şi aplica, în ceeace priveşte obli­gativitatea, ele rămân zadarnice, fiindcă în sufletele şi inima oamenilor, care nu sunt răi de fapt, dar pe care învăţătorul îi înrăeşte prin faptele lui şi prin rezultatele ce le dă şcoala, rămâne convingerea, că şcoala nu este de nici un folos şi copiii îşi pierd timpul.

Tot astfel şi în ceeace priveşte relaţiile dintre învăţători şi părinţi.

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 19

Nu se poate concepe şcoala fără o cola­borare strânsă între părinţii copiilor şi învă­ţător- Părinţii sunt datori să se intereseze şi să secondeze opera şcolii: să ştie ce face copilul la şcoală; iar învăţătorul să cunoască ce face copilul acasă, să cunoască viaţa par­ticulară a copiilor şi chiar a părinţilor, căci şcoala trebue să continue şi să complecteze educaţia din familie şi s'o înlocuiască atunci când ea lipseşte.

Este în deobşte cunoscut, că acolo unde învăţătorul se ocupă de şcoală, îşi face da ­toria cu punctualitate, se poartă cu copiii ca un adevărat părinte sufletesc, şcolile sunt pline de copii; o simplă persuasiune, un în­demn, un sfat sunt deajuns pentru înţelegerea oamenilor ca să-şi dea copiii la şcoa lă ; apli­carea amenzilor şcolare acolo nu există".

Sunt pline de îndemn părintesc cuvintele d-lui Ministru, Dr. C. Angelescu.

Frecvenţa şcolară e una din cele mai grele probleme de rezolvat. Cei mai mulţi învă­ţători cred, că pentru a avea o frecvenţă şcolară bună, trebue să recurgă la măsurile dictate de lege prin executarea amenzilor şcolare. Este adevărat , că şi acesta este un mijloc, dar cred, că poate fi socotit ultimul. Pin noua lege a învăţământului primar amen­zile şcolare sunt pronunţate de Consiliul şcolar şi nu de Comitetul şcolar (art. 26). Celelalte dispoziţiuni cu privire la aplicarea obligati­vităţii şcolare au rămas aceleaşi ca şi în legea veche şi anume: amenzile şcolare le în­casează perceptorul în termen de 20 zile. Pronunţarea amenzilor şcolare de către Con­siliul şcolar este destul de grea.

Legiuitorul aici a ţintit, pentru ca tu învă­ţător să nu pronunţi amenzi şcolare, ci să aduci elevii la şcoală. S ă ne gândim însă, că învăţătorul folosind toate mijloacele, pe cari voi căuta a le arăta mai jos, totuşi nu vom ajunge Ia rezultat.

Iată ce am constatat mai recent pe terenul aplicării obligativităţii şcolare.

Domnii notari l iberează elevilor obligaţi a cerceta şcoala cărţi de muncă, pentru a intra la fabrici sau ca servitori. Dar ce e mai mult, aceste cărţi sunt semnate şi de primpretorul de plasă. S ă şe ştie odată pentru totdeauna

că, şcoala primară are 7 clase, elevii sunt obligaţi să cerceteze şcoala primară dela 7— 14 ani, respectiv 16 ani, dacă nu termină până la 14 ani.

Dacă termină 7 clase primare poate intra, unde vrea. Cu patru clase primare poate urma la cursul secundar, iar dacă are 14 ani împliniţi, atunci poate să intre la o meserie, dacă în respectiva localitate este şcoală de ucenici.

S ă ne ierte domnii medici, cari dease-menea ne pun beţe în roate la aplicarea obligativităţii, prin liberarea în mod prea uşuratec a certificatelor medicale, prin care, se cere scutirea dela cercetarea şcoalei a unor elevi, cari de fapt sunt sănătoşi, dar sunt certaţi cu şcoala.

A m mai observat un lucru şi pe care caut să-1 amintesc şi anume: unii învăţători fac cereri pentru scutirea elevilor de şcoală pe anumite motive, iar autorităţile şcolare su­perioare aprobă în unele cazuri aceste scu­tiri. Sfătuim pe învăţătorii şi directorii şco­lari ca să se ferească ca de foc a face ei înşişi cereri de dispense dela obligativitatea şcolară, sau a face propuneri pentru aceste scutiri, deoarece introduc un obiceiu de care nu vor putea scăpa şi vor aduce şi un ser­viciu rău şcoalei.

Cu toate că în aplicarea obligativităţii şco­lare ne lovim de cazurile amintite mai sus şi în multe cazuri şi de răutatea oamenilor, pronunţând amenzile şcolare şi cari ajung la perceptor spre încasare şi care este ob­stacolul în calea aplicării legii. După cât am experiat şi după informaţiile culese, percep­torul nu face nimic la executarea amenzilor şcolare din mai multe motive şi anume: în­casează întâi impozitele, aşa că ţăranii nu mai pot face faţă altor plăţi, deasemenea strică aplicării obligaţi «taţ i i şcolare inter­venţiile politice ce se fac şi se vor face tot mereu. Consiliul şcolar pronunţă amenzile şcolare, perceptorul nu le încasează. După aplicarea a patru grade de amenzi, deci după două luni părintele elevului ajunge în faţa justiţiei. Dar să vedeţi ce face justiţia. Ac­ţiunea este acceptată de justiţie dacă se face dovada, că s'au aplicat primele patru

20 L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

grade de amenzi şcolare, adecă au fost încasate efectiv. In cazul că amenzile şco­lare au fost numai pronunţate, dar nu au fost încasate, acţiunea este respinsă.

Deci vedem, că toată truda învăţătorului de a aduce pe elevi p e calea amenzilor şcolare rămâne zadarnică, iar el în cazul, că la inspecţiile şcolare nu are 7 0 % frecvenţă, va fi rău notat la statul personal.

Intenţia legiuitorului n 'a fost încasarea anumitor sume, ci aducerea copiilor la şcoală, iar dacă perceptorul ar executa cu toată rigoarea primele două liste de amenzi, atunci învăţătorul ar avea asigurată o bună frec­venţă şcolară, iar perceptorul ar scăpa teafăr de ameninţările şi huiduielile oamenilor, deoarece nu ar mai avea de furcă cu alte liste de amenzi.

Sunt însă şi în judeţul nostru unele scoale, unde frecvenţa şcolară şi dacă nu este foarte regulată, dar totuşi se trece şi de 80°/o- In aceste localităţi, probabil să fie şi săteanul convins de necesitatea ştiinţei de carte, dar după cât ştim şi învăţătorii îşi fac datoria. Caut ca în cele de mai jos, să dau anumite sfaturi şi îndemnuri învăţătorimiî, pentru ca totuşi obligativitatea şcolară să nu sufere.

Pronunţarea şi executarea amenzilor şco­lare, de multe ori rup legătura între şcoală şi familie şi nasc atâtea duşmănii între în­văţători şi părinţii elevilor. Pentru a ne asi­gura o frecvenţă şcolară regulată, învăţătorul va căuta mai întâi de toate mijlocul pentru a-şi asigura iubirea elevilor, cari să alerge la el, ca la un adevărat părinte.

S ă caute ca în timpul recreaţiei de zece minute, anumiţi elevi încredinţaţi şi instruiţi să se ducă la casele elevilor şi să afle mo­tivul absentării şi să aducă chiar pe unul din părinţi la şcoală.

Avem toată convingerea, că prin partici­parea învăţătorilor la cursurile de îndru­mare „Straja ţării" dela Breaza-Prahova şi prin organizarea elevilor şcoalelor pri­mare în cuiburi şi pâlcuri de străjeri, frec­venţa şcolară va fi asigurată tot mai mult.

Cu câtă dragoste nu aleargă părinţii ele­vilor la şcoală, când văd , că învăţătorul îi apreciază şi am observat, că şi acei părinţi

cari din anumite motive au fost ostili şcoalei şi-au trimis copiii la şcoală, întrucât nu au venit la şcoală nici elevii şi nici părinţii lor, învăţătorul îşi va lua osteneala, ca să cer­ceteze acasă pe părinţi şi să-i îndemne a-şi trimite copiii la şcoală.

Ţinerea de conferinţe publice încadrate cu un program artistic, unde se vor produce elevii, deasemenea s 'a constatat a da fru­moase rezultate în ce priveşte frecvenţa şcolară. Ţinerea regulată a orei de şezătoare a copilului, precum şi citirea cărţilor din bi­bliotecă ne-a arătat cu câtă dragoste cer­cetează elevii şcoala.

Cu ocazia inspecţiilor şcoalelor primare şi având şi calitatea de secretar al despăr­ţământului judeţului Sibiu al „Astrei" , am cercetat întrucât să citesc cărţile din biblio­teca şcolară, a adulţilor şi cele din biblio­teca „Astrei" . Notez că despărţământul cen­tral judeţean al „Astre i" din Sibiu, a în­fiinţat în acest judeţ 94 biblioteci, având ca bibliotecari tot învăţători. învăţătorii dând cărţi de citit elevilor, aceştia au trecut în urmă ei înşişi la şcoală, pentru a cere cărţi. Astfel prin citirea cărţilor din bibliotecă am contribuit la o strângere între părinţi şi în­văţători, dar am asigurat şi o mai bună frec­venţă şcolară. Tot prin concursul desp. ju­deţului Sibiu al „Astrei" s 'au înfiinţat în acest judeţ, 27 coruri mixte şi de bărbaţi, conduse tot de învăţători şi unde iau parte părinţi ai elevilor, cimentându-se şi în acest fel o legătură strânsă între învăţător şi p ă ­rinţi contribuind la o mai bună frecventare a elevilor.

Experienţa a dat totdeauna frumoase re-rezultate din toate punctele de vedere. în­văţătorul va observa frecvenţa^ d in ! două puncte de vedere şi anume: economic şi su­fletesc. In ce priveşte pe cel dintâi, luând contact cu părinţii elevilor, va mai lăsa din când în când elevii pentru a ajuta părinţilor la munca câmpului fără a suferi frecvenţa, iar în ce priveşte al doilea va căuta să ob­serve p e acei elevi, cari fie de k teama" de pedeapsă sau din cauza unei rele notări absentează dela şcoală, de multe ori cu ştirea părinţilor, hoinărind în timpul d e ^ c o a l ^ .

Nr. 1 - 3 , 9135. L U C E A F Ă R U L 21

In tot cazul sfătuim părinteşte învăţăto-rimea, ca să fie cu mare precauţiune la pronunţarea amenzilor şcolare, deoarece a fost ceva dezastruos ce am putut să vedem înaintea sărbătorilor Naşterii Domnului, oameni târâţi în faţa judecătoriei, obiecte sechestrate şi alte reclamaţii contra învăţătorilor şi cari toate scad din autoritatea învăţătorului faţă de popor. Directorul şcolar va căuta, ca după pronunţarea celor două grade de amendă, să intre necondiţionat în legătură cu perceptorul respectiv, încredinţat cu executarea amenzilor şcolare, umstand, ca aceste două grade să nu mai sufere amânare, ci să s e j execute prin aducerea copiilor la şcoală.

Omul sfinţeşte locul. întrucât învăţătorii vor ţine cont de cele amintite mai sus, şi-şi

vor îndeplini cu sfinţenie datoria în mijlocul poporului, unde i-a aruncat destinul.'căutând a-1 sfătui şi îndemna pe căile celei bune şi nu a-1 desbina pe anumite chestiiJmărunte şi politice, suntem siguri că şi frecvenţa şcolară va fi mai regulată! şi nu va fi nevoe de pronunţarea şi executarea amenzilor şcolare.

Săpaţi adânc în conştiinţa Dvoastră de educatori ale tinerelor vlăstare şi de apostoli ai neamului cuvintele dlui Ministru Dr. C. Angelescu „şcoala este ceeace este învăţă­torul ei, iar societatea şi satul, ceeace este şcoala lui" şi atunci vom îndruma pe drumul cel drept şi nevoile şcoalei şi • pe cele ale satului.

I. D r a g o m i p , Rev izor^şco lar ş i j Secre taru l D e s p . jud. S ib iu aí „Astre i" .

U n exce l en t i n s p e c t o r ş c o l a r Cer scuze fraţilor învăţători, dacă în cele

următoare îmi propun să vorbesc în câteva cuvinte despre un inspector şcolar, care ar trebui să fie la spatele nostru şi să ne ur­meze în clasă şi acasă şi pretutindeni pe unde trecem.

Cum, vor zice unii, nu este destul că acuşi-acuşi nu mai putem nici munci din cauza atâtor inspecţii, cari ni se fac în şi afară de şcoală ; când de inspectori, când de revizori, subrevizori, e t c ? D-ta voeşti acum să ni-1 pui pe inspectorul şi în spate, ca să nu mai putem nici suf la? Nu te credeam capabil de atâta răutate!

Fa ţă de aceste întrebări, îmi iau voe să dau o mică clarificare.

Instituţia aceasta de inspecţii, nu e tocmai de dispreţuit, cum ar crede câţiva colegi, pentrucă ea nu e chemată să facă numai rău celor rai, ci şi binele celor buni, întrucât prin ea sau scos şi se scot la suprafaţă şi talente, cari pierdute fiind în val-vârtejul satelor, pierdute sunt şi pentru învăţământ.

Dar, îmi vor spune unii dintre aceşt ia: N 'am avea nimic de zis, ne jicneşte însă, că aceste numiri de organe de control se fac după un criteriu, care nu ne convine, după

un criteriu politic şi nu dupălvrednicia fie­căruia. Le i răspund '• Aveţi dreptate, criteriul după care se fac aceste numiri, nu este cel mai bun şi^va trecelîncă'multă apăfpe'râuri până când vom a vea^ aşa J numitele numiri ideale, din] cauzaT politicei, f care la noi*e vrednicălde!o soarte mai bună. V a veni însă vremea şi sperăm că nu e prea 'departe , când aceste numiri se vor face şi după alte cri­terii, ale demnităţii şi meritului, până atunci se vor mai face nedreptăţi, aşa cum sau mai făcut, pentrucă omul e supus greşelilor, „Erare humánum est"!

In numărul trecut al acestei reviste un domn semnat „P. N. A." gândindu-se la problema controlului în şcoala primară z i ce : „La se­lecţionarea organelor de control, să nu se ţină seama de criteriul politic, ci de vred­nicie, obligându-i să nu facă nici un fel de politică, sau să se facă numai politică şco­lară şi culturală. Politicianii să nu se mai amestece în numirea organelor de control, nici în activitatea lor". Nimic mai just, dar este un dar... Acest deziderat oricât îl vom cere noi," pentru'-formaţiunea partidelorjde astăzi „pentru a fi sau a nu fi", cred că e un strigăt, care va răsuna în pustiu. Până

22 L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

cam una-alta, toate partidele voesc să aibă la locuri de conducere oameni „de-ai noştri" adecă partizani. Chestiunea însă este: „Şi dacă e de-ai noştri" să fie oameni ca ­pabili, oameni de ispravă, aleşi din cei mai vrednici fii ai poporului, nepătaţi prin a le­geri belicoase cari odată aleşi, vorba sfintei Scripturi: „Toată grijea cea lumească dela noi s'o lăpădăm". Acei cari pe la răspântii, se bat cu pumnii în piept şi fac gălăgie ca să-i audă ce-i mari, nu sunt niciodată buni patrioţi şi buni conducători. Pe aceştia îi putem asemăna foarte uşor, cu fariseii, care-şi smolesc feţele lor ca să se arate oamenilor că postesc. Aceştia sunt prostituaţii parti­dului prin cari ţara nu se poate ferici. De aceştia trebue să ne scăpăm.

Iată ce a-şi dori e u :

Nimeni *să nu poată ajunge organ de con­trol până când nu îndeplineşte următoarele condiţiuni:

1. S ă fie om moral, cu o reputaţie bine stabilită;

2. S ă fie bun patriot şi să aibă cel puţin 20 ani de dăscă l i e ;

3. S ă fie orator de forţă, cu care să nu-ţi fie ruşine a te prezenta în faţa poporului.

4. S ă fie om cetit şi publicist, care să se fi impus cel puţin prin câteva scrieri de conţinut pedagogic şi social în reviste sau în broşură şi

5. S ă fie om de muncă şi un spirit orga­nizator, care să nu-şi măsoare activitatea după cele câteva minute petrecute într'o clasă, scriind şi un proces verbal, ci bine pregătit, să nu se despartă de şcoala pe care a inspectat-o, fără a fi luat contact şi cu po­porul, rostind conferinţe, făcând demonstra-ţiuni, instituţiuni, fonduri, expoziţii, etc., căci numai în felul acesta vom avea conştiinţa datoriei împlinite. Poporul se doreşte după ele, cum însetează cerbul la apă, iar vorba străinului totdeauna prinde.

Prin prisma aceasta, cred eu, trebue privit un orgam de control şi numai astfel vom grăbi progresul cultural şi material al popo­rului nostru, lucruri, pe cari alte popoare le au de mult.

Lămurite acestea, să ne întoarcem la su­biectul, care ne preocupă; Cum stă adecă

chestiunea cu inspectorul, care să fie totdeauna cu noi, la spatele noastre?

S ă nu vă speriaţi, iubiţi colegi, inspectorul de care vă vorbesc, nu este om, după chipul lui Dumnezeu, în carne şi oase, ci este o biată de hârtie, semnată şi de autorităţi, acel inspector este împărţirea orelor pe săptă­mâni, adecă orarul, care după cum se ştie, trebue să se afle în fiecare clasă, de obiceiu la spatele noastre.

Mă întreb dec i : Ce este orarul? Şi răs­pund: Orarul este desemnarea şi ordinea materiei de învăţământ, după timpul de în­văţământ, ceeace e foarte necesar, deoarece fără ordine, totul se dărâmă „Ordo est anima rerum".

Orarul, acest inspector şcolar obligator, face ca învăţătorul să se prezinte punctual la ore, să nu sfârşească prelegerea înainte de timp, să nu lungească prea mult pauzele dintre ore, dar mai ales, poartă grije, ca să nu propunem un obiect în paguba altui obiect de învăţământ, dacă e vorba să lu­crăm după un plan binedefinit. Iată pentruce am îndrăznit să numesc orarul inspector şi încă inspector excelent.

Da, orarul e un inspector excelent, nu numai pentru ordinea şi bunul mers al în­văţământului, ci şi pentru conştiinţa învăţă­torului, care urmărindu-1 îşi controlează pro­punerea regulată a fiecărui studiu la timpul său.

In ce priveşte aranjarea diferitelor obiecte de studiu, cercetările pedagogice au ajuns la unele concluzii a căror aplicare în practica şcolară se impune. Astfel, în primele două ore de dimineaţă, ar trebui să punem obiec­tele cele mai grele din punct de vedere al oboselii, cu rezerva însă pe care ne-o impune constatarea de ordin psihologic, că în ora întâi, să nu introducem în orar un obiect de prima dificultate, deoarece în această oră trebue să se producă un efort destul de mare pentru adaptarea spiritului la activitate. In ora a treia un obiect cu un coeficient de oboseală inferior obiectului din prima oră, ca spre exemplu, limba maternă, ştiinţele naturale etc. Ora ultimă să fie rezervată obiectelor mai puţin obositoare.

Nr. Í - 3 , 1935 L U C E A F Ă R U L 23

Evident, că aceste concluzii, nu au un caracter absolut, întrucât gradul de oboseală, p e care îl provoacă o lecţie, nu depinde numai de natura obiectului tratat, ci şi de metoda pe care o întrebuinţează învăţătorul.

Iubiţi colegi. Obişnuiţi-vă a ţinea cu scrupu-lozitate prescrisele orarului. Mai târziu această obişnuinţă se va preface în sânge, ín a doua

natură, care la rândul său nu părăseşte p e om până la mormânt. Ajunşi în stadiul acesta, rolul inspectorilor şcolari — în carne şi oase — devine foarte mărginit.

S i b i u , în 1 Ianuarie 1935.

I s i d o F O o p p , dir. şc . pr im. de Stat Nr. 2 m.

»Dr. C . Ange lescu" .

D e c r o l y şi centrele de interes

Dupăce am arătat într'un articol anterior personalitatea şi concepţia despre copil şi şcoală a dr. Decroly, voiu continua de această dată cu câteva considerente referitoare la centrele de interes.

Marilor inovatori, din orice domeniu, nu li-se recunoaşte adevăratul merit decât după moarte, dovadă că metoda Decroly este viu discutată în timpul din urmă, în aproape toate revistele de specialitate, atât române cât şi streine.

Din dorinţa de a ajunge la cea mai bună metodă, care să uşureze munca învăţătorului, să înlăture plictiseala şi sforţarea impusă ele­vului, o pleiadă întreagă de pedagogi au în­ceput a părăsi vechile metode, căutând pe cea mai potrivită psihologiei copilului. In se ­colul în care trăim, numit, cu drept cuvânt secolul copilului, pare că întregul edificiu al pedagogiei de până acum a primit o sgu-duitură violentă, prin introducerea activis-mului integral în şcoală. E drept, în con­cepţia pedagogilor mai vechi găsim aproape toate principiile pe care azi le numim noui, însă acestor principii, sau nu li-s 'a dat toată importanţa chiar de acei care le-au emis, sau că, fiind prea izolate unul de altul, lip­site de coeziunea şi sistematizarea sub care se prezintă astăzi, nu li-s 'a desenat locul precis pe care să-1 ocupe în pedagogie.

Pentru salvarea copilului, căruia i se ră­peşte cea mai frumoasă parte din viaţă, co­pilăria, trebuia să vină cineva, care să o rupă cu şcoala vorbelor, a pasivităţii şi a recepti­vităţii, dând copilului putinţa ca şi în şcoală

să poată răscoli natura cu mâinile şi simţu­rile sale proprii, să-şi cunoască necesităţile şi să poată, prin viaţa din afară, adusă în şcoală şi şcoala dusă la viaţa din afară, să se pregătească pentru viaţa de mâine, dură, dar reală, grea, dar frumoasă. Nu pentru o viaţă artificială, distilată prin sistematizări şi teorii savante trebue să se pregătească co­pilul, ci pentru o viaţă reală pe care o va trăi şi pe care trebue să o trăiască.

Unul dintre cele mai mari neajunsuri, pe care le prezintă metoda veche a şcoalei pentru carte, este că rupe prea brusc cu co­pilăria, punând între copil şi lumea ce-1 în­conjoară ceva artificial, ceva anacronic, care este „cartea" aşa cum se face azi.

Copilul, Ia început, iubeşte şcoala. Cu ce bucurie se îndreaptă el în fiecare dimineaţă spre instituţia, unde crede că va continua mai intens viaţa sa de până acum. Din ne­norocire, şcoala îi sfarmă toate iluziile, di-strugându-i curiozitatea şi reuşind, de cele mai multeori, a face pe copil să urască şcoala. Şi aceasta din motivul că cele mai multe cunoştinţe pe care încercăm a i-le da, pe lângă că nu sunt în stare a răspunde cerin­ţelor lui psihice şi naturale, i-le prezentăm distilate prin filtrul creerului şi interesului nostru de oameni mari, răpindu-le toate ca­racteristicile, care farmecă pe copil.

Scos din mediul obişnuit, unde învăţa fără profesor, cum să lupte contra unei naturi ostile, scos dintr'un mediu, care îi oferea atâtea şi atâtea ocaziuni de a-şi încerca for­ţele şi pus într'o clasă prea severă şi prea

24 L U C E A F Ă R U L Nr. 1 - 3 , 1935.

dură, mirosind mai mult a închisoare, cu un magistru rob al rutinei şi încătuşat în prin­cipii perimate, copilul se simte un desrădă-cinat, un exilat, un imobilizat între nişte zi­duri reci lipsite de farmecul vieţii de afară, plină de splendoare şi de mişcare, încă din primele zile, copilul încearcă o mare de ­cepţie. S e vede brusc lipsit de toate bucu­riile hoinărelii, de cântecul pasărilor, de zum­zetul vietăţilor, de mirosul florilor şi sborul fluturaşilor. Căci pentru el, şcoala cea mare a vieţii, care începuse odată cu primele gun-gureli, odată cu primii paşi şovăelnici este întreruptă, înlocuind-o cu o şcoală dură, cu pedepse aplicate prea des şi fără logică, cu cunoştinţe fără nici o legătură între ele şi cu o tehnică de predare prea puţin potrivită cu psihologia lui.

Silit la imobilizare impusă de o voinţă streină, la o disciplină dură şi iraţională, fără a i se da putinţa de a lucra el însuşi, silit a primi cunoştinţe nepotrivite nevoilor şi in­tereselor adânci ale sufletului său şi în acelaş timp prea grele în raport cu mersul gândirii sale, copilul este condamnat la inacţiune, la pasivitate, la automatism.

Şcoala de azi e prea artificială. E a se sprijine pe un întreg sistem de pedepse fără nici o legătură cu faptele comise, pedepse care nu corijază aproape niciodată, dar care dau naştere Ia o recalcitranţă prematură din partea copiilor, la un spirit de neîncredere într'o dreptate supremă, care începe să în­colţească în sufletul lor. Existenţa lui şcolară este aproape o luptă continuă dusă cu înde­mânare, cu meşteşug, împotriva supravegherii din afară fără noimă şi fără raţiune, care trebue indusă în eroare, cum scrie J ean Demoor,

Plecând dela aceste considerente, dr, De -croly a reformat programa actuală de învă­ţământ, aşezând-o pe baze noui, împărţirea materiei din programa noastră e făcută în mod artificial, pentrucă în natură nu găsim niciodată o geografie izolată de istorie, de şt.-naturale, aritmetică, e t c , ci întotdeauna aceste obiecte sunt indisolubil legate, urmând toate anumite legi ale naturii şi nu stă în putinţa noastră a le despărţi fără a artificia­

liza natura, fără a călca legi, ce nu îngă-duiesc a fi călcate.

Programa dr, Decroly, dela început, cere ca şcoala să răspundă scopului său de edu­caţie generală, pregătind pe copil pentru viaţă, făcându-1 să-şi cunoască în primul rând propria personalitate, eul şi idealul său, ne­voile şi interesele sale, apoi mediul în care trăieşte şi de care depinde pentru ca idealul său să se poată realiza, adică non-eul, între-buinţând'pentru această cunoaştere obser­varea directă şi activitatea proprie şi prac­tică.

In programa Decroly principiul concen­trării materiilor este scos în evidenţă în primul rând, pentrucă toate activităţile spi­ritului conlucrează la câştigarea unei noţiuni, idei, sau ansamblu de idei. Nu este mai puţin adevărat că materia din programa Decroly o găsim şi în programa noastră ofi­cială a claselor I şi II, însă modul de aran­jare se deosebeşte în mod fundamental. Pro­grama noastră e împărţită în obiecte de în­văţământ, spre a fi un mijloc de orientare mai mult pentru învăţător, neţinând seamă de copil, în faţa căruia se ciopârteşte şi se disecă continuitatea şi legile naturii, care există într'un agrenaj complex şi neschimbat. Căci, după cum natura nu admite să desră-dăcinăm o floare şi să o replantăm aiurea în alte condiţiuni de climă, relief, e t c , fără a provoca moartea plantei, tot aşa metoda Decroly nu ne admite să despărţim şt.-na­turale de geografie, aritmetica de intu­iţie, etc.

Actuala împărţire a programei noastre lasă pe copil să plutească în nesiguranţă, să treacă pe lângă atâtea lucruri şi fapte din jurul lui, pe care să nu le vadă şi să nu le înţeleagă, dar de care să ia cunoştinţă numai în momentul în care îi prejudiciază fiinţa lui fizică, fără putinţa de a lua măsuri de apărare. Căci în vreme ce îl învăţăm flora şi fauna Africei centrale, unde nu va ajunge, poate, niciodată, negiijem a-i arăta efectele laurului sau mătrăgunei pe lângă care trece zilnic şi cu care se joacă atât de naiv, fără să-şi dea seama * de 'per ico lu l care îl pân­deşte.

Mr. 1 - 3 , 1935. LUCEAFĂRUL 25

Programa Decroly răspunde necesităţilor copilului şi e bazată pe o cunoaştere pro­fundă a psihologiei lui. In acest sens, Decroly observă patru nevoi principale, nevoi care au o repercusiune adâncă asupra vieţii ome­neşti şi anume:

1. Nevoia de a se hrăni, de a respira şi a păstra regulele de higiena.

2. Nevoia de a lupta contra intemperiilor-3. Nevoia de a se apăra contra perico­

lelor şi duşmanilor. 4. Nevoia de a munci, de a se odihni, de

a lucra în mod solidar. Pe baza acestor nevoi adânci ale copilului,

Decroly a alcătuit întreaga sa programă. Nimic artificial, nimic care să se interpună între copil şi natură nu s'a strecurat în alcă­tuirea planului său de lucru.

Nimic care să încline spre o şcoală a cărţii, a buchiselii, a convenţionalismului, nu găsim în programa Decroly. Nici inacţiune, nici pasivitate, nici receptivitate pură.

Cunoştinţele necesare a răspunde acestor nevoi au fost grupate pe centre de interes şi p e anotimpuri totodată, pentru a răspunde nevoii de continuitate şi legăturii logice şi naturale dintre ele, aşa cum se găsesc în natură. In cursul unei luni sau două, după Decroly, am putea preda un centru de in­teres, care să răspundă nevoilor copilului din acel timp. S ă luăm un exemplu din pro­grama anului I primar:

In cursul lunilor Octomvrie şi Noemvrie, când toate fructele sunt coapte, răspunzând necesităţii de a se hrăni, Decroly introduce în programa acestor luni, fructele. Făcând o excursiune, copiii observă grădinile, pomii încărcaţi de poame, culesul fructelor, trans­portul, e t c , gustă ei înşişi din aceste fructe şi participă pe cât e posibil chiar la lucru. Aci găsesc ei duşmanii fructelor, nu în şcoală şi nici în cărţi. Aci învaţă cum să umble cu fructele, ca să nu le lovească, aci învaţă plă­cerea muncii. Lecţiile care vor urma la şcoală timp de două luni, vor fi toate în legătură cu fructele. S e vor face exerciţii de calcul cu fructe — vânzări şi cumpărări — po­

vestiri morale despre foloasele fructelor, despre pericolele aduse de consumarea fruc­telor verzi, despre pericolul înghiţirii sâm­burilor. Elevii vor căpăta noţiuni de pomi­cultură şi li-se va desvolta dragostea pentru pomi. Lecţiunile de desen vor fi luate tot din domeniul fructelor: mărul, para sau nuca desenate sau modelate, scene libere din imaginaţie reprezentând culesul pomilor, al viei, etc., etc. O recitare bine aleasă, un cântec vioi şi simţit tot în legătură cu fruc­tele va face să se întipărească în sufletul fiecărui copil această lecţie, care va ţine, nu o oră, nici o zi sau o săptămână, ci luni dearândul.

Aplicarea integrală a centrelor de interes implică o modificare radicală a programelor de învăţământ. In Belgia această metodă e legiferată, în alte ţări se experimentează cu asiduitate.

Trebue să mărturisim însă, că o înlănţuire logică şi naturală a tuturor cunoştinţelor p e care le predăm copiilor, cu alte cuvinte, aranjarea întregului material pe care trebue să-1 asimileze elevul, în jurul unei idei cen­trale, prezintă serioase dificultăţi. Lăsând însă la o parte aceste cazuri, care cu pri­cepere şi suflet s'ar putea totuş rezolva, programa Decroly prezintă incontensabile avantaje.

S e cere însă, ca în toate cazurile unde e vorba de viitorul unei generaţii — pentrucă noi plămădim stările sociale de mâine, să fie entuziasm, perseverenţă, dragoste de copil şi suflete idealiste.

Nu pot încheia acest articol fără a aminti cuvintele doctorului J e a n Demoor, profesor de medicină la universitatea din Bruxe l :

„Oameni de şcoală! iubiţi ştiinţa şi m e ­seria voastră, înmulţiţi cunoştinţele şi obser­vaţiile voastre, perfecţionaţi-vă îndemânarea şi veţi fi adevăraţi educatori. Veţi fi şi ex­perimentatorii, dominaţi în acelaş timp de fenomenele izolate ale ştiinţei pedagogice şi caracterul global al operii educaţiei".

P a v e l P o p e s p u , S e b e ş u l de jos , S ib iu .

4

L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 193á.

U n grlas c ă t r e î n v ă ţ ă t o r i Mari, minunate, multe şi nepătrunse de

mintea omului sunt lucrurile firii şi prin toate aceste se evidenţiază şi străluceşte în toată frumuseţea şi măreţia ei divinitatea, căreia trebue să ne închinăm şi în faţa că­reia trebue smeriţi s ă ne plecăm.

De acest adevăr, de această realitate ar trebui să-şi dee seama fiecare om, spre a putea corespunde cu vrednicie frumoasei sale chemări, de stăpânitor al pământului.

Trăind însă în mod scrutător în lumea simţurilor noastre, cu durere trebue să con­statăm, că foarte puţini muritori sunt cari - - stăpâniţi de credinţa în Dumnezeu şi pătrunşi de nobleţă misiunii lor în lume — trăiesc spre binele şi folosul societăţii.

Şi, datorită acestei stări sufleteşti, în lume se întâlneşte mai mult aroganţă desgustă-toare în locul nobilei modestii, munca cinstită şi creatoare este încătuşată de perversitatea şi obrăsnicia sfidătoare şi'n general calităţile, cari ar trebui să constitue podoaba sufletească a omului, sunt copleşite de viciile, cari bân-tuiesc cu furie viaţa socială.

Astfel se prezintă viaţa, aceasta este as ­pectul ei şi prea mult nu mă miră, căci relele întotdeauna au predominat în e a ; dar, cu toate acestea, fără a mă mira de realitatea şi mersul societăţii în acest sens păcătos de vieţuire — această realitate eu totuşi n'o pot concepe.

Nu mă pot împăca cu gândul, ca un muritor, care nu este stăpân pe avutul, pe viaţa, sănătatea, onorurile, c'un cuvânt pe toate bunătăţile şi măririle de care este îm­părtăşit, să-şi dee fumuri, aparenţe şi să activeze într'un fel sau altul, care nu ca­drează cu numele său de om şi cu frumoasa menire legată de acest nume şi, dacă totuşi se petrece aceasta este, că la cei mai mulţi le lipseşte virtutea cunoaşterii de sine.

Toţi cei căzuţi în aceasta categorie văd păcatele altora, se scandalizează de ele şi luptă fără izbândă contra lor, fiindcă iz­bânda luptei atârnă dela înflăcărarea, care se reazămâ pe valoarea faptelor, iar nu pe cuvinte şi tocmai această calitate lipseşte

celor mai mulţi luptători contra viciilor, cari stăpânesc din greu societatea omenească.

„Elocinţa vorbei este şi ea o calitate di­stinctivă a omului atunci, când ea nu se reazămă pe selecţiunea cuvintelor şi rân­duirea frazelor pentru a urmări un interes şi un adevăr" .

Deci, fraţi învăţători, voi, cari sunteţi în primul rând şi mai mult răspunzători de păcatele cari bântuesc cu furie viaţa socială, şi cari în noianul intereselor materialiste a societăţii de astăzi, mai nutriţi în sufletele voastre gânduri şi dorinţi idealiste, voi fă­clieri ai neamului, pe deplin pătrunşi de nobleţă misiunii voastre,'^ gândiţi-vă întot­deauna la frumosul vostru rol şi conduşi de voinţă tare şi conştiinţă pururea trează, lucraţi fără ezitare la propăşirea neamului.

Lucraţi după puterile voastre cu cinste şi vrednicie în şcoală şi afară de şcoală, fiţi în toate împrejurările vieţii voastre modeşti şi respectuoşi unul faţă de altul şi faţă de semenii voştri, răspândind prin faptele, vor­bele şi îndemnurile voastre curate şi înţelepte: iubirea, dragostea şi bunăînţelegere. Nu vă lăsaţi seduşi de materialismul orb ce întunecă şi distruge nobleţea şi mărinimia, cari tre-buesc să împodobească sufletul omului ade ­vărat.

Şi dacă nu puteţi realiza tot ceeace aţi dori, nu descurajaţi, nu slăbiţi în entuziasmul vostru. Nu lăsaţi ca simţul datoriei să se atrofieze şi glasul conştiinţii să înceteze de a mai bate în piepturile voastre. Gândiţi-vă întotdeauna, că viaţa este o luptă continuă şi aprigă, între bine şi rău şi că progresele în lume se săvârşesc de către cei puţini şi buni.

Timpurile sunt grele, răspunderile mari, voi fiţi deci în tot momentul la datorie şi faceţi ca prin voi conştiinţa neamului să crească, să strălucească şi bunele însuşiri să prindă teren din ce în ce tot mai mult, căci în voi este mare nădejde şi prin voi se poate realiza mult bine neamului şi societăţii. Nu vă lăsaţi stăpâniţi de viciile, cari în împre­jurările de astăzi duc mai uşor la măriri şi străluciri t recătoare: ci, prin sufletele voastre

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 27

curate cultivaţi în tăcere şi cu perseverare virtuţile neamului, căci numai atunci veţi putea culege roadele vieţii de adevăraţi apostoli şi luminători ai neamului, care numai prin virtuţi poate trăi şi se poate înălţa spre punctele de glorie şi de strălucire.

Pentru toate acestea însă se cere, ca să fiţi oamenii faptelor creatoare şi nu a vor­belor deşarte şi trecătoare.

In fine, gândiţi-vă întotdeauna că „Carac ­terul unui popor, iar nu inteligenţa lui de ­termină evoluţia sa în istorie şi hotăreşte destinul s ău" . Fiţi deci caractere, ca s ă pu­teţi imprima în sufletul poporului nostru, acest caracter.

S i b i u , la 28 Decemvrie 1934.

S . D r a g o m a n - S i b i u înv.

î n v ă ţ ă t o r u l î n m i j l o c u l c o p i i l o r

Copilul, această icoană scumpă a amin-tirei noastre — copilăria — formează în­totdeauna o problemă ce dă mult de gândit tuturor marilor pedagogi.

Viaţa, cu întregile ei manifestări sufleteşti, cu spontanietatea ei, care la copil atinge culmea, cu toată gama de plăceri, dureri, bucurii sau suferinţe, este redată succint în toate tratatele pedagogice, numai şi numai pentru a-1 cunoaşte cât mai bine şi pentru a-1 trata ca atare.

Copilul, prin studiul făcut în jurul său, reprezintă o ştiinţă, b a grea ştiinţă, cu apli­cări filozofice, care dau mult de gândit edu­catorului pentru a şi-o însuşi.

Aproape toţi viitorii învăţători — norma-liştii — privesc cu neîncredere pedagogia, nu pentrucă ar fi un studiu nefolositor, ci din motivul că este grea de pătruns. Ajunşi în mijlocul copiilor, uită tot ce ştiau despre ei, se frământă, se sbuciumă şi sfârşesc prin a-şi blestema soarta, sau în cel mai rău caz urând copilul.

Este un adevăr că aplicarea principiilor pedagogice şi metodologice este grea. In cele mai multe cazuri suferă un eşec. Nu trebue să ne descurajăm. Tot ce ştii despre copil, nu-ţi va folosi nici când, dacă nu te vei înarma cu o răbdare tenace, pentru a-1 putea cunoaşte în realitate, în mijlocul copiilor şi nici această răbdare nu-ţi va folosi dacă nu vei şti iubi şi respecta copilul.

Isvorul oricărei taine în educaţie este a ne gândi la propria noastă copilărie. Din amintirile ce le avem, fiecare din această

sfântă copilărie, ne putem face îndreptarul zilei de mâine în educaţie. Tratează cu copiii aşa cum ai fi vrut, poate, să fi tratat în copi­lărie.

Copilul nu cere decât un singur lucru din partea educatorului: să fie iubit şi în­ţeles.

In cele ce urmează mă voi sili să redau câteva sugestii, observaţii şi sfaturi din viaţa copilului, precum şi unele norme de con­duită în învăţământ.

In fruntea tuturor observaţiilor trebue să trec un citat, şi a n u m e : „Drumul dela cu­getare la acţiune trebue să treacă prin inimă". Aceas tă maximă trebue să fie deviza ori­cărui învăţător. S ă încercăm, să cunoaştem copilul neapărat şi cunoscându-1 să ne apro­piem de el. S ă fim consecvenţi cu el sau mai bine zis, să fim întotdeauna aceeaşi, nu schimbăcioşi.

Cunoscând pe fiecare elev în parte, ajun­gem, să cunoaştem aptitudinile fiecăruia, prin aceasta rezolvind problema individualităţii, de care se vorbeşte atât de mult şi se aplică atât de puţin, tocmai din ezitarea de a ne cunoaşte elevii.

S a nu răpim din libertatea copilului. S ă ne amintim, că în afară de elev, copilul este şi copil, având dreptul s ă se folosească cum doreşte de spontanietatea sa copilărească. Când un elev a căzut într'o greşală, nu-1 pedepsiţi imediat, arătaţi-i care este greşala şi urmările ei şi copilul, care din fire are o teamă de tot ce este rău, nu va mai greşi.

4*

28 L U C E A F Ă R U L Nr. 1 - 3 , 1935.

Procedând în felul acesta, ne-am câştigat un prieten, desbărându-ne de un obiceiu barbar, bătaia.

S ă ne fie întotdeauna aminte, că elevul ştie să urască şi ar fi destul de trist, ca în­văţătorul să fie obiectul acestei porniri. Co­pilul nu este rău din fire, ci-1 facem noi rău, cu sau fără voia noastră. Dacă educatorul este rău cu copiii, cum ne-am putea aştepta ca aceşti copii să fie buni, când am cultivat în ei numai r ău ta tea?

Dacă elevii ştiu să mintă şi într'un cuvânt vedem că au accente de laşitate, apoi de vină este educatorul, care prin purtarea sa n 'a ştiut s ă cultive în elev încrederea în sine şi în puterile lui. Elevul, ştiind că educa­torul este intolerant, ca să scape de pe­deapsă minte, adică ascunde adevărul, di-strugându-şi prin aceasta personalitatea. Simţul de încredere şi responsabilitate nu se sădeşte în copil cu pedeapsa , ci cu pro­priile lui convingeri. Educatori , nu distrugeţi personalitatea copilului, că prin aceasta a-ţi comis o crimă de înaltă trădare faţă de stat. Dacă , în ziua de azi, suferim atât de mult de pe urma faimoasei crize, apoi la baza acestei crize stă tocmai mai puţină personalitate a celor de azi, care au răsturnat valorile umane, înscăunându-se nedreptatea şi imperfecţiunea pe scaunul perfecţiunei şi dreptăţii, Eşirea din impasul de azi nu are decât o uş i ţă : cultivarea personalităţii. Fie­care la locul lui, după aptitudini şi merite, este deviza viitorului, care nu se poate ajunge decât prin cultivarea personalităţii copilului de azi.

S ă nu chinuim copiii, căci ei sunt nă­dejdea zilei de mâine. Dacă copilul nu este mărinimos cu alţii, se datoreşte ţie, educa-torule, c ă nu l-ai tratat la fel. Nu lua ati­tudine în faţa copilului, când intri în clasă, nu fi pedant, Apropie- te de copil, nu-1 în­depărta. Fii blând şi înţelegător cu el, de o severitate blândă întotdeauna, contrariul du­când la periculosul „libertinaj".

Lecţiile să fie plăcute, uşoare, interesante şi veşnic nouă. S ă nu predăm tot după acelaş calapod. învăţătorul mai întâi de toate trebue să-şi iubească cariera. Trebue să fie

într'o veşnică însufleţire. Lecţiile să nu fie lungite. S ă se respecte cu scrupulozitate re­creaţiile. S ă ne amintim fiecare din noi de interesantele cursuri la care, aproape fiecare am participat. Oricât de interesante ar fi fost, dacă erai reţinut încordat mai mult timp de o oră, deveneai nervos. S ă ne gândim: om întreg ca concepţie şi raţiune şi nu-ţi poţi impune o încordare mai mare a aten­ţiei, dar mi-te copilaşul firav, pe care-1 chi­nuim ore întregi după acelaşi calapod. Şi apoi să se aibe în vedere, că elevul nu ştie ce vrei să faci din el. El doreşte să se bu­cure de prezent, să aibă libertatea mişcărei şi a jocului, nu-1 interesează atât de mult viitorul. Educatorul trebue să aibă tact : să-1 distrezi şi sustragi în prezent, pregătindu-1 pentru viitor.

Aici este d ibăcia : să facem să dispară şcoala sforţării, înlocuind-o prin şcoala plăcerii. Nu cer acest lucru toţi peda­gog i i ?

Sufletul întregului învăţământ este învă­ţătorul. Dacă ai pus suflet în toate mate­riile, rezultatul este mai mult decât bun : surprinzător. Documentat : din anii de studii reţinem bine, având însuşite toate materiile predate de profesori, cari au pus şi o păr­ticică din sufletul lor în învăţământ. Con­trariu : alţi profesori, egoism la egoism. Din toate observaţiile dobândite să tragem con­cluzia binemeritorie pentru noi şi pentru copil.

Copilul să ne preocupe nu numai în orele de clasă, ci în tot locul: acasă, în şcoală, cancelarie şi oriunde. R ă u fac cei cari ne­glijează acest fapt, venind ca dintr'o altă sferă în mijlocul copiilor. Planul de activi­tate să-1 avem făcut din timp. Sunt bune si improvizările, dar nu oricând. Prin plan de activitate nu înţeleg ceva scris întot­deauna, ci un traseu gândit, după care să te conduci.

Mai ales să ne păzim ca de foc de-a veni cu materia neînsuşită, apucându-te să răs­foieşti în faţa elevului manualul, căci în acest caz, ori învăţământul este searbăd şi stereotip, ori dăm învăţături greşite. Apo i pierdem timp. Timpul pierdut cu răsfoirea

Nr.. 1—3, 1935 29

manualului este pierdut şi pentru noi şi pentru elev.

S ă căutăm, să aducem întotdeauna ceva nou în lecţii pentru copil. In felul acesta desvoltăm curiozitatea elevului.

Un mare lucru este a şti educatorul să dea timp elevului să acţioneze, activeze, să-şi cunoască singur însuşirile. Timpul acesta este cel mai câştigat, producând emulaţia eului copilului,

învăţământul predat searbăd, mat, fără colorit, în loc să-i folosească copilului, ii strică structura sufletească, anchilo­zând-o.

S e ştie că idealul oricărui copil, dacă are un ideal, şi aceasta dela o anumită vârstă, este de-a deveni ceace este profesorul său, un vis al copilăriei bine înţeles, dar de în­semnătate mare pentru educator, care trebue să-şi corecteze multe greşeli, pentru a fi cu adevărat idealul copilului.

De multe ori copiii au suferinţe şi lipsuri, )ie materiale, fie sufleteşti; să-i mângăem şi încurajem în suferinţă şi să lecuim pe cât ne stă în putinţă, aceste lipsuri.

Cum putem fi aspri şi neîndurători cu unii copii, care, poate, nefericiţii n 'au mâncat nimic în dimineaţa aceia şi au venit — poate — la şcoală numai pentru aşi uita de mâncare şi, când colo, aci văd pe coiegii lor gustând în recreaţii tot felul de bunătăţi, lor inter­z i se !? Ce se va petrece în sufletul său, Doamne, câtă t ragedie! Acum este momentul de-a face educaţie creştinească: cei ce au să ajute pe cei lipsiţi. Ne întrebăm: cum putem pretinde unor astfel de copii — şi sunt mulţi din nefericire — să-şi ţie atenţia încordată, mai ales dacă educatorul n a r e dibăcia de a-i sustrage dela visul lor, hrana zilnică ? !

F a c un călduros ape l : să ne coborîm în mijlocul copiilor pentru a-i cunoaşte şi în­văluiţi de căldura noastră, să-i ridicăm la nivelul bunelor deprinderi.

In orele de clasă, să nu pretindem ele­vilor acelaşi fel de cunoştinţe asimilate sub acelaşi grad, pentrucă între elevi există di­ferenţieri. Este vorba de apelul nouilor cu­rente pedagogice.

Nu există niciun copil fără aptitudini, numai că ele diferă dela individ la individ. Datoria noastră este de-a cunoaşte aceste aptitudini şi a-le cultiva. Cea mai mare gre-şală este când uniformizăm învăţământul, pretinzând copiilor aceleaşi cunoştinţe sub acelaş raport şi grad de asimilare. Timp pierdut! Din această greşală cădem în alta şi mai mare şi anume: pretinzând elevilor după acelaş calapod, educatorul îşi pierde răbdarea, se mânie, se înfurie, maltratează copiii, îşi uită de el, nu mai vorbesc de copil. Când îşi dă seama ce-a făcut, este prea târziu pentru a-şi repara greşala, pierzând pentru totdeauna sufletul copilului.

Dacă ai ajuns să inspiri teamă şi frică co­pilului, eşti un educator rău, distrugând personalitatea copilului. Din contră, dacă ai tact pedagogic şi blândeţe, elevii te iubesc şi respectă : i-ai câştigat. Aci este a vorbi de educatorii buni, chiar dacă n'au tratat toată materia dela „Alfa la Omega" .

Copilul trebue să asimileze şi adapteze şi cunoştinţele după cerinţele eului său, nu după ale educatorului. Şcoa la trebue să dea o instrucţiune şi educaţie pentru viaţă, nu pentru şcoală. Pentru ca învăţătorul să cu­noască toate aceste taine, încă odată o spun, îi trebue numai o cheie: iubirea copiilor.

Nu pot termina fără a ne gândi la înţe­lepciunea cuvintelor d-lui Ministru al In­strucţiunii Dr. C. Angelescu, părintele şcoalei române: Şcoala este ceeace este învăţă­torul ei, iar societatea şi satul, ceeace este şcoala lui.

C ă r p i n i ş , la 20 Decemvrie 1934.

B o g d a n E n e , înv.-dir.

30 L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

Lecţ ie p r a c t i c ă m o d e l , l a c l a s a I V - a R e g u l a de trei s implă

-— D i r e c t p r o p o r ţ i o n a l —

Pregătirea. 0 problemă simplă de înmul­ţire, pentru a se exercita: 1 ddal de grâu costă 69 Le i ; cât va costa 28 d d a l ?

— Ce facem, ca să aflăm cât costă tot grâul? înmulţire,

— Pe cine cu cine înmulţim ? Nr, ddal x cu preţul unui ddal.

Ce trebue să cunoaştem, ca să aflăm preţul mai multor unităţi. Preţul unei singure uni­tăţi şi Nr. unităţilor;

25 miei costă 1250 Lei, Cât va costa un miel ? Ce facem ? Pe cine cu cine împărţim ? Ce af lăm? Ce trebue să cunoaştem ca şă putem afla preţul unei singure unităţi ? — Nr, şi preţul tuturor unităţilor. — Cum se face o fracţie de un număr de ori mai mare ? Dau o fracţie şi pun pe un elev s'o mărească, de un oarecare număr de ori. Cum se micşo­rează o'„fracţie? Scot un elev să facă un exerciţiu.

Anunţarea. — Astăzi vom învăţa, cum să rezolvăm probleme compuse din înmulţire şi împărţire.

Predarea. — Un ţăran vinde 9 hl. de grâu cu 3105 L e i ; el mai are încă 23 hi. pe care vrea să-i vânză. Câţi Lei va lua şi pe aces ta?

— S e ' r e p e t ă problema,..! Ce cunoaşteţi în această p rob lemă?

— Nr, hi. vânduţi şi preţul lor. Ce mai cunoaşteţi încă ? — Nr. hi. p e care vrea să-i vânză. — Ce ni-se cere să aflăm ? — Preţul acestor hi...

Judeca ţ i : Dacă pe 9 hl. s 'a luat 3105 Lei, cât se va lua pe un singur h l ? De câteori este*mai mic un hl. decât 9 h l ? A câta parte din preţul*celor 9 hl. va fi preţul unui singur h l ? — A noua parte. — A noua parte din ce sumă va fi dar preţul unui hl ? — Din suma de 3105 L e i ? — Ce facem dar, ca să aflăm cât a luat pe un singur hl. de g r â u ? — împărţim pe 3105 Lei la 9 hl. — Faceţi socoteala şi vedeţi cât ia pe un hl. de g râu!

Rezultatul se scrie în colţul tablei. Dar pe 23 hl, cât va lua ? — Mai mult. — De câte ori mai mult ?

S ă facem această socoteală în scris! Priviţi cum o aşez e u :

9 bl 3105 Lei

23 „ x

In câte şiruri am aşezat eu numerile? — In două şiruri.

— Ce am pus în şirul din stânga, unul sub altul? Ce am pus în şirul din d reap ta? Ce ni-se cere să aflăm ? Ce am scris în locul rezultatului pe care nu-1 cunoaştem ? — L i ­tera X. — Ca să putem afla preţul mai multor unităţi, ce mi-aţi spus că trebue să cu­noaştem? — Nr, lor şi preţul unei singure unităţi.

— A ş a dar ca să aflăm preţul a 23 hl. grâu, ce trebue să aflăm în primul r â n d ? — Preţul unui singur hl. — S ă aflăm atunci preţul unui hl! Luaţi s eama! Dacă 9 hl. costă 3105 Lei (se scrie sub linie), cât va costa un singur h l ? — Mai puţin. — De câte ori mai puţin? — De 9 ori. — Ce socoteală va trebui să facem. Ce vom împărţi şi la cine vom împărţ i? S e obişnuesc elevii să scrie sub formă de fracţie ordinară.

Pe tablă se află scris următoarele:

9 hl 3105 Lei 23 „ x

9 hl 3105

1 „ x_

9

Ce mai cunoaştem ? — Preţul unui singur hl.

Dacă un hl. costă atâta — Lei —

cât vor costa 23 h l ? — Mai mul t? — De câte ori mai mult? — De 23 ori mai mult. — Cum facem o fracţie de 23 ori mai m a r e ?

Nr. 1—3, 1935.

— Socoteala luând sfârşit, este egală astfel:

9 hl 3105 Lei 23 „ x

9 hl 3105 1 , 3105

9 23 3 1 0 5 X 2 3

9

— Priviţi la tablă : câţi termeni avem cu­noscuţi ? — Tre i ! — Câţi nu cunoaştem ? — Unul! — Prin ce l-am însemnat acest termen ?

Generalizarea. — Ţineţi minte: o ase­menea problemă, în care ni se dau trei nu­mere cunoscute şi ni se cere să aflăm pe al IV-lea necunoscut, — se chiamă pro­blemă de regula de trei simplă.

S e repetă de către mai mulţi elevi. — Ce fel de problemă am avut pe tablă? —

â i

Cum am rezolvat-o ? — A m aflat preţul unui singur hl. apoi preţul celor a 23 hl. S e mai dă o problemă, la care procedez ca şi la cea dintâiu. S e scrie pe partea din dreapta a tablei. Problemele fiind faţă în faţă încep să fac analiza... Cum am rezolvat dar pro­blemele de regula de trei s implă? — A m aflat preţul unei singure unităţi, apoi pe a celor mai multe.

Ţineţi minte: Ca să rezolvăm probleme de regula de trei simplă, aflăm preţul unei singure unităţi, apoi pe al mai multor uni­tăţi. Această cale se chiamă „reducere la unitate".

Aplicarea. — S e revede problema dată din carte ca model, se citeşte regula etc... S e dă o problemă: se analizează puţin şi rezolvă în clasă. S e dau probleme ca să se lucreze acasă, etc. etc.

N i e o l a e Dineă .

L U C E A F Ă R U L

„ Tratează-ţi totdeauna cu respect nevasta ta şi vei fi respectat nu numai de ea, ci de toţi aceia care vă înconjoară. Na între­buinţa faţă cu ea nici odată, nici măcar în glumă, cuvinte de dispreţ, căci glumele de această natură, mai ales dacă se repetă, degenerează adesea în neînţelegeri foarte serioase".

FRANKLIN Scris, c. D. Jordain, 1787.

* „Nici oratorul nu convinge, nici medicul

nu tămădueşte totdeauna". ARISTOTEL.

* „Iubirea este aripa, pe care Dumnezeu a

dat-o sufletului, spre a se urca până la el". MICHELANGELO BUONAROTI.

„Să nu doreşti nici odată prea mare po­pularitate".

MARTI ALIS. *

„Bătrâneţa este o frumoasă coroană ce se găseşte numai pe calea cumpătului, a drept aţei şi a înţelepciunei".

HERDER.

„Educaţi poporul", a fost primul sfat dat de Penn coloniei pe care o întemeiase el. „Educaţi poporul" a fost moştenirea lăsată de Washington naţiunii pe care o mântuise".

MAC AUL A Y. *

„Alături de iubirea părinţilor pentru copii lor, cel mai tare instinct natural şi moral care există în om este iubirea de ţară — un instinct care se găseşte până şi la cele mai brute creaturi. Toate fiinţele îşi iubesc copii şi alături cu aceştia locul unde s'au născut; ele au o slăbiciune pentru locuin­ţele în cari stau, pentru grajdurile în cari au fost hrănite, pentru livezile în cari au păscut, pentru dumbrăvile prin cari au umblat. Toţi ştim că pământul patriei are o dulceaţă, care întrece cu mult armonia poeziei. Acest instinct care leagă pe toate fiinţele de ţara lor, nu moare niciodată, nici nu sufere, să i-se piardă amintirea".

BURKE.

„Mulţi oameni îşi permit să fie nedrepţi ca să se poată arăta apoi mărinimoşi".

SCHILLER.

V / f o ^ o . Ä _ Şl n O T V O n O b â O SOTUbUV

M o r a l i z a r e a s a t e l o r Colegul Tipuriţă în articolul „Protipendada

satelor" se ocupă şi de culturalizarea ace ­stora, plângându-se că factorii chemaţi n'ar depune destul interes sub acest raport.

Culturalizarea maselor, ridicarea păturei dela sate din besna înclinărilor vătămătoare şi viciilor de tot felul, d a ! 0 problemă de căpetenie pentru cei încredinţaţi cu destinul acestui popor.

Cunoscând însă mentalitatea ţăranului re­fractar, nemulţumit cu stările actuale şi soarta sa, neîncrezător în conducătorii lui fireşti, fie-mi îngăduit a analiza problema sub as ­pectul moralizării satelor.

Toţi factorii vor fi de acord, că prin cul­turalizare s'ar atinge paralel şi scopul mo­ralizării, doar amândouă urmărind aceeaşi ţintă comună: nobilitatea sufletului.

In privinţa aceasta probabil, sunt singur cu opinie separată.

Din parte-mi nu pot concepe cultura cea mai avansată lipsită de moralitate, căci o atare cultură fără temei şi durabilitate, e asemănătoare trupului fără suflet, sau pala­tului clădit pe nisip.

Pe morală şi-a întemeiat Mântuitorul bi­serica, toate legiuirile penale şi civile înce­pând dela epoca Romană până azi, s'au inspirat numai din doctrina moralei şi vai de cine a contravenit acestei reguli, fie in­divizi, fie colectivităţi.

Istoria ne pune la dispoziţie atâtea dovezi şi fapte vii, dela decăderea puternicului Im­periu Roman până la retragerea hoardelor germane din răsboiul mondial, cărora nu s'ar putea susţine lipsa de cultură.

Avem prea puţine conferinţe, susţine co­legul, avem destule dacă nu prea multe afirm, eu, dar lipseşte auditorul. Cel mai maestru mânuitor al cuvântului nu mai e în stare a atrage, sau a magnetiza azi cu­riozitatea ţăranului, el rămâne la toate rece şi neîncrezător.

Aici zace cangrena şi pan' ce nu se va lecui radical, întreaga propagandă culturală, e egală cu sămânţa aruncată pe peatră.

Cercetând cauzele desinteresării, le-o putem atribui următoarelor împrejurări:

a) Urmările răsboiului; b) Politica cu votul universal şi presa; c) Lipsei de tact a conducătorilor satelor. 0 ştim cu toţii, sub raportul moral, ţăranul

nostru s'a reîntors din răsboiu cu nivelul scăzut. In contactul avut cu diferitele ele­mente de pe fronturi, i-s 'au sugerat concepţii întortochiate şi opuse sufletului său, deprin­deri de cari nu se mai poate despărţi. No­bleţă, virtuţile creştineşti caracteristice po­porului nostru de altă dată, l-au părăsit ; invidia şi ambiţia punând stăpânire pe dânsul. Cărturarii locali pe cari altădată îi idolariza, azi îi consideră de paraziţii ostenelelor lui şi bugetivorii statului.

Mentalitatea aceasta s'a agravat apoi prin demagogia politicianilor în goana după voturi.

Promisiunile fără frâu şi irealizabile, în­soţite de defăimarea cărturarilor locali, au distrus ultima scânteie de încredere şi respect a săteanului faţă de ordinea actuală, legile Ţării şi conducătorii lui.

Şi ceeace n 'a putut desăvârşi în sens ne­gativ răsboiul şi politica, a complectat presa

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 33

periodică pusă în dărnicie — cu şi fără plată — în mâinile ţăranului.

Buite în toate culorile politice, fiţuicile nepoftite, pline de ură şi venin, ne-au in­vadat satele, semănând anarchia şi setea de revanşe în sufletul ţăranului nepregătit pentru votul universal.

Cei ce au sămânat vânt, vor culege fur­tună, să ia aminte dnii politician!!...

Infrânarea acestor expresii necugetate depinde dela armonia conducătorilor locali, de care mă voi ocupa cu altă ocazie, stâr-pirea fiţuicilor însă de alţi factori.

Bătrâna „ A s t r ă " care enumără între membri săi întreagă intelectualitatea românească, deci şi pe dnii redactori de atari foi, are rolul şi datoria de a pune capăt cu un ceas mai de vreme acestui desmăţ şi literaturi infecte. S ă intervină ca pe viitor, ţăranului să i-se pună în mână numai foi morale şi serioase, de cari din nefericire nu avem, sau puţine la număr. Aici să se aplice cenzura cu stric­teţe, mai ales că chiar lectura unei foi s e ­rioase, deseori e interpretată de ţăran în mod greşit. Politica militantă să fie elimi­nată cu desăvârşire din foile pentru popor, căci numai atunci am făcut un pas la mo­ralizarea Iui.

Promotorii curentelor morbide fiind poli-ticianii şi presa asimilată lor, s a r presupune că intelectualii satelor pot fi scoşi de sub acuză.

S ă mi-se ierte ieşirea, dar din parte-mi îi acuz de vinovaţi, iar pe dnii politiciani numai de complici.

Nu poate contesta nimenea dreptul — mai ales — unui intelectual de a-şi avea con­vingerile sale politice în Ţara, care ne ga ­rantează toate libertăţile, dar condiţionat să nu facă uz din crezul său.

Din nenorocire, câţi intelectuali, atâtea păreri politice şi urmare logică atâtea tabere adverse în cutare sat, fiecare cu clientelă, club şi aspiraţii neîntemeiate, urmate bine­înţeles de fricţiuni, cari degenerează în cer­turi şi deseori de procese interminabile.

Bunul mers al gospodăriei comunale nu mai face parte din program, preotul se de­părtează de turmă, învăţătorul îşi neglija

catedra, iar notarul intrigă ca să-şi menţină situaţia-i şubredă. Fapt nesocotit, din care profită numai duşmanul comun: politicianul.

Localurile bisericilor — altădată neîncă­pătoare — Duminicile sunt pustii, rândurile sectanţilor se îngroaşe, întrebatu-s'au atâţia din preoţii noştri care e c a u z a ?

învăţătorii — unii — nu se mai bucură de prestigiul avut, cercetat-au motivele?

S a u notarii cred că persecutările le vin numai din cauze externe?

Diagnosticul: Certurile în familie şi lipsa de tact.

Constat, că în cele mai multe comune, notarul nu cercetează biserica, făr' la zile mari, în Duminici şi Sărbători legale nu suspendează serviciul. Cum putem pretinde dela ţăranul care în astfel de sărbători mai bucuros îşi aranjează afacerile la primărie, decât să-şi peardă timpul cu biser ica?

In cazul acesta, predicile celui mai ideal preot sună în pustiu.

Viaţa privată a atâtor cărturari dela sate nu lasă ea oare de dor i t? şi dacă da, au căutat cei cu musca p e căciulă să şi-o în­drepte pe a lor, premergând cu exemplul în faţa ţăranului, exemplu, care l-ar edifica mai mult decât conferinţele.

S ă revenim asupra conferinţelor, demon­strând cu cazuri concrete asupra efectului lor.

In cutare comună românească, puternică şi înfloritoare, cu gospodari harnici şi cru-ţători, deşi se face lux cu aranjarea de serbări culturale în cadrul „As t re i " — ceeace toată lumea înţelege, preotul nu-şi poate explica trecerea în masă a credincioşilor la sectarism, deşi conferinţele sale nu s'ar putea susţine că nu sunt ascultate. Programul fiind variat, cu un cor instruat, declamările şco­larilor, au darul de a atrage publicul în Duminicile libere din timpul iernii şi ma­relui post.

Preotul — mă refer la unul din ei — un materialist fără pereche, avid după banul văduvei şi al orfanului fără protecţie, are neprevederea a vorbi celor adunaţi despre jertfă, milă şi ajutorarea celor năpăstuiţi.

De altă parte, notarul într'un moment de nenorocită inspiraţie, se auto elogiază în-

34 L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

drumând ascultării Ia cinste, muncă, cruţare şi chiverniseală.

Deşi un proverb românesc ne învaţă, să nu vorbim de funie în casa spânzuratului, colegul trecând peste păcatele sale, cade în greşala lupului moralist din fabulă.

Comuna, la care fac aluzie, dispunea până la pripăşirea colegului moralist, de capita­luri frumoase, azi datorită demagogiei, ca să nu spun incapacităţii sale, e înglodată în datorii de peste milion. Ce e mai grav, co­muna din care a plecat colegul lipsit de modestie, poartă şi azi pe umerii săi un buget deficitar de vr'o 5—600.000 Lei.

Alte comune cu venite mai reduse, au clădit şcoli, case culturale, au introdus cu­rentul electric etc., ceeace nu s'a întâmplat în comuna arătată, cu toate acestea colegul guraliv va afla argumente, ca să-şi justifice gestiunea faţă de contribuabilii săi, legaţi — nu ştiu până când — la ochi.

Căci să ia aminte oricine, acel ce-şi caută numai popularitatea prin apucături dema­gogice, niciodată nu va fi bun administrator. Poporul acela naiv îl va mai crede probabil încă un timp, lipsindu-i viziunea viitorului, colaboratorii cari cunosc însă activitatea lui încurajindu-1, cred că comit un act mora l?

Mai pot complecta afirmaţiile de sus, cu preciziunea că acum 4 ani eroul era dator, azi datorită iscusinţei sale a inversat rolurilei comuna se află datoare, iar dânsul sfidează pe toţi, cari îl încunjoară prin lux şi trai-îmbelşugat, neproporţional cu salarul său,

Ce-i mai lipsea chelului ? S ă nu ne mire faptul, dacă în ciclul ace ­

stor conferinţe, cea mai elegantă dintre D-şoarele învăţătoare din comuna cu pricina, fardată până în albul ochilor, în o rochie sumară (cum poartă D-şoarele, cari se res­pectă) picior peste picior, expunându-şi re­clamei ultima creaţie a ciorapilor de mătase, se va urca la catedră cu înfăţişarea gravă şi talent oratoric, îşi va desvolta tema cu subiectul bine a les : combaterea luxului.

Toată lumea de bună credinţi va trebui să recunoască, că D-şoara a atins recordul,

Comentarul asupra acestor aşa zise cercuri culturale, îl las la aprecierea Onor. cititori.

S ă se ţină prelegeri şi conferinţe popo­rului p e lângă selecţionarea conferenţiarilor şi subiectelor.

Părintele Hanzu din Cacova va putea discuta oricând şi oriunde, fie asupra po -măritului, fie combătând moravurile săte­nilor, deasemenea conferinţele părintelui Vlad din Mag asupra albinăritului încă vor fi cu interes ascultate.

Iar în ce priveşte buna gospodărie a co­munei, chivernisirea banului public, cinste şi hărnicie, avem atâţia colegi notari cari fac fală administraţiei, fiecare în cercul său de activitate, va putea discuta cu succes, unul dintre aceştia colegul Oprean din Poiana, căruia îi cunoaşte trecutul demn, tot no­rodul.

Dar fiecare crezând că e născut pentru dirijarea maselor, debuturile multora ne-a adus fatalmente la marginea prăpastiei.

Mai puţină oratorie şi gălăgie, mai multă cinste şi onestitate, iată deviza cărturarilor dela sate.

Reflectând asupra cercurilor culturale în-văţătoreşti, singurele, cari mai au darul în desamorţirea conştiinţelor atrofiate, le aprob cu o mică observare, să nu mai fie urmate de banchetele inutile şi rău plasate, cari asemenea mănăstirii lui Manole, ce se clă­deşte ziua, se dărâmă peste noapte.

Iar ca încheiere să ating şi problema ve­niturilor stolare preoţeşti, cauza depărtării turmei spre sectarism.

Ni se spune, că preoţii sunt urmaşii lui Christos şi apostolilor, fapt necontestat de nimenea. Mântuitorul a înviat pe Lazăr, a redat orbilor vederea, a vindecat bolnavii în mod onorific. Aici e întreg prestigiul preo­ţilor noştri în joc, la ridicarea căruia ar trebui să mediteze autorităţile bisericeşti, luând exemplul demn de urmat dela cultele minoritare.

Preotul, păstorul celor spirituale, cu rolul cel mai delicat, nu poate fi pus în postura finanţului de azi şi vameşului din Biblie.

F ie că Statul ar majora salariile îndemne ale clerului, fie că taxele reprezentând cifra medie a veniturilor stolare s'ar încasa în baza unei repartiţii, prin organele ad-tive,

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 35

a mai lăsa preoţii la discreţia criticei credincioşilor, se compromite însăşi Bise­rica.

Şi care judecată sănătoasă ar putea pre­tinde Statului să nu susţină cu toate forţele şi sacrificiile prestigiul intact al Bisericii-mame, pe care s'a răzimat neamul, în toate

timpurile critice, de care cu atât mai vârtos nu ne putem lipsi azi.

Deocamdată moralizarea săteanului e în funcţie de faptele, viaţa cumpătată şi cinstea conducătorilor lui, iar când vom putea urca acest piedestal, să-i ţinem conferinţe.

Sus inimile! D. Gupanu.

R e a l i t ă ţ i c r u d e . . .

Imediat, după răsboiu, ţara a căutat să asigure recunoştinţă fiilor plugărimii, cari au dus răsboiul glorios, dându-le brazda de pământ frământată cu sânge, dându-le votul obştesc. Ţara le mai datora lumină, pentru o înţeleaptă exercitare a drepturilor cetăţe­neşti, pentru o muncă raţională a pămân­tului şi cooperaţie, pentru emanciparea muncii de sub exploatarea capitalului, S ' a pus pro­blema culturalizării masselor. S e părea la în­ceput, că toţi conducătorii erau convinşi de necesitatea rezolvării şi par 'că 'şi concentra­seră privirile asupra acestei cerinţe a vremii.

Abia enunţată şi — cu toate pronosticu­rile optimiste ce se făcuse — problema „atât de imperioasă" s 'a trăgănat şi apoi s'a părăsit.

Arena politică încetează îndată de a mai fi loc de întrecere între partide, pentru re­zolvarea problemelor de acest fel, a căror amânare sau abandonare nu avea repercur-siuni imediate asupra guvernanţilor. Niciodată, cercetarea nevoilor culturale şi sanitare nu a format preocuparea imediată a conducăto­rilor, cu toate că, la noi, tocmai aceste nevoi necesitau prioritatea. Mărunţişurile vieţii au format totdeauna preocuparea de căpetenie, toate eforturile făcându-se numai pentru sa­tisfacerea momentului. Marile probleme ale timpului, opera ce-şi găseşte valoarea în timp, au fost probleme secundare, insignifiante chiar pentru guvernanţi.

Singurul contact al conducătorilor cu ma­sele s'a redus la cerşirea voturilor, cu pri­lejul alegerilor; demagogia, în locul culturii, îşi culege roadele : spiritul refractar al ţăra­nului, atitudinea ostilă faţă de şcoală, pier­

derea credinţei, aversiunea şi neîncrederea în conducătorii ţării, în oamenii mari,

„Nici o dovadă mai tristă nu o poate da un om de propria-i micime, decât necredinţa în oamenii mari", spune Carlyle în gigantica sa operă „Eroii".

Ce jertfă se mai poate cere colectivităţii, când fără credinţă nu mai suportă sacrificii ?

Şcoala primară cu metodele ei învechite şi orice alte încercări în luptă cu neştiinţa au dat fiasco. 0 frescă a lamentabilei situ­aţii a analfabetismului ne-o dă confirmarea oficială a Genevei, unde din 53 de state, România figură a 52, având în urmă numai Turcia; Kemal îşi trece apoi ţara înaintea noastră, rămânând să atingem şi noi un re­co rd : analfabetismul. Domnul Ministru al şcoalelor, în congresul din toamnă < ela Iaşi, cu fruntea încreţită de această ruşine naţio­nală şi de grija de a schimba situaţia neîn­târziat, ne făcea această destăinuire, „N 'am pierde nimic" — când în limbajul festiv al congreselor nu ieşim din „apostoli ai nea­mului" şi bătându-ne cu pumnul în piept ne afişăm exigenţele, — ne-am scruta puţin şi conştiinţa.

In ţara aceasta bogată, înzestrată de na­tură, mizeria domneşte peste tot; în pătura de jos mizeria şi ignoranţa s'au permanen­tizat. Dacă poporul nostru, — cum nu s'a mai întâmplat cu nici un alt popor, — şi-a croit soarta prin sabie, dacă a trecut şi a învins toate furtunile, a răsturnat toate ro­biile, a rămas — cum spune Dl Mugur, — în ghiarele celei mai josnice robii: „neştiinţa".

Libertatea dobândită prin sânge, numai atunci va fi valorificată, când în locul igno-

5*

36 L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

ranţei se va pune cultura, când sufletul mas-selor se va transforma din rob al instinctelor, în stăpân.

Culturalizarea masselor a fost lăsată la întâmplare, prin forţa împrejurărilor, în mâna preoţilor şi învăţătorilor. Este inutil şi poate ridicol, să ne'ntrebăm, câţi la sută au găsit adevărata satisfacţie sufletească, muncind, creind, punându-se în serviciul semenilor, al comunităţii, sacrificându-se.

Mamele cari poartă la sânul lor nu numai copiii, ci şi popoarele, ştiu să sădească încă din leagăn în sufletul odraslelor dragostea de ce e românesc, pe lângă sădirea credinţei, dragostea de aproapele, etc. din învăţăturile misionarelor dela sate, sau îşi cresc copiii la întâmplare cu cunoştinţele rudimentare ce le-au rămas dela bun ica?

Locul spiritului de sacrificiu, a jertfei de sine, care-1 reclamă idealul, 1-a luat mate­rialismul sălbatec, caracteristica epocii noastre. Educaţia iubirii de argint ne-a împiedecat de a ne pune în slujba massei neştiutoare, a cărei viaţă este suptă de mizeria ce-şi are origina în ignoranţă, întocmai cum viaţa oa­menilor din ţările calde ale Africei este suptă de vampiri. Ca o consecinţă, starea sanitară la sate este înspăimântătoare. Copiii pluga­rului vecinie speculat, flămânzi sau cu sto­macul încărcat de cartofi n 'au sânge în vine, toţi sunt nişte ofticoşi şi rachitici, cari mor înainte de a fi băgaţi de seamă, că au trăit. Cuvintele lui Nordau sunt profetice pentru zilele şi pentru ţara noastră. Legea contra­stului ne trimite la ţăranul elveţian urzit cu frumuseţi şi rezistenţă sufletească pentru o duritate ca şi a pietrei, p e care o stăpâneşte, transformând-o încet şi supunând-o, prin cultură şi civilizaţie.

Dacă din cea mai săracă casă elveţiană nu lipseşte camera de bae , dulapul cu haine şi dulapul cu încălţăminte, în odaia princi­pală a casei se găseşte totdeauna dulapul cel mare cu cărţi. Cărţile noui apărute, pe care nu şi le poate cumpăra, le împrumută dela biblioteca municipală ori comunală. Şcoala primară a adus pe elveţian la biblio­tecă şi carte. In şcoala primară, unde nu se pomenesc dascăli discutabili şi elevi repe­

tenţi, pe lângă cele trei limbi federale (fran­ceza, germana şi italiana) obligatorii, orice om vorbeşte şi engleza, a patra limbă, iar meseriaşului matur i se dă un loc de ascul­tător la cele circa 25 de conferinţe anual, din toate domeniile, ţinute de somităţi din diferite ţări.

Un scriitor român a calculat depărtarea ţăranului român de cel elveţian, în timp, şi a găsit nu mai puţin de trei veacuri, desigur întemeiat pe imposibilitatea în care ne com­plăcem, cu cărţile din biblioteca şcoalei, pră­fuite, închise ermetic.

Avem la îndemână cea mai puternică armă, cartea şi cuvântul, pe care nu le poate înlocui nici cele mai moderne mijloace ale civilizaţiei- Cartea se găseşte acum pretutin­deni. Ofensiva culturală ce începuse şi-a limitat rostul la dotarea satelor cu biblioteci. Ne-au lipsit „apostolii zeloşi" pătrunşi de rostul cărţilor şi al lor, învăţătorul, în ge­neral, din insuficienta pregătire, lipsa de con­tact serios cu cartea, s 'a amestecat cu massa, s 'a mulţumit să trăiască viaţa semenilor săi, asimilându-li-se- Nestudiind nici mediu lor, preocupare ce l-ar fi ridicat deasupra, s 'a pierdut între ceilalţi, neputându-se ridica peste ei, decât prin ceeace avea el indivi­dual şi dela natură. Mediul n 'a fost cultivat, nici de şcoală, ci ignorându-1, a rămas plin de superstiţii şi neştiinţă.

Comori nepreţuite zac şi se sting în su­fletul mulţimii, care cere să fie salvate de urgia inculturii.

Tributul de sânge, sutele de mii ce au îmbrăcat cămaşa morţii pentru un ideal care pentru noi este o realitate vie, cer răscum­părarea prin ridicarea mulţimii la înălţimea rasei noastre.

Aceasta nu se face cu mijloace pecuniare.

Apostolii dela congrese să-şi scruteze pro­fund conştiinţa, până la cele mai tăinuite cute, să privească înălţătoarele icoane ale vremurilor:

Isus frângându-şi trupul sub greutatea crucii, pe drumul Golgotei, ca să confirme prin cea mai sublimă jertfă că bobul de grâu nu va da roade până ce el însuşi nu va putrezi, Castalozzi, cum e săpat pe monu-

L U C E A F Ă R U L 37 Nr. 1—3, 1935

mentül dela Birr, „totul pentru alţii, pentru sine nimic", iar Pasteur veghind la căpătâiul bolnavilor de morbul turbării, se frământa să-i redea vieţii pe cei atinşi.

Cum progresul e suma tuturor acţiunilor, energiilor şi virtuţilor, dacă fiecare nu va fi pentru poporul din jur ceeace un erou a fost pentru poporul japonez, erou ce ardea

sub râurile de foc ale răşinei ce le ţine în mâini înainte, fără vaet, ca să cheme în ispită pe duşmanii neamului său, atunci nu vor fi de folos nici lor, nici neamului, iar dalta vremii va săpa răni iremediabile pe trupul celui mai glorios popor.

P e t r e M. D urnit r a t e u , Ş p r i n g — Sibiu .

C i m i t i r e ! !

Nu ştiu cum vor fi în alte părţi, dar prin împrejurimile, pe care le-am văzut eu, ţi-e jale să le vezi.

Cărările tae în lung şi lat, oameni, copii, vitele, pot trece şi se pot plimba de bună­voie prin ele (exemplu în satul meu), pe morminte cresc bălării şi scai de te cuprinde mila şi ruşinea. Odată duşi la locul de veci, morţii sunt uitaţi şi mormântul lăsat în pă ­răsire. Un lucru ca acesta nu face cinste nimănui, din contră, dăm dovadă, că nu ne ştim cinsti moşii şi strămoşii noştri. Pe oa­meni mari e greu să-i urneşti pentru a face o faptă bună cu e i : ceea ce cred însă, că au o datorie, tot a noastră, dacă nimeni alt­cineva nu se îngrijeşte de acest lucru, e să ne îngrijim de cimitire, ultimul loc de odihnă acelor din înaintea noastră, a multor fiinţe scumpe, al nostru de mâine. Acolo unde se află, în halul în care am văzut eu multe, (Cimitirul Eroilor Sebeşul de jos), să se pună stăruinţă, pe lângă ori cine poate da o mână de ajutor, ca să se împrejmuiască. După aceasta s'ar putea îngriji cu mai multă uşu­rinţă.

Cimitirele sunt în marginea satelor. 0 plim­bare cu copiii de şcoală se poate face până acolo oricând, mai ales primăvara. Şi acolo, în faţa mormintelor trebue făcut să vibreze sufletele micuţilor. Ori care din ei are un frate, un părinte, o soră, un bunic, ori alt neam

de care îşi aduce aminte, care se odihneşte sub glia de sub ochii lor. Prin cuvinte, nu meşteşugite, ci pornite din suflet, faceţi-i să revadă pe cei duşi, faceţi-i să-i iubească, să-i cuprindă mila.

Şi când sufletul a fost pregătit, pune-le în faţă realitatea, arată-le în ce uitare şi pără­sire se odihnesc cei scumpi ai lor, iarba ce le cresc pe mormânt şi atunci, hotărârea de a le curaţi, îngriji, va fi binevenită. Şi ho-tăreşte-te atunci cu e i : fiecare va îngriji un mormânt, semănând în primăvară flori pe el şi îngrijindu-1.

In fiecare săptămână, 1—2 ore, fiecare poate rupe pentru o faptă frumoasă. Şi când fiecare copil va avea mormântul lui de în­grijit, sigur că şi peste vară, în vacanţă, va veni singur să-1 revadă şi să-I îngrijească. (In 1932, când eram învăţător într'un sat din Timiş, sat foarte resfirat, veneau copiii în vacanţă dela distanţă de 2 km. pentru a-şi vedea florile semănate în grădina din faţa şcolii). Aici îi va atrage, nu numai florile ci şi acela pe al cărui mormânt sunt semănate.

Vor prinde atunci mai multă dragoste şi mai mult respect faţă de cei morţi şi odată cu aceasta, mai multă milă şi mai multă bunătate li-se va strecura în suflet.

S e b e ş u l d e j o s , 20 Ianuarie 1935.

Faup Mipon, învăţător.

V/ATA ADMINISTRATIVĂ ASATULVI

î n t r e ţ i n e r e a ş coa l e i p r i m a r e Bunul mers al învăţământului, în cea mai

mare parte, atârnă de starea materială. O şcoală cu suficiente^ mijloace poate avea aspectul de instituţie culturală, din toate punctele de vedere. E dureros însă că o parte din şcoli şi acestea mai ales cele din satele curat româneşti, nu 'po t satisface ne­voilor imperioase şi astfel învăţământul su­fere, neavând mijloacele corespunzătoare de existenţă.^ Localul, ;în [diferite^ sate, ^ se gă­seşte în o situaţie'deplorabilă. In^multe cazuri, învăţătorul din modestul lui salar, trebue să contribuie la întreţinerea şcoalei, procurând registre, cretă, cerneală, etc. Nu tot aşa e cazul şcolilor, cari au norocul ca localitatea în cari se găsesc, să aibe frumoase surse de venit şi astfel şi cota de 1 4 % ce-i revine şcoalei să atingă scopul, ori chiar să întreacă cerinţele de acoperirea cheltuelilor. In aceste localităţi şi învăţătorii îşi încasează la timp toate drepturile, pe când ceilalţi rămân în restanţă cu anii, făcând eforturi materiale.

Prin legea de organizare a comitetelor şcolare, s 'a fixat cota de 14%, pe care trebue s'o verse an de an comunele corn. şcolare. Dacă cota cuvenită nu acopere strictul ne­cesar pe baza legii înv. primar art. 160 şi 161, comuna e obligată a acoperi prin sub­venţii, etc. S'a7,întâmplat, că în bugetul com. şcolar s 'a înscris acoperirea, prin subvenţie, iar comuna n'a recunoscut-o,născându-se chiar conflict între factorul şcoalei şi al comunei şi dându-se naştere de procese la Comitetul local şi Central de Revizuire. Comitetul şcolar judeţean acordă an de an subvenţii — ajutoare — pentru întreţinerea şcolilor

lipsite de mijloace. On. Minister, excepţional acordă şi a dat fonduri pentru reparaţii ur­gente, totuşi sunt cazuri destule şi astăzi, că unele şcoli cu buget mic sunt ameninţate să trăiască în mizerie, neavând minimum de existenţă.

S e ştie, că factorul administrativ şi gos­podăresc la sate e notarul. Cum însă fac­torul politic, al politicii de partid, a izbutit să dărâme toată structura morală a cetăţe­nilor dela sate, notarul a ajuns fluctuabil şi nestabil, iar la cârma satului să se ridice adevărate incapacităţi, în materie de gospo­dărie comunală, cari se cred, că ei sunt centrul de gravitate în jurul căruia să se învârtă totul, astfel că în loc să se intereseze de achitarea drepturilor şcoalei, caută să stân­jenească pe căi politice mersul şi autoritatea ei. Notarul, fie că e presupus politic opo­zant şi e mutat, fie că trebue să rămână pe lângă punctul de gravitate al conducerii po­liticianiste, nu dă sprijinul cuvenit şcoalei. Directorul adeseori e acuzat, că nu-şi face datoria şi nu trăeşte în armonie cu ceilalţi reprezentanţi ai comunei, dar împotriva fac­torilor comunali nu s'a luat nici o măsură de pedeapsă, ei încasând regulat diurnele şi cota şcoalei rămânând neachitată.

L a o primărie dintr'un sat, unde s 'a găsit lipsă de bani în casă, am auzit pe primar vorbind: „şcoala să aştepte, până ce se ter­mină procesul".

Şcoala cu ce e vinovată, dacă incapaci-tăţile au produs ruină ? S ă aştepte 2—3 ani, până se termină procesul ? Deci şcoala trebue să iasă de sub călcâiul de alimentare al co-

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 39

munei, pentru a schimba sistemul şi a asi­gura mijloacele fiecărei şcoli.

Idealul învăţământului e, ca nici o şcoală să nu sufere, toţi învăţătorii să-şi primească drepturile cuvenite şi cei cari nu au casă proprie ori locuinţă la şcoală, să primească chirie şi lemne ca şi directorul, iar acesta pentru obligaţiile şi răspunderea ce o are, să mai primească o indemnizaţie specială de director.

Deci pentru atingerea scopului material de care atârnă şi cel formal, ideia centralizării fondurilor e mai actuală ca oricând şi nu mai poate întârzia, fiindcă sunt şi comune cari au bunăvoinţă şi oricâte eforturi ar face, nu pot atinge scopul material al şcoalei.

Vor fi învăţători, cari se vor ridica îm­potriva ideii centralizării cotelor, însă cred şi aceştia în vederea idealului ce trebue atins, dupăce îşi vor avea asigurată existenţa şcoalei, vor ţinti la atingerea scopului ma­terial al tuturor şcolilor.

O altă parte bună mai are centralizarea, cred că s'ar încasa regulat sumele şi nu cu restanţe de ani de zile ca astăzi. Prin cen­tralizare ar urma ca toate cotele să se în­caseze de către Comitetul şcolar judeţean, de unde se va repartiza prin buget fiecărei şcoli acoperirea de lipsă pentru local, ma­terial didactic, mobilier, etc., s'ar putea re­nova, adopta şi edifica prin mărirea fondului de construcţie, apoi înzestra cu grădină de experienţă, atelier, etc, şi unde e cazul să se ceară şi ajutoare dela On. Minister, dar şcoala cu nimic să nu sufere şi să aibă po­sibilitatea a se desvolta pe cele două laturi: teoretică şi practică, fiindcă dela bunul mers al şcoalei, atârnă propăşirea satului.

Cum legea comitetelor şcolare se va schimba şi ni se va prezenta spre discuţie pe plăşi, cum spunea dl Revizor, întrucât pe mine m'a preocupat această chestiune şi la con­gresul nostru dela Iaşi, unde am fost trimis ca delegat de către Comitetul A s o ­ciaţiei, am făcut parte din comisia de de­ziderate la întreţinerea materială a şcoalei, deziderat care a fost aprobat de congres şi în r ca re am căutat să se aibe în punctul meu de vedere. Deaceea considerând că

cea mai imperioasă chestiune de actua­litate pentru şcoală e acest deziderat, rog a fi frământată chestiunea de toţi colegii, ca la timp, să se dea în concluzie punctele cele mai sănătoase pentru viitor.

Inirej inerea m a t e r i a l ă a ş c o a l e i p r i m a r e .

La venituri:

1. Cota de 1 4 % prevăzută de art. 40 din Reg. legii comit, şcolare, să se mărească la 2 0 ° / 0 şi să se perceapă la toate veniturile comunale (buget ordinar, extraordinar, ră­măşiţe, e tc ) această cotă să se verse lunar, de către perceptorul fiscal, la Comitetul şcolar judeţean, care după centralizare, să se repartizeze şcoalelor din judeţ, în raport cu numărul şalelor de clasă şi a posturilor de învăţători. Cota aceasta să fie utilizată pentru toate nevoile şcoalelor, afară de reparaţii mari şi construcţii,

2. In afară de veniturile prevăzute prin lege, să se creeze comitetelor şcolare rurale următoarele venituri:

a) 1 % asupra venitului net al întreprin­derilor industriale, petrolifere, comerciale, etc.

b) Contribuţii obligatorii votate de adu­narea generală, stabilindu-se una sau mai multe categorii după situaţia locală.

3. S ă li se stabilească prin legea comi­tetelor şcolare judeţene o cotă fixă şi obli­gatorie, din bugetul judeţului de 1 0 ° / 0 din totalul veniturilor ordinare, şi extraordinare precum şi din plusul încasărilor constatate la finele anului financiar.

4. Deasemenea să se stabilească o cotă fixă de 1 0 % din bugetul general al comu­nelor urbane, pentru Comitetul şcolar comunal.

La cheltueli: Toate actele justificative pentru comitetele

şcolare să fie scutite de taxele de timbru şi înregistrare.

C o m p o n e n ţ a comitete lor ş c o l a r e ş i d i v e r s e .

Comitetele şcolare rurale să fie compuse din 9 membri (4 de drept şi 5 aleşi).

Membri de drept: Directorul şcoalei, care va fi preşedinte de drept, un învăţător de-

4ü L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935 .

legat de colegii săi, care va fi de drept s e ­cretar, preotul şi primarul comunei sau de­legatul său.

Membri aleşi vor fi dintre părinţii sau tu­torii elevilor şi donatorii şcoalei.

Comitetul şcolar judeţean să se compună tot din 9 membri (4 de drept şi 5 aleşi).

Membri de drept: Prefectul judeţulului, R e ­vizorul şcolar, Administratorul financiar şi un delegat al Asociaţiei învăţătorilor.

Preşedinte să fie un învăţător ales de co­mitet. Secretar să fie de drept Rev. şcolar.

Membri aleşi să fie 5 învăţători, dintre d e ­legaţii dela adunarea generală.

Comitetul şcolar să se constitue pe şcoli, nu pe comune rurale.

Casier al Comitetului şcolar rural să fie unul dintre membri comitetului.

Convocarea pentru adunările generale ale comitetelor şcolare rurale să se facă de către preşedintele Comitetului. Alegerea membrilor să fie prezidată de membrul cel mai în vârstă,

Deasemenea, convocarea pentru adunările generale ale Comit, şcolare judeţene să se facă de preşedintele respectiv, iar alegerea să fie prezidată tot de cel mai în vârstă.

N. Mart in , înv .

„Na există decât o fericire: datoria. Nu e decât o mângâiere: munca. Nu e decât o plăcere: frumosul".

CARMEN SYLVA. *

„ Cu cât este cineva mai despreţuit şi mai de batjocură, cu atât are o limbă mai des­frânată".

AR. SCHOPENHAUER. *

„Onoarea e ca şi juneţa: odată pierdută, nu se mai redobândeşte".

CANTU. *

„Fără o inimă onestă şi bărbătească ni­meni n'a reuşit ca seamă să se ţină de el".

BURNS. *

„Numai virtutea ne dă o mulţumire du­rabilă".

SENECA. „La vetrele familiare se formează senti­

mentele şi moravurile cari hotărăsc fericirea publică".

MIRABEAU. „Poporul iartă pe cei ce îl asupresc, dar

nu iartă niciodată pe cei ce îl înşeală".

MONT ALAMBERT. *

„E bine să aibă cineva un cap rece dar numai când dedesubt îi bate o inimă caldă".

REMBRANDT ALS ERZIEHER.

„Este un Dumnezeu, şi o sfântă voinţă trăeşte, oricât s'ar clătina cele omeneşti; sus deasupra timpului şi a spaţiului plu­teşte etern vie înalta cugetare!".

SCHILLER.

„A preţui valoarea socială a unui om după avere, este cea mai ordinară concepţie din câte se pot închipui. A avea bani, este pentru om tot atât de necesar ca descăr­carea fisiologică a trupului său de anumite substanţe impure. A considera însă aceasta din urmă funcţiune ca centru al vieţei, tot ar fi o greşală. Adevărata luptă a omului modern, pentru existenţă, este lupta morală contra banului.

Omul să-şi subjuge sieşi banul dar să nu lase a fi subjugat de acesta. Aici e vorba de o luptă sfântă, de cea mai înaltă dintre toate problemele sociale, E vorba de o luptă a sufletului contra concepţiilor fără suflet şi, dacă vrei, de o luptă a lui D-zeu contra diavolului. Căci moralitate este numai acolo, unde este suflet".

REMBRANDT ALS ERZIEHER. *

„Cărţile cele mai folositoare sunt acelea cărora cititorii le fac ei însuşi jumătate din cuprins; ei lărgesc cugetările ale căror sâm­bure li se prezintă; îndreaptă ceeace li se pare defectuos şi întăresc prin reflecţiile lor, ceeace li se pare slab".

VOLTAIRE.

Oamen i şi fapte

f< V i c t o r

Cine ar fi îndrăznit să creadă, că scurta biografie a lui Victor Lazăr, luminatul dascăl dela Sibiu, publicată sumar, în Nr, 10 al Luceafărului, ca un îndemn pentru învăţătorii tineri, după o lună şi jumătate, să ajungă unicul izvor de informaţii pentru panegericul şi cuvântările de'tristă despărţire, de pe puntea mormântului său ? Cine şi-ar fi închipuit, că omul „vecinie tinăr şi ferice", pururea zâm­bitor, vesel, glumeţ, nicicând posomărît, certat, încruntat, gata cu sfatul, desluşirea, îndemnul spre bine, oricând, în orice împrejurare, să se prăbuşească dintr'odată, fără de a se putea prevesti furtuna, care 1-a doborî t?

Da, Victor Lazăr , dascăl din vechea gardă, dintre martorii Memorandului, dintre bărbaţii cari se urcă sus, nu ca să-i vadă cei de jos, ci ca, ei să poată pătrunde mai bine cu ochii dragostei jos, în străfundul mulţimii de rând, dascăl, ca şi care, altul n'a fost şi nici nu se vede la orizont, ivindu-se, s 'a desprins brusc din lumea trecătoare, în ziua de 28 Ianu­arie c , la ora 8 dimineaţa şi a păşit pe calea veciniciei lui, zâmbitor, împăcat, sigur, că în urma lui nu rămân decât regrete recunos­cătoare şi lumină,., multă lumină.

De când a prins firul conştiinţei de om, chemat să îndeplinească un rol de ordin cultural şi până în clipa morţii, a fost într'o continuă luptă cu duşmanul cel mare al na­ţiei : întunerecul, pe care, în sectorul său de luptă, l 'a învins. De vre-o zece ani însă i s 'a mai ivit un duşman în ca le : morbul de inimă. Pe acesta din urmă 1-a înfrânat, printr'o rară tărie creştinească, până când într'o bună zi, l 'a doborît prin surprindere.

Vineri seara, în 25 Ianuarie, eşind îm­preună dela şedinţa Comitetului judeţean al „Astrei", ca întotdeauna, am parcurs drumul până în faţa locuinţei lui, încet, în pasul melcului, discutând problema culturalizării

masselor, a ţărănimii, pe care o cunoştea şi-o descria în colori, atât de vii, reale, că părea, acum, proaspăt sosit din lumea ţari­nelor şi-a livezilor. Atâta înţelegere, pătrun­dere în structura nevoilor săteşti, rar am găsit, la altul.

Duminecă eşise în oraş, spre chioşcul cu ziarele, din cari nu scotea decât bunul, fru­mosul şi folositorul, notând ceeace-i părea vrednic de reţinut pe petecuţe de hârtie, colţuri de ziare, foiţe de ţigaretă, cu care-şi umplea buzunarele, sortindu-le acasă, în ca­ietele de însemnări, Făcându-i-se rău, a fost dus acasă. Medicii chemaţi în grabă, n'au putut, decât să-i lungească viaţa, până a doua zi, Luni dimineaţa, când fără veste, între discuţiuni clare şi cuminţi cu soţia sa, făcând planuri de viitor, s 'a prăbuşit, închi­zând ochii pentru somnul de veci.

Vestea morţii, s 'a lăţit în oraş cu iuţeală, ca pe fir de telefon. Pretutindeni, p e strade, la autorităţi, în localuri publice se vorbea de moartea neaşteptată a învăţatului dascăl Lazăr, ca de un eveniment mare.

Cititorii biografiei lui Victor Lazăr îşi vor aduce aminte de mărturisirea făcută atunci, că din cauza modestiei ce-1 caracteriza, da ­tele publicate au fost mai mult furate, decât primite din izvor autentic. Şi mai spuneam, că viaţa lui V. Lazăr nimeni n'ar putea-o înmănunchia, într'o biografie fidelă, decât cu ajutorul şi concursul dânsului. Dar acest concurs a lipsit din cauza modestiei, care 1-a îmbrăcat toată viaţa. Cel mai bogat om în fapte bune, în muncă şi iubire faţă de cei lipsiţi, a fost cel mai sărac om în a se lăuda pe sine. Deaceea în biografia scrisă s'au putut strecura unele afirmaţiuni greşite, cari însă nu ştirbesc cu nimica din opera omului şi nu întunecă câtu-şi de puţin din aureola cu care ' ' am încununat. Cât de scrupulos şi

6

42 L U C E A F Ă R U L Nr. 1 - 3 , 1935.

drept a fost în stabilirea adevărului, se poate constata din rectificarea adresata subsemna­tului, scrisoare primiţi în clipa morţii, deo­dată cu vestea sguduitoare, coincidenţă, a cărei limpezire n'am încercat-o, din cauza respectului faţă de tragedia momentului.

Alergând la casa, de care mă încătuşa o bună şi respectoasă prietenie, am găsit pe dascălul dascălilor, pe bunul prieten, dor­mind lin, zâmbitor, ca într'o odihnă recrea­toare, sub privirea încremenită de durere a tovarăşului de muncă: Romul Simu şi con­turbat de sfâşietoarele chemări pe nume ale soţiei desnădăjduite. A fost o clipă de tur­burătoare învălmăşeală sufletească.

Cu ce haină a modestiei a fost îm­brăcat Victor Lazăr, se poate constata din faptul, că nu a suflat nici un cuvânt despre decoraţiile a căror posesor era, deşi venise vorba de atâtea ori despre nevrednicia unor purtători de aceste înalte semne de recu­noştinţă. Numai când n'a mai avut putere de-a protesta, s 'au descoperit decretele celor 6—7 decoraţii, între cari „Steaua României" Carol I, „Răsplata muncii" cl. I şi altele.

Acum lăsăm, să urmeze scrisoarea de rec­tificare, pe lângă sincerul regret, că am pierdut o mândrie a tagmei dăscăleşti şi un exemplu viu de ceeace poate face celce într' adevăr îşi iubeşte neamul şi ţara.

Iubite d-le coleg Olariu, „In numărul trecut al „Luceafărului", în

articolul cuprinzând o schiţare a biografiei mele s'au strecurat câteva afirmaţiuni, cari îmi atribue situaţiuni, pe cari nu le-am avut. Deşi jenat de-a mă vedea de nou afişat, în interesul adevărului, te rog cu dragoste colegială să publici cele ce urmează:

1. „Dr, Ioan Raţiu fostul preşedinte al Partidului Naţional din Dacia Superioară nu m'a chemat ca director al foilor „Tribuna" şi „Foa ia Poporului" din Sibiu, care era răposatul Silvestru Moldovanu, ci ca re­dactor al „Foii Poporului" şi conducător al administraţiei celor două foi.

2. „ L a şcoala normală din Cluj n'am fost director, ci profesor de Istorie, şcoala fiind condusă de distinsul pedagog, dl Dr. Pavel Roşea,

Funcţiunea de director am ocupat-o, înainte de răsboiu, la Şcoala Comercială Superioară a României din Salonic (Ma­cedonia).

In privinţa „Foii Noastre" cred nece­sare următoarele lămuriri: In 1925 am publicat în revista „Societatea de mâne" din Cluj un program amănunţit, pentru o foaie-revistă pe seama poporului, crezând că poate „Ast ra" va lansa-o. Nu s'a putut. Atunci dl prof, universitar Victor Stanciu, fost elev al meu şi înzestrat cu deosebită pricepere şi râvnă de realizare a ce e ne­cesar pentru culturalizarea poporului no­stru, fiind directorul Institutului Grafic „Ardealul" din Cluj a hotărît, să o editeze D-sa, L a 1 Ianuarie 1926, a apărut întâiul număr din „Foa ia Noastră", eu fiind scri­itorul ei în anii 1926 şi 1927, cât am pe­trecut în Cluj, apoi, şi partea cea mai mare dupăce m'am mutat, ca pensionar la Sibiu, şi în 1928 până la începutul lui

1929, Schimbându-se situaţia la tipografia „Ardealul" unde se acumulase o datorie însemnată, „Foa ia Noastră" a fost vândută d-lui Dr, Iosif Stoichiţia din Sibiu, luând o parte din datorie asupra D-sale, Şi în 1929 şi începutul lui 1930 am rămas re­dactor al acestei foi mutate la Sibiu, In 1930, dl Dr, Iosif Stoichiţia a vândut foaia Partidului Naţional-Ţărănesc, ce s'a mutat din nou la Cluj şi activitatea mea a în­cetat".

Primeşte, iubite d-le coleg, asigurarea vechei mele dragoste colegiale.

Victor Lasăr.

înmormântarea mult regretatului dascăl, s 'a făcut în ziua de 30 Ianuarie, fiind plâns şi petrecut la locaşul de veci de-o foarte mare mulţime de cunoscuţi din oraş şi jur. De câtă stimă s'a bucurat Victor Lazăr, s 'a putut vedea din participarea la înmormân­tare a tuturor notabilităţilor din oraş, precum şi a numărului mare de prieteni şi cunoscuţi, cari şi-au îndeplinit creştineasca datorie, deşi timpul nu prea ademenea pe om afară. Onorurile militare au fost executate de o companie de onoare în frunte cu muzica Reg. 90, decedatul fiind posesorul a mai

Nr. 1—3, 1935.

multor decoraţiuni vrednicite, din plin. Pro­hodul a fost oficiat de către preoţii Dr, Gâlea asesor cosístoríal, E , Cioran protopop, preoţii: Boiu, Acelenescu şi Ilea, deslegarea a fost ro­stită de P. S. S . Arhiereul Stan, iar răspun­surile au fost date de corul A c a d . teologice.

Viaţa şi faptele celui mort au fost bine şi vrednic descrise de către dl E . Cioran, care a vorbit în numele bisericei, N. Colan rec­torul Academiei în numele „Astrei" şi „ F o r " -ului, I. Popa în numele profesorilor. Pentru învăţători a rostit cuvântul de adio Petru Olariu, red. revistei Luceafărul. In numele profesorilor dela Şcoala Normală din Cluj a vorbit prof. V. Vescan, iar elevul Roman, cu lacrimi în ochi şi jalea în glas şi-a luat rămas bun în numele elevilor din Cluj, dela bunul lor profesor. Ziaristica şi-a plâns pe harnicul ostaş prin cuvintele bine simţite ale ziaristului I, Munteanu, iar scriitorii prin

43

Dem. Pand. Popescu i-au pus coroana ne­muririi pe cap. In numele celor ajutoraţi de răposatul a rostit cuvânt de recunoştinţă pă ­rintele Ilea din Topârcea,

Impresionantă a fost scena, când ţăranii din J ina, foşti elevi a lui Lazăr, i-au încon­jurat cosciugul, privindu-1 pentru ultima oară pe cel care le-a fost întâiul luceafăr. Şi du­ioasă a fost transportarea rămăşiţelor pămân­teşti din Capelă până la carul mortuar, pe mâni de elevi dela Şcoala Normală din Cluj.

L a înmormântarea lui V. Lazăr , s 'a putut spune, că s'a înfrăţit jalea unui popor, dela vlădică până la opincă.

Noi, învăţătorii am pierdut în Victor Lazăr un prieten, al cărui loc, cu greu va fi umplut. Ca recunoştinţă, să-i păşim pe urmele lăsate de el.

Fie-i odihna uşoară! P e t r e a D a s c ă l u l .

L U C E A F Ă R U L

H o r i a ( • . u l e i u r i d e p o m e n i r e

Cum porneşte vijelia din miezul verii, cu fulgere şi trăznete şi potop de grindină pră-păditoare, strivind în calea ei prădalnică şi flori şi spice şi copaci, tot aşa de furtunatic pornit-a 'n capul iernii năpraznice din 1784, în fruntea răscoalei sale năvalnice ş i : H o r i a , . ,

Fulgerele flăcărilor topeau gheţarii apăsării, ca soarele din Cuptor sloii Scă r i şoa re i . . .

Trăznetele chiotelor sguduiau cetăţile trufiei, ca uraganele cutremurelor din măruntaiele pământului temeliile Bihorului...

Grindina plumbilor răzbu­nători năpădea ftfrnicarul ne­mesiméi, ca lăcustele lanul verde - , ,

Pe unde s'a ratau văpăile răscoalei, se pră­buşea îndată rândueala veche şi răsărea, ca din ogor, o lume n o u ă . . .

Horia

Voevod moţ în Ţara Moţ i lo r ! . . . Iar Moţii: slobozi şi s a t u i ! . . . Şi cântecul fericirii în toată gura ! . . .

Stâncile nepăsării şi mlaşti-nele moliciunii şi negura rătă­cirii multora au făcut, însă, să se destrame prea de vreme visul fermecat al fericirii şi să se înstăpânească din nou ba ­laurul păcatului strein peste sufletul şi trupul sărmanei naţii din nou iobăgite, din nou în­frăţite cu apăsarea şi sărăcia. Din norii întunerecului, însă, se desprindea figura de lu­mină a Arhanghelului mântu­irii, chipul voevodului Horia, care strecura în inimi: razele nădejdii de mai bine.

Credinţa lu i? Făclie peste veacuri! Dra­pelul oastei sale era crucea lui Hristos, In furtuna luptelor nu trecea pe lângă biserică,

6*

44 L U C E A F Ă R U L

fără să se 'nchine. Iar când intra la rugă, puşca şi-o răzima de uşa bisericii, să nu umbreze cu ea sfinţenia casei Dom­nului.

Jertfa lu i? Pildă pentru toate vârstele şi pentru toate rândurile de români! Avere ,

C l o ş c a

familie, linişte, sănătate, viaţă, tot jertfit-a pentru mântuirea neamului!

Răbdarea Iui? Fă r ' de hotar! Ii sfăşieau călăii Bălgradului carnea de pe oase, cu cleşte înroşite 'n foc, să destăinuească secrete de-ale răscoalei şi de-ale aspiraţiilor româ­

neşti, dar toate opintirile lor au rămas za­darnice.

Moartea lui pe roa tă? Ca moartea muce­nicilor de prin cazanii! Cu fulgere 'n ochi şi tunet în cuvânt! Şi cu dragostea neamului în gură şi 'n inimă l . . .

C r i ş a n

Lumina chipului său mucenicesc luminat-a cărarea pietroasă şi spinoasă a deşteptării şi înălţării româneşti şi călăuzit-a paşii nea­mului spre soarele biruinţei strălucite de az i . . .

Chipul lui să lumineze pururea în altarul fiecărui suflet r o m â n e s c l . . . ^ N a n u .

Poezii din broşura „Horia", de A. COTRUŞ.

Mort e de mult losif împăratul... Mort e de mult losif împăratul Şi praf alesu-s'a de 'mpărăţia lui... Cit vezi pe-aici dealungul şi dealatul E slobod astăzi drumul moţului...

Altă rînduială, alte graiuri, alte legi. .. Răsună dulce chiar şi asprele porunci Date drept, pe limba noastră, naţiei întregi, Cum pentru noi nu răsunau atunci.. .

Drumul nostru merge tot mai neted înainte Dar departe pe întinsul colţuros al drumului O ruptă roată ne aduce-aminte De jertfa ta ce na pierit ca umbra fumului. . .

Nr. 1—3, 1935 45

în chiote de luptă în chiote de luptă Ai fişnit din liniştea odată ruptă. .. Şi cine ştie unde-ai fi ajuns pe drumul

început — De nu te-ar fi vindut!.. .

Numele tău Numele ţău: cucuvea uriaşă Pe castelele grofeşti de-odinioară, Pe turnuri şi pe porţi de oraşe. . .

Numele tău: pasăre albă Peste-a moţilor pietroasă ţară Şi pe trupu-i: roşie platoşe şi salbă. . .

Călăuză Dreaptă călăuză pentru noul drum Mai de preţ ca aurul din Zlatna, Brad

şi Săcărîmb. Aşteptăm din munţii tăi de-acum :

un Horia uriaş al gindului, cu străfulgerările şi văzul lui

Să lumineze drumul nostru orb şi strîmb...

Alba-Iulie, de praznic îm-bracă-te...

Alba-Iulie, de praznic imbracă-te

Şi-adună-ţi cei mai drepţi şi mai pietroşi

voinici

Din munţi, din cîmpii, de pe maluri de ape,

Cu inima unii de alţii aproape,

Să-şi prăznuiască desrobirea aici

Unde Horia, desub^zăvoare şi lacăte,

A fost dus să moară pe roată . . .

Moria, dormi liniştit... Horia, dormi liniştit. . .

Gîndul tău de focja biruit. . .

Grofii ca o apă tulbure s'au dus,

Pe totdeauna, spre apus . . .

Horia,"dormi liniştit. . .

Vreri aspre veghează'jiecontenit

Şi'nchid, pentru năluci şi^strigoi,

Toate drumurile 'ntoarcerii 'napoi.. .

T o n i c u l r e c o m p e n s e l o r

Recompensa? Un tonic! In esenţă „tonic" trebue să fie, căci altfel n'ar avea nici un rost.

Tonic învingător pentru cel ce a primit-o, tonic ademenitor pentrufcel ce o doreşte — şi trebue s o dorească oricine, spre binele tagmei —

Insă numai atunci ne putem declara astfel, când acea recompensă s 'a dat celui ce bine a meritat-o. Astfel ? Pentru cel ce o primeşte, recompensa aceasta nu este decât încă o verigă, în plus, la lanţul mândriei; pentru cel ce-ar fi dorit-o, devine — în acest ultim caz — o otravă de care se fereşte.

Dar de ce recompensă e v o r b a ? Hm! Par 'că 'ţi vine să zâmbeşti când îţi

pui asemenea întrebare.

E vorba de recompensele morale bineînţeles — cari din când în când, le primesc unii colegi. S ă nu ni se ia în nume de rău, de către colegii recompensaţi că scriu acestea, deoarece şi subsemnatul se numără în cate­goria lor.

Nu iau — aci — nici apărarea celor mai mulţi cari — deşi recompensaţi — au produs şi au creiat poate şi mai mult pentru tagma lor şi pentru şcoala neamului. M ă ­rire lor!

Nu mă răsboiesc deci cu nimeni şi nici chiar cu mine însumi; mă simt par 'că în largul meu însă, când lovesc problema pieziş, dar şi făţiş, în acelaş timp.

Şi iată la ce întrebări vreau să răspund:

L U C E A F Ă R U L

I. Sunt necesare recompensele?

D a ! F ă r ă ele, cariera ar fi — cred eu — şi mai monotonă; iniţiativele s'ar anihila.

Orice individ are orgoliul lui, orgoliul ce-i atât de necesar când e pus în slujba carierei şi a tagmei. Recompensa este acadeaua — să-mi fie permisă această comparaţie — ce te momeşte; este acadeaua ce te face să calci peste orice; să-ţi faci chiar până la ab­negaţie chiar datoria, pentru a ajunge s o guşti odată, căci pare a nu fi încă mono­polizată,

II, Recompensa însă te desgustă ? Şi aci — ca la prima întrebare — acelaş

afirmativ răspuns „ d a " . Exemplificarea o fac, reproducând 2 cazuri, 1, învăţătorul X este un element bun; ca­

riera îi este mai scumpă ca orice. Bun coleg, entuziasmat dascăl. Pentru satul său vrea să fie nemuritor.

Ceiace alţii vedeau o imposibilitate, el rea­lizează numai prin el. Adună ban lângă ban dela săteni; îşi sacrifică şi salariul său pe-o lună şi — minune — ridică un monument în amintirea eroilor! O faptă care-ţi vorbeşte singură. S ă eternizezi numele unor eroi — în timpuri critice şi într'un sat refractar oricărei iniţiative — să ridici un asemenea monumsnt fie el cât de modest — este cred, destul ca să zici „sunt învăţător",..

Recompensa ? De bine, de rău, i-a sosit şi lui o „mulţumire ministerială"; i-a sosit un tonic !...

2. învăţătorul Y, un alt element, poate nu tocmai atât de bun, dar.., cu noroc. L a un cerc cultural, în toane bune şi în faţa unor colegi poate uşor sugestionabili, ţine o lecţie practică. Mai Ia urmă o conferinţă. Laudele colegilor, felicitările, aplauzele, cred că-i era destulă recompensă. Dar nu. A fost propus şi i-a venit şi lui ştii... ca să mai ţină şi alte lecţii model — cel puţin la cercurile cultu­rale dacă nu în clasa respectivă — i-a venit zic, aceeaşi „mulţumire ministerială".

Cred că prin aceste 2 exemple, m'am ex­plicit mai mult decât doriam.

Revin acum şi mă'ntreb; în asemenea îm­prejurări, recompensa mai e un tonic?

N u ! Hotărît „nu". In asemenea cazuri, re­compensa te desgustă. Şi să nu fiu socotit cu rea credinţă, dacă această problemă — tangenţial măcar — o scarmăn aci.

întrucât recompensele ca şi pedepsele sunt ale noastre, căci pentru noi sunt creiate, ne luăm permisunea a face următoarea pro­punere :

a) Celui recompensat să i se arate în de­talii faptele, creaţia pentru care a fost me­daliat.

Tradiţionalul stil,,, „pentru activitatea şco­lară şi extraşcolară, d-lui X i se acordă mulţumiri ministeriale", nu poate fi decât o mască în unele cazuri. Cerem deci, să se arate faptele recompensate (căci credem că ele se recompensează iar nu individual) Pro­punerea de mai sus dorim realizată, pentru ca recompensa să fie ceeace legiuitorul a voit şi ceeace noi am dorit „un tonic".

Şi acum, un cuvânt către cei mulţi ne­cunoscuţi, ce muncesc în locuri tot atât de puţin cunoscute ca şi ei.

Voi colegi, cari nu v'aţi văzut încă numele în pomelnicul recompensaţilor, nu disperaţi!

Nu disperaţi, fiindcă mai mult decât acea recompensă oficială, voi — poate — o aveţi pe cealălaltă — şi mai superioară — pe cea sufletească...

Recompensele se vor rătăci şi de aci înainte — poate -— tot la cei ce le-au mai avu t !

V ă trebue tonic ? Nu sus, ci jos îl găsiţi! J o s , jos, tot mai jos şi mai lângă voi cău-

taţi-1, că-1 veţi găsi! Tonicul — recompensa superioară — o

găsiţi în şcoala voastră, în satul vostru, în voi înşivă... N'aţi găsit încă acea recompensă-minune? Căutaţi-o, că sigur, e lângă voi!,,.

N i c o l a e D. M a r i n . judeţul Cluj ,

Poezii poporale Când eram la maica fată, De lucram, de nu lucram, „Draga maichii" tot eram. Da' de când m'am măritat, De-aşi lucra pân'aşi plesni „Draga maichii" n'oiu mai fi.

Că mila dela părinţi Anevoie o mai uiţi, Iar mila dela bărbat Ca frunza de pom uscat.

(Din B r a ş o v - S c h e i u ) .

Din Muzeul „Astre i" , Sibiu.

48 L U C E A F Ă R U L Nr. 1 — 3 , 1 9 3 5 .

Auleo, pahar amar, Cum mai trântit ca pe-un par! Cât am fost eu de voinic, Şi mai făcut de nimic! M'ai împodobit cu flori, Dar mi-ai luat fraţi şi surori! — Mă stropeşte şi cu vin, Să mă duc în sat strein! — Pe min' mă mancă pământu', Pe părinţii mei urîtu, Plânge-mă, maică, cu foc, Că eu n'am avut noroc; Plânge-mă, maică, cu jale, Nu mai sunt a dumitale.

(Din B r a ş o v - S c h e i u ) .

Bade, inimuţa-mi pică După gura ta a mică!

(Din Vidra) .

De-aşi trăi, cât aşi trăi Cu streinu' n'aşi vorbi; Cine iubeşte streinul Mâncă-i inima suspinul.

(Din Vidra) .

Cine iubeşte departe, N'are semn de sănătate. Şi eu departe-am iubit, Ca frunza m'am veştejit.

(Din Vidra) .

* Uscă, Doamne, ce-i usca, Uscă frunza teiului Şi condeiul Neamţului, Ca să nu mai poată scrie Fecioru la cătănie.

(Din Crihalma).

Din colecţia Prof. Gh. Maior.

Din Muzeul . .Astrei", S ib iu .

Nr. 1—3, 1935. L U C E A F Ă R U L 49

a j „ " i i ' 1 " 1 " " " n u 1 i i ini i i i " m u ' i ' " " " i n ! ! *

R l € 1 \ S I I s í i " " i i " m m n u n u n 'i i i i ' | j l " i i i i „ , i i i " ' i S

Fişă pedagogică . Ministerul Instrucţiunii, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti 1934, pp. 24 Lei 7.

Lămuriri pentru utilizarea Fişei pedago­gice. Ministerul Instrucţiunii publice, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti 1934 pp. 42, Lei 15.

Prin articolul 118, punctul c) din noua lege a învăţământului primar se obligă toţi can­didaţii la examenul de definitivat să dea do­vadă că „au alcătuit şi ţinut în ordine car­netele individuale ale elevilor", iar noua lege a învăţământului secundar cere şi ea prin articolul 103 ca profesorul diriginte „să ur­mărească şi să studieze individualitatea ele­vilor, înscriind observaţiile sale în „foi de observaţie!" Aceste prevederi ale legii din 1934 sunt reproduceri ale legilor din 1929, cari prin articolul 195 din legea învăţămân­tului primar şi articolele 103 şi 122 din legea învăţământului secundar obligă pe învăţători şi diriginţii claselor la acelaş lucru. Atunci, cu aprobarea Ministerului Instrucţiunii pu­blice Institutul pedagogic român dela Bu­cureşti reeditează „ F o a i a pentru observarea individualităţii şcolarului" pe care o intro­dusese sub titlul de experienţă în toate şco­lile primare de aplicaţie din ţară încă din anul 1926, iar Societatea profesorilor secun­dari de pedagogie din România scoate un „Carnet şcolar (medico-pedagogic)". Atenţie deosebită nu i s'a dat din partea nimănui; nici corpul didactic, nici organele de control nu s'au simţit obligate să ia în seamă această inovaţie pedagogică, în roadele căreia se pun multe nădejdi. Azi pare că situaţia s'a schimbat şi au început cei de sus să privească lucrul cu toată seriozitatea.

Vechile fişe în urma progreselor pedago­gice nu mai puteau fi reeditate în forma lor anterioară. In anul 1933 Institutul de Psiho­logie al Universităţii din Cluj editase o fişă superioară din toate punctele de vedere fi­şelor anterioare, pusă de acord, atât cu cele mai noui principii psihologico-pedagogice, cât şi cu cea mai avântată formă tehnică, în aşa măsură încât rivaliza cu cele mai moderne fişe străine. Ministerul Instrucţiunii convins de acest lucru a cerut Institutului să i-o pună la dispoziţie, pentru a o edita pentru şcoa-lele din ţară. întrucât acesta nu a vrut să renunţe la dreptul de proprietar al fişei, Mi­nisterul a instituit o comisie compusă din

losif I. Gabrea, conferenţiar universitar, Radu Petre, D. Theodoriu, profesori de pe ­dagogie şi medicii şcolari Dr. C. Turturică, Dr. V. Iordăchescu, cari să elaboreze o nouă fişă. Alături de fişă s'a elaborat şi o bro­şură cu „Lămuriri pentru utilizarea fişei pe ­dagogice, de către dnii losif I. Gabrea şi Radu Petre.

Noua fişă orientându-se după cele vechi, vrea să ţină s e a m ă : 1. de totalitatea proble­melor cari vin în legătură cu cunoaşterea individualităţii şcolarului, precum şi de posi­bilitatea unei orientări ştiinţifice în viitoarea lui carieră; 2. de forma tehnică cea mai avansată posibilă. Pentru a satisface primei cerinţe fişa a prevăzut în partea I întrebări referitoare la antecedente personale, antece­dente heredo-colaterale, referinţe sociale, exa­menul medical, examenul antropometric, iar în partea a I l-a la funcţii de cunoaştere, emo­tivitate, voinţa, atitudini sufleteşti — carac­terul, — caracterizare sintetică. L a urmă se mai dau şi 5 planşe, două reprezentând curba creşterii fizice — înălţime şi greutate — la băieţi şi fete, celelalte profilul psihologic, progresul şcolar şi situaţia şcolară. In ce pri­veşte partea tehnică a fişei este orientată în parte după vechile fişe cunoscute la noi, în parte după fişa Institutului de psihologie dela Cluj. Astfel întrebărilor dela punctele 24 ,28 , 31, 61, 63, 65—67, 6 9 - 7 1 , 7 3 - 75, 79, 8 3 - 8 5 , 87, 88, 90, 92, 94—101, 108, 116 li se dă în paranteză cinci răspunsuri posi­bile din cari observatorul e chemat să răs­pundă cu aceea care se nimereşte mai bine subiectul. L a restul întrebărilor, parte se poate răspunde cu date unice, cum sunt de ex. unele din întrebările referitoare la ante­cedentele personale sau cele referitoare la antopometrie e t c , altele, cum sunt cele cu­prinse în partea a I l-a sub punctul D. Ati­tudini sufleteşti — caracterul — se pretează la o varietate întreagă de răspunsuri. Pentru acestea din urmă, autorii au dat în paran­teză câteva răspunsuri calitative posibile din care observatorul e chemat să aleagă pe cel mai nimerit sau dacă nu află să dea cu ter­minologie proprie pe cel corespunzător. în­trebările din fişă, cărora li s'au dat numai cinci răspunsuri posibile vizează cantitatea funcţiunii sau însuşirii psihice, iar acelea cari lasă libertatea absolută în alegerea răspun­sului vizează calitatea funcţiunii psihice. Prin

7

Sü L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

urmare, întrebările şi deci şi răspunsurile nu sunt reduse la un criteriu mic de evaluare,

O inovaţie practică bună e că în dreptul fiecărei întrebări sunt deschise 8 rubrici pentru răspunsurile ce se vor da în 8 ani consecutivi din epoca şcolarităţii copilului. Astfel face posibilă comparaţia imediată a variaţiilor evoluţiei psiho-fizice din diferiţi ani.

Pentru ca învăţătorii noştri să fie pe deplin edificaţi asupra modalităţii de complectare a acestei fişe ţinem să mai dăm câteva în­drumări speciale, asupra cărora nu s 'a insistat:

1, In „Lămuriri,, ." se dau pentru unele funcţiuni psihice îndrumări experimentale. S e menţionează aparatele sau testele cu cari se poate experimenta funcţiunile respective, îndrumând şi la izvorul lor de procurare. A r fi bine ca în mintea învăţătorilor noştri să nu se confunde sub nici un motiv expe­rimentul cu observaţia. Primul cere anumite condiţii, cari să garanteze în mod absolut obiectivitatea ştiinţifică şi o îndemnare teh­nică, care nu se poate câştiga decât lucrând într'un laborator de psihologie sau pedologie. 1) Or învăţătorul prin caracterul lui de îndru­mător, în orice moment e tentat să ia atitu­dine de pedagog-sfătuitor, mai mult decât de cercetător de ştiinţă obiectiv-rigid. De aceea învăţătorul să se folosească de obser­vaţie ca metodă fundamentală. Experimentul să-1 întrebuinţeze numai ca un control al observaţiei. In caz că rezultatele observaţiei şi experimentului la o funcţiune psihică oare­care sunt de acord, e cea mai bună dovadă că am observat bine; dacă se contrazic, trebue să căutăm cauza, care poate fi în felul cum am procedat în experiment sau în in­suficienţa cantitativă şi calitativă a obser­vaţiei noastre. L a experimentare e bine să se introducă în fişă data, metoda şi rezul­tatul experimentului după etalonul testului respectiv. S ă nu se experimenteze însă decât cu teste cari au instrucţiuni şi etalon fixat. Celelalte sunt încercări neizbutite, fără nici un folos practic. S e pot aplica unele probe ale căror rezultate comparându-le ne dau indicaţii asupra însuşirilor psihice a elevului. Acestea însă nu prezintă rigurozitatea ştiin­ţifică a experimentului. Ele se apropie foarte mult de observaţie,

2, Autorii ne indică şi mijlocul etaloa­nelor pe clasă. Anume când nu avem un test corespunzător, putem formula noi unul sau luăm unul şi fără etalon, iar rezultatele

! ) C. Rădulescu-Motru: Curs de ps ihologie , cap. II. Vezi / . C. Petrescu: M e t o d e pentru studiul indivi­

dualităţii, P. II. C a p . 1.

le elaborăm formând un etalon. Etaloanele pe clasă au însă un defect foarte mare. Sunt cunoscute în lumea şcolară : aşa zisele clase slabe şi clase bune. Primele se compun din elevi slabi, cele de a doua din elevi buni. Un etalon stabilit pe elevii clasei slabe nu se poate aplica la clasa bună şi invers. Elevii foarte buni ai clasei slabe de multe ori nu se ridică nici la rangul celor buni din clasa bună şi invers elevii mediocrii ai clasei bune trec drept excepţionali în clasa celor slabi. Dacă totuşi facem examinări cu teste fără etalon general, rezultatele le considerăm ca simple date bazate pe observaţie,

3, S ă nu comparăm în observaţiile noastre pe copil cu adultul ci cu copiii de etatea lui. Astfel riscăm să dăm o icoană greşită a psihicului copilului.

4. Graficele dela sfârşitul fişei sunt repro­duceri, unele complectate, din „Carnetul şcolar" editat de Societatea profesorilor în pedagogie. Graficele creşterii fizice a băie­ţilor şi fetelor sunt grafice de comparaţie şi totodată modele. Dacă cineva vrea să alcă­tuiască un grafic de creşterea în talie şi greu­tate a elevului va aduna datele antropome-trice din mai mulţi ani consecutivi, îşi va alcătui separat o planşă şi va introduce da ­tele după modelul celei din fişă.

Tot aşa „Profilul psihologic" e dat numai ca model. Deşi acesta nu e complectat, to­tuşi nu are nimic comun cu conţinutul fişei. Atât gradele cantitative, cât şi caracterele calitative ale funcţiunilor psihice introduse aci diferă în majoritatea cazurilor de cele din fişă. De aceea cine vrea să dea un grafic al psihicului copilului pe baza fişei, va al­cătui o planşă separată introducând funcţiu­nile psihice şi calităţile lor în locul celor inr dicate în graficul model, iar în locul gradelor (f. bine, bine etc.) va introduce cifre dela 1—5 (1 corespunzând gradului celui mai redus, 5 celui mai înalt, iar 2, 3, 4 celor interme­diare). In felul acesta se evită confuzia pro­vocată de datele cerute, pe cari fişa nu te obligă să le notezi. In acest grafic însă nu vor putea fi introduse decât funcţiunile şi însuşirile psihice, cari au răspunsuri cantita­tive — împărţite în 5 grade. Celelalte cari cer numai răspunsuri calitative vor trebui omise. Profilul psihologic, e adevărat, că nu va fi complect, însă altă modalitate în con­diţiile date de tehnica fişei nu este posibilă.

Graficul „Progresului şcolar" este în afară de cerinţele fişei. In fişe nu se cer date re­feritoare la citire, scriere, istorie, geografie, ştiinţe naturale, matematice, desemn, lucru manual nici după cantitatea cunoştinţelor pe

51

care elevul le posedă în domeniul acestor obiecte de învăţământ şi nici după calitatea posesiunii, cum cere graficul. Singur „Voca ­bularul" e cuprins la întrebarea 88 sub titlul „Limbajul", De aceea cine vrea să complec-teze graficul va fi nevoit să observe separat acestei însuşiri, cari se leagă de câte o ma­terie de învăţământ.

In „Lămuriri , , ." pentru complectarea „Gra ­ficului şcolar" dela sfârşitul fişei se prevede ca cifrele să fie înlocuite prin calificative, anume: f. slab = 1, 2, slab = 3, 4, potrivit 5, 6, bine = 7, 8, f. bine = 9, 10, Remarcăm că această distribuţie nu se potriveşte pentru toate felurile de scoale. La şcoalele normale nota 5 e notă rea, deci nu poate corespunde calificativului „potrivit".

Pentru „Profilul psihologic" şi „Progresul şcolar" sau se întocmesc planşe separate pentru fiecare an în parte sau pe aceeaşi planşă se marchează graficul fiecărui an şcolar cu linii colorate deosebit, sau de forme deosebite. Astfel se riscă să nu se poată des­cifra nimic sau şi mai rău, să se încurce da­tele, E o chestiune de claritate foarte necesară,

5, Aparatele pentru măsurătorile antopo-metrice, mai ales că acestea e obligat să le facă medicul, ar fi bine ca medicul de cir­cumscripţie să le pună la dispoziţie şcoalelor primare din raionul său. Celelalte aparate nu au o importanţă deosebită pentru apli­cările pedagogice şi ele pot fi înlocuite foarte uşor şi cu rezultate mai bune, prin teste.

Nădăjduim că dăscălimea noastră punând în aplicare această fişă nu va urmări numai satisfacerea cerinţelor impuse de examenul de definitivat şi înaintare, ci se va folosi de rezultatele ei, ca de nişte indicaţii preţioase în îndrumarea învăţământului şi educaţiei.

Prof. D P . L . B o l o g a .

Ioan Albescu, învăţător, însemnări des ­p r e ş eoa la mea ş i ş c o a l a ţării Sibiu 1934, Tipografia Dacia Traiană, p , 64.

Harnicul învăţător din Tălmăcel, cunoscut cercurilor noastre învăţătoreşti prin corurile atât de măiestrit organizate şi prin confe­rinţele instructive, ţinute cu diferite ocazii, îşi măreşte domeniul activităţii cu schiţa mo­nografică a şcoalei din Boita, comuna sa natală.

Stăruinţa şi priceperea cu care a răsfoit documentele, ce i-au stat la dispoziţie pentru a fixa trecutul acestei scoale, merită toată lauda. Dar dl Albescu nu vrea să fie un simplu cronicar de fapte istorice. El vrea să prindă taina existenţei şi înfloririi şcoalei noastre de ieri prin înşirarea faptelor trecu­tului. Şi o găseşte în spiritul de jertfă al lo­

cuitorilor, în suflul religios, care o încălzea, în devotamentul neprecupeţit al dascălilor şi în dragostea firească a copiilor, tot atâtea însuşiri, cari lipsesc şcoalei noastre de azi.

Schiţa monografică a dlui Albescu poate servi dascălilor noştri ca un îndemn şi în­dreptar pentru opere similare.

Mihai Benine. Inuăţare ş i inteligentă la animale. Formarea „drumului indirect" la peştele combatant. Editura Institutului de Psi­hologie al Universităţii din Cluj, 1934 p. VIII. - f 86 Lei -50.

Cu lucrarea aceasta Institutul de psihologie din Cluj inaugurează o serie de publicaţii din domeniul unei ramuri a Psihologiei, care la noi nu a fost luată de loc în seamă. R o ­stul Psihologiei animale pentru Psihologia generală, are o importanţă deosebită. Feno­menele simple ale vieţii psihice nu le putem desprinde uşor din complexitatea sufletească a omului. Reflexele, procesele intelectuale, emoţiile simple se pot studia mai uşor la animale, iar prin comparaţie se poate pă ­trunde şi în procesele complicate ale sufle­tului omenesc.

Lucrarea dlui Benine este rezultatul unor studii şi experimentări făcute 2 ani de zile în Laboratorul de Psihologie animală din Hamburg, condus de profesorul J. v. Uex-kiill, unul din cei mai de seamă cercetători în acest domeniu. O parte din cercetători au fost publicate în articolele: Bedeutungs­wechsel der Dinge in der Umwelt des Kampf­fisches (z, g. Vgl. Physiol. 18, 1933) şi „ B e ­wegungssehen, Verschmelzug und Moment bei Kampffischen, (z. g. Vgl. Physiol. 1933, 19 pp. 727—729). In cartea aceasta se ocupă cu reacţiunile simple ale peştelui combatant în privinţa învăţării drumului indirect. R e ­zultatele sunt importante în special din punctul de vedere al psihologiei animale.

FL Ştefănescu-Goangă, A. Roşea, S. Cup-cea, Teste pentru m ă s u r a r e a funcţiunilor mintale. Editura Institutului de Psihologie al Universităţii din Cluj, 1935 p. 32, Lei 20.

Institutul de psihologie din Cluj a dat până acum o serie de teste şi metode etalonate pe subiecţi români, pentru cunoaşterea unor aspecte ale vieţii sufleteşti. Astfel a publicat teste pentru măsurarea inteligenţei — la copii şi adulţi, — teste pentru diagnosticarea ap ­titudinii la desemn, chestionar şi teste pentru diagnosticarea temperamentului, o fişă per­sonală de observaţie psihologică. Seria ace ­stor teste se complectează prin broşura de faţă, care cuprinde teste cu etaloanele lor

52 L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

pentru măsurarea atenţiei, memoriei auditive de cuvinte, memoriei auditive de numere, memoriei vizuale de cuvinte, memoriei vi­zuale de numere, memoriei vizuale de ima­gini, imaginaţiei, asociaţiei, observaţiei, în­văţării. Tot aci se mai dau indicaţiuni pentru procurarea şi confecţionarea testelor.

Cine, dintre dascălii noştri se interesează de aproape de cunoaşterea individualităţii şcolarilor şi vrea să aibe metode precise şi absolut ştiinţifice, se poate adresa cu toată încrederea Institutului de Psihologie din Cluj, care prin publicaţiile de mai înainte ca şi prin colecţia aceasta de teste se nizueşte să contribue în mod real la progresul învăţă­mântului românesc.

Dimitrie Todoran, Dinamica integratoare a caracterului . Extras din Analele de Psi­hologie, Vol. I. 1934, Edit. Societatea R o ­mână de cercetări Psihologice, Bucureşti 1934, pp. 2 1 .

Cu pătrunderea-i cunoscută şi cu îndemâ­narea cercetătorului de ştiinţă, autorul prinde esenţialul unuia dintre noile curente în ex­plicarea unităţii evolutive a vieţii psihice şi o redă clar şi precis.

Viaţa psihică individuală în evoluţie să se desfăşoare sub forma unei unităţi dinamice. Acest dinamism se prezintă sub două forme: 1, o neîntreruptă ruptură şi restabilire func­ţională a vieţii psihice, 2 o diferenţiere şi eterogenizare a stărilor psihice.

Autorul fixează factorul, care menţine echi­librul în acest dinamism. Ţinându-se în ca­drul cercetărilor de psihologie infantilă ale Şcoalei Vieneze constată că, în prima copi­lărie viaţa psihică se integrează în jurul ideii de „eu" , în a doua copilărie în jurul ten­dinţelor sociale, manifestate sub forma ten­siunii voluntare în practicarea datoriei, în epoca pubertăţii în jurul lumii valorilor, con-cretizându-se în planul unei concepţii despre viaţă. Prof. D P . E . B o l o g a .

Pelerinii, piesă poporală într'un act, 2 tablouri, după un subiect de Leo Tolstoi, de Horia Petra-Petrescu, Tip. Krafft şi Drotleff S. A. , Sibiu 1935, Preţul cu Calend, „Amicul poporului" de pe 1935 în care e reprodus, 18 Lei.

Roluri : 6 persoane. S c e n a : simplă. Actul I. Doi pelerini sunt în drum spre

IerusaliT. Nimeresc la o casă de oameni foarte năcăjiţi: fără vacă, fără bou, fără pic de hrană în casă şi toţi bolnavi de foame, Manole, pelerinul îşi împarte mâncarea cu bolnavii casei. S e hotăreşte să nu mai meargă la locul sfânt, ci banii să-i pună pentru re­facerea acestei gospodării ruinate.

Actul II, se petrece după opt săptămâni, când prin bunăvoinţa şi jertfa lui Manole, casa e adusă în r ând : curată, cu flori în ferestre, curtea curăţată de bălării, gardul reparat, oameni veseli, întremaţi. Manole îi îndeamnă, îi îmbărbătează, oamenii se aştern pe muncă. Gospodăria lor se reface.

Manole se întâlneşte cu Ieronim al doilea pelerin. Acesta îi povesteşte cum l'a văzut pe Manole lângă Mormântul Domnului, printre mulţimea de oameni şi cum a pierit când să se apropie de el.

Mare mirare pe Ieronim, când află dela Manole, că el n'a fost la Mormântul Sfânt, că el s 'a oprit la casa cea săracă,V punând mâna, să ajute săracilor din ea. „Dumnezeu m'a ierta, că n'am fost".

Ultima scenă impresionantă. Pelerinul M a ­nole îşi ia rămas bun dela cei pe cari i-a ajutat, întorcându-se acasă, fără de-a fi văzut locul sfânt, dar foarte mulţămit, 'că a putut face o faptă atât de bună.

O recomandăm^spre. 'a f i j juca tă 'pe satele noastre, căci merită. P .

Horia, A. Cotruş, Drukarnia Mazowiecka, Warszawa (Varşovia), ul. Szpitalna 1, cu­prinzând 26 poeme închinate revoluţionarului Horia, de|Ţun conţinut profund sguduitor.

„Toţi oamenii sa fie fraţi — zic toţi cei ce nu au fraţi".

„E vorba de a mai distruge ceva ? Ce de oameni se îmbulzesc! Trebue construit ceva ? Ce de oratori!".

* A'ţi iubi copiii cu inima, făra a-i iubi în

acelaşi timp cu mintea ta este cea mai pri­mejdioasă patimă".

CH. CHINCHOLLE.

„Răul societăţei moderne consistă în faptul, că tinerii ştiu chimia, geodesia, pirotehnica, dar nu ştiu a face sacrificii de datorie, nu ştiu să respecte ceeace este respectabil. Se fac astfel presumţioşi, nefolositori ţării şi nesuferiţi. In prima etate temelia temeliilor este respectul pentru părinţi, din care naşte ideia, că ceeace ei ordonă trebue executat; nu însă cunoscându-se cauza, ci pentrucă ei sunt aceia cari ordonă". D'AZEGLIO.

Şt i r i şi i ii f o r m a ţ i u n i î n a i n t a r e l a g r I.

On. Minister al Instrucţiunii prin decizia Nr. 30076—1925 , a hotărît ca învăţători i de gr. II, cari p â n ă la data de 5 Iulie 1934 aveau 6 ani în acest grad, să fie înaintaţi la gr. I., conform preveder i lor legei din 1924, fără a li se cere îndepl in irea condi-ţiunilor d u p ă normele legii noui din 5 Iulie 1934.

E x a m e n e d e g r . II .

L a 1 Mart ie 1936 se vor ţ inea examene le pentru înaintare la gr. II, la cari vor avea dreptul să se prezinte toţi învăţători i ş i învăţătoare le , cari p â n ă la data ţinerii examenulu i au trei ani de funcţionare, cu titlu de definitivi. S e cere nota 7'50 cel puţin la inspecţ ia spec ia lă şi la e x a m e n vor trebui se obţ ină nota de 7'50 la cele 5 p r o b e prevăzute de art. 119 din lege.

C a l e n d a r i s t o r i c .

In edi tura Tipograf ie i „ D a t i n a R o m â n e a s c ă " din Vălen i i de Munte a apărut Ca lendaru l istoric al R o ­mânilor, cupr inzând 365 foi zilnice, toate i lustrate şi înzestrate cu p r e ţ i o a s e lămuriri i s torice de dl Profesor N. Iorga.

Preţul 40 L e i şi se p o a t e c o m a n d a direct, de la T ip . „ D a t i n a R o m â n e a s c ă " , Văleni i de Munte .

C o n f e r i n ţ e î n v a ţ ă t o r e ş t i .

Dl 1. Dragomir , revizor şco lar al judeţului Sibiu, a ţinut cu învăţători i din judeţ conferinţe oficiale şi anume : în 25 F e b r u a r i e , în Miercurea înainte de m a s ă şi în Să l i ş t e d u p ă m a s ă , în 26 F e b r u a r i e în Nocrich şi Avrig , în 27 F e b r u a r i e , în Ocna-S ib iu lu i şi Sibiu, luând par te la ele învăţători i din respect ive le plăş i .

L a aces te conferinţe au mai fost prezenţ i din par tea autorităţi lor şco lare ş i d-nii Petre R. Petrescu inspector genera l şi M. B ibu , inspector .

Cu ocaz ia aces tor îrtruniri s 'a dat învăţători lor diferite îndrumări în legătură cu p r o g r a m a analit ică, frecvenţa şco lară , adminis trare şco lară , precum şi exp l i carea diferitelor texte de legi şco lare . Cu un cuvânt expl icaţ ia dlui revizor a cupr ins întreg c o m ­plexul de activitate şco lară , cari in teresează în grad înalt p e învăţători .

P r i e t e n i i c ă r ţ i l o r .

Es te ştiut, c ă Bibl io teca A c a d e m i e i R o m â n e s tă d e s c h i s ă pentru iubitorii de carte a p r o a p e j i n f iecare zi, dela orele 8—12 şi 2—6. Credem, c ă nu sunt fără interes următoare le cifre, cari ara tă gradul dragoste i de învăţătură a unui p o p o r . Astfe l Bib l io teca A c a ­demiei a fost cercetată în anul 1934 de către 24.261 p e r s o a n e , dintre cari 22.988 p e r s o a n e au cetit 68.706 vo lume şi broşur i t ipărite , 1273 vizitatori au c o n ­sultat 2878 manuscr ipte , 5089 documente şi 369 cărţ i vechi. Bib l io teca s'a spor i t în aces t_an^cu 6658 vo­lume şi broşur i , 5754 reviste r o m â n e , 5045 revis te s tră ine , 1998 at lase , 473 s tampe , % 14 vo lume scr i se de mână, 523 documente , 250^fotografii, 24 albumuri , 25 foi volante , 42 lucrări muzicale .

Pentru un cărturar, cifrele de mai sus , vor fi destul de grăi toare .

P r o f e ţ i e î m b u c u r ă t o a r e .

D u p ă calculul unui maghiar, popula ţ ia R o m â n i e i d u p ă 25 de ani, a d e c ă în i960 v a fi de 27,358.000 suflete, iar a Ungarie i de 11,203.000. De ce s ă tem, nu-i v a trece.

P o ş t a Redacţ iei Mai multora. R u g ă m pe stimaţii co laboratori , cari

se înmulţesc din zi in zi, s ă ne scrie articole , cât s e p o a t e de scurte. In dor inţa d e - a face*„cuprinsul v a ­riat, nu mai putem publ ica art icole lungi. A c e s t e a r ­ticole vor fi pre lucrate de a şa , c a s e p o a t ă a p a r e în mai multe numere consecut ive , f iecare articol făcând un întreg, cu înţeles deplin. Cine a urmărit în de a p r o a p e conţinutul revistei , a putut vedea , c ă e a a îmbrăţ i şat toate p r o b l e m e l e de ord in cultural, social , e t c , a v â n d rubr ică pentru f iecare. Cine are_dor inţa s ă co laboreze , se v a a c o m o d a t conţ inutu lu i , aces tor rubrici , ca astfel s ă p o a t ă şti pentru care p a g i n ă îi e scrisul . A c e s t scr is v a trebui să fie scurt, conc is şi s t râns legat de subiectul ce tratează .

N. D. M., Cluj. Mulţumiri pentru cuvintele de î m b ă r b ă t a r e .

Dlui N. N. D. R e g r e t ă m , dar „ H o r e a la 'mpă-ratul" nu o putem publ ica , fiind a p ă r u t ă în alte ziare-Celelalte, p e rând , vor fi folosite .

54 L U C E A F Ă R U L Nr. 1—3, 1935.

„Bănea Populară" a înuăfătorilor din jud. Sibiu.

Convocare No. 3. In conformitate cu dispoziţ i i le art. 40 din Statut şi potrivit hotărîrei Consi l iului de A d m i ­

nistraţie din şedinţa din 8 Mart ie anul 1935 se aduce la cunoşt inţa membri lor Bănc i i P o p u l a r e a învăţăto ­rilor din J u d e ţ u l S ibiu că sunt convocaţ i în

adunare generală ordinară, in z iua de 25 luna Martie anul 1935, la orele 10 a. m., în localul Şcoa le i Pr imare de Stat No. 1 de băeţ i din oraşul S ibiu , S t r a d a A v r a m Iancu No. 13, pentru a discuta şi hotărî a s u p r a chest iunilor prevăzute in ord inea de zi.

D a c ă în a c e a s t ă zi nu se va putea întruni majori tatea membri lor cum p r e v e d e art. 46 din Statut, şedinţa A d u n ă r i i G e n e r a l e se va ţine în aceeaş i zi cu o oră mai târziu în ace laş local cu aceeaş i ordine de zi, cu oricâţi membri i vor fi prezenţi .

ORDINE DE 21: 1. Constituirea biroului şi constatarea membrilor prezenţi; 2. Darea de seamă a Consiliului de Administraţie asupra mersului operaţiunilor societăţii in

anul 1934; 3. Raportul Comisiunei Censorilor ; 4. Aprobarea Bilanţului şi Contului de Profit şi Pierderi, împărţirea beneficiului şi descărcarea

Consiliului de gestiunea sa pe anul 1934; 5. Stabilirea dobânzilor ce Banca va lua dela împrumuturile membrilor; 6. Stabilirea condiţiunilor de primire a depunerilor spre fructificare şi dobânzile ce urmează a

li-se plăti; 7. Votarea bugetului pe anul 1935; 8. Alegerea a trei membri în Consiliul de Administraţie în locul celor eşiji la sorţi, ale căror

mandate an expirat; 9. Alegerea a 3 censori şi a 3 supleanţi;

10. Operaţiunile în comision cu cărţi şi mărfuri; 11. Raportul asupra secţiei de înmormântare; 12. Eventuale.

Voturile adunăr i i se vor face prin r id icarea de mâini , a fară de cazul c â n d se v a cere vot se ­cret, in conformitate cu Statutul . Deciziuni le luate de A d u n a r e a G e n e r a l ă în limitele actului constitutiv, S t a ­tutelor şi Legi i sunt obl igatori i pentru toţi societarii .

Nici un soc ie tar nu p o a t e avea mai mult decât un s ingur vot, or icare ar fi numărul părţ i lor socia le ce p o s e d ă .

Cei absenţ i şi femeile vor fi reprezentaţ i prin mandatar i societari cari trebue să a ibă mandat scris .

Un mandat nu p o a t e reprezenta decât un s ingur societar a fară de votul lui, Admini s tra tor i i nu pot să ia parte la v o t : a) pentru a p r o b a r e a bilanţului şi b) rezoluţii le ce pr ivesc responzabi l i ta tea lor, Conf. ,'§-ului 163 Cod . Comerc ia l şi nici nu pot reprezenta ca mandatar i p e un asoc ia t l ipsă dela A d u n a r e .

Feme i l e măritate pot fi reprezentate prin soţii lor d a c ă sunt asociaţ i , fără mandat scris .

Preşedinte le Consi l iului de Admini s tra ţ i e : s s . 1. N. CIOLAN. Cotab i l : s s . VIOREL BIBU.

Nr. 1—3, 1935 LUCEAFĂRUL 55

„Bănea Populara" a înuăfătorilor din jud. Sibiu. éneimen. Contul Profit & Pierdere. venite.

Lei b. Lei b. Cheltueli Generale 15.657'— Dobinzi şi benef. div. . . 94.776 — Salarii 36.000' - Beneficii cărţi 19.567 -Chirii & Accesorii . . . 11.205 — Beneficii mărfuri 16 .491 '— Contribuţii Uniune . . . 2.500 — Dobinzi la Depuneri • • 26.836 —

„ „ Fond. Rez. 344 '— „ „ „ Cultural 180'—

\ Amortisment mobilier 6.488'— \ Total cheltueli 99.210 '—

Beneficiu nett 31.624 '— \ Total 130.834 - Total 130.834 —

A c t i v . Bilanţ la 31 Decemvrie 1934. p a S i v .

Lei b. Lei b. Cassa . . 71.612-— Capital social 443.500 — împrumuturi 1,262.179-— Depuneri fructificare 1,127.838 — Mobilier 64 883 '— Diverşi creditori 4 5 . 8 1 3 -Capital Federală . . 15.000 — Dobinzi reportate 1 5 . 2 9 3 ' -Debitori cărţi 1 3 7 . 6 8 4 - Fond. amort. mobilier 17.997 -Inventar cărţi 7.711 — Fond de rezervă 11.576'— Diverşi debitori 5.448'— Fond Cultural . . . 3.362 — Salarii reportate 8 .000 ' - Fond de ajutorare 10.648'— Cheltueli reportate 4.000 — Beneficiu nett 31.624'— Efecte publice 10.000'— ^ \ Secţia de înmormântare 6 . 4 8 4 ' -Asociaţi Capital • . 114.650'—

Total 1 , 7 0 7 . 6 5 1 ' - Total 1,707.651'—

Contabil: V. Bibu m. p .

Verificat şi aprobat de noi:

MEMBRU IN C0NSID.1UE, DE ADMINISTRAŢIE :

1. N. Ciolan, m. p. I. Dragomip m. p., I. T ă n a s e m. p,, preşedinte . v i ce -preşed inte . cass ier .

N. Iordan m. p. M Bibu m. p. T p . Nicola m. p. T. Stocheciu m p.

C. Ţintea m. p. D. Botărel m. p .

COMISIA CENSORILOR:

Malei Seopobeţ m. p., preşedinte. Petru Popa m. p . loan Năndue m. p.

56 LUCEAFĂRUL Nr. 1—3, 1935.

ÍJ LOCUI Unde 86 întâlnesc 8 jjj u r i n e l e f i r m e i ^ Q

ű Intelectualii satelor o d G a r o l B r e i t e n s t e i n S § Restaurantul § § Sibiu,, Piaţa Kegele Ferdinand 17 § Ijj ^ ^ [J] Q o r i e n t e a z ă d e s p r e u l t i m e l e n o u t ă j i de m o d ă [J] rtj C U r e n u m e ß jtj ş i p r e t u r i l e eele m a i i e f t i n e ale z i l e i , jtj

Q In MP îlPlIII InnlinlP 0 Cl eului a priui aceste uitrine. jtj fjUU I lUUlUl UI I 1U11U1L [J] Q Furnizorul învăţătorilor. Q

" " " ^ ß & 0 £ H 3 £ J Q Q G I Q Q £ 3 € Î £ 3 Q Q U

8 S lblu.Tg-Vinmui jjj p Q t a € 3 E 3 £ 3 Q Q B O O T Q O Q Q g

§ 6 5 5 H a n s S c h u s t e r § 0 5 5 Sibiu, Piaţa Reg. Ferdinand 19 S

S M â n c ă r i ealde 8 S F u r n i z o r u l învăţătorilor jjj £ g u s t o a s e ! B u f e i b m e a s o r t a t ! B e r e L u t h e r ! * * M a r e a s o r t i m e n , î n , o t f e l u l £ * V i n u r i s p e c i a l e d e B ă l e a e i u ! S e r u i e i u ? % de s f o f e m o d e r n e p e n l r u £

e u r a t ş i e o n ş t i i n e i o s ! 1*1 1*1 d o m n i ş i d o a m n e . W

n n w n Curte mare pt. căruţe şl autobuse 1 jjj jjj ^ jjj

g Preţuri ieftine! ţtj jtj C a l i t ă ţ i s u p e r i o a r e . - Preţuri de concurenţă . [J]

Q € 3 € 3 € 3 - E 3 £ 3 - € 3 € 3 0 Q € 3 - € 3 € 3 € 3 € 3 € 3 Ű Q o € K 3 Q Q O Q I € 3 0 0 € 3 Q Q O Ű

j j H a l l ó i __ . . . . ... . H a l l o ! g 3 Na uitaţi când veniţi la Sibiu, ca •

Li are inimă să vândă mai ieftin ca ori cine! L J L J — — J • ü

LJ Magazinul cel mai bine aprouizionat eu toi 3 g felul de articole de coloniale, de l icatese ^ 3 şi fructe sudice . — Zilnic peş te j=J • p r o a s p ă t ş i sărat . •

8 E n - g r O S ! Preţuri da concurenţa I En-detail! g

S I B I U , P i a ţ a P r i n c i p e l e C a r o l 2 3 § Telefon Nr.. 129 ^

Sprijiniţi întreprinderile româneşti. jjj

Tiparul Institutului de Arte Graf ice „ D A C I A T R A I A N Ă " , Sibiu, Piaţa Uniri i 7.

IONITĂ OLTEANU

Colabora tor i : /. Simionescu, Gh. Preda, Z. Sandu, Petre R. Petrescu, Lucian Bologa, Al. Dima, Gh. Maior, Dr. Nicolae D., P. N. Apolzan, I. Delu, I. Dragomir, I. Dopp, Mina Grădinarii, S. Florea, M. Faur, St. Pot­coavă, Pavel Popescu, I. Tatu, N. Bunescu, D. Tipurifă, D. Guranu,

N. C. Verzescu, S. Dragoman.

Comitetul de conducere al revistei : I. N. Ciolan, Petru Olariu, Miron Bibu, Nicolae Martin.

Comitetul Asociaţ iei : I. N. Ciolan, preşedinte; Petru Olariu, v.-preşedinte ; Miron Bibu, secretar; Ioan Tănase, casier; Maria Petrescu, Nicolae Iordan,

S. Dragoman, Nicolae Martin, Bogdan Ene.

Comisia cens orii o r : N. Verzescu, Şt. Cornea, N. Boiceanu.

Abonamente: Pentru învăţători , preoţ i , notari , pr imari , studenţi

ş i s ă t e n i p e timp de un an s e p lă te ş t e s u m a de Lei 150 — Pentru comitete le ş c o l a r e , primări i , oficii p a r o ­

hiale , b ă n c i p o p u l a r e ş i c o o p e r a t i v e p e un an „ 250 -— A b o n a m e n t e de o n o a r e p e un an „ 500"—

Abonamentele se pot face în orice timp al anului, trimiţându-se fiecărui nou abonat, revista pe anul întreg.

C o s t u l a b o n a m e n t u l u i s e v a t r i m i t e î n a i n t e l a a d r e s a :

Administraţia revistei „LUCEAFĂRUL", str. Honterus 6, Sibiu.

Numărul viitor apare la 15 Aprilie 1935

Sumarul:

Literatură — Artă. Dască l e . Pentru „Luceafăru l Amintiri . Ionică

Nie. D. Marin — Cluj Gheorghe Popa Cluj Simion Lomnăşan E. T. Seni

învăţământ — Educaţ ie . Educaţ ia în raport cu reflexele condiţ ionale Sufletul femeii . . . . Prob lema obligativităţii Un excelent inspector . Decro ly şi centrul de interes . Un glas către învăţători învăţătorul in mijlocul copii lor Lecţ ia pract ică .

Dr. Oh. Preda Dr. L. Bologa, profesor /. Dragomir. revizor Izidor Dopp, d irector Pavel Popescu, înv. S. Dragoman, înv. Bogdan Ene, înv. dir. Nicolae Dimă, Ş c . apl.

S ibiu.

Viaţa cul turală ş i na ţ iona lă a satului . Moral i zarea satului . . D. Guranu Realităţi crude . . . . . . Petre M. Dumitraşcu Cimitire . . . . . . . Faur Miron

Viaţa adminis trat ivă a satului . întreţ inerea şcoale i pr imare . . . . M c . Martin Aciliu

O a m e n i ş i fapte. t Victor L a z ă r . . . . . . Petrea Dascălul Horea . . . . . . . A . Nanu închinări lui Horea (poezii) . . A . Cotruş Tonicul r ecompense lor . . . . . Nicolae D. Marin

F o l c l o r ş i ar tă p o p u l a r ă . Strigături . . . . . . Din culegerile Gh. Maior

prof.

Recens i i . F i ş a pedagogică , D e s p r e şcoa la mea şi d e s p r e şcoa la

ţării, învăţare şi inteligenţă la animale . Tes te pentru m ă s u r a r e a funcţiunilor mintale . . . Prof. L. Bologa

„Pelerini i", p ie să p o p o r a l ă într'un act . . P.

Informaţiuni, Poşta Redacţiei.