306 1

TAKE IONESCU

AMINTIRI ŞI DISCURSURI

Ediţie îngrijită de

NICOLAE-ŞERBAN TANAŞOCA

EDITURA FUNDAŢIEI PRO

Bucureşti

2005

306 2

CUVÂNT ÎNAINTE

Sugeram, nu de mult, prietenilor de la Editura Fundaţiei PRO să republice Amintirile şi

Discursurile din război ale lui Take Ionescu, pe care tocmai le reciteam, cu încântare, în ediţia tipărită

cândva, la Socec, în condiţii precare, pe hârtie de ziar, dar cu ştiinţa şi avizul autorului, de Nicolae

Baboeanu, colaborator devotat al ilustrului om de stat. Prietenii mei editori au îmbrăţişat cu multă căldură

ideea, dar au socotit potrivit să mă însărcineze cu îngrijirea ediţiei. Sarcina m-a intimidat. Nu sunt un

specialist în istoria Primului Război Mondial, nici cercetătorul avizat pe măsură al rolului lui Take Ionescu

în istoria României. Mi se părea că publicarea unei asemenea ediţii ar fi trebuit să prilejuiască o încercare

de reevaluare a personalităţii celui care a fost, alături de Nicolae Filipescu, în anii neutralităţii României

(1914-1916), propovăduitorul cel mai înflăcărat şi mai elocvent al angajării Ţării în marea confruntare

militară, alături de Antantă, împotriva Puterilor Centrale, pentru împlinirea idealului naţional – integrarea

tuturor românilor în structura politică unitară a unui singur stat naţional modern, România Mare. Pentru

atare întreprindere de reevaluare istorică, era însă nevoie de o erudiţie în materie care-mi lipseşte, era

nevoie de o capacitate de cuprindere sintetică a evenimentelor epocii cu care nu mă pot mândri, era nevoie,

cum am fost deprins, de o familiarizare cu sursele scrise şi cu autorii lor, atât de diferiţi prin formaţie,

interese şi tendinţe, pe care prea puţini o au, era nevoie, în sfârşit, de o putere de discernământ şi judecată

critică, oricum istorică, dacă nu şi politică, asupra faptelor şi oamenilor care le-au făptuit la care nu mă simt

în stare să râvnesc, mai ales după ce am putut lua cunoştinţă, cât de puţin, de uluitoarea varietate a

ultimelor puncte de vedere asupra Primului Război Mondial, exprimate, într-o literatură ştiinţifică

copleşitor de bogată, de autorităţile contemporane în acest domeniu de cercetări.

Am asumat totuşi această sarcină, cu riscul de a mi se reproşa că transgresez limitele specializării

mele ştiinţifice, din acelaşi motiv pentru care, după 1989, m-am încumetat să ţin un ciclu de conferinţe

despre Regii României, să vorbesc despre Ion şi Ion I.C. Brătianu, să interpretez, în felul meu, sensul

acţiunii lui Gheorghe Tătărescu în istoria politică a acestei ţări, să mă aventurez adică în domeniul istoriei

moderne şi contemporane. Am făcut-o din sentimentul datoriei de a participa, pe cât îmi stă în putinţă, la

necesara operă de recuperare a adevărului despre trecutul românilor, ocultat ori desfigurat, vreme de cinci

decenii, de regimul totalitar comunist. Nu pentru a produce, aşadar, erijându-mă în specialist, o contribuţie

ştiinţifică nouă şi originală la studierea unui important fenomen istoric şi a unei mari personalităţi, ci pentru

306 3

a readuce la lumină vechi texte şi adevăruri despre trecutul nostru, îngropate în uitare fie din duşmănie, fie

din frică ori oportunism, texte şi adevăruri care mie mi-au fost transmise, cu discreţie, când nu prea se

vorbea despre ele, de cei care m-au educat. Poate fi şi aceasta o mărturie a continuităţii de cugetare şi

simţire civică românească, în vremurile de restrişte prin care am trecut cu toţii.

În cazul de faţă, în cazul lui Take Ionescu şi al Marelui Război, pe care el l-a trăit şi judecat cu

responsabilitatea şi luciditatea omului de stat autentic, dar şi cu patetismul oricărui patriot adevărat, e vorba

de două cărţi apărute cu puţin înainte de moartea lui. Prima, intitulată Amintiri, e o culegere de portrete de

oameni politici şi diplomaţi din cele două tabere care s-au înfruntat în războiul modial, la care se adaugă

succinte evocări de momente istorice din activitatea diplomatică a autorului, concepute şi publicate în limba

franceză în periodicul de propagandă naţională, de el editat, La Roumanie, în anii neutralităţii României.

Încredinţat tiparului, tot în limba franceză, de autor, volumul a fost tradus în româneşte şi publicat, curând

după moartea lui Take Ionescu, de Nicolae Baboeanu, cu modificări de sumar aprobate în prealabil de

autor. A doua carte, intitulată Pentru România Mare. Discursuri din război (1915-1917), a fost publicată,

tot de Nicolae Baboeanu, înainte de moartea năpraznică a lui Take Ionescu. E o antologie a discursurilor

lui, rostite în întruniri cetăţeneşti ori în Parlamentul României, în campania lui intervenţionistă. Atât

Amintirile, cât şi Discursurile nu reprezintă decât o mică parte din imensa activitate publicistică şi de orator

a talentatului om de stat, supranumit de popor „Tăchiţă Gură de Aur” pentru elocinţa lui şi socotit de

Regele Carol I, care altminteri nu-l iubea în chip deosebit, „cel mai inteligent român născut sub domnia

mea”. Aş fi cât se poate de bucuros, dacă modesta iniţiativă de a-i republica aceste cărţi va îndemna pe cei

mai competenţi decât mine să treacă la adunarea şi publicarea tuturor scrierilor şi discursurilor sale politice,

a Memoriilor în primul rând, despre care spunea că sunt, în cea mai mare parte, aşternute pe hârtie.

Parcurgând aceste pagini, pe lângă plăcerea descoperirii unui memorialist de real talent

scriitoricesc şi a unui mare orator, cititorul se va simţi, cred, îndemnat să reflecteze asupra a cel puţin două

adevăruri istorice, pe nedrept uitate. Cel dintâi este că România în care s-a născut, s-a format şi s-a

manifestat pe tărâmul politicii şi al diplomaţiei Take Ionescu, România Regelui Carol I, era o ţară perfect

integrată, la nivelul elitelor cel puţin, în Europa vremii. Bucureştiul era un centru de cel mai mare interes al

diplomaţiei internaţionale. Aici şi-au început cariera, aici s-au făcut remarcaţi şi au fost consacraţi pentru

talentele lor de negociatori, aici au poposit ani de zile, înainte de a fi promovaţi în poziţii de înaltă

răspundere în ţările lor, bărbaţi care aveau să-şi înscrie numele, ca iluştri negociatori şi oameni de stat, în

istoria continentului. Contele Ottokar Czernin, viitorul Ministru de Externe al Imperiului austro-ungar,

Prinţul Bernhard von Bülow, viitorul Ministru de Externe şi Cancelar al Germaniei, Kiderlen-Waechter,

viitorul Ministru de Externe al Reichului sunt numai trei dintre ei. Pe toţi aceştia, Take Ionescu i-a

cunoscut, i-a frecventat, a negociat cu ei, şi i-a făcut, pe unii dintre ei, prieteni şi, nu în ultimul rând, i-a

evocat în succintele portrete adunate în acest volum, adevărate bijuterii ale genului literar pe care-l

reprezintă, dar şi elocvente mărturii ale nivelului la care se gândea şi se făcea, odinioară, politica europeană

în România. În aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionate paginile de Amintiri ale autorului despre propriile

sale misiuni în străinătate, despre oamenii de stat şi diplomaţii pe care i-a cunoscut, despre mediile înaltei

306 4

societăţi occidentale pe care le-a frecventat, despre problemele cu care s-a confruntat şi pe care a încercat să

le rezolve. Mai presus de strânsa prietenie care l-a legat de personalităţi afine, ca marele cretan Elefterios

Venizelos, arhitectul Greciei moderne, mai presus de stăpânirea de sine, eleganţa şi demna ironie cu care şi-

a înfruntat adversarii, ca pe ireductibilul baron Banffy, Prim-ministrul Ungariei, persecutor al românilor din

Transilvania, mai presus de îndrăzneala şi puterea de convingere cu care a ştiut să pledeze cauza păcii în

Balcani în faţa teribilului Talaat Paşa, liderul June Turc, toate aceste pagini de netăgăduită valoare literară

pun în lumină, şi ele, capacitatea lui Take Ionescu de a judeca şi aprecia faptele şi oamenii nu numai prin

prisma intereselor legitime ale ţării sale, dar şi în lumina binelui general al întregului continent european,

de care ele depindeau şi pe care el, în numele României, se străduia să-l servească.

Al doilea mare adevăr, prea lesne uitat, pe care ne ajută să-l recuperăm Amintirile şi vibrantele

Discursuri pentru România Mare ale lui Take Ionescu priveşte semnificaţia angajării Regatului României

în Primul Război Mondial. În concepţia omului de stat român, expusă profetic în articole şi discursuri,

dezvoltată argumentat în faţa Regelui Carol I în ajunul Consiliului de Coroană din 3 august 1914,

consemnată în Amintiri, Primul Război Mondial avea să modifice faţa lumii întregi, declanşând procesul

democratizării tuturor statelor europene, deschizând drumul constituirii tuturor popoarelor în formaţiuni

politice naţionale, de sine stătătoare, înlesnind transformarea claselor muncitoare în forţe politice

importante, grăbind, totodată, preluarea hegemoniei „rasei albe” de Statele Unite ale Americii, creatoarele

civilizaţiei viitorului, promotoarele formelor celor mai liberale şi democratice de viaţă socială şi politică.

Aşa stând lucrurile, România era datoare, potrivit lui Take Ionescu, să se înscrie cât mai grabnic în acest

proces ineluctabil, nu numai pentru a-şi întregi fiinţa naţională, ci şi pentru a se integra, prin reforme

sociale şi politice adecvate, în noua ordine a lumii. Naţiunea română trebuia, spunea Take Ionescu, să

participe, cu eforturi şi sacrificii proprii, la teribilul război, pentru a dobândi satisfacerea aspiraţiilor ei prin

propriile ei merite, ca o legitimă recunoaştere a acestora şi nu prin efectul unui act de caritate din partea

marilor Puteri. A rămâne de partea Triplei Alianţe, coaliţia forţelor potrivnice înnoirii la care se referea el,

însemna, pentru România, a-şi pierde şansele demnei încadrări în lumea ce urma să se nască din cenuşa

războiului câştigat, în cele din urmă, de Antantă. Aşadar, nu intenţiile imperialiste, nu aspiraţiile şovine, nu

poftele expansioniste atribuite decenii de-a rândul de către propagandiştii comunişti „burghezo-moşierilor”

care au decis intrarea României în război alături de Antantă, ci luciditatea şi patriotismul oamenilor ei de

stat, un Take Ionescu la fel ca un Ion I.C. Brătianu, au fost factorii determinanţi ai acestei opţiuni. Crearea

României Mari însemna biruinţa democraţiei, promovate de Aliaţi.

Nicolae Baboeanu îşi anunţa, în Notele fugare aşternute în fruntea traducerii Amintirilor lui Take

Ionescu, intenţia de a vărsa banii obţinuţi din vânzarea cărţii în fondul pentru ridicarea statuii ilustrului

dispărut. Îmi amintesc această statuie, înălţată în apropierea Pieţii Romane, cu inscripţia săpată pe soclul ei:

„Va învinge armata română; vor învinge aliaţii noştri! Cred în această victorie, cum cred în lumina

soarelui..”. Era un citat, nu mai ştiu dacă reprodus integral, din celebrul discurs rostit de Take Ionescu în

Parlamentul pribegiei de la Iaşi, la 14 decembrie 1916, când armata germană ocupase Muntenia şi bătea la

porţile Moldovei, aşadar într-unul din cele mai grele momente ale Războiului Întregirii. Era expresia

306 5

încrederii acestui român, întru totul reprezentativ pentru clasa politică din care făcea parte, în victoria

civilizaţiei europene. Statuia a fost dărâmată, la fel ca multe altele, de un regim ostil deopotrivă valorilor

noastre naţionale şi civilizaţiei europene. Să nădăjduim că aceia care se declară astăzi partizanii integrării

României în Uniunea Europeană, vor avea într-o zi gândul bun să o refacă, mărturisindu-şi măcar astfel

respectul faţă de tradiţia de demnitate naţională şi autentică europenitate întruchipată cu strălucire de Take

Ionescu, românul supranumit de Georges Clemenceau „marele european”.

Nicolae-Şerban Tanaşoca

Bucureşti, 16 noiembrie 2005

306 6

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Prezenta ediţie reproduce textele cuprinse în volumele Take Ionescu, Amintiri, Socec, Bucureşti,

f.a. şi Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război (1915-1917), Socec, Bucureşti, 1919.

Traducerea Amintirilor aparţine lui N.Baboeanu. Textele au fost transcrise de doamna Gabriela Puşcaş, în

cadrul Editurii Fundaţiei PRO şi revizuite de mine. Am intervenit numai pentru a actualiza ortografia şi a

înlătura unele neglijenţe stilistice supărătoare. Nu am mai reprodus Notele fugare pe marginea Amintirilor,

inserate de N.Baboeanu în primele pagini ale volumului.

Notele de subsol aparţin autorului (fără indicaţie), traducătorului (N.trad.) şi actualului editor

(N.ed).

Pentru date mai cuprinzătoare privind viaţa şi personalitatea lui Take Ionescu, trimitem la C.Xeni,

Take Ionescu, Tritonic, Bucureşti, 2002 (prima ediţie, 1932).

Notele referitoare la principalele personalităţi şi evenimente evocate de Take Ionescu sunt lipsite

de orice pretenţie de originalitate. Am compulsat date din diverse lucrări de largă informaţie asupra epocii

pentru a înlesni cititorului înţelegerea textelor şi a contextului lor istoric, indicând, atunci când am folosit

contribuţii istorice originale semnate, însoţite de bibliografii, numele autorilor. În principal, pentru date

referitoare la personalităţi şi evenimente din perioada Primului Război Mondial şi a războaielor balcanice

care l-au precedat, am recurs la: Biographisches Lexikon zur Geschichte Südosteuropas, München, 4

volume (BLGSOE); Encyclopaedia Britannica 2003, Ultimate Reference Suite CD (EBrit); Marcel D. Popa

şi Horia C. Matei, Mica enciclopedie de istorie universală, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002; Der

Grosse Ploetz. Auszug aus der Geschichte, 30. aktualisierte Auflage, Begründet von Dr. Karl Julius

Ploetz..., bearbeitet von 69 Fachwissenschaftlern, Herausgegeben von Verlag Ploetz, Verlag Ploetz,

Freiburg-Würzburg, 1986. Pentru datele referitoare la personalităţi şi evenimente de istorie românească,

am folosit în principal următoarele lucrări: Ion Mamina şi Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi (1866-1916),

Silex, Bucureşti, 1994; Ion Mamina şi Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Silex, Bucureşti,

1996; Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din România

(1862-1994), Editura Mediaprint, Bucureşti, 1995 Dorina N.Rusu, Membrii Academiei Române (1866-

2003). Dicţionar, ed. III-a, revăzută şi adăugită, cu un Cuvânt înainte de Acad. Eugen Simion, Preşedintele

Academiei Române, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003; Colectiv

coordonat de Dinu C. Giurescu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

N.Ş.T.

306 7

AMINTIRI

PREFAŢĂ

Istoria definitivă a războiului mondial nu poate fi scrisă de contemporani. Pentru

a vedea bine, trebuie depărtarea în timp, fiindcă depărtarea în spaţiu este de neconceput

atunci când este vorba de o catastrofă care s-a abătut asupra întregului glob.

Cu toate acestea, orice contemporan care a putut să cunoască prin el însuşi o

parte, oricât de mică, din ceea ce s-a petrecut în culise e dator să-şi dea mărturia

înaintea tribunalului conştiinţei universale.

Sunt hotărât să-mi fac această datorie. Pentru moment, din miile de articole pe

care le-am publicat de la 1 august 1914, aleg această serie de Amintiri.

Sub formă de schiţe ori de convorbiri, ele sunt în fond fărâmituri din cele ce am

văzut, din cele ce am ştiut despre evenimentele care au precedat sau au provocat

războiul. Cele mai multe au apărut mai demult în ziarul „La Roumanie” din Bucureşti. Şi

dacă am închinat cea mai mare parte din ele duşmanilor noştri, persoanei lor şi spuselor

lor, am făcut-o pentru că ei sunt aceia care au dezlănţuit războiul.

Rog pe cititor să socoată Amintirile acestea ca o simplă prefaţă la Memoriile

mele asupra originelor şi evenimentelor războiului, memorii pe care le voi sfârşi în

curând.

Am adăugat câteva pasaje din discursul pe care l-am rostit în Adunarea

Deputaţilor României, la 16 şi 17 decembrie 1915, pentru că ele pot să fie de ajutor ca să

se înţeleagă atitudinea ţării mele.1

Paris, 31 Decembrie 1918. TAKE IONESCU

1 Am suprimat din traducerea românească acest capitol, întrucât toate cuvântările domnului Take Ionescu

rostite între anii 1915-1918, deci şi aceasta, le-am publicat anul trecut în volumul «Pentru România-Mare».

(Nota Trad.)

306 8

DECLARAŢIE DOMNULUI POINCARÉ

Am sosit la Paris în seara zilei de 31 decembrie 1912. Eram în drum spre Londra,

unde voiam să mă folosesc de punctul mort la care ajunseseră negocierile între turci şi

balcanici pentru a regla în mod paşnic neînţelegerea noastră teritorială cu Bulgaria.

Aveam de gând să ofer bulgarilor – ceea ce, la data aceea, însemna Ligii balcanice –

sprijinul României şi, în caz de nevoie, ajutorul ei militar, pentru a sili Turcia să cedeze

în chestiunea Adrianopolului.

Puterile nu mai ştiau ce să facă. Se simţea că simplele note colective riscau să nu

izbutească, iar pentru o demonstraţie navală, singura în stare să scape cu faţa curată

guvernul lui Kiamil, Puterile – din pricina geloziei şi a neîncrederii – nu se puteau

înţelege. Pe de altă parte, era sigur că rezistenţa armată a Turciei era isprăvită şi chiar

pentru ea ar fi fost o binefacere să i se forţeze niţel mâna. Dacă s-ar fi făcut atunci

aceasta, Turcia ar fi scăpat de Enver şi de nenorocirile care o copleşesc.

E de prisos să repet ceea ce de atâtea ori am spus, că ideea unui război cu Bulgaria

şi, prin urmare, cu toţi balcanicii, prietenii noştri de veacuri, îmi era respingătoare.

Un asemenea război putea atrage după el o conflagraţie europeană, în care noi ne-

am fi găsit alături de Austro-Ungaria, perspectivă care-mi era cu totul odioasă. În ea

vedeam îngroparea întregului nostru viitor, a întregului nostru ideal.

Tot mai speram că bulgarii aveau să-şi dea seama de situaţie şi că au să se

grăbească să primească sugestiile mele. Dacă o făceau, pacea cu Turcia ar fi fost semnată

în cele dintâi zile ale lui ianuarie 1913, cel de-al doilea război balcanic n-ar fi avut loc

probabil niciodată, iar războiul general ar fi fost întârziat cine ştie cu câţi ani.

Oricare ar fi fost speranţa mea pentru o înţelegere cu Bulgaria, îmi dădeam, cu

toate acestea, seama că se putea să nu izbutească şi, prin urmare, că voi avea nevoie de

sprijinul binevoitor al marilor Puteri.

Iată de ce, înaintea plecării mele din Bucureşti, am anunţat vizita mea la domnul

Poincaré, pe atunci Preşedinte al Consiliului.

*

306 9

Domnul Poincaré mă primi, la 1 ianuarie 1913, la ceasurile 8 şi jumătate

dimineaţa, oră care, la Paris, e absurdă. Dar trebuia să plec la Londra după-amiază şi, la

ceasurile 10, domnul Poincaré urma să se ducă la Elysée pentru felicitările de Anul Nou.

I-am cerut domnului Poincaré sprijinul Franţei în greutăţile ce aveam cu Bulgaria.

El îmi făcu cele mai călduroase încredinţări de prietenie pentru România; îmi făgădui tot

ajutorul, „dar, îmi zise el, acţiunea mea este în chip firesc stânjenită de faptul că Bulgaria

se găseşte în cele mai cordiale legături cu aliata noastră, pe când dumneavoastră, după

convenţia militară pe care o aveţi cu Austro-Ungaria, o să vă găsiţi în tabăra duşmanilor

noştri în cazul când ar izbucni războiul. Ştiţi bine, adăugă el – şi era nu se poate mai

sincer – că noi nu dorim războiul şi că facem totul pentru a-l evita. Dar dacă adversarii

noştri ne-ar sili să-l acceptăm, nu ne-ar fi totuna să ştim că cele 300.000 de baionete ale

dumneavoastră se găsesc în tabăra duşmanilor noştri”.

Tratatul dintre România şi Tripla Alianţă trebuia să rămână secret. Am fost deci

nevoit să pretind că eu nu cunoşteam numita alianţă.

Preşedintele Consiliului francez, care ştia ce ştia, mă întrebă dacă-l puteam

asigura că, în caz de război – un război pe care, desigur, niciodată Franţa nu l-ar provoca

– putea nădăjdui că Franţa şi aliaţii ei nu ar găsi armata română în faţa lor.

Personal, de mulţi ani, eu nu mai credeam că dorobanţii s-ar putea bate vreodată

alături de honvezi; dar, la 1 ianuarie 1913, mi-ar fi fost cu neputinţă să iau un angajament

formal în numele României.

M-am mulţumit să spun domnului Poincaré că nu-i puteam da un răspuns, dar că,

dacă aş fi în locul său, aş da României tot ajutorul în limitele alianţelor şi obligaţiunilor

mele şi aş lăsa ca viitorul să-mi dovedească dacă am lucrat cuminte.

*

Evenimentele de la 1913 mă întări în credinţa mea. Am văzut cu cea mai mare

limpezime că ideea de a face să curgă sângele românesc pentru gloria maghiarismului era

o atât de mare absurditate, încât nimeni pe lume n-ar fi putut-o înfăptui.

306 10

La 9 septembrie 1913, am făcut din nou o vizită domnului Poincaré, ajuns

Preşedinte al Republicii. Şi cum domnul Poincaré mă felicită pentru izbânzile României,

m-am folosit de prilej pentru a-i spune:

– Mi-aţi pus, la 1 ianuarie, o întrebare la care atunci n-am putut răspunde. Vă aduc

astăzi răspunsul. Dacă războiul ar izbucni – şi eu sper că omenirea va fi cruţată de o

asemenea năpastă – n-aţi găsi armata română în tabăra duşmanilor dumneavoastră

– Ce, aţi denunţat tratatul de alianţă? mă întrebă el.

– Nu ştiu nimic despre vreun tratat. Ceea ce ştiu însă e că armata română n-o să se

găsească în tabăra duşmanilor dumneavoastră. De aceasta, sunt absolut sigur. Şi, de n-aş

şti că, întocmai ca şi mine, credeţi în pace şi faceţi totul pentru a o păstra, v-aş spune că

evenimentele îmi vor da dreptate. Să nădăjduim că nu vor avea niciodată prilejul să mi-o

dea.

– Dar sunteţi sigur că o să rămâneţi încă multă vreme la putere?

– Departe de mine. Peste două luni n-am să mai fiu la guvern. Nu face nimic.

Ceea ce vă afirm nu atârnă de persoanele care vor fi la guvern. După cele întâmplate în

vara aceasta, nimeni nu va putea face România să meargă împotriva voinţei ei, a

cerinţelor, onoarei şi a ursitei ei.

La Roumanie de joi, 2 (15) iulie 1915

PRINŢUL LICHNOWSKY

Prinţul Lichnowsky a fost, acum mai bine de douăzeci de ani, secretar al legaţiei

germane la Bucureşti.

L-am cunoscut în vremea aceea. Era un tânăr deştept, vesel, plin de duh şi cu

adevărat mare senior. Polonez de origine, diplomatul acesta german avea mlădierea,

vioiciunea şi lustrul rasei sale. Am avut împreună cele mai bune legături.

Nu-l mai revăzusem până în cele dintâi zile ale lui ianuarie 1913, când m-am dus

la Londra pentru a încerca să ajung la o înţelegere cu domnul Danev asupra conflictului

bulgaro-român.

Prinţul Lichnowsky reintrase în diplomaţie după o îndelungată absenţă. N-o

făcuse decât în urma repetatelor stăruinţi ale Kaiserului, care crezuse că singurul om în

stare să ia locul baronului Marschall, socotit ca cel mai iscusit din diplomaţii germani, nu

306 11

putea fi decât Lichnowsky. Trebuie să spun în treacăt că Marschall, cu toată valoarea sa,

nu făcuse mare lucru în Anglia; rămăsese prea mult timp la Constantinopole ca să poată fi

un bun reprezentant la Londra.

Prinţul Lichnowsky îşi luă sarcina în serios. El îşi bătu mult capul. Câştigă

încrederea tuturor şi, în foarte scurt timp, făcu minuni. Trebuie să mărturisesc că

Lichnowsky era un om de o netăgăduită sinceritate, că limbajul lui impresiona prin

limpezime şi pitoresc. El e acela care, vorbindu-mi de cele două mici colţuri de pământ

care intrau în Dobrogea noastră şi pe care Danev mi le oferea crezând că dă marea cu

sarea, le numea „cele două ţâţe ale căţelei”.

N-o să istorisesc acum raporturile mele cu Lichnowsky în ianuarie 1913.

Ţin să recunosc că el fusese mai mult decât prietenos şi amabil, că mi-a făcut

adevărate servicii, mergând până la a face în conferinţă o propunere în favoarea noastră,

fără să aştepte autorizaţia guvernului de la Berlin. Voi vorbi despre toate acestea altă

dată.

Totuşi din epoca aceea două puncte: Lichnowsky îmi afirma că relaţiile dintre

Germania şi Anglia erau excelente. Iar a doua zi, Sir Edward Grey îmi spunea: “Dacă

prinţul Lichnowsky face propunerea de care vorbiţi, îi fac cea mai bună primire, ca de

altfel la tot ceea ce vine de la ambasadorul Germaniei. Relaţiile noastre sunt foarte bune”.

Asta, curând după Agadir, era cu adevărat remarcabil. Am conchis deci că nu era

nici o primejdie de război european şi am scris, la 7 ianuarie 1913, Regelui Carol că eram

sigur că războiul general n-avea să izbucnească încă.

La aceeaşi epocă, Lichnowsky dădu un dejun în cinstea mea. Era de faţă, fireşte,

întreaga ambasadă, cu prea faimosul Kühlmann, pe atunci consilier de ambasadă,

actualmente ministru la Haga, care, din nenorocire, stătea în corespondenţă cu Împăratul

fără ştirea lui Lichnowsky şi dădea la Berlin informaţii false despre starea de lucruri din

Anglia2.

L-am întrebat pe Lichnowsky care erau relaţiile cu Anglia şi dacă era tot aşa de

mulţumit ca în ianuarie 1913. El îmi răspunse că izbutise, că Germania şi Marea Britanie

erau în cei mai buni termeni.

2 De atunci Kühlmann a cunoscut apogeul şi căderea. Încheind tratatele de la Brest-Litowsk şi de la

Bucureşti el a demascat Germania şi, fără să vrea, ne-a servit enorm

306 12

“Am spus Împăratului, îmi zise el, că nimic nu era mai uşor pentru noi decât să

întreţinem raporturi excelente cu Anglia, fiindcă Anglia ţine în mod sincer la pace. Pentru

aceasta n-avem decât să nu atacăm şi să nu căutăm gâlceavă Franţei, căci, în cazul acesta,

Anglia ar merge până la cel din urmă om al ei şi până la cel din urmă shilling. Şi cum noi

n-avem nici un interes să nu dăm pace Franţei, vedeţi că relaţiile noastre cu Anglia vor

rămâne din cele mai excelente”.

Impresiile mele se potriveau cu acelea ale ambasadorului Germaniei. Simţeam că

Anglia n-ar putea îngădui ca Franţa să fie atacată; şi că, afară de asta, toţi, la Londra,

doreau să întreţină cu Germania cele mai bune relaţii. În asta vedeau chezăşia păcii.

*

La 12 iulie 1914, am sosit la Londra. M-am întâlnit cu Lichnowsky, cu care am

vorbit despre chestiunea albaneză, care ajunsese foarte îngrijorătoare, şi mai cu seamă

despre mutismul Austriei în ceea ce avea de gând să facă cu drama de la Sarajevo.

Lichnowsky simţea că Austria cocea ceva. Colegul său austriac, contele Mensdorfff, era

absolut de nepătruns. Lichnowsky fusese la Berlin după asasinatul de la Sarajevo şi nu

era mulţumit defel de cele văzute la Wilhelmstrasse. „Lasă mână liberă Austriei, îmi zise

el, fără să-şi dea seama ce are să iasă. I-am prevenit. Totuşi sunt neliniştit. Începe să-mi

pară rău că n-am rămas la Berlin”. Lichnowsky nu făcea o taină din faptul că Tchirsky

încuraja, la Viena, tendinţele războinice ale Austriei.

Îngrijorarea lui Lichnowsky era îndreptăţită. Cancelarul nu fusese niciodată tare –

departe de aşa ceva! – în chestiunile de politică străină.3 Cât despre domnul de Jagow,

ştiam că, încă de pe vremea când se găsea la Roma, declarase unuia din colegii lui că el

vedea în evenimentele balcanice dovada fărămiţării viitoare a Austro-Ungariei şi că

problema aceasta îl neliniştea. Cu o asemenea idee fixă, uşor se putea face greşeli.

În seara de 22 iulie, într-o miercuri, prânzeam la baroana Deichmann, sora

domnului de Bunsen, ambasadorul Angliei la Viena. Era unul din centrele sociale ale

Londrei cele mai prielnice pentru o înţelegere anglo-germană. Ştiam că aveam să

3 Kiderlen-Waechter îmi spusese că Bethmann-Hollveg habar n-avea de politica străină

306 13

întâlnesc acolo pe Lichnowsky, care-şi exprimase dorinţa să-mi vorbească chiar în ziua

aceea.

După cină, m-am retras cu Lichnowsky în salonaşul unde se găseşte un foarte

frumos portret al domnului de Bunsen, datorat, dacă nu mă înşel, marelui pictor englez

Herkomer.

Lichnowsky era în costum de curte. Urma să-l vadă, în seara aceea, pe Rege, nu

ştiu anume pentru ce. Lichnowsky îmi spuse că nu izbutise încă să cunoască textul însuşi

al cererilor pe care Austria avea să-l trimită Serbiei, dar că aflase destul pentru a şti că

aceste cereri vor fi foarte, foarte aspre. Ştia că, între altele, era şi cererea dizolvării unei

societăţi naţionaliste şi atâta i se părea prea mult. Lichnowsky mă rugă stăruitor să

sugerez guvernului român să întrebuinţeze toată trecerea pe care o putea avea la Belgrad

ca Serbia să primească nota austriacă, oricare ar fi fost ea. „Îţi făgăduiesc, îmi zise el, că,

la executare, sârbii vor putea s-o îndulcească, s-o ocolească, iar noi vom face aşa ca

nimeni să nu mai aibă nimic de zis. Îmi iau eu această sarcină. Trebuie trecut momentul

acesta critic. Dizolvarea societăţii patriotice, bunăoară, nu e cine ştie ce mare lucru. După

câteva luni, va putea fi reînfiinţată sub un alt nume”.

I-am făgăduit s-o fac. Şi chiar în noaptea aceea am transmis printr-o depeşă

domnului Ion Brătianu, pe atunci Preşedinte al Consiliului român, ceea ce îmi

comunicase ambasadorul Germaniei.

II

Vineri 24 iulie, fu cunoscut ultimatumul austriac. Citindu-l în Times, i-am spus

soţiei mele:

„Asta e războiul general. Trebuie să ne întoarcem în ţară”.

M-am dus de dimineaţă să-l văd pe Lichnowsky. Se găsea la Foreign Office. M-

am înapoiat la dânsul ceva mai târziu. L-am găsit foarte tulburat. Era vădit, nota austriacă

depăşise aşteptările sale. Avea totuşi convingerea că nu era nici o primejdie de război.

Era sigur că avea să se găsească mijlocul să se păstreze pacea.

Îmi spuse, cu un surâs fin, că i se cerea să susţină înaintea cabinetului englez teza

localizării litigiului între Serbia şi Austria. Nu-i zise pe nume acestei prostii, dar era vădit

306 14

că, în fond, râdea el însuşi de ea. Era aşa de sigur de pace, că mă întrebă dacă de la

Brighton am să mă duc de-a dreptul la Aix-les-Bains sau am să mă înapoiez pentru o zi la

Londra. Cum i-am răspuns că aceasta depinde de situaţia politică, dânsul îşi luă rămas

bun cu speranţa că de la Brighton aveam să merg mai departe la Aix. Era atât de liniştit,

că am telegrafiat la Paris şi la Aix pentru a-mi anunţa sosirea.

Sâmbătă după-amiază şi duminică am avut la Brighton comunicări de la Londra

care îmi arătară că Lichnowsky se înşela şi că, la Viena, Tchirtsky, ambasadorul german,

nu făcea altceva decât să împingă Austria la neînduplecare. Am trimis o depeşă

prietenului meu Mişu, ministrul României la Londra, să-mi reţină locuri pentru Expresul-

Ostenda de marţi dimineaţă, 28 iulie, şi înştiinţai pe fratele meu la Aix-les-Bains că

renunţasem la călătorie.

M-am înapoiat la Londra luni dimineaţă, 27 iulie. De la gară, unde am găsit pe

prietenul Mişu, m-am dus de-a dreptul la prinţul Lichnowsky. I-am împărtăşit neliniştea

mea şi hotărârea de a mă întoarce în România. El îmi spuse că mă înşelam; că războiul nu

era în nici un chip cu putinţă, nici unu contra nouăzeci şi nouă; că, dacă ar fi în locul meu,

el ar mai aştepta încă la Londra, fiindcă ar fi plicticos să mergi de la Londra la Aix prin

Bucureşti.

Am stăruit asupra primejdiei războiului şi i-am spus: „Ar fi cu atât mai grav cu cât

nu trebuie să ne facem nici o iluzie despre atitudinea Angliei. Cu tot pacifismul

guvernului ei, Anglia ar intra cu siguranţă în război”.

Dar Lichnowsky, uitând ce-mi spusese prima oară, îmi răspunse: „De aceasta eu

nu-s atât de sigur ca dumneata. – Te înşeli, i-am răspuns. Cunosc poporul englez. Nimeni

pe lume nu-l va putea împiedica să se amestece într-un război dezlănţuit cu atâta

nedreptate. Dacă crezi contrariul, greşeşti adânc”.

Stărui să-mi spună că era cu putinţă, dar că el nu avea siguranţa mea. Era singura

slăbiciune pe care o găseam în judecata lui Lichnowsky la epoca aceea. Desigur, ca şi

alţii, şi el fusese orbit de problema Irlandei.

M-am luat după părerea lui Lichnowsky. Am renunţat la biletele mele pentru a

doua zi, marţi 28; dar, mai neîncrezător decât ambasadorul Germaniei, am luat bilete

pentru expresul de miercuri 29. Fu cel din urmă.

306 15

Marţi 28, dimineaţa, când l-am văzut pe Lichnowsky, era alt om. Începuse să-şi

piardă încrederea. Nu mai vedea decât şapte sorţi de pace din zece şi, cu toată asigurarea

ce-mi dădu că el spera că omenirea va fi cruţată de-o nebunie fără nume, îmi zise:

“Întoarce-te în România! Nicăieri nu sunt prea mulţi oameni cu judecată pentru ca ţara

dumitale să se lipsească de dumneata. Nădăjduiesc că o să revii în curând, dar îţi înţeleg

plecarea”.

L-am văzut pentru cea din urmă dată în după-amiaza de marţi 28 iulie. Era palid,

desfigurat. Îmi declară că pacea lumii nu se mai ţinea decât într-un fir de păr. Rar am

văzut om mai copleşit.

Şi am avut convingerea profundă că omul acesta fusese sincer, că el lucrase serios

pentru pace, că îşi slujise ţara cu toate puterile şi că, în năpastele care au fost dezlănţuite

de călăul posomorât de la Budapesta şi de ucigaşii de la Berlin, el n-a avut nici o

vinovăţie.

Să mă ierte prinţul Lichnowsky – căruia îi sunt recunoscător pentru prietenia lui

plină de încredere – că aduc istoriei o mărturie atât de amănunţită. Va veni ziua când

poporul german, trezit din beţie, îşi va da seama că adevăraţii lui slujitori au fost aceia

care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-l feri de ura universală pe care a

dezlănţuit-o împotrivă-şi prin războiul acesta lipsit de orice motiv mărturisibil.

La Roumanie de miercuri, 23 septembrie (6 octombrie) 1915 şi de joi 24 septembrie (7 octombrie) 1915

CONTELE BERCHTOLD

N-am avut decât două convorbiri politice cu contele Berchtold. Ele mi-au fost cu

prisosinţă de ajuns pentru a-mi cunoaşte omul. După fiecare din ele, m-am întrebat cum

de era cu putinţă ca Ministerul de Afaceri Străine al unei mari Puteri să fie dat pe mâna

unui aşa om. Un ziarist vienez mi-a dat o explicaţie: „La noi, trebuie neapărat ca un conte

să urmeze altui conte”. N-am reuşit să găsesc o alta mai bună.

Un om frumos, pentru cine îi place tipul lui, elegant, foarte elegant, manierat şi…

atâta tot. N-aş avea nimic de adăugat, dacă aş vrea să-i fac portretul.

Când contele Berchtold veni la Sinaia, în septembrie 1912, pentru a vizita pe

Regele Carol, eu mă plimbam în automobil în Italia de nord. La Veneţia am găsit o

306 16

telegramă din Sinaia. Un prieten îmi comunica că mi se cerea să mă opresc la Viena,

pentru a mă întâlni cu contele Berchtold. Am înţeles că Regele Carol credea foarte

apropiată schimbarea guvernului şi că vroia ca eu să fiu în relaţii personale cu noul

diriguitor al politicii austriace. L-am înştiinţat deci de dorinţa mea pe contele Berchtold

care se înapoiase de la ţară la Viena pentru a mă primi.

Am vorbit o oră. Încercă să-mi explice faimoasa lui circulară asupra

descentralizării Imperiului Otoman, circulara care a grăbit izbucnirea războiului balcanic,

dar nu am înţeles nimic. Mi se plânse că pretutindeni lumea s-a înşelat asupra intenţiilor

sale; se căzni să mi le facă cunoscute; dar tot nu am înţeles mai mult. Era el prea

complicat, ori eu eram prea mărginit? Nu ştiu nimic.

I-am vorbit de starea precară a Peninsulei Balcanice. I-am spus: “Dacă puteţi

menţine pacea încă două luni, am scăpat. Nu se începe un război de munţi după luna

noiembrie”.

„De ce numai două luni? Eu sunt sigur că pacea în Balcani nu e câtuşi de puţin

ameninţată. Poţi fi încredinţat de asta!” mă asigură el.

A vrut oare să mă mistifice ori nu ştia nimic despre adevărata situaţie?

În cursul convorbirii, i-am vorbit de nebunia înarmărilor navale şi l-am întrebat de

ce Austria alunecă, şi ea, pe acelaşi povârniş: “La ce vă trebuie o flotă mare? N-aveţi şi n-

o să aveţi niciodată colonii; comerţul dumneavoastră dincolo de mare n-o să fie niciodată

prea important. La ce bun o flotă? Dacă vă asiguraţi împotriva Italiei, făptuiţi o greşeală

fundamentală. N-o să vă puteţi bate niciodată pe mare împotriva Italiei, nu numai fiindcă

ea o să vă fie pururea superioară, dar şi fiindcă, în cazul acesta, ea ar fi aliata Franţei şi a

Angliei, iar dreadnought-urile dumneavoastră n-ar ieşi niciodată din porturile lor. Dacă,

dimpotrivă, socotiţi să vă găsiţi alături de Italia, ea n-are nevoie de flota dumneavoastră;

ar prefera să şi-o sporească pe a ei… De altfel, am adăugat, nu înţeleg nici Germania”. Şi

i-am repetat ceea ce îi spusesem deja lui Kiderlen-Waechter, la Berlin, cu câteva luni mai

înainte.

Atunci contele Berchtold îmi lămuri – ceea ce eu bănuisem – că mărirea flotei

austriece o vrea Germania şi că va veni ziua când flotele austro-germane s-ar putea să

învingă flota engleză. El recunoscu faptul că Anglia ar putea oricând construi mai multe

vapoare decât cele două imperii teutone; dar era sigur că, în curând, englezii vor fi lipsiţi

306 17

de echipaje. “Cu sistemul lor de angajări voluntare izvorul va fi repede sleit, pe când noi,

cu serviciul nostru obligatoriu, vom avea totdeauna oricâţi oameni vom voi. Atunci vom

putea ataca şi distruge Anglia.”

Ascultam încremenit pe ministrul acesta al unei mari puteri, care nu ştia că, în

ziua când Anglia n-ar mai găsi destui marinari pentru sistemul angajărilor voluntare, ar

introduce serviciul obligatoriu, dar că nu s-ar lăsa niciodată să fie întrecută de Germania.

*

A doua oară l-am văzut pe contele Berchtold la 11 sau 12 septembrie 1913, nu

sunt cu totul sigur de zi. Cred, mai degrabă, 11.

După ce-mi ceru scuze, atât din partea lui cât şi din aceea a contelui Tisza, pentru

incidentul cu steguleţele româneşti pe care poliţia ungară din Deva le smulsese de la

automobilul soţiei mele, am vorbit despre marea criză politică prin care trecusem. Îmi

spuse că era mult criticat, că se vorbea că n-a ştiut să apere de ajuns drepturile şi situaţia

Austro-Ungariei. I-am răspuns – şi aceasta e convingerea mea desăvârşită – că Austria nu

pierduse nimic în criza balcanică, că până şi fanteziile ei fuseseră îndeplinite, că ea n-

avea de ce fi nemulţumită, dacă într-adevăr proiectul de a se coborî la Salonic, care i se

atribuia, nu era decât o calomnie. Am adăugat că putea, dacă vroia, să lege cu Serbia

raporturi foarte bune, pentru că, cel puţin pentru cincisprezece ori douăzeci de ani, sârbii

vor fi mai mult decât absorbiţi în noile lor teritorii. L-am asigurat că aceasta era intenţia

sinceră a domnului ] şi că trebuia numai ca Austria să se arate mai puţin duşmănoasă,

pentru ca totul să reintre în liniştea cea mai desăvârşită.

Am vorbit de asemenea şi de Albania, la care el ţinea ca la creaţia lui. A fost cu

totul mirat de faptul că eu cunoşteam atât de bine lucrurile din Albania şi pe albanezi.

Trebuie să recunosc că în această privinţă era foarte documentat. Totuşi îmi păru de un

iluzionism exagerat. Îmi spuse, bunăoară, că în momentul acela siguranţa în Albania era

mai mare decât în oricare altă ţară din Europa.

Această nouă convorbire nu mă făcu să-mi schimb părerea despre contele

Berchtold.

306 18

În toată conştiinţa, sunt convins că nu el, ci Tisza a condus politica austriacă de la

moartea lui Franz Ferdinand. El a fost jucăria omului cu adevărat tare. Departe de a-l

scuza, asta îl face îndoit de vinovat. Nimeni n-are dreptul să primească situaţii care sunt

peste puterile lui.

De asemenea, sunt sigur că nu se va mai pomeni niciodată de numele contelui

Berchtold în politica europeană. E un episod închis.

La Roumanie de marţi, 22 septembrie (5 octombrie) 1915

MARCHIZUL PALLAVICINI

La numele acesta italienesc răspunde un maghiar adevărat. Marchizul Pallavicini

trebuie să fi fost în tinereţe un Kaiserlick, ca atâţia alţi aristocraţi unguri, dar, pe vremea

când l-am cunoscut eu, el era deja maghiar în toată accepţiunea cuvântului. Asta e cu atât

mai curios cu cât se pare că marchizul vorbeşte o ungurească foarte stricată. Dar s-a

răzbunat crescându-şi băieţii, copii ai unei englezoaice încântătoare, într-un aşa şovinism,

că n-au vrut să înveţe nici chiar limba mamei lor.

Ca bun ungur, marchizul Pallavicini a fost pururea un mâncător de sârbi din cei

mai lacomi. Cu câtă plăcere îmi istorisea el adesea cum, pe vremea când era ministru la

Belgrad, porcii sârbeşti se îmbolnăveau deodată, ori de câte ori bietul guvern sârbesc

rezista la o cerere a Austriei şi cum se vindecau numaidecât, ca prin minune, imediat ce

guvernul sârb se dădea bătut!

Nici un cuvânt nu e în stare să redea fizionomia marchizului Pallavicini atunci

când explica aceste episoade ale relaţiilor austro-sârbe sau, mai bine, ale martiriului sârb.

Obrazul i se crispa într-un surâs care era aproape un rânjet; închidea ochii, foarte miopi,

până i se făceau nevăzuţi, iar glasu-i atât de piţigăiat lua un accent mefistofelic. Totul,

până la legănatul capului foarte mic şi la gesturile lui scurte şi stângace, răspândea un

miros de pucioasă.

Marchizul Pallavicini este antiteza diplomatului austriac obişnuit. În general,

domnii aceştia au o ţinută frumoasă şi care impune necunoscătorilor; trebuie să ai deseori

de-a face cu ei pentru a-ţi da seama de deosebita lor nulitate. Pentru a spune totul într-un

cuvânt, par mai deştepţi decât sunt în realitate.

306 19

Pallavicini dimpotrivă. Nu impune cu înfăţişarea, ba chiar are aerul unui

prostănac şi totuşi te-ai înşela luându-te după aparenţe. Pallavicini, dacă nu e deştept, e

cel puţin un om foarte dibaci, cu mult spirit de observaţie, foarte şiret. În scurt,

ambasadorul Austro-Ungariei la Constantinopol este mult mai iscusit decât pare. Te-ai

păcăli dacă, tratând cu el, l-ai judeca după înfăţişarea lui păcătoasă.

*

Am avut mulţi ani legături cu marchizul Pallavicini. Am stat împreună de vorbă

ceasuri întregi. Din toate convorbirile acestea, numai trei mi se înfăţişează în spirit când

caut în trecutul îndepărtat.

Cea dintâi e privitoare la politica internă a Ungariei. Era cu câteva săptămâni

înainte de faimoasele alegeri în care guvernul Tisza a fost bătut de coaliţie. Prânzeam

împreună la contele Larisch, la Bucureşti. Pallavicini credea în izbânda lui Tisza. Eu am

pus rămăşag pentru triumful coaliţiei. Am câştigat pe toată linia. Pallavicini n-a priceput

niciodată cum de am ghicit eu. Nu putea înţelege câtuşi de puţin farmecul libertăţii

parlamentare, pentru care luptă coaliţia. În această privinţă rămăsese un Kaiserlick.

Cea de a doua a avut loc la Constantinopol, la înapoierea mea de la Atena, în

noiembrie 1913. La recepţia de la legaţia României, Pallavicini ţinuse să-mi vorbească

între patru ochi. Nu puteam refuza. În această convorbire, care a urmat aceleia cu domnul

de Gries, ambasadorul austro-ungar mă sfătui stăruitor să îmbunătăţesc relaţiile noastre

cu Bulgaria. I-am răspuns că nu ceream nici eu altceva, dar că, întrucât bulgarii erau nişte

nemulţumiţi, iar noi nişte mulţumiţi, nu putea fi vorba de o înţelegere fără ca ea să fie

îndreptată împotriva altcuiva. Şi conchisei: O înţelegere cu Bulgaria, bine; dar pe

spinarea cui? „Pe a Serbiei, fireşte”, îmi răspunse el.

Eram abia în noiembrie 1913!

Despre a treia şi cea din urmă convorbire pe care am avut-o cu marchizul

Pallavicini, şi care va rămâne, hotărât, cea din urmă am vorbit atât, că mă simt stingherit

să revin.

Era prin primăvara anului 1914. De când cu campania noastră în Bulgaria, presa

austro-ungară nu mai avea astâmpăr. La Budapesta se simţeau două lucruri deopotrivă de

306 20

neplăcute pentru oligarhia maghiară. Cel dintâi era că expediţia română peste Dunăre

însemna primul pas al emancipării noastre de sub jugul austro-ungar; al doilea, că nimic

n-a făcut mai mult pentru idealul românesc ca noua vază pe care România liberă o

dobândea. Cuvântul soldaţilor din vara anului 1913: “Trecem prin Bulgaria ca să

ajungem în Transilvania”, exprimă unul din adevărurile adânci pe care cei de la

Budapesta nu puteau să nu le ghicească.

Presa austriacă începu şi ea o campanie din cele mai caraghioase pe chestiunea

raporturilor austro-române. Sunt ele aceleaşi? Şi dacă se răciseră, până unde mergea

răceala, şi ce era de făcut pentru a le face din nou idilice? Se consumă enorm de multă

cerneală la Viena şi la Budapesta. Noi, la Bucureşti, eram dezgustaţi, eram sătui de aceste

declaraţii de dragoste prefăcute, şi, pe cât se pare, puţin cam indecente, fiindcă

presupuneau dezmierdări imorale.

Se hotărâră să-l trimită la Bucureşti pe Pallavicini, care trăise printre noi cinci ani

şi care trecea drept un antiromân convins. Pe acesta nu l-am putea trage pe sfoară, cum se

spunea că am făcut cu atâţia alţii.

Pallavicini sosi la Bucureşti în primăvara lui 1914 şi rămase trei zile. Se întâlni cu

Regele Carol şi cu oamenii politici şi plecă nemulţumit. A venit, fireşte, şi la mine. Stătu

mai bine de un ceas. Mi-a spus verde că vroia să ştie dacă alianţa noastră cu Austria mai

era încă în picioare; căci, în cazul că nu mai era, austriecii erau nevoiţi să se îndrepte

aiurea, spre Bulgaria. Îmi spuse că n-o făcuseră încă – ceea ce era fals – dar că s-ar vedea

siliţi s-o facă, dacă nu s-ar mai putea bizui pe noi. I-am răspuns cu acele politeţuri

diplomatice care nu spun nimic. La stăruinţele lui i-am obiectat că nimic nu putea fi mai

nesuferit decât să te vezi întrebat la fiecare clipă: “Mă iubeşti?” şi că presa austriacă nu

făcea altceva decât asta. Nu i-am ascuns că lipsa asta de gust sfârşise prin a ne plictisi.

“Te-ai întâlnit cu Regele, i-am zis, şi ştii bine ce trecere are el. Cel puţin de el

trebuie să fii mulţumit.” Pallavicini îmi răspunse că nu, că Regele îi declarase că

România ar fi împotriva acelora care ar provoca războiul şi că aceasta nu-i ajungea.

Iar când i-am obiectat că nu mai înţelegeam nimic, fiindcă treizeci de ani ni se tot

cântase că Rusia vroia să provoace războiul şi că Austro-Ungaria nu dorea decât pacea, el

îmi servi tema războiului preventiv. Mă lămuri că Austro-Ungaria nu putea rămâne în

situaţia în care o puseseră evenimentele balcanice, că Serbia era o ameninţare pentru ea şi

306 21

că, întrucât, într-o zi sau alta, războiul trebuia să izbucnească, se putea ca Austria să fie în

curând adusă în aşa stare, încât să-l provoace ea.

Degeaba am întrebuinţat toate argumentele împotriva prostiei războiului

preventiv, degeaba i-am arătat că era o absurditate să vorbeşti de primejdia sârbă pentru

imperiul dualist, nimic nu prinse. Marchizul Pallavicini stărui îndelung asupra nevoii

pentru Austria de a provoca un război general. Am spus deja că a repetat de cinci ori

cuvântul “război” în timpul convorbirii noastre. Însemnam cu creionul de fiecare dată cu

o linie.

Convorbirea aceasta cu marchizul Pallavicini a fost una din licărelile care mi-au

luminat conştiinţa. În tot timpul crizei balcanice avusesem atâtea mărturii că Austro-

Ungaria căuta cu orice preţ să provoace războiul! Dar de la tratatul de la Bucureşti,

nădăjduisem că furtuna trecuse. Marchizul Pallavicini mă făcu să văd că mă înşelasem.

Princip a slujit atât de bine planurile maghiarilor, încât, dacă aş avea aceeaşi

mentalitate ca domnii de la Budapesta, aş spune că ei i-au sugerat zadarnica crimă.

Aş exagera pretinzând că marchizul Pallavicini a fost unul din autorii războiului

mondial; dar a fost desigur unul din ajutătorii cei mai dibaci şi mai neastâmpăraţi ai

bandei.

Cu titlul acesta, el are sorţi să intre în istorie.

REGELE CAROL ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI

Nu înţeleg să fac acum portretul Regelui Carol şi nici măcar o schiţă. Mi-am pus

în gând să desenez cândva trăsăturile acestui rege, pe care l-am cunoscut aşa de bine şi

care, fără să fi fost un mare om, a avut o netăgăduită personalitate.

Îl voi face cu cea mai mare nepărtinire, deoarece nici n-am fost, nici nu pot fi om

de curte; dar, fireşte, cu simpatia pe care, fără să vreau, o încerc faţă de un suveran al

cărui sfetnic am fost atât amar de ani.

Voi spune acum numai tot ceea ce e de nevoie ca să se înţeleagă atitudinea lui în

timpul războiului.

Regele Carol făcea parte din acele spirite mai mult de cumpăt decât de avânt, care

nu sunt în stare să facă vreun pas greşit, dar nici vreo faptă mare. Şi se înţelege că, pentru

vremurile obişnuite, Regele Carol avea remarcabile însuşiri. Un tact ireproşabil, o

306 22

minunată capacitate de a vedea, în orice ocazie, şi partea bună, şi partea rea a lucrului, o

sârguinţă la muncă ce n-a şovăit niciodată, un bun simţ care putea fi luat cu uşurinţă drept

o înaltă inteligenţă, un adânc simţământ al datoriei, o rară instrucţiune pentru un suveran,

maniere desăvârşite, o răbdare care, pe nedrept, avea aerul nepăsării şi, o dată cu acestea,

o grijă foarte mare, o grijă foarte cinstită de ceea ce va avea să spună Istoria.

Cu toate acestea, în împrejurări excepţionale, aceste însuşiri sunt neîndestulătoare,

aproape defecte. Unde mai pui că Regele Carol, al cărui curaj fizic era desigur mai presus

de orice îndoială, nu avea curaj moral. Şi spiritul de iniţiativă îi era necunoscut.

Acest mănunchi de vrednicii şi cusururi, mărite prin vârstă, lămureşte rolul

Regelui Carol în războiul mondial.

Nu e vorba să descriem azi rolul Regelui Carol în ce priveşte în mod special

politica României. Nu vreau să ating această chestiune care va fi pe larg dezvoltată în

Memoriile mele asupra originii războiului mondial şi asupra participării României. Sunt

dator să dau Istoriei tot adevărul asupra tuturor acelora care au jucat un rol în aceste

împrejurări extraordinare, şi poate, când se va cunoaşte bine ceea ce s-a petrecut în culise,

vom înţelege şi unele şovăieli deplorabile şi unele slăbiciuni morale care n-ar putea fi

explicate altfel. Şi, fireşte, va trebui să mă ocup mai înainte de toate de rolul jucat de

Regele Carol nu numai după cele ce a făptuit, dar mai cu seamă după cele ce au făptuit

alţii crezând că-i preîntâmpină gândurile şi dorinţele.

În momentul acesta vreau să spun numai părerile Regelui Carol asupra războiului

mondial şi asupra urmărilor lui.

Regele Carol, să fim drepţi cu dânsul, n-avea nici o admiraţie pentru împăratul

Wilhelm. El găsea activitatea fără linie şi cu salturi a Kaiserului cu desăvârşire

nenorocită. Şi apoi, Regele Carol era un pacifist sincer. Avea prea mult bun simţ şi,

dându-şi seama de primejdia şi mizeriile ce aveau să decurgă din războiul mondial, nu

putea să-l privească cu inimă uşoară. Şi să fim iarăşi drepţi, cât i-a stat în puteri, el a

lucrat pentru pace. Nu voi uita niciodată că, în februarie-martie 1913, Regele Carol a fost

singurul partizan convins al politicii mele care ţintea să împiedice un conflict sângeros

între bulgari şi noi, conflict care, atunci, ar fi dezlănţuit în mod fatal războiul general. E

adevărat că, la un moment dat, Regele Carol mă părăsi; dar când, totuşi, i-am răspuns cu

un non possumus absolut, Regele îmi mărturisi că el nu cedase războinicilor numai pentru

306 23

că ştiuse că eu n-am să cedez. Suveranii ne fac câteodată confidenţe de acestea

neaşteptate. Nu mi-a explicat oare Regele Carol într-o zi, timp de-o jumătate de oră,

pricinile pentru care era el cu totul nerecunoscător?

Regele Carol trăise până în 1912 cu siguranţa că războiul general nu se va

dezlănţui cât o trăi el. În toamna anului 1912, el îşi trimise nepotul – azi Regele

Ferdinand – la Berlin, ca să afle intenţiile împăratului Wilhelm. Prinţul regal veni cu

răspunsul că Împăratul credea că între Germania şi slavism va trebui să izbucnească

conflictul, dar că el spera că nu va vedea aceasta cât va trăi el.

Regele Carol era aşa de convins că pacea va dăinui, că, în primăvara lui 1914, el

îndrăzni să primească vizita Ţarului la Constanţa, lucru pe care nu l-ar fi făcut dacă şi-ar

fi închipuit că, după câteva luni, ar fi pus în situaţia de a intra în război cu el.

Chiar în ziua de 9 iulie 1914, când îmi destăinui la Sinaia gândul tainic al

Împăratului Wilhelm de a fi hotărât să provoace războiul general, chiar atunci Regele

Carol adăuga că asta n-avea să se întâmple decât peste trei sau patru ani. Şi bătrânul Rege

era sincer când vorbea aşa. De aceasta sunt absolut convins pentru o sută şi o mie de

pricini. Cea mai puternică o scot din chiar caracterul Regelui Carol. Dacă ar fi ştiut că

războiul general, pe care-l hotărâse Împăratul Wilhelm, avea să înceapă peste douăzeci de

zile, Regele Carol ar fi început să-şi ia măsurile pentru ca politica sa să aibă toţi sorţii de

reuşită. El însă nu a început să se mişte până în cele din urmă zile ce-au precedat

declaraţia războiului.

Omul acesta, în tot timpul domniei lui, subordonase totul ideii unice de a fi stăpân

pe politica externă a României. El nu s-ar fi găsit atât de dezarmat la ziua scadenţei dacă

ar fi ştiut mai dinainte data acestei scadenţe.

Înainte de întrunirea Consiliului de Coroană din 3 august 1914, acţiunea Regelui

Carol se mărginise la simple convorbiri cu miniştrii săi. E rolul lor să lumineze istoria

asupra acestor convorbiri. Ceea ce ştiu însă, e că Regele Carol a susţinut că Anglia va

rămâne neutră. Ca aproape toţi germanii, Regele Carol nu numai nu ştia ce e Anglia, dar

nu era în stare s-o înţeleagă. În lumea anglo-saxonă toţi se miră de orbirea germanilor în

ce priveşte lucrurile englezeşti; adevărul e că neamţul, în afară de rare şi necomplete

excepţii, este în mod organic incapabil să înţeleagă sufletul englez.

306 24

În socotelile Regelui Carol, Anglia nu intra – şi. cu tonul autoritar pe care

suveranii îl au de obicei, mai cu seamă în lucrurile pe care nu le cunosc, bătrânul Rege îşi

dădea părerea ca şi când ar fi fost cuvânt de Evanghelie.

Regele Carol nu cunoştea nici resorturile sufletului italian. El credea că Italia nu

va îndrăzni să nu urmeze Germania. Atitudinea pe care o luă Italia a fost o surpriză care-l

dezorientă cu totul.

Într-atât îşi închipuia el că Italia n-ar îndrăzni să se despartă de aliaţii ei

atotputernici, încât, atunci când ministrul Italiei îi comunică în mod confidenţial intenţia

guvernului italian pentru cazul când din ultimatumul Serbiei ar fi ieşit războiul şi când

ministrul insistă asupra faptului că nu era autorizat să facă Regelui această comunicare

decât dacă Majestatea sa îi făgăduia să nu spună nimănui nimic, Regele îl întrebă cu

naivitate dacă trebuia să păstreze taina chiar faţă de Berlin. Iar ministrul îi răspunse că

acest lucru se înţelegea de la sine, deoarece guvernul italian, dacă ar fi avut să facă o

comunicare guvernului german, ar fi avut grija de a o face la Berlin, nu la Sinaia. Trebuie

să adaug că Regele nu-l iubea deloc pe ministrul Italiei, care, la rândul său, nu-l iubea

nici el prea mult.

Cu aceste două premise şi cu admiraţia adâncă pe care Regele Carol o avea pentru

organizaţia militară germană, precum şi cu opinia, atât de răspândită în cercurile

superficiale, asupra destrăbălării militare a Franţei, nu e deloc de mirare că Regele Carol

a ajuns la convingerea nu numai că germanii vor învinge, dar că vor învinge repede.

Când judecăm felul de a lucra al Regelui Carol în vara şi în toamna lui 1914, fel

de a lucra atât de puţin potrivit cu interesele superioare ale noii sale Patrii, trebuie să

ţinem socoteală de circumstanţa usturătoare că un român de adopţie, oricâtă bunăvoinţă

ar fi avut, nu putea simţi ca un român neaoş problema unităţii naţionale şi că Regele era

mai mult decât sincer în credinţa că Germania este invincibilă.

Când, în Consiliul de Coroană din 3 august 1914, Regele Carol ne spuse că, prin

împotrivirea noastră de a-l lăsa să intre în război alături de imperiile centrale, noi am

distrus întreaga operă a renaşterii române, că am ruinat Patria pentru totdeauna şi că

viitorul neîntârziat va dovedi că el a avut dreptate, Regele Carol era cu desăvârşire sincer.

El era sigur de victoria germană, şi Regele Carol nu era dintre oamenii care pot să se

306 25

înalţe şi să ajungă să înţeleagă înalta idee că mai mult face să fii învins apărând o cauză

bună, decât să învingi târât de o cauză rea.

Regele Carol credea atât de puţin în putinţa rezistenţei contra Germaniei că, la

câteva zile după faimosul Consiliu de Coroană, mi-a explicat cum avea să se desfăşoare

războiul. După Regele Carol, războiul avea să ţină cel mult până în decembrie; iar în

ianuarie cel mai târziu urma să se adune Conferinţa de Pace care avea să schimbe din vârf

până la temelie organizaţia lumii.

Înainte de 15 septembrie, Împăratul Wilhelm trebuia să intre în Paris. Îndată apoi

avea să izbucnească revoluţia în Franţa, Germania avea să acorde învinsului o pace

generoasă, neluând din teritoriul Franţei decât o mică parte şi ceva colonii. Germania,

adăuga Regele, nu va mai repeta greşeala de a susţine republica în Franţa. Ea avea să

ajute la restaurarea monarhiei în persoana Prinţului Victor Napoleon. De îndată ce s-ar fi

semnat pacea cu Franţa, Împăratul avea să se întoarcă cu toate forţele sale contra Rusiei

şi, înainte de decembrie, el trebuia să îndeplinească ceea ce n-a putut îndeplini Napoleon,

căci avea să intre şi în Moscova şi în Petrograd. Asta ar fi fost sfârşitul războiului,

precum şi îmbucătăţirea Rusiei după un plan făcut din vremea lui Bismarck. Dar marele

cancelar recomandase să nu-l pună în practică decât după o înţelegere cu Anglia. E inutil

să mai stărui asupra celor ce i-am răspuns la acest basm de adormit copiii care, în gura

unui om de bun simţ cum era numit Regele Carol, îmi făcea o impresie ciudată. Încercai

să-l fac să înţeleagă, de altminteri fără nici un succes, că n-are să fie nici o restaurare

monarhică şi era de neînţeles ca Napoleonii, fiii victoriei, să-şi regăsească tronul în

înfrângere. Regele era ca un hipnotizat şi cu cât îmi vorbea mai mult, cu atât îmi dădeam

seama de groaznica intoxicaţie germană care a putut să otrăvească de departe un bătrân a

cărui însuşire de căpetenie era cumpătul.

Regele Carol era într-atâta de pătruns de siguranţa victoriei nemţeşti, că nu se

ascundea să-l critice pe Regele Albert, nepot pe care-l iubea, de a fi făcut greşeala să se

împotrivească la trecerea trupelor germane prin Belgia. Insistenţa Regelui asupra acestui

punct îmi făcea parcă rău. Aşa, într-o zi de august, când făcu observaţia că războiul nu

pusese în lumină nici un om mare, i-am răspuns că se înşela, căci se pusese în relief unul

care intrase în sânul nemuririi şi că acela era Regele Albert, nepotul său, de care avea

dreptul să fie mândru. Şi cum Regele îşi menţinea punctul său de vedere, că, pentru

306 26

Belgia, ar fi fost folositor să urmeze altă politică, eu i-am răspuns ceea ce spusesem cu o

zi mai înainte ministrului Germaniei, care îmi vorbise în acelaşi fel şi pe care-l

întrebasem dacă nu-şi sacrificase niciodată interesul său onoarei. Ministrul Germaniei îmi

răspunsese că întotdeauna făcea aşa, atunci, la rândul meu, i-am răspuns că şi naţiunile

aveau dreptul să aibă onoare.

În ziua aniversării Sedanului ori în ajun, Împăratul Wilhelm telegrafia de la Reims

Regelui Carol că, după ce îşi consultase şefii armatelor sale, era în fine în stare să afirme

că ţinea în mână Franţa. În acea zi, Regele avu cea din urmă mulţumire din viaţa sa. Nu

doar că ura Franţa; nicidecum, şi nimic nu l-ar fi mulţumit mai mult decât o apropiere

între Franţa şi Germania, dar pentru că vedea înfăptuindu-i-se prevederile. Acelaşi

monarh care fusese atins până în fundul sufletului privindu-şi neputinţa de a impune

voinţa sa României, aşa precum putuse s-o facă în tot timpul domniei sale, se rezema cel

puţin pe speranţa că va putea să ne spună într-o zi: “Vedeţi că eu am avut dreptate?”. Şi,

pe urmă, nu era câtuşi de puţin exclus că avea încă de gând să revină cu ideile sale şi să

facă România să meargă cu Germania, când victoria germană s-ar fi arătat în chip vădit.

Cred chiar că nutrea această speranţă.

Bătălia de la Marna fu pentru Regele Carol o dureroasă deşteptare; şi de aceea

încerca să se înşele pe sine însuşi asupra urmărilor acestui mare eveniment.

L-am văzut la câteva zile după această minunată victorie, care va rămâne în

analele umanităţii ca una dintre cele mai fericite şi fecunde. Regele Carol îmi spunea că

ceea ce se petrecuse fusese numai o retragere strategică: veşnic ideea că armata germană

nu putea fi bătută. Am sărit în sus şi, uitând respectul ce-l datoram situaţiei şi vârstei sale,

am explicat cu vehemenţă Regelui ce absurdă era ideea că o armată care riscase totul ca

să înainteze cu o repeziciune ameţitoare se hotărâse, fără să fi fost bătută, să piardă tot

beneficiul acestei înaintări.

Şi Regele Carol, cu o voce tărăgănată, care mărturisea zdruncinul sufletului său de

către o realitate pe care niciodată n-o bănuise, îmi zise cu blândeţe: “Poate că mă înşel,

poate ai dreptate, poate că i-au bătut”.

Cu cât mă gândesc la această conversaţie, cu atât îmi dau seama de zdrobirea

morală a Regelui Carol în cele din urmă zile ale vieţii sale.

306 27

L-am văzut de mai multe ori pe vremea aceea, deşi niciodată nu i-am cerut

audienţă. Regele mă chema, oricât de amărât era de campania pe care o duceam contra

Germaniei.

Într-una din aceste convorbiri, venind vorba de numele surorii sale, Contesa de

Flandra, mama Regelui Albert, Regele îmi spuse cu o adâncă deznădejde:

“Dumnezeu a fost bun cu ea. A luat-o la sine mai înainte de această groaznică

încercare. A fost Dumnezeu bun şi cu mine până acum, dar m-a părăsit. Ce bine ar fi fost

pentru mine să mor înaintea războiului acestuia!”

M-au mişcat adânc vorbele acestea. I-am răspuns că-l înţelegeam pe deplin că, în

realitate, ar fi fost mai bine pentru dânsul să moară înaintea războiului.

Cu gândurile acestea melancolice se sfârşi ultima convorbire serioasă pe care am

avut-o cu Regele Carol.

Sunt convins că ceea ce l-a prăpădit pe Regele Carol a fost numai priveliştea

afundării a tot ceea ce crezuse.

A fost şi el o victimă a ceea ce devenise o maximă pentru orice german: puterea

ţării lor e atât de mare, că Germania e invincibilă.

Înainte de bătălia de la Marna, Regele Carol exprima această idee astfel: “Timp de

un veac va fi domnia germanismului, pe urmă va veni era slavismului”.

Regele Carol socotea lumea latină sfârşită; cât despre cea anglo-saxonă, el n-o

înţelesese niciodată.

CONTELE GOLUCHOWSKY

De legăturile mele cu contele Goluchowsky am păstrat cele mai plăcute amintiri.

Contele Goluchowsky este un adevărat mare senior, iar manierele sale sunt desăvârşite.

Mai mult; în timpul îndelungatei lui şederi în România a făcut totul pentru ca ciocnirea de

neînlăturat dintre interesele româneşti şi cele maghiare să fie mai puţin penibilă. N-am

avut cu dânsul decât o singură discuţie într-adevăr neplăcută: atunci când îşi pierdu capul

într-atât, încât îmi spuse că, în drept, capitulaţiile erau încă în vigoare în România.

Discuţia noastră a fost atunci atât de aprinsă, că socoteam cu neputinţă pe viitor orice

relaţii între noi. Contele Goluchowsky îşi înţelese greşeala, tot aşa cum altă dată îşi

dăduse seama de o greşeală şi mai mare ce făcuse faţă de răposatul Alexandru Lahovary,

306 28

într-o întâmplare ale cărei documente trebuie să se găsească în stăpânirea văduvei lui

Alexandru Lahovary.

Toată lumea îi era recunoscătoare contelui Goluchowsky pentru direcţia, într-un

sens sincer paşnic, a politicii austriece în timpul îndelungatului lui minister. Atât de

paşnică încât, într-o zi, el născoci un fel de înţelegere a puterilor europene pentru a se

împotrivi pericolului american, o parascovenie care făcu să se râdă pe socoteala contelui

dar care dovedea, fără îndoială, gândul lui bun de a păstra pacea între popoarele Europei.

E adevărat că împăratul Franz Iosif care, pe atunci, era încă în plină vigoare,

pusese ca condiţie, alegând pe contele Goluchowsky pentru Ministerul Afacerilor Străine,

ca acesta să nu-i creeze încurcături şi să-l lase să-şi sfârşească în pace îndelungata

domnie.

Singura slăbiciune pe care contele Goluchowsky o arătă la Ballplatz, fu ura lui

nespusă împotriva Serbiei. Avea pentru sârbi un adânc dispreţ, de care nu erau străine

prejudecăţile lui aristocratice faţă de o naţiune de ţărani neciopliţi, cum îi numea dânsul.

De câte ori nu i-a atras Regele Carol atenţia asupra greşelii pe care o făptuise nedând

sârbilor nici o consideraţie şi închipuindu-şi, cum o spunea aşa de des, că ar fi de ajuns

două monitoare în faţa Belgradului pentru a pune pe domnii sârbi la locul lor!…

Cu toate astea, ar fi cum nu se poate mai nedrept să nu se recunoască faptul că

Goluchowsky, care n-a vrut nicicând să treacă drept o stea de mărimea întâi, a ocupat

Ministerul Afacerilor Străine al Austro-Ungariei cu distincţie şi fără ieşirile războinice

ale contelui Aehrenthal, care era de o capacitate vădit superioară, dar şi ea cu aplecare

spre mari greşeli.

Contele Goluchowsky îmi insufla deci stima legitimă pe care o ai pentru un om

care, după ce şi-a jucat bine rolul important, a ştiut, odată căzut în dizgraţie, să arate

multă demnitate.

*

Nu-l mai văzusem de ani de zile pe contele Goluchowsky, când, în ziua de joi, 30

iulie 1914, l-am întâlnit, la ceasurile 8 seara, în sala de mese a Hotelului Bristol din

306 29

Viena. Mă înapoiam de la Londra la Bucureşti, chinuit de gândul marii nenorociri care

dintr-un moment într-altul putea să se abată asupra omenirii.

Contele Goluchowsky şedea alături de un tânăr austriac, pe care-l cunoscusem

odată. Amănunt caracteristic, purta la închizătoarea smokingului “Lâna de Aur” în

miniatură. Când eşti unul din cei douăzeci ori treizeci de muritori care au cinstea să fie

decoraţi cu “Lâna de Aur”, s-o porţi în miniatură la închizătoare îmi păru un fapt atât de

lipsit de gust, încât mă miram că un om care arătase summum de eleganţă putuse să facă

una ca asta.

Am deschis vorba cu contele Goluchowsky, fireşte, despre marea nenorocire care

ameninţa lumea. El îmi răspunse cu un surâs aproape vesel că trebuia în sfârşit ca domnii

sârbi să fie puşi la locul lor şi că asta era numai treaba Austriei şi a nimănui altuia.

Când îi spusei că nu mai era vorba de sârbi, dar că, în cazul când Austria n-avea

să fie cu judecată, Rusia şi Franţa aveau să se vadă silite să intervină şi că asta ar fi

războiul general, cu acelaşi surâs, cu aceeaşi nepăsare veselă – o veselie pe care arareori

o văzusem la dânsul – contele Goluchowsky îmi răspunse: “Cu atât mai rău pentru

domnii ruşi şi pentru domnii francezi!”

Am adăugat că mai era ceva, că veneam de la Londra şi că-l puteam asigura că,

deşi Anglia avea în momentul acela cel mai pacifist guvern din întreaga ei istorie, logica

lucrurilor ar fi mai tare decât voinţa conducătorilor şi că Anglia ar merge până la ultimul

ei om şi până la ultimul ei shilling, dacă Austria se va încăpăţâna în neînduplecarea ei.

Un surâs şi mai mare ilumină chipul contelui Goluchowsky, când îmi repetă: “Cu

atât mai rău pentru domnii englezi!”.

În aceeaşi clipă chiar îmi trecu pe dinaintea ochilor, ca o vedenie, întâlnirea cu Sir

Edward Grey, la 21 iulie 1914, atunci când mi-a spus, cu o adâncă seriozitate, că situaţia

îi dădea mari nelinişti şi că totuşi el nădăjduia în pace, fiindcă nu-şi putea închipui să se

găsească un om în stare să ia asupra-şi răspunderea unei nenorociri care ar însemna

falimentul civilizaţiei şi ale cărei urmări nimeni pe lume nu le-ar putea prevedea.

Pe urmă, în vedenia mea, veni rândul domnului Poincaré care, la 1 ianuarie 1913,

îmi vorbise cu o mişcătoare tulburare de eventualitatea de temut a unui război european,

în care nu voia totuşi să creadă şi contra căreia lucra din toate puterile sale.

306 30

Apoi, în minte, recitii cea din urmă scrisoare pe care mi-o scrisese, în noiembrie

1912, câteva luni înainte de a muri, un om care, din nenorocire pentru Germania şi pentru

lumea întreagă, nu mai trăia şi în care Kiderlen-Waechter îmi spunea că el era convins că

pacea va dăinui, fiindcă în clipa din urmă toată lumea va şovăi să se arunce în aventură,

ştiind bine că, de data aceasta, va fi o chestiune de viaţă şi de moarte.

Cu ochii minţii îi vedeam deci pe Grey, pe Poincaré şi pe Kiderlen, cu ochii fizici

vedeam surâsul larg şi nespusa nechibzuinţă a contelui Goluchowsky.

Şi, mai mult ca totdeauna, îmi întăream credinţa că Viena, ajunsă acum mahalaua

Budapestei, era vinovată, marea vinovată pentru grozăvia în care, dintr-un moment într-

altul, omenirea avea să fie scufundată.

La Roumanie de sâmbătă, 18/24 iulie 1915

2 AUGUST 1914

În dimineaţa zilei de duminică, 2 august 1914, la ceasurile 11 şi jumătate, soseam

de la Londra la Sinaia. În ajun, Germania declarase război Rusiei. Groaznicul măcel era

gata să înceapă. Încă de sâmbătă seara, aflasem la Bucureşti, în împrejurări pe care o să le

istorisesc într-o zi, că un Consiliu de Coroană trebuia să aibă loc la Sinaia luni, 3 august,

că acest Consiliu de Coroană fusese amânat cu 48 de ceasuri înadins pentru ca eu să pot fi

de faţă şi că Regele Carol stăruia ca România să intre în război alături de Austria şi

Germania. Păstrez pentru mai târziu convorbirile pe care le-am avut la Bucureşti, în seara

de sâmbătă 1 august şi în gara din Sinaia, duminică 2 august, la sosirea mea, ca şi pe

acelea şi mai importante din după-amiaza aceleiaşi zile.

După ce am ieşit din gară, am găsit o invitaţie la masă, la castelul regal, pentru

aceeaşi zi, la ceasul unu. Abia avui timp să mă reped la vila mea – care probabil nu mai

există – ca să mă îmbrac pentru a mă duce la invitaţia regală.

Eram sigur că regele avea să-mi dea un asalt în regulă pentru a mă converti la

ideile lui. Nu era nici o lună de când Regele îmi făcuse în acelaşi castel destăinuirea

marelui secret, anume că Împăratul Wilhelm hotărâse să dezlănţuie războiul general dar

că aceasta n-avea să se întâmple decât peste 3 sau 4 ani. Cu ocazia aceea, Regele îmi

306 31

explicase chiar că răgazul de 3 ani, care era astfel chezăşuit, ne-ar ajunge pentru a ne

isprăvi reformele constituţionale şi pregătirile militare.

Vroiam să evit o discuţie, totdeauna penibilă, cu un Suveran bătrân, pentru că a

doua zi, la Consiliul de Coroană, aveam să-i opun un non possumus desăvârşit. M-am

hotărât deci să aduc astfel vorba în timpul mesei, încât să nu las Regelui nici o putinţă să

spere.

Abia m-am aşezat la masă, la stânga Reginei Elisabeta, că m-am şi găsit într-o

casă împărţită în mai multe tabere. Era limpede că Regele era mai mult decât neliniştit, că

Regina era şi mai războinică decât Regele, şi că Principesa regală, actuala Regină Maria,

era potrivnică politicii unchiului şi mătuşii sale şi că nu se ferea să le-o spună. Mi se păru

chiar că se vărsaseră lacrimi în castelul acesta regal.

Regina deschise cea dintâi convorbirea asupra chestiei arzătoare a războiului. I-

am spus, lucru de care eram de atunci aşa de sigur, că războiul devenise de neînlăturat din

ziua când Austria trimisese Serbiei ultimatumul acela blestemat şi că ştiam că

ultimatumul acela fusese isprava maghiarilor, a cunoscutului trio Tisza, Forgash,

Berchtold, cu sprijinul şi cu conlucrarea ambasadorului Germaniei la Viena, Tschirsky.

Am adăugat, ca un lucru de la sine înţeles, că o victorie germană – ceea ce era

totuna cu o victorie ungurească – nu se putea învoi cu nici un preţ cu păstrarea

neatârnării Regatului României.

Regele, care era în faţa mea şi care asculta cu o vădită luare-aminte, înţelese. Asta

l-a făcut, după cum voi lămuri numaidecât, să mă cruţe de asaltul pe care voiam să-l evit.

Regina, deşi foarte inteligentă şi cu adevărat o femeie superioară, nu era atât de

obişnuită cu politica, pentru a putea înţelege dintr-o vorbă.

Ea vru să explice că o victorie maghiară nu însemna nimic pentru un viitor mai

îndelungat etc…

Când am repetat că neliniştea mea era foarte mare fiindcă Germania avea forţe de

temut şi că, dacă ea izbândea, se isprăvea şi cu România, Regina schimbă vorba.

Mă întrebă care aveau să fie, după părerea mea, urmările probabile ale unui

asemenea război.

I-am răspuns, în atenţia tuturor, că nici un muritor nu se putea încumeta să ştie ori

să ghicească toate urmările unui asemenea război.

306 32

“Cu toate acestea ştiu patru din ele, i-am spus, şi pe acestea patru am să vi le

lămuresc în două cuvinte.

Mai întâi o să fie o reînviere a urii dintre naţiuni, cum n-a mai fost de veacuri.

Asta e tot atât de fatal ca şi lumina zilei.

În al doilea rând, va fi o mişcare precipitată spre ideile de extremă stângă, spre

acelea numite socialiste. Fireşte, la urma urmelor nimic din ce e absurd n-o să poată

triumfa vreme îndelungată; dar împingerea spre extrema stângă este, în toate ţările, de

neînlăturat o dată ce, prin dezlănţuirea înspăimântătoarei catastrofe, clasele conducătoare

vor apărea în ochii maselor mai incapabile decât le crezuseră ele.

În al treilea rând, zisei, va fi, Doamnă, ceea ce pot numi o cascadă a tronurilor.

Majestatea Voastră, care mi-a spus de atâtea ori că este republicană, nu va fi mirată de

proorocia aceasta. Numai monarhiile care în realitate nu sunt decât preşedinţii de

republică ereditare, ca monarhia britanică bunăoară, au sorţi să scape din această grozavă

cascadă care va ieşi tocmai dintr-un război dezlănţuit de suveranii absoluţi.”

I-am lămurit Reginei că, din faptul războiului acestuia, mişcarea revoluţionară

care, de câteva zeci de ani, părăsise tărâmul politic pentru a se restrânge pe tărâmul

economic va redeveni în mod fatal politică.

“În sfârşit, zisei, războiul acesta va grăbi cu 50 de ani înălţarea Republicii Statelor

Unite la hegemonia morală a rasei albe, înălţare care, în tot cazul, era de neînlăturat, dar

pe care o va fi zorit războiul.”

Această a patra afirmaţie produse o discuţie însufleţită. Am declarat că, pentru

mine, înălţarea aceasta n-avea nimic care să-mi displacă, fiindcă experienţa unei

civilizaţii noi, fără prejudecăţi, fără caste, fără aşezăminte monarhice ori aristocratice,

fără certuri istorice, aşa cum era cazul Statelor Unite ale Americii, era cea mai interesantă

experienţă pe care omenirea a întreprins-o vreodată.

Câteva zile mai târziu, am publicat patru articole cu titlurile: “Urile”, “Mişcarea

spre stânga” şi “Înălţarea Americii”, în care dezvoltam ideile acestea.

Când mă gândesc la data aceasta, astăzi aşa de veche, de 2 august 1914, mă întreb

cum s-a putut ca toate lucrurile acestea care îmi păreau foarte fireşti să nu fie vădite

pentru toată lumea şi îmi dau seama cât de încătuşaţi sunt cei mai mulţi dintre noi de

ideile trecutului.

306 33

După masă, retras în marele hol unde se lua cafeaua, l-am văzut pe bătrânul Rege

şovăind între dorinţa de a-mi vorbi şi teama de a auzi mai degrabă refuzul la care îl

pregătise convorbirea mea însufleţită şi aţâţătoare din vremea mesei.

Dar înaintea Regelui, Principesa regală, Regina Maria de azi, veni împreună cu

Regina Elisabeta să mă întrebe dacă Anglia va rămâne ori ba neutră în acest război. Nu

trebuie pierdut din vedere că aceasta se petrecea duminică şi că, în dimineaţa de miercuri

din săptămâna care se sfârşise, eu părăsisem Londra.

Cum Principesa regală îmi vorbea întotdeauna englezeşte, i-am răspuns şi eu tot

în engleză că întrebarea sa mă surprindea, deoarece dânsa trebuia să ştie tot aşa de bine ca

şi mine că Anglia va intra în războiul acesta şi că, întocmai ca pe vremea lui Napoleon, ea

va merge până la ultimul om şi până la ultimul shilling. Atunci Principesa Maria răspunse

nervos: “Auzi, mătuşă!” . Şi adresându-mi-se mie: “Iată ce nu încetez de a le spune şi ei

se încăpăţânează să nu priceapă. Cei din casa asta nu înţeleg nimic.” Şi se depărtă cu

Regina.

După câteva clipe, Regele-mi zise în gura mare:

“Ştiţi că mâine, la Consiliu, urmează să veniţi împreună cu doi din prietenii

dumneavoastră Pe cine aţi ales?

– Am chemat la Sinaia pe mai mulţi, Sire, i-am răspuns, îi voi alege mâine

dimineaţă.

– O, zise Regele, alegerea n-are importanţă fiindcă cel puţin în partidul

dumneavoastră e disciplină”.

Şi cum eu continuam să fac pe prostul, Regele Carol adăugă:

“Mi-aţi spus întotdeauna că dacă o să fim nevoiţi să intrăm într-o zi în război, va

trebui să începem prin a da publicităţii toate tratatele noastre de alianţă.

– Da, Sire, am răspuns, dacă după tratatele tălmăcite în mod cinstit am fi

îndatoraţi să ne batem, va trebui să le publicăm, căci mai înainte de orice o naţiune

trebuie să-şi respecte semnătura.”

Şi de data aceasta Regele înţelese şi chiar se resemnă.

El ştia că, Germania provocând războiul, nici litera, nici spiritul tratatelor nu ne

obligau la nimic.

306 34

E adevărat că, a doua zi, la Consiliul de Coroană, a vrut să încerce a da o altă

tălmăcire a textului tratatelor. Dar, în duminica de 2 august, între patru ochi, nici n-a

încercat măcar s-o facă.

Din aceşti patru ani grozavi am multe amintiri, care sunt tot atât de vii ca şi în

clipa când s-au petrecut faptele. Dar puţine au rămas în aducerea mea aminte atât de bine

ca prânzul acesta de la 2 august 1914 la castelul regal de la Sinaia.

KIDERLEN-WAECHTER

Am fost, mai bine de zece ani, într-o mare intimitate cu răposatul Kiderlen-

Waechter. Vreau să spun cu asta că am avut prilejul să-l cunosc bine, să-l cunosc aşa cum

era, cu frumoasele lui însuşiri şi cu cusururile lui.

Înainte de toate, Kiderlen era o mare inteligenţă. Nu încape nici o îndoială. E cu

neputinţă să fi venit des în atingere cu el şi să nu-ţi fi dat seama că ai a face cu una din

acele minţi care sunt ca o podoabă a rasei omeneşti. Şi în Kiderlen inteligenţa era aproape

totul.

Nu doar că Kiderlen n-ar fi fost un om de inimă. În cursul vieţii lui, a dat dovezi

neîndoioase de însuşirea ce avea de a se lega adânc şi statornic de anumite persoane. Îi

plăcea mult viaţa tihnită şi iubea cu patimă animalele. Dar, judecat pe de-a întregul, poţi

spune, fără nici o teamă că o să-l nedreptăţeşti, că Kiderlen nu era nici un sentimental,

nici un idealist, că era, mai cu seamă şi înainte de orice, o minte practică.

Deşteptăciunea lui Kiderlen era fireşte în legătură cu timpul şi cu ţara lui.

Suferise înrâurirea lui Bismarck şi pe acea a lui Holstein, acea eminenţă cenuşie

care a jucat în culise un rol cu totul nepotrivit cu situaţia lui nemărturisită.

De acolo-i venea lui Kiderlen acea brutalitate pe care e cu neputinţă s-o treci cu

vederea. De altfel, îi plăcea să se fălească cu ea, într-atâta o socotea absolut trebuincioasă

acţiunii politice. El şi numai el e acela care a hotărât să se trimită Rusiei faimosul

ultimatum când cu afacerea Bosniei, cu toate că pe atunci nu era decât ministru la

Bucureşti, în concediu la Berlin. “Ştiam că ruşii nu erau gata pentru război, că n-ar fi

intrat în nici un caz şi am vrut să trag toate foloasele din ceea ce ştiam. Am vrut să arăt că

vremea tutelei ruseşti asupra Germaniei, a acelei tutele care data de la 1815, trecuse

pentru totdeauna. Niciodată Schoen & Co. n-ar fi îndrăznit să facă ceea ce eu am

306 35

întreprins pe propria mea răspundere.” Aşa mi-a explicat el gestul acela de prisos, gestul

care n-a contribuit cu puţin la tulburarea situaţiei europene.

Kiderlen n-a râvnit niciodată Ministerul Afacerilor Străine. “Să fii ministrul

afacerilor străine la noi, îmi spunea el, e cea mai rea dintre situaţii. Tot ce reuşeşte, a

făcut cancelarul; toate neizbânzile sunt ale secretarului de stat.” Ceea ce dorise însă era

ambasada de la Constantinopol. Un capriciu al Kaiserului i-o luă însă pentru a o da lui

Wangenheim, pe care Kaiserul îl întâlnea adesea la Corfu.

Originea numirii lui Kiderlen la Ministerul Afacerilor Străine nu e prea cunoscută.

Merită să fie povestită.

Când fantezia împăratului îl chemă pe Bethmann-Hollweg în postul de cancelar al

imperiului, acesta nu ştia boabă de politică străină. De aceea era în căutarea unui om.

Nădăjduind să-l găsească în Kiderlen, îi ceru un raport asupra situaţiei politice mondiale.

Kiderlen era încă ministru la Bucureşti, detaşat la Berlin. N-am citit raportul

acesta, dar am ştiut de existenţa lui. Mai târziu mi s-a spus că fusese copiat de domnul

von Bussche, actualmente ministru al Germaniei în România.

După ce Bethmann-Hollweg citi raportul, declară Kaiserului că nu va mai rămâne

cancelar decât dacă Kiderlen va fi numit ministru al afacerilor străine.

Împăratul trebui să cedeze. Zic “trebui să cedeze”, pentru că de ani de zile

Kiderlen încetase de a fi persona grata pe lângă Kaiser, care odinioară îl apreciase mult.

Împăratului îi plăcuse limpezimea spiritului şi vioiciunea lui Kiderlen. Apoi nimeni ca

dânsul nu ştia să povestească istorioare pipărate şi împăratul, căruia-i plac foarte mult, nu

se mai sătura ascultându-l. Dar, într-o bună zi, împăratul a vrut să-l ia peste picior pe

Kiderlen, pe o chestiune particulară; Kiderlen, jignit, îi răspunse în aşa fel, că pierdu orice

trecere pe lângă stăpânul lui.

Căci trebuie să se ştie că Kiderlen nu se sinchisea câtuşi de puţin de suveranul lui.

Nu era deloc om de curte; n-a linguşit niciodată pe nimeni şi, pentru el, aprecierea,

prietenia chiar a unui rege nu-i păreau de altă esenţă decât prietenia oricărui alt muritor.

Kiderlen era dârz faţă de Kaiser, aşa de dârz că refuză categoric o anumită condiţie ce a

vrut să i se impună cu ocazia numirii lui la Ministerul Afacerilor Străine. “Voi intra în

palatul ministerului aşa cum înţeleg eu, ori deloc”, fu nobilul lui răspuns.

Şi birui.

306 36

“Cât voi trăi eu şi voi fi în serviciul Imperiului, nu va fi război între noi şi

Anglia”, îmi spuse el, în decursul unei convorbiri, în 1911, convorbire pe care am s-o

istorisesc mai departe. “Dacă o fi el vreodată de altă părere, n-are decât să se adreseze

altuia. Nu pun pe nimeni mai presus de conştiinţa mea.”

Această demnitate a lui Kiderlen este una din cele mai frumoase trăsături ale

caracterului lui. Domnul Maiorescu, fostul Preşedinte al Consiliului român, o cunoaşte.

În vara anului 1912, crezu că Kiderlen şi-ar fi exprimat dorinţa să fie poftit la Sinaia de

către Regele Carol şi comise greşeala de a întreba pe ministrul Germaniei dacă situaţia lui

Kiderlen pe lângă împărat era încă bună, pentru a şti dacă trebuia să-l poftească.

Kiderlen află, se înfurie şi scrise o scrisoare fulgerătoare. Ţinea să se ştie că n-a

cerut şi n-o să ceară niciodată vreo invitaţie de la nu interesează cine.

Şi cu toate acestea Kiderlen avea o mare admiraţie pentru Regele Carol. Îl ţinea la

curent de la Berlin cu toate.

În primăvara lui 1912, el îi comunică, dar numai pentru Rege, marea noutate a

alianţei balcanice. Adăuga că o aflase dintr-unul din cele mai preţioase izvoare care va

seca însă, dacă Regele ar făptui cea mai mică indiscreţie. N-am reuşit niciodată să aflu

care era acel tainic izvor.

O altă trăsătură a lui Kiderlen este că era în cel mai înalt grad un om de duh. Într-

o zi, când generalul Lahovary, ministru al afacerilor străine puţin cam fără voia lui, îi

aruncă, la o recepţie diplomatică: “Nu înţeleg ce căutaţi în Maroc. Numai Franţa are

drepturi asupra Marocului”, Kiderlen răspunse: “Nici eu însumi nu ştiu. Guvernul meu nu

mă ţine la curent decât cu chestiuni care îşi închipuie că pot interesa România. N-a socotit

Marocul printre acestea. Însă fiindcă mă faceţi să văd că s-a înşelat, am să cer la Berlin

lămuriri speciale pentru Excelenţa Voastră!”

N-am pretenţia să fac un portret al lui Kiderlen. Am să încerc într-o zi. Aceste

câteva cuvinte erau, totuşi, de trebuinţă pentru ceea ce am să istorisesc cu privire la

declaraţiile pe care mi le-a făcut Kiderlen când cu criza marocană.

II

306 37

Ajuns ministru al afacerilor străine, Kiderlen urma să părăsească România. Câteva

zile înainte de plecare, ne plimbam împreună pe jos, cum obişnuiam adesea. Atunci îmi

schiţă el programul ce-l avea în chestia relaţiilor cu Franţa.

“Le-am spus, îmi declară el, că orice încercare de a ajunge la o alianţă cu Franţa

este sortită să nu izbândească. Ne este cu neputinţă să câştigăm prietenia Franţei. Eu ştiu

mai bine decât oricine că Franţa vrea pace, că niciodată n-o să ne atace. De aceasta sunt

perfect convins. Dar mai ştiu că dacă un alt stat ne-ar ataca, nici un guvern n-ar putea fi în

stare să împiedice Franţa să ne atace şi ea în acelaşi timp. Aşa încât, cu Franţa, relaţii

bune, paşnice, dar nimic mai mult. De aceea i-am sfătuit (i-am însemna Împăratul) să

renunţe la orice proiect asupra Marocului. Le-am explicat că, atâta vreme cât chestiunea

Marocului va rămâne nehotărâtă, vom întâlni pretutindeni, pe întreg globul, în toate

chestiile, pe Anglia alături de Franţa. Ei bine, aceasta e profund neplăcut pentru noi.

Anglia, le-am spus, nu poate părăsi Franţa în chestiunea Marocului. Ea ştie că a obţinut

de la Franţa drepturi pozitive pe care Franţa le avea în Egipt, în schimbul a ceea ce

Anglia n-avea în Maroc. Anglia are deci o datorie de onoare faţă de Franţa. Dacă ţinem să

scăpăm de neplăcerea conlucrării diplomatice anglo-franceze, trebuie lăsaţi francezii să

facă ce vor în Maroc, ajutând în chipul acesta Anglia să-şi plătească datoria către Franţa.

De altfel, n-am avea de făcut nici un sacrificiu. Noi nu ne putem aşeza în Maroc, dacă se

împotrivesc englezii. La ce bun dară o încordare zadarnică? Dacă cu acest prilej ne putem

face şi noi unele treburi, cu atât mai bine; dar nu trebuie să ne facem o condiţie din

aceasta.

„– Şi crezi că politica asta va fi adoptată? l-am întrebat eu.

– Fără îndoială, de vreme ce sunt chemat în Minister. Dumneata ştii prea bine că

eu nu sunt omul care să fac altă politică decât pe a mea.

– Atunci, i-am spus, chestia marocană nu trebuie să ne îngrijoreze? Pacea nu este

primejduită din partea aceea?

– Sigur că nu. De altfel ştii cât de sinceră e dorinţa dintr-o victorie, iar în cazul

unei înfrângeri am avea destule de pierdut. Timpul lucrează pentru noi. La fiecare zece

ani, devenim cu mult mai puternici decât duşmanii noştri; nici nu-ţi închipui avântul uriaş

al economiei noastre naţionale. La ce bun războiul? Să presupun că vom avea victoria. Să

luăm noi ţinuturi străine? Ar însemna să ne sporim greutăţile. Şi, mai e şi altceva, la care

306 38

probabil nu te-ai gândit. Orice victorie mare este opera poporului. Acel popor trebuie

plătit. Deja, victoria de la 1870 a trebuit s-o plătim cu votul universal, care este o

nenorocire. O nouă victorie ne va da regimul parlamentar. Şi ştii bine părerea mea. Pentru

noi, germanii, ar fi o nenorocire de nereparat. Germanul n-o să se poată niciodată supune

disciplinei de partid. Fiecare german, fiecare deputat german vrea să-şi formeze un partid,

ori măcar un grup al lui… Nu ne trebuie război. Nu-l vom avea. Dacă nu aţâţăm noi

războiul, nimeni nu-l va provoca. Regimul republican al Franţei este, prin esenţă, pacific.

Englezii nu vor război. Nu-l vor provoca niciodată, orice ar spune ziariştii. Cât despre

Rusia, ea ştie că nu se poate război cu noi cu sorţi de izbândă… Vor fi, fireşte, totdeauna

chestiuni delicate, momente grele. Dar nu va fi război. Poţi fi liniştit în ceea ce priveşte

Marocul!”

Şi Kiderlen urmă pe acest ton. Îmi expuse întreg programul lui de guvernământ.

Şi am crezut în sincerele lui destăinuiri. Nu-mi dăduse nici un prilej să-l bănuiesc.

După acestea, se înţelege cât am fost de uimit de incidentul de la Agadir.

Eram pe atunci la Londra. În seara când Lloyd George rostea faimosul lui discurs,

avea musafiri la masă, la Carlton. După masă, când un prieten, care ascultase cuvântarea

lui Lloyd George, îmi spuse miezul ei şi îmi puse în vedere că ministrul, care era

cunoscut ca cel mai pacifist, citise capitolul relativ la politica externă de pe o bucată de

hârtie, am înţeles că era lucru serios şi am simţit fiorul războiului general.

Liniştea se restabili curând. Germania, cuminte, dădea înapoi. Răsuflam; însă

politica germană deveni o enigmă pentru mine.

III

În toamna lui 1911, m-am dus la Bruxelles pentru o sărbătoare de familie. La

întoarcere, m-am oprit la Berlin pentru a vedea pe prietenul meu Kiderlen, căruia îi

făgăduisem de multă vreme o vizită. Am stat acolo trei zile şi l-am întâlnit toată vremea.

Dar convorbirea cea mai interesantă am avut-o cu dânsul în ziua dintâi.

Kiderlen mă poftise să prânzesc la el absolut între patru ochi. Sosi cu întârziere.

Fusese reţinut în Reichstag, unde îl cicăleau pe chestia a ceea ce se chema înfrângerea

marocană. Mai cu seamă un deputat socialist, Ledebour, era spaima lui Kiderlen.

306 39

Înainte de a sosi el, cercetam cabinetul de lucru, ticsit de documente şi de hărţi.

Câteva fotografii. Fireşte, mulţi suverani. Cât despre simplii muritori, nu am văzut decât

trei: un american, al cărui nume nu mi-l reamintesc, domnul Cambon, cu faimoasa

dedicaţie, şi eu. De altfel, Kiderlen spunea cu plăcere că între Cambon şi mine era o

asemănare: eram singurii străini cu care vorbea deschis, fiindcă nu-i spuseserăm niciodată

decât adevărul.

Kiderlen era foarte obosit şi ne aşezarăm îndată la masă. Am văzut faimoasele

Sèvres pe care i le dăruise Preşedintele republicii franceze în amintirea acordului de la

1909. “E preţul trădării mele”, îmi zise el râzând.

În timpul mesei şi până la ceasurile 4 după prânz, avurăm tot răgazul să vorbim

despre toate chestiile care ne interesau. Nu i-am ascuns, fireşte, mirarea mea în privinţa

politicii sale marocane, care era cât pe-aci să provoace un război cu Anglia, războiul

acela pe care el îl numea totdeauna absurd.

Îmi explică pe cât putu de bine că nu voise niciodată să ajungă la un război, că nu

urmărise decât un scop, acela de a lichida o dată pentru totdeauna chestia marocană.

Pretinse că Franţa nu voise să execute înţelegerea de la 1909 şi că atunci a trebuit

să-i dea un pumn, pentru ca să înţeleagă că lucrul e serios. Lovitura reuşise, pretindea el,

fiindcă se sfârşise printr-o înţelegere şi, pe viitor, relaţiile cu Franţa aveau să fie normale,

iar cu Anglia puteau deveni prieteneşti. Nu-mi mărturisi însă ceea ce eu ştiam atât de

bine: că vroise să afle cât de trainică era înţelegerea anglo-franceză şi, dacă se putea, s-o

sfărâme. Pe urmă se plânse de nepopularitatea lui din ce în ce mai mare, datorită faptului

că nu voise războiul; şi mă asigură, în modul cel mai categoric, că Împăratul fusese

împreună cu el pentru pace, cu toată atitudinea pe faţă războinică a întregii familii

imperiale, chiar a acelora4 care până atunci nu se amestecaseră niciodată în politică. Îmi

4 Vezi La Grande Revue (no. 16, februarie 1915), Originile Războiului. Depoziţia unui martor. “Dar se ştie

mai puţin că însăşi împărăteasa, care, până atunci, nu se amestecase în politică, fusese convertită de către

copiii ei. Într-o zi, când ministrul afacerilor străine sau mai bine secretarul de stat, cum îi zic ei, era poftit la

masă la palat, în odaia de fumat, unde se ia cafeaua, se găsea pe fiecare masă un ziar umoristic francez cu

caricaturile cele mai neplăcute pentru Germania şi pentru Împărat. Ministrul băgă de seamă dar se prefăcu

că nu vede nimic. Împărăteasa-i zise însă: «Când văd obrăzniciile acestea, îmi spun că probabil armata pe

care a format-o împăratul Wilhelm I nu mai există, căci astfel nu li s-ar îngădui asta»”. (p. 512)

306 40

istorisi cu de-amănuntul convorbirea pe care o avusese cu Kronprinzul în aceeaşi odaie,

în acelaşi fotoliu în care stăteam eu. Această convorbire e spre cinstea lui Kiderlen5.

Revenind la relaţiile anglo-germane, îmi repetă încă o dată dorinţa ce avea ca să

ajungă la o înţelegere cu Anglia. Nu-mi ascunse, ceea ce ştiam atât de bine, că, întocmai

ca şi Bismarck, nu putea suferi nici el Anglia, mai cu seamă din pricina aşezămintelor ei

parlamentare; dar îmi spuse că el credea, aşa cum Bismarck scrisese odinioară lui

Holstein, că Anglia era unul din marii factori conservatori ai lumii, şi că nu era nici un

interes să se încerce distrugerea ei6.

“Dar dacă ţineţi atâta să vă înţelegeţi cu Anglia, i-am zis, de ce nu faceţi singurul

lucru care ar putea să asigure înţelegerea aceasta? De ce nu vreţi să ajungeţi cu ea la un

acord tacit pentru mărginirea înarmărilor navale? Ce urmăriţi cu înarmările acestea

înverşunate? V-am înţeles atâta vreme cât nu era vorba, pentru dumneavoastră, decât să

ajungeţi a doua putere navală din lume. Aţi ajuns. Ce vreţi mai mult? Să fiţi în acelaşi

timp şi cea mai mare putere militară şi cea mai mare putere navală? Dar aceasta va să

zică dominaţia universală. Asta nu se poate. Au încercat-o şi alţii, Spania, Franţa, şi toţi

au trebuit să cadă. Eşti prea inteligent ca să nu înţelegi că Anglia nu se poate lăsa

întrecută înainte de a fi fost sfărâmată. O să faceţi cinci dreadnought-uri; ea o să facă

treisprezece. Unde o să vă opriţi? Mergeţi de-a dreptul la războiul cu Anglia. Ştiţi că n-o

să fie o glumă. Dar să presupunem, pentru un moment, că o să fiţi biruitori. Cât timp o să

ţină asta? O să ridicaţi împotriva dumneavoastră coaliţia universală; până şi iepurii or să

se unească împotriva dumneavoastră, atât de odioşi veţi deveni!… Nu trebuie să te iei

după năluciri, şi ceea ce urmăriţi dumneavoastră este o nălucire.

– Am vrut să ajung la îngrădirea de care-mi vorbeşti; dar n-am putut, îmi răspunse

Kiderlen cu amărăciune. Tot ce-mi spui dumneata am spus şi eu, poate cu mai puţină

elocinţă. I-am spus-o lui Tirpitz, care şedea în fotoliul de colo. Eu eram în cel pe care stai

dumneata.

– Ei şi?…

– N-am reuşit să-l conving.

5 Cu ocazia aceasta Kiderlen îmi spuse că Kronprinzul era mai rău decât nătâng. “I-am spus, îmi zise

Kiderlen, aici, chiar în odaia aceasta, că politica nu se poate învăţa în tovărăşia ofiţeraşilor şi că ar trebui să

nu se mai amestece în lucrurile pe care nu le înţelegea”.

306 41

– Dar împăratul?

– S-a dat de partea lui Tirpitz.”

Kiderlen continuă apoi să mă asigure că el, cu toate astea, avea să facă tot ce-i va

sta în putinţă ca să se înţeleagă în alt chip cu Anglia. Îmi zise chiar că ar trebui să sugerez

prietenilor mei de la Londra să-i trimită un ambasador care să aibă o mare trecere în

Anglia, ca să nu aibă de făcut două treburi, şi la Londra şi la Berlin.

Ne întoarserăm la înţelegerea pe care o încheiase cu Franţa. Mă asigură că, dacă,

prin imposibil, Parlamentul francez (tocmai se discuta atunci în comisiuni la Paris) ar

respinge înţelegerea aceea, avea să urmeze războiul. Învoiala aceea era tot ceea ce putea

el face pe poporul german să înghită.

În aceeaşi zi chiar m-am grăbit să scriu impresiile mele unui prieten de la Paris.

Prietenul comunică scrisoarea mea domnului Caillaux, pe atunci Preşedinte al

Consiliului7.

Atunci am avut pentru cea din urmă oară convorbiri lungi cu Kiderlen.

De atunci, ne-am scris numai8.

În seara zilei de 30 decembrie 1912 trebuia să-l întâlnesc la Stuttgart, unde se

dusese să petreacă vacanţa Crăciunului şi unde mă aştepta.

Am aflat în gara Salzburg despre moartea lui atât de neaşteptată, iar a doua zi mi

se spuse la Stuttgart că numele meu fusese unul din cele din urmă cuvinte pe care le

rostise.

Se poate să fie o părere a prieteniei; dar eu stărui să cred că am pierdut cu

Kiderlen unul din sprijinitorii păcii. Nu doar că prietenul meu ar fi fost un sentimental.

Departe de aşa ceva. Dar el era o mare inteligenţă. Şi marea lui inteligenţă îl ajutase să-şi

6 În scrisoarea aceea, Bismarck adăuga că în ziua când Anglia se va da de partea revoluţiei, toată lumea va

trece de partea ei. 7 Domnul Caillaux a citit scrisoarea în Comitetul pentru Afacerile Străine al Senatului.

8 Iată pasajele esenţiale ale celor din urmă două scrisori ale lui:

Scrisoarea de la 7 iunie 1912.

“Cât despre politica externă, cu toate «punctele negre» de la orizont: războiul italo-turc şi alte lucruri, eu o

privesc cu multă linişte. Nimeni nu vrea serios să încerce norocul şi primejdia marii lovituri, primo fiindcă

fiecare ştie că e vorba de viaţă şi de moarte, şi secundo pentru că toată lumea se simte destul de bine fără să

mai rişte.

Şi ştiu că toată lumea se va da înapoi dinaintea hotărârii celei mari…

Socot să mă duc peste o săptămână la Kissingen… de data asta fără prietenul meu Cambon…”.

Scrisoarea dela 18 noiembrie 1912.

“Timpurile critice prin care trecem cu toţii… cred că o să ieşim din ele cu pace şi cu cinste”

306 42

păstreze până la sfârşit părerea, că războiul Germaniei împotriva întregii lumi era o

proastă afacere.

La Roumanie de vineri 4/17, de sâmbătă 5/18 şi de duminică 6/19 septembrie 1915

CONTELE AEHRENTHAL

Contele Aehrenthal a fost, după Beust, cel mai strălucit ministru de externe al

Austro-Ungariei.

Se poate spune fără nici o exagerare că el e în mare parte autorul războiului

actual. Într-adevăr, de la 1866 şi până la el, imperiul Habsburgilor se ţinuse într-o

cuminte cumpătare. Contele Andrassy îşi dăduse aere după congresul de la Berlin, dar

toată lumea ştie că nu era, în realitate, decât o simplă lăudăroşenie. Singur Aehrenthal a

luat în serios ideea că Austro-Ungaria era o mare putere ursită încă pentru roluri mari. De

aceea încercă el însuşi în mai multe rânduri să joace rolul de primă vioară în orchestra

europeană, spre marea nemulţumire a Berlinului, căruia nu-i plăcea că Viena pretindea să

se emancipeze.

Trebuie căutat într-o chestiune personală motivul politicii energice şi

primejdioase a contelui Aehrenthal. Aehrenthal era neobişnuit de deştept pentru un

austriac. Avea o mare putere de înţelegere, o uşurinţă de adaptare şi o vioiciune pe care

nu le putea explica decât picătura de sânge evreiesc care circula în venele lui.

Contele Aehrenthal îşi dădea seama de valoarea lui, mai cu seamă când o compara

cu a altor diplomaţi austriaci. Era foarte ambiţios şi se credea ursit pentru demnităţi mari.

Vroia să întrebuinţeze puterile Monarhiei pentru propria lui mărire şi glorie.

Era de fel din Boemia; nu putea suferi pe slavi. Mi-l amintesc, într-o zi, când a

primit de la Praga noutatea unor excese antigermane. “Cehii, îmi zise el, sunt aşa de tari

de cap, că trebuie să li-l spargem; până atunci nu-s în stare să înţeleagă nimic.”

Stătuse multă vreme în Rusia. Cunoştea slăbiciunile colosului. În setea lui de

succes, le exagera până la a nesocoti nesfârşitele resurse ale acestui greoi organism.

Am fost mult în contact cu contele Aehrenthal în timpul îndelungatei lui şederi în

România; posed numeroase scrisori de la el.

306 43

Într-o zi, încercă să-mi facă un rău ireparabil, abuzând de o informaţie pe care mi-

o smulsese prânzind la mine. Din pricina aceasta am prins o ciudă firească împotriva lui

şi, cu toate că, din fericire pentru mine, am reuşit să stânjenesc la timp manopera, relaţiile

noastre se răciră foarte mult. Am să povestesc după război, sprijinit pe documente,

întâmplarea aceasta din vremea chestiunii şcolilor române din Braşov.

În ajun de a pleca definitiv din România, îmi făcu cunoscut că ar vrea să se

despartă de mine altfel decât printr-o simplă carte de vizită. În această ultimă întrevedere

îmi spuse că amândoi eram sortiţi să ne slujim încă multă vreme ţările noastre, deci să ne

întâlnim şi că ar fi mai bine să uităm trecutul. I-am răspuns că, fiindcă nu reuşise să-mi

facă rău şi fiindcă urmărise să-şi slujească ţara, primeam să reluăm relaţiile de altă dată.

Aşa că, după ce trecu de la ambasada de la Petrograd la Ministerul Afacerilor

Străine de la Viena, l-am vizitat de câteva ori.

Cea dintâi avu loc într-o zi de septembrie din 1909 sau 1910, n-aş putea preciza.

Ştiu că era după Tanger şi înainte de Agadir.

Contele Aehrenthal mă întrebă ce impresii aduceam din călătoria pe care o

făcusem în Franţa şi în Anglia timp de 3 luni.

“ – Două, i-am răspuns. Cea dintâi e că alianţa dintre Franţa şi Anglia este, cel

puţin pentru generaţia de azi, indisolubilă. E chiar mai trainică, am adăugat eu, decât

alianţa dumneavoastră cu Germania.

– Dar nu există nici un tratat de alianţă între ele, îmi obiectă el.

– Aşa e, nu există tratat. Dar e ceva mai mult. Nu uita că amândouă aceste naţiuni

sunt neamuri libere care se guvernează ele însele. Ei bine, amândouă sunt foarte convinse

de completa lor asemănare de interese. Ele sunt hotărâte să lucreze împreună. Nici un

guvern n-ar putea sfărâma această înţelegere, care este în conştiinţa amânduror

popoarelor.

– Dar alianţa asta e absurdă! Franţa n-are nimic de câştigat de la Anglia, pe câtă

vreme alături de Germania ea poate avea tot ce voieşte!

– Franţa îşi dă seama că dacă s-ar uni cu Germania ar face-o împotriva Angliei. Ei

bine, odată Anglia micşorată, Franţa n-ar mai fi decât vasala Germaniei. Asta aţi putut-o

primi dumneavoastră, dar Franţa are o istorie prea frumoasă în spatele ei pentru a o primi

înainte de a fi zdrobită.

306 44

– Cum adică, îmi zise el cu aprindere, Austria e vasala Germaniei?

– Desigur… Tot aşa după cum România e vasala Austriei, am adăugat eu pentru a

polei hapul.

– Şi care e a doua dumitale impresie?

– O să ţi-o spun într-un singur cuvânt. Franţei nu-i mai este frică. Desigur, ea

doreşte cu ardoare, cu patimă, pacea. Nu ea o să dezlănţuie vreodată războiul. Dar nu-i

mai este frică. Dacă o necăjiţi de azi înainte, să ştiţi că aveţi războiul. A trecut vremea

bluff-urilor. Dacă vrei războiul, e altă socoteală. Însă intimidarea şi bluff-ul nu vor mai

prinde.

– Dar e o nebunie! îmi zise el. Armata franceză, departe de a fi mai puternică

decât în anii din urmă, este cu mult mai slabă.

– Frica, i-am răspuns, e o chestie sufletească. Poţi fi tare şi să-ţi fie frică; poţi fi

slab şi să nu-ţi fie frică. Pentru un motiv sau altul, poate fiindcă au prea întărâtat-o,

Franţei, căreia îi era frică când cu Tangerul, astăzi nu-i mai este frică. De asta sunt adânc

convins.

– E straniu, îmi spuse Aehrenthal ca încheiere la convorbirea noastră, ambasadorii

noştri n-au aceleaşi impresii ca dumneata.

– Nu-ţi pot spune decât pe ale mele, i-am răspuns.”

Şi am vorbit despre altceva.

II

L-am văzut pe contele Aehrenthal pentru cea din urmă dată în toamna anului

1911, câteva luni înainte de a muri.

Boala îl prăpădise. Petrecuse mai multe săptămâni în poziţiile încântătoare de la

Mendel – care va fi în curând, să sperăm, Mendola – fără să găsească acolo o

îmbunătăţire simţitoare. Era ceva curios în starea lui, ceva ce nu mai văzusem niciodată

mai înainte. Aehrenthal, care-şi păstrase toată limpezimea de spirit, se exprima cu mare

greutate; bâlbâia. Dar numai la cele dintâi cuvinte. O dată ce rostise o frază, restul mergea

foarte bine. Şi aceasta se repeta de fiecare dată când relua vorba. Las pe seama medicilor

lămurirea acestui fapt.

306 45

Contele Aehrenthal era înăcrit, foarte înăcrit de lupta ce ducea împotriva

arhiducelui Franz Ferdinand şi a protejatului său, Conrad de Hoetzendorf, şi în care

biruise. Nu mi-a spus lucrurile pe şleau, dar m-a lăsat să le înţeleg. “Sunt oameni care

cred că am făcut rău că am împiedicat războiul contra Italiei, îmi zise el. Ei pretind că în

nici un caz Italia n-ar merge alături de noi şi de aceea ar fi fost mai bine să încheiem

socotelile acum. Eu cred că am avut dreptate. Chiar dacă Italia nu o să se bată niciodată

alături de noi, am fi făcut rău dacă atacam aliata noastră atunci când era prinsă aiurea.”

Fireşte, i-am dat dreptate.

Pe urmă, din vorbă în vorbă, revenirăm la un subiect pe care-l discutasem atât de

des la Bucureşti.

Eu susţinusem întotdeauna că zilele monarhiilor erau numărate, că numai

monarhiile strict şi sincer constituţionale aveau oarecare sorţi de durată, dar celelalte erau

mai aproape de sfârşitul lor decât se credea. Aehrenthal, absolutist şi reacţionar, mă

combătuse pururea cu înverşunare.

Dar care nu-mi fu mirarea când găsii pe contele Aehrenthal aproape convertit la

republică!

Îmi spuse că părerea lui preconcepută împotriva sistemului republican făcuse loc

unei judecăţi mai cumpătate. Îmi lămuri că, altădată, crezuse în superioritatea sistemului

monarhic mai cu seamă pentru politica externă.

“– Ei bine, îmi zise el, iată că Franţa dă o categorică dezminţire tuturor teoriilor

mele. Republica franceză face o excelentă politică externă, cu un netăgăduit succes. Cu

toate că Franţa, datorită aşezămintelor ei politice, consumă mai mulţi oameni decât

oricare altă ţară, ea are neîncetat în frunte oameni de mâna întâi. Uită-te la diplomaţia ei!

Tot corpul diplomatic al Germaniei şi al Austriei laolaltă nu face cât trioul fraţilor

Cambon şi Barrère, ca să nu citez decât pe aceştia.

– Cum, îi răspunsei, îmi spui toate astea dumneata, contele Aehrenthal, aici, la

Ballplatz, în faţa portretelor lui Metternich şi Kaunitz?

– Da, eu. Viaţa ne învaţă atâtea lucruri!…”

Am înţeles mai bine decât oricând cât suferise Aehrenthal în timpul din urmă de

pe urma amestecului lui Franz Ferdinand în politica lui. El, care era atât de convins de

superioritatea lui asupra acelei lumi de arhiduci, gustase din greutăţile, din amărăciunile,

306 46

din josniciile guvernământului despotic. Şi resimţise, înainte de a muri, o tresărire care-i

dădea vedenia unor anumite adevăruri, până la care nu se ridică niciodată oameni care-şi

trec viaţa în robie.

Şi în aceasta am găsit urma sângelui evreiesc, fără de care niciodată un conte

austriac, Ministrul Aafacerilor Străine al Majestăţii Sale Apostolice, n-ar fi putut vorbi

aşa.

Dar Aehrenthal are şi el partea lui de răspundere pentru războiul acesta.

A vrut să întoarcă înapoi cursul istoriei.

A vrut să umfle Austro-Ungaria. A vrut-o serios dar puţin şi cam în glumă.

Maghiarul a luat-o asupră-şi.

Iar rezultatul este că Austro-Ungaria va dispărea.

Oamenii cei mai tari sunt cei mai expuşi să comită cele mai mari greşeli.

La Roumanie de vineri, 21 august (3 septembrie) şi de sâmbătă, 22 august (4 septembrie) 1915

CONTELE CZERNIN

Publicarea ultimei cărţi roşii austriece, cu cele 81 de rapoarte ale contelui Czernin,

rapoarte în care vorbeşte în chip atât de cavaleresc despre Regele şi despre bărbaţii de stat

ai României, mă face să istorisesc impresiile mele asupra celui din urmă reprezentant al

Austro-Ungariei în ţara mea.

Ultima dată când am vorbit despre politică cu contele Czernin – o convorbire

asupra căreia voi reveni numaidecât – ministrul austriac începu prin a-mi spune că avea

să-mi facă o mare rugăciune. “Vom fi în curând în război unii cu alţii, îmi zise el (era

câteva zile după căderea Lembergului în 1914). Dar după război o să urmeze pacea.

Făgăduieşte-mi că, atunci când, după război, voi avea fericirea să te întâlnesc, o să fim

din nou prieteni cum am fost.” Şi-mi lămuri această rugăciune prin laude pe care nu se

cade să le reproduc.

Se găsea la mine. Îi datoram un răspuns politicos. Căutam ceva şi i-am spus, cam

încurcat, cam acestea: “Nu ştiu dacă o să fim sau nu în război unii cu alţii. Dar dacă o să

ne războim, o să fie pentru că neamurile noastre vor fi crezut că interesul, ca şi datoria

306 47

lor, cer să se războiască. Eşti un om civilizat. Sunt un om civilizat. Nimic nu s-ar

împotrivi deci ca, după război, să redevenim, ca oameni, prieteni.”

În momentul acela nu-l credeam pe contele Czernin în stare să facă ceea ce a făcut

mai târziu, când cu retragerea decoraţiei mele austriece, adică să-şi tăgăduiască propriile

lui cuvinte, să mintă cu chibzuire, să-şi calce datoria de onoare. Dacă l-aş fi cunoscut mai

bine, altul ar fi fost răspunsul meu.

În adevăr, contele Czernin este unul din tipurile de austriac cele mai reuşite.

Ştim cu toţii şi repetăm mereu că nu există naţiune austriacă. Asta e adevărat în

sensul propriu al cuvântului. Un popor austriac, adică o totalitate de oameni având

aceeaşi conştiinţă colectivă, nu există şi n-ar putea exista. Dar austrieci sunt. Sunt

membrii unei clici, recrutaţi din toate neamurile pământului, slujind din tată în fiu pe

Habsburgi, trăind din favoarea imperială şi formând un fel de stat major civil al acestei

familii, care este singura legătură între naţiunile care compun populaţia imperiului.

Oamenii aceştia vorbesc nemţeşte între ei, dar intelectualiceşte ei nu sunt nemţi. Oamenii

aceştia pot fi foarte bine de origine cehă, poloneză, italiană, croată, germană, fără să fie

nici cehi, nici poloni, nici italieni, nici germani. Până acum în urmă de tot, ei puteau fi de

origine maghiară, fără ca totuşi să fie maghiari. Oamenii aceştia, membrii ai acestei mici

clici, sunt austrieci. Sunt chiar singurii austrieci de pe pământ.

Ceea ce-i caracterizează mai ales e că le lipseşte adevărata inteligenţă. Cu toate

acestea, nu-s atât de prostuţi pe cât au aerul. Au tradiţii de birocraţie şi o viclenie care le

ţine loc de deşteptăciune.

Când îi vezi, eşti mai întâi ademenit de manierele lor frumoase şi de un oarecare

lustru enciclopedic, care te împiedică să-ţi dai seama de trista lor nulitate. Pe urmă cazi în

excesul contrariu.

Te miri de ignoranţa şi de lipsa lor de inteligenţă şi-i crezi nevătămători. Abia mai

târziu ajungi să cunoşti realitatea. Atunci îţi dai seama că oamenii aceştia sunt de fapt

nişte ceapcâni şi că nu trebuie să te încrezi prea mult în nulitatea lor intelectuală9

Contele Czernin este unul din austriecii cei mai reprezentativi. E o plăcere să ai

de-a face cu dânsul, căci manierele lui sunt, cel puţin în aparenţă, absolut încântătoare. E

9 Preludiile păcii de la Bucureşti au dovedit-o ulterior.

306 48

de o inteligenţă din cele mai simple pe care însă o înlocuieşte cu prisosinţă şiretenia. Pe

urmă, e un om cu haz, aş putea zice cu duh.

Într-o zi, spuse lui Radeff, fostul comitagiu bulgar, travestit în diplomat10

: “Nici

dumneata nici eu n-o să fim niciodată buni diplomaţi: eu fiindcă nu mint niciodată, iar

dumneata fiindcă nu spui niciodată adevărul.”

Colegului său Bussche, care-i lăuda prea mult superioritatea Germaniei asupra

bietei Austrii, îi zise: “Cu toate acestea este un punct asupra căruia o să fii nevoit să

recunoşti că Austria e superioară Germaniei.” Şi cum neamţul, deştept dar puţin cioplit,

stăruia să spună că asta e cu neputinţă, Czernin îi zise: “Noi avem un aliat mai bun decât

cel pe care-l are Germania!”.

Contele Czernin nu mai era în carieră când, în 1913, cei de la Viena crezură că

trebuie să-l înlocuiască pe prinţul Fürstenberg, care nu ştiuse să împiedice intrarea în

război a României împotriva Bulgariei şi, ca urmare, pacea de la Bucureşti. Cel care-l

alese pe Czernin fu arhiducele Franz Ferdinand, care îl desemnase de multă vreme ca

viitor Ministru de Afaceri Străine al lui11

. Până atunci, îl trimisese la Bucureşti, cu

misiunea lămurită de a pospăi relaţiile austro-române, cu preţul unor concesiuni serioase

pe care maghiarii aveau să le facă românilor din Transilvania.

L-am întâlnit pentru întâia dată pe contele Czernin curând după sosirea lui aici, la

inaugurarea muzeului industrial pe care ministrul Xenopol12

îl crease. Contele Czernin

mă luă într-un colţ şi, cu toate că mulţimea forfotea împrejurul nostru, îmi explică faptul

că nu venise la Bucureşti decât cu scopul de a întări legăturile noastre prin concesiuni

largi pe care maghiarii aveau să le facă românilor. El îmi afirmă că aceste concesiuni vor

fi făcute cu voia sau fără voia Budapestei. Dar era sigur că cei de la Budapesta se vor

cuminţi în cele din urmă, fiindcă nu era vorba numai de o operă de dreptate, dar şi de una

neapărat trebuitoare. Fără concesiuni largi din partea maghiarilor, alianţa austro-

română nu mai putea merge mai departe, îmi zise el ca încheiere.

Limbajul acesta era cu adevărat curajos. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că el,

contele Czernin, nu-şi făcea nici o iluzie despre putinţa unor concesiuni serioase. Dar era

foarte cinstit din partea unui ministru al Austro-Ungariei să le recunoască de neapărat

10

Radeff a fost ministru al Bulgariei la Bucureşti de la 1915 până la 1916. 11

Favoarea aceasta explică alegerea împăratului Carol. 12

Mort la Tokio, unde se găsea în calitate de cel dintâi ministru al României în Japonia.

306 49

necesare. Cu toate acestea, mi se păru foarte ciudat să aud spunându-mi-se aceasta atât de

limpede întâia dată când mă întâlnea şi în mijlocul unei mulţimi care forfotea pe lângă

noi în fiecare clipă. Asta îmi întări părerea despre diplomaţii austrieci.

Câtva timp mai târziu, se încredinţă chiar şi contele Czernin că istoria cu

concesiunile maghiare faţă de românii din Ungaria era un simplu basm din O mie şi una

de nopţi şi, de câte ori îl vedeam, Czernin îmi vorbea tot mai puţin de el. Era vădit că se

simţea stingherit că a mers prea departe şi că era în căutarea unui mijloc pentru a bate în

retragere în mod onorabil.

Aşa că, la începutul războiului mondial, raporturile noastre erau din cele mai

corecte, dar convorbirile noastre politice se mărgineau la banalitatea obişnuită a

trăncănelilor mondene.

În cele dintâi zile ale războiului, după ce mă înapoiasem din Anglia, în ajunul

Consiliului de Coroană de la Sinaia de la 3 august 1914, îl întâlneam adesea pe contele

Czernin, care se stabilise, ca şi mine, la Sinaia. El încercă, ca şi în alte dăţi, să apere

Austria de învinuirea de-a fi dezlănţuit războiul; şi cum eu protestam din toate puterile,

îmi ceru să-i expun fără nici o reticenţă argumentele care mă făceau să afirm contrariul.

Atunci am avut, la hotel Palace din Sinaia, cu el şi cu Waldhausen, ministrul Germaniei,

o convorbire în trei care a ţinut aproape trei ceasuri. Fiindcă îmi dăduseră voie să spun tot

fără să ţin seama de naţionalitatea lor, am făcut un adevărat rechizitoriu împotriva

Germaniei, dar mai cu seamă împotriva Austriei. Am adus atâtea dovezi, le-am citat

atâtea fapte rămase încă secrete pentru mulţime, am întrebuinţat un limbaj crud de care,

vrând-nevrând, legăturile mele cu contele Czernin s-au resimţit. El a pretins, fireşte, că

mă înşelasem, dar mă felicită pentru sinceritatea şi pentru curajul meu, declarându-mi în

acelaşi timp că mă socotea, cu regret, de atunci înainte, printre duşmanii neîmpăcaţi ai

ţării lui.

Ca să repet aici convorbirea aceea, care a fost aproape un monolog, ar fi să spun

din nou, pe lângă tot ce am spus şi tot ce am scris asupra originilor războiului, încă câteva

lucruri pe care nu le-am publicat până azi. Şi asta n-ar avea nimic de-a face cu contele

Czernin.

306 50

Din ziua aceea, nu ne-am mai făcut vizite. Asta nu ne împiedica să stăm de vorbă

când ne întâlneam. Abia peste câteva săptămâni, după ce am avut dovada că participa la

opera odioasă a corupţiei, nu ne-am mai salutat.

Într-o zi, pe bulevardul de la Sinaia, Czernin se opri din drum ca să mă întrebe

dacă era adevărat că Talaat şi Zaimis aveau să vină în România pentru a încerca să

împace neînţelegerea turco-greacă privitoare la insule.

După ce i-am răspuns că e adevărat, mă întrebă, cu un surâs răutăcios, dacă

credeam că Talaat venea cu adevărat pentru asta…

I-am răspuns verde că nu; că Talaat se oprise la Sofia şi că era vădit pentru mine

că venea în România pentru a încerca să pună la cale o alianţă turco-româno-bulgară

împotriva Rusiei.

“ – Ei, şi ce-o să răspundeţi dacă vi se face o asemenea propunere? îmi zise

Czernin.

– Nu eu sunt guvernul, i-am zis. Dar dacă aş fi şi dacă mi s-ar face o asemenea

propunere, le-aş spune foarte simplu că, dacă aş vrea să merg alături cu Austria, aş vorbi

cu ea, nu cu slugile.”

Czernin găsi pitoresc limbajul meu, dar nu stărui.

Câteva zile după căderea Lembergului, contele Czernin mă întrebă la telefon

dacă-l puteam primi. Vroia, îmi spunea dânsul, să-mi aducă el însuşi înapoi nişte cărţi pe

care i le împrumutasem. Fireşte, i-am răspuns că da, cu atât mai mult cu cât nu venise la

mine de săptămâni de zile. Eram curios să ştiu ce-l aducea, pretextul cu cărţile fiind prea

străveziu.

L-am primit în cabinetul de lucru. A fost cea din urmă convorbire a noastră. E atât

de stranie, încât, cu toate că La Roumanie a mai vorbit de ea, face să fie reprodusă.

Contele Czernin începu prin a aduce vorba despre acea chestie a prieteniei noastre

de după război, de care am vorbit mai sus.

Pe urmă, fiindcă i-am spus că războiul şi pacea nu depindeau de mine, el îmi zise:

“O să vă războiţi cu noi. Desigur. E şi interesul şi datoria dumneavoastră. De altfel, şi eu,

dacă aş fi român, aş ataca Austria şi nu văd de ce dumneavoastră n-aţi face ceea ce aş

face eu însumi, dacă aş fi în locul dumneavoastră. Fireşte, nu e frumos să ataci pe un

306 51

aliat, dar istoria se compune din mârşăvii, aceea a Austriei ca şi aceea a celorlalte state, şi

nu văd pentru ce România singură ar face excepţie.”

Şi cum i-am atras atenţia că mă făcea să mă simt cât se poate de în largul meu, el

urmă:

“Vă fac însă o rugăminte. Aşteptaţi două săptămâni. În două săptămâni întreaga

situaţie militară se va schimba în profitul nostru; şi orice interes v-ar împinge să ne

declaraţi război, o să vedeţi atunci că aţi face o greşeală.”

Am surâs. Atunci, contele Czernin reluă:

“Nu, nu două săptămâni, ci trei. Asta e tot ce vă cer. Dacă în trei săptămâni nu se

schimbă situaţia, atacaţi-ne! Vă repet, eu însumi aş face-o în locul dumneavoastră.

Stăruiesc pentru cele trei săptămâni. Căci, să ştiţi, războiul acesta va fi un război

de exterminare. Dacă suntem noi învingători, desfiinţăm România. Dacă suntem învinşi,

nu va mai exista o Austro-Ungarie13

.”

I-am repetat că războiul nu depindea de mine; că, după toate câte le vedeam în

jurul meu, putea să fie sigur nu pe trei săptămâni, dar pe mult mai mult încă, chiar dacă

războiul trebuia să izbucnească între noi. Am adăugat că exagera când vorbea de

exterminare.

“În toate acestea însă, i-am spus, situaţiile noastre nu se potrivesc. Eu, în cazul

când România e desfiinţată, pierd tot, voi fi un paria rătăcitor prin lume, în vreme ce

dumneata, care te pretinzi un bun german, n-o să pierzi nimic cu dispariţia Austriei, ba

poate chiar o să câştigi, Germania neputând fi desfiinţată.”

Aşa ne-am despărţit. Era într-o după-amiază. Seara, am aflat de la Nicu Filipescu

că, în aceeaşi zi, Czernin îi ţinuse şi lui acelaşi limbaj.

Această ultimă convorbire cu contele Czernin e cea mai ciudată din câte am avut

vreodată cu un diplomat.

Ar fi extraordinar şi de necrezut chiar – dacă nu l-aş fi auzit eu însumi, cu urechile

mele – ca reprezentantul Austro-Ungariei să spună că, dacă ar fi român, s-ar război cu

Austria, fiindcă acesta e interesul şi datoria României.

13

La tratatul de la Bucureşti, Czernin a desfiinţat România. Victoria lui Foch a făcut să nu mai existe

Austro-Ungaria.

306 52

Tocmai de aceea mi se pare că nu se cădea ca tocmai contele Czernin să

vorbească aşa cum a vorbit despre Regele României şi despre oamenii noştri de stat. Doar

n-are dreptul să ne ceară să fim mai orbi decât el în ce priveşte interesele şi datoriile

României.

La Roumanie de sâmbătă 5/18 noiembrie 1916

CONTELE MENSDORFF

Am sosit la Londra în seara zilei de 12 iulie 1914.

Eram neliniştit, cu toate că, trei zile mai înainte, pe 9, Regele Carol îmi dăduse

toate asigurările că pacea nu va fi tulburată cel puţin încă trei ani14

. În tot timpul crizei

balcanice, văzusem că Austria vroia războiul. Mi-era mai cu seamă cu neputinţă să uit

grozavele vorbe pe care mi le spusese, în primăvara lui 1914, marchizul Pallavicini.

De aceea, când veni atentatul de la Sarajevo, mi-am putut da seama cu uşurinţă de

toată gravitatea situaţiei.

Iar când am văzut că Austria – adică contele Tisza, ajuns dictator al monarhiei de

la moartea lui Franz Ferdinand – pregătea un aşa-zis dosar dar nu dădea nici o lămurire

despre planurile ei, neliniştea mea spori şi mai mult.

În această stare de spirit sosisem la Londra.

Am găsit o situaţie stranie. Cu cea mai bună credinţă din lume, o mare parte din

presa engleză era favorabilă Austriei. Cei din Anglia rămăseseră la vechea concepţie a

Austriei pacifice şi necesare echilibrului european.

Trebuie să spun că ambasadorul Austriei, contele Mensdorff, şi prietenii lui

lucraseră bine. Se ştie că presa engleză e cu totul incoruptibilă; dar relaţiile personale,

14

Am istorisit acum în urmă cum regele Carol îmi încredinţase, în aceeaşi convorbire, taina că împăratul

Wilhelm hotărâse războiul general, dar că războiul acesta nu avea să izbucnească decât peste 3 sau 4 ani.

Am adăugat că n-am putut aflat defel dacă împăratul Wilhelm se gândise în adevăr să nu dezlănţuie

războiul general decât peste trei sau patru ani sau dacă a vrut să ascundă regelui Carol data războiului,

dorind numai să-l pregătească pentru hotărârea aceasta. Înclin pentru această din urmă explicaţie.

Documentele noi care se aşteaptă vor dovedi-o. Rămâne însă faptul că Regele Carol a spus, la 9 iulie 1914,

că împăratul Wilhelm hotărâse războiul general.

306 53

prieteniile, joacă un mare rol la oamenii aceştia, cu atât mai încrezători cu cât sunt mai

profund cinstiţi.

De altfel, terenul era prielnic. Englezii nu uitaseră încă grozăvia pe care le-o

insuflase odinioară asasinarea Regelui Alexandru şi a reginei Draga.

Ambasadorul era tipul diplomatului austriac: grand seigneur, frumos, foarte puţin

instruit, defel deştept, dar cu atât mai mişel şi mai insinuant. În ultimele săptămâni el îi

cultivase mult pe ziarişti. Cum bine îmi spunea un german, acela pacifist, Mensdorff

uneltea ceva15

. Acest ceva era, de bună seamă, să arunce opinia publică engleză pe un

drum greşit: bănuiala că Serbia, din cauza prea marii îngăduinţe a uneltirilor

revoluţionare, ar fi avut o parte de vinovăţie în asasinarea arhiducelui.

Agenţii contelui Mensdorff recurseseră la procedeul obişnuit al diplomaţiei

austriece, la fals. Un caraghios ticălos dăduse ziarului popular John Bull un aşa-zis

document emanând de la legaţia sârbă din Londra, din care reieşea că asasinarea

arhiducelui fusese isprava guvernului de la Belgrad. Ministrul Serbiei, domnul Boscovici,

când l-am întâlnit la prietenul meu Sir Albert Rollit, la St. Ann’s Hill, îmi ceru să-i spun

dacă făcea să intenteze proces pentru defăimare ziarului John Bull. Socoteam că e de

prisos, într-atât era de vădită falsificarea documentului. Războiul pusese capăt chestiei

acestui nou fals austriac.

Fapt e că presa engleză nu era pe drumul cel bun. Ea credea cu toată sinceritatea

că Austria nu dorea decât pedepsirea asasinilor; nu bănuia aproape deloc scopurile

criminale ale Habsburgilor.

Mi-am dat repede seama că atitudinea aceasta a presei engleze putea constitui o

gravă primejdie pentru pacea Europei. Eram sigur că guvernul din Viena, cu totul

incapabil să creadă în motivele dezinteresate şi în atitudinile făţişe, ar fi găsit în asta urma

nu ştiu cărei tendinţe ultrapacifiste care i-ar da curajul să trimită Serbiei cereri nesocotite.

Mă temeam cu atât mai mult, cu cât aflasem că Sir Edward Grey nu reuşea cu nici un preţ

să obţină lămuriri despre viitoarele cereri ale Austriei.

M-am hotărât deci să lucrez în măsura slabelor mele mijloace.

În chiar după-amiaza aceea, am primit la mine, la hotel Ritz, pe d-nii Steed,

directorul politicii străine de la Times, autorul faimoasei cărţi despre monarhia

15

Prinţul Lichnowsky.

306 54

Habsburgilor, Gwynne, un prieten al meu de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, editor

şi director al lui Morning Post, şi pe profesorul Gerothwohl, care scrie la Standard.

Prietenii mei îi cunoşteau prea bine pe cei de la Viena pentru a se lăsa înşelaţi; dar

în jurul lor, atâta lume fusese înşelată de limbajul mieros al contelui Mensdorff!

Le-am explicat primejdiile care ameninţau pacea Europei, dacă Austria, ale cărei

dispoziţii războinice le cunoşteam, ar fi fost încurajată şi i-am rugat, în interesul păcii, să

dea Austriei avertismente – dar să i le dea pe tonul cel mai aspru, singurul pe care îl

înţelegeau cei de la Viena şi de la Budapesta. Am adăugat că îmi luam asupră-mi toată

răspunderea unei campanii pe care o credeam folositoare nu numai păcii, dar şi

nenorocitei monarhii a Habsburgilor.

A doua zi, şi Times, şi Morning Post publicau articole de fond mai mult decât

energice, denunţând complotul austriac şi dând Habsburgilor avertismente care ar fi

trebuit să-i oprească pe povârnişul fatal, dacă trio Tisza-Forgash-Berchtold nu şi-ar fi

pierdut cu totul capul. În tot cazul, opinia publică engleză era prevenită. O mare parte a

presei urmă pilda. Semnalul de alarmă era dat.

Câteva zile mai târziu, în dimineaţa de 24, când apăru monstruosul ultimatum al

Austriei, se făcu desăvârşită lumină, chiar şi pentru cei mai neîncrezători. În Anglia, cel

puţin, prejudecata austriacă era moartă pentru totdeauna.

Noi, care dăduserăm semnalul de alarmă, avuseserăm dreptate.

Cât de fericiţi am fi fost dacă ne-am fi înşelat!

La Roumanie de miercuri, 12/25 august 1915

PACIFISMUL ANGLIEI

Am făcut şi am primit confidenţe, în viaţa mea politică, de prea multă vreme, ca

să nu-mi dau seama care mi-e datoria. Dar statornicia cu care se stăruie, din partea

nemţilor, asupra falsei legende că războiul actual este opera Imperiului britanic mă sileşte

să mă depărtez de la discreţia mea care, socotesc, a fost până azi fără greş.

Ţin să comunic două fapte personale.

Cel dintâi datează de la ianuarie 1913.

306 55

În timpul şederii mele la Londra, în vremea aceea, din toate convorbirile mele cu

Ministrul Afacerilor Străine al Imperiului Britanic şi cu alţi reprezentanţi autorizaţi ai

gândirii engleze, am dobândit convingerea adâncă că Anglia voia cu ardoare pacea şi că,

pentru motivul acesta, legăturile ei cu Germania – care făcea în momentul acela opera

folositoare de a pune botniţă pornirilor războinice ale aliatului ei, Austro-Ungaria –

ajunseseră din cele mai strânse şi mai cordiale.

De aceea, la 7 ianuarie 1913, mi-am luat libertatea să scriu Majestăţii Sale

răposatului Rege Carol că, dată fiind hotărârea nestrămutată a Angliei şi a Germaniei de a

împiedica războiul european, eram sigur că el n-o să izbucnească.

Dar asta, mi se va zice, e istorie veche.

Ei bine, marţi 21 iulie trecut, două zile înainte de predarea ultimatumului austriac

Serbiei, am avut cinstea să fiu primit într-o lungă audienţă de Sir Edward Grey, ministrul

afacerilor străine al imperiului britanic.

Vroiam să-l fac să vină în ajutorul statului albanez ca să-l scoată din încurcătura la

care ajunsese; mă sileam, mai cu seamă, să conving pe ministrul englez de nevoia ce era

ca să se trimită în Albania contingente internaţionale şi să se pună ceva mai mulţi bani la

dispoziţia prinţului Wilhelm de Wied.

Arătam lui Sir Edward Grey latura europeană a greutăţilor albaneze care, îi

spuneam, puteau să pricinuiască din nou Austro-Ungariei starea de nervozitate acută în

care se găsise în timpul războiului balcanic. Am adăugat cuvânt cu cuvânt: “Ştiu că sunt

oameni care-şi închipuiesc că, îngăduind imbroglio din Albania, s-ar putea ajunge la un

conflict între Austria şi Italia şi, ca urmare, la desfacerea Italiei din Întreita Alianţă. Asta

ar fi însă o politică mioapă şi deci primejdioasă”, mi-am luat libertatea de a spune.

Sir Edward Grey, cu accentul celei mai adânci sincerităţi – a acelei sincerităţi a

bărbaţilor de stat englezi care impune respectul şi încrederea – şi cu o tulburare rară la

omul acesta înzestrat cu mult sânge rece, mă întrerupse şi-mi zise:

“Dar nu vreau să desfac Italia din Întreita Alianţă şi n-am încercat s-o fac

niciodată. Mi-am dat totdeauna seama că, dacă Italia ar părăsi Întreita Înţelegere şi ar

trece de partea Franţei şi a Rusiei, grupul potrivnic Germaniei şi Austriei ar deveni atât de

puternic, că pacea Europei, care nu e aşezată decât pe echilibrul forţelor, ar fi în

primejdie. Şi eu tocmai aceasta vreau, pacea, şi nu lucrez decât pentru pace.”

306 56

Şi, pentru ca să ne dăm seama de însemnătatea acestei mărturisiri, trebuie să

adaug că, doar câteva minute mai târziu, Sir Edward Grey îmi vorbea despre gravitatea

situaţiei politice din pricina conflictului austro-sârb, ale cărui posibilităţi el nu le trecea cu

vederea pe nici una, şi care, îmi spunea el, îl îngrijeau cu atât mai mult cu cât îi fusese cu

neputinţă să afle ceea ce Austria voia să ceară Serbiei.

Aceasta, repet, se petrecea patruzeci şi opt de ceasuri înainte de predarea

ultimatumului fatal, care a fost şi va rămâne una din cele mai triste pete ale istoriei

europene şi, totodată, lovitura cea mai năpraznică pe care au primit-o vreodată popoarele

mici în timpul existenţei lor atât de grele, atât de amărâte şi atât de dureroase, dacă o pui

alături cu aceea a naţiunilor mari.

La Roumanie de marţi, 4/17 noiembrie 1914

PRINŢUL DE FÜRSTENBERG

Mi se dădu de ştire, acum douăsprezece zile, dacă nu mai mult, că am să primesc

o dezminţire din partea prinţului de Fürstenberg.

Mărturisesc că mă îndoiam. În noţiunile mele despre dreptate, interesul statului,

ba chiar şi datoria faţă de Patria în pericol se opresc în pragul adevărului. Fireşte, am

întâlnit oameni, din orice alt punct de vedere onorabili, care mi-au făcut mărturisirea că,

pentru ei, când e vorba de interesul Patriei, chiar şi adevărul îşi pierde drepturile lui. Nu

i-am înţeles niciodată. Nu-i pot înţelege.

În orice caz, sunt dator faţă de prinţul de Fürstenberg să recunosc că are

circumstanţe uşurătoare. Facerea a fost lungă. Trebuie să fi fost dureroasă. Înţeleg uşor.

Dar la mine ar fi fost cu neputinţă.

Într-adevăr, articolul meu din La Roumanie a apărut la 2 decembrie (stil vechi)

1914. Au trecut deci exact treizeci şi două de zile între afirmaţia mea şi dezminţirea

prinţului de Fürstenberg! Şi asta nu e tot. Au trecut şaptesprezece zile între cel dintâi

comunicat al lui Korrespondenz-Bureau şi dezminţirea prinţului de Fürstenberg.

306 57

Însemnez această dată, fiindcă cel puţin de la această dată sau, mai bine, din ajun, prinţul

de Fürstenberg trebuie să fi luat cunoştinţă de articolul meu din La Roumanie16

.

E uşor de înţeles că nu mai am ce vorbi cu prinţul de Fürstenberg. Ar fi absolut de

prisos să-i amintesc în cele mai mici amănunte – nu le-am uitat – toată convorbirea

noastră. La ce bun? De vreme ce el tăgăduieşte că mi-ar fi citit documentul pe care i l-a

trimis contele Berchtold şi pe care mi l-a tălmăcit în franţuzeşte chiar în aceste proprii

cuvinte, că, la nevoie, Austria va apăra pe Bulgaria cu arma în mână, aş fi fost un prost să

mai stau de vorbă cu prinţul Fürstenberg.

Să judece opinia publică.

Ea are de ales între asigurarea mea şi dezminţirea, puţin cam trezită, a prinţului

Fürstenberg.

Va veni o zi – timpul siluieşte toate arhivele – când însuşi documentul va face

parte din istorie. O să fie găsit, într-o zi, la Viena. Se va găsi, de asemenea, la Berlin,

raportul ministrului Germaniei la Bucureşti asupra comunicării pe care i-am făcut-o cu

mult înainte de începutul acestui război, atunci când nimeni nu putea ghici evenimentele

actuale şi pe care, chiar de-aş fi un mincinos cu o practică îndelungată, n-aveam nici un

interes să o fabric.

Dar cum s-a putut oare smulge, după douăzeci şi cinci de zile de forceps, unui

domn o asemenea declaraţie?

N-aş putea-o spune, fiindcă încă o dată, mie nimeni nu mi-ar fi putut smulge

niciodată aşa ceva. Dar interesul, îl înţeleg. E din cele mai mari. Documentul Berchtold,

din mai 1913, nu e numai o dovadă în plus de premeditare a loviturii împotriva Serbiei; el

mai e şi o dovadă că, în 1913, Austria a încurajat Bulgaria şi că, după ce a făcut-o să

comită pasul fatal, s-a dat la o parte.

Şi lucrul acesta e dureros.

Şi acum am să dau prinţului de Fürstenberg încă o ocazie să mă dezmintă.

Cea din urmă dată când mi-a făcut cinstea să vină la mine, a fost pentru a-şi lua

rămas bun.

16

I-l trimiseserăm, după cum i l-am trimis şi pe acesta, la Madrid, în scrisoare recomandată. (Nota redacţiei

ziarului “La Roumanie”).

306 58

În cursul acelei vizite, vorbind de modul strălucit în care România ieşise din criza

orientală, prinţul mi-a zis cuvânt cu cuvânt: “Sunteţi învingători; suntem învinşi!”.

Cuvintele acestea îmi făcură o mare impresie. Ele mi-au rămas înrădăcinate în

conştiinţă. Era mărturisirea care scăpa aliatului nostru oficial că izbânda noastră era una

cu înfrângerea lor.

Pentru a sfârşi, am să exprim o părere de rău.

În aceeaşi vizită de bun rămas, prinţul de Fürstenberg, în mijlocul complimentelor

obişnuite, a crezut că e bine să-mi spună ce-l va face să păstreze cea mai bună amintire

despre legăturile noastre foarte intime: era că putuse constata că eu spuneam totdeauna

adevărul.

Până ieri eram gata să fac şi eu pentru prinţul de Fürstenberg aceeaşi declaraţie.

Orice om de inimă o să înţeleagă cât de mare trebuie să fie părerea mea de rău

astăzi.

La Roumanie, de duminică, 4/17 ianuarie 1915

II

Răspunzând răspunsului nostru, contele Andrassy ne întreba17

dacă putem să

afirmăm că Austro-Ungaria e aceea care pricinuise războiul. El ne amintea că “nu

moştenitorul tronului sârb fusese ucis de unguri, ci moştenitorul tronului austro-ungar de

către sârbi”.

Am răspuns contelui Andrassy: “Afirmăm că adevăratul vinovat pentru

dezlănţuirea acestui război este Austro-Ungaria şi, mai cu seamă, bărbaţii de stat austro-

ungari”.

Atunci când răspundeam astfel, nu ştiam că, peste câteva zile, noi documente

aveau să dovedească ceea ce noi ştiam că e adevărul dar pe care atâta lume avea interes

să-l ascundă.

Acest mare serviciu îl făcu păcii domnul Giolitti.

17

E vorba de o polemică cu contele Andrassy despre problema românilor din Ungaria şi răspunderile

războiului mondial.

306 59

Domnul Giolitti a dovedit ceea ce ştiam bine, ceea ce ştiau toţi câţi văzuseră

evenimentele dinaintea războiului actual, dar care, ca şi noi, le văzuseră din culise, nu din

sala de spectacol.

*

Istoria adevărată poate fi rezumată astfel:

Austria – care nu renunţase niciodată la ideea de a se despăgubi în Peninsula

Balcanică de ceea ce pierduse în Italia – a lăsat, cu toate acestea, să se facă războiul

turco-balcanic din 1912, fiindcă era convinsă, de altfel ca şi Germania, de victoria turcă.

Nu fusese oare în Turcia o misiune militară germană? Se putea să fie bătuţi elevii

Germaniei? Puteau avea vreo valoare serioasă nişte mizerabile vechi raiale?

Înfrângerea turcilor a încurcat toate socotelile Austriei. Atunci şi-a pierdut ea

capul. Faimoasa afacere Prohasca-Abélard, de veselă amintire, a fost episodul cel mai

caracteristic al acestei sminteli.

De atunci a conceput Austria planul de a scufunda Europa în sânge şi foc, pentru a

recâştiga o vază pe care o credea pierdută.

Repetăm: în tot timpul care se scurse de la bătălia de la Luleburgas până la pacea

de la Londra, Austria a vrut să stârnească războiul general. Înţelegerea anglo-germană

pentru a păstra Europei binefacerile păcii – înţelegere care era reală pe-atunci – a fost

pentru ea o piedică de netrecut.

Dar Austria nu renunţase la planurile ei.

Cu o remarcabilă intuiţie a slăbiciunilor omeneşti, ea a mirosit putinţa unui război

între învingători. Şi a împins într-acolo din toate puterile, încurajând Bulgaria să comită

actul fatal.

Când însă se înşelă din nou în socoteli, când Bulgaria fu învinsă de sârbii cei

urâţi, Austria se hotărî să se arunce ea asupra sârbilor. Domnul Giolitti a dat despre asta

dovada cea mai neîndoioasă.

Ei bine, să ne fie îngăduit să facem ca şi domnul Giolitti şi să aducem şi noi o altă

dovadă, necunoscută încă.

306 60

*

În mai 1913, contele Berchtold îl însărcină pe ministrul austro-ungar de la

Bucureşti să comunice guvernului român – căruia şi sârbii, şi grecii i se adresaseră pentru

cazul unui atac din partea Bulgariei – că “Austria va apăra Bulgaria cu arma în mână”.

Cu alte cuvinte, România era prevenită că, deşi aliată a Austriei, va fi atacată de

Austria, dacă s-ar împotrivi la strivirea Serbiei.

Contele Andrassy poate găsi documentul acesta la Ballplatz.

N-o să-l găsească la Ministerul nostru al Afacerilor Străine, fiindcă nota contelui

Berchtold n-a fost citită decât unui singur ministru18

şi acela, care nu era Ministrul

Afacerilor Străine, răspunse în aşa chip, încât prinţul de Fürstenberg, un om foarte deştept

şi foarte subţire, se abţinu s-o citească aceluia care era, mai ales, destinată.

*

Lucrurile devin limpezi ca ziua.

În două rânduri, la 1913, Austro-Ungaria a vrut să declare război Serbiei.

Ea a fost împiedicată de Germania, de Italia şi de România.

Dar n-a renunţat la planurile ei. Încă din aprilie 1914, a azvârlit la Bucureşti – cu

toată seriozitatea – ideea unui război preventiv.

Ea era la pândă, când se produse crima de la Sarajevo.

Se ştie urmarea.

Nu rămâne mai puţin sigur că tragedia de la Sarajevo n-a fost decât un pretext şi

nu o cauză, şi că adevăratul vinovat pentru războiul acesta monstruos este mai ales

contele Tisza care, prin superioritatea lui netăgăduită, a avut de fapt conducerea politicii

austriece în cele din urmă timpuri dinaintea războiului.

Zadarnic ni se va spune că, în ultimele zile dinaintea războiului, conţilor Tisza-

Berchtold, văzând că jocul lor devenea tragic, li se făcu frică şi voiră să dea înapoi, dar că

au fost împiedicaţi de impetuozitatea Împăratului german.

18

Mie.

306 61

În patriotismul lui unguresc, contele Tisza, care scăpase ca prin minune de

arhiducele Franz Ferdinand, al cărui antimaghiarism nu e o taină pentru nimeni, a văzut

în întâmplarea aceasta un prilej unic pentru a întări stăpânirea maghiarilor în Ungaria, şi a

Ungariei în imperiu. El s-a aruncat în aventură cu energia-i atât de cunoscută, acea

energie brutală care s-a exercitat atât de des asupra Parlamentului din Budapesta.

Ca Europa întreagă să fie însângerată şi dată pradă focului pentru salvarea

maghiarismului, iată ce a urmărit contele Tisza.

A reuşit.

Dar atunci e nu se poate mai drept ca, dintre toţi cei care vor fi loviţi de veşnica

Nemesis, maghiarismul să fie cel mai pedepsit.

Şi va fi.

La Roumanie de marţi, 2/15 decembrie 1915

HERR RIEDL

În timpul crizei balcanice, România s-a găsit într-o situaţie din cele mai dureroase.

Lăsase să treacă momentul prielnic pentru a sta de vorbă cu Bulgaria asupra schimbării

frontierei sale de peste Dunăre. Momentul acesta ar fi fost înaintea mobilizării bulgare

sau, cel mai târziu, în cele câteva zile care despărţeau ordinul de mobilizare de intrarea în

război. Numai după bătălia de la Luleburgas noul guvern19

începu convorbirile cu

Bulgaria. Se ştie cât au fost de grele.

Întrucât Rusia nu îşi ascundea intenţia de a ajuta Bulgaria în cazul când am fi

atacat-o, eventualitatea, pentru România, de a cere ajutorul Austriei intra în domeniul

posibilităţilor20

.

Atunci găsi cu cale Austria să ne prezinte nota anticipată pentru eventualul ei

ajutor.

19

Guvernul, în care partidul meu avea jumătate din portofolii, veni la putere în urma bătăliei de la Lule-

Burgas. 20

Am spus şi repetat atât de des că opoziţia mea nemărginită, de a nu ne găsi în război alături de Austria,

explică politica pacifistă a guvernului român până în ziua când Bulgaria a atacat Serbia şi Grecia cu

încurajarea Austriei.

306 62

Ea trimise la Bucureşti un domn Riedl, pe care îmi place mai bine să-l numesc

Herr Riedl, fiindcă rar am văzut un tip mai reprezentativ al acelei ştiinţe buchereşti şi

grele de mistuit al cărei monopol îl au nemţii.

El ocupa nu mai ştiu ce înaltă situaţie în birocraţia vieneză şi era omul de

încredere al lui Franz Ferdinand – viitorul lui Ministru de Finanţe, se zicea. Era un spirit

din cele mai dogmatice. E de prisos să adaug că era cu desăvârşire străin de psihologia

popoarelor. E domeniul de care nu se pot apropia nemţii.

Herr Riedl se duse mai întâi, cum se cuvenea, la Ministrul de Finanţe şi la cel al

Comerţ. Nu ştiu dacă Ministrul Finanţelor a înţeles; dar cel al Comerţului văzu limpede.

Domnul Xenopol mă chemă la telefon şi-mi spuse că Riedl îi cerea ca România să

încheie un Zollverein21

cu Austro-Ungaria. Nici mai mult, nici mai puţin. Mă înştiinţă

totodată că Herr Riedl avea să vină la mine.

L-am primit. Stătu mai bine de un ceas. Cea mai mare parte din timp, vorbi

singur. Vorbea stricat franţuzeşte, dar asta nu-l împiedica să-şi exprime gândirea. Se

pierdea în teorii şi în afirmări; potrivea faptele cum îi convenea mai bine lui, în loc să

facă să reiasă teoria din faptele aşa cum erau ele. Dogmatismul lui nu excludea câtuşi de

puţin şiretlicul. Herr Riedl ar fi putut fi un excelent diplomat pe lângă nişte neghiobi. Li

s-ar fi impus prin harababura lui ştiinţifică şi i-ar fi prins în capcană cu falsa lui candoare.

Herr Riedl începu cu constatarea că, întrucât naţiunile Balcanilor trebuiau să-şi

împartă Turcia europeană, Austria, care pierdea astfel o piaţă, avea dreptul la despăgubiri

economice, iar asupra acestor despăgubiri prefera să se înţeleagă mai întâi cu România.

Dacă noi ne lăsam greu, avea să înceapă cu Bulgaria. Şantajul era vădit.

Herr Riedl, care ne cerea uniunea vamală, se ferea să rostească cuvântul. Prefera

un înlocuitor: tarifele preferenţiale.

Îmi explică cu de-amănuntul că sistemul clauzei naţiunii celei mai favorizate îşi

trăise traiul; că de aici înainte lumea se îndrepta spre tarifele preferenţiale. Austria voia să

inaugureze sistemul acesta. El consta în aceasta: Austria ne-ar fi dat, pentru o cantitate

mărginită din produsele noastre alimentare – cantitatea trebuitoare consumaţiei ei – o taxă

de favoare, iar noi am fi făcut acelaşi lucru pentru un anumit număr de produse

industriale austriece. Aceste taxe de favoare să nu avem dreptul de a le acorda şi altora.

21

Uniune vamală (N.ed.)

306 63

Sistemul avea să intre în vigoare la expirarea tratatelor noastre comerciale, dar trebuia să

încheiem învoiala chiar de atunci.

Când îi obiectai că, în acest fel, ne puneam în pericol ca nici un alt stat să nu mai

vrea să trateze cu noi, el recunoscu că lucrul era cu putinţă. Austria şi România, îmi zise

dânsul, ar fi atunci în stare de război vamal cu tot restul lumii. Şi când am observat că

asta însemna la urma urmelor intrarea noastră într-o uniune vamală cu Austria, se văzu

silit să-mi dea dreptate.

I-am atras atenţia că sistemul lui nu exista încă nicăieri; îmi răspunse arătându-mi

tarifele preferenţiale ale Canadei şi ale Africii de Sud faţă de Anglia.

“Dar bine, acelea fac parte din Imperiul britanic, i-am spus, pe câtă vreme

România e un stat neatârnat de Austria!”

Se făcu că nu înţelege nimic. În fond, simţea bine că intrarea noastră în Zollverein

cu Austria înseamnă pierderea neatârnării noastre. Dar îşi închipuia, probabil, că

perspectiva aceea trebuia să ne măgulească.

I-am arătat pe larg de ce n-aş primi niciodată sistemul lui. I-am explicat că noi

aveam de gând să ne dezvoltăm industria şi, prin urmare, că vrem să rămânem stăpâni pe

tarifele noastre şi că, în ce priveşte grânele, lemnul şi petrolul nostru, puteam să le

exportăm pretutindeni, mai cu seamă în Apus şi în Germania, fără să avem nevoie de un

regim de favoare pe piaţa austriacă. Am adăugat că ţineam prea mult la neatârnarea

noastră politică şi economică pentru a fi ademeniţi de mizeria unui câştig ceva mai mare

de pe urma grânelor noastre.

El dădu atunci frâu liber unei închipuiri desfrânate.

Îmi spuse că lumea nu mai putea merge mai departe aşa cum era, că Europa

trebuia să se organizeze, spre a scăpa de tirania statelor pirat şi a Americii.

Şi împărţea bătrâna Europă în trei grupuri.

Cel dintâi era compus din Anglia şi din Franţa, state pirat, care nu trăiau din

munca lor, ci din exploatarea coloniilor. Caraghioslâcul acesta îl spunea cu o aşa

îngâmfare şi seriozitate că a trebuit să mă silesc să-mi ţin râsul. Cele două state pirat

trebuiau să fie cu totul izgonite de pe piaţa europeană şi izolate pentru a pieri cu încetul.

Al doilea era Rusia. Ea nu mai avea nici un rost să existe în Europa; trebuia

izgonită în Asia sau, cel puţin, dincolo de Moscova. Rusia urma să fie tăiată şi de la

306 64

Marea Baltică, şi de la Marea Neagră şi, odată astfel micşorată, trebuia să fie apoi

părăsită în voia propriei ei sorţi economice22

.

Restul Europei urma să fie organizat într-o mare uniune vamală, al cărei început

ar fi fost să fie înţelegerea austro-română. El declară că Austria se însărcina să ne aducă

consimţământul Germaniei. Odată treaba asta făcută, se va impune Elveţiei, Italiei,

Belgiei, Olandei, Statelor de la Miazănoapte şi celor desfăcute din Rusia actuală să intre

în Uniune. Şi lumea va fi transformată.

Când i-am obiectat că Germania ar avea prea mult de pierdut într-o asemenea

rânduială, fiindcă ar risca să-şi piardă comerţul de dincolo de mare, care juca un aşa de

mare rol în economia ei naţională, îmi răspunse că tocmai pentru a lupta şi împotriva

Statelor Unite preconiza el noua organizare a Europei. Şi vorbi rău despre cotropirea

americană, combătând pericolul american etc.

Care nu-i fu mirarea când i-am spus că propăşirea Americii nu mă neliniştea

câtuşi de puţin, că era foarte firească şi că hegemonia rasei albe urma să treacă de cealaltă

parte a Atlanticului!

“Gândiţi-vă, i-am spus, că pe naţiunile acelea nu le încurcă nici sarcinile noastre

militare, nici prejudecăţile noastre, nici monarhiile, nici aristocraţiile noastre. Ele au cu

chipul acesta o atât de mare superioritate asupra noastră, încât e cu neputinţă să nu ne-o ia

înainte.”

Nu puteam, în vremea aceea, să adaug cel mai mare argument: nebunia războiului

general, care a grăbit cu cincizeci de ani această trecere de hegemonie.

Cred că, pentru Herr Riedl, ceea ce îi spusesem era culmea. Înţelese că nu era

nimic de făcut cu mine. I-a mai vizitat şi pe alţii; avea aerul că ia în serios făgăduiala ce-i

făceau toţi că o să-i studieze sistemul; dar nu-şi făcu nici o iluzie şi se înapoie la Viena.

N-am mai auzit vorbindu-se de el niciodată.

CONTELE SZÉCZEN

22

Am istorisit deja că, în august 1914, răposatul rege Carol mi-a spus că planul de împărţire a Rusiei, pe

care mi-l înfăţişase Riedl, data din timpul lui Bismarck, dar că Bismarck adăugase că nu va putea fi pus în

execuţie decât în înţelegere cu Anglia şi numai cu ea.

306 65

Contele Széczen a fost cel din urmă ambasador al Austro-Ungariei la Paris. Să

sperăm că va rămâne cel din urmă; ceea ce va putea supravieţui monarhiei Habsburgilor –

dacă, din nenorocire, îi va supravieţui ceva – nemaiputându-şi îngădui luxul să aibă

ambasadori.

Contele Széczen n-are nimic care să-l pună în evidenţă, nici în bine, nici în rău. El

e un oarecare dintre numeroşii conţi din care monarhia dualistă îşi fabrică diplomaţi. N-ar

fi avut ce căuta în Amintirile mele, dacă n-ar reprezenta, pentru mine, pe cel dintâi

diplomat al Habsburgilor care mi-a apărut sub forma nouă a diplomatului curat maghiar.

De atunci, am văzut atâţia alţii! Dar până la contele Széczen nu întâlnisem decât

“Kaiserlicki”, chiar şi printre maghiari. Széczen, din cauza asta, mi-a rămas în memorie.

Încă de acum mai bine de douăzeci de ani, el era maghiar, foarte maghiar şi nimic mai

mult decât maghiar, cu toate că reprezenta monarhia dualistă şi primea instrucţiuni de la

Viena.

Széczen era, la epoca de care vorbesc, primul secretar al legaţiei din Bucureşti, şi

servea sub contele Goluchowsky.

În vremea aceea, erau mişcări la noi în favoarea românilor din Ungaria. Maghiarii

înăspriseră îngrozitor regimul la care supuneau naţionalităţile nemaghiare şi, fireşte, la

noi, nu reuşeam să ne ascundem amărăciunea cu care nedreptăţile maghiare ne umpleau

sufletele. Presa vorbea cu violenţă, iar manifestaţiile curgeau cu duiumul.

De aceea guvernul austro-ungar devenise mai mult decât sensibil, iar guvernul

român – din care făceam şi eu parte – nu mai ştia unde-i e capul.

Eram în strânse legături cu contele Széczen. Fiindcă ne vedeam foarte des, printr-

o înţelegere tacită, ne învoisem să nu ne atingem niciodată de problema românilor din

Ungaria. Asta ne stingherea adesea, dar ne făceam că nu băgăm de seamă. Cu acest preţ

continuam intimitatea noastră.

Într-o zi, contele Széczen rupse tăcerea. Se iscase un incident care, în fond, nu era

de nici o gravitate, dar pe care contele Széczen nu-l putea înghiţi. Mi se pare că fusese

sfâşiat un tricolor unguresc. Contele se hotărî să-mi vorbească despre aceasta când furăm

singuri în biroul meu. Luase masa la mine.

306 66

Începu prin a-mi face cele mai amare imputări pentru ceea ce numea el îngăduiala

sau complicitatea guvernului, care nu întrebuinţase asprimea faţă de manifestanţi. Şi,

încălzindu-se, îmi spuse aproape vorbă cu vorbă:

“Jucaţi un joc primejdios. Luaţi ca axiomă faptul că nu ne putem înţelege cu

Rusia, şi puneţi nădejde într-un viitor război între noi şi ruşi. Ei bine, vă înşelaţi. Când o

să ajungem la convingerea că nu ne putem bizui pe dumneavoastră ca pe un aliat sincer al

statului unitar maghiar – singurul care ne interesează şi pe care-l vom apăra până la cea

din urmă picătură de sânge – ne vom înţelege cu Rusia. La urma urmelor, Carpaţii sunt o

graniţă excelentă, iar Galiţia, România şi chiar Constantinopolul nu înseamnă nimic, când

e vorba să se păstreze Ungariei caracterul ei unitar maghiar. Crede-mă, nu-i nimic mai cu

putinţă decât o înţelegere definitivă şi statornică între maghiari şi ruşi. Noi, pe unul din

povârnişurile Carpaţilor, privind numai spre Adriatica; ei, pe celălalt povârniş, la răsărit

ca şi la miazăzi şi privind spre Marea Neagră. Şi atunci se va sfârşi pentru totdeauna cu

problema românească, nu numai cu cea din Ungaria, dar de pretutindeni.”

L-am lăsat pe contele Széczen să-şi desfăşoare întreg ghemul. Era furios şi nu-şi

dădea deloc seama cât era de straniu din partea unui diplomat austro-ungar să vorbească

aşa unui ministru român.

Când i-am răspuns, în sfârşit, că nu m-am îndoit niciodată de simţămintele

duşmănoase ale maghiarilor faţă de noi, dar că, cu toate acestea, ameninţările lui nu-mi

făceau nici o impresie fiindcă nu credeam în putinţa unei alianţe maghiaro-ruse, contele

Széczen îşi dădu seama de greşeala ce făcuse şi bolborosi o explicaţie care numai

explicaţie nu era. Cum nici el şi nici eu nu doream s-o sfârşim printr-o ceartă, discuţia se

opri aici.

În ziua aceea, Széczen mi-a dat pe faţă fondul sufletului maghiar. Poporul acesta

cuceritor şi trufaş nu o să se poată niciodată resemna să trăiască prin sine însuşi, ca stat

naţional, ca Anglia, Franţa, Spania ori Italia. El înţelege să stăpânească celelalte

naţionalităţi ori să moară. Orice altă dezlegare e cu neputinţă pentru dânsul.

Politica actuală a contelui Karolyi n-are altă explicaţie. E aceeaşi cu care mă

ameninţa acum mai bine de douăzeci de ani contele Széczen, într-un moment de furie.

Adesea, ceea ce pare foarte nou e lucru vechi.

306 67

La Roumanie de sâmbătă, 23 iulie (5 august) 1916

KAISERUL

Pe Kaiser l-am văzut o singură dată.

Să vorbeşti despre dânsul numai după o singură convorbire ar fi îndrăzneţ, dacă

Kaiserul n-ar fi unul dintre oamenii care pozează într-una înaintea aparatului şi ale căruia

trăsături se desenează aproape dintr-odată.

Papa Leon XIII nu-l văzuse decât o dată – la începutul domniei lui – şi a spus

despre el: “Acest om va sfârşi într-o catastrofă.”

Era prin ianuarie 1907, la Berlin. Am fost primit de Kaiser într-o audienţă de un

dejun, la care, în afară de curte, erau invitaţi numai domnul Tchirsky, pe atunci Ministru

al Afacerilor Străine, precum şi ministrul României în Germania, cel care, din nefericire,

s-a purtat într-un mod atât de incalificabil în timpul războiului nostru. Aşteptam într-un

mic salon ce se afla înaintea sufrageriei şi vorbeam cu Împărăteasa, când Kaiserul intră.

Mă izbi mişcarea lui automatică şi, când mi se puse în faţă, la ceva mai puţin de doi paşi

şi îşi ţinti ochii săi de oţel în ochii mei, am rămas şi mai mirat. N-am întâlnit niciodată un

alt ochi ca acela al Kaiserului – o fixitate anormală, ceva vecin cu nebunia.

Kaiserul îmi vorbi vreo zece minute. Chestiunile năvăleau unele după altele, şi n-

apucam să schiţez un răspuns, că o nouă chestiune îi urma.

Era vizibil că Împăratul ţinea să-mi fie plăcut. În ajun, pusese să mă întrebe dacă

vroiam mai bine să-mi vorbească în franţuzeşte ori în englezeşte, şi eu preferasem limba

franceză. M-a mirat acest plan de seducţie atât de vizibil. Ministrul de Finanţe al

României nu putea avea atâta trecere, încât Împăratul puternicei Germanii să-şi dea atâta

osteneală ca să-i fie pe plac. Conchisei că Împăratul era un profesionist al seducţiei şi

aceasta, mai târziu, îmi întări convingerea că semăna cu Nero.

Împăratul începuse spunându-mi că mă cunoaşte foarte bine, fiindcă citirea

rapoartelor ministrului său în România, Kiderlen-Waechter, îi procurase toate

informaţiile în privinţa mea.

“Nu ştiu dacă fraţii dvs. vă iubesc, îmi zise Împăratul, dar ministrul meu vă

preţuieşte şi vă iubeşte mai mult ca un frate.”

306 68

Îmi vorbi de greutatea de a fi Ministru de Finanţe pe vremea noastră şi aducând

convorbirea – dacă o avalanşă de întrebări se poate numi convorbire – asupra chestiunii

petrolului român, îmi spuse, cu un ton tăios, că el înţelegea că americanii nu trebuie să se

amestece în afacerile Europei, şi că o bună întrebuinţare a petrolului românesc era unul

din mijloacele de apărare împotriva încălcărilor Americii.

Din această convorbire introductivă, am reţinut numai acest lucru. Era limpede că

Împăratul nu putea suferi America. De atunci lumea a avut destule dovezi despre asta.

În timpul dejunului, eu fiind la stânga Împăratului, care la dreapta avea pe fiica sa,

şi apoi vreme de peste un ceas, în camera de fumat, Împăratul îmi vorbi într-una de omni

re scibili et quibusdam aliis.

Sărea de la un subiect la altul, fără nici o legătură şi cu o febrilitate, cu o

nerăbdare pe care n-o mai întâlnisem niciodată.

Ţinea să se vadă că ştie multe, dacă nu chiar totul. Îmi vorbi chiar despre un

monument roman din Dobrogea, Tropaeum de la Adam-Clisi, şi fu plăcut surprins când i-

am spus că Moltke vorbise de el în însemnările călătoriei lui din tinereţe.

Între sute şi mii de alte lucruri, Kaiserul mă întrebă cum de-a izbutit Regele Carol

să facă tot ce voia, având totuşi regim parlamentar. I-am răspuns că Regele Carol avusese

înţelepciunea şi stăpânirea de sine de a lăsa să se facă orice în toate chestiunile, afară de

câteva afaceri pe care le credea foarte însemnate şi în care, fireşte, influenţa sa trebuia să

fie decisivă. Împăratul mă întrebă atunci de ce cumnatu-său, Regele George al Greciei, nu

putea să facă acelaşi lucru. I-am dat o explicaţie. În partea aceasta a convorbirii îmi dădui

socoteala încă o dată ce dispreţ adânc avea Kaiserul pentru ideile liberale, pentru regimul

constituţional. Omul acesta trebuie să fi fost sincer când afirma că Providenţa îl alesese

de instrument ca să facă fericirea acestei biete lumi. Şi Nero era sincer când se credea

artist mare. Mai departe am vorbit de vânătoare şi, cu deosebire, de vânătoarea în

România, când deodată Kaiserul mă întrebă dacă Regele Carol era popular. Eu i-am

răspuns că tocmai popular nu era, dar că, desigur, era respectat. “De asta nu mă mir”, îmi

zise Kaiserul, “fiindcă are caracterul puţin comunicativ”. Vai, Kaiserul îl avea prea

mult!…

306 69

Omul acesta, stăpânul celei mai formidabile organizaţii a lumii, îmi vorbise trei

ceasuri cu o vizibilă dorinţă de a-mi fi plăcut şi de a-mi lua ochii cu omniştiinţa şi cu

geniul lui – şi cu toate acestea, când am ieşit de la dânsul, am simţit o uşurare.

A doua zi, când Prinţul Bülow mă întrebă despre impresia ce-mi făcuse Împăratul,

i-am răspuns: “Kaiserul este un om extraordinar, dar pentru nimic în lume n-aş vrea să-i

fiu ministru”.

Prinţul Büllow zâmbi, cu un zâmbet şiret, pe care l-am tradus astfel: “Cui o

spui?”.

Kaiserul, o mai spun încă o dată, fusese mai mult decât amabil cu mine. Avusese

chiar delicateţea de a nu-mi da la acest dejun cordonul “Vulturului Roşu” – decoraţie pe

care aveam să i-o înapoiez în primăvara anului 1916 – ci de a trimite să mi-o aducă, după

trei zile, pe domnul Tschriscky, “ca o amintire a călătoriei mele la Berlin”.

Nu l-am mai văzut pe Kaiser, dar după câţiva ani, Împăratul, vorbind la Potsdam

cu o muzicantă româncă măritată după un german, o întrebă dacă era de origine germană

şi, când ea-i răspunse că e româncă, Kaiserul îi replică: “Ce mai face Take Ionescu al

nostru?”. Muzicanta, care era foarte curtezană, îmi aduse la cunoştinţă această apostrofă

imperială, ca şi când ar fi fost o fericire cerească.

Din această mică întâlnire cu potentatul german îmi rămase o amintire apăsătoare.

Era vădit pentru mine că omul acesta e un om obişnuit şi, cu toate acestea, avea într-însul

ceva atât de anormal, aproape bolnăvicios, că mereu mă întrebam: “Ce-are să facă omul

ăsta?”.

El nu-mi impusese acea admiraţie senină pe care ţi-o dă priveliştea unei adevărate

măriri. Dar nici nu-mi apăruse ca o mediocritate, căreia hazardul naşterii îi dăduse o

situaţie nepotrivită cu mijloacele sale intelectuale. Nu. Era ceva în acest om, dar acest

ceva te punea pe gânduri şi te speria.

Am aflat, prin Kiderlen-Waechter, obiceiurile de lucru ale Kaiserului. Erau, în

felul lor, unice şi primejdioase. În toate dimineţile, se ducea la Ministrul Afacerilor

Străine, unde punea să i se citească toate depeşele şi cerea să li se dea imediat răspunsul.

După aceea, lua un pahar de Porto şi doi pesmeţi şi pleca.

Pentru ca nu cumva să iasă lucrurile rău din pricina acestei impulsivităţi a

suveranului, Kiderlen luase hotărârea să-i arate numai depeşele sosite până la o anume

306 70

oră din noapte, adică pe acelea asupra cărora avusese timpul să cugete bine pentru ca să

se poată împotrivi impetuozităţii Împăratului.

Marea, veşnica chestiune care se pune azi şi se va pune pururea este de a şti cum

acest împărat, pe care un neamţ mi-l descria într-o zi ca pe o “trestie zugrăvită în culoarea

oţelului”, s-a hotărât să dezlănţuie războiul general şi când şi-a ales el data de august

1914.

Cu cât mă gândesc la impresia ce mi-a lăsat convorbirea cu Kaiserul, cu atât îmi

vine să cred că ideea războiului a fost la el un lucru premeditat, dar că alegerea

momentului, forma dezlănţuirii au fost rezultatul unei mişcări impulsive.

Ceea ce, în aparenţă, e de neînţeles, este cum Kaiserul, care desigur nu era prost

ca fiul său, pe care Kiderlen îl făcea “cretin”, a fost în stare să pună la bătaie toată

agoniseala naţiunii sale şi a casei sale, tocmai cu prilejul unei chestiuni ce atingea Austro-

Ungaria, în al cărei viitor el nu credea deloc.

În adevăr, în toamna anului 1912, domnul de Jagow, favoritul Kaiserului, pe

atunci ambasador al Germaniei la Roma, declara Ministrului României că marea

problemă a acelui moment era de a şti dacă dezmembrarea inevitabilă a Austro-Ungariei

s-ar putea face fără să fie nevoie de o răsturnare generală.

În primele zile ale lui noiembrie 1913, întorcându-mă de la Atena, unde izbutisem

să fac pace între Turcia şi Grecia, prânzeam la Constantinopol, la ambasadorul Rusiei.

Ambasadorul Germaniei, răposatul Wagenheim, alt favorit al Kaiserului, pe care-l

întâlneam pentru prima oară, mă luă într-un colţ de fereastră şi, după ce mă felicită pentru

ceea ce izbutisem să fac la Atena, îmi spuse vorbă cu vorbă: “Uite, Omul bolnav, Turcul,

o să fie tot pe locul ăsta, când Austro-Ungaria nu va fi rămas decât o amintire istorică”.

Kaiserul nu-şi putea dar face nici o iluzie cu privire la putinţa de a reda o viaţă

nouă imperiului habsburgic.

Dar atunci cum să ne explicăm politica sa? O destăinuire a Kaiserului, făcută la

Potsdam, în primele zile ale lui august 1914, Prinţului regal al României23

, ne dă cheia.

Împăratul spuse tânărului prinţ că România avea interes să meargă cu Germania, a cărei

victorie este indiscutabilă, pentru că, în cel mult 20 de ani, Germania avea să-i dea

Transilvania, deoarece Austro-Ungaria nu va putea dăinui mai mult.

23

Prinţului moştenitor Ferdinand al României.

306 71

Crima Kaiserului împotriva păcii lumii este cu atât mai de neiertat, cu cât în

gândul său ea nu avea nici măcar ţinta de a încheia era marilor răsturnări. Împăratul

trăsăsese sabia nu pentru a prezerva Austro-Ungaria, dar pentru ca, la vreme, să facă

dintr-însa tot ce-o vrea.

Dacă n-am vorbit cu Kaiserul decât o dată, asta nu înseamnă că în judecata ce-o

dau asupra lui n-am şi alte izvoare de informaţie.

Omul acesta este, în realitate, un timid. Ca toţi timizii, când e să se arate

îndrăzneţ, el exagerează îndrăzneala.

Ştiu din primele vremuri ale domniei lui un incident care-l zugrăveşte pe de-a-

ntregul.

Bismarck, care nu-l iubea, nu scăpa nici un prilej fără să-i dea să înţeleagă că

adevăratul stăpân e el însuşi şi că el, Kaiserul n-avea nici o putere. Această atitudine a lui

Bismarck mergea aşa de departe că, într-o zi, când Împăratul îi ceru să-l înainteze pe un

membru subaltern din corpul diplomatic, la care ţinea, Cancelarul îl refuză fără un

cuvânt. Cu toate astea, Împăratul ţinea aşa de mult la aceasta, că i-o ceru de mai multe

ori. Bismarck rămânea neclintit. În această situaţie, Împăratul nu îndrăznea nici să

renunţe, nici să dea ordine. Încordarea ajunse aşa de departe, că anturajul împăratului

recurse la celebrul Holstein, rugându-l să-şi pună în joc trecerea sa pe lângă Bismarck

pentru ca să pună capăt acestei situaţii. Bismarck nu vru să audă de nimic. Mai trecu ce

trecu şi Holstein iar îşi reînnoi stăruinţele. Era în ajunul plecării Kaiserului în călătorie pe

mările nordului. În momentul când se urcă pe vas, cineva îi spuse la ureche că e posibil

ca Bismarck să cedeze. Tot timpul cât a stat pe mare, Împăratul a fost neliniştit, nervos,

supărăcios şi totuşi nu îndrăzni să spună nimic împotriva cancelarului său. La cea dintâi

sosire la ţărm, în Norvegia, împăratul află vestea că, în sfârşit, cancelarul cedase. Acest

lucru îi produse o mare bucurie. A fost exuberant ca un copil. Kiderlen-Waechter, care-l

însoţea şi care-l făcuse pe Holstein să înţeleagă necesitatea de a da această mică

satisfacţie Împăratului, rămase mai mult decât mirat văzându-l pe stăpânul Germaniei

sărind de bucurie fiindcă a putut să înainteze pe un funcţionar.

Acelaşi om, în ziua când se va hotărî să înlăture pe fondatorul Germaniei

moderne, va lucra cu o îndrăzneală, cu o lipsă absolută de orice măsură şi de orice

delicateţe.

306 72

Timidul care vrea să arate că e cine ştie ce.

E probabil că, şi atunci când a fost vorba de războiul mondial, n-a lucrat decât tot

aşa.

Ani îndelungaţi a vrut războiul, dar s-a temut de dânsul. Îndată ce făcea un pas

înainte – şi mai totdeauna un pas de ucenic – el se dădea înapoi mai mult decât ar fi fost

necesar.

Un timid care ar vrea, dar nu îndrăzneşte.

În ziua în care a îndrăznit, a fost cu o avântare aproape nebună.

Căci a fost o nebunie din partea Kaiserului să declare el însuşi războiul, în loc să-i

sâcâie pe ceilalţi şi să-i silească să i-l declare ei lui.

Personalitatea atât de încâlcită a Împăratului Wilhelm şi groaznica gloabă pe care

omenirea a plătit-o pentru că cel din urmă Hohenzollern, în loc să fie obişnuitul Rege al

Prusiei – nu prea inteligent dar cu bun simţ –, a fost un nebun aproape de geniu, trebuie

să ne întărească în adâncul adevăr că atotputernicia unui om este lucrul cel mai funest de

pe lume.

SIR DONALD MACKENZIE WALLACE

Sunt de atunci mulţi, foarte mulţi ani. Era pe vremea celei din urmă perioade a

domniei marii regine Victoria: Sir Donald Mackenzie Wallace era oaspetele meu la

Sinaia.

Sir Donald este o personalitate bine cunoscută în Anglia. A debutat în diplomaţie,

a condus foarte multă vreme “politica externă” la Times, a fost mâna dreaptă a lordului

Dufferin, în timpul când acesta era vicerege al Indiilor, şi trecu printre cei mai intimi

oameni de încredere ai Regelui Eduard de pe vremea când era prinţ de Galles şi până la

moarte.

Sir Donald este autorul unei cărţi clasice despre Rusia, o carte tradusă în toate

limbile. El a fost ales de Regele Eduard ca să-l însoţească pe actualul Rege George, pe

atunci prinţ de Galles, în călătoria pe care o făcu de-a lungul Imperiului şi a cărei dare de

seamă o scrisese. A luat parte la conferinţele pentru pace de la Portsmouth şi de la

306 73

Algeciras şi a fost, la Petrograd, oaspetele ambasadorului Sir Arthur Nicholson pe vremea

încheierii înţelegerii ruso-engleze.

Am avut multe convorbiri interesante cu Sir Donald. Aceea pe care am s-o redau

în puţine cuvinte aici este, după două decenii, de o actualitate izbitoare. Iată de ce o

desprind din Amintirile mele.

Ne plimbam împreună în măreaţa pădure şi convorbirea noastră se învârtea,

fireşte, în jurul politicii generale. Sir Donald îmi zicea:

„Politica actuală a puterilor europene este absurdă. Suntem victimele

prejudecăţilor vechilor oameni de stat, care se eternizează în ceea ce se potrivea în

tinereţea lor, dar care nu mai corespunde realităţii. Aşa, în Anglia, suntem stăpâniţi de

două aşa zicând axiome, deopotrivă de învechite. Am rămas tot la sperietoarea rusă care

vrea să ne izgonească din Indii şi la rivalitatea fatală cu Franţa. Ei bine, toate acestea sunt

false, arhifalse. În Asia este destul loc pentru Anglia, ca şi pentru Rusia. Ba poate

ocupăm chiar puţin cam prea mult loc în paguba asiaticilor. Rivalitatea fatală dintre

Franţa şi Anglia e o fosilă. Ea datează din timpul când nu existau în lume decât două mari

puteri, Franţa şi Anglia. Azi, ea nu mai răspunde la nimic. Anglia a fost întotdeauna, este

şi va rămâne, de nevoie, o putere esenţial pacifică, esenţial conservatoare în politica

internaţională. Franţa, pentru o mie de motive, a ajuns şi ea o putere pacifică şi

conservatoare. Singura putere revoluţionară în politica internaţională este Germania.

Numai ea ţine lumea în nesiguranţă; numai Germania ameninţă pacea. Să te aştepţi la o

mare schimbare atunci când vechii bărbaţi de stat vor face loc altei generaţii. O să vezi pe

Anglia ajungând cea mai mare prietenă a Franţei iar faimoasa duşmănie anglo-rusă

aruncată la muzeul antichităţilor.”

Toate acestea s-au întâmplat de atunci încoace. În epoca aceea, când Sir Donald

mi le anunţa, cu o aşa limpezime şi cu o aşa sinceritate, ele erau ceva nou.

*

306 74

Seara vorbeam despre România, despre rasa noastră şi despre viitorul nostru. Sir

Donald studiase mult chestia românilor din Ungaria. Vizitase chiar Braşovul, Sibiul şi

Blajul şi vorbise cu câţiva din românii cei mai reprezentativi de acolo24

.

Deodată el îmi puse marea întrebare:

„Aveţi un tratat de alianţă cu Austria. Ştiu bine. Nu tăgădui. Crezi că, în

momentul când va trebui să-l puneţi în execuţie, o s-o puteţi face? Eu nu prea văd cum.

– Nu ştiu dacă avem ori nu un tratat de alianţă cu Austria, i-am răspuns, ţinut,

cum eram, să păstrez cea mai desăvârşită taină. Dar dacă ar exista un asemenea tratat,

gândesc ca şi dumneata. Nimeni pe lume nu l-ar putea pune în execuţie.”

Sir Donald trebuie să fi luat notă de afirmaţia mea, tot atât de limpede ca şi ale

dânsului.

Evenimentele mi-au dat de asemenea şi mie dreptate.

La Roumanie de la 13/26 martie 1915

BARONUL BÁNFFY

Pe baronul Bánffy, cel mai energic dintre toţi miniştrii unguri (asta nu e puţin

lucru), nu l-am văzut decât o singură dată. Ne găseam în cele dintâi zile din ianuarie

1896.

Bánffy era un vlăjgan cu mustăţile în furculiţă care-ţi făcea impresia unui prefect

de pe timpul celui de-al doilea imperiu, maghiarizat, adică pornit până la superlativ spre

violenţa administrativă şi necioplit. Baronul Bánffy era un om mediocru, dar energia lui

indiscutabilă găsea mijlocul să impună, chiar şi într-o limbă pe care o cunoştea atât de

puţin. Bánffy era de fel din Transilvania. Vorbea chiar româneşte. Ca prefect – căci

debutase ca prefect – îşi făcuse ucenicia cu acea teribilă presiune electorală cu care mai

târziu, ca Preşedinte de Consiliu, avea să facă minuni.

El îmi trimise vorbă la Viena, printr-un ungur din partidul neatârnării, în cele

dintâi zile din ianuarie 1896, că dorea mult să mă cunoască. E foarte simplu motivul

pentru care Preşedintele de Consiliu al Ungariei ţinea să mă vadă. O simplă curiozitate.

Fusesem cel dintâi ministru român care dăduse ajutoare băneşti, în taină, fireşte, nu

24

Îi desemnasem mai dinainte personalităţile române pe care trebuia să le vadă.

306 75

numai şcolilor şi bisericilor române din Transilvania, dar şi ziarelor şi comitetelor

politice. Pentru ziare găsisem o formulă ingenioasă. Însărcinasem pe ziaristul de peste

munţi să alcătuiască cărţi şcolare pentru şcolile româneşti din Macedonia şi-i plăteam

munca împărăteşte. Bineînţeles că se putea ca acele cărţi şcolare să nu fie scrise deloc.

Bánffy sfârşise prin a mirosi ceva din activitatea mea politică care, de altfel, era

necunoscută colegilor mei din minister, afară de Preşedintele Consiliului, bătrânul Lascăr

Catargiu. Chiar şi acestuia nu i-o destăinuisem decât după ce o practicasem doi ani şi

jumătate. Nu mi-a purtat nici o pică pentru aceasta. Adversarii mei politici din România,

mai bine zis unul singur, neuitatul Dimitrie Sturdza, denunţase fapta mea. În felul acesta,

Bánffy a fost sigur de ea. Cum căzusem de la putere în octombrie 1895, Bánffy dorea să

vadă de aproape pe duşmanul neamului lui.

Întorcându-mă de la Viena, m-am oprit la Budapesta şi am cerut o audienţă

Preşedintelui Consiliului ungar. Mă primi în acel măreţ castel regal de la Buda, de unde

se desfăşoară o atât de splendidă vedere peste Dunăre şi peste Pesta. Bánffy îmi vorbi,

fireşte, despre problema românilor din Ungaria.

El începu prin a mă întreba brusc:

„ – N-o să-mi spuneţi, sper, că nu vreţi să anexaţi Transilvania?

– Nu, i-am răspuns, n-o să vă spun asta. Şi chiar de v-aş spune-o, n-o s-o credeţi,

ci o să credeţi numai că aveţi de-a face cu un mincinos sau cu un om care nu-şi iubeşte

Patria. Vreau să anexez Transilvania, dar nu pot. Şi dumneavoastră, la rândul

dumneavoastră, n-o să-mi spuneţi, am adăugat eu, că nu vreţi să împingeţi graniţele

statului maghiar până la Marea Neagră?”.

Bánffy îmi răspunse cu multă voioşie:

“ – Nu, n-o să vă spun asta. Vreau să împing graniţele Ungariei până la Marea

Neagră, dar nu pot.

– Atunci, i-am răspuns, fiindcă procesul istoric care există între voi şi între noi nu

poate fi rezolvat acum nici în sensul meu, nici în al d-voastră, pentru că suntem vecini n-

ar fi oare cu putinţă să găsim între noi un modus vivendi? Starea în care-i ţineţi pe

românii din Ungaria este de nesuportat, de ce n-o schimbaţi?”.

Bánffy începu o serie de explicaţii, unele mai false decât altele, pentru a stabili că

nu existau persecuţii. Drept încheiere mă întrebă de ce românii din Ungaria nu voiau să ia

306 76

parte la alegeri, ca să-şi poată lămuri păsurile lor în Parlamentul de la Budapesta. Trebuie

să spun că la epoca aceea românii din Ungaria adoptaseră politica de rezistenţă pasivă,

prin urmare de abţinere de la farsa aceea care se numea în Ungaria alegeri.

L-am privit pe baronul Bánffy drept în ochi. Simţisem că aveam de-a face cu un

vanitos, de la care puteai smulge orice dacă-i lăudai vanitatea.

“ – Ce adică, baroane, i-am spus, nu ştiu eu ce înseamnă alegerile în ţările

noastre? Ai putea să-mi spui cu toată buna credinţă a dumitale că, dacă românii s-ar

prezenta la alegeri şi dacă n-ai vrea dumneata să fie aleşi, ar putea ieşi măcar unul

împotriva voinţei dumitale?”.

Iar Bánffy îmi răspunse:

“ – Nici unul, dacă nu vreau eu.”

L-am făcut deci să dea la o parte din convorbirea noastră această glumă a

participării la alegeri care în realitate nu putea avea vreun sens decât dacă românii

încheiau vreo înţelegere cu maghiarii. Şi revenind la ideea găsirii unui modus vivendi, i-

am spus:

“ – N-am nici un mandat din partea românilor din Ungaria, nu vorbesc în numele

lor; dar n-aţi putea oare să faceţi cu ei o învoială, de pildă una ca aceea pe care aţi făcut-o

cu saşii din Ardeal, şi să le puneţi astfel la adăpost bisericile, şcolile şi câteva

circumscripţii electorale?”.

Cu cea mai brutală sinceritate, Bánffy îmi răspunse:

“ – Asta, niciodată! Saşii din Ardeal, insistă el, nu sunt decât 230.000 şi se găsesc

la o depărtare de mai bine de 1.000 de kilometri de germanii din Germania. Românii din

Ungaria sunt 3 milioane şi jumătate şi se găsesc în continuitate geografică cu românii din

Regat. Asta, niciodată!”.

Am continuat să cercetăm chestiunea. L-am întrebat dacă nu putea da Ardealului

censul electoral al Ungariei (în Ardeal censul era mai restrâns) şi votul secret.

„Niciodată”, îmi răspunse din nou Bánffy.

Sună să mi se aducă harta electorală a Regatului Ungariei.

“ – Vezi harta asta, îmi zise el; părţile curat maghiare ale Regatului ne trimit

deputaţi kossuthişti, adică partizani ai rupturii cu Austria, ruptură care ar fi sfârşitul

stăpânirii maghiare. Guvernul meu, ca şi cele care m-au precedat sau mă vor urma, nu

306 77

trăieşte decât din circumscripţiile naţionalităţilor. Cu votul secret noi am pierde

circumscripţiile acelea; şi n-am mai putea guverna.”

După un ceas de zadarnică convorbire, Bánffy mă întrebă dacă era vreun punct

asupra căruia noi să fi căzut de acord.

“ – Da, i-am răspuns, suntem de acord că nu ne vom putea pune niciodată de

acord.”

Când m-am ridicat pentru a-mi lua ziua bună de la Preşedintele Consiliului,

trecurăm pe dinaintea ferestrei care dădea spre Dunăre şi spre Pesta. I-am zis surâzând:

“ – Ce măreaţă capitală aveţi!

– Ei bine, vino şi-o ia, îmi răspunse Bánffy vesel.

– Dacă aş putea, i-am spus, e sigur că n-aş lua-o, dar că aş ocupa-o, nu mai încape

vorbă.”

Convorbirea mea cu baronul Bánffy a apărut deja în cea mai mare parte în

memoriile lui Sir Grant Duff, căruia i-o istorisisem la Londra câţiva ani mai târziu şi care

a introdus-o în Memoriile lui, publicate de multă vreme.

Cu nici un alt om de stat ungur n-am avut o explicaţie atât de clară şi atât de

categorică asupra antagonismului ireductibil al celor două puncte de vedere ale noastre.

POLITICA ROMÂNEASCĂ

Era în 1908. La Paris, la marele meu prieten B…, prânzisem într-o numeroasă

societate, printre care d-nii X… şi Y…, foşti Miniştri ai Afacerilor Străine ai Franţei,

amândoi încă în viaţă şi care, când ziarul acesta le va cădea sub ochi, îşi vor aminti cu

siguranţă convorbirea pe care o voi istorisi în câteva rânduri.

X…, adânc învăţat şi scriitor de mare talent, e o natură vioaie, care nu-şi opreşte

niciodată impresiile. Y… e o natură închisă, un adânc cugetător, care vorbeşte puţin şi

rar.

După masă, când cea mai mare parte din musafiri ascultau vioara lui Enescu şi

vocea lui Rousselière, ne-am retras în cabinetul de lucru, X…, Y… şi cu mine.

Am vorbit de România, care făcuse Austro-Germaniei un act de supunere de

prisos. Şi deodată X… zise:

306 78

„Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înţeleg mai puţin politica României. N-aveţi

nici o altă putinţă să ajungeţi o naţiune mare, decât în paguba Ungariei. Şi cu toate

acestea sunteţi aliaţii Ungariei. Căci, să nu vă faceţi nici o iluzie. Austria nu mai există. În

realitate sunteţi mai întâi aliaţii ungurilor şi apoi ai germanilor. Mi-e cu neputinţă să

pricep politica dumneavoastră

– Pricepeţi politica Italiei? i-am răspuns.

– Desigur, răspunse X… E politica fricii.

– Şi de ce vreţi oare ca numai Italiei să-i fie frică pe lumea asta?”.

Y…, care nu spusese nimic, intră şi el în vorbă. El recunoscu faptul că politica

României era foarte explicabilă din cauza fricii, iar convorbirea se desfăşură asupra

adâncii deosebiri dintre Tripla Alianţă – mai bine zis Austro-Germania – unde era o

unitate de direcţie desăvârşită, fiindcă numai Berlinul o conducea, şi Tripla Înţelegere, ale

cărei legături erau atât de greu de apucat şi pe care, din cauza aceasta, era atât de greu să

te sprijini în momentul acela.

“Dar ce putem face, întrebă X…, ca să vă arătăm marele interes pe care-l purtăm

fericirii şi viitorului dumneavoastră?

– Tot ce putem face pentru România, declară Y…, este s-o ajutăm să ajungă tare,

pentru ca, în ziua când o avea să aleagă în marea catastrofă – dacă ziua aceea va veni

vreodată, şi domnul Take Ionescu ştie bine că noi dorim ca să nu vină niciodată –

România să poată alege în deplină libertate.”

Am mulţumit celor doi foşti miniştri francezi pentru cuvintele acestea şi i-am

asigurat că, cu toate aparenţele de robie politică ale României, cu toată prostia

diplomatică pe care o comisese (România făcuse cunoscut guvernului de la Sofia că o să

fie silită să intervină, dacă Bulgaria voia să se folosească de tulburările de la

Constantinopol pentru a se arunca asupra Turciei), întâmplându-se cazul, România ar

alege în toată libertatea.

Prietenii mei X… şi Y… trebuie că văd desigur acum că am avut dreptate şi nu le

pare rău de sprijinul pe care Franţa ni l-a dat în 1913.

La Roumanie de miercuri, 24 iunie (7 iulie) 1915

306 79

LACRIMI

La Londra, luni, 27 iulie 1914.

Cu toate asigurările pacifice care-mi fuseseră date, în toată buna credinţă, în chiar

dimineaţa aceea, de către prinţul Lichnowsky, ambasadorul german, căruia i se ascundeau

cu îngrijire planurile războinice ale împăratului, vedeam cum soseşte războiul general şi

mă apucă groaza. Cea din urmă putinţă de scăpare ar fi fost în primirea propunerii

engleze pentru conferinţa în patru şi iată că şi aceea dădea greş deoarece Germania

refuza.

Deşi convins că nimeni n-ar putea face vreodată armata română să meargă alături

de honvezi, eram totuşi neliniştit. Nu puteam prevedea cum o să înceapă războiul; nu

puteam fi sigur că Germania şi Austria nu vor avea dibăcia diabolică să aducă aşa

lucrurile ca Rusia să fie silită, ea, să declare războiul. Şi neavând sub ochi textul însuşi al

tratatului nostru de alianţă, n-aveam siguranţa că vom putea scăpa din cleştele tratatului

fără să avem aerul că violăm slova angajamentului. Nu reuşeam să restabilesc din

memorie faimoasa frază “fără provocare din partea sa”.

După-amiază, m-am dus să-l văd pe un vechi prieten25

, un italian care, fiindcă

jucase un rol important în afacerile ţării lui, trebuie să fi cunoscut textul tratatului italian,

identic cu tratatul român pe care-l citisem, în iunie 1908, la Castelul Peleş.

Am vorbit îndelung despre primejdia gravă prin care trecea civilizaţia europeană.

Noi speram încă, împotriva oricărei speranţe; uneori chiar, ne amăgeam găsind aforisme

care făceau războiul cu neputinţă, într-atât ne părea de monstruos.

Dar am examinat şi ipoteza cealaltă, a războiului. Nu ne-a trebuit mult ca să ne

dăm seama că eram cu totul de acord; că, dacă izbucnea războiul, apoi era numai din vina

Germaniei şi a maghiarilor şi că de rezultatul acestui război depindea, cel puţin pentru

câteva generaţii, soarta lumii.

Am văzut amândoi cu aceeaşi limpezime că viitorul României, ca şi acela al

Italiei, ar fi tare compromis, dacă nu chiar cu desăvârşire pierdut în cazul unei victorii a

Germaniei. Tot risorgimento-ul, toate cuceririle făcute de poporul italian, toate

admirabilele lui sacrificii ar fi rămas zadarnice, dacă Germania şi Austria ar fi fost să fie

25

Marchizul Imperiali, ambasadorul Italiei la Londra.

306 80

victorioase. Pentru România lucrul ne păru şi mai grav încă: era de-a dreptul moartea, pe

când pentru Italia lucrul putea, la rigoare, să se mărginească la o înăbuşire înceată.

Cu toate că eram plini de încredere în înţelepciunea guvernelor noastre, cu toate

că eram siguri că popoarele noastre aveau să se împotrivească dacă vreodată guvernele

lor ar fi încercat să le târască să-şi verse sângele alături de vrăjmaşii civilizaţiei liberale a

ţărilor noastre, ne-am întrebat totuşi, în spaima de care eram cuprinşi, dacă tălmăcirea

literală a tratatelor ne-ar putea îndatora să ne sinucidem.

Imperiali citise odinioară tratatul; îl citise chiar înainte de mine. Am încercat să

refacem din memorie textul lui exact. Toate sforţările noastre au fost fără folos. N-o să uit

niciodată tulburarea, disperarea ce ne-a cuprins, fiindcă nu ne puteam spune fără greş

care era textul precis al tratatelor noastre. Şi cu toate acestea, de slova acelor tratate – nu

cunoşteam încă teoria “peticelor de hârtie” – atârna viitorul nostru, onoarea noastră!

“Cât de cumplită este tragedia noastră!” ne-am spus.

Şi amândoi am simţit rostogolindu-ni-se pe obraji lacrimi fierbinţi. Nu ne-a fost

ruşine de ele. Întrevederea noastră a luat sfârşit. Ne-am strâns îndelungat mâinile şi ne-

am luat rămas bun.

De atunci nu l-am mai văzut pe prietenul meu italian.

Când rândurile acestea-i vor cădea sub ochi – şi-i vor cădea – o să mă ierte că am

păstrat amintirea lacrimilor lui.

Am plâns împreună.

La Roumanie de joi, 23 iulie (5 august) 1915

UN VĂR AL LUI TISZA

Dacă Germania nu se prăbuşeşte,

dl.Take Ionescu îşi frânge gâtul.

(La Politique26

, de la 31 iulie (13 august) 1915).

26

Ziarul lui Marghiloman.

306 81

La 30 iulie 1914, între ceasurile 6 şi 7 seara, vorbeam, la Viena, cu un prieten

englez în foarte strânse legături cu contele Berchtold, un englez care nu credea că Anglia

o să ia parte la război.

“Cei de aici doresc cu ardoare războiul, îmi spuse el. În scopul acesta,

ultimatumul către Serbia a fost făcut în aşa chip, ca să nu poată fi primit. De aceea au fost

foarte dezamăgiţi cei de aici, când s-a răspândit zvonul – zvon fals de altminteri – că

sârbii îl primeau în întregime. Sunt atât de pregătiţi, că sunt siguri de victorie… N-au

destulă încredere în actualul guvern român, care nu pare să înţeleagă situaţia. Mi se spune

că dacă ai fi dumneata la putere, s-ar face lucru mare cu România. Nu numai întreaga

Basarabie, pierdută la 1812, dar şi Odessa şi…”.

Îl ascultam pe prietenul meu, un om foarte deştept, şi-mi spuneam că cei de la

Viena înotau în ignoranţă şi în nebunie.

*

La 3 august 1914, dis-de-dimineaţă, reuneam la mine, la Sinaia, pe d-nii Dissescu,

Istrati, Cantacuzino-Paşcanu, Bădărău şi Cincu.

Le-am expus situaţia care trebuia să fie discutată şi hotărâtă în Consiliul de

Coroană de după-amiază. Am cerut fiecăruia să-şi spună părerea, înainte de a le-o spune

pe a mea. Apoi le-am expus ideile mele şi am adăugat că eram fericit să constat că

aproape toţi erau de aceeaşi părere cu mine, că adică o victorie germană ar însemna

mormântul României şi că ne era moralmente cu neputinţă să contribuim la

înmormântarea noastră.

Am adăugat că, dacă n-ar fi fost de aceeaşi părere cu mine, m-aş fi retras de la

şefia Partidului Conservator-Democrat; n-aş fi renunţat totuşi la credinţa mea şi aş fi

luptat pentru izbânda ei ca simplu cetăţean, cu toată libertatea unui simplu cetăţean, dar

cu o înzecită energie27

. În septembrie 1914, tot la Sinaia, în mica mea vilă, înainte de

27

În public am început prin a susţine neutralitatea, ceea ce era pe acele vremuri enorm. Când marinarii

germani trecură prin Bucureşti la Constantinopole, în august 1914, am cerut neutralitatea sinceră şi

definitivă, iar după câteva zile am putut face un pas înainte; să dăm pe faţă politica noastră, care era aceea a

războiului împotriva împărăţiilor centrale.

306 82

căderea Lembergului am fost vizitat de un prieten ungur, rudă de aproape cu contele

Tisza, un om încântător, care nu face de obicei politică.

El mi-a vorbit de atitudinea mea în marea criză europeană, atitudine care-mi putea

fi fatală. Îmi făcu cunoscut – ceea ce ştiam destul de bine – că adevăratul conducător al

imperiului dualist era contele Tisza; că, după pace, acesta va lua Ministerul Afacerilor

Străine pe care, dacă vrea, o să-l păstreze toată viaţa lui. Cu toate precauţiile politeţei, îmi

atrase atenţia asupra greutăţii, ca să nu zică asupra neputinţei absolute în care m-aş găsi

de a mai veni vreodată la putere în România, nemaiputând avea raporturi convenabile cu

Austro-Ungaria contelui Tisza, din pricina atitudinii pe care o adoptasem. Îmi strecură cu

dibăcie ideea că mai aveam încă timp să bat în retragere, cu atât mai mult cu cât Puterile

centrale erau sigure de victorie.

I-am răspuns că orice om era ţinut să se supună glasului datoriei, fără să ţină

seama nici de riscuri, nici de primejdii; că-mi dădeam bine seama că, dacă Germania o să

fie învingătoare, va fi pentru mine o datorie patriotică să nu încurc politica ţării mele prin

prezenţa mea în viaţa activă şi că, atunci când atâtea vieţi omeneşti se sacrificau pe atâtea

câmpuri de bătaie, era ridicol să te opreşti la sacrificiul carierei politice a unui om, oricare

ar fi el.

Convorbitorul meu înţelese şi, vrând să-şi îndrepte greşeala, îmi mărturisi că nu-şi

făcuse decât datoria de prieten.

*

De atunci, în mai multe alte rânduri, aceleaşi sfaturi mi-au fost date de către alte

persoane.

La Roumanie de joi, 6 (19) august 1915

CONTELE TISZA

În războiul mondial, contele Tisza a fost mintea cea mai ageră a Puterilor centrale.

El este autorul principal al dezlănţuirii războiului. Trebuie căutat marele vinovat la

Berlin, căci, fără cei de la Berlin, Tisza n-ar fi îndrăznit niciodată, dar Tisza e acela care a

306 83

provocat măcelul universal. El a condus războiul cu o energie demnă de o cauză mai

bună. A plătit cu viaţa crima pe care a înfăptuit-o. Ispăşirea fiind completă, actul de

acuzare este închis.

Nu l-am întâlnit pe Tisza decât o singură dată în viaţa mea. Sunt vreo 20 de ani de

atunci. Era preşedinte al consiliului de administraţie al unei bănci din Budapesta care

avea afaceri cu o societate industrială din România, al cărei preşedinte al consiliului

administrativ eram eu.

N-am vorbit decât de afaceri şi de călătorii. Nici un cuvânt despre politică. Dar

această scurtă convorbire mi-a fost de-ajuns ca să-mi dau seama cu cine aveam de-a face.

Un om tare în toată puterea cuvântului. Rece ca o lamă de cuţit. De o gravitate care

aducea cu a unui pastor neconformist din Anglia. O voinţă brutală până la exces.

Omul acesta era tare, dar îi era cu neputinţă să fie popular. Nici un magnetism,

nici un pic de căldură comunicativă, nici un semn exterior al unei flăcări lăuntrice

mistuitoare, nimic din ceea ce stabileşte contactul între omul public şi mulţime.

În faţa crimei incalificabile a lui Tisza de a provoca războiul, din care avea să iasă

sfârşitul regimului de dominaţie maghiară – pe care Tisza o confunda cu patriotismul

maghiar – m-am întrebat, cum a fost cu putinţă ca o asemenea greşeală să fie făptuită de

un om atât de tare?

O amintire din singura convorbire pe care am avut-o cu Tisza mă ajută să înţeleg

problema aceasta morală.

Desigur, sunt multe alte temeiuri pentru care Tisza trebuia să cadă în greşeala

făcută: megalomania maghiară nu e cel mai mic.

Dar mai e şi izolarea intelectuală în care trăia Tisza. Izolarea aceasta l-a

împiedicat să-şi dea seama de ceea ce se petrecea în celelalte ţări.

Vorbind cu Tisza, l-am întrebat dacă nu fusese de multă vreme în Apus. El îmi

răspunse, ca ceva firesc, că nu ieşise din Austro-Ungaria de şapte ani de zile şi că nu

simţea nici o nevoie să iasă.

“Ei bine, eu aş muri dacă m-aş supune aceluiaşi regim, i-am răspuns. Părăsesc

România de trei ori pe an, petrec o treime a anului în Apus şi socot aceste călătorii ca o

nevoie de igienă intelectuală.

306 84

Când trăim la noi prea multă vreme, orizontul nostru se îngustează. Micile chestii

locale iau o însemnătate pe care n-o au în realitate. Cu evenimentele e ca şi cu Mont

Blanc; dacă vrei să-ţi dai seama de măreţia lui, trebuie să te depărtezi de el.

Am nevoie să trec graniţa ca să-mi dau seama de micimea chestiilor care, la

Bucureşti, îmi par de mâna întâi.”

Tisza mă asculta şi nu înţelegea. Pentru el era de-ajuns să cunoască Monarhia şi,

mai cu seamă, Regatul Ungariei, pentru ca să judece mersul lucrurilor omeneşti. Greşeala

aceasta de optică politică trebuie că a orbit pe omul cel mai tare pe care-l posedau

Imperiile centrale şi l-a făcut să dezlănţuie un război, în care avea să se prăbuşească

hegemonia neamului lui, interesele castei lui şi propria lui istorie politică.

Trebuie totuşi să se recunoască un merit lui Tisza; a ieşit din scenă cu totul altfel

decât cei doi împăaţi care se uniseră împotriva libertăţii lumii.

TALAAT-PAŞA

Talaat-Paşa a fost omul cel mai tare al Turciei tinere. Djavid era mai învăţat,

Djemal mai civilizat, Enver mai gălăgios; dar Talaat avea, fără îndoială, mai mult

caracter. Un turc, dar un turc care vroia să fie un om modern, fără ca totuşi să se

maimuţărească cu aparenţele unui european. Fără carte, aproape cu totul necitit, fără să fi

călătorit, fără să cunoască ceva din ceea ce face fondul comun al oamenilor politici de

prin părţile noastre. Toate aceste lipsuri Talaat le înlocuia cu o voinţă de fier, cu un curaj

neîmblânzit şi, s-o spunem tare fiindcă asta e contrariul turcului legendar, cu o

repeziciune de hotărâre şi cu o îndărătnicie în execuţie care n-aveau nimic oriental.

Ca toţi junii turci, Talaat era şovinist. Când l-am văzut pentru a doua oară la

înapoierea mea de la Atena în noiembrie 1913 – înlesnisem acolo încheierea păcii dintre

Turcia şi Grecia – Talaat mi-a explicat cum plănuise şi înfăptuise el luarea

Adrianopolului în 1913. E un monument de îndrăzneală şi de voinţă. În 24 de ore îşi

impusese voinţa Consiliului de miniştri, generalilor şi puterilor pentru a-şi procura banii

trebuitori unei expediţii pe care bulgarii uşor ar fi transformat-o într-un dezastru pentru

turci, dacă ar fi vrut. Talaat, care în ajun n-avea pe nimeni care să-l aprobe, a avut a doua

zi complice pe toată lumea. “Cât despre Puteri, mi-a spus dânsul, ştiam că nu vor mişca,

că îndrăzneala o să le impună. Voi lucra în curând la fel, când voi suprima capitulaţiile.

306 85

Nu le mai vrem. Ştiu bine că Europa o să protesteze, dar n-o să se mişte.” Aceeaşi

hotărâre în ceea ce privea pe Sultan. Îl întrebasem dacă Sultanul ori moştenitorul său n-ar

avea să-şi reia atribuţiile de suveran de odinioară. “N-o să-i dăm voie niciodată, îmi

răspunse Talaat. Suntem stăpâni. Dacă vreun sultan o vrea să-şi facă de cap, îl detronăm

pur şi simplu”.

Un spirit de partid, de care cu greu ne putem face idee în Apus, strică însă

vredniciile acestea. Tot la înapoierea mea de la Atena, când vorbeam cu Talaat despre

proiectul unei înţelegeri turco-greceşti, pentru care Venizelos mă însărcinase să-i sondez

pe turci, îndărătul argumentelor pe care mi le dădu Talaat împotriva propunerii mele, am

simţit că era mai cu seamă un interes de partid. Talaat voia să încălzească popularitatea

partidului june-turc năpustindu-se asupra unui vecin, iar vecinul grec îi părea cel mai uşor

de lovit fără prea mari riscuri.

Când l-am văzut pe Talaat pentru întâia dată, m-a izbit prin însuşirile lui cu totul

contrarii turcului obişnuit. În primele zile din noiembrie 1913, plecam de la Sinaia la

Atena sub pretextul unei călătorii de plăcere, în realitate însă pentru a face o presiune

asupra Turciei care nu voia să încheie pacea cu Grecia şi, încurajată de Bulgaria, nu se

gândea la nimic mai puţin decât să redeschidă războiul balcanic. Prietenul meu Venizelos

socotea că această demonstraţie îi putea face pe turci să dea înapoi în planul lor nebunesc.

Nu spusesem în România nimănui nimic despre intenţiile mele, afară de Regele

Carol, cu care mă învoisem ca, dacă izbuteam, meritul să fie al României, iar dacă,

dimpotrivă, dădeam greş, numai eu să fiu dezaprobat pentru că uzurpasem o misiune pe

care nimeni nu mi-o dăduse.

Trimisesem vorbă unui vechi prieten, un român din Macedonia, fost ministru

june-turc, Batzaria, să vină să mă găsească la vapor, cu ocazia trecerii mele pe la

Constantinopol, unde nu voiam să mă opresc decât două ceasuri. Voiam să-l însărcinez să

spună prietenului său Talaat, pe care încă nu-l cunoşteam, cât de primejdios era jocul

turco-bulgar şi cât de hotărâtă era România să nu îngăduie o nouă conflagraţie în Balcani.

Spre marea surprindere, veni însuşi Talaat. Îmi făcu o bună impresie. Am vorbit mai bine

de o oră, mi se plânse că, ducându-mă la Atena în momentul acela, aveam aerul că

manifestez împotriva Turciei, iar eu i-am spus că înţelegeam într-adevăr să manifest

pentru pace şi împotriva Turciei, dacă ea se lăsa ademenită de intrigile bulgare. Am

306 86

adăugat că România era hotărâtă să lovească în oricine ar tulbura pacea de la Bucureşti şi

că ea avea mijloacele s-o facă. Talaat a fost foarte mişcat şi, din vorbă în vorbă, m-a

însărcinat să fiu eu arbitru între turci şi greci în toate chestiile – şi erau numeroase – care

îi despărţeau şi care împiedicau cu desăvârşire negocierile de la Atena. Dar, cu ocazia

aceasta, i-am spus lui Talaat că trebuia să-mi dea dovadă că nu rămăsese cu mentalitatea

vechii Turcii şi anume obligându-se să facă totul în trei zile. Îşi luă acest angajament

nemaipomenit pentru un turc şi de fapt totul fu făcut la Atena în şase zile, nu fără sforţări

şi greutăţi pe care ar fi de prisos să le istorisesc în momentul acesta.

Talaat îmi făgăduise să-mi întoarcă la Bucureşti vizita pe care i-o făcusem la

înapoierea mea de la Atena. El a venit în primăvara lui 1914, când eu nu mai eram în

guvern. Mi-a făcut aceeaşi impresie. Un om hotărât, energic şi curajos, dar cu desăvârşire

necunoscător al oamenilor şi al lucrurilor din Europa.

L-am văzut pentru cea din urmă oară la Sinaia şi, cu prilejul acela, m-am putut

asigura că omul acela va fi orbeşte fatal Turciei.

Se ştie că, între Grecia şi Turcia, cu toată pacea pe care izbutisem s-o închei la

Atena, rămânea chestia insulelor care, evident, era mai mult de domeniul marilor Puteri

decât de arbitrajul românesc.

În cele dintâi timpuri ale războiului mondial, când mă aflam încă la vila mea de la

Sinaia, am aflat că Talaat, însoţit de Hakki, pe atunci Preşedinte al Camerei turceşti, îşi

dăduseră întâlnire cu delegaţii greci, d-nii Zaimis şi Politis, în România, pentru a trata

chestiunea insulelor.

În drum, delegaţii turci se opriseră două sau trei zile la Sofia. O indicaţie vădită a

intenţiilor lor: aşa-zisele negocieri nu erau decât un laţ întins de Austria şi Germania. Se

discută la Bucureşti, dar delegaţii turci, sub pretext că ar caută răcoarea, se instalară la

Sinaia.

Negocierile nu au mers mai departe, căci nu erau sortite să reuşească. Turcii nu

urmăreau altceva decât să găsească un motiv de război cu Grecia, spre a aprinde mai

degrabă focul în Peninsula Balcanică. Talaat îşi închipui, în naivitatea lui, că Regele

Carol, care primise de nevoie neutralitatea României, avea încă puterea să-şi târască ţara

în război împotriva Rusiei, aliindu-se cu Bulgaria şi cu Turcia. Era absurd. Dar Talaat,

dacă avea multă voinţă, era însă cu desăvârşire necunoscător al oamenilor şi al lucrurilor.

306 87

Un incident din acele faimoase negocieri merită să fie descris. De altfel, aceasta a

fost cea dintâi şi cea din urmă oară când am vorbit serios cu Talaat.

Mă găseam într-o seară la cazinoul din Sinaia, unde stăteam de vorbă cu miniştrii

Rusiei şi Italiei. Era ora zece. Un prieten ziarist mă preveni că a doua zi, la Bucureşti,

delegaţii turci aveau să dea un ultimatum delegaţilor greci pentru a sfârşi astfel printr-o

declaraţie de război.

Ideea că, la Bucureşti, pe pământul ospitalier al României, turcii, împinşi de

centrali şi de bulgari, aveau să dezlănţuie războiul balcanic, îmi păru odioasă. Am căutat

imediat mijloacele să împiedic o asemenea calamitate. Ştiam că Talaat şi colegul lui

trebuiau să vină în sala de joc, fiindcă nu plecau la Bucureşti decât a doua zi dimineaţă la

ceasurile opt. Sosiră după 11. M-am adresat îndată lui Talaat. I-am spus că trebuia să-i

vorbesc. El încercă să-mi dea întâlnire pentru a doua zi seara la înapoierea lui din

Bucureşti. I-am răspuns că o să fie prea târziu, că trebuia să-i vorbesc numaidecât, că

afacerea era de o urgenţă extremă şi că-mi datora asta.

Talaat consimţi cu părere de rău şi mă întrebă dacă Hakki putea să fie de faţă la

convorbirea noastră. I-am răspuns verde că nu, că era treaba lui să comunice, dacă vroia,

lui Hakki ceea ce-i voi spune, dar că eu ţineam să îi vorbesc lui şi numai lui.

L-am adus pe Talaat într-un colţ. L-am aşezat în faţa mea şi am început ciudata

convorbire pe care am s-o povestesc aici.

Împrejurul nostru, lumea, strânsă la mesele de baccarat, nu dădea nici o atenţie,

dar miniştrii Rusiei şi Italiei, care ştiau ce vroiam eu să fac, stăteau cu ochii pironiţi

asupra noastră.

I-am spus lui Talaat, cu glas totodată tăios şi vibrant, că eu cunoşteam planul lui

pentru a doua zi şi că-i ceream, în numele respectului pe care-l datora ospitalităţii

româneşti, să renunţe la el.

Talaat încercă să îngaime că mă înşelam în ceea ce priveşte intenţiile lui etc.

I-am răspuns că era de prisos să tăgăduiască, întrucât ştiam totul. Atunci Talaat

mărturisi; adăugă că era convins, că, mai devreme ori mai târziu, România va intra în

război alături de Turcia şi de Bulgaria împotriva Rusiei.

Furios, l-am întrebat dacă comunicase Regelui planul ce avea de a provoca

războiul atât timp cât se afla pe pământul românesc. Mărturisi că nu, dar spuse că ştia că

306 88

Regele rămăsese până la sfârşit partizan al politicii războiului alături de austro-germani.

Atunci l-am strâns pe Talaat ca într-un cleşte. Gesticulând ca niciodată, târât de patimă,

am uitat toate consideraţiile datorate unui oaspete şi i-am spus că România n-ar uita

niciodată insulta pe care delegaţii turci aveau să i-o facă abuzând astfel de ospitalitatea ei.

“Să nu faceţi aşa ceva în România! Vă dau acest avertisment şi, crede-mă, în

avertismentul acesta, eu reprezint glasul unanim al aproape tuturor românilor. Dacă o s-o

faceţi, o să ajungeţi să vă căiţi.”

L-am strâns în aşa chip pe Talaat, că sfârşi prin a-mi da cuvântul lui de onoare că

a doua zi, la Bucureşti, n-o să dea nici un ultimatum, nici n-o să-i provoace pe greci. I-am

dat ideea să propună o amânare sine die a chestiunii.

“Numai în cazul în care grecii nu mă provoacă ei mâine, îmi zise dânsul.

– Cu asta mă însărcinez eu, i-am răspuns.”

Odată obţinută de la Talaat făgăduiala că renunţă la planul lui, am adăugat:

“Ţi-am dat un avertisment şi m-ai ascultat cu toată sinceritatea. Acum ţin să-ţi dau

o informaţie şi un sfat. Iată informaţia: ţi-ai putut face iluzia, din limbajul echivoc al unor

anumite personaje, că s-ar putea ivi vreo împrejurare în care România să se găsească în

război împotriva Puterilor Antantei! Ei bine, află de la mine că asta n-o să se întâmple

niciodată, că nimeni pe lume, ascultă bine, nimeni pe lume nu e atât de tare ca să poată

târî România în război împotriva puterilor Antantei. Contrariul este nu numai cu putinţă,

dar mai mult decât probabil. Îţi dau informaţia asta ca să nu te înşeli în calculele care vor

hotărî politica ţării dumitale”.

Şi, fiindcă Talaat avea aerul să se îndoiască de temeinicia cuvântului meu şi-mi

puse chestia voinţei Regelui, stăruii din nou şi i-am spus că nimeni, dar absolut nimeni nu

era atât de tare ca să poată împiedica România să urmeze politica instinctului ei naţional.

“Şi acum sfatul, i-am zis. Nu m-a însărcinat Providenţa să mă ocup de soarta

Turciei, mi-e destul să mă trudesc cu aceea a ţării mele. Cu toate acestea îţi dau un sfat de

prieten adevărat. Rămâneţi neutri! Niciodată Turcia n-a avut mai mulţi sorţi să trăiască –

dacă mai are vitalitate – decât rămânând neutră în războiul acesta. Cereţi Antantei să vă

garanteze în schimb neatârnarea, cereţi-i abolirea capitulaţiilor! Veţi obţine tot. Dar

războiul nu v-ar putea aduce nimic. Dacă sunteţi bătuţi – şi veţi fi – o să dispăreţi. Dacă

sunteţi victorioşi, n-o să aveţi nimic. O Germanie triumfătoare, chiar dacă lucrul acesta ar

306 89

fi cu putinţă, n-o să comită niciodată nebunia de a vă da Caucazul ori Egiptul, pe care le

visaţi. Le-ar lua pentru ea, dacă ar putea. Încă o dată însă, acestea nu-s decât sfaturi. O să

vină o zi când o să vezi dacă sfaturile mele erau ale unui prieten.”

Talaat se ţinu de cuvânt a doua zi la Bucureşti. Pe greci, îi prevenisem printr-o

scrisoare expediată noaptea, printr-un curier special. Conferinţa a fost amânată pentru

totdeauna.

De la Sinaia, nu l-am mai văzut pe Talaat. Când cu expediţia engleză la Gallipoli,

i-am scris lui Talaat o scrisoare prin care îl sfătuiam să facă pace cu Antanta. Îi spuneam

că era cea din urmă şansă de scăpare pentru Turcia.

Talaat îmi răspunse prin viu grai, prin Ministrul României la Constantinopol, în

primăvara lui 1916, că evenimentele îi dăduseră lui dreptate şi nu mie.

Dar astăzi?…

PRINŢUL DE BÜLOW

Am cunoscut mulţi dintre oamenii care au jucat un rol în politica germană. Numai

trei însă mi-au lăsat impresia că aveam de-a face cu oameni într-adevăr tari. Doi sunt

morţi: Kiderlen-Waechter şi baronul Marschall. Al treilea e prinţul de Bülow, care,

probabil, va fi reprezentantul Germaniei la viitorul Congres al păcii. E singurul om pe

care Germania îl poate însărcina să joace pe lângă învingători rolul pe care Talleyrand l-a

îndeplinit atât de bine, acum un veac, rolul domnului Thiers la 1871.

Singur prinţul de Bülow e străin de marea, de groaznica crimă împotriva

umanităţii comisă de ţara lui. Şi dacă n-ar fi publicat cartea mediocră pe care a scris-o

despre politica Imperiului german, creditul lui ar fi fost şi mai mare. N-are a face.

Germania n-are pe altcineva. Şi apoi, prinţul de Bülow are un atu în buzunar: toată lumea

ştie că el a vrut odinioară să pună botniţă împăratului şi aceasta îi dă un prestigiu la care

nu poate aspira nici unul din compatrioţii lui. Prinţul de Bülow o să-l ia probabil cu

dânsul pe prinţul Lichnowsky. I-ar fi greu să găsească un alt diplomat german care să se

poată întâlni cu reprezentanţii învingătorilor fără să fie nevoiţi să înceapă prin a face

amendă onorabilă.

306 90

Departe de a fi un om al trecutului, ca alde Goluchowsky şi Berchtold, prinţul de

Bülow este, în ceasul acesta, unul din oamenii zilei. Tot ceea ce-l priveşte este deci

interesant.

Prinţul de Bülow este un bărbat de o inteligenţă remarcabilă, de o inteligenţă

care-l impune pe un om în toate ţările şi în toate epocile. Are, fireşte, felul de a gândi al

unui german, al unui reacţionar şi al unui boiernaş de la ţară. Dar, cu toate piedicile

acestea, e de o inteligenţă din cele mai strălucite. Are o limpezime de vederi, o pricepere

a situaţiilor, o fineţe şi un tact din cele mai remarcabile. Nu se poate să fii în contact cu

dânsul fără să-ţi dai seama că ai în faţa ta un om pentru care situaţia familiei n-a fost

decât un ajutor în frumoasa carieră pe care a parcurs-o. Ar fi exagerat – şi cred că prinţul

de Bülow are destul spirit ca să n-o pretindă – să zici că prinţul de Bülow e un om mare.

Asta, cu siguranţă nu. Ba e chiar cu mult mai prejos de Kiderlen, ca să nu citez decât un

alt german. Dar e un om tare, capabil să priceapă bine şi să găsească cele mai bune

soluţii. În pustiul intelectual al lumii politice germane, asta este imens lucru.

Prinţul de Bülow are – ceea ce nu strică deloc – mult farmec.

E o plăcere să stai de vorbă cu dânsul. Dacă nu te poţi aştepta de la el la aforisme

geniale, ca acelea ale unui Bismarck, în schimb, nici o brutalitate, nici o asprime, nici o

semeţie. Aproape ai crede, la prima vedere, că ai de-a face cu un mediteranean, într-atâta

vorba lui e mlădioasă, mieroasă, deschisă şi aproape dezmierdătoare.

Te-ai păcăli, desigur, luându-te după aparenţe, dar nu i se poate tăgădui farmecul.

Am avut pentru întâia dată o convorbire politică serioasă cu prinţul de Bülow spre

sfârşitul lui 1888. În aprilie, fusese numit ministru la Bucureşti, unde avea să rămână

până în decembrie 1893. Venea de la Petrograd şi părea să cunoască bine afacerile din

Rusia. Îmi spunea că a întrebuinţat cele din urmă săptămâni pe care le petrecuse în

capitala rusă la studierea chestiunii române în arhivele ambasadei Germaniei. Căpătase

din asta o mare încredere în virtuţile şi în destoinicia poporului român, căruia îi prevedea

un mare viitor.

Era, fără îndoială, o bună intrare în materie pentru a ajunge să stea de vorbă cu

mine despre probleme ale politicii europene într-atât întrucât veneau în atingere cu

România şi cu neamul românesc, căci, contrar răposatului Kiderlen, prinţul de Bülow

recunoştea existenţa unei chestiuni a naţionalităţilor.

306 91

Această lungă convorbire, care se ocupa de toate, deci şi de oamenii noştri

politici, ajunse la Kogălniceanu, la omul acesta, nu numai cel mai mare dintre ai noştri,

dar, ceea ce este şi mai mult, realmente mare.

Bülow nu înţelegea de ce era Kogălniceanu potrivnicul politicii de alianţă cu

Austria şi cu Germania. Prinţul de Bülow era un om prea deştept ca să atribuie lui

Kogălniceanu motive de ordin meschin. El cunoştea patriotismul, inima mare şi înalta

destoinicie a lui Kogălniceanu. Şi se mira cum de nu-şi dădea seama Kogălniceanu de

primejdia rusă pentru România şi că scăparea noastră era într-o alianţă cu Germania care

ne-ar ocroti.

I-am răspuns prinţului de Bülow repetându-i cât am putut de bine toate

argumentele pe care Kogălniceanu mi le înfăţişase, de nenumărate ori, împotriva politicii

de alianţă cu Austria şi Germania, cu toată reala admiraţie pe care el o avea pentru

Germania la epoca aceea.

Când i-am spus prinţului de Bülow unul din argumentele acestea, el îmi făcu

declaraţia pentru care scriu pagina aceasta în Amintirile mele.

Kogălniceanu îmi spusese, între altele: “Şi, pe urmă, politica aceasta este îndoit de

absurdă, fiindcă se întemeiază pe ideea unui război între Rusia şi Germania. Ei bine, un

asemenea război nu va avea loc niciodată. Ar fi prea împotriva tradiţiilor casei Prusiei,

prea împotriva intereselor Germaniei”… În 1888, raţionamentul acesta părea fără cusur.

“Se înşală, mă întrerupse prinţul de Bülow. Domnul Kogălniceanu avea dreptate

sub fosta domnie. Dar ţin să vă asigur că domnia nouă va schimba cu desăvârşire de

front. Va fi unul din punctele cardinale ale noului regim (Wilhelm al II-lea era pe tron din

iunie 1888) să sporească paza împotriva Rusiei. O să vă daţi în curând seama, fiindcă

actele politicii noastre nu vor lăsa nici o îndoială în privinţa acesta.”

Convorbirea se învârti apoi asupra altor subiecte, cum se întâmplă ori de câte ori

este o simplă convorbire fără scop hotărât.

Mai târziu, când l-am văzut pe noul împărat făcând polonism, am înţeles că

prinţul de Bülow nu se înşelase. Asta n-a ţinut multă vreme, dar ce poate dura oare vreme

îndelungată la un suveran absolut care e destul de puternic pentru a voi să conducă totul

şi nu destul pentru a putea conduce totul?

306 92

Fapt e că această primă convorbire cu prinţul de Bülow – de atunci am avut atâtea

altele! – mi-a rămas adânc întipărită în memorie. Ea mi-a explicat multe lucruri care s-au

petrecut în aceşti din urmă douăzeci şi opt de ani.

La Roumanie de duminică, 17/30 aprilie 1916

POST SCRIPTUM

Marele scriitor care e Dr. Dillon a publicat într-o revistă englezească o dare de

seamă foarte interesantă despre complotul pe care prinţul de Bülow îl pregătise împotriva

voinţei şi a onoarei Italiei.

Reproducem acel articol. Cititorii o să ne mulţumească pentru că o să cunoască

după natură procedeele germane în ţările neutre. Este pentru întâia dată în istoria modernă

când o putere străină se amestecă, pe o scară atât de vastă, în afacerile interne ale altei

ţări, cumpără conştiinţele ca într-un bazar, urzeşte adevărate comploturi împotriva acelei

ţări şi a voinţei sale suverane.

Când citeşti toate astea, te cutremuri de soarta pe care ar fi avut-o Europa şi

omenirea dacă Nero de la Berlin ar fi fost învingător. Din fericire acesta nu mai e decât

un vis urât.

Ne pare rău pentru prinţul de Bülow că a crezut că e de datoria lui să se amestece

într-o atât de respingătoare întreprindere.

Nici chiar patriotismul n-ar putea ierta tot. Şi civilizaţia îşi are drepturile ei. E

adevărat că Germania modernă se leapădă de doctrina aceasta. Pentru ea, interesele

germanice sunt mai presus decât dreptul, decât cinstea, decât decenţa şi decât umanitatea.

Dar de-am avea asupra acestor lucruri superioare aceeaşi concepţie ca Germania, unde

am găsi izvorul sfintei uri care ne însufleţeşte?

Da, prinţul de Bülow merita o soartă mai bună. El se arătase ca unul din oamenii

cei mai străluciţi ai Germaniei contemporane. E adevărat, cartea lui, de curând apărută,

asupra Imperiului german a dezamăgit mulţi din admiratorii lui şi faţada lui a fost foarte

mult crăpată. Cu toate acestea, comparat cu alţii, prinţul de Bülow rămânea pe un

piedestal.

306 93

Prinţul de Bülow avusese mai cu seamă un merit în ochii tuturor acelora care

cugetă. El fusese cel dintâi ministru german care îndrăznise să-l pună pe Kaiser la locul

lui. Într-o ţară autocratică, într-o ţară unde Primul-ministru e ales de către suveran, nu e

răspunzător decât în faţa suveranului şi nu poate fi îndepărtat decât de suveran, fără ca

naţiunea să poată impune, ca pentru Venizelos, reîntoarcerea lui, într-o ţară în care

organizaţia politică e în urmă cu mai multe veacuri cu concepţiile moderne, curajul

prinţului de Bülow a fost uimitor.

Şi a fost un strigăt general de admiraţie acela pe care-l provocă faimosul discurs al

prinţului de Bülow, discurs în care, cu o măiastră dibăcie, el impută suveranului său

vorbăria fără folos şi făgădui Parlamentului-fantomă că suveranul nu va mai cădea în

păcatul acesta. Era primul pas, un pas destul de sfios, e adevărat, dar primul pas spre un

guvern liber pentru Germania.

Bülow judecând pe împărat în Reichstag! Era aurora unei întregi revoluţii, a unei

revoluţii sortite cu timpul să scape Germania şi lumea de regimul absurd care nu putea

duce decât la grozăviile războiului actual.

Cum de a dat greş această încercare? Probabil că prinţul de Bülow nu-şi dăduse

seama de enormitatea îndrăznelii lui. Cine ştie dacă nu s-a speriat de ea el însuşi? E atât

de greu ca, din atâtea generaţii de fetişişti faţă de suveran, să iasă un suflet de om liber!…

Ceea ce e sigur e că Împăratul îl pândea pe Bülow pentru a se răzbuna. În ziua

când cancelarul comise greşeala de a-l linguşi pe Nero în speranţa că o să-l facă să uite

buna şi folositoarea mustrare ce-i administrase, Wilhelm şi-a dat seama că Bülow nu era

un Cromwell, nici chiar un Bismarck, şi se hotărî să-l supună la soarta lui Seneca, dar ca

pentru epoca noastră. El îl răsturnă, punând la cale împotrivă-i o intrigă reacţionară în

acelaşi Reichstag în care Bülow îşi permisese să vorbească într-o zi, o singură zi, ca într-

o adunare de oameni liberi.

Restul se cunoaşte.

Cu o mare mândrie, prinţul de Bülow se retrase fără să mârâie. El îşi împărţi

timpul între Norderney şi Roma. Cu ironia-i fină, urmărea de la Cetatea Eternă acrobaţiile

fostului lui stăpân, a cărui inevitabilă tumbă probabil că o prevedea pentru o zi sau alta.

306 94

Când răsturnarea veni, Nero îşi aduse aminte de Seneca şi-i ceru jertfa supremă,

harakiri, dar nu harakiri corpului său ci al trecutului, al reputaţiei sale, al numelui său în

istorie.

Că patriotismul a biruit asupra unei uri foarte legitime, pentru asta prinţul de

Bülow trebuie felicitat. Trebuie că ştia că mergea la o înfrângere sigură. Cunoştea prea

bine Italia ca să se înşele asupra inteligenţei şi a simţului ei de onoare.

Pentru asta merita mila omenească, toată mila omenească. Dar Bülow şi-a pierdut

capul. Se aprinse la joc. Sfârşi prin a crede posibilă o izbândă. Şi atunci s-a coborât la

opera pe care ne-o descrie dr. Dillon, la opera aceea care răpeşte orice aureolă martiriului

lui Seneca cel modern.

Ce păcat pentru el, şi ce glorie pentru Nero!

ULTIMII MEI NEMŢI

Înainte de războiul mondial, am cunoscut mulţi germani, am avut printre dânşii

chiar prieteni. În august 1914, relaţiile mele austro-germane se răciră din ce în ce mai

mult şi, după câteva săptămâni, încetară cu desăvârşire.

*

Domnul de Bussche, diplomat din generaţia nouă, este un om instruit, deştept; dar

fără nici o personalitate şi care ar da mult să pară “grand seigneur”, lucru care-i e cu

neputinţă. Am vorbit o singură dată cu dânsul şi mi-a făcut impresia de plaqué, întocmai

ca mobilele care n-au decât o tablă subţire de stejar ori de nuc, dar încolo sunt de brad.

Domnul de Bussche a fost trimis în România după începutul războiului, atunci

când se băgase de seamă la Berlin că Ministrul german din Bucureşti, un mare bogătaş şi

un om excelent, nu era la înălţimea misiunii.

Domnul de Bussche, de cum sosi la Sinaia îl văzu pe Regele Carol în taină, şi

aceasta înainte de a fi fost prezentat Preşedintelui Consiliului sau Ministrului Afacerilor

Străine.

Am aflat lucrul chiar în ziua vizitei, graţie poliţiei mele particulare care mi-a adus

totdeauna servicii, probabil pentru că n-am plătit-o niciodată. După ce s-a întâlnit cu

306 95

Regele, domnul Buscche s-a dus la Bucureşti să se prezinte guvernului. Întorcându-se la

Sinaia, el îmi trimise pe consilierul de legaţie să-mi ceară o convorbire, pe care am

fixat-o chiar în acea zi. Era la începutul războiului. L-am primit pe domnul Bussche în

salonul meu, unde aveam o fotografie de-a lui Kiderlen-Waechter, cu o dedicaţie foarte

prietenească. La ora 6 fix, intră domnul Bussche, strâns într-o redingotă care ar fi vrut să

pară de la Londra, dar care, se înţelege, era de la Berlin. O chestie de nuanţă, dar nuanţa e

totul.

Domnul Bussche, căruia i se spusese cât de convins eram eu de vinovăţia

criminală a Germaniei, se prefăcu că nu ştie nimic şi începu prin a-mi declara că avea pe

lângă mine doi introducători: pe prinţul de Bülow, care-l însărcinase să-mi prezinte

amiciţiile sale şi memoria răposatului Kiderlen-Waechter, care-i fusese şef.

I-am răspuns că, într-adevăr, prinţul Bülow mi-arătase multă prietenie şi că,

pentru a cunoaşte raporturile mele cu Kiderlen, n-avea decât să-i privească portretul. Şi

am adăugat:

“Iată unul care n-ar fi consimţit niciodată să se asocieze la ceea ce face acum

Germania.”

Domnul de Bussche, care venise înadins ca să pledeze nevinovăţia Germaniei,

încercă să susţină că succesorii lui Kiderlen fuseseră tot aşa de pacifişti, că Germania

ducea un război defensiv. Am protestat cu energie şi, în cursul discuţiei, i-am spus

domnului Bussche că ştiam bine ceea ce se petrecuse la Berlin, fiindcă ştiam chiar modul

cum Kiderlen-Waechter ajunsese Ministru al Afacerilor Străine: faimosul memoriu

asupra situaţiei mondiale, pe care-l prezentase lui Bethmann-Hollweg şi după citirea

căruia Cancelarul spusese împăratului că nu primea să-şi ţină postul decât cu condiţia să-l

aibă pe Kiderlen Ministru al Afacerilor Străine.

Domnul de Bussche păru foarte mirat că ştiam acest incident intim al diplomaţiei

germane şi ţinu să-mi facă cunoscut că el era acela care copiase, cu mâna lui, memoriul

lui Kiderlen-Waechter.

“Vedeţi, dar, i-am spus, că asupra politicii ţării dumneavoastră ştiu mai mult decât

vă închipuiţi.” Şi i-am povestit cum, fiindcă von Tirpitz se împotrivise, Kiderlen nu

izbutise să obţină de la Împărat limitarea înarmărilor navale, lucru care ar fi întărit pacea.

306 96

Ba, i-am adăugat, Kiderlen nu mi-a ascuns niciodată siguranţa ce avea că Franţa nu va

provoca niciodată războiul.

De Bussche părăsi domeniul francez şi se azvârli asupra Angliei, repetând, ca un

gramofon, toate inepţiile nemţeşti despre intrigile Angliei.

I-am tăiat scurt această pledoarie stângace, printr-o afirmare care l-a zăpăcit cu

desăvârşire pe interlocutorul meu. “Vă osteniţi fără nici un folos, domnule ministru; eu

cunosc prea bine Anglia. Ungaria şi Germania au provocat războiul universal.” Şi i-am

dat argumentele mele cu atâta energie, că de Bussche nu mai stărui şi schimbă vorba.

Dar, înainte de a o face, el ţinu să-mi repete încă o dată că Germania ducea un război de

apărare şi că poporul german era încredinţat de aceasta.

“Aici aveţi dreptate, i-am răspuns. Ceea ce mă miră mai mult la dumneavoastră

nu e nici forţa militară, care e formidabilă, nici organizarea, care este excelentă, ci

disciplina pe care i-aţi inculcat-o poporului aşa încât îi puteţi impune convingerile pe care

trebuie să le aibă, întocmai ca un regulament de poliţie, oricât de certate ar fi cu adevărul.

Acest lucru este unic şi, în adevăr, fără precedent.”

Convorbirea lâncezea. Ministrul german, era vizibil, aştepta un prilej ca să se

retragă, dar consilierul de legaţie nu mai sosea.

Când acesta intră, dl de Bussche – iar plaqué-ul – crezu de datoria lui să se scuze

că pleacă aşa de repede, dar – îmi spuse el – “am o audienţă la Rege la ora 7 şi jumătate”.

“Vă felicit că vedeţi pe Majestatea Sa pentru a doua oară în trei zile, i-am răspuns.

Aceasta e de bun augur pentru dumneavoastră”

De Bussche păli şi-mi declară că nu mă pricepe, deoarece peste câteva minute

avea să-l vadă pentru întâia dată pe Rege. Şi adăugă că nu l-ar fi putut vedea pe Rege mai

înainte de a se fi prezentat guvernului.

“Ei bine, mă voi fi înşelat”, i-am răspuns – şi acesta fu cel din urmă cuvânt

schimbat între mine şi cel din urmă ministru al Germaniei în România.

Această încercare, de mai dinainte sortită să nu izbutească, de a-mi dovedi că

autorul războiului mondial era Anglia, precum şi minciuna cu privire la întâlnirea lui cu

Regele – nu e oare, în mic, întreaga metodă a diplomaţiei nemţeşti?

*

306 97

La câteva zile după bătălia de la Marna, coboram de la vila mea din Sinaia spre

hotelul Palace, când un automobil se opri în faţa mea şi un domn gălbejit ca praful de pe

drumurile noastre se dădu jos să-mi vorbească. I-am dat întâlnire numaidecât. Spunea că

vine de la Berlin, din partea domnului Zimmermann, numai şi numai ca să-mi vorbească.

Când, câteva minute mai târziu, sosi la mine, se dezise. Îmi lămuri că nu

Zimmermann îl trimisese.

Omul care venea de la Berlin era un inginer neamţ, stabilit de mulţi ani în

România, căsătorit cu o româncă, profesor la una din şcolile noastre superioare, atât de al

nostru, că aveam convingerea că e naturalizat cetăţean român. La începutul războiului

însă, dl Sch. se afla la Berlin şi, faţă de refuzul României de a intra în război alături de

Germania, el se pusese pe lucru ca să ajute în vederea acestui rezultat.

Cu acest scop, el ne trimitea din Berlin telegrame foarte lungi, câteodată câte două

şi câte trei pe zi, cu cele mai tendenţioase ştiri în privinţa mersului războiului. Nădăjduia

să ne câştige înfricoşându-ne. Stăruinţa aceasta excesivă îmi dovedise că dl Sch. lucra pe

socoteala Germaniei. Eram indignat împotriva acestui “naturalizat” şi, în întâlnirea mea

cu el, i-am făcut aspre mustrări că, punându-se în serviciul Germaniei, a uitat cu

desăvârşire că devenise cetăţean român. Indignarea mă înăbuşa. Omul se scuză

explicându-mi că el nu e încă naturalizat. Dar violenţa vorbelor mele îl impresionase şi,

când a venit la mine, nu mai avea îndrăzneala de la început.

Propunerea domnului Sch. era abracadabrantă.

El începu prin a recunoaşte că atitudinea mea faţă de Germania se explica în mod

firesc prin dragostea mea pentru Franţa. “Dar, adăugă dânsul, noi, germanii, iubim şi noi

Franţa şi n-avem nimic împotriva ei. Dimpotrivă, ideea să ne batem cu Franţa este cu

totul penibilă.”

“Acestea fiind sentimentele Germaniei faţă de Franţa, am venit la dumneavoastră,

pe care vă consider de multă vreme ca pe unul din oamenii Europei care văd mai bine –

părere care de altminteri e împărtăşită de lumea politică din Berlin – să vă dau prilejul să

faceţi României, Franţei şi umanităţii un serviciu care va face ca numele dumneavoastră

să strălucească pentru vecie în Istorie.

306 98

Duceţi-vă la Paris, unde lumea are încredere în dumneavoastră, şi cu drept cuvânt;

propuneţi Franţei pacea separată. Vom pune Franţei condiţii magnifice la care nici nu se

aşteaptă. Vom pedepsi apoi, cum merită, pe ruşi şi mai cu seamă pe englezi, adevăraţii

provocatori ai războiului, adevăraţii vinovaţi ai acestei catastrofe. Dumneavoastră aveţi

mai mulţi sorţi de a fi ascultat ca oricare altul.”

I-am răspuns neamţului ceea ce orice om, în locul meu, i-ar fi răspuns.

I-am spus că n-avea nici un cuvânt să mă creadă în stare să ascult o asemenea

sugestie. Să propun o infamie! Trebuia să ştie că de aşa ceva sunt incapabil. Să-mi

închipui că, dacă Franţa vrea vreodată să se înjosească până la o asemenea urâciune, ar

avea nevoie pentru aceasta de samsarlâcul meu, înseamnă a pierde orice simţ al

proporţiei, prin urmare a fi mai dobitoc decât e firesc.

L-am trimis la plimbare pe dl Sch. precum merita, nu fără a-i spune că deplâng

Germania, dacă cunoaşte aşa de puţin sufletul Franţei şi al celorlalţi adversari ai săi.

Că Berlinul ar fi putut să mă creadă atât de deşert încât să-mi închipui că pot juca

un astfel de rol şi atât de lipsit de simţ moral încât să vreau să-l joc, e un lucru fără

importanţă, fiindcă aceasta ar fi însemnat numai că nu cunoşti un om, dar să-şi închipuie

Berlinul că Franţa ar putea să trădeze Anglia, care-i venise în ajutor fără ca să fie obligată

prin nimic, acest lucru ne arată că la Berlin lumea era lipsită nu numai de simţ moral, dar

şi de inteligenţă, ceea ce câteodată e şi mai primejdios.

Pe dl Sch. nu l-am mai revăzut.

*

În noiembrie 1914, la Bucureşti, l-am văzut pentru cea din urmă oară pe un

prieten german, cu care avusesem legături foarte strânse.

Dl S. este unul din oamenii de afaceri cei mai isteţi, una din minţile luminoase

care te izbesc de la început şi despre care îţi zici: “Omul acesta ar fi izbutit în orice timp,

în orice ţară şi în orice profesie.”

S. este un german din cei mai internaţionali. Mamă-sa era rusoaică, soţia lui este

englezoaică, are o soră măritată în Rusia şi o alta în Statele Unite. Cea mai mare parte din

306 99

viaţă şi-a petrecut-o în afară de hotarele Germaniei, în Rusia, în Anglia, în România. Şi,

pe lângă acestea, foarte bine crescut, cu fineţe şi spirit.

Spun toate acestea pentru că S., în noiembrie 1914, mi-a dat penibila privelişte din

care am văzut până la ce grad războiul german a putut să pervertească chiar pe un om aşa

de cuminte ca el. Se va înţelege mirarea mea, de îndată ce voi povesti spusele lui S. Se va

înţelege iarăşi pentru ce, când S. plecă, după trei ore de conversaţie, le-am spus celor ce

mă aşteptau la masă:

“Am petrecut trei ore într-un balamuc!”.

S., care avusese totdeauna pentru mine o sinceră prietenie, venise în realitate să

vadă dacă nu e ceva de făcut contra germanofobiei mele. Prea bine crescut ca să-mi spună

de-a dreptul proiectul său, el începu prin a-mi aduce scuzele domnului de Bussche,

ministrul Germaniei, că nu mai poate veni să mă viziteze. “Dacă n-ai fi atacat decât

Germania, îmi zise el, domnul de Bussche şi-ar face o plăcere să vină să te vadă; dar

dumneata ataci pe Împărat şi lucrul acesta nu-l poate trece cu vederea.”

I-am răspuns că domnul de Bussche avea dreptate să nu mai vină până la mine,

deoarece, în nici un caz, nu i-aş întoarce vizita. Am adăugat că dacă domnul de Bussche

m-ar întâlni vreodată, îl voi ruga să-i spună să nu mă salute, fiindcă eram hotărât să nu-i

întorc salutul.

S. îmi spuse, în termenii cei mai meşteşugit măsuraţi ca să nu mă supere, că-i

părea rău din tot sufletul că mă vede îmbarcat pe un vas care trebuia să se scufunde şi,

foarte fin, făcu aluzie la loviturile de lopată care, date la timp, pot schimba atâtea lucruri.

Fiindcă nu voiam să fiu grosolan cu S., m-am făcut că nu înţeleg şi i-am răspuns

că nu m-am îmbarcat pe vreun vas, dar că înotam în oceanul cel mai plin de primejdii, ca

să mă supun imperativului categoric al conştiinţei mele şi fără să mă întreb dacă aveam

sau nu sorţi ca să ajung la port. Şi cum S. stăruia asupra nenorocirii României de a pierde

singurul om politic care, după părerea lui, avea o valoare reală, i-am tăiat-o scurt cu

aceste vorbe pe care le-am repetat atât de des: “Cum se poate cineva opri la situaţia unui

om, când e vorba de soarta lumii?”

Atunci S. părăsi chestia personală. Renunţând la ideea de a mă convinge, începu

să gândească cu glas tare. Şi, timp de două ore, îmi explică pentru ce Germania va fi

victorioasă, pentru ce era cu neputinţă să nu învingă şi pentru ce toţi cei ce se vor pune

306 100

de-a curmezişul Germaniei vor fi zdrobiţi fără nici un folos nici pentru ei, nici pentru

cauza pe care ar vroi s-o servească.

După S., Germania era cu 50 de ani înaintea celorlalte naţiuni, pentru că ea ştia ce

e organizaţia, în timp ce ceilalţi rămăseseră la neputinţa iniţiativelor individuale.

Pentru aceasta, cu deosebire, victoria Germaniei, care era tot aşa de indiscutabilă

ca şi căldura soarelui, ar fi o binefacere pentru întreaga omenire, deoarece chiar şi

naţiunile învinse se vor simţi mai bine sub hegemonia germană.

“Din cei doi vrăjmaşi ai noştri, spunea el, Franţa e singurul care contează. Soldaţii

săi, ofiţerii săi, Statul său Major sunt tot aşa de buni ca ai noştri; dar 38 de milioane în

contra a 70 nu pot face nimic. Franţa va fi făcută praf şi nouă, germanilor, o să ne pară

rău.

Rusia nu ne dă nici o nelinişte. Nu numărul este principalul factor al războiului; să

mă crezi, Rusia va merge din dezastru în dezastru. Ceea ce s-a petrecut în Mazuria se va

repeta ori de câte ori Rusia va crede că e pe cale de a face ceva.

Dezordinea rusă, incuria rusă, lipsa absolută a oricărei organizaţii şi neputinţa

fundamentală de a ajunge la vreo organizaţie, fac ca faimosul tăvălug să fie o

primejdioasă iluzie. Crede-mă, ruşii vor fi bătuţi tocmai când va fi mai multă nevoie de

dânşii. Şi ei, cei dintâi, vor părăsi lupta.

Rămâne Anglia. Aceasta, evident, ar putea să fie formidabilă. Dacă Anglia ar fi

început să se înarmeze acum zece ani, noi n-am fi îndrăznit să facem războiul niciodată;

dar Anglia vrea să facă în câteva luni ceea ce Germania a făcut într-un veac. Aceasta

întrece puterile omeneşti. Asta nu se va întâmpla.

Şi iată cum au să se desfăşoare evenimentele. Războiul va mai dura câteva luni,

cel mult un an. Împăratul va intra, în capul trupelor sale, în Paris, în Moscova şi în

Londra.”

Şi cum zâmbeam, S. repetă: “Da, în Londra. Acolo, la Westminster, Împăratul va

dicta pacea lumii, noua organizare a neamului omenesc.”

S. nu se gândea deloc să mă sperie. Era adânc convins de tot ceea ce proorocea.

Pentru el era evidenţa. Şi cu toate acestea, o repet, este un om instruit, inteligent, care a

călătorit, care cunoaşte tot globul, care, trăind toată viaţa în străinătate, ar fi putut avea o

mentalitate mai largă.

306 101

Dar nu mi-a spus el însuşi că de la război se simţea tot aşa de Michel ca orişice

ţăran neamţ?

*

În primăvara lui 1915, un prieten îmi spuse că un diplomat german, cu care

avusesem strânse legături, dar pe care nu-l mai salutam de luni întregi, cerea să mă vadă

cu orice preţ. Mi se propunea să ne întâlnim, ca din întâmplare, la prietenul care-mi

vorbea. Stăruinţa fu aşa de mare, că am primit, dar cu condiţia expresă că nu se va

schimba nici o vorbă de politică. Ştiam bine că diplomatul german n-avea să respecte

acest angajament, dar învoiala că politica avea să fie îndepărtată din conversaţia noastră

îmi era indispensabilă ca să pot, fără impoliteţe, să pun capăt unei convorbiri când mi s-o

părea că trebuie s-o fac.

A doua zi, pe la 5 şi jumătate, când mă găseam la prietenul meu, diplomatul

german intră. Îmi spuse că ştia că România avea să intre în curând în război contra

Germaniei, că, prin urmare, trebuia să părăsească Bucureştiul şi că venise să mă roage să

primesc, cu acea ocazie, cheile apartamentului său, punând temei pe spiritul meu

cavaleresc de a face să i se respecte lucrurile. E de prisos să mai spun că n-avea nici o

intenţie să se conducă astfel şi că, în august 1916, nici nu i-a trecut prin minte s-o facă.

Mi-e totuşi plăcut să-mi aduc aminte că diplomatul german punea temei pe mine ca să-i

scap mobilierul şi lucrurile, pe când, în decembrie 1916, mareşalul Mackensen avea să

poruncească nu numai prădarea cea mai desăvârşită a casei mele, dar avea să vină chiar,

după câteva zile, însoţit de Statul său Major, ca să admire opera îndeplinită. E, desigur, o

oarecare distanţă între noi şi nemţi!

Diplomatul german mă întrebă cu o candoare de poruncă pe ce îmi întemeiam

convingerea că Germania va fi bătută. Şi i-am răspuns fără reticenţă. I-am dat temeiurile

mele, care erau ale bunului simţ şi, din fir a păr, diplomatul german ajunse să-mi facă

următoarea destăinuire:

“Da, tot ce spui e drept. Militarismul prusian, caporalismul prusian este cel mai

abominabil lucru de pe pământ. Dar este invincibil. Şi nu putem decât să ne închinăm toţi

înaintea lui, ca înaintea unei fatalităţi.”

306 102

Drept orice răspuns, i-am dat diplomatului german întâlnire după ce s-o sfârşi

războiul.

TATICHEF

Tatichef nu mai e un nume prea cunoscut în lumea politică europeană. Cu toate

acestea e unul din oamenii într-adevăr inteligenţi pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc. Am

vorbit cu el de două ori, în ambele dăţi la Londra.

Cea dintâi dată, era la un prânz la Saint-James’s Club, la care luau parte, între

alţii, sir Donald Mackenzie Wallace, pe atunci directorul politic al lui Times, şi Lord

Reay, fost guvernator al Bombay-ului, binecunoscut în lumea dreptului internaţional.

A doua oară a fost la Tatichef. L-am întâlnit acolo pentru câteva minute pe Stead,

faimosul publicist, care avea să-şi găsească moartea în catastrofa Titanicului. În

momentul acela Tatichef era, în Anglia, agentul răposatului Witte, puternicul ministru de

Finanţe ale imperiului rus care, ca şi corolar al dictaturii sale, avea în capitalele mai de

seamă ale Europei reprezentanţi financiari, în realitate o a doua diplomaţie pe care o

controla el singur.

Istoria lui Tatichef e din cele mai curioase. Debutase în diplomaţie şi încă cu

multă strălucire. Pe când se găsea la ambasada din Viena, făcu antigermanism ori, cel

puţin, nu făcu filogermanism. La epoca aceea, asta era o primejdie de moarte. Bismarck,

a cărui influenţă asupra cercurilor din Petrograd e cunoscută şi care nu trecea nimic cu

vederea, se hotărâ să-i frângă gâtul. Un incident din viaţa sentimentală a lui Tatichef îi

dădu Cancelarului de Fier ocazia căutată. Cabinetul din Petrograd îl destitui pe Tatichef.

Acesta se răzbună ca un om tare. S-a dedat studiilor istorice şi a produs opere care-i

creară o mare reputaţie. În timpul războiului de la 1877, se înrolase ca voluntar şi se

purtase în aşa fel că obţinuse Crucea Sf. Gheorghe. El îşi continua cariera literară, când

Witte îl reluă în serviciul statului, în funcţia de care am vorbit mai sus. Moartea îl

surprinse înainte ca să-şi fi putut da toată măsura puterii lui.

Cum se întâmplă cu toţi ruşii deştepţi, convorbirea cu Tatichef era dintre cele mai

atrăgătoare. Fineţe, imaginaţie, spirit şi farmec. Pe lângă acestea, un anumit curaj de a

atinge punctele cele mai delicate cu o perfectă uşurinţă.

306 103

Vorbirăm, fireşte, despre raporturile ruso-române. Erau detestabile. De frica

Rusiei, înotam în plin boşism şi Tatichef nu era omul care să nu ştie. El îmi lămuri

adevărul atât de simplu, că între rusofobie şi unitatea naţională românească era o absolută

antinomie şi că, prin urmare, apucasem pe un drum greşit, deoarece, într-o zi sau alta,

instinctul de conservare o să ne împingă fatal pe calea opusă. E destul de uşor de

închipuit argumentaţia lui Tatichef, ca să nu mai am nevoie să stărui. În momentul acesta,

argumentele scriitorului rus sunt în mintea şi în inima tuturor românilor.

Tatichef ajunse cu necesitate la chestia Basarabiei. Recunoştea că guvernul rus

făcuse o nedreptate impunându-ne schimbul celor trei districte din Basarabia pentru

Dobrogea. Părerea lui era că Rusia ar fi trebui numai să ne ofere schimbul acesta, dar să

se abţină dacă noi îl refuzam.

“Şi, adăugă el, cât de rău ar fi fost din partea dumneavoastră să-l refuzaţi! Înţeleg

simţămintele românilor faţă de Basarabia; totuşi aceste simţăminte nu privesc numai cele

trei districte de la miazăzi, ci întreaga provincie, întreg ţinutul dintre Prut şi Nistru pierdut

în 1812. Înţeleg simţământul acesta de dureroasă părere de rău, chiar şi de aspiraţie

călduroasă. E prea firesc pentru ca un prieten al adevărului să fie în drept să-l

tăgăduiască. Dar ceea ce nu înţeleg este în ce măsură păstrarea celor trei districte,

despărţite de Basarabia rusească prin cea mai convenţională graniţă, ar putea să

mulţumească simţământul românesc pentru unitatea naţională ori să sporească sorţii unei

viitoare dobândiri a întregii Basarabii. Afară de districtul Cahul, Basarabia de la Dunăre e

colţul cel mai puţin românesc al statului român şi, dacă posesiunea Chiliei a jucat un rol

mare în istoria românilor, trebuie să recunoşti că pe nici un alt ţinut al vechii Moldove

suveranitatea moldovenească n-a fost mai întreruptă. Să socoţi mlaştinile Basarabiei de

miazăzi ca un punct strategic pentru o înaintare spre Nistru ar fi o copilărie. A, desigur,

îmbucătura Dunării este de o mare valoare. Dar România, stăpână pe malul stâng al

fluviului, ar fi fost mai puţin stăpână pe îmbucătura Dunării decât în situaţia pe care i-a

creat-o anexarea Dobrogei. Cât despre accesul la mare, nici nu se poate măcar compara.

Coasta basarabeană, cu faimosul pod proiectat la Jibriani, n-ar fi dat niciodată României

un adevărat acces la mare, pe câtă vreme cu Sulina, Constanţa şi Mangalia e cu totul

altceva. Şi n-a atârnat decât de dumneavoastră ca să adăugaţi Varna, unul din cele mai

306 104

frumoase porturi ale Mării Negre, Varna care, în 1878, era orice vreţi, numai un oraş

bulgar nu”.

Şi cum am încercat să-l întrerup, Tatichef adăugă:

“Vă mai spun încă o dată că am făcut rău silindu-vă; şi dumneavoastră aţi făcut şi

mai rău refuzând un schimb atât de priincios. Desigur, aş fi înţeles politica

dumneavoastră dacă ar fi fost vorba de posesiunea întregii Basarabii, dar nu era vorba

nici de aceasta, nici de altceva care să se fi apropiat de aceasta. Aveaţi, în 1878, prilejul

rar de a trage toate foloasele, mari foloase, din alianţa dumneavoastră cu Rusia, mai cu

seamă în urma zilelor glorioase de la Plevna. Aţi pierdut prilejul acesta. Ce-aţi câştigat în

schimb? Pentru că, într-o zi sau alta, fatalitatea istoriei – care a aşezat cel mai mare

număr din românii dumneavoastră irredenti în Austro-Ungaria, deci la germani – o să vă

apropie de noi, o să vă facă tovarăşii noştri de arme. Dacă nu vreţi să pecetluiţi

dumneavoastră înşivă distrugerea neamului dumneavoastră şi a neatârnării

dumneavoastră, n-aţi făcut decât să pierdeţi timp.

Aşa că, adăugă Tatichef, cu toate tratatele dumneavoastră – tratatele a căror

existenţă vă faceţi că n-o cunoaşteţi, dar a căror realitate eu o afirm – eu vă socot ca

viitori aliaţi pentru ziua marilor socoteli. Mi-e cu neputinţă să admit că naţiunile se pot

sinucide. Pot să se înşele un timp oarecare, dar întoarcerea la adevăr se impune. Vă urez

ca ziua cea mare să vă găsească gata şi puternici!”.

Şi avea dreptate Tatichef. Adevărul a sfârşit prin a se impune.

La Roumanie de marţi, 26 aprilie (9 mai) 1916

FRANCEZI ŞI TEUTONI

Toată lumea l-a cunoscut în România pe răposatul de Coutouly. Toţi au apreciat

blândeţea caracterului fostului ministru al Franţei la Bucureşti şi sincera lui prietenie

pentru ţara noastră.

Gustave de Coutouly servise în garda mobilă în 1870; pe urmă a luptat împotriva

Comunei. Era firesc să păstreze o amintire vie despre anul teribil şi să-i rămână pentru

de-a pururi înrădăcinată în inimă sfânta ură a învinsului.

306 105

L-am văzut pentru cea din urmă dată la Paris, în momentul incidentului

Tangerului. Ne-aduceam aminte de faimoasa debarcare a Kaiserului, care zori prima

dificultate marocană şi era cât pe-aici să dea foc Europei.

La Paris, a fost ca un trăsnet. Lumea se obişnuise cu ideea păcii; se credea mai

ales că Franţa era la adăpost de o nouă agresiune din partea Germaniei. Trăsnetul acesta

dintr-un cer senin a fost, în adevăr, începutul unei ere noi în psihologia poporului francez.

În faţa posibilităţii unui atac pe neaşteptate, absolut nejustificat, se luaseră câteva

măsuri de precauţie. Garnizoanele de la răsărit fuseseră întărite iar regimentele de la

graniţă erau ţinute în continuă alarmă.

Într-unul din regimentele acestea servea unicul fiu al domnului de Coutouly, acela

chiar care, în războiul acesta, a fost ucis, cu faţa la duşman, două zile după ce se însurase.

Vorbeam cu prietenul meu de Coutouly despre gravitatea ceasului şi, în cursul

acestei convorbiri, el îmi citi o scrisoare pe care i-o trimisese fiu-său de la frontieră.

În scrisoarea aceea, tânărul soldat se exprima cu acea minunată bărbăţie, veselă şi

spirituală, care e caracteristică francezului. Îi spunea tatălui lui să nu se teamă de nimic,

că generaţia nouă, cu toate aparenţele ei de nepăsare şi de moliciune, o să-şi facă datoria

franţuzeşte, că o să fie demnă de strămoşii ei şi că, dacă ar izbucni războiul, eroii care

cinstiseră istoria Franţei ar putea fi mândri de isprăvile strălucite ale francezilor de azi.

Dar, adăugă el, ne e cu neputinţă nouă să urâm. Voi, cei care v-aţi bătut în 1870, voi

nutriţi o ură firească şi legitimă împotriva Germaniei. Nu trebuie să ne condamnaţi că n-o

avem şi noi. Franţa s-a bătut, pe rând, cu atâtea naţiuni! A fost învinsă şi a fost

victorioasă. Trebuie oare să urâm pe englezi din cauza lui Waterloo? Dar am fost

împreună în Crimeea. Desigur, Alsacia şi Lorena ne pasionează adânc şi ne-am vărsa cu

dragă inimă sângele pentru a le relua. Dar nu putem urâ pe germani din cauza Sedanului.

Şi măsuram, împreună cu amicul meu Coutouly, adâncimile sufletului latin, drept

şi generos chiar şi faţă de inamicul care ne-a făcut rău, punând mai presus de orice

lealitatea şi mila omenească.

Noua generaţie, îmi spunea prietenul meu, o să te uimească prin eroismul ei; şi o

să fie cu atât mai frumos, cu cât ura nu găseşte loc în inima ei.

Şi în vreme ce, la învinşii din 1870, sufletul se liberase de orice patimă rea,

învingătorii urau din zi în zi mai mult Franţa şi pe francezi.

306 106

În Germania aveau necaz pe Franţa pentru că nu murise după 1870. Le părea rău

că n-o spetiseră şi că nu-i smulseseră mai mult teritoriu şi mai mulţi bani şi pândeau

momentul să se poată arunca asupră-i, pentru ca, de data aceasta, s-o distrugă pentru

totdeauna…

Când se declară războiul, bunul meu prieten Titulescu28

se găsea la Stockholm. Ca

să se înapoieze în ţară fu nevoit să treacă prin Berlin, unde rămase vreo zece zile, dacă nu

mai mult. De acolo îmi trimise o scrisoare pe care o păstrez, fiindcă face cinste spiritului

de observaţie al lui Titulescu şi adâncimii judecăţii lui. Titulescu se arată în acea

scrisoare orbit de ceea ce vede în Germania; dar pentru el nu e interesant nici numărul

tunurilor, nici admirabila organizaţie materială, important e sufletul german. Sufletul

acesta îl minunează şi-l înspăimântă totodată. A văzut manifestaţiile; a văzut expresia de

fericire cu care părinţii şi prietenii găseau numele acelora care le erau scumpi în listele de

morţi. Şi conchide: “E limpede pentru mine că poporul acesta aşteaptă cu o înfrigurată

nerăbdare, de patruzeci de ani, momentul acesta. Poporul acesta e fericit de război. El a

vrut din toate puterile lui războiul, îl socoate aşa cum creştinii socoteau venirea lui Mesia

şi, în bucuria de a lovi Franţa, dispar chiar şi simţămintele fireşti.”

Mă gândesc la cele două mentalităţi; fiii latinilor învinşi care nu pot urî pe

învingători şi fiii învingătorilor teutoni care urmăresc cu ura lor pe învinşii de altădată.

*

La spatele meu, în mica bibliotecă de campanie, am luat ieri din raftul poeţilor

l’Année terrible pe care n-o recitisem de vreme atât de îndelungată. Marele poet, cel mai

mare liric al timpurilor moderne, vorbeşte de alegerea între cele două naţiuni.

El începe cu Germania, căreia îi consacră trei pagini care încep cu versul acesta:

Nici o altă naţiune nu-i mai mare decât tine

şi se sfârşesc cu acestălalt:

Germania e puternică şi superbă…

iar pentru Franţa el n-adaugă decât două cuvinte, acestea:

… O, mamă!

28

Ministrul Finanţelor în ultimul guvern naţional român.

306 107

Şi Victor Hugo – căruia i s-au făcut funeralii neasemuite, după vegherea mortului

sub Arcul de Triumf – vorbeşte astfel, în septembrie 1870, atunci când Germania

începuse războiul împotriva Franţei, după ce îl sfârşise pe acela împotriva Imperiului.

Cum o să poată înţelege vreodată teutonii sufletul francez? Cum o să-l poată ei

judeca? Cum o să poată ei să nu se înşele asupra puterii şi a deciziei Franţei?

ITALIA CEA NOUĂ

Două săptămâni înainte de războiul ruso-japonez, vorbeam cu un bărbat de stat

care era în acelaşi timp un mare soldat29

despre sorţii războiului acestuia pe care amândoi

îl credeam sigur, cu toate asigurările pacifice ale cancelariilor. Îi împărtăşii convingerea

mea adâncă că japonezii vor fi învingători pe toată linia. El îmi răspunse prin obişnuitele

obiecţii: cele 90 de divizii ruse opuse celor 13 divizii japoneze etc. etc. La urma urmelor

mă întrebă pe ce îmi întemeiam eu neclintita mea convingere.

„Cred, i-am spus, în factorul moral. Istoria mă învaţă că moralul, mai mult decât

numărul batalioanelor, aduce victoria. Pentru ruşi, e vorba de un absurd război colonial,

pe care ei nici nu-l înţeleg măcar; pentru japonezi, victoria e o trebuinţă vitală. Ei ştiu că

atâta vreme cât nu vor fi bătut albi, vom continua să ne uităm la ei de sus. Ei bine, pentru

japonezi, cinstea este binele suprem; au nevoie să învingă pentru a fi egalii noştri.”

Şi cum convorbitorul meu stăruia:

“Iată, i-am spus, mi-aţi spus adesea că armata austriacă era excelentă, că

infanteria ei era chiar superioară infanteriei germane, iar înaltul comandament, de când

nu mai era rezervat nobilimii, făcuse progrese uimitoare. Ei bine, eu sunt sigur că, la

număr egal ori aproape egal, armata austriacă ar fi bătută de oricare altă armată. Ea n-are,

nu poate să aibă factorul moral.”

Şi după câteva observaţii am mai adăugat încă:

“Nu cunoaşteţi Italia cea nouă. Nenorocirea noastră a tuturor e că rămânem cu

ideile primei noastre tinereţi, că nu ne adaptăm destul de repede la faptele noi care se

produc în juru-ne. Italia trece printr-o revoluţie morală de care, în genere, n-avem nici o

idee. Generaţia nouă, care a crescut în Italia liberă, e însufleţită de un patriotism, pot să

29

Regele Carol.

306 108

zic chiar de o mândrie, greu de bănuit sub extrema politeţe italiană. Italia cea nouă nu mai

poate suferi rolul Cenuşăresei printre marile Puterile. Democraţia aceasta harnică n-o să

tulbure pacea lumii; dar dacă o fi vreodată silită să facă războiul, o să uimească prin

hotărârea ei neînduplecată şi prin eroismul ei încercat.”

Ştiu că nu-l convinsesem pe convorbitorul meu nici de victoria japonezilor, nici

de superioritatea armatei italiene asupra armatei austriece.

Poate că de atunci şi-a putut da seama că ştiusem să observ şi să înţeleg.

Acum, când italienii sunt pe cale să minuneze lumea cu vitejia trupelor lor, mi-am

adus aminte convorbirea aceasta de la 1904 şi m-am simţit fericit că am prevăzut ceea ce

toată lumea vede azi.

*

În 1901, în luna august, mă urcam de la Bardonechia pe muntele Thabor, vestit

pentru panorama sublimă care se desfăşoară din vârful lui.

Urcuşul e uşor, dar e lung şi obositor, fiindcă e vorba de o altitudine de nu mai

puţin de trei mii o sută de metri.

Vorbeam cu călăuza mea, un bun vânător de capre sălbatice. Îi arătam, la dreapta,

un mare şi lung pisc, care părea absolut de netrecut şi l-am întrebat dacă ne putem urca pe

el. Îmi răspunse că era cum nu se poate mai greu şi că nu mă sfătuia să încerc, şi-mi

adăugă:

“Acum o lună, au fost pe-aici alpini italieni. Comandantul batalionului era un

omuleţ gros, fără cine ştie ce înfăţişare. El îmi ceru să-i ajut să se uce pe piscul pe care

mi-l arătaţi dumneavoastră I-am spus că numai caprele sălbatice puteau trece pe acolo.

Dar el îmi răspunse: «Du-mă, cu toate astea. Pe unde trece capra sălbatică, trece şi omul,

şi pe unde trece omul, trece şi batalionul meu». M-am supus. Şi întreg batalionul trecu,

după cum îmi spusese comandantul”.

În momentul acesta, alpini italieni scriu o epopee sublimă.

La Roumanie de joi, 16/29 iulie 1915

306 109

ELEUTHERIOS VENIZELOS

I

Toată măririle sunt rare. Mărirea omenească mai cu seamă.

Înţeleg prin mărire omenească mănunchiul armonios format de o înaltă

inteligenţă, de frumuseţea morală şi de o voinţă neînduplecată. Inteligenţe mari nu sunt

atât de rare pe cât se crede; frumuseţile morale, din fericire, sunt numeroase, mai cu

seamă la cei mici; vârtoşia voinţei merge adesea alături cu perversitatea morală. Dar toate

acestea laolaltă, ceea ce, după mine, constituie adevărata mărire omenească, e un lucru

atât de rar, că poţi trăi o viaţă întreagă fără să-l întâlneşti.

Venizelos e o adevărată mărire omenească.

În faţa acestor măriri trebuie să admiri fără restricţie. Şi nu trebuie să uităm că şi

admiraţia sinceră şi adâncă ne poate da acele rare izvoare de bucurie care, din când în

când, ne momesc asupra valorii vieţii.

Cel mai mare poet al omenirii, Shakespeare, are acest lucru caracteristic şi

aproape unic, că nu se ştie nimic din viaţa lui. Venizelos se apropie de el. Viaţa lui, de

mai înainte de ultimii câţiva ani, e atât de lipsită de întâmplări deosebite, că legenda o să

aibă un câmp vast înainte-i. Singurul lucru care rămâne din cea dintâi carieră a lui

Venizelos şi care explică frumuseţea morală de care a dat o atât de strălucită dovadă sunt

anii când s-a dus în munţi, ca şi ceilalţi cretani, şi s-a războit pentru Patria lui. Şi ceea ce

nu se ştie e că cretanul, în desiş, purta în buzunare cărţi cu care se perfecţiona în studiul

limbii franceze.

*

Înainte de Venizelos, Grecia decăzuse, cum prea bine ştim. Dacă de atunci

încoace Grecia nu s-ar fi ridicat în chip atât de minunat, eu, care am contractat faţă de

poporul elen o datorie eternă, n-aş îndrăzni să vorbesc de acel trecut. Grecia, care făcuse

minuni de eroism şi de frumuseţe morală în timpul războiului pentru neatârnare – eroism

care-i atrăsese, la urmă, protecţia celor trei mari puteri, Franţa, Anglia şi Rusia, pe care le

găseşti în istorie pururea, împreună sau fiecare în parte, când e vorba de o acţiune

306 110

frumoasă de îndeplinit – Grecia începuse o adevărată coborâre, aproape îndată după

emanciparea ei.

Cu cel dintâi rege, ea făcuse o alegere nenorocită. Cum putea oare înţelege un

bavarez rigid sufletul grec? Al doilea suveran luă ca regulă de purtare să-i lase pe greci cu

totul liberi, fără chiar să le slujească măcar de călăuză în momentele grele: urmă o

perioadă întreagă de lupte desfrânate între partide, sistemul împărţirii jafurilor împins la

extrem şi, cu toate sforţările unui alt om mare, Trikupis, poporul grec, unul din cele mai

bine înzestrate de pe pământ, cunoscu toate mizeriile, înfrângerea, bancruta şi celelalte.

Ca întotdeauna, la marginea prăpastiei, naţiunea fu salvată prin singurul mijloc de

scăpare care-l cunoaşte istoria: prin revoluţie. Şi a fost forma cea mai primejdioasă a

revoluţiei, lovitura de stat militară. Regele George, care nu făcuse totuşi nimic ca s-o

merite, bău până la fund paharul plin de toate umilinţele; el semnă cu propria-i mână

măsura care ştergea din cadrele armatei pe toţi fiii lui, inclusiv Diadohul, al cărui nume

era pentru greci sinonim cu Domokos.

Oricare ar fi fost greşelile lui, dacă a făptuit greşeli, un asemenea martiriu le-ar fi

ispăşit.

Dar, după ce tăiase, trebuia cusut. Afară de cazul când dintr-o revoltă militară ar

putea ieşi un Napoleon, revoluţia militară, foarte eficace pentru a tăia, este incapabilă să

coasă.

Grecia se găsea într-un adevărat haos. Noua Cameră nu voia numai să revizuiască

legile fundamentale ale statului; ea voia să se proclame suverană şi, în acelaşi timp, nu

era de talie să exercite suveranitatea.

Atunci sosi Cretanul.

Era singur; n-avea nici legături de tagmă ori de familie, nici avere, nici trecut, nici

partid, nici clientelă. Era singur.

A fost primit ca un Dumnezeu, numai masele având câteodată această divină

intuiţie.

Şi, primit ca un Dumnezeu, el lucră ca un om, din primul moment. Sunt puţine

pagini tot atât de frumoase în întreaga istorie a tuturor timpurilor şi a tuturor ţărilor ca

scena următoare: cretanul ţine piept poporului Atenei, care strigă din toate piepturile:

306 111

“Trăiască Venizelos! Trăiască Constituţia!”, iar el îi impune: “Trăiască revizuirea

constituţională!”.

Omul acesta singur avea dreptate împotriva tuturor.

Ca toţi creatorii, el începu prin a sfărâma totul. Sfărâmă partidele, mai bine zis

coteriile vechi care aduseseră Grecia la dezastru. Refăcu o altă naţiune. Îndrăzni, în partea

cea mai meridională a Europei, să proclame inamovibilitatea desăvârşită a tuturor

slujitorilor statului, intrarea lor în serviciu prin concurs şi înaintarea lor prin hotărârea

camarazilor lor. Curăţă, mai bine chiar decât făcuse legendarul Hercule. Iar Europa

uimită se putu bucura să vadă un om mare.

II

După reînvierea lăuntrică, Venizelos se întoarse spre menirea elenismului în lume.

În tot timpul crizei balcanice, se poate spune fără nici o exagerare că, datorită

geniului lui Venizelos, Grecia conduse mersul evenimentelor, cu toate că avea armata cea

mai puţin numeroasă, cu mult cea mai puţin numeroasă. Cu ochirea omului mare,

Venizelos îşi dădu seama de valoarea reală a Serbiei; el şi-o atrase şi exercită pururea şi

în toate împrejurările o fascinaţie absolută asupra domnului Pašić.

Când orice înţelegere cu Turcia în privinţa Cretei dădu greş, din cauza

iremediabilei incapacităţi a turcilor, Venizelos făcu minunea de a încheia o alianţă cu

bulgarii, pe care poporul grec se obişnuise să-i socoată ca pe duşmanul ereditar şi

neîmpăcat. Şi atunci când a încheiat această alianţă, a avut viziunea limpede de a

îndepărta din tratat orice dispoziţii asupra împărţirii viitoare a teritoriilor ce erau de

cucerit. Regele George, Diadohul, actualul Rege Constantin, făcură lui Venizelos cea mai

grozavă opoziţie. Cretanul câştigă pricina. Tratatul rămase mut asupra împărţirii prăzilor.

Iar Grecia scăpă astfel, datorită acestei prevederi, de acuzaţiile şi de greutăţile în care

Serbia se zbate încă.

La Londra, Venizelos îşi impuse personalitatea în toate cercurile politice şi

diplomatice, cu toată atitudinea lui rezervată şi modestă, care făcea un aşa contrast cu

aroganţa umflată a lui Danev.

306 112

În momentul acela am avut cinstea să-l cunosc şi să leg cu dânsul una din acele

prietenii făcute din încredere şi din simpatie, pe care numai moartea le poate întrerupe.

Nu l-am văzut atunci pe Venizelos decât de două ori şi mi-a fost de ajuns pentru a

înţelege că aveam în faţa mea nu numai un om mare, dar şi un gentleman şi că în omul

acesta puteai avea o încredere fără de margini, fără nici un risc de decepţie. Îl ştiam în

adâncă neînţelegere cu bulgarii şi totuşi avu delicateţea de suflet de a nu-mi spune nimic

despre greutăţile dintre el şi aliaţii lui.

Când l-am văzut pentru prima oară, l-am întrebat care era taina extraordinarului

său succes. Îmi răspunse că venise la timp şi că adoptase două reguli de purtare: să spună

poporului lui întreg adevărul, în toate împrejurările şi să fie în tot momentul gata să

părăsească puterea fără nici o părere de rău.

La Bucureşti am avut cu el o convorbire însufleţită. Se mâniase asupra Cavallei.

Am înţeles din furia lui – ceea ce se verifică mai târziu – că omul acesta nu era singurul

stăpân al politicii ţării sale. Eu visam pe atunci să completez tratatul de la Bucureşti

printr-un tratat de alianţă între cele patru Regate, între Serbia, Grecia, Bulgaria şi

România.

Când se va cunoaşte ceea ce azi e neştiut din istoria crizei balcanice, când se va şti

tot ce Venizelos a făcut, admiraţia pentru marele om va merge crescând. Iată unul care

n-are nimic de temut din divulgarea tuturor actelor, a tuturor gândirilor lui chiar.

După tratatul de la Bucureşti, Venizelos se găsi în luptă cu intrigile austriece de la

Constantinopol. Nu vreau să fac astăzi istoricul tratatului de la Atena şi nici să stărui

asupra faptului că, în mai multe rânduri, un nou război între Turcia şi Grecia a fost pe

punctul să izbucnească şi că Venizelos era pregătit pentru toate eventualităţile. Ţin, cu

toate acestea, să aduc, chiar de acum, omagiul public pe care-l merită frumuseţea morală

a lui Venizelos care, departe de a voi să lase în umbră serviciile pe care le-am putut aduce

atunci Greciei şi păcii, a stăruit dimpotrivă ca ele să fie puse într-o lumină strălucită30

.

Adevăraţii oameni mari n-au simţăminte mărunte.

30

Scot rândurile acestea din scrisoarea pe care Venizelos mi-o adresă la Atena, la 31 octombrie 1913:

Scumpul meu Ministru,

…vizita dumitale n-o să-ţi amintească pururea încheierea păcii cu Turcia, la care ai luat o parte atât de

activă?

Cât despre mine, sunt deosebit de fericit că cunoştinţa noastră şi, dă-mi voie să spun, prietenia noastră,

care nu datează de aşa de puţină vreme, a fost aşa de bogată în rezultate practice pentru ţara mea şi că i-a

306 113

Venizelos se confrunta, în acelaşi timp, cu problema Epirului. El ştia prea bine

că-i era cu neputinţă Greciei să se împotrivească cerinţei unanime a marilor Puteri şi că

era nedemn de el să fie cauza unui război general. Se jertfi datoriei, ştiind bine că va veni

ziua când o să poată obţine Epirul fără să provoace Europa. Dar, în jocul acesta, el se uză,

după cum se uzase atunci când, la Bucureşti, nu obţinuse pentru greci soarele, luna şi

constelaţiile. Cei de la Atena îl pândeau. Se foloseau de fiecare concesiune pe care marele

bărbat trebuia s-o facă păcii Europei şi siguranţei ţării lui, pentru a-l arăta ca pe un suflet

fricos care, neavând încredere în puterile elenismului, nu ştia să se arate neînduplecat.

Nimic mai uşor decât să obţii o popularitate ieftină, dându-te de partea acelora

care strigă mai tare, atunci când altul ia asupră-şi, cu riscul impopularităţii lui, să apere

PATRIA.

Din acel incident Venizelos trebui să suporte duşmănia domnului Zographos,

după cum mai târziu, ca preţ al sforţărilor lui în chestia insulelor, trebui să suporte

apostrofările tuturor invidioşilor şi ale tuturor neizbutiţilor.

III

Oricine studiase îndeajuns istoria pentru a şti că oamenii mari sunt uneori o

povară prea greu de suportat înţelegea că Venizelos nu putea rămâne prea multă vreme la

putere.

După semnarea tratatului de la Bucureşti, domnul Pašić ne pofti pe toţi la masă la

hotel Palace. Vorbind cu vecinul meu din dreapta, mi-am exprimat dorinţa mea, care data

de atâţia ani, de a profita de începutul verii lui 1914 pentru a face o călătorie în Japonia.

Venizelos auzi şi mă întrebă dacă voiam să-l primesc ca tovarăş de drum. Pe urmă,

îndreptându-se, mă întrebă surâzând dacă eram sigur că am să fiu liber în cea dintâi

jumătate a anului 1914. Făcea aluzie la credinţa generală că oamenii care au făcut opera

de la 1913 vor fi reţinuţi la putere de către popoarele lor. I-am răspuns, spre marea

surprindere a comesenilor, că eram sigur de libertatea aceasta, nu numai pentru mine, dar

şi pentru dânsul. M-am înşelat cu un an în ce-l priveşte pe Venizelos. Dar, de nu era

fost dat României să joace din nou, în mod atât de fericit, rolul de arbitru pentru încheierea păcii în

Balcani. Aceasta e o nouă legătură pentru ambele noastre naţiuni care, legate de aceleaşi interese, sunt

sortite să meargă împreună pe căile civilizaţiei.

306 114

chestia insulelor şi surpriza războiului general, ar fi căzut la epoca pe care o prevăzusem.

Mărirea lui făcea umbră cu mult mai mult decât ne-am putea închipui. Omul care făcuse

Grecia modernă trebuia cu orice preţ să dispară din scenă, pentru ca anumite personaje să

iasă din obscuritate. Eu simţisem asta încă din iulie 1913; m-am convins şi mai mult în

lunile care urmară.

Când izbucni războiul european, n-am avut nici o îndoială despre gândul lui

Venizelos. Ştiam că omul acesta dorea o înţelegere serioasă şi trainică între micile naţiuni

şi nu-mi puteam închipui că un geniu ca al lui să nu-şi dea seama că neatârnarea,

libertatea, existenţa chiar a Greciei erau, întocmai ca şi acelea ale României, cu

desăvârşire legate de înfrângerea Austriei şi a Germaniei. Am ştiut mai pe urmă că el

cugeta ca şi mine şi că, deci, îşi dădea seama încă de la început că aveam cea mai înaltă

datorie morală, nu numai faţă de civilizaţie dar şi faţă de egoismul patriilor noastre, să

contribuim din toate puterile noastre la victoria Triplei Înţelegeri.

Urmărind ideea mea fixă de a aduce toate naţiunile balcanice alături de Tripla

Înţelegere şi, cu toate cele afirmate de austro-germani în ce priveşte sechestrarea

Bulgariei de către ei, îmi luai voia de a telegrafia şi de a scrie lui Venizelos, rugându-l să

ne ajutăm pentru a ne arăta, în această criză istorică, largi în vederi şi europeni. Îi

spuneam că, dacă ne arătam mici şi locali, avea să fie rău de noi. O Germanie victorioasă

ar fi moartea noastră morală. I-am pus în vedere că, tot aşa cum sfătuiam ţara mea să facă

bulgarilor concesiuni teritoriale şi pe sârbi să le facă concesiuni serioase, fiindcă războiul

acesta avea să le aducă lor, sârbilor, un Regat măreţ întinzându-se până la graniţa Italiei,

Grecia, în cu mult mai mici proporţii, trebuia şi ea să dea exemplul, fiindcă despăgubiri

splendide o aşteptau în Asia Mică. Încă din august şi din septembrie 1914, îmi

îngăduisem să scriu astfel prietenului meu de la Atena. Mai târziu, revenii. Trebuie să

spun, pentru dragostea de adevăr, că Venizelos îmi răspunse, toamna, că Grecia nu putea

face nici o concesie teritorială şi că am resimţit o oarecare amărăciune. Amărăciune, nu

fiindcă aş fi avut înfumurarea să-mi închipui că eu puteam să cântăresc ceva în hotărârile

unui Venizelos, dar amărăciune fiindcă întrevedeam că Venizelos era expus, şi mai mult

decât bănuisem eu, la greutăţi ce veneau de la aceia care, fiind născuţi fără facultatea de a

vedea departe, nu-i pot înţelege pe cei ce au darul acesta dumnezeiesc.

306 115

Destăinuirile pe care le-a făcut Venizelos ne-au luminat complet în privinţa

aceasta.

Niciodată nu mi-a apărut Venizelos mai mare decât după citirea celor două

Memorii ale lui adresate Regelui Constantin.

Sunt dintre cei care au citit şi recitit Memoriile lui Bismarck. Nu e în Memorii

nimic care să se apropie de mărinimia ce se desprinde din aceste două documente. Şi cum

aş putea fi om fără să resimt tragedia sorţii acestor două scrieri, căzute acolo unde au

căzut?

Publicarea acestor documente nu numai îl ridică pe Venizelos şi mai sus decât a

fost vreodată, dar aduce Greciei un serviciu nepreţuit.

Să dovedeşti bulgarilor că a fost un grec, cel mai mare dintre toţi, care concepea

putinţa unei jertfe pentru a câştiga siguranţa vecinătăţii paşnice este să faci o altă operă

decât aceea de a bate medalii pe care găseşti efigia Regelui Constantin legată de titlul de

“Bulgaroctonul”.

*

Şi acum, cel din urmă act al lui Venizelos.

La cincizeci de ani, se retrage din viaţa politică. El mărturiseşte că, dacă ţara lui

nu s-ar găsi într-o mare criză externă, ar lupta, după cum ar fi şi dreptul şi datoria lui să

facă. Şi, după ce şi-a afirmat, cu toată puterea, dreptul lui de om liber, care e de a lupta

împotriva nu are importanţă cui, el se retrage, însă pururea ca om liber, după ce anunţă

poporului lui că acesta e cel din urmă serviciu pe care-l aduce astfel Coroanei.

Retragerea aceasta a lui Venizelos, oricât de mâhnitoare poate fi ea pentru

prietenii Greciei, e de o măreţie aproape supraomenească. Omul acesta n-ar avea decât să

meargă înainte, pentru a sfărâma totul în drumul lui. Dar lui îi e frică să nu rănească

Grecia şi atunci face o jertfă cu mult mai grea decât moartea: se exilează dintre cei vii31

.

Comparaţi căderea lui Venizelos cu aceea a lui Bismarck şi întreaga superioritate

a rasei noastre greco-latine asupra rasei germanice va izbucni într-o frumuseţe sublimă.

31

Nebuniile regelui Constantin aveau să-l silească pe Venizelos să revină asupra retragerii lui şi să salveze

elenismul.

306 116

Destituit de un băieţandru încoronat, Bismarck nu ştie nici să lupte ca un om, nici

să tacă precum un om mare. Bombăneşte ca o bucătăreasă dată afară.

De ce diferenţa aceasta? Oare fiindcă Bismarck ar fi fost mai prejos decât

Venizelos? Nu. Dar Bismarck aparţinea unei naţiuni, care a trăit de veacuri în ideea că

omul politic nu e slujitorul ţării ci slujitorul regelui şi că regele nu-i cea mai înaltă

expresie a voinţei naţionale, ci o voinţă suprapusă aceleia a naţiunii.

Aşezăminte din evul mediu şi o viaţă de supunere apasă chiar şi asupra unui

Bismarck, şi când el e lovit ca un servitor, se plânge ca un servitor. Grecul însă, copil al

revoluţiei franceze, ştie că e slujitorul naţiunii, iar jertfa persoanei lui, atunci când o face,

el o aduce naţiunii şi se retrage ca un om liber, fără să bombănească.

*

Şi acum, ca să isprăvesc, o mică amintire.

Ultima oară când Venizelos veni în România, vorbeam cu el, într-o zi, într-un colţ

de fereastră de la palatul regal. Vorbeam despre acea filosofie politică la al cărei subiect

revin neîncetat toţi oamenii amestecaţi la conducere. Între alte lucruri, vorbeam de

raporturile dintre oamenii de stat şi suverani, în ţările unde monarhia este încă un

aşezământ trebuitor.

Şi Cretanul îmi zise: “Tot creierul nostru, toată inima noastră, întreaga noastră

viaţă, trebuie să le întrebuinţăm ca să mărim şi să întărim pe suveranii noştri. Şi ştim că,

la rându-le, ei n-o să facă altceva decât să ne micşoreze, dacă nu ne pot distruge. Totuşi,

trebuie să ne facem datoria, fiindcă aceasta e datoria noastră”.

Venizelos şi-a făcut datoria.

La Roumanie de vineri, 3 (16) aprilie, de sâmbătă, 4 (17) aprilie şi de duminică, 5 (18) aprilie 1915

306 117

PENTRU ROMÂNIA MARE. DISCURSURI DIN RĂZBOI (1915 -1917)

Am spus şi repetat că din activitatea mea politică consider perioada din august

1914 până în august 1916 ca fără de asemănare, cea mai însemnată.

“Discursurile din război” reprezintă o parte din acea activitate.

Le închin generaţiilor viitoare ale României Noi, care vor trebui să cunoască

istoria adevărată a războiului naţional, în locul celei falsificate, pe care o va ticlui

oficialitatea.

Bucureşti, 27 septembrie 1919 TAKE IONESCU

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA ÎNTRUNIREA “LIGII CULTURALE” DIN SALA

“DACIA”, LA 15 FEBRUARIE 1915

Iubiţi Cetăţeni,

Filipescu, ca şi mine…

VOCI: Să trăiţi amândoi! (Aplauze).

…am vorbit de multe ori în această sală. Întotdeauna cu convingere când ne

apăram părerile noastre, chiar când vorbeam altfel unul decât altul, dar atunci luptam şi

contra cuiva. Astăzi suntem siguri de curăţenia sentimentului nostru şi de dreptatea

judecăţii noastre, fiindcă nu luptăm în contra nimănui. (Aplauze prelungite).

Astăzi, domnilor, ne îndeplinim cu toţii cea mai mare datorie cetăţenească: aceea

de a vă cere la toţi să ne daţi unanimitatea sufletească, care este şi ea factor de putere în

acţiunea unei ţări. (Aplauze îndelung prelungite).

306 118

Nu ne ajunge să fie cei mai mulţi pentru politica aceasta; trebuie ca ţara întreagă,

fără excepţie, să simtă în ceasul acesta, cel mai mare al istoriei României, cât de întinsă

este problema şi cât de gravă este răspunderea. (Aplauze prelungite).

Nu este vorba, domnilor, ca să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare.

Toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile

cum au fost. (Aplauze).

N-aveţi să alegeţi şi spuneţi la toţi, n-au să aleagă între România cum este şi

România cum ar trebui să fie. Din acest război, în care se dumică cu sutele de mii vieţile

omeneşti, din acest război în care se transformă în pustiu localităţi civilizate de veacuri,

din acest război se va aşeza omenirea altfel şi din această aşezare ori va ieşi o Românie

mare, ori va ieşi – cum zicea Goga – imperialismul maghiar, nu numai cu strivirea celor

de dincolo dar şi cu vasalitatea celor de aici. (Aplauze).

Dacă ar fi vorba numai de o mărire a ţării, s-ar putea înţelege şi o amânare a

chestiunii. Dar, domnilor, nu se răstoarnă evenimentele după voia noastră. Acest

cataclism l-au adus alte cauze, alte curente decât voinţa noastră şi din acest cataclism nu

putem să ieşim decât sau mari, strălucitori şi puternici, sau aşa de decăzuţi în proprii

noştri ochi, încât s-ar seca până şi izvorul patriotismului. (Aplauze îndelung prelungite).

S-ar putea să vi se zică că aceasta atârnă de care grup de puteri va învinge, deşi,

pentru mine, este tot aşa de sigur care grup va învinge, cum sunt sigur că se învârteşte

pământul în jurul soarelui, fiindcă nu se poate să învingă alt grup decât acela care

reprezintă dreptul şi libertatea pentru toţi. (Aplauze furtunoase).

Dar nici asta n-ar fi adevărat pentru toţi românii. Pentru noi, românii, dacă

România ar sta inertă, s-ar putea întâmpla să învingă oricare dintre grupări şi soarta

noastră să fie tot aşa de rea faţă de imperialismul maghiar. (Aplauze).

Pentru noi, pentru unitatea noastră naţională, pentru România cea mare, fără de

care nu e viaţă posibilă – căci suntem prea puţini, prea frânţi, prea neputincioşi, cum

suntem – pentru noi, domnilor, oricine ar învinge, dacă ar învinge fără de noi, aproape

acelaşi blestem ar fi. (Aplauze îndelung prelungite).

De aceea, domnilor, fără să mă întind la vorbă, aş vrea ca toţi românii să fie

pătrunşi de aceste câteva idei.

306 119

Astăzi se aşează soarta neamului românesc cum nu s-a aşezat niciodată, de acum

o mie nouă sute de ani de când a început zămislirea lui.

Astăzi, din acest război uriaş, vom ieşi cu unitatea naţională şi cu strălucirea

viitorului, sau vom cădea striviţi sub imperialismul maghiar.

Astăzi soarta noastră atârnă de victoria Triplei înţelegeri, dar dacă s-ar bate

singuri, fără noi, nu s-ar face nimic; trebuie ca această victorie să se câştige cu sângele

nostru. Oricât de mult ar curge, binecuvântat să fie! (Aplauze prelungite şi îndelung

repetate. Ovaţiuni).

CUVÂNTARE ROSTITĂ ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR ÎN ŞEDINŢA DE LA 24 FEBRUARIE

1915, CU OCAZIA DISCUŢIEI ASUPRA PROIECTULUI DE PROHIBIŢIE A EXPORTULUI

PORUMBULUI

Domnilor Deputaţi,

În realitate în discuţie nu este atât proiectul de lege, cât chestiunea politicii de

urmat în privinţa exportului substanţelor alimentare din ţară; căci, evident, între ceea ce

este astăzi şi proiectul de lege, trebuie toţi să preferăm proiectul de lege, este un progres

asupra situaţiei de astăzi.

Taxa de vamă care se pune astăzi pe porumb, cred că are o origine mai înaltă

decât consideraţiile care s-au dat: nu este numai expedientul de a se lua aur şi de a câştiga

Statul ceva bani cu care ar putea acoperi diferenţa de preţ pentru porumbul pe care îl va

distribui prin vânzarea ţăranilor care nu au porumb; este, domnilor, o primă aplicare a

unu principiu modern în materie de taxare, a principiului că orice îmbogăţire nedatorită

străduinţei fiecăruia, ci provenită numai din factori sociali în afară de acţiunea lui, trebuie

să fie taxată deosebit, trebuie să sufere un sacrificiu în folosul masei generale. (Aplauze

prelungite).

Voci: Foarte just, foarte just!

D. Take Ionescu: Acesta este fundamentul. În preţurile care astăzi se dau pe

aceste cereale, este evident că e o parte de preţ care se datorează unui simplu hazard, unui

hazard care reprezintă în atâtea ţări atâtea suferinţe omeneşti, care reprezintă în ţările încă

neutre atâta câştig neaşteptat. La acest câştig neaşteptat este firesc să participe şi

306 120

colectivitatea naţională. Aici este temeiul juridic şi înalt, hotărâtor, al taxei care se

propune. Prin urmare, nu sunt în contra aplicaţiei unui principiu nou, menit să aducă mai

multă dreptate şi mai multă raţiune în taxarea generală.

Trec la o altă chestiune: este bine sau nu ca să rămână exportul porumbului liber?

Domnilor, fireşte, nu-mi fac iluzii că prohibiţia ar atârna de proiectul de lege; peste

câteva zile, sperăm până vineri, dacă ne-om da muncă ca să mergem repede, guvernul va

deveni liber să oprească, atunci când va crede, exportul porumbului, căci în lipsa

Parlamentului el singur poate să hotărască, după cum a hotărât, la timp, oprirea grâului, şi

cred că guvernul, forţat, acolo va ajunge, la prohibire, fiindcă cred că exportul

porumbului, – mai ales dacă continuă în proporţiile pe care le-a luat prin exportul cu

carele, care are şi dezavantajul că mătură porumbul ţăranilor învecinaţi cu frontiera

(Aprobări), tocmai al acelora care produc mai puţin porumb şi că ne strică şi şoselele, de

care poate să avem nevoie – este un rău. Eu cred că acolo se va ajunge tocmai din

proporţiile pe care le ia exportul porumbului.

S-a vorbit de lupta de clasă. Domnilor, nu se poate să nu vedeţi că în această

chestiune este şi ceva deosebire de clasă. Porumbul îl produc toţi agricultorii, mari şi

mici, dar în privinţa consumaţiunii porumbului în ţara noastră şi acest lucru nu-l găsiţi în

nici o altă ţară din lume, noi suntem împărţiţi în clase: cei de la ţară se hrănesc cu

porumb, iar noi ne hrănim cu grâu. Aşa că chestiunea porumbului, în ce priveşte preţul,

care creşte mereu, este o chestiune care priveşte exclusiv numai populaţia rurală…

D. A. C. Cuza: Dar cei de la oraşe n-au dreptul să mănânce porumb?

D. Preşedinte: Vă rog, domnule Cuza, să nu întrerupeţi.

D. Take Ionescu: Din acest punct de vedere, domnilor, chestiunea capătă, fără să

vrea cineva, un caracter de preocupare pentru soarta populaţiei rurale.

Noi suntem împărţiţi în clase în privinţa felului de alimentare. Şi, în adevăr,

scumpirea preţului loveşte pe cei de la ţară.

Atunci, la ce se reduce lucrul? Se reduce la această chestiune. Este vreun pericol

ca porumbul să se exporte în libertate, sau mai bine să fie oprit exportul dacă nu se poate

restrânge la un minimum inofensiv? Şi, domnilor deputaţi, nu vreau să mă gândesc la nici

o altă ordine de idei, care ar aduce în mod indirect discuţii pe care noi cu toţii ne-am dat

cuvântul să nu le aducem în Parlament, mă ţin numai pe chestiunea consumaţiei, pe care

306 121

să-mi daţi voie să o numesc, în primejdia actuală, o chestiune naţională, fiindcă este mai

mult decât o chestiune economică.

Noi avem norocul să fim una din rarele ţări din Europa, care, din cauza rărimii

populaţiei, produce mai cu seamă substanţe alimentare mai mult decât poate consuma.

Niciodată ca în războiul acesta nu s-a văzut ce avantaj naţional este să fi stăpân pe propria

ta hrană, să nu atârni de comunicaţia cu străinătatea pentru acest element de putere:

mâncarea.

Ei bine, dacă avem acest noroc, de ce să riscăm să-l pierdem? Dacă riscul n-ar fi

decât unu dintr-o mie, tot risc ar fi. De ce să riscăm? Cum, prin exportul nostru să ajutăm

alte populaţii să nu moară de foame, iar noi să riscăm de a ajunge în situaţia, oricât de

depărtată ar fi, să suferim de ceea ce nu trebuie să suferim niciodată, dacă avem norocul

să fim o ţară în care suntem stăpâni pe hrana noastră? Aici vin faimoasele statistici. Aduc

şi eu una. Domnilor, am luat anii 1910, 1911, 1912 şi 1913 ca să stabilesc mediile, şi

fiindcă nu vreau să mă îmbrac cu meritele altuia, vă spun că notiţa mi-a fost trimisă de d.

Assan, care s-a ocupat mult de această chestiune a statisticii alimentare în diferitele ţări.

Domnilor, producţia de porumb a fost în ţara aceasta în acei patru ani de 265.000

de vagoane, 280.000, 267.000, 299.000; iar exportul în aceiaşi ani de 59.000, 115.000,

105.000, 93.000. Dacă facem proporţia vedem că exportul a reprezentat asupra producţiei

22%, 41%, 39%, 31%; în medie 33%. Va să zică, domnilor, exportul nostru de porumb

este de o treime din ceea ce producem. Cu alte cuvinte, ceea ce exportăm noi este hrana

populaţiei noastre – care se hrăneşte cu porumb – pe 6 luni. Va să zică, oprind exportul să

sporim cu 6 luni posibilitatea ca noi să nu fim în nici un caz în riscul de a rămâne în lipsă

de hrană. Încă 6 luni de siguranţă eu nu le sacrific.

A doua consideraţie – şi aici să-mi permită d. Lahovari a-i spune că deşi nu sunt

agricultor, dar atâta lucru ştie toată lumea – recolta porumbului este mai capricioasă decât

toate celelalte recolte. Mai înainte de toate, recolta porumbului cere o muncă grea: munca

celor două sape şi nimeni aici nu poate să afirme cu siguranţă că această muncă în 1915

va fi făcută în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi abundenţă de braţe cum s-a făcut în anii

ceilalţi. (Aplauze). Dar, domnilor, recolta porumbului atârnă şi de intemperii. N-am avut

noi un an în care am important porumb din Argentina? Propunerea domnului Lahovari de

altădată, a pătulelor de rezervă în natură, ce era ea altceva decât tocmai dovada că se

306 122

poate întâmpla ca, din cauza climei, să avem câteodată o recoltă de porumb insuficientă

pentru hrana ţării? Dacă a căzut propunerea şi s-a transformat în asigurare în bani, este

fiindcă s-a zis că, în aceste vremuri de libertate de comunicaţie, de uşurinţă de transport,

când poţi să iei porumb din Argentina şi să-l duci la Breaza, în Prahova, este o greşeală să

strângi porumb în natură, fiindcă cu bani vei putea totdeauna să acoperi lipsa.

Dar războiul acesta nu ne-a întors la vremuri în care sunt lucruri pe care cu bani

nu le poţi avea cu nici un preţ? Da, închişi cum suntem noi astăzi, tăiaţi de orice

comunicaţie, cu nesiguranţa duratei războiului, cu nesiguranţa pe care o aveţi despre

deschiderea în curând a Bosforului şi Dardanelelor, este cuminte ca noi să lăsăm să

continue liberă exportul porumbului – mai ales în proporţia în care creşte prin transportul

cu căruţele? Dacă n-ar fi decât o şansă dintr-o sută, când s-ar prelungi războiul şi când am

avea o recoltă rea, nu putem lăsa să ne ducă şi pe noi dacă nu la o imposibilitate absolută

de a ne procura porumb, dar într-o sărăcie de mâncare, atunci când, graţie fertilităţii

solului şi poziţiei noastre geografice, n-am lipsit până acum de hrană. Hrana este şi ea un

mijloc de luptă. Cine ştie dacă soarta războiului acesta nu se va hotărî de neputinţa de a-şi

procura hrană a unora dintre beligeranţi? (Aplauze îndelung prelungite).

D. I. N. Lahovari: În caz de război nu se mai exportă nici grâu, nici orz şi ţăranul

va mânca şi el pâine de grâu amestecată cu orz. (Protestări, zgomot).

Voci: Dar dacă nu va mai fi nici orz, nici grâu?!

D. Take Ionescu: Domnilor deputaţi, merg mai departe: se poate întâmpla ca în

ţinuturile învecinate cu România, la un moment dat, să bântuie o aşa foamete încât noi,

din caritate bine înţeleasă, să fim nevoiţi atunci să dăm drum exportului nostru.

(Aplauze). Da, exportul nostru de porumb, dar nu oricui ar vrea să-l cumpere şi oriunde

ar vrea să-l ducă cumpărătorul, ci să dăm porumb aşa cum s-a dus grâu în Belgia, pentru

populaţia care ar fi expusă să moară de foame; să dăm porumbul nostru pentru a scăpa de

foamete populaţiile învecinate. (Aplauze).

D. A. C. Cuza: Până atunci va fi cumpărat tot de jidani! (Ilaritate).

D. Take Ionescu: Iată, domnilor, fără să merg mai departe, care sunt consideraţiile

pe care vrem să le aduc înaintea d-voastră.

306 123

Domnilor deputaţi, nu cred că este cineva care să-şi închipuiască că urmăresc

direct sau indirect să stânjenesc întru ceva libertatea de acţiune a guvernului, întreaga lui

răspundere.

Libertatea de acţiune i-o datorăm, căci dacă nu i-am lăsa-o întreagă, tăcerea

noastră ar fi inexplicabilă, aş putea să zic vinovată, în faţa ţării. Mă simt dator însă să

aduc aici aceste consideraţii şi sunt sigur că, oricum se va vota astăzi, în curând

evenimentele vor fi aşa de puternice, încât prohibirea exportului porumbului, pe care o

cred o înaltă necesitate, va deveni o realitate. (Aplauze îndelung prelungite).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA CRAIOVA, LA ÎNTRUNIREA “ACŢIUNII NAŢIONALE”,

MIERCURI, 25 MARTIE 1915.

Iubiţi Cetăţeni,

Aveţi înaintea dumneavoastră un factor răspunzător. Dar factori răspunzători

sunteţi toţi dumneavoastră, cei din generaţia de azi, care aveţi fericitul prilej de a trăi

clipe supreme.

Glasul naţiunii vorbeşte din morminte; este glasul conştiinţei naţionale.

Românii din Regat nu au nevoie să se gândească; lucrurile acestea nu se explică

prin silogisme. În ceasul când ceri jertfe de la toţi, trebuie să fii tu însuţi conştient.

Să mă ocup oare de cei ce au scos chestiunea Dardanelelor? De cei care ne

vorbesc de Basarabia? De aceşti laşi care seamănă îndoiala în spiritul acelora cu care

trebuie să mergem alături?

Cei care vorbesc de Basarabia nu vor război cu ruşii, ci, printr-o neutralitate

veşnică, să nu înfăptuim România Mare.

Dacă la început se mai putea pune temei pe un succes german, acum nu mai poate

fi îndoială că germanii vor fi învinşi.

Trăim nişte timpuri care n-au mai fost până acum. Trei mari puteri se luptă pentru

apărarea celor mici. Pe steagul acestor armate mari stă scris: “Dreptate pentru cei mici,

libertate pentru cei oprimaţi”. Cine mai stă astăzi pe loc şi aşteaptă, e un ticălos. Fricoşii

şi nemernicii nu obţin nimic.

Noi nu vrem numai o ţară întinsă, ci şi o naţiune mare.

306 124

Să amestecăm săbiile cu acelea ale celor care vor învinge, pentru a putea intra pe

uşa mare şi nu pe din dos. Niciodată nu mi-a părut rău ca acum că n-am avut 12 copii şi

pe toţi să-i pot trimite în luptă pentru patrie.

Nu primim rolul de jandarmi şi astfel să aşteptăm să se golească Carpaţii. Prin

necinste nu se poate obţine nimic.

Ca factor răspunzător, îmi permit să zic: acum a sosit ceasul pentru intrarea în

acţiune.

La 1913, poporul a zis că trecem Dunărea ca să ajungem în Transilvania! Poporul

a fost conştient, mai conştient decât oamenii politici, căci, vorba domnului Filipescu,

guvernanţii s-au cam încurcat. Într-adevăr, poporul a avut dreptate, şi noi a trebuit să

ordonăm mobilizarea.

Mulţi dintre dumneavoastră veţi ajunge timpurile să vedeţi şi a cincea putere în

stat: opinia publică.

Ungurii şi-au trăit traiul. E rândul nostru să ne ridicăm şi ei să cadă.

E timpul ca dorobanţii şi călăraşii noştri să intre în Pesta. Până atunci nu vom

înceta lupta.

La 1913, n-am vrut să intrăm în Sofia, ca să nu umilim un vecin cu care trebuia să

trăim de aici înainte în prietenie. Am însă o ambiţie, aceea de a intra şi eu în Pesta, când

va fâlfâi deasupra capitalei Ungariei tricolorul românesc şi atunci să zic: liberează,

Doamne, pe robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului!

(Publicul din sală ovaţionează pe orator)

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA IAŞI, LA ÎNTRUNIREA DE LA CLUBUL CONSERVATOR-

DEMOCRAT, DUMINICĂ 5 APRILIE 1915.

Domnilor,

E multă vreme de când n-am avut plăcerea să vin în clubul nostru din Iaşi. Ştiţi că

de ani de zile – în curând se vor împlini trei – se poate zice că politica internă a dispărut.

Aşa este de adevărat că lucrurile cele în adevăr mari şi hotărâtoare şterg până şi

aducerea aminte a lucrurilor mici.

306 125

Lucru mare, hotărâtor! Întâmplarea a făcut să fie dat generaţiei noastre să-l

rezolve.

Credinţa mea adâncă este că nici o generaţie din toată istoria noastră n-a avut o

răspundere mai grea, şi nu va avea o glorie mai mare ca generaţia noastră. (Aplauze).

Toate necazurile politice – sunt numeroase – toate suferinţele din viaţa noastră

trecută, se vor şterge ca şi cum n-ar fi fost. Ne mângâie şi ne înalţă acest unic gând, că

avem noi norocul să trăim, să fim din generaţia care are să vadă împlinindu-se ceea ce în

copilăria noastră, ştiţi cu toţii, consideram ca un simplu vis, cel mai frumos vis, dar

simplu vis.

Domnilor, nici o ţară, niciodată, nu poate să aibă două politici.

Politica neamurilor pe câtă vreme ele nu există deplin, n-are decât un scop, să le

facă să existe şi după ce se crează, căci pe câtă vreme neamul românesc a fost împărţit,

nu se putea zice că ajunsese la adevărata existenţă. Au fost crâmpeie româneşti în

principatele trecute, unite la 1859, dar numai crâmpeie. Procesul la care au ajuns demult

popoarele din Occident, procesul care le dusese la existenţa naţională, la noi era încă

deschis până în toamna trecută, e deschis astăzi, şi mai toţi trăisem cu credinţa că o să

închidem ochii lăsându-l tot deschis.

Este evident, domnilor, un ceas unic, acela în care noi putem să zicem că ne va fi

dat, după toate probabilităţile, să trăim încă un an de zile – dacă va fi trebuinţă de atât –

ca să vedem acest proces închis, şi să lăsăm altor generaţii o altă operă, opera de

dezvoltare, pentru că noi am avut opera de creaţie. (Aplauze).

Nevoia unităţii naţionale nu este numai o chestiune sentimentală, pentru noi este o

chestiune vitală. Dacă am fi ca nemţii, 80 de milioane în lume, am putea să privim fără

mare durere, ca câteva milioane să stea sub Coroana Habsburgilor, ba, poate chiar ne-ar

conveni, dacă ei ar juca rolul pe care l-au jucat nemţii sub Coroana habsburgică, adică

rolul de stăpânitori ai atâtor altor neamuri pe care le aduc ei la cultura şi civilizaţia

germană.

Dar noi suntem atât de puţini, aceşti opt milioane din Regat, încât totdeauna, în

toată istoria noastră, am suferit din micimea noastră. Dacă n-ar mai fi alţi români, în alte

state, ar trebui să ne declarăm mulţumiţi, să ne resemnăm; căci din proprietatea altora nu

e niciodată bine să iei; dar noi avem norocul că putem, moştenind ceea ce este al nostru,

306 126

satisfăcând dorinţa inimii noastre, să satisfacem şi o necesitate de stat, aceea a creării

unui organism destul de mare şi numeros ca să poată năzui la o existenţă în adevăr

independentă. Unitatea naţională nu este un vis de poet, pentru România, este o necesitate

absolut a oricărei concepţii politice. Fără dânsa, suntem prea mici, suntem prea slabi,

suntem striviţi cu siguranţă; cu ea, avem şansa să trăim, dacă vom fi oameni care să ştim

să apărăm şi să dezvoltăm ceea ce vom fi câştigat.

Atâta este de adevărat că, în straturile adânci ale ţării, nu s-a priceput o altă

politică, încât atunci când noi, oamenii politici, acum peste 32 de ani, am început o altă

politică, n-am îndrăznit s-o comunicăm naţiunii, am ţinut-o secretă.

Am ţinut-o secretă pentru că era în dezacordul absolut cu ceea ce cultivasem noi

în sufletele copiilor noştri din cea dintâi clasă primară, cu hărţile noastre, cu cărţile

noastre, cu toată gândirea noastră.

Dar de ce am făcut atunci acea politică? Din necesitate. Ştiţi că Iaşiului i se

datoreşte începutul politicii noastre de alipire la Tripla-Alianţă? Când Petre Grădişteanu a

vorbit de mărgăritarele care lipseau din Coroana lui Ştefan cel Mare, acela care stăpânea

mărgăritarul dintre Nistru şi Prut nu s-a supărat, fiindcă n-a crezut că într-un pahar de

şampanie i se poate tulbura hotarele, dar cel care răpise Bucovina s-a supărat32

. Şi fie

pretext, fie teamă, au început o serie de şicane şi de hărţuieli, sub o altă formă, cam ca

acelea la care a fost supusă Serbia de rândul trecut şi atunci noi am găsit cu multă

înţelepciune că singurul mijloc de a scăpa de aceste hărţuieli era alianţa.

În acel moment cine-şi putea închipui că noi eram în stare să luăm Transilvania,

Bucovina şi Banatul?

Care era atunci situaţia politică europeană? Tripla Alianţă reprezenta singura forţă

organizată din Europa; Rusia nu era încă aliată cu Franţa; Franţa ieşise zdrobită din

războiul de la 1870, şi aproape nu număra; Englitera, încă sub prejudecata de altă dată că

ea e ostilă din fire Franţei, că e ostilă din necesitate Rusiei, se ţinea într-o splendidă

izolare, iar din când în când conlucra cu Tripla Alianţă. Ce politică alta putea să facă

România decât aceea pe care a făcut-o, politica pe care a făcut-o şi Italia, politica fricii?

Neputând să se apere altfel de hărţuielile continui pe care i le făcea vecinul cel mereu

32

Imperiul Austro-Ungar (N.ed.)

306 127

agitat, s-a aliat cu dânsul pentru a se putea întări, dezvolta economiceşte şi milităreşte.

Evident, am profitat din aceşti 30 de ani, România de astăzi nu mai este cea de atunci.

Dar unii dintre puţinii care am ştiut de tratate – am cunoscut alianţa încă de acum

26 de ani şi am citit tratatele acum 7 ani – n-au luat niciodată în serios posibilitatea de a

le pune vreodată în aplicare.

Eram desigur toţi hotărâţi ca, dacă războiul european s-ar provoca prin atacul din

partea Triplei Înţelegeri, cea dintâi datorie de onoare era să ne ţinem strict de cuvântul

dat. O ţară, ca şi un om care nu se ţine de cuvânt, se dezonorează; dreptul de a săvârşi o

mare mişelie, de a considera tratatele ca petice de hârtie fără de valoare, îl au numai

statele cele mari; tâlhăria mare e tolerabilă, tâlhăria mică nu e tolerabilă. (Aplauze).

Totuşi, oricât am fi ţinut să fim leali, totdeauna m-am îndoit că ne-ar fi fost cu

putinţă să fim leali, naţiunea nu cred că ne-ar fi urmat.

Şi poate şi din această cauză, domnilor, eu unul, cel puţin, am făcut tot ce am

putut ca să evit izbucnirea războiului general în acele condiţiuni în care noi am fi fost

siliţi la fraternitate de arme cu honvezii.

În 1912, fără de alianţa noastră cu Austria, criza balcanică s-ar fi dezvoltat altfel,

noi am fi intrat probabil de la început alături cu ceilalţi balcanici în acţiune, şi poate că şi

chestiunea Constantinopolului s-ar fi rezolvat de atunci în folosul nostru, al balcanicilor.

Un lucru e sigur: din cauza alianţei care ne strângea, ne-a fost cu neputinţă să

mergem alături de balcanici.

Dar ce se putea întâmpla, la ce m-am opus eu din toate puterile?

Se putea întâmpla ca din criza aceea să iasă războiul general în aşa condiţii, încât

să ne găsim alături de Austria şi mai ales de unguri. Aceasta am considerat-o ca o

adevărată nenorocire şi am făcut totul ca s-o evit.

Aceasta vă explică de ce nu voiam cu nici un preţ războiul cu Bulgaria, pentru că

noi, atacând pe bulgari în prima fază a războiului, aceasta ducea drept la deschiderea

războiului european şi prin urmare ducea fatal la mergerea noastră alături de honvezi. Or,

orice victorie, fie peste Dunăre, fie peste Prut, împreună cu honvezii, mi s-a părut tot aşa

de rea, dacă nu mai rea decât o înfrângere.

306 128

Tot ce am putut pune piedică, tot am pus. Bădărău, care este aici, trebuie să-şi

aducă aminte de ziua aceea de februarie, 1913, în care rămăsesem absolut singur, când

totuşi am zis: nu, dacă se mobilizează un singur rezervist, eu îmi dau demisia din guvern.

Cu nici un preţ nu voiam un război cu Bulgaria, Serbia şi Grecia, adică cu toţi

vecinii noştri de la sud şi să rămânem pe urmă în foarfece, la sud cu toate aceste state

duşmane, iar la nord cu vrăjmaşul nostru secular, cu vrăjmaşul nostru etern. Cu nici un

preţ nu voiam provocarea războiului general prin noi, cu rezultatul ca să facem o politică

pe care desigur ţara nu o voia. Ţara, domnilor, e mai cuminte decât fiecare din noi; în

profunzimile conştiinţei ei, stă de veacuri o aspiraţiune frumoasă, cinstită, generoasă, şi

pe care n-a putut nimic s-o înăbuşe, nici chiar vremurile cele mai triste din istoria noastră

naţională. (Aplauze).

N-am trecut peste Dunăre decât atunci când se schimbase situaţiunea, atunci când

Tripla Înţelegere era mâhnită de atitudinea Bulgariei, şi când ceilalţi, austriacii,

provocaseră războiul între balcanici prin asmuţirea Bulgariei asupra Serbiei şi a Greciei.

Atunci am trecut noi Dunărea şi eu cred că rolul pe care-l joacă astăzi România, nu l-ar fi

jucat fără de dovada de elan patriotic de organizare militară şi mai ales de adânca

judecată politică de care a dat dovadă în 1913.

În 1913, s-a văzut, în realitate, ce putem. N-am avut ocaziunea să vărsăm sânge,

mai bine că n-am avut ocazia, e bine că nu s-a vărsat sânge între noi şi vecinii noştri de

peste Dunăre, dar e incontestabil că atunci am pus noi prima cărămidă la edificiul

încrederii desăvârşite, a noastră în noi, a românilor de dincolo în forţa noastră şi a lumii

întregi în posibilităţile noastre. Faptul că ni se face curte, aşa cum se face curte fetelor

frumoase, să ştiţi că se datoreşte şi salbei ce ni s-a văzut la gât în anul 1913. (Aplauze).

A venit, domnilor, tratatul de la Bucureşti. Deja pot să vorbesc mai liber. Eu, la

tratatul din Bucureşti, nu am reuşit să fac ce am vrut, nu mi-e ruşine s-o spun.

Eu, la Bucureşti, voiam să se facă nu numai un tratat de pace între balcanici, dar şi

un tratat de alianţă între noi toţi, voiam să repar greşeala pe care o făcuse primul guvern

Maiorescu, greşeală scuzabilă, fiind dat tratatul nostru de alianţă cu Austro-Germania, dar

totuşi greşeală.

306 129

Într-o zi, o să se lămurească lucrurile. Primul guvern Maiorescu ar fi trebuit să

negocieze de la început preţul neutralităţii noastre, ca să nu fim siliţi în urmă la chinurile

la care am fost siliţi.

Am vroit, la 1913, alianţa balcanică. De aceea am voit întâi să moderez

pretenţiunile învingătorilor, dar n-am reuşit. Am voit, pe urmă, să-i fac să garantăm noi

toţi bulgarilor linia Enos-Midia. Iarăşi n-am reuşit! Nu credeam că, deja, în 1914, are să

se vadă câte dreptate avusesem.

Tot ce am crezut că trebuia să se facă la Bucureşti în 1913, evenimentele au

dovedit că aveam dreptate. De aceea am început să am o mai mare încredere în judecata

mea. (Aplauze).

Vedeţi că azi noi suferim din faptul că la 1913, la Bucureşti, nu s-a făcut ce

trebuia să se facă.

Evident că atitudinea Bulgariei ne-a preocupat în lunile din urmă, ne-a ţinut pe

loc. Poate că n-a fost numai rău că ne-a ţinut pe loc, aceasta e altă socoteală; în

momentele în care ne ţinea pe loc, nu era sigur că nu este rău că stăm pe loc. Am suferit

din faptul că, la 1913, nu am reuşit nici să prevenim războiul între balcanici, cum am voit,

cum i-am prevenit, căci de o mie de ori preferam să nu fie al doilea război, nici după

război să facem pacea cum ar fi trebuit să se facă. Ce satisfacţiune mai mare pentru

prevederea mea decât rapoartele pe care acum le-a dat la lumină cel mai mare om pe care

l-au produs statele din Orient de un secol încoace, Venizelos, rapoarte în care aţi văzut

cum marele elen, pentru mărirea Greciei, era gata, în Ianuarie 1915, să facă ceea ce eu

credeam că trebuia să se facă în iulie 1913?

Războiul, domnilor, a venit, din păcate, mai repede decât voiam ori credeam noi.

Nu ştia nimeni că are să vină războiul anul acesta, eu unul cred că nici împăratul

Germaniei nu ştia. Cine a vrut şi a provocat războiul, a fost Tisza. Ceilalţi au crezut că e

ocaziunea bine venită şi au voit să profite. Convingerea mea intimă – poate că mă înşel –

este că chiar împăratul Germaniei, în iunie, nu ştia încă că el avea să provoace războiul

general pentru anul acesta.

A izbucnit războiul. Ce puteam noi face la început? Norocul nostru a fost că a

venit războiul în aşa condiţiuni, încât şi noi şi Italia am putut să spunem cinstit şi prin

interpretare leală, că tratatul nu ne obliga. Nu admit că a fost din partea noastră o

306 130

abilitate, nu; foarte onorabil, am spus că tratatul nu ne obliga. Tratatul zicea: “Când vor fi

atacaţi fără provocare din partea lor”… şi e absurd să se zică că ei, austro-germanii, au

fost atacaţi şi că n-au provocat.

Al doilea, nu ne prevenise de nimic, şi nimeni nu poate fi tratat ca un vasal căruia

îi ceri să-şi tragă sabia, fără să-l consulţi înainte de a provoca incidentul pentru care are să

tragă sabia.

Am scăpat de o mare calamitate, am scăpat şi de o alianţă urâtă. O dată ce am

scăpat, ce mai putem face?

La început era oare posibil să mergem contra Austriei şi Germaniei? Era cu

neputinţă. Ştiţi că, după divorţ, se cer câteva luni până la o nouă căsătorie.

Pentru un timp, exista o imposibilitate morală. Dar mai era şi o altă imposibilitate.

O mare parte din oamenii noştri politici credeau sincer, în grija lor patriotică, credeau în

victoria Germaniei şi a Austriei. Mulţi alţii stau la îndoială. Cine credea contrariul, ca

mine, avea el dreptul în acel moment să târască ţara lui la o acţiune în contra

angajamentelor ei din ajun şi pentru al cărei succes nu avea decât convingerea lui? Dacă

ar fi cercat-o, nu ar fi reuşit.

Eu, domnilor, eram în această situaţiune când m-am întors din străinătate.

Am avut cu primul ministru două întrevederi înainte de Consiliul de Coroană, una

în gară, alta la mine acasă.

În aceste întrevederi, i-am spus: „îţi voi da concursul meu tot, fără nici un fel de

condiţiune, fără nici o rezervă. Nu voi spune, ca alţii, că am scăpat sau am susţinut

guvernul, nici nu l-am scăpat, pentru că nu l-a ameninţat nimeni, nici n-am avut ocazia

să-l susţin, pentru că nu l-a atacat nimeni”.

Rămâne că i-am spus că-i dau tot concursul meu sufletesc şi, de ar avea nevoie şi

de concursul material, îl voi da iarăşi întreg, fără nici o condiţiune.

I-am adăogat însă un singur lucru: „este o ipoteză în care nu aş putea să-ţi dau

concursul meu: chiar dacă victoria s-ar hotărî într-un chip zdrobitor în favoarea

Germaniei şi Austriei, eu nu voi merge alături de ele în nici un caz. Datoria mea

patriotică va fi să nu-ţi pun beţe în roate, dacă atunci ai vrea să o faci, dar concurs nu, în

nici un caz”.

306 131

Pentru ce, domnilor? Pentru că eu cred că ar fi fost o calamitate ca noi să ne

întărim pe spinarea unui voinic care, peste douăzeci-treizeci de ani, ar veni din nou la

trântă cu noi, la braţ cu un putrezit ca Austria căruia nimeni în lume nu-i mai poate da

viaţa şi cu un vrăjmaş implacabil ca ungurii.

Nu vreau să mă măresc prin cucerire nesigură, vreau să mă măresc prin moştenire

directă (Aplauze), cel puţin există o şansă, să o păstrăm, bineînţeles, dacă suntem oameni.

Ştiţi că în urma consultaţiunii cu prietenii, am adoptat atunci politica neutralităţii. Acum

zic mulţi: de ce la început ai vorbit de neutralitate? Când se va şti, într-o zi, ce greu a fost

de câştigat neutralitatea, se va recunoaşte că nu se putea vorbi la început de altceva decât

de neutralitate. Neutralităţii, chiar în prima zi, i-a trebuit o poreclă: apărarea fruntariilor

noastre!

Erau atunci o mulţime de oameni care credeau că unul dintre aliaţi avea să fie

zdrobit în câteva zile. Se afirma deja la Berlin că, la 17 August – era fixată şi data – la

Verdun, armata franceză va fi strivită! Pe urmă s-a amânat la 24 August, la Saint-

Quentin. Pe urmă s-a amânat la 2 Septembrie, aniversarea capitulării Sedanului. Mai

târziu, din amânare în amânare, s-a ajuns la Crăciun, ultima dată. Acum, pentru când s-a

amânat, nu mi s-a mai spus, nu mai mi se face nici o comunicare. Credeţi dumneavoastră

că nu făceau impresiune afirmaţiuni de acestea dogmatice, hotărâte? Câţi nu ziceau:

„trebuie să ştie el ceva”.

Îmi aduc aminte că a venit la mine un german dintre cei mai inteligenţi din câţi

am cunoscut vreodată. E un om serios, instruit, inteligent şi, prin rudeniile lui şi ţările în

care a trăit, cu adevărat internaţional, un european, aş zice, dacă nu ar fi trăit şi în

America.

Era pe la sfârşitul lui noiembrie, când am vorbit amândoi două ceasuri şi mi-a

explicat cum germanii au să intre şi la Paris, şi la Londra, şi la Petrograd, şi la Moscova.

După două ceasuri de afirmaţiuni – şi nu voia să-şi bată joc de mine, mi-este bun prieten,

era convins – am trecut în altă odaie şi am spus soţiei mele, care mă întreba ce este de am

întârziat să viu la masă: „ies dintr-o casă de nebuni”. Evident, îmi făcuse impresia unui

adevărat nebun.

Când se repetă cu stăruinţă, cu tenacitate, aceleaşi afirmaţiuni, credeţi d-voastră că

nu face impresiune, că nu se pun oamenii pe gânduri?

306 132

Nu se putea la început altceva decât neutralitatea.

Iarăşi s-a zis: de ce peste câteva săptămâni am emis formula: neutralitatea

definitivă? Fiindcă se făceau toate încercările din lume, mai mult decât credeţi, ca să se

dărâme neutralitatea noastră, tot în ideea trecerii peste Prut.

Au fost asalturi repetate, afirm – ştiţi că n-am obiceiul să afirm lucruri pe care nu

le cunosc – au fost asalturi repetate şi, în faţa acestor asalturi repetate, mi s-a părut că

singura pavăză cu care puteam să ne apărăm era neutralitatea. Nu vedeţi că acum, când

noi voim să intrăm în război, se pune şi în contra noastră tot pavăza neutralităţii de către

cei care nu mai pot să susţină politica pe care o vroiau atunci, dar care speră măcar să

împiedice pe a noastră? Am avut norocul că s-au petrecut lucrurile cum speram noi, mai

bine de cum speram. Victoria s-a desemnat, şi astfel îndeplinirea datoriei seculare, care

cade pe generaţia noastră, are şi toate posibilităţile de succes.

S-a isprăvit! O naţiune nu poate să renunţe la rolul ei istoric, fără ca să înceteze de

a exista moraliceşte vorbind.

Vă ziceam adineauri: să nu ne răspândim gândul pe multe chestiuni.

Care dintre noi, dacă i s-ar fi spus acum câtăva vreme „tu vei trăi să vezi România

mărită peste Carpaţi” şi i s-ar fi pus întrebarea „te-ai mai preocupa de altceva în ziua

aceea?” nu ar fi răspuns „Nu!” ?

Ar fi obiectat însă: „Cum putem să vedem noi un asemenea lucru? Cum putem să

realizăm noi unitatea naţională? Prin ce mijloace se poate desfiinţa Austria?” Nu numai

să fie bătută, căci dacă e numai bătută, nu pot să iau eu şase milioane de locuitori, trebuie

să fie desfiinţată. Ca să se poată aşa ceva, a trebuit un complex de împrejurări la care

nimeni nu se aşteptase. Nu s-a gândit nimeni că o să se găsească la un loc Rusia, Franţa şi

Englitera, nu s-a gândit nimeni că o să se producă un aşa cataclism, încât să vedem noi

posibilă prăbuşirea şi împărţirea Austriei! Aşa este de adevărat, încât, în anii din urmă,

oameni de al căror patriotism nu am dreptul să mă îndoiesc – mă îndoiesc de inteligenţa

şi de bărbăţia lor – nu vedeau unitatea naţională altfel decât prin intrarea noastră în

Monarhia habsburgică. Acum, când a devenit o adevărată nebunie, ideea iar a ieşit la

lumină: aţi auzit-o la domnul Mehedinţi şi la alţii de la “Convorbiri literare”. Din partidul

nostru, din fericire nimeni, absolut nimeni n-a căzut în aşa trist păcat. (Aplauze).

306 133

Dar din amândouă celelalte partide, nu fac delaţiuni aici, nu vreau să spun nume,

au fost oameni, şi au fost şi de dincolo care mi-au vorbit de acest ideal al lor. Îmi ziceau:

„trebuie neapărat să ajungem la unitatea naţională, căci altfel nu putem să trăim”.

Răspundeam: „ai dreptate, dar cum să ajungem?” Şi ei continuau: „Nu se poate desfiinţa

Austria, fiindcă ea e clienta Germaniei şi Germania e cea mai puternică din lume; cum să

ajungem deci la unitatea naţională altfel, decât intrând noi în Austria?”

Un vechi, un bătrân naţionalist, mi-aduc aminte că într-o conversaţie pe care am

avut-o cu el în drumul de fier în Alpi spre Semmering, îmi spunea: „pune-te tu în capul

acestei mişcări, ce ne trebuie nouă Hohenzolernii? Habsburgii n-ar fi fost tot aşa de

buni?”

Un altul, român de dincolo, la Sinaia, mi-a explicat un ceas şi jumătate

frumuseţile acestui ideal. L-am lăsat, fireşte, să vorbească, căci pricepusem de mult că

acesta era şi ţelul urmat de Franz Ferdinand. La sfârşit i-am spus:

– “Aceasta niciodată”!

Iar un altul, de aici din ţară, crezând că vanitatea mea este fără margini, ca să mă

convingă, îmi adaogă, surâzând: “Ce? Nu ai fi mai bine tu la Viena decât Berchthold?”.

Eu i-am răspuns: „mai bine chelner la Chicago”. (Aplauze).

Din parte-mi nu era o glumă. Vorbeam foarte sincer; decât să rămân în România

intrată în Monarhia habsburgică, adică să văd eu cu ochii mei nu sporită România, ci

desfiinţată munca atâtor generaţii care au făcut din bietele noastre principate România

unită, de o mie de ori mai bine chelner la Chicago.

Nu e nimic dezonorant să serveşti la masă, dacă ai rămas om liber, într-o ţară

liberă. (Aplauze).

Cu cât a trecut vremea, problema a devenit mai acută pentru noi. Azi nu mai e

chestiune de a fi o Românie Mare sau o provincie în imperiul habsburgic. Imperiul

habsburgic s-a transformat într-un stat unguresc, pentru că războiul de astăzi l-au

provocat ungurii, şi dacă ar fi fost ei învingători, era victoria ungurilor, şi evident că

stăpânirea în Orient germanii ar fi trebuit s-o împartă cu ungurii. Pentru noi, o victorie a

lor, nu am nici o îndoială, nu ar mai reprezenta nici măcar o Românie sub Habsburgi, ci o

Românie vasală Budapestei. Câţi aţi trecut pe acolo, aţi văzut, desigur, că mai bine să

muriţi de 15 ori, decât vasali la Budapesta. (Aplauze).

306 134

Dar ne vom bate alături cu Rusia?

Ba bine că nu! De ce nu?

Mă bat alături de oricine care poate să-mi dea ceea ce nu am putut să iau singur,

să ajung la ceea ce, sub pedeapsă de a nu fi, trebuie să ajung.

Dar ce are să se întâmple cu România Mare? Dar o să aibă şi dânsa greutăţi? Se

poate; le va înfrunta mai lesne decât România mică.

Generaţiunile viitoare, când vor da peste noi greutăţi, dacă vor da, să ia ele asupra

lor sarcina de a le învinge.

Iar noi, domnilor, să facem ce putem azi, să îndeplinim visurile pe care le-au avut

toţi cei de până la noi. Vedeam adineauri statuia lui Kogălniceanu sub a lui Cuza, statuia

lui Kogălniceanu, cel mai mare dintre românii înaintaşi ai noştri. Închipuiţi-vă, dacă ar fi

trăit Kogălniceanu să vadă el posibilitatea de azi, ar fi înnebunit de bucurie, ar fi murit de

bucurie!

Ne-am prea învăţat de nouă luni încoace cu ideea isprăvirii muncii istorice a

neamului, cu ideea că vom putea să trăim, ca toată lumea, stăpâni în casa noastră

întreagă. Vă mărturisesc că eu însumi câteodată închid ochii şi-mi zic: “Aşa e de frumos

visul acesta, că îmi e teamă să nu fie prea frumos”. (Aplauze).

Domnilor, v-am spus că nu vreau să fac politică de partid, dar suntem într-un club

de partid. Sunt în drept deci să vă spun, dumneavoastră, partidul, că noi am făcut un

serviciu ţării în criza aceasta politică.

Partidul Liberal, fatal fiind la guvern şi având răspunderi, n-a putut să fie şi

conducător al opiniunii publice.

Eu nu zic că opiniunea publică avea nevoie să fie inspirată ca să ceară unitatea

naţională, dar nu trebuia nici zdruncinată.

Partidul Conservator – şeful său cel puţin – a jucat un rol care a făcut rău ţării.

Nu vreau să insist, dar dacă n-ar fi decât faptul că una se spunea în comitet şi alta

se propovăduia de gazetele sale, tot mare rău a fost. Aţi văzut cum, la fiecare împrejurare,

se cerca să se pună beţe în roate; când era vorba de Italia, se ilustra interesul Italiei ca să

meargă cu Germania; când cădea Venizelos, se arătau puternice motive în contra politicii

lui; când Costinescu năzuia să oprească sau măcar să îngreuneze exportul hranei

vrăjmaşului, se lovea în Costinescu, aceeaşi tendinţă în toate împrejurările. Mai puneţi şi

306 135

campania plătită a mizerabililor care s-au vândut – niciodată nu s-a cheltuit atâta bănet ca

acum pentru propagandă politică de către germni şi austrieci – şi veţi vedea că era mare

nevoie să fie şi alţi oameni politici care să susţină cauza, chiar să exagereze nota. Eu vă

spun drept că n-aş fi scris cu atâta vehemenţă, dacă nu erau jurnalele conservatoare care,

în ceasul cel mai bun, o scăldau.

Dacă se strigă prea tare într-un sens, trebuie să strige şi ceilalţi tot tare. Nu era

bine, era periculos ca opiniunea publică să se rătăcească sau să se răcească. Ştiţi

pericolul? Este lesne să fii erou când, trei zile după declararea războiului, eşti chemat să

te baţi. Este o mare încercare aceea la care se pune o ţară să aştepte nouă, zece luni de

zile momentul în care să intre în război, momentul jertfei.

Ce este ţara? Ţara este colecţiunea de oameni care au copii în armată, colecţiunea

de femei care au bărbaţi în armată, colecţiunea de fraţi care au fraţi în armată.

Ce, adică? Ei nu văd pierderile teribile pe care le produce războiul actual?

Zece luni de zile să stea oamenii să se gândească la jertfa pe care au s-o facă! Ştiu

că naţiunea e vitează, dar în ajunul jertfei nu trebuie să-i otrăveşti sufletul cu îndoială, nu

este cinstit să te încerci să-i slăbeşti energia cu întrebarea dacă bine ori rău face, dacă

cauza merită sau nu sacrificiile pe care are să le facă. Gândiţi-vă că acesta va fi întâiul

război pe care îl va face România modernă. El nu trebuie să fie un război în care ea să nu-

şi arate toată puterea, tot eroismul fiilor ei, eroism tot atât de înalt, dacă nu şi mai înalt,

decât al celorlalţi beligeranţi.

De aceea sunt convins că acţiunea noastră, aşa cum am dus-o noi, a fost utilă, a

fost glasul care a susţinut eroismul şi încrederea naţiunii în destinele poporului nostru.

(Aplauze). Sunt fericit că în aceste împrejurări m-am întâlnit cu Filipescu. La Iaşi,

Filipescu altă dată… Vă aduceţi aminte! Eu nu-mi mai amintesc nimic; vă spun foarte

sincer, nu-mi aduc aminte de nimic din tot ce a fost. (Aplauze).

Toţi cei care în adevăr au lucrat şi lucrează pentru această operă mare, pentru

mine sunt deopotrivă; am o dragoste profundă pentru toţi, oricare ar fi trecutul dintre noi

şi orice ar fi să mai fie. (Aplauze).

Şi acum, domnilor, cred că e bine să termin, prin a vă spune:

Sunt convins că ţara îşi va face datoria.

306 136

Cum şi ce fel, aceasta e o altă chestiune, eu nu sunt guvern. Sunt însă absolut

convins că o să intrăm în război, şi sunt sigur de victorie, absolut sigur de victorie. Sunt

convins că jertfele vor fi mari, şi aceasta nu mă tulbură întru nimic. Sunt convins că, după

ce se va fi desăvârşit opera cea mare, vom avea, toţi câţi vom rămâne, cea mai mare

satisfacţie sufletească.

Eu am fost întotdeauna de părere, o părere pesimistă, că viaţa nu merită să fie

trăită. Cunosc totuşi veselia, sunt un om care n-am să mă plâng de nimic, dar nu reuşisem

până acum să cred că viaţa merită să fie trăită.

Acum cred că o viaţă în care se poate trăi într-un an ceea ce nu s-a putut într-o

mie este o viaţă care merită să fie trăită şi, vă mărturisesc, sunt mândru că mi-a fost dat să

trăiesc viaţa pe care o trăiesc în clipa aceasta. (Aplauze).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA GALAŢI, LA ÎNTRUNIREA “LIGII CULTURALE”, DUMINICĂ,

19 APRILIE 1915

Iubiţi Cetăţeni,

De luni de zile ţara noastră întreagă e stăpânită de o adâncă emoţiune. Desigur,

lunga aşteptare a făcut ca şi acest sentiment, ca toate, să înfăţişeze o linie frântă, dar

emoţiunea n-a încetat un singur minut. Şi cum era să înceteze când generaţia aceasta, cea

mai fericită din toată istoria trecută şi din toată istoria viitoare a neamului românesc, stă

în pragul unor vremuri atât de mari? (Ovaţiuni prelungite).

În Europa e o luptă cum n-a mai fost. Bătălii sângeroase mai cunoaşte omenirea;

scopul lor era prada de o parte, apărarea de alta, dar bătălie ca aceasta, între instinctul de

cucerire şi apărarea libertăţii, nu cunoaşte istoria (Ovaţiuni furtunoase); iar în cercul mai

strâns – dar nouă şi mai scump – al cestiunilor româneşti, ceasul unic, ceasul unic în care

ceea ce din nenorocire chiar pentru cei mai îndrăzneţi era doar un vis frumos, pentru

sceptici o vorbă de batjocură, iar pentru cei ticăloşi un mijloc de reclamă, pentru toată

lumea astăzi, să fie nu numai o probabilitate, dar o siguranţă (Ovaţiuni prelungite).

Iubiţi Cetăţeni,

306 137

Ştiţi, am propovăduit că ar trebui să intrăm în război chiar fără siguranţa victoriei,

că ar trebui să ascultăm înainte de orice de glasul onoarei; astăzi însă, avem şansa că vor

intra în război şi cu siguranţa victoriei. (Ovaţiuni prelungite).

Credeţi-mă, de măreţia acestui ceas nu ne putem da acum socoteală întreagă.

Vedem prea de aproape, viziunea este amestecată şi cu viaţa de toate zilele, pe care nimic

nu o suprimă. Când se va scri însă de urmaşii noştri istoria vremurilor acestora, totdeauna

se vor gândi la zilele noastre cum se gândesc creştinii la vremurile şi la locurile în care

muritorii au văzut pe Iisus (Ovaţiuni). Mâine, aşa se vor gândi la această generaţie şi,

chiar pe cei mai ticăloşi dintre noi, ne vor mări ca pe nişte giganţi şi vor zice: „Ce păcat

că n-am trăit şi noi vremurile lor!” Iar minunea pentru urmaşi va fi: cum s-a putut să

existe în acele vremuri şi oameni care nu numai să nu înţeleagă, dar care să vrea să puie

piedică la mersul naţiunii? (Ovaţiuni prelungite). Cum s-au găsit oameni din acei pe care

ţara îi ridicase la cele mai înalte situaţiuni, din acei în care îşi pusese nădejdiile ei, care nu

numai să simtă măcar cât cei mai necitiţi, cei mai analfabeţi, dar ale căror suflete au

rămas curate, care nu numai să nu simtă, dar care să facă tot posibilul ca să pună strajă în

drumul naţiunii! (Ovaţiuni prelungite).

Sunt puţini desigur, dar ne-au făcut mult rău, mai mult decât vă închipuiţi.

Gândiţi-vă puţin la revendicările noastre: dintre beligeranţi, dintre toţi, nimeni n-are

revendicări aşa de mari ca ale noastre, mai mari, fără comparaţiune, decât aproape ale

tuturora, incomparabil mai mari decât ale tuturora, dacă le măsurăm cu numărul

baionetelor pe care le putem pune în joc. Văd foarte des o frază urâtă, fiindcă exprimă un

sentiment urât: “Puţin ne pasă nouă de ceilalţi, noi ne gândim numai la interesul nostru”.

Greşită concepţie! Noi singuri nu am putea face România Mare. La facerea României

Mari nu va fi contribuit numai sângele fiilor noştri, dar şiroaiele de sânge ale celorlalţi

beligeranţi: cauza noastră este una cu a aliaţilor, durerile lor una cu ale noastre şi

speranţele noastre una cu ale lor. (Ovaţiuni prelungite). În acest sens, domnilor, puţinii

dintre noi care au voit să pună piedică, ne-au făcut un mare rău. Astăzi politica nu se face

de miniştri, nici de aşa-zişii factori răspunzători – ştiţi ce cred eu despre această poreclă –

(Râsete), politica se face de naţiuni şi, cum naţiunile astăzi sunt în lagăre, politica se face

în lagăre. În lagărele acelea oamenii cad cu miile şi privesc pe cer să vadă când va veni

ajutorul din cutare sau cutare ţară. Dacă aici, la noi, n-ar fi fost decât un glas, ei ar fi zis:

306 138

„nu vine, pentru că materialiceşte, astăzi, nu se poate”; dar când s-au auzit glasurile

discordante, ei au putut să zică: „nu vin, fiindcă cestiunea nu este adânc înfiptă în

sufletele lor, pentru că n-au conştiinţa datoriei naţionale”. (Ovaţiuni prelungite). Am însă

o mângâiere: această pată asupra prezentului nostru o va şterge poporul cu sângele lui

generos. (Ovaţiuni entuziaste prelungite). Când se va vedea în lumea mare vitejia

ţăranilor noştri – căci ei o să ducă greul bătăliei –, când se va vedea în lumea mare că nici

firele cu ţepile de sârmă, nici tranşeele, nici tunul de 42, nimic nu poate să stăpânească

energia cea viguroasă a ţăranilor noştri, atunci, domnilor, se va uita ca un vis urât

ticăloşiile zilei prezente, şi nu le vor mai găsi decât istoricii în viitor, când, căutând cu

lupa toate împrejurările, vor spune: „în toată frumuseţea a fost şi pată. Ce păcat!”

(Ovaţiuni prelungite).

Ce, domnilor, avem noi nevoie să vă convingem de necesitatea războiului? Dar un

astfel de război, în care merge toată bărbăţimea unui stat, e un război care se duce fiindcă

au convingere câţiva cărturari? Nu, domnilor, această convingere este în sufletul tuturor,

e în sufletul copiilor de când ei pun mâna pe o carte, e în sufletul bătrânilor, e în aer, e

pretutindeni, şi de aceea mă mir şi mai mult de ce nu i-a îmbiat încă şi pe nemernicii

noştri această atmosferă în care trăim de dimineaţă şi până seara. (Ovaţiuni prelungite).

Prefer astăzi să mă gândesc la altceva: să mă gândesc la jertfa cea mare pe care o

vom face. Nu vom avea plimbare militară, nici război uşor; se va pune la grea încercare

tăria de oţel a neamului românesc. (Ovaţiuni entuziaste). Şi poate, domnilor, că de multe

succese ale noastre din trecut ne-am cam bătut joc, fiindcă ne costaseră prea ieftin –

România Mare ne va costa mult şi de aceea sunt sigur că va fi perpetuă. Aceste jertfe le

văd, le simt, cu sufletul de om le plâng, dar cu judecata le socotesc absolut necesare, aşa

încât chiar dacă ar fi să aleg între România Mare pe gratis şi România Mare cu jertfe, nu

aş primi pe cea pe gratis, fiindcă ea nu ar avea valoare. Şi atunci îmi place să mă gândesc

mai mult la viziunea viitorului. (Ovaţiuni). Şi această viziune a viitorului, domnilor, zicea

foarte frumos oratorul de adineaori, domnul Tohăneanu, că nu va fi glas de bucurie ca

acela de dincolo, când vom veni noi. Cred că, pe lângă această bucurie, vor fi mari

greutăţile şi mari răspunderile, mulţi ani de zile după război. Nu se face România Mare ca

să fie stăpânită cum era stăpânită România Mică. În România Mare, vor trebui alte

moravuri, vor trebui alte curente, alte surprimări de personalitate excesivă, ca acelea din

306 139

România Mică, care erau mici ca şi dânsa. Toată viaţa noastră are să se schimbe.

Generaţia aceasta n-are numai sarcina vitejiei de a smulge cu sabia hotarele naturale, are

şi sarcina cuminţeniei de a se transforma pe ea însăşi, ca să iasă nu numai o altă Românie

geografică, dar să iasă şi o altă Românie sufletească. (Ovaţiuni). Aceasta este datoria ei.

Dintre aceste sarcini este una care nu trebuie să v-o ascundeţi. Ardealul, sigur că ne

aşteaptă, da, toţi ne aşteaptă, de sus până jos, dar tocmai fiindcă ne aşteaptă, trebuie să ne

vadă frumoşi, după ce vom veni, să nu vie deziluzia cu sosirea noastră. Va trebui, în

primul rând, să dospim la un loc acest neam de atâta vreme despărţit şi care, desigur, a

fost influenţat de un curs de istorie deosebită; o mie de ani de viaţă de stat despărţită nu

se soarbe într-un ceas. Milcovul s-a sorbit repede, dar Carpaţii nu sunt Milcovul; îi vom

dospi, sunt sigur, dar fără o mare disciplină sufletească îi vom dospi cu durere, în loc să-i

dospim cu bucurie. În această operă, domnilor, dumneavoastră, Galaţiului, ca şi Brăilei,

ca şi Constanţei, vă e rezervat un mare rol: dacă la Bucureşti se va face contopirea

intelectuală, contopirea economică a vieţii de toate zilele aici se va face. Dumneavoastră

veţi fi nu numai plămânii prin care respiră un Regat de 8 milioane, veţi fi plămânii vieţii

economice a unui Regat de peste 14 milioane astăzi, de 25 milioane peste 40 de ani.

Toată alcătuirea vieţii, şi a celor de dincolo şi a celor de aici, se va schimba, prin crearea

României Mari şi în această schimbare, toate elementele aici îşi vor da întâlnirea, aici, în

porturile în care se stabilesc legăturile cu Occidentul, căci legăturile noastre economice

cu Centrul vor trebui rupte, ca consecinţă a rupturii politice, pentru că noi nu ne-am

scuturat numai pentru un an de zile de legăturile noastre de ieri, ne-am scuturat pentru

generaţii întregi. Alcătuim o altă viaţă pe toate terenurile şi sub toate formele.

Aşa că, domnilor, credeţi-mă, rol mare este rezervat Bucureştiului, rol mare vă

este rezervat dumneavoastră, aici, la Dunăre, de unde gândul, ca în toate porturile, merge

departe; aici vor veni românii de pretutindeni, din fundul Banatului, din fundul Marmaţiei

şi vor veni pentru viaţa lor de toate zilele, şi din viaţa lor de toate zilele se va dospi şi mai

mult viaţa comună şi sufletul unic al neamului românesc. Mi se spunea ieri de către Nicu

Filipescu, că jurnale care nu găsesc cititori şi de aceea se împart gratis, anunţau această

gogoneaţă, că el ar fi de părere ca Galaţii să se dea Rusiei. E şi ruşine s-o dezminţeşti, aşa

de ridiculă este! Nu, Galaţii sunt destinaţi la o aşa dezvoltare, încât trecutul nici nu poate

sta în comparaţie cu viaţa lor viitoare. Adevărul este şi răsare de pretutindeni: noi nu

306 140

puteam trăi cum suntem; românii de peste Carpaţi nu puteau trăi cum erau; împreună,

dacă suntem oameni, şi sper că vom fi, vom clădi ceva aşa de trainic, aşa de frumos,

încât, oricare dintre noi va fi în drept să-şi zică: „Sunt fericit, pentru că am fost din

generaţia care a văzut ceasul cel mai mare din istoria unei mari naţiuni”. (Ovaţiuni

furtunoase prelungite).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA PLOIEŞTI, LA ÎNTRUNIREA “ACŢIUNII NAŢIONALE”,

DUMINICĂ 3 MAI 1915.

Iubiţi Cetăţeni,

Mai 1915, în sufletele noastre ale tuturora, să se sape adânc această dată! N-a mai

fost în toată istoria noastră, nici o altă dată ca Mai 1915 şi n-are să mai fie nici una,

oricâte veacuri vor mai trece. (Ovaţiuni prelungite).

Nu e popor, în Europa, cu istoria mai trudită, cu viaţa mai nedreptăţită decât

poporul românesc. Ne-a pus Roma veche departe, în mijlocul lumii barbare, ca să fim aici

un bastion al civilizaţiunii latine. Au trecut peste noi toate urgiile cu focul lor, toate

năvalele pe aici au trecut spre Apus! Ne-au împărţit vremurile sub multe stăpâniri; ne-au

ofilit sub tot felul de civilizaţiuni străine şi totuşi a răsărit, la sfârşit, conştiinţa noastră

naţională, a sclipit acum mai bine de o sută de ani în suflete şi în minţi visul renaşterii

poporului românesc. (Ovaţiuni prelungite). Şi acum, domnilor, stă în faţa noastră această

problemă: am fost aşa de puţini şi putem să fim România Mare în Europa liberă; aceste

două lucruri împreună se pot împlini acum. (Ovaţiuni furtunoase prelungite). Căci la ce

folos, cum zicea bine Titulescu, chiar o Românie mare într-o lume roabă? Ce am

reprezenta noi singuri 14 milioane astăzi, 25 milioane peste 45 de ani, într-o Europă care

ar fi stăpânită de un popor supus la disciplina unei cazărmi întărite, care şi-ar impune

odiosul lui ideal tuturor, care ţi-ar da voie să răsufli atât numai cât nu ar tulbura mersul

lui grosolan peste celelalte popoare? (Ovaţiuni furtunoase).

Am citit în anume gazetă, ca un fel de batjocură, că mi-am permis, în aceste nouă

luni de chin, să vorbesc de partea europeană a situaţiunii. Vai! îl plâng pe cine nu-şi dă

seama de ceea ce se petrece acum în omenire!

306 141

De 1500 ani, n-a fost ceas ca cel de acum; de la căderea Imperiului şi civilizaţiunii

greco-romane sub invaziunea barbarilor, n-a fost ceas ca cel de acum; se întoarce

invaziunea barbarilor, n-a fost ceas ca cel de acum: se întoarce invaziunea barbarilor mai

aspră, mai cumplită, fiindcă e mai avidă, mai periculoasă, fiindcă e mai puternică.

(Ovaţiuni furtunoase prelungite).

Să nu se creadă, domnilor, că mă orbeşte patima, că am uitat pe Goethe sau pe

Beethoven; să nu se creadă că nu ştiu că un popor care n-ar fi dat decât pe Kant tot ar

avea drepturi în omenire, sau că ignorez şi progresele industriei şi mulţimea laboratoriilor

unde se munceşte – nu se prea descoperă în ele, dar se munceşte (râsete) – nu, domnilor!

Toate acestea nu schimbă un popor civilizat, dacă în suflete stăpâneşte ideea de dreptate,

şi un popor poate să fie compus numai din savanţi şi să fie un popor barbar, dacă crezul

lui este că el are dreptul să răpească bunul altuia numai pentru îndestularea lui; că, pentru

îndestularea lui, poate să nedreptăţească pe ceilalţi. (Ovaţiuni prelungite).

De aceea îndrăznesc să vă zic: dacă am fi România cea Mare, dacă nu am avea

de cerut nici un palmac de pământ şi încă aş spune: datoria de onoare, instinctul vieţii ne

impune să intrăm în război, pentru că trebuie să fie zdrobit acest despotism de ale cărui

urmări nenorociţii care luptă în contra noastră şi a ţării, credeţi-mă, nu-şi dau seama.

Altfel nu ar fi aşa de ticăloşi. (Ovaţiuni prelungite).

Dacă ar fi numai întregirea idealului naţional, s-ar putea ca oamenii care îşi

ascund frica sub vorba de înţelepciune să zică: ce n-a distrus sute de mii de ani de

stăpânire duşmană, n-are să strice încă 30-40 de ani; putem să aşteptăm o altă ocaziune.

Nu este aşa, domnilor! Dacă ar fi să învingă astăzi Germania şi Austria, nu s-ar pierde

numai românii de peste munţi, e o copilărie cine ar crede aceasta, s-ar pierde românii de

pretutindeni, Regatul acesta ar cădea în cea mai ruşinoasă dintre robii, pentru că nu ar fi

robia învinsului în luptă, ci robia laşului care s-a târât dinaintea vrăjmaşului. (Ovaţiuni

furtunoase prelungite). Urâţi şi dispreţuiţi de foştii aliaţi, pentru care n-am avut nici

curajul sufletesc de a ne călca pe suflet şi de a-i ajuta, dar nici bărbăţia de a-i ataca,

dispreţuiţi de ceilalţi care se vor fi luptat singuri pentru scăparea libertăţii europene, rolul

nostru ar fi rolul ticălosului, care se strecoară în toate împrejurările, care, din când în

când, realizează câte un mizerabil câştig material, dar la care toată lumea se uită cu

306 142

scârbă şi nimeni nu-i întinde mâna! Aceasta eu n-o vreau pentru naţiunea noastră.

(Ovaţiuni entuziaste prelungite).

Iată pentru ce linia de conduită a acestei ţări este de o simplicitate aşa de mare,

încât ţi-e milă şi ţi-e scârbă de cei care nu o înţeleg; ţi-e milă de cei care din sinceritate nu

o înţeleg, ţi-e scârbă de cei care pentru socoteli, cei săraci - de bani, cei bogaţi - de

ambiţiuni, nu vor să meargă împreună cu noi şi aduc asupra vremurilor noastre această

ruşine. Căci este o ruşine ca o naţiune, în asemenea momente, să aibă să lupte în contra

propriilor ei fii, care vor să-i pună piedici în mersul ei înainte către ideal. (Ovaţiuni

furtunoase prelungite).

Este simplă, domnilor, problema noastră, fiindcă este problema pe care a pus-o

istoria. Suntem aici în Orientul Europei două popoare de seamă, care nu încăpem

amândouă la acelaşi grad de mărire: sunt ungurii şi suntem noi. De câte ori ungurii s-au

înălţat, de atâtea ori noi am scăzut; de câte ori noi ne vom ridica, de atâtea ori ei vor

scădea. Imperialismului lor, foarte conştient dar neputincios, trebuie să-i opunem

naţionalismului nostru, şi conştient, şi puternic, dar integral, fără deosebire de graniţe,

fără nici o rezervă.

Era, domnilor, la 1896, ianuarie, stil nou; ieşisem din minister, după ce – a

mărturisit acum Antonescu – pe cât putea un biet ministru de instrucţie publică, lucrasem

pentru mişcarea naţională. Trecând pe la Viena, Bánffy, fost Prim-ministru ungur, mi-a

trimis vorbă, că doreşte mult să mă cunoască, fiindcă ştia că am luptat în contra lui, cât

fusesem la ministerul de instrucţie. Ne-am întâlnit la Budapesta şi mi-a zis: “te rog să-mi

spui cinstit: dumneata nu vrei să iei Transilvania? “. I-am răspuns: “dacă aş zice că nu, m-

ai crede că sunt sau un nemernic sau un mincinos: vreau să o iau, da, dar nu pot”.

(Ovaţiuni prelungite). Şi atunci eu l-am întrebat: “dar dumneata n-ai vrea să ajungi la

Marea Neagră?”

S-a gândit puţin, era un ungur foarte obraznic, cum sunt mai toţi (râsete) şi mi-a

răspuns: “da, aş vrea, dar nu pot!” Atunci i-am replicat: “Va să zică, înţelegere finală

între noi nu se poate”. Nu se putea, căci problema pe care a pus-o istoria nu se rezolvă

decât prin forţă. În cursul conversaţiunii, în care constatam că nu ne puteam înţelege în

nimic, eu îi ziceam: „Dar deocamdată nu puteţi pentru românii de la dumneavoastră, din

Transilvania şi Ungaria, să faceţi un modus vivendi, ceva cum aţi făcut cu saşii de

306 143

exemplu?”. Şi mi-a răspuns: „Nu, aceasta niciodată. Saşii sunt 200.000 şi sunt despărţiţi

de Germania prin o mie de kilometrii iar românii sunt peste trei milioane şi sunt lipiţi de

Regatul român; îmi este cu neputinţă!”

Acesta este, domnilor, adevărul adevărat. Să nu credem minciunile care ni se

spun, că se vor face cutare sau cutare concesiuni, căci nici o ţară nu face concesiuni din

idealul ei naţional.

Imperialismul maghiar este o necesitate pentru ei; sunt prea puţini ca să joace

rolul la care aspiră, trebuie să rupă din carnea noastră ca să-şi facă forţa cu care să-şi

menţină situaţiunea lor. Idealul nostru naţional, mai înalt şi mai puţin egoist, este să-i

strângem pe toţi ai noştri; fiindcă noi suntem destui ca să formăm singuri o ţară puternică.

Între ei şi noi, războiul era o absolută necesitate şi toată deosebirea dintre tinerii care se

agitau atunci, în vremurile de care v-a vorbit Antonescu, şi noi, oamenii politici, era că

noi credeam atunci că nu venise momentul în care să putem face războiul cu succes. Nu

că nu am merge la război decât siguri de victorie – aceasta ar fi o doctrină de laşi şi de

nemernici – nu, dar atunci nu era nici o şansă de succes; nu puteam trage sabia pentru

scăparea fraţilor. (Ovaţiuni entuziaste). Şi a venit, domnilor, împrejurarea la care toţi

visam, dar pe care nimeni nu o scontam, a venit împrejurarea care face din generaţia

noastră cea mai mare generaţie, dacă se va ţine în picioare, cea mai mizerabilă, dacă nu

va şti să îndrăznească. (Ovaţiuni prelungite). În aceste ceasuri este cineva care ar avea

dreptul să se îndoiască?

S-ar îndoi pentru ce? Este vreun alt mijloc decât războiul ca noi să păstrăm cu

siguranţă Regatul nostru, aşa mic cum este, dar cu neatârnarea lui? Chiar dacă am părăsi

pe românii de dincolo, ar fi degeaba, căci am putea să-i părăsim, dar ungurii nu ne-ar

crede. E mai greu lucru să faci pe altul să creadă în adânca ta laşitate, decât să fi tu

stăpânit de atâta laşitate. (Ovaţiuni).

Nu este, desigur, nici unul dintre noi căruia să-i placă războiul pentru război; nu

este unul dintre noi care să nu aibă momente, nu de îndoială, dar de adâncă durere.

Credeţi dumneavoastră că acum, când mă uit aici şi când văd dinaintea mea atâtea vieţi

tinere, voinici care reprezintă toată seva vieţii, toate speranţele tinereţii, toate iluziunile

omenirii, când vorbesc de război, când lupt pentru război, în inima mea, în sufletul meu,

nu vine un minut în care să-mi zic: cum trimit eu la jertfă atâta omenire? Dar este în mine

306 144

convingerea adâncă că această jertfă este o nevoie şi o nevoie de aceea care e dătătoare de

viaţă, căci fără de aceşti morţi ar fi mai rău decât moartea pentru toţi de azi şi pentru toţi

de mâine! Mai bine moartea câtorva dintr-o generaţie, decât moartea sufletească, totală,

definitivă, pentru toate generaţiile. (Ovaţiuni entuziaste prelungite).

Dar măcar provocat-am noi războiul? Am avut noi egoismul ori nebunia ca,

pentru România Mare, să punem foc lumii, să facem să curgă sângele cum n-a mai curs

decât apa în vremea potopului? Nu, domnilor! Alţii sunt vinovaţi că au dat drumul acestui

cataclism. Şi vinovatul cel mare, dacă este Împăratul trufaş din Berlin, este şi ungurimea

calculatoare de la Buda-Pesta, care a prins cu bucurie asasinarea vrăjmaşului maghiarilor

şi a dezlănţuit cataclismul asupra Europei, numai ca să crească şi să se întărească domnia

rasei maghiare. Şi când ei au îndrăznit să puie foc omenirii pentru trufia lor, noi să ne

dăm în lături? Nu! Să primim mănuşa care ni s-a azvârlit şi să zicem: prin săbiile noastre

vom răzbuna nu numai pe fraţi, vom răzbuna şi cauza dreptăţii şi a omenirii, pe care ei au

călcat-o în picioare. (Ovaţiuni entuziaste).

Războiul are să secere! Dar cine din noi poate să spuie că el s-a născut cu

siguranţa că are să trăiască, cine este cel pe care moartea nu-l poate lovi cinci minute

după ce a vorbit dinaintea dumneavoastră?

Durerea individuală se topeşte în necesitatea generală. Progresul se face din

suferinţe. Nu este om întreg care a devenit întreg fără să fi suferit în viaţa lui; nu este un

suflet mare care a ieşit mare altfel decât din chinuri repetate. N-ar fi scris Dante cum a

scris, dacă n-ar fi fost torturat în existenţa lui! Nu este existenţă mai searbădă decât a

acelor fericiţi care n-au dat peste nici o piedică în viaţa lor, care n-au avut nici o jertfă de

îndeplinit. (Ovaţiuni). Ia gândiţi-vă la România întinsă pe care cei mai mulţi dintre noi nu

o cunosc, n-au mai văzut-o; ia gândiţi-vă la bucuria ca, trecând peste Carpaţi, să nu mai

vedeţi tricolorul unguresc, să nu mai citiţi inscripţiuni maghiare în Ţara românească; ia

gândiţi-vă la fericirea să vă simţiţi la voi acasă, unde de o mie de ani nici unul din

strămoşii noştri nu s-a simţit la ei acasă; ia gândiţi-vă la gloria să fi luat România parte la

ceasul cel mai mare din istorie şi, cu sângele ei, să fi sădit lumea cea nouă, lumea

libertăţii şi a dreptăţii, lumea în care se va trăi înzecit decât cum s-a trăit în vremurile

noastre! Se va jertfi o generaţie, pentru ca să trăiască mai bine generaţiile viitoare.

(Ovaţiuni).

306 145

Dar noi n-am profitat din munca generaţiilor trecute? Astăzi este aniversarea lui 3

Mai 1848! Dar ce, fără munca acelora de la 1848, am fi noi astăzi aici? Fără românii care

au fost spânzuraţi şi schingiuiţi în Ardeal, ar mai fi fost cauza românească, căci nu e

destul să fie numai în statistici cauza naţională, trebuie să fie şi în suflete? Poate că dacă

unii nemernici se codesc este tocmai pentru că nu ne-au costat destul cele ce am căpătat

până acum. De astăzi înainte, generaţiile viitoare vor şti şi vor spune: „A fost o generaţie

care moştenise din larg, dar a cheltuit tot din larg, a cheltuit tot până când a reuşit şi

aceasta este generaţia de astăzi” (Ovaţiuni entuziaste prelungite).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA ÎNTRUNIREA DIN BUCUREŞTI, DE LA “DACIA”, A „LIGII

CULTURALE”, „ACŢIUNII NAŢIONALE”, „SOCIETĂŢII CARPAŢII”, „LEGIUNII

ARDELENE”, „ACŢIUNII PATRIOTICE” ŞI „LEGIUNII BUCOVINENE”, DUMINICĂ, 28

IUNIE 1915

Iubiţi cetăţeni,

După atâtea discursuri strălucite, care au fost adevărate acte de credinţă, nu mai

este nimic de spus. O singură vorbă însă, ţin să adaug şi eu.

Vă zicem mereu că trebuie să intrăm în război. Acest cuvânt nu e drept; în război

suntem de unsprezece luni de zile, numai că alţii trag în noi, şi noi nu tragem în ei.

(Aplauze prelungite).

În război suntem, în războiul hotărâtor al existenţei noastre, de când pasărea de

pradă, Germania…

VOCI: Jos cu ea!

D. Take Ionescu… s-a năpustit asupra lumii, ca să sugrume orice viaţă

independentă şi liberă, în război suntem, de când duşmanii noştri milenari au pus la cale

măcelul, pentru ca să-şi asigure, prin victorie, strivirea pentru totdeauna a românilor de

dincolo şi să-şi întindă stăpânirea sub formă de vasalitate până la Marea Neagră.

(Aplauze, ovaţiuni).

Suntem în război. Soldaţii cad pe câmpul de bătălie pentru apărarea drepturilor

noastre, însă în loc să fie soldaţi sânge din sângele nostru, sunt soldaţii armatelor aliate!

Acesta este adevărul! (Ovaţiuni prelungite).

306 146

Fiecare dintre cei care mor, mor în luptă pentru noi, fiecare victorie a aliaţilor este

o rază de speranţă care se deschide pentru noi, fiecare înfrângere a lor este o piatră care se

prăvăleşte peste trupul României. (Ovaţiuni îndelungate).

Da, iubiţi cetăţeni, vor învinge aliaţii. De lucrul acesta suntem aşa de siguri,

încât dau întâlnire tuturor invidioşilor, tuturor scepticilor care stau la pândă. Dacă însă

ne-am închipui noi că, învingând fără noi, vor învinge pentru noi, ar trebui să fim

adevăraţi nebuni. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

Victoria lor, fără noi, poate să ne scape viaţa materială de astăzi, nu ne poate însă

scăpa nici viaţa noastră morală, nici drepturile generaţiunilor viitoare. (Ovaţiuni

prelungite).

Când vă spunem război, şi război vrem, nu vă cerem să dezlănţuim noi un război,

deja început, nu vă cerem să deschidem noi o ceartă, deja deschisă, vă spunem numai să

ne dăm seama că războiul, aşa cum a pornit, e pornit în contra noastră. Să înţelegem

odată că, dacă stăm liniştiţi acasă, ieşim tot aşa de striviţi, dacă ar învinge germanii, doar

că ne vom alege nu numai cu mânia, dar şi cu dispreţul lor. (Aplauze prelungite,

ovaţiuni).

Nu v-aţi întrebat dumneavoastră pentru ce a intrat în război Italia? Ce? Credeţi

oare că a fost pentru acele câteva stânci din Trentin sau pentru a avea un port mai mult,

ea care are atâtea porturi?

Nu! Şi-au dat seama oamenii aceia că victoria Germaniei ar fi moartea Italiei, iar

victoria aliaţilor, fără Italia, ar fi decadenţa Italiei. (Ovaţiuni).

Pentru noi, problema se pune cu o mult mai mare limpezime!

Ce simplă este! Şi cum vor s-o întunece ticăloşii sub călcâiul fricii!

Acum 1800 de ani, un mare împărat ne-a aşezat călare peste Carpaţi. Aşa trăim şi

aşa vom muri. Viaţa noastră e imposibilă altfel decât călare peste Carpaţi. (Aplauze

prelungite, ovaţiuni).

Acum o mie de ani, a venit un popor sălbatic, ca o vijelie, s-a aşezat în trupul

nostru şi ne-a despărţit în două, dar despărţitura nu poate fi pentru totdeauna. Ori noi

peste Carpaţi cu anexarea, ori ei peste Carpaţi cu umilirea şi vasalitatea! (Ovaţiuni

prelungite).

306 147

În asemenea împrejurări, chiar dacă ai fi sigur de înfrângerea aliaţilor, dacă ai fi

sigur de zdrobirea ta şi încă, din datorie către munca de 1800 de ani a generaţiunilor ce au

fost, din răspunderea către nesfârşitul lanţ al generaţiunilor ce au să vie, şi tot ar trebui să

spunem: să murim cu arma în mână pentru românism! (Aplauze, ovaţiuni nesfârşite).

Dar norocul nostru, noroc dumnezeiesc, este că războiul s-a născut din nebunia

nemţească şi din trufia ungurească, aşa încât s-au ridicat în picioare toate neamurile, s-au

pus în luptă toate împărăţiile, s-au dezlănţuit în omenirea întreagă împotriva lor toate

urile. E cu neputinţă să învingă piraţii, când omenirea întreagă e în picioare în contra lor.

(Aplauze, ovaţiuni).

Orice bandă de tâlhari, bine armată, bine organizată, reuşeşte, la început, fiindcă

intră în mijlocul populaţiunilor liniştite care muncesc munca paşnică, care se trudesc

pentru prosperitatea generală, pentru îmbunătăţirea soartei celor mulţi; dar când se

deşteaptă atacaţii, când omenirea întreagă se ridică în picioare, fie acea bandă de tâlhari

oricât de ştiinţific organizată, oricât ar profita ea de invenţiunile altora, de descoperirile

care erau făcute pentru civilizaţie, nu pentru orgie de sânge, nu e bandă de tâlhari care,

până la sfârşit, să nu fie strânsă de gât de jandarm, osândită de judecător şi spânzurată de

călău. (Ovaţiuni repetate).

Iubiţi cetăţeni, după cum, pe teatrul de război din Apus, germanii răspândesc gaze

otrăvitoare care se fac nori şi merg deasupra tranşeelor luptătorilor pentru dreptate, tot aşa

şi în această ţară simt că se ridică gaze otrăvitoare care fac o atmosferă pestilenţială în

casa noastră.

Izvoarele acestor otrăvuri, la unii e preţul grâului şi al porumbului, preţ neaşteptat

pe când munca ţărănească nu s-a urcat (Ovaţiuni); sunt creditele la mofluzi33

şi

subvenţiunile la ticăloşi, e, în sfârşit, ceva şi mai grav, e apelul la laşitatea şi slăbiciunea

omenească după fiecare Przemisl sau după fiecare Lemberg. (Ovaţiuni).

Iubiţi cetăţeni, ridicaţi-vă în picioare; ridicaţi-vă la înălţimile la care gazele

otrăvitoare nu vă pot ajunge! Răsuflaţi în sfera senină a cerului albastru şi, dacă acolo veţi

auzi bătând aripele îngerului morţii, setos să secere dintre noi, veţi vedea şi figura

strălucită a zeiţei Victoria, care se va aşeza pe umerile noastre şi ne va deschide viitorul

nostru! (Aplauze prelungite, ovaţiuni entuziaste).

33

Faliţi (n.ed.)

306 148

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA CLUBUL CONSERVATOR-DEMOCRAT,

DUMINICĂ 28 IUNIE 1915.

Domnilor,

Înainte de toate, să vă fac o scuză: nu v-am convocat de multă vreme. Nu v-am

convocat, fiindcă ştiţi că în judecata mea şi ştiu că şi în judecata d-voastră politica

internă, politica de partid a fost suspendată, în vederea cestiunilor mari externe. De aceea

sunt dator să vă spun că, dacă v-am convocat acum, a fost tocmai ca să se ştie că nu s-a

schimbat absolut nimic în părerea noastră asupra politicii externe şi în aprecierea noastră

că România nu numai e datoare, dar şi poate să intre în război. (Ovaţiuni).

Văd, domnilor, în atâtea jurnale, mereu zicându-se că nu îndrăznesc să-mi spun

părerea mea şi politica noastră. Eu credeam, dimpotrivă, că vorbesc prea mult de câteva

luni încoace şi că aşa mi-am atras critica ziarului naţional-liberal L’Indépendance

Roumaine, care vorbeşte de gurile de prisos. Este adevărat că am vorbit prea des, pentru

ca să audă şi surzii, dar că e duplicitate, că e nebulozitate în acţiunea noastră, n-a crezut-o

nimeni nici un minut.

Noi nu putem să privim rolul României, în cel mai important moment al istoriei

ei, ca o cestiune de barometru. Înţeleg, domnilor, ca agricultorul să vadă după barometru

dacă scoate plugul sau nu, după cum se anunţă ploaia sau nu, dar ca un neam să stea să

se uite la buletinul victoriilor, pentru ca să ştie unde e datoria lu, ce-i porunceşte

onoarea, ce-i porunceşte trecutul, ce-i poruncesc aspiraţiile lui viitoare, acesta este un

rol pe care eu îl cred nedemn pentru orice naţiune şi îl cred şi mai nedemn pentru

naţiunea noastră. (Ovaţiuni).

Ţin dar să se ştie, şi în această privinţă am vorbit şi eu cu toţi cu câţi m-am întâlnit

din partizanii noştri, ştiu că este cea mai mare şi cea mai inimoasă solidaritate în partidul

nostru (Aplauze); nu ne-a tulburat nimic din ceea ce s-a petrecut şi se petrece pe câmpul

de război.

Eu, domnilor, nu am văzut misiunea României numai în funcţiune de cum se

câştigă bătăliile şi de ce parte se câştigă. Dacă aşi fi crezut, de exemplu, că are să învingă

Germania, tot în contra ei aş fi fost, de la început până la sfârşit. (Ovaţiuni).

306 149

Este, domnilor, o concepţiune aşa de mică, încât ar atrage despreţul tuturor asupra

noastră, concepţiunea de-a prezenta România ca stând la pândă într-un moment ca acesta,

aşteptând să vadă cine are şansa să învingă, ca să priceapă încotro este un ideal de

îndeplinit.

Nu se poate o asemenea politică. O ţară care are pretenţiuni ca noi, trebuie să se

înfăţişeze în faţa lumii întregi, ca având o conştiinţă nestrămutată, o viziune limpede de

menirea ei.

Tot ce aş pricepe, e ca un fricos să-mi zică: “Văd că aşa trebuie, dar mi-e frică”;

dar ca cineva să zică: “Se poate şi aşa se poate şi altminteri, dar să stau şi să văd după

numărul prizonierilor, după câte bubuituri de tun au fost pe cutare câmp de bătălie”, asta

nu! Cu asemenea concepţii nu se fac lucrurile mari şi, vă asigur, nici nu se trăieşte liber

nici în ţara aşa cum este.

De aceea, caracteristica întregii noastre politici – şi ţin la aceasta ca la un act de

mândrie pentru noi, şi aş vrea să fie pentru toţi românii – este că am văzut limpede, din

primul ceas, că se înfăţişează o împrejurare excepţională, în care interesele românismului

erau de acord cu interesele civilizaţiunii, în care cauza mărirei noastre era de acord cu

datoria onoarei şi a dreptului, în care puteam, în acelaşi timp, să slujim România şi

românismul, să slujim şi libertatea, şi civilizaţiunea, şi umanitatea (Ovaţiuni prelungite).

În această privinţă, nu ne-a tulburat nimic şi dacă pe deasupra intră şi convingerea

noastră despre victoria Quadruplei Înţelegeri, aceasta nu e cauza care determină politica

noastră, dar e un ajutor material în sprijinul politicei noastre.

În evul mediu, existau oameni care erau mercenari, se băteau pentru cine-i

cumpăra, pentru cine-i închiria; oamenii pot fi mercenari, dar popor care ar cădea la

rangul de mercenar pentru cine îl plăteşte mai mult, pentru cine îl închiriază, asemenea

popor ar fi măturat de pe faţa pământului. (Ovaţiuni).

De aceea, domnilor, ţineam să se ştie că în hotărârea noastră nu s-a schimbat

nimic, că, dimpotrivă, sunt mai pătruns decât oricând de adevărul politicii pe care o

urmăm şi că, dacă s-ar întâmpla, ceea ce eu încă nu cred, ca această politică să nu devină

în curând şi politica oficială a ţării, lunga noastră aşteptare nu va împiedica cererea de

socoteli. (Ovaţiuni prelungite şi entuziaste).

306 150

Domnilor, mai vream un lucru, vream să stabilesc care sunt relaţiunile actuale ale

partidului nostru cu celelalte două partide de guvern.

Domnul Marghiloman să mă ierte dacă nu-l voi trata drept al patrulea partid de

guvern (râsete continui), pentru că, domnilor, pentru mine, un om politic, un grup politic

care nu e în stare să simtă glasul de veacuri al unui popor, care e în stare să stea la

gânduri să socotească, să se gândească la potrivelile de politică viitoare, de ştiu şi eu ce

hărăziri de putere, şi acelea efemere, căci nu ar fi suportate, care stau piedică elanului

naţiunii şi care, dacă n-ar face altceva decât, distilând îndoială în suflete, să scadă energia

naţională pentru ceasul cel mare – nu pot să fac unor asemenea oameni sau unor

asemenea grupări, onoarea de a le vorbi ca unor partide politice ale ţării mele.

Domnilor, cu Partidul Liberal, am făcut tot ce am putut, ca să-i dau sprijinul

nostru întreg.

Deja, în anii 1912 şi 1913, eu am crezut că popoarele mari nu pot să-şi arate

despărţiri interne în momentele mari. Priviţi şi acum: unde s-au certat între ei? În Grecia,

o regret, fiindcă grecii, în alegeri, au fost admirabili, dar oamenii lor politici au fost mai

prejos de poporul grec, aceasta e sigur. În Bulgaria, se ceartă iar, dar în ţările mari nu am

văzut certuri interne, nici în Anglia, nici în Franţa, nici în Italia, nici în Germania, nici în

Belgia, n-am văzut nicăieri şi mi-am zis: aceasta e caracteristica neamurilor mari.

Toţi sunt într-un gând, fiindcă nu se poate ca datoria unei ţări să fie dublă, e una,

toţi o văd limpede şi toţi o slujesc, cu diferenţă de temperament şi de situaţiunile în care

se găsesc. N-am pus nici un fel de condiţiune la acest sprijin, deşi când am avut eu

sprijinul altora, am suferit condiţiuni.

De exemplu, acum văd în jurnale, că se insultă amicul meu Xenopol pentru un

articol din legea de consolidări petrolifere şi se adaogă chiar că, graţie îndrăzneţei

rezistenţe a Partidului Liberal, n-a trecut legea. Legea nu era a lui Xenopol – să nu se

supere Xenopol – acel articol era al meu, şi iau eu singur toată răspunderea, aşa cum am

făcut totdeauna cu faptele. Am spetele destul de sănătoase ca să pot lua orice răspundere.

(Ovaţiuni).

E adevărat că legea nu s-a votat, pentru că mi s-a dat să înţeleg că, dacă aş insista,

nu ar mai fi – cum să zic? – linişte în ţară, linişte între partide şi, în mijlocul unor

chestiuni grele externe, s-ar începe lupte interne.

306 151

De aceea am renunţat; era un sacrificiu pe care îl făceam pentru a avea liniştea

faţă de străinătate.

Eu n-am cerut nici un preţ pentru concursul legitim pe care noi l-am dat şi găsesc

că foarte bine am făcut. Când văd însă în presa liberală că ni se cere şi să nu vorbim, când

văd că sunteţi luaţi foarte peste picior de către… geniile din presa liberală, fiindcă

vorbim, fiindcă îndrăznim să ţinem câte o cuvântare sau să scrim articole de ziare…

Domnilor, mă întrerup; eu găsesc că fac foarte rău şi prietenii noştri că nu scriu

destul: eu scriu în fiecare zi şi cred că e datoria noastră, în asemenea împrejurări, să

facem cum fac academicianii francezi care scriu într-una. În potopul corupţiunii acesteia,

în potopul stârnirii tuturor laşităţilor, nu e prea mult ceea ce s-ar scrie de toţi.

Să nu vorbim şi să nu scrim, acest lucru nu pot să-l fac dar nimănui.

Aceasta este o concepţie de despotism oriental, şi sper că jurnalele liberale n-au

avut lozincă de sus ca să ne ceară tăcerea.

Tăcerea nu, domnilor, sprijin pentru acţiunea statului da, dar sprijin de oameni

liberi, dar nu tăcere de morţi. (Ovaţiuni).

Dacă Italia astăzi se bate în chip aşa de admirabil încât a uimit lumea, este pentru

că, luni de zile, italienii au vorbit, au scris. Acţiunea Italiei a ieşit din una din cele mai

extraordinare mişcări naţionale pe care le-a înregistrat istoria.

Din mutismul, din tăcerea, din ideea să lăsăm pe unul singur că are să hotărască,

din robia sufletească, nu ese vitejia omenească. (Aplauze).

Prin urmare, domnilor, foarte lămurit: tot concursul l-am dat şi cred că, prin

atitudinea noastră, am înlesnit opera guvernului, oricât de genial ar fi guvernul prin toţi

cei nouă ai săi reprezentanţi, am înlesnit pe cât oamenii din opoziţiune pot înlesni

acţiunea guvernului, dar tăcere, mutism aceasta nu, pentru că nimeni nu poate

monopoliza nici aspiraţiunile unei ţări, nici răspunderea faţă de veacurile trecute şi de

veacurile viitoare. (Aplauze).

Cu Partidul Conservator, nu ne-am găsit niciodată în relaţiuni mai bune ca acum,

nici chiar când eram împreună în guvernul de colaborare (Ovaţiuni).

Nu ne-am confundat fiinţa noastră cu a Partidului Conservator. Dacă s-ar fi tratat

aşa ceva, v-aş spune cu aceeaşi cinste cu care vă spun tot; nu s-a tratat nimic; dar ne-am

găsit alături în ceva mai important decât combinaţiunile de partid: în slujba de adus

306 152

intereselor celor mari ale ţării, intereselor acelora, domnilor, pe lângă care persoanele

noastre, carierele noastre, situaţiunile noastre preţuiesc mai puţin decât sângele celui din

urmă soldat care ar muri pe câmpul de luptă. (Ovaţiuni).

Nu voiesc mistere. Dumneavoastră ştiţi care erau relaţiunile mele cu Nicu

Filipescu sau, mai bine zis, care era lipsa totală de orice relaţiuni cu Nicu Filipescu. Cu

toate acestea, când era încă în străinătate, după Consiliul de Coroană, când am simţit ce

asalt se dădea din atâtea părţi în contra voinţei hotărâte a ţării, am spus fiului lui

Filipescu: “Telegrafiază-i să vie mai curând, căci prezenţa lui este o necesitate naţională”.

A venit omul îndată ce a putut şi m-am dus de-a dreptul la el acasă, la Sinaia. Am

făcut eu primul pas; nu mă dau în lături s-o spun. (Aplauze prelungite).

L-am pus în curent cu tot ce a fost şi l-am întrebat dacă eram de acord. Ne-am

găsit în cel mai deplin acord. (Ovaţiuni).

N-a fost între noi nici o vorbă de partid sau de politică internă, nici un plan de a

decapita pe nimeni; dimpotrivă, în două rânduri Filipescu a venit să mă roage să

domolesc polemica din ziarele mele faţă de domnul Marghiloman, pentru că tot spera să-l

aducă la politica românească, şi i-am zis: “da, dacă încetează cu germanismul

insuportabil, cu germanismul care respiră în toţi porii gazetelor sale, atunci, da!”.

Pot, prin urmare, să vă spun aici: nici Filipescu n-a complotat în contra domnului

Marghiloman, nici eu n-am fost complice la nici un complot. Citesc în ziarul domnului

Marghiloman, în cel de aseară de exemplu, că toate acestea au fost o combinaţiune ca să

pun eu mâna pe Partidul Conservator; că, după statutele lor, de care eu am râs tot timpul,

după statutele acelea, când dau dreptul de a vorbi în numele partidului numai acelora care

au avut o slujbă oarecare, oricare ar fi ea, ca şi cum un partid ar fi un muzău, noi am

majora Partidul Conservator într-o eventuală fuziune, şi că după aceasta umblu eu.

Domnilor, sunt obişnuit cu toate răutăţile omeneşti. Am fost înjurat trei luni după

ce am venit de la studii, pe trei coloane de jurnal, încât Rosetti m-a felicitat şi mi-a zis:

„eşti fericit că, după trei luni, ai avut trei coloane de injurii, pe când eu, abia după şase

ani, n-am avut decât o coloană”. (Râsete).

Sunt obişnuit cu atacurile; nu sunt obişnuit însă cu spectacolul mizeriei omeneşti.

A se vedea în acţiunea politică naţională a unor oameni ca Filipescu şi ca mine care, cu

conştiinţă, împingem la războiu, adică împingem ca să vă jertfiţi voi copiii sau fraţii, o

306 153

mizerabilă combinaţiune politică internă de şefie, de ministere sau de comitete, este,

domnilor, a ne face o astfel de insultă, încât daţi-mi voie să închid acest episod, căci nu

merită să insist mai mult. (Ovaţiuni).

V-am spus hotărârea noastră politică, vă rog să faceţi ceea ce puteţi să faceţi

fiecare; să menţineţi, în oamenii cu care vă întâlniţi, nu convingerea că noi vrem Ardealul

– cine nu-l vrea? – dar să menţineţi hotărârea că trebuie să ne jertfim ca să-l avem.

Domnilor, de câte ori vine o depeşă – şi germanii trimit mai multe decât ceilalţi –

despre vreun indiciu în războiu, imediat îi auzi: “Nu e aşa că s-a isprăvit”?, “Nu se mai

poate” etc. şi, mai apoi: “Ştiţi că şi cutare se îndoieşte?!”.

Acest popor, care aşteaptă de unsprezece luni şi jumătate, trebuie să fie niţel cam

sătul de anunţări de acţiuni viitoare şi mai lesne primitor de ideea: “S-a isprăvit!”

În contra acestei mizerabile campanii, al cărei rezultat este să slăbească bărbăţia

ţării acesteia, nu e de prisos toată acţiunea noastră. Eu, unul, vă rog s-o faceţi şi să nu vă

lăsaţi să fiţi mişcaţi prin nici o veste. Nu se poate să învingă o tiranie ca cea germană,

când omenirea întreagă e hotărâtă să o răpună. (Ovaţiuni). Nu se poate!

Să priceapă toată lumea că victoria e sigură, şi să mai priceapă ceva toată lumea:

că, dacă s-ar întâmpla, ceea ce ştiu că nu se poate întâmpla, ca să învingă acea tiranie, ori

că am intra în război contra ei, ori că n-am intra, tot pierduţi definitiv am fi. (Ovaţii).

Iată, domnilor, ceea ce pot să cer de la dumneavoastră. Ce puteţi să cereţi

dumneavoastră de la mine? Ca, cu aceeaşi hotărâre, de care cred că am dat dovadă în

aceste unsprezece luni, să duc lupta înzecit şi cu mai multă încredere, şi cu mai multă

bărbăţie, căci eu vă spun: nu consider că am dreptul de a trăi, dacă România nu-şi va face

datoria. (Ovaţiuni prelungite).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA INAUGURAREA CLUBULUI “FEDERAŢIEI

UNIONISTE”, MIERCURI 7 OCTOMBRIE 1915.

Domnilor,

De 14 luni, atât am vorbit, am răspuns şi am scris, încât îmi închipuiesc că vorba

lungă din partea mea e fără de rost de azi înainte.

306 154

Citeam azi dimineaţă, în două ziare liberale, un apel la unire, la concordie. Dar ce

n-am jertfit noi, în 14 luni de zile, pe altarul unirii şi al concordiei?

Unire asupra ce, domnilor? Unire asupra necunoscutului? Şi pentru ce unire,

tăcere? Ştiţi ce ar însemna tăcerea din partea noastră? Ar fi pierderea definitivă a

consideraţiunii României peste hotare, fiindcă s-ar spune că suntem toţi complici la

politica cea mai imorală şi cea mai nefolositoare: politica de pândă pentru a avea

câştiguri cât mai mari, cu jertfe cât mai mici. (Aplauze).

O asemenea politică poate să pară foarte inteligentă, dar n-are nici o valoare; n-a

reuşit niciodată, nu reuşeşte nicăieri, e prea lipsită de bază morală, ca să poată să

reuşească. (Aplauze).

Domnilor, 14 luni de zile n-am criticat nimic. Am făcut tot ce ne-a fost cu putinţă,

pentru ca ţara să se arate, cum e bine să se arate, toată într-un singur gând, afară, bine

înţeles, de aceia dintre noi pe care i-am numit, la “Acţiunea Naţională”, trădătorii

neamului, acei care s-au declarat pe faţă, hotărât, contra idealului nostru naţional.

I-am numit trădători, pentru că avem convingerea adâncă că ei susţin nu o idee

greşită în care cred, ci o idee pe care şi-o însuşesc din combinaţiuni de slăbiciuni politice

la unii, de interes bănesc la alţii, la toţi, din vânzarea sufletului lor, pentru a ajunge să

vândă sufletul României. (Aplauze prelungite).

Dar în afară de acestea, domnilor, tot ce era posibil l-am făcut. Cine mai mult ca

mine ştie preţul unirii, doreşte concordia tuturor? Aţi văzut chiar manifestul Federaţiunii

unioniste ce moderat, ce împăciuitor este? Şi cum mi s-a răspuns ? În primele zile, au

spus că Federaţiunea unionistă este o alcătuire de ambiţiuni neînfrânate, de poftă de

guvern, şi a râs toată lumea. După ce a râs toată lumea, s-a schimbat: nu ni se mai

contestă patriotismul şi sinceritatea, ni se contestă priceperea şi răbdarea. Deja este un

progres, nu mai suntem ambiţioşi, nu mai suntem egoişti care căutăm interesele noastre,

suntem incapabili care nu pot să priceapă situaţiunea Europei, şi propun soluţiuni care nu

se pot realiza.

Ei, domnilor, eu cred, şi această experienţă de 14 luni mi-a întărit credinţa, că e

cineva mai competent decât fiecare din noi: e conştiinţa generală a unei naţiuni întregi,

fără deosebire de clase, de învăţătură sau de interes particular.

306 155

În consensul general al naţiunii întregi, problema a fost pusă de la început cu o

simplicitate admirabilă. S-a împărţit lumea în două câmpuri: într-un câmp stau vrăjmaşii

noştri milenari, în celălalt câmp trebuie să fim noi, fiindcă interesul nostru este să învingă

grupul în care stau cei care sunt în contra ungurilor. Datoria noastră este să vărsăm

sângele nostru alături de al lor, şi speranţa noastră este să se îndeplinească astăzi visul,

căci, dacă nici în această împrejurare nu se poate îndeplini, toată lumea simte că nu se va

îndeplini niciodată. În toată istoria, nici un popor n-a voit încă să moară fără să se bată.

(Aplauze).

Domnilor, lucrul acesta, l-au înţeles toţi, de la cei mai mici până la cei mai mari

şi, cu o răbdare şi cu o încredere care străinilor le pare lipsă de judecată, au lăsat în

sarcina câtorva ca ei să aleagă cum, când şi în ce fel. Şi a stat lumea cu încrederea ştiţi

până când? Primul ceas în care lumea a început să se tulbure a fost la intrarea în război a

Italiei. Era atunci, în judecata tuturor, problema aşa de simplă. Ruşii erau în Carpaţi, un

element nou intra în război, era Italia, şi lumea zicea: „dacă ar fi intrat şi România, o dată

cu Italia, s-ar fi rezolvat şi problema balcanică, fiindcă atunci n-ar fi îndrăznit Regele de

la Sofia să facă o politică antinaţională, fiindcă l-ar fi dat de gât poporul. Şi n-ar fi

îndrăznit nici Regele de la Atena ca să continue în atitudinea lui faţă de Venizelos, pentru

că lovitura de stat atunci nu se putea bizui nici măcar pe un sentiment urât, dar real, frica.

Toată lumea a simţit că acela era ceasul. Dacă s-ar fi putut face un plebiscit, dacă s-ar fi

putut întreba ce-o interesează mai mult: atâtea mii de kilometri pătraţi mai mult sau mai

puţin după victorie ori participarea noastră la vreme, eu sunt convins că ar fi răspuns

ţara în marea ei majoritate: la bătălie, la victorie, ne vom socoti pe urmă! (Aplauze

prelungite).

A trecut şi acest ceas şi – de ce să nu fim sinceri ? – împrejurările de pe câmpul de

război au făcut – cum să zic? – nu să stingă flacăra naţională, dar s-a domolit expresiunea

ei.

Şi, dacă nu venea conflagraţiunea balcanică, poate că în naţiunea noastră n-ar fi

fulgerat acea emoţiune care ne-a cuprins astăzi pe toţi, de sus până jos. Tresare ţara,

fiindcă problema este iarăşi de o mare simplicitate: vrăjmaşii noştri milenari la nord.

vrăjmaşii şi, mai ales, invidioşii de ieri la sud, şi noi, în războiul în care e vorba de noi,

306 156

stăm în afară, noi nu luăm parte la rezolvirea chestiei libertăţii noastre, noi aşteptăm să o

rezolve alţii pentru noi.

Cum îşi poate închipui cineva că, cu o asemenea politică, vom putea noi vreodată

să inspirăm încredere şi respect? Fără încredere şi respect, nu se anexează sute de mii de

kilometri pătraţi, nu se leagă milioane de suflete omeneşti, nu e nimeni aşa de nebun să se

jertfească el pe de-antregul, ca să profite acela care n-a venit în ceasul cel adevărat. Şi

ceasul cel adevărat e ceasul în care, cu forţele de care dispui, poţi înrâuri mai mult

victoria generală. (Aplauze prelungite). Acela e ceasul adevărat!

Ei, domnilor, ia uitaţi-vă la jertfele altora! În Englitera, care n-are nimic de cerut,

care nu-şi va spori teritoriul nici cu un kilometru pătrat, oricât de mare ar fi victoria, nu

numai că s-a creat o armată de trei milioane prin înscrieri voluntare, dar bugetul a fost

ridicat la zece miliarde. Cinci miliarde de impozite noi s-au votat într-o zi, pentru ce?

Pentru că, după cum a spus-o marele lor Prim-ministru: “Englitera luptă pentru existenţa

ei”. Este nevoie ca marea Engliteră să lupte pentru existenţa ei, şi România trebuie să

aştepte! Existenţa ei nu este în joc!

Franţa, ştiţi cum se sângerează; Rusia, despre care se tot spune că n-a făcut nimic,

de 14 luni se bate continuu. Şi, dacă va fi adevărat, cu pagubă de patru milioane de

oameni, putem să declarăm că ei în cea mai mare parte i se va datora liberarea Europei!

(Aplauze).

Domnilor, citiţi suferinţele în adevăr spăimântătoare ale populaţiunilor pe care

ruşii le iau cu dânşii din teritoriile pe care le evacuează. E ceva de o cruzime care te

sfâşie, dar ce grandios e acest sacrificiu! (Aplauze).

Serbia, pentru a treia oară singură, atacată de atâta lume! Şi noi să ne închipuim

că este posibil să aşteptăm combinaţiuni, să aşteptăm să nu mai fie nici un risc, adică să

mergem numai la câştig?!

Domnilor, să-mi daţi voie să fac o comparaţiune de finanţe, fiindcă ştiu că sunt

plăcute astăzi finanţele. Cine vrea dobândă mare, nu poate să-şi plaseze banii numai în

plasamente fără nici un risc. Cine se mulţumeşte cu 1 la sută pe an, acela da, poate să dea

banii numai la milionari. Ei bine, România vrea dobânda cea mai mare, căci ce cere

România estre întreit de ceea ce cere Franţa. România nu poate să ceară 80 la sută

dobândă, când dă bani cu ipotecă şi, în acelaşi timp, să examineze luni de zile

306 157

documentele, să tot caute dacă nu cumva se mai poate găsi vreo mică dificultate la unul

dintre titlurile de proprietate.

Aceasta nu se poate, este în contra conştiinţei omeneşti şi, chiar dacă ar fi tratate

care ar garanta asemenea lucruri, eu n-aş da două parale pe asemenea tratate.

Nu se poate.

De când cu izbucnirea războiului în Balcani, toţi s-au cutremurat, ţara a cerut

mobilizarea şi acţiunea şi le cere, şi dacă am şti că le vom avea mâine, n-am mai avea ce

să mai căutăm aici. Mobilizarea şi acţiunea, acestea le-a cerut ţara, şi dacă guvernul nu

vrea cum ţara zice că vrea, este deosebire între ţară şi guvern.

Dar o să ziceţi: „pe noi de ce ne mai chemaţi?”. Iată de ce. Ni se tot obiectează că

ţara e fericită, ţara nu cere nimic, ţara se dezinteresează, marea masă a naţiunii nu e

preocupată nici de idealul naţional, nici de primejdia balcanică, marea masă a naţiunii

aşteaptă ori doarme.

Ei bine, naţiunea are să dovedească, trebuie să dovedească că toată masa naţiunii

se interesează cum nu s-a interesat niciodată de nimic. Eu ştiu că, pentru dânsa, problema

este: ori acţiune, ori putrezirea în dispreţ, adică moartea morală aşteptând şi moartea

materială, care va veni şi ea, căci învingătorii, dacă ar fi învingători germani, nu ne vor

ierta, e cu neputinţă să ne ierte, doar că, pe lângă neiertare, ne vor şi dispreţui, iar

Quadrupla Înţelegere victorioasă, căreia i-am fi refuzat în ceasul în care îi puteam fi de

folos ajutorul nostru, nu va putea să ne considere ca pe nişte camarazi de arme, ci ca pe

acei care, urmând armatele, se duc să culeagă raniţele pierdute.

Cu aşa purtare, nu se fac nici ţări mari, nici neamuri mari! (Aplauze prelungite).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA CRAIOVA, LA ÎNTRUNIREA “FEDERAŢIEI UNIONISTE”, LUNI,

18 OCTOMBRIE 1915

Iubiţi cetăţeni,

Primirea dumneavoastră călduroasă, ca totdeauna, face să treacă pe dinaintea

ochilor mei cei aproape douăzeci şi opt de ani, de când datează legăturile mele politice cu

dumneavoastră.

306 158

În aceşti douăzeci şi opt de ani, am venit de multe ori să vă cer sprijinul bărbătesc

şi căldura inimii voastre care să mă împiedice să mă îndoiesc eu însumi. Mi le-aţi dat

întotdeauna. Şi atunci, fireşte, vă vorbeam de multe ori cu patimă, câteodată poate chiar

cu nedreptate, întotdeauna cu sinceritate. Cât de mici îmi par astăzi chestiunile pentru

care m-am războit în luptele de douăzeci şi opt de ani! Erau luptele noastre de partid, erau

răsturnările de guvern, erau schimbările de persoane, erau modificările de legi, erau

fleacurile zilei celei mici, fiindcă ni se părea imposibil să trăim ca să vedem zilele mari.

(Aplauze).

Alta este, astăzi, chestiunea care ne aduce aici. Suntem în faţa celor eterne, în loc

să fim în faţa celor trecătoare. Suntem generaţia care sau vom desăvârşi munca de veacuri

a poporului nostru, sau vom pune piatra mormântală pe munca generaţiunilor trecute.

(Ovaţiuni furtunoase prelungite).

Viaţa ordinară, viaţa confortabilă, împrejurările ne-o refuză. Siliţi suntem să

sfârşim ca eroi sau să sfârşim în laşitate: să trecem Carpaţii sau să treacă ungurii la noi, să

fim o Românie Mare sau să înceteze orice Românie, căci o Românie supusă Budapestei

nu mai este o Românie! (Ovaţiuni furtunoase prelungite şi îndelung repetate).

Şi aceste împrejurări, în adevăr unice, aceste împrejurări, care sunt mai mari decât

noi toţi, la înălţimea cărora de abia poţi să priveşti, alţii vor să le restrângă în calapodul

ordinar al vieţii de toate zilele, în micimea luptelor noastre din trecut, în care era vorba de

schimbări, de preferări de persoane sau de modificări de colecţiuni de legi. Nu se

potriveşte, domnilor, un astfel de calapod pe asemenea evenimente. Este un adevărat

blestem, ca să se vorbească de acţiunea noastră ca de o acţiune purtată de interese

personale; este un adevărat blestem, ca să fie români care să lucreze pentru insuccesul

acestei răscoliri a patimii naţionale, aş putea să întrebuinţez un cuvânt mai mare: este o

adevărată trădare pentru trecutul şi o adevărată trădare pentru viitorul ţării! (Ovaţiuni

furtunoase).

Paisprezece luni, noi am dat cel mai desăvârşit concurs guvernului domnului

Brătianu! De ce i l-am dat, domnilor? L-am dat, fiindcă ne-am gândit că, atunci când sunt

lucruri mari de făcut în afară, cea dintâi garanţie de succes e liniştea înăuntru. Dar se mai

poate vorbi de a da concursul, atunci când în conştiinţa noastră, a cărei sinceritate este

306 159

garantată prin tăcerea noastră de paisprezece luni, avem convingerea că nu s-a lucrat

cum trebuia să se lucreze pentru idealul nostru naţional? (Ovaţiuni prelungite).

Domnilor, care este situaţiunea? Nu mai este nimeni în această ţară, nimeni care

să mai creadă că România poate să stea neutră în acest război. (Ovaţiuni entuziaste

prelungite). Toată lumea, toată, pricepe că, atunci când s-au răscolit toate problemele care

leagă prezentul şi viitorul nostru, nu mai este cu putinţă ca noi să fim neutri. (Ovaţiuni

entuziaste). Aceasta îmi aminteşte întreruperea Regelui Carol când, la Consiliul de

Coroană de la Sinaia, am susţinut neutralitatea, – fiindcă atât puteam smulge în ziua

aceea din tratatul ruşinos care ne leagă de 30 de ani – şi Regele Carol m-a întrerupt

zicându-mi: “neutralitatea e cea mai rea dintre politici”. Şi i-am răspuns: “singura

posibilă”! Atunci era singura posibilă.

Astăzi însă, domnilor, e singura imposibilă! Acesta e adevărul. (Ovaţiuni

entuziaste).

Dacă este aşa, domnilor, poate fi alegere? Putem noi merge alături de unguri?

Putem noi merge în contra Franţei, căreia îi datorim Unirea, căreia îi datorim toată

această cultură cu care ne mândrim şi care ne face superiori vecinilor noştri de dincolo de

Dunăre? (Ovaţiuni entuziaste). Putem merge noi contra acelora care se luptă pentru

libertatea popoarelor? Dar, mai ales, în egoismul cel mai strâmt, putem noi merge alături

de unguri care, în acest război, vor să stabilească dreptul lor definitiv la hegemonia lor în

Regatul ungar?

Aceasta, domnilor, o afirm, aceasta nu se poate; aceasta nu o vrea ţara! Aceasta

nu o primeşte armata. (Ovaţiuni entuziaste prelungite).

Ştiu că fariseii vor tipări mâine, cu slove mari, că eu, om cu răspundere politică,

fost de patru ori la guvern, am spus, la întrunire publică, că este un lucru la care armata

nu s-ar supune.

Da! Am spus-o, nu pentru că sunt răzvrătitor, dar fiindcă ştiu să prevăd şi să

judec. (Ovaţiuni furtunoase). Sunt lucruri care, fiind în contra onoarei naţionale, aşa cum

se simte de veacuri, aşa cum s-a transmis cu luptele muncii din generaţie în generaţie,

nimeni nu are dreptul să le ceară nici de la armată. (Ovaţiuni entuziaste prelungite.

Urale).

306 160

Cine vede prăpastia, nu face el prăpastia. Cine vede focul care se aprinde, nu este

el cel care a pus focul. Nemernicii sunt aceia care merg înainte şi se cufundă în prăpastie,

fiindcă au fost cu ochii închişi. (Ovaţiuni).

Acei care lasă să se aprindă focul sunt uşureii care îşi închipuiesc că ei pot să

dispună şi de focul ceresc. (Ovaţiuni prelungite).

Vara trecută, un român care astăzi, din păcate, face politică alături de trădător,

trecea din Franţa în Italia. La frontiera Italiei, intră în vorbă cu un căpitan de bersaglieri –

sunt vânătorii italieni – şi îl întreabă: “Italia ce va face” ? Căpitanul: “Italia nu e o ţară

laşă, Italia se va bate” ! “Dar în contra cui” ? “Fireşte, în contra nemţilor, care stăpânesc

pe fraţii noştri” . “Dar dacă vi s-ar cere să mergeţi în contra Franţei, ce aţi face” ?

Şi căpitanul răspunde: “Ne-am consultat ofiţerii din batalion şi iată ce hotărâre am

luat: onoarea militară ne porunceşte să ne supunem, dar onoarea naţională ne cere ca mai

bine să murim! Toţi ofiţerii batalionului ne vom trage un glonţ în cap, dar nu vom merge

în contra onoarei”! (Ovaţiuni entuziaste prelungite. Aclamaţiuni).

Bătrâni smintiţi, crescuţi în tinereţe în şcoala reacţiunii, oameni maturi cu

ambiţiuni deşarte, gata să-şi vândă neamul pentru o perspectivă de guvern, lichele

vândute care scriu pe bani, uşurei care n-au măsurat ce este sufletul unui neam, pot să

creadă în putinţa că soldatul român se va bate alături de unguri. Oamenii cuminţi ştiu că

aceasta nu se poate. (Ovaţiuni entuziaste prelungite).

Şi dacă aceasta nu se poate, dacă neutralitatea nu se poate, atunci ce rămâne? Nu

mai rămâne decât războiul în contra ungurilor şi acum şi în contra bulgarilor, care s-au

făcut ungurii de peste Dunăre, după cum ungurii s-au făcut bulgarii de peste Carpaţi.

(Ovaţiuni entuziaste).

Ei, domnilor, de ce ne-am teme de cei care vorbesc de dobitocia că România ar

putea merge alături de Austro-Ungaria ori de Germania – tot una e pentru mine – nu! Mă

tem de cei care, când vorbeşti cu dânşii, îţi spun: „Aşa este, toată ţara este de acord şi noi

suntem de acord: aşa este! Va trebui să facem război şi să-l facem alături de Quadrupla-

Înţelegere, dar n-a venit momentul”! (Râsete).

Da, domnilor, au fost momente mai bune decât astăzi. Da, aşa este; dar vă afirm

că, cu cât va trece vremea, momentele vor fi mai rele decât astăzi.

A fost momentul după bătălia de la Lemberg; tremurau nemţii de frica noastră!

306 161

Întrebaţi pe Filipescu ce i-a spus ministrul austriac atunci! Nu pot să destăinuiesc

astăzi. Vă repet: tremurau de frica noastră!

N-am cerut socoteală pentru pierderea acelui moment. Cum sunt hotărât să

vorbesc înaintea ţărei ca un om care nu ascunde nimic, vă spun: nu am făcut imputarea,

fiindcă trăia încă Regele Carol şi cu el nu se putea, iar pentru altă alcătuire ne lipseau

oamenii. Fac însă imputarea pentru ceasul intrării Italiei în război.

Atunci, România trebuia să intre. Intrând odată cu Italia, nu e om cu minte să nu

ştie, bulgarii, care voiau să trădeze pe ruşi, atunci n-ar mai fi îndrăznit. Cu caracterul lor

târâtor, ar fi venit după noi, alături de noi şi chiar şi Grecia, cu tot regele ei vrăjmaş al

idealului naţional, ar fi trebuit să se supuie, fiindcă aşa era ceasul. (Ovaţiuni furtunoase).

Ei, domnilor, a venit alt moment, de când începe adevăratul păcat, de când ştiam

că Serbia are să fie atacată de bulgari. Atunci nu mai aveam noi să alegem momentul,

momentul venise peste noi şi trebuia să ne supunem împrejurărilor. (Ovaţiuni).

Era înainte de toate o obligaţiune a noastră. Afirm, şi domnul Prim-ministru nu va

putea să mă dezmintă, aveam o obligaţiune să o facem; dar, pe deasupra obligaţiei, era

altceva care, în vremea aceasta de realism nemţesc, că trece deasupra onoarei şi a

obligaţiunii, era interesul nostru să o facem. (Ovaţiuni).

Cum, domnilor? Noi va trebui să ne batem contra Austriei şi, în loc să ne batem

cât mai sunt sârbii, să ne batem după ce nu vor mai fi sârbi? În loc să ne batem când turcii

n-au arme, să ne batem după ce vor avea arme? Când nemţii gâfâiau să treacă în Serbia

şi, dacă nu vream noi, nu puteau să treacă în Serbia, să ne batem după ce se vor fi aşezat

nemţii de-a tot lungul Dunării, cum sunt de-a tot lungul Carpaţilor? Acesta să fie

faimosul moment? (Ovaţiuni prelungite).

Mă îngrozesc de cei care spun la toţi: „Da, cum nu ? Ca şi voi, evident, dar n-a

sosit momentul”.

Eu zic: nimeni nu poate să-şi aleagă ceasul împlinirii datoriei; împrejurările îţi

pun datoria în faţă şi, dacă eşti un muieroi în loc de bărbat, fugi de la datorie, dacă eşti

bărbat, o îndeplineşti (ovaţiuni prelungite); dar amânarea împlinirii datoriei e o concepţie

de fecior de bani gata care nu te-ai izbit cu capul niciodată de durerile vieţii şi care îţi

închipuieşti că omenirea întreagă trebuie să se aşeze aşa, încât să corespundă confortului

tău politic. (Ovaţiuni).

306 162

Aceasta, domnilor, nu se poate.

Atunci, iubiţi cetăţeni, ce căutăm noi aici? Să vă convingem? Sunteţi convişi. Aţi

avut, credeţi-mă, dumneavoastră, publicul, mai multă minte decât noi; aşa de bine aţi

văzut de la începutul războiului situaţiunea.

Poporul a înţeles de la început că n-avem alta de făcut decât să trecem peste

Carpaţi. (Ovaţiuni entuziaste). Aceasta vrea ţara, aceasta vrem noi.

Dar vrem un lucru de la dumneavoastră: să vă zguduiţi aşa, încât să se simtă

pământul tremurând sub mişcarea dumneavoastră! (Ovaţiuni tumultoase).

Ceea ce ne împiedică pe noi să reuşim e că o mulţime de oameni confundă

cuminţenia dumneavoastră cu indiferenţa dumneavoastră, liniştea dumneavoastră datorită

încrederii cu hotărârea dumneavoastră de a abdica voinţa dumneavoastră în mâinile

altora. De azi înainte, ţinem ca, în toată ţara, pretutindeni, să se ştie: ţara are o voinţă şi

toată lumea e datoare să se supue voinţii ţărei! (Ovaţiuni entuziaste).

Dar scepticii îmi zic: nu veţi reuşi. Ţara e definitiv condamnată; o generaţie

crescută în prea mult belşug şi în prea puţină muncă n-a fost în stare să se ridice la

înălţimile biblice la care o chemau evenimentele. Mic la suflet. I-a venit norocul dar el

n-a putut să înfăptuiască.

Înainte de a ajunge la această credinţă despre poporul meu, daţi-mi voie să-mi fac

datoria până la capăt.

Dintre toate suferinţele, cea mai amară este deziluziunea asupra neamului tău.

Neamul căruia îi aparţi să fie învins în război, nu e nimic. Să calce mărginaşii peste trupul

ţării, nu e nimic. Toate neamurile au trecut pe acolo şi au renăscut mari şi puternice. Dar

să mai trăieşti, să mai duci viaţa materială după ce ai murit sufleteşte, după ce ai pierdut

credinţa în menirea şi în virtutea poporului tău, aceasta e cea mai mare pedeapsă, pe care

nici Dante n-a găsit-o în Infernul lui. Dacă istoria a hotărât pentru noi această pedeapsă,

fie! Cază peste capetele noastre!! (Ovaţiuni. Mare emoţiune generală).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA IAŞI, LA ÎNTRUNIREA “FEDERAŢIEI UNIONISTE”, DUMINICĂ,

1 NOIEMBRIE 1915

Iubiţi cetăţeni,

306 163

La ceasul acesta, şi după atâtea discursuri înălţătoare şi călduroase, mă veţi ierta,

dacă nu voi face un discurs; vă datorez însă câteva cuvinte.

Onoratul domn Cuza spunea odinioară că păcatul pentru starea de astăzi a ţării

cade pe toţi acei care şi-au asumat rolul de factor răspunzător. Am spus deja, domnilor,

de mult, la Craiova, acum vreo opt luni, că “factor răspunzător” e mai mult o glumă, că

într-un moment ca acesta, istoric, fiecare cetăţean e factor răspunzător şi că nici un factor,

nici unul, n-are alt drept decât să se conforme voinţei naţiunii.

Dar este adevărat, domnilor, e foarte adevărat că, până când nu se va cunoaşte

istoria întreagă a acestor cincisprezece luni, multe din actele noastre nu se vor pricepe.

Cât am jertfit noi pentru a avea acea unitate sufletească pe care o considerăm piatra de

temelie pe care se poate zidi acţiunea noastră, acţiunea fără precedent în întreaga noastră

istorie, căci un război ca acela la care trebuia deja să mergem, la care trebuie să mergem,

neamul nostru nu l-a mai purtat niciodată. (Aplauze). Atunci, domnilor, se va şti şi cât a

apăsat pe atmosfera noastră păcatul unei alianţe nefireşti, care a durat treizeci şi unu de

ani de zile şi care a durat, domnilor – să o spunem drept – cu răspunderea şi cu greşeala

multora dintre noi. Fiindcă cunosc istoria acestei alianţe, cred că datoresc acestui oraş

intelectual să ridic vălul deasupra secretelor, să ştie ţara întreagă cum s-a născut alianţa

contra naturii, pentru ce s-a făcut şi din ce ceas a încetat de a mai fi o pavăză şi a devenit

mai mult o piatră mormântală pe conştiinţa naţională.

Era, domnilor, după războiul de la 1877. Reînviase vitejia strămoşească. La

Plevna, găsisem noi convingerea că nu suntem epigonii unui mare neam, ci urmaşii

eroilor de altădată. Cu încrederea în propria noastră forţă, ne venise şi credinţa în

realizarea unui ideal naţional; iar peste Carpaţi, ca şi peste Dunăre, până în fundul

Macedoniei, până în munţii Pindului, bătălia de la Plevna făcuse mai mult decât o

bibliotecă întreagă de propagandă. Începuse să se creadă nu numai în sufletul nostru, dar

şi în puterea braţului românesc. (Aplauze).

Şi atunci, domnilor, dacă a fost bucurie mare aici, dacă a început a se avânta din

nou lumea către idealul românesc, a fost îngrijorare mare la Budapesta. Se căuta deci, cu

orice preţ, să se pună piedică oricărei mişcări a noastră sufletească pentru România cea

Mare, de care acum vorbim cu atâta libertate, de care acum câţiva ani nu îndrăznea

nimeni, afară de cei liberi, să spună vreo vorbă. Dar tot atunci, domnilor, era la noi ceva

306 164

ca la călcâiul lui Ahile, locul unde putea să lovească săgeata, era în situaţiunea noastră o

slăbiciune care atrage săgeata vrăjmaşilor. Din războiul în care se renăscuse vitejia

străbună şi se asigurase neatârnarea ţării, prin păcatul Rusiei şi prin greşeala noastră –

istoria va lămuri lucrul – ieşisem cu ruşii în loc de o frăţie de arme pe care să se bizuie

mai târziu o nouă confraternitate de arme, ieşisem într-o răceală glacială. Austria pricepea

bine că ea n-are să se teamă niciodată de o Românie Mare decât dacă curcanul se va bate

alături de cazac, altfel nu avea să se îndeplinească niciodată, era cu neputinţă. (Aplauze)

Austria înţelese că acum era momentul să ne lovească.

O serie de vexaţiuni în contra noastră. Chestiunea Dunării! Ştiţi că se lăuda unul

că a scăpat-o – da, a scăpat-o în schimbul blestematei alianţe, adică a scăpat Dunărea, şi a

pierdut România!

De aici de la Iaşi, la 1883, a vorbit d. Petre Grădişteanu la inaugurarea statuii lui

Ştefan cel Mare, a vorbit despre cele două mărgăritare care lipseau din Coroana lui Ştefan

cel Mare. Rusia, care avea mărgăritarul cel mai mare, nu s-a supărat, nu a zis nimic, nu ne

căuta ceartă. Austria, care avea mărgăritarul Bucovinei, s-a supărat grozav, ne-a cerut

scuze, i s-au dat, dar tot nu s-a mulţumit, ne căuta gâlceavă. Tot cerea garanţii şi, cum nu

se ghicea la noi ce garanţii cere, nu ştiam ce să propunem. Austria ne făcea viaţa

intolerabilă. Cuvântul intolerabil îl am din gura unuia din factorii alianţei.

Atunci, domnilor, desperaţi, aşteptam din ceas în ceas un ultimatum ca cel care s-

a trimes Serbiei anul trecut. Desperaţi s-au uitat oamenii de stat ai României să vadă unde

ar putea ei să ceară un ajutor.

Peste Prut, fiind date relaţiunile cu care se isprăvise războiul, era cu neputinţă.

Franţa? Franţa ieşise de abia din durerea ei de la 1870, nu ne putea fi de nici un ajutor.

Englitera? Hipnotizată de aşa zisul colos rusesc care acum, ne spun mâncătorii de ruşi că

este o nălucă, deoarece nemţii o să facă Rusia praf, Englitera cocheta cu Germania.

Italia? Italia în alianţă cu Austria, tot de frică, nu e vorba, dar în alianţă cu Austria.

Atunci Ion Brătianu s-a dus la Bismarck şi i-a spus: „Viena nu ne lasă să trăim, nu

mai putem răsufla, mă aştept de la o zi într-alta la un atac”. Bismarck i-a zis: „Eu nu pot

să vă apăr în contra Austriei; du-te la Viena şi dă garanţii”! – „Ce garanţii”? –

„Declaraţiunile voastre nu ajung, garanţii”! – „Ce garanţii”? – „Oferă un tratat de alianţă

cu Austria”. Brătianu a comunicat Regelui să facă imediat o călătorie în străinătate şi să

306 165

se oprească la Viena. Regele, care nu avea nici o dorinţă de aşa ceva, fiindcă fusesem

prea rău trataţi, s-a dus totuşi la Viena. A fost primit la început cu o răceală de nedescris,

dar, după a doua conversaţiune de un ceas şi mai bine, când a venit vorba de un tratat de

alianţă, toate s-au schimbat. Aceasta este originea alianţei noastre cu Austria.

A fost o alianţă impusă, impusă de un vecin puternic pe care l-aţi văzut, în 1914,

de ce este capabil.

Atunci, domnilor, am rupt şi noi ce am putut. La tratatul cu Austria am cerut şi cu

greutate am obţinut să adereze şi Germania şi Italia. Am mai obţinut ca, în caz de război,

să vină alături de noi 40.000 de italieni, fiindcă atunci nimeni nu credea că se poate bate

dorobanţul alături numai de prusaci şi de honvezi. A trebuit să ajungem ţară de opt

milioane, să avem o armată de 600.000, pentru ca să găsim oameni care să creadă că se

poate bate dorobanţul braţ la braţ cu honvezul. Aşa s-a pus lanţul pe gâtul nostru!

S-a pus atunci, fiindcă nu se putea altfel, dar s-a păstrat lanţul prea multă vreme,

s-a păstrat şi după ce înfiinţarea Triplei Înţelegeri ne dădea putinţa să scăpăm de robie.

Ca animalele domesticite prea mult, care îşi pierd vigoarea lor primitivă, aşa

România, dormitând în lanţul alianţei ruşinoase, a apucat-o ceasul cel mare nepregătită

sufleteşte. Acesta este adevărul istoric. Şi când aşa a fost trecutul, dacă într-o Europă

întreagă, o Austrie slabă a putut să ne trateze aşa, ce ar fi, domnilor, mâine, de această

ţară faţă de o Austrie învingătoare, mai drept de o Ungarie învingătoare, căci toată lumea

ştie că azi nu mai e vorba de Austria, astăzi e vorba de Ungaria?

Ei, domnilor, nici de acest lucru nu mi-e frică, sunt aşa sigur de victoria Împătritei

Înţelegeri, cum sunt sigur că am onoarea să vorbesc astă-seară dinaintea dumneavoastră

Peste un an, peste doi, nu ştiu când, voi avea cinstea dacă voi trăi, să sărbătoresc cu d-

voastră victoria civilizaţiunii în contra evului mediu restaurat la Berlin, (Aplauze) să

celebrez cu d-voastră victoria marilor principii pe care le datorim revoluţiunei franceze în

contra reacţiunei germane, care nu vrea altceva decât să ne întoarcă cu un secol înapoi.

De aceasta sunt sigur, cum am onoarea să vă văd.

Asistăm acum la cele din urmă zvârcoliri ale animalului care e prins din toate

părţile, care se azvârlă cu o putere neînchipuită, doar va putea să spargă o parte din cercul

care-l înconjoară, dar e condamnat să fie învins, pentru că niciodată, de la începutul

306 166

istoriei, n-a fost cu putinţă să învingă nedreptatea în contra dreptăţii, să învingă barbaria

în contra civilizaţiunii, să învingă tâlharii în contra oamenilor cinstiţi; aceasta nu se poate.

Ca om aş fi foarte liniştit, n-am nici un minut de îndoială despre rezultatul

războiului, chiar dacă noi am comite mişelia să ajutăm pe austro-germani cu armele

noastre contra Împătritei Înţelegeri.

Ştiu că aceasta nu se poate. Am spus-o la Craiova şi o repet şi aici: nu e vorba de

întrunire, e socoteală serioasă: “nu vrea ţara, nu primeşte armata aşa lucru”. (Aplauze). Şi

când zic aceasta, nu împing la nici o răzvrătire; sunt lucruri la care nimeni nu poate fi

impus, este o logică a datoriei, sunt porunci ale rasei, sunt drepturi ale celor 18 veacuri

care stau la spatele nostru, ale sutelor de veacuri care au să vie după noi şi care ne spun:

tu, o generaţie trecătoare, n-ai dreptul să comiţi o infamie care să spurce trecutul şi să

împiedice viitorul (Aplauze).

S-ar deschide mormintele şi ar ieşi voivozii pe care îi pomenea astăzi Mitropolitul

la Sfânta Mitropolie şi ne-ar striga: „nu se poate”! (Ovaţii).

Armata românească în contra Quadruplei Înţelegeri alături cu austro-germanii?

Trebuie să fie cineva un nebun sau un înfumurat să-şi închipuiască că este posibil. Declar

aici că orice român ar fi dezlegat de orice jurământ şi de orice legătură. (Aplauze).

Pe deasupra tuturor jurămintelor, pe deasupra tuturor constituţiunilor, pe deasupra

tuturor aşezămintelor omeneşti, e ceva mai mare: cinstea neamului.

După cum onoarea individuală ne comandă tuturor în contra oricui şi, faţă de o

lege care ne-ar porunci să fim hoţi, am avea dreptul să spunem „nu”, tot aşa există şi o

onoare naţională care porunceşte: „aceasta nu se poate”! (Aplauze).

Dar chiar dacă am face-o – şi dacă ar face-o şi cel de la Atena, nefericitul – încă,

domnilor, Împătrita Înţelegere ar fi victorioasă. Cele trei sute de milioane supuşi ai ei,

bogăţiile nesfârşite, stăpânirea mărilor cum nu s-a stăpânit niciodată, civilizaţiunea

întreagă nu pot fi bătute! (Aplauze).

Niciodată o bandă de piraţi n-a învins un stat; a putut să-l terorizeze câţiva ani, dar

la sfârşit piraţii au fost distruşi.

Austria şi Germania, astăzi, reprezintă în Europa o acţiune de piraţi, cuibul

piraţilor va fi distrus, iar civilizaţiunea, Europa, vor rămânea în picioare.

306 167

Dar atunci, domnilor, un raţionament de tejghea l-am auzit. Se spune: „Dacă e

aşa, dacă ei tot vor învinge, şi vor învinge cu sau fără noi, vor învinge chiar în contra

noastră, ce te doare? Unde găseşti pricina adâncii tale melancolii”?

Este că, domnilor, dacă vor învinge fără noi, vor regula lucrurile fără noi. Ceea ce

cerem noi este mai mult decât oricare alt stat; în proporţie cu ajutorul nostru, noi cerem

înzecit, însutit mai mult decât oricare din beligeranţi.

Învingători fără noi, îşi vor zice: “Am avut o Românie mică creată cu multa

bunăvoinţă a Puterilor occidentale şi această Românie mică, când avea perspectiva să-şi

îndoiască teritoriul, să-şi scape fraţii, să-şi realizeze un ideal, n-a avut bărbăţie, n-a avut

curaj. La ce folos un stat mare, compus din oameni mici?” (Aplauze).

Şi, domnilor, îşi vor mai zice încă un lucru. Adică mor oamenii cu milioanele, se

cheltuiesc miliarde cu zecimile, fără ca să nu se ia nici o garanţie pentru viitor?

După cum, la 1815, învingătorii s-au gândit înainte de toate să se asigure de

imposibilitatea unei revanşe franceze, la 1916, învingătorii se vor gândi înainte de toate

să facă imposibilă o revanşă germană.

Credeţi dumneavoastră că ei vor avea nebunia să facă o Românie Mare, adică să

creeze o forţă mare care însă se va fi dovedit aşa de supusă, din frică sau din ticăloşie,

monstrului german, încât, chiar atunci când a fost vorba să-şi libereze pe fraţii ei din

fiare, tot n-a îndrăznit?

Aceasta nu se poate. Victoria Quadruplei Înţelegeri fără noi o obligă să ia măsuri

în contra noastră, şi credeţi-mă, domnilor, nu va fi popor care să joace mai mult

tontoroiul, iertaţi-mi expresia vulgară, dinaintea învingătorilor, care să ceară onoarea de

a fi el fortăreaţă în contra Germaniei, decât maghiarii. Ei vor fi concurenţii noştri la

bunăvoinţa Europei învingătoare. Ei vor spune: „da, ne-am luptat în contra voastră, dar ne

vom putea lupta şi pentru voi, căci ne-am luptat ca nişte bărbaţi, pe când muierile de la

Dunăre şi Carpaţi nu s-au luptat pentru fraţii lor, necum vor lupta ei vreodată pentru

civilizaţie şi pentru dreptate”. (Ovaţii).

Şi atunci, daţi-mi voie să conchid cu ceva trist: nimeni, nici o federaţiune de pe

lume, nici o duzină, sau două, sau trei de patrioţi, oricât de hotărâţi şi oricât de talentaţi şi

de cinstiţi, nu pot să înlocuiască un neam.

306 168

Oamenii nu au valoare decât dacă e neamul la spatele lor. Ei singuri pot să fie o

tragedie, cum e astăzi Venizelos în Grecia, dar atât. Federaţie unionistă, oricâţi am fi şi

oricât v-am plăcea şi ne-aţi aplauda, nu avem valoare fără dumneavoastră.

Dimpotrivă, e o crudă ironie dacă într-o ţară s-a putut naşte un aşa Stat Major, dar

fără regimente!

De aceea, domnilor, să n-aveţi somn, să n-aveţi sete, să n-aveţi foame până când

nu veţi ţipa în toate părţile şi prin toate felurile: “noi vrem război, pentru că vrem să

păstrăm onoarea naţională”. (Aclamaţiuni generale).

Întocmai ca Filipescu, zic şi eu: să vie aliaţii, să-i cheme ruşi, să-i cheme englezi,

să-i cheme francezi, fraţii noştri sunt şi, cu ei, înainte! (Aplauze furtunoase. Ovaţiuni.

Urale entuziaste).

CU OCAZIUNEA INTERPELĂRII LUI BARBU DELAVRANCEA, ÎN CAMERA

DEPUTAŢILOR, ÎN ŞEDINŢA DE LA 1 DECEMBRIE 1915, ASUPRA CORUPŢIUNII

GERMANE ÎN ROMÂNIA

Domnilor deputaţi,

Nu aveam deloc în gând să cer cuvântul cu ocaziunea desvoltării acestei

interpelări; am şi eu altele.

Domnul Delavrancea şi-a desvoltat în întregime interpelarea lui. Domnul Prim-

ministru a dat răspunsul guvernului. Chestiunea era închisă.

Dacă nu apărea la tribună domnul Carp, eu nu aveam ce căuta aici.

Dar când domnul Carp a vrut să ia în Camera României apărarea unei prese care

are dispreţul domniilor voastre, al tuturor (strigăte de “bravo” pe băncile opoziţiei,

aplauze prelungite), atunci am simţit că, dacă cei care au răspunderea guvernului şi care

sunt siliţi la anume reticenţe în cuvintele lor şi totuşi nu au apărat această presă, este un

lucru nemaipomenit ca un deputat bătrân să vie aici să apere nu presa de partid, căci sunt

şi alte jurnale care susţin aceeaşi politică, dar domnul Delavrancea le-a omis din

numărătoare, tocmai pentru că şi-a zis „pavilionul acoperă chiar marfa murdară”

(Aplauze prelungite pe băncile opoziţiei), dar presa vândută, dar murdăria fără partid,

aceea în spatele căreia nu se ascund decât câţiva escroci cunoscuţi (Strigăte de “bravo” pe

306 169

băncile opoziţiei; aplauze prelungite), care în această ţară, într-o epocă în care nu este

nimeni care să nu sufere, dacă are suflet românesc, orice ar crede în privinţa hotărârii

noastre, au instalat aici acest scandal, necunoscut în nici o altă ţară din lume.

Se poate ca oameni pierduţi, cu bani străini, conducând o politică murdară, să se

bucure de pavăza libertăţilor noastre constituţionale! (Aplauze prelungite pe băncile

opoziţiei). Se poate să se bucure şi de toleranţa noastră. Dar ca să scape şi de dispreţul

nostru? Aceasta nu, domnule Carp! (Aplauze îndelung prelungite pe băncile opoziţiei).

Aceasta nu! Sunt dator să-ţi spun că nici vârsta, nici trecutul dumitale în această privinţă

nu ar putea avea vreo considerare pentru noi.

Şi, ori de câte ori vei încerca o asemenea mişcare, vom lovi, şi vom lovi din toate

puterile… din toate puterile dispreţului nostru! (Aplauze îndelung prelungite şi ovaţiuni

de pe băncile minorităţii).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR,LA 16 ŞI 17

DECEMBRIE 1915, CU PRILEJUL RĂSPUNSULUI LA MESAJUL TRONULUI

Domnilor Deputaţi,

Dezbaterile Adresei din anul acesta nu au avut nici un precedent în istoria tribunei

noastre şi e foarte probabil că nu se vor mai repeta niciodată. N-a fost, în tot cursul lungii

noastre istorii, un ceas mai grav, mai plin de consecinţe, mai zdrobitor pentru noi, prin

măreţia lui, decât ceasul prin care trece lumea azi şi care, fireşte, ne atinge şi pe noi, ba ne

atinge, poate, mai mult decât pe alţii. În faţa acestor împrejurări, toate formele obişnuite

pentru viaţa ordinară sunt prea mici.

Ce este, de exemplu, această formă parlamentară a dezbaterii Adresei? În genere,

o luptă între partide, o întrecere pentru obţinerea guvernului, care e mijlocul de a-şi aplica

ideile tale; o concurenţă în faţa opiniei publice, o exagerare dintr-o parte şi dintr-alta a

greşelilor comise şi a făgăduelilor pentru viitoarea activitate. Luptă de oameni, pentru

învingerea oamenilor, înăuntrul aceleaşi ţări.

Ce sunt lucrurile acestea faţă de măreţia evenimentelor prin care trecem? Cât de

mici, cât de neîncăpătoare, cât de neîndestulătoare sunt aceste formule în care ne este dat

306 170

azi să ne sfătuim asupra celor mai mari hotărâri pe care a avut vreodată să le ia neamul

românesc, în mijlocul unor evenimente a căror consecinţe nu s-a născut omul care să le

poată vedea pe toată deodată!

Ei, domnilor, această gravitate a lucrului a făcut că, în alte ţări, s-a spart cadrul

formelor obişnuite pentru viaţa normală. Aşa, aţi văzut că, în Belgia, în guvernul catolic

figurează Vandervelde, şeful socialist, pe cuvântul căruia s-a rezemat Regele Albert când

s-a împotrivit la invazia mizerabilă a patriei lui; acelaşi lucru în Franţa, unde vedem

alături pe Combes cu catolicul Cochin, unde a intrat în guvern socialistul ireductibil

Guesde cu moderaţii de altă dată. Acest lucru s-a văzut, în sfârşit, şi în fericita Anglie,

apărate de mare în contra oricărei invazii, Patria regimului luptelor de partide, în care

astăzi vedeţi stând pe aceleaşi bănci unioniştii cu liberalii şi cu travailiştii.

Domnilor, pentru ce s-au petrecut aceste lucruri? Pentru ce s-a spart cadrul vieţii

normale şi s-au căutat alte forme? Tocmai pentru că evenimentele prin care trecem au o

însemnătate aşa de mare, că nu încap în cadrul formelor vechi.

Şi ca să nu se creadă că aceasta ar fi un fel de apel la faimoasa idee a guvernului

tuturor, a guvernului naţional, care ne-a fost imputat nouă în mai multe rânduri ca fiind

ţelul ascuns al neliniştii noastre sufleteşti – căci nelinişte de un alt fel, domnilor, nu a

fost, n-a fost o opoziţie mai liniştită în făptuire decât opoziţia noastră – sunt silit să

deschid o paranteză asupra guvernului naţional.

Domnilor deputaţi, în cursul războiului, domnul Prim-ministru m-a consultat, la

un moment dat – nu zic că era dator să urmeze sfatul meu – m-a consultat şi pe mine

asupra utilităţii facerii unui guvern naţional. Era imediat după moartea Regelui Carol, şi

se întreba domnul Prim-ministru dacă nu cumva începutul unei noi domnii nu ar fi bine

să se petreacă în liniştea relativă pe care ar da-o suprimarea luptelor de partid. Am

răspunsul domnului Prim-ministru că credeam în acel moment guvernul naţional şi de

prisos, şi imposibil. De prisos, pentru că preocupările noastre aşa de mari asupra celor din

afară stinseseră de fapt luptele de partide şi dădeau, prin urmare, putinţă noului Suveran

să-şi înceapă Domnia într-o linişte relativă; imposibilă, pentru că intrarea în guvern a

acelor dintre noi care ne pronunţasem cu atâta energie pentru politica războinică, putea să

fie luată drept o provocare. Şi dacă, domnilor, am voit în mai multe rânduri intrarea

noastră în război, şi o vreau şi azi, nu am voit ca ceasul să atârne de o combinaţie

306 171

guvernamentală, ci de alte calcule politice, superioare unor asemenea combinaţii.

(Aplauze).

Dar dacă, domnilor, domnul Prim-ministru a venit să-mi ceară sfatul asupra

utilităţii unui guvern naţional, era aici şi o amintire a unei hotărâri luate între noi doi.

În ianuarie 1912, examinând atunci situaţiunea – mă iertaţi că fac această

destăinuire care nu are nimic supărător pentru nici unul dintre noi – în ianuarie 1912, în

acel ceas când vedeam cu ochii inevitabila cădere a guvernului domnului Carp, şi când,

fireşte, ne preocupam, ca unii care duceam campania contra guvernului domnului Carp,

de situaţiunea politică, ne-am întrebat între altele: dacă ar fi să poarte România un război,

cum ar fi mai cuminte să-l ducă?

Eram amândoi de acord că un război pe care l-ar duce România şi care ar fi un

război mare şi serios ar fi mai bine să-l ducă având la cârmă pe toţi, iar nu numai pe aceia

pe care întâmplarea i-ar fi găsit la putere.

Aceasta vă explică şi de ce, când, la 1913, a venit momentul în care am fost siliţi

să intrăm în război, am făcut tot ceea ce mi-a stat în putinţă – şi în privinţa aceasta istoria

mă va judeca dacă am făcut tot sau nu – ca să se înfăptuiască atunci guvernul naţional. Îl

voiam din credinţa nu că vom face în Bulgaria numai o manevră militară, dar că vom face

în Bulgaria un război, căci noi nu am trecut Dunărea ca să ciupim o bucăţică de teritoriu,

nu, noi am trecut Dunărea în credinţa că, fără trecerea noastră, Bulgaria ar fi strivit pe

greci şi pe sârbi. Şi, dacă ne era posibilă vecinătatea unei Bulgarii mari şi puternice, ne

era imposibilă vecinătatea unei Bulgarii care ar fi bătut pe rând pe turci, pe greci şi pe

sârbi şi, prin urmare, fatal era să ne fie ostilă şi nouă, să caute şi în contra noastră laurii

victoriei. (Aplauze).

Închid dar, domnilor, episodul guvernului naţional.

Nădăjduiesc că, în discuţiunile dintre noi, în luptele noastre, nu voi mai auzi

vorbindu-se de dânsul, cel puţin ca o imputare care să ni se facă pentru felul nostru de a

ne îndeplini datoria, într-o ţară în care s-a aşezat ca una din bazele renaşterii sale regimul

instituţiilor liberale şi al suveranităţii naţionale.

Domnilor, să ne întrebăm ce sunt evenimentele care se desfăşură împrejurul

nostru? Este vorba de un război ca toate războaiele? Este vorba de una din acele

nenumărate întâmplări istorice care par foarte importante la prima vedere şi care, mai

306 172

târziu, se văd că nu aveau decât o importanţă trecătoare? Sau suntem noi în faţa uneia din

acele cutremurări care aşa de rar se întâmplă în istorie, dar care sfârşesc o lume şi încep o

alta?

Contimporanii, domnilor deputaţi, rar îşi dau seama de însemnătatea momentelor

pe lângă care trec; ei numără miile de victime, miliardele de pagube, dar rar îşi dau seama

de consecinţele ce pot să decurgă în viitor din acele evenimente, siliţi, cum sunt, de

necesităţile vieţii să ducă existenţa de toate zilele în mijlocul tragediei care se desfăşoară.

Contimporanii lui Iisus nu şi-au dat seama de ce se va petrece în istoria

omenească prin venirea creştinismului. Pe timpul invaziunilor barbare, nimeni nu-şi da

seama la ce transformări asista, că era în joc moartea civilizaţiunii pentru o mie de ani.

S-ar fi apărat altfel, dacă şi-ar fi dat seama. Contimporanii revoluţiunii franceze nu

totdeauna au judecat ce consecinţe formidabile va avea această revoluţiune. Astăzi,

domnilor, credinţa mea este că nu ne aflăm în faţa unui război oarecare, care va schimba

numai câteva hotare, iar apoi lucrurile se vor aşeza aşa cum au fost mai înainte; ne aflăm

în faţa unei catastrofe a întregii omeniri, ne aflăm în faţa crepusculului unei lumi care

precedează zorile unei lumi nouă. (Aplauze).

Altfel nu s-ar explica ceea ce vedem că se întâmplă. Nu simt aceasta cei cu

vederea scurtă, şi nu scurtă din altă pricină, decât din pricina unui lucru pe care aşa de

bine îl analiza Balfour în ziua în care se retrăgea de la conducerea partidului unionist. El

a spus atunci Comitetului: nu sunt bătrân, căci nu am decât 64 de ani, n-am început să

scad, fiindcă, dacă aş fi început, nu mi-aş da seama că am 64 de ani, cu toate acestea simt

că ar fi un păcat să continui la direcţiunea partidului meu. De ce? Există o vârstă în care

omul nu mai este adaptabil noilor idei, noilor curente. Acest lucru este atât de adevărat

încât cineva din această Cameră îmi spunea că dânsul, de la 50 de ani, n-a mai voit să

citească, fiindcă dacă ar mai fi citit, ar fi fost degeaba. (Ilaritate). Desigur, domnilor, că

era o exagerare, dar este adevărat că omul de la o anumită vârstă nu mai este adaptabil şi

cu cât omul devine mai puţin adaptabil ideilor noi, cu atât autoritatea lui creşte, fiindcă

aşa este omenirea; oamenii politici bătrâni au mai multă autoritate decât cei tineri. Şi

atunci Balfour zicea: sunt mai puţin adaptabil, dar am o autoritate mai mare, am devenit

deci o piedică la progresul Statului meu, trebuie să las altora conducerea partidului, care

306 173

să nu judece cu prejudecăţile învechite, cum făcea domnul Carp alaltăieri în frumosul său

discurs. (Aplauze).

Domnia sa a încercat să desfacă în fărâmi, dacă se poate desface în fărâmi, marea

tragedie, domnia sa s-a muncit să desfire acest conflict al omenirii, domnia sa a văzut un

proces între Franţa şi Germania, un proces între Germania şi Anglia, un proces între

Germania şi Rusia, mai ştiu eu câte procese! Şi pentru fiecare a văzut o cauză mică, o

cauză trecătoare.

Franţa face minunile pe care le face şi dă lumii spectacolul poporului crezut

uşuratec transformat în poporul cel mai hotărât, numai pentru provinciile pierdute!

Germania face sforţările pe care le face, ca să-şi creeze un domeniu colosal! Anglia dă

omenirii spectacolul a 4 milioane de voluntari, care se duc la serviciul militar, la acel

serviciu până acum desconsiderat. Anglia, care nu era atacată de nimeni, cheltuieşte zeci

de miliarde şi pune în pericol imperiul pe care l-a zidit cu veacuri de sacrificiu, ca să evite

o concurenţă a Germaniei, deşi putea să facă acest lucru prin atâtea alte mijloace! Nu,

domnilor, o asemenea vedere a lucrurilor este prea îngustă ca să fie adevărată. Pentru ca

să primească atâtea popoare jertfele pe care le primesc, cu atâta voie bună şi cu atâta

determinare să nu înceteze decât odată cu victoria, cu acea victorie care striveşte pe

adversari, trebuie să fie dedesubt ceva mai adânc care să răscolească sufletele lor: trebuie

să fie altceva decât o chestiune de colonii, decât o chestiune de concurenţă comercială,

decât chestiunea a 14 mii de kilometri în Alsacia şi Lorena! Este altceva. Este cea din

urmă luptă pe care o dau forţele reacţiunii în contra principiului suveranităţii naţionale în

relaţiile dinăuntru şi în cele din afară. (Aplauze prelungite).

Şi vedeţi, domnilor, cât este de gravă problema care se pune astăzi omenirii!

Vedeţi că Italia, în loc să primească sporiri de teritorii gratis, se azvârlă de bună voie în

grozăviile războiului. Vedeţi că au tresăltat nu numai popoarele din Europa! Nu v-aţi

întrebat dumneavoastră ce caută în acest conflict noile republici create de anglo-saxoni

peste ocean? Pentru ce în Canada, pentru ce în Noua Zeelandă, s-a ajuns ca 7-8 la sută

din populaţiune să meargă voluntar la război? Pentru amorul patriei mame? Nu se mişcă

aşa omenirea numai pentru un sentiment. Pentru ce e tulburată conştiinţa în Statele Unite

ale Americei? Din amor pentru Englitera? Nu, domnilor. Nu era notă mai populară în

Statele Unite pentru un orator politic decât să facă imputare Engliterei; cuvântul era: “să

306 174

tragă de coadă leul britanic”. Pentru ce s-a tulburat această democraţie de o sută de

milioane care face în omenire cea mai frumoasă experienţă: zidirea unei civilizaţiuni fără

prejudecăţi, fără clase, fără monarhie, fără militarism, fără nici o piedică, bizuită numai

pe suveranitatea naţională dusă până la cele din urmă ale ei limite?…

D.A.C. Cuza: Teoria e foarte primejdioasă. (Ilaritate).

D. Take Ionescu: Pentru ce, domnilor? Toată această mişcare nu poate să aibă altă

explicaţiune decât că ne aflăm în faţa unei transformări a omenirii, care şi-a găsit

expansiunea sub această formă de masacru general. Este aici o luptă între două lumi – şi

vom vedea care din ele poate să învingă – altfel nu ar fi posibil războiul acesta şi n-ar fi

dus cu îndârjirea cu care este dus.

Domnilor, este în realitate, în războiul acesta, desigur, provocat de germani,

ultima încercare a unui singur popor ca să capete hegemonia universală.

Dacă ar învinge astăzi ostaşul german, cea dintâi consecinţă ar fi ca aceeaşi putere

militară, care este cea mai mare din lume, să fie şi cea mai mare putere navală şi n-ar mai

fi independenţă pentru nimeni, nici pentru marea democraţie americană. În ziua în care

acelaşi stat ar avea el stăpânirea şi pe uscat, şi pe mare, în ziua în care s-ar reface

Imperiul roman, după cum zicea odată Împăratul Wilhelm, că va veni ceasul în care

fiecare om se va bucura să zică că este german, după cum fiecare om altădată, cu fericire

zicea civis Romanus sum, s-ar isprăvi cu viaţa liberă a tuturor.

Ei bine, această încercare pe ce se bizuie? Se bizuie ea pe o superioritate de

cultură? Se bizuie ea pe o superioritate de civilizaţie de aşa natură încât să aibă dreptul să

stăpânească toată lumea şi ceilalţi să se simtă fericiţi ca să alerge după carul triumfal al

învingătorului?

Aţi văzut că domnul Stere, căruia îi trebuia, fireşte, în discursul său să atingă şi

această chestie, foarte pe deasupra, nu a putut să zică decât un singur lucru: că se face o

nedreptate dacă se tăgăduieşte şi germanilor aportul lor la tezaurul comun al civilizaţiei

omeneşti.

Dar cine s-a gândit să tăgăduiască acest aport?

Dar este acest aport de o calitate superioară aceluia pe care l-a produs, de

exemplu, Franţa, pe care l-a produs, de exemplu, Italia, pe care l-a produs, de exemplu,

poporul anglo-saxon?

306 175

Este vreuna din ipotezele care formează baza şi poezia ştiinţei, este vreuna din

descoperirile pe care s-a întemeiat tot progresul lumei moderne, progresul material, este

vreuna din ideile care au înflăcărat omenirea, este vreuna din creaţiunile artei care s-ar

pierde dacă am şterge aportul german? Nu, domnilor, ar rămâne intactă bogăţia

omenească, desigur mai redusă, dar nu mai sărăcită, întreagă ar rămâne. (Aplauze

prelungite).

Ce aveţi să opuneţi din fondul german, producţiunilor extraordinare ale civilizaţiei

noastre neolatine? Un singur lucru este caracteristic în cultura germană, este organizarea

ei politică, care e, pentru noi, un rebus.

Cum se poate concilia o organizare economică ultra-modernă cu o organizaţie

politică medievală? Cum se poate concilia o instrucţie aşa de generalizată, o bună stare

materială aşa de răspândită cu un sistem politic în care un om poate să spună: “voinţa

mea este legea supremă”, “eu nu datoresc puterea mea asentimentul poporului german, ci

numai misiunii divine, care m-a trimis pe pământ”?

Aceasta este caracteristica în civilizaţia germană, în faimoasa Kultur. Şi aceasta,

domnilor, provine din nefericire, din chipul în care s-a făcut unitatea Germaniei.

Dacă unitatea Germaniei ar fi izvorât din mişcarea liberală de la 1848, s-ar fi

adăugat încă o mare naţiune la naţiunile liberale din Europa. Unitatea Germaniei însă s-a

produs de caporalismul prusian, despre care un german, foarte inteligent şi ocupând o

înaltă situaţiune, îmi spunea acum 5-6 luni: “ai dreptate, tot ce scrii este adevărat, nimic

mai antipatic decât caporalismul prusian; decât, este invincibil şi trebuie să-l primim cum

primim potopul, cum primim lăcustele, cum primim, în sfârşit, toate pacostele pe care ni

le poate trimite fatalitatea”.

Ei, domnilor, nu e adevărat. Când se vorbea de către domnul Diamandi de bătălia

de la Marna, nu ştiu cine răspundea că a fost o bătălie; eu zic: nu a fost o bătălie, a fost un

moment istoric, a fost dovada că chiar forţa brutală a caporalismului, într-un stat în care

un om poate să spună că suprema lege este voinţa lui, poate fi învinsă de armatele unei

republici democratice, în care abuzul de libertate era confundat de nătângi cu scăderea

morală şi cu pierderea virtuţii. (Aplauze prelungite).

Şi acum, domnilor, cum s-a produs războiul? Ce era înainte de acest război, pot

zice: de acest cutremur omenesc?

306 176

De la Revoluţia franceză se iviseră două noi dogme în viaţa omenirii: una era

suveranitatea naţională în viaţa internă a tuturor statelor, cealaltă aceeaşi suveranitate în

relaţiile internaţionale. Rând pe rând, toate popoarele au importat, pe cât a fost compatibil

cu starea lor de civilizaţiune, această nouă doctrină, rând pe rând au scăzut pretutindeni

toate forţele care erau în contradicţie cu noua doctrină, iar pe de altă parte, suveranitatea

naţională, dusă în relaţiunile internaţionale, ajunse la recunoaşterea, la proclamarea

principiului naţionalităţilor.

Căci nu este altceva principiul naţionalităţilor decât dreptul oricărei comunităţi de

oameni, care se simte legată prin suvenirile trecutului, prin interesele prezentului, prin

năzuinţa sufletească, să ducă o viaţă liberă şi neînfrânată, oricare ar fi numărul lor,

oricare ar fi întinderea teritoriului, oricare ar fi abuzurile cuceririi, chiar dacă ar fi trecut

sute de ani de la începutul ei, cum este cucerirea maghiară faţă de românii de dincolo.

(Aplauze prelungite).

Acest principiu al suveranităţii naţionale duce drept la scăderea puterei monarhice

în statele încă în formă medievală, duce drept la desfiinţarea Austriei, conglomerat de

diferite popoare fără altă legătură între ele decât monarhia, monarhia după ideea cea

veche, că nu naţiunile îşi aleg dinastiile, ci dinastia crează naţiunea, duce drept la

desfiinţarea definitivă a Turciei care, când va dispare, istoricul va putea să spună că nu

lasă nici un suvenir pentru dominarea ei de peste 400 de ani, a Turciei care, astăzi, când,

sper, pleacă definitiv, se încoronează întocmai ca Nerone cu masacrul unui milion de

armeni, care au fost măcelăriţi, fără ca aliaţii Turciei să mişte măcar un deget ca să

împiedice această ruşine a vremei noastre. (Aplauze).

Dar, pe lângă principiul acesta al suveranităţii naţionale, mai era ceva care făcea

progrese în Europa. Ne place sau nu ne place, cum am ascunde-o? Teoria îndreptării stării

materiale a celor mai mulţi prin satisfacerea cât mai mare, prin îndestularea câtor mai

mulţi din cât mai multe bunuri pământeşti.

Această teorie era, domnilor, în creştere pretutindeni. Era aerul care se respira de

toţi, de unii cu plăcere, de alţii fără plăcere, dar de toţi.

În faţa acestei mişcări a lumii, care ne-ar fi dus, dacă nu la isprăvirea definitivă a

războiului, dar desigur la păci îndelungate, la îmbunătăţirea relaţiunilor dintre popoare, la

acea epocă care se numeşte utopie, dar în care trebuie să crezi, pentru că trebuie să ai

306 177

totdeauna un cer mai albastru spre care să te ridici din neputinţa omenească (Aplauze); în

faţa acestei mişcări, rămăsese în Europa un stat care reprezinta tocmai contrariul, un stat

care s-a fundat prin cuceriri, care nu s-a dat niciodată înapoi ca să zică că dreptul celui

mai tare este singurul drept, care a dus până la frenezie cultul forţei brutale, care tratează

de oameni sentimentali, fără rost în politică, pe oricine îndrăzneşte să vorbească de drept,

de lege, de respectul iscăliturii, de tot ce constituie tezaurul moral al nostru, al

neolatinilor. (Aplauze prelungite).

Şi s-a mai întâmplat ceva în Europa. S-a întâmplat un noroc, că pe tronul celeilalte

ţări, care şi ea este o autocraţie în care voinţa unui om hotărăşte despre toate, venise un

visător, tot un Niculae, dar un Niculae care, în loc să voiască să joace rolul lui Niculae I –

care ştiţi că era numit “Jandarmul reacţiunii din Europa” şi care a mers până acolo, încât

să scape pe Habsburgi la 1848, numai din principiul că “ordinea înainte de toate trebuie

să primeze” – a venit un Niculae II, un visător care propusese ce? Limitarea

armamentelor, adică împuţinarea suferinţii omenirii, adică un pas înainte spre o epocă de

dreptate.

Şi cine s-a opus, domnilor? S-a opus oare Anglia, despre care se cere acum, în

Austria şi Germania, în fiecare zi, ca să o pedepsească Dumnezeu, fiindcă ea a produs

războiul? Anglia, care din război nu avea nimic de câştigat şi totul de pierdut? Dânsa s-a

opus la limitarea armamentului? Nu, opunerea a venit din Germania! Şi astfel, omenirea,

în loc să meargă la dezarmare, a mers la nebunia înarmărilor până la gradul acela încât

era evident că, ajungând aici, trebuia sau să se răstoarne tronurile, sau să curgă valuri de

sânge ale milioanelor de victime, ca să se isprăvească odată cu lumea cea veche.

(Aplauze prelungite).

Ei, domnilor, dacă acesta este războiul de astăzi, îşi poate cineva închipui că acest

război se va isprăvi într-o pace obişnuită, în care mandatarii, îmbrăcaţi în fireturi şi

decoraţii de sus până jos, vor discuta la o masă verde despre o serie de nimicuri? Că se va

întâmpla la sfârşit ca la un duel cu floreta butonată: îşi dau mâna după ce cel lovit a zis

“touché”, se pune floreta în cui şi adversarii pleacă împreună la un supeu?

Nu, domnilor, azi se bat naţiunile, nu se bat armatele; s-a ridicat conştiinţa tuturor

popoarelor; acest război va merge, şi nu poate să nu meargă, până la strivirea unuia, aşa

încât să-i impună legea lui celălalt. Altă pace naţiunile nu vor primi.

306 178

Dacă va învinge Germania, legea va fi stăpânirea pumnului de fier, domnia

singurului popor ales de Dumnezeu; dacă vor învinge ceilalţi – şi vor învinge – legea va

fi legea dreptăţii ca să se bucure toţi de binefacerile civilizaţiunii. (Aplauze prelungite).

Aceasta este problema. Dar, o să-mi ziceţi: „Ce? Va dispare Germania”? Dar cine se

gândeşte la aceasta? Poate însă, şi trebuie, să dispară Austria (Aplauze).

Ar fi trebuit să dispară Austria de mult; despre dânsa, când va dispare, va fi ca un

suspin de mulţumire generală, că, în sfârşit, va plăti păcatul secular, căci nu veţi găsi în

toată istoria ei nici o binefacere pentru nimeni; perfidie pentru mulţi, lovituri în mulţi, da.

Ce nu aş da să-mi arate cineva binele pe care l-a făcut vreodată această monarhie?

(Aplauze).

Dacă aşa este lucrul, vă puteţi d-voastră îndoi de ce parte va fi victoria? Nu ştiu

cine spunea adineauri că a introduce idei de morală în politica internaţională este o

copilărie.

Ce slabă cunoştinţă aveţi de filosofia istoriei! Indivizii, ca şi popoarele, plătesc

toate păcatele săvârşite în contra moralei; pentru unii pedeapsa vine imediat, pentru alţii

pedeapsa aşteaptă; dar nu ar fi ordine în univers, nu ar merita să trăim, dacă nu am avea

convingerea că este o lege morală pe deasupra noastră a tuturor. (Aplauze).

Dacă, domnilor deputaţi, aşa văd eu problema, dacă aşa sunt evenimentele în

mijlocul cărora trăim, se poate vorbi de neutralitate? Este un stat în lume care nu va fi

atins, care nu va fi schimbat prin rezultatele acestui război? Nu, domnilor, dar iată

deosebirea: unele state vor suferi consecinţele războiului, dar spunând şi ele cuvântul lor,

fie cuvântul de învingător, cuvântul hotărâtor, fie cuvântul de învins, dar de învins care

şi-a făcut datoria, care are drept la respectul învingătorului. (Aplauze).

Cine îşi închipuie că noi am putea să rămânem neatinşi în acest cutremur

omenesc, ascunde problema.

Neatinşi, nu! Dar s-ar putea ca despre noi să se hotărască fără noi, aceasta este

toată deosebirea între o politică de neutralitate şi o politică de acţiune. (Aplauze).

Am mai auzit de o altă politică, politica pe care domnul Stelian o numea politica

de corb, pe care alţii au numit-o politica de hiene. Este o politică de a trata şi cu unii şi cu

alţii, de a înşela ori pe unul, ori pe altul, de a sta la pândă fără nici o busolă morală, fără

să ştii unde îţi este datoria, fără să ştii ce porunceşte cinstea şi, după cum se va hotărî

306 179

carnajul, într-un fel sau altul, te vei duce şi tu să dai lovitura finală pentru a scotoci

buzunarele. (Aplauze prelungite din partea opoziţiei).

Domnilor, nu numai că această politică este nedemnă de un popor care a arătat

atâtea virtuţi în secolele trecute, dar credeţi-mă că este o politică proastă, fiindcă nu

reuşeşte niciodată. Când s-a cutremurat lumea aşa cum se cutremură, când s-au făcut

jertfele ce s-au făcut, învinşii şi învingătorii, când vor şti că alţii au fost hienele care

aşteptau în umbră, învinşii şi învingătorii îşi vor da mâna ca bravii care se respectă şi

pedeapsa va fi pentru laşi. (Aplauze prelungite).

Domnilor deputaţi, cunosc cazuri când, în împrejurări mici, s-a putut face politică

de hienă, dar nu cunosc nici un caz în istorie în care un popor a anunţat dinainte că face

politică de hienă! Aceasta este culmea incapacităţii, pe lângă culmea imoralităţii.

(Aplauze îndelung prelungite). Şi, domnilor, pentru noi în special, pentru români, nu vă

daţi seama ce pericol ar avea o asemenea politică, care, sunt convins, nu-i politica

guvernului, aceasta nu se poate; nu putea România să producă un guvern care să aibă o

politică aşa de josnică. (Aplauze puternice).

Domnilor, ar fi şi un pericol de ordine materială. Se zice că, în vremuri de acestea,

când mor oamenii cu milioanele, când s-au înviat toate virtuţiile, când se scrie în litere de

sânge o epopee cum n-a mai fost, rolul omului de stat este să fie cu totul realist, să nu ţie

nici o socoteală de emoţii şi sentimente, ca şi cum viaţa s-ar compune numai din calcule

şi nu ar fi condusă mai mult de pasiuni. (Aplauze prelungite).

Fie, domnilor! Şi pe tema calculelor ar fi o politică greşită, fiindcă noi nu putem

să ne mărim decât în dauna nu a Austriei proprii, cadavru excelent de moştenit, ci în

dauna Ungariei. Nouă nu ne e permis aici, cu toată ostilitatea, să nu recunoaştem în

poporul unguresc o energie vitală, o forţă patriotică şi o facilitate de întorsătură cu

desăvârşire remarcabilă…

(O întrerupere).

…Întreruperea nu e inteligentă şi de aceea nu răspund.

D.A.C. Cuza: A mea ar fi fost inteligentă. (Ilaritate).

D. Take Ionescu: N-am auzit-o. (Ilaritate).

Domnilor deputaţi, mărirea noastră nu se poate face decât pe socoteala Ungariei,

iar desfacerea Ungariei nu este un lucru aşa de simplu. Ungurii au tradiţiuni în ţările

306 180

occidentale. Ungurii au trecut drept singurul popor cu instituţiuni liberale în Orientul

Europei. Ungurii au şi astăzi unele legături, domnul Diamandi, pe care îl văd în faţa mea,

a avut de luptat, în voiajul lui, în contra intrigilor partidului independent unguresc…

D.G. Diamandi: Exact.

D. Take Ionescu: …Ungurii, domnilor, foarte uşor ar putea să spună, dacă

Românii ar face politică de hienă, învingătorilor, oricare ar fi ei: noi putem servi de strajă

în contra Rusiei, dacă învinge Germania; noi putem servi şi de strajă împotriva

Germaniei, dacă învinge Rusia. Şi s-ar mai putea să ni se mai găsească nouă românilor şi

alte împrejurări, pe care ni le-a adus istoria, cu care ar putea să intrigheze în contra

noastră, ca să facă să se creadă că nu se pot bizui prea mult oamenii pe noi, ca să fim

straje contra Germaniei, cel puţin în cei 50 de ani de aici înainte. Nu insist, nu este

nevoie.

De aceea, domnilor, nu rămân decât două politici:

E politica instinctului naţiunii şi e politica susţinută de domnul Carp şi de domnul

Stere.

Domnilor, politica instinctului naţiunii o voi examina în afară de toate celelalte

consideraţiuni. Nu mă voi ocupa de chestiunea dacă pot românii, al căror titlu de nobleţă

este că sunt popor latin, să se găsească în contra tuturor latinilor care sunt acum în război.

Nu mă voi întreba dacă pot românii, care au o adevărată datorie de recunoştinţă

indiscutabilă către mai toate din statele Quadruplei şi care nu doresc absolut nimic decât

suferinţe statelor Dublei, să calce pe suflet şi să dea al doilea exemplu al ingratitudinii.

Acestea sunt consideraţiuni sentimentale. Nu mă ocup nici de chestiunea dacă e posibil

unui stat ca al nostru să meargă cu sabia alături de cei care au început războiul prin

strivirea Serbiei nemuritoare, prin acel ultimatum care, dacă îi schimbi câteva vorbe, ni s-

ar fi putut adresa nouă, dacă ar fi posibil ca noi să ne întărim şi să creştem trecând prin o

infamie; nu mă voi ocupa de aceasta. (Aplauze din partea opoziţiei). Mă ocup, domnilor,

de interese. Haide, fie, suntem în vremea intereselor, să stăm pe acest tărâm de interese.

Ei bine, pentru mine, dacă m-aş întreba ce este mai bine de făcut, aş zice: cel

dintâi lucru de consultat, e instinctul neamului.

S-a vorbit de stradă şi de opinia publică pervertită. Strada sunt câteva sute de inşi

care se plimbă, opinia publică se poate perverti printr-o campanie abilă de câteva luni,

306 181

instinctul neamului însă, din coliba ţăranului până în palatul bogatului, asta nu este nici o

operă de opinie publică pervertită, aceasta nu se cheamă nici stradă, afară numai dacă ai

ideea că România nu este ţară de suveranitate naţională, ci că ea trebuie să intre pe

calapodul ţărilor în care un om poate să spună că voinţa lui este suprema lege. (Aplauze).

Instinctul nimeni nu-l poate tăgădui. El vorbeşte şi vorbeşte aşa de limpede, încât

atunci când noi am fost siliţi – şi o să explic şi aceasta – să ducem o altă politică oficială,

n-am îndrăznit să o publicăm, a rămas un secret între câţiva oameni (aplauze), nu a fost

supusă, fiindcă nu putea să fie supusă, aprobării naţiunii.

Această politică instinctivă nu este o ameţeală, nu este o greşeală; nu, domnilor,

ea este bazată pe un fapt primordial, tot atât de primordial ca şi dreptul la viaţă. Fiecare

popor are dreptul să-şi trăiască viaţa lui, să şi-o trăiască întreagă, cu toţi ai lui, fiindcă

numai aşa poate şi el să creeze o civilizaţiune a lui care să intre în armonia tuturor

celorlalte civilizaţiuni.

Acest drept îl simte fiecare popor, acest drept este dreptul primordial, dreptul

esenţial şi de aceea poporului român a înţeles totdeauna, câteodată poate inconştient,

altădată conştient, că de o mie de ani s-a pus o problemă între el şi unguri: ori ungurii

până în vârful Carpaţilor şi, de acolo, dominându-ne pe noi, ori noi aşezaţi în cetăţuia

Transilvaniei şi, de acolo, dominând Pusta ungurească; altfel nu se poate. (Aplauze

prelungite).

De o mie de ani, aşa stă problema, o mie de ani ea nu a dispărut niciodată din

conştiinţa noastră; dar, fireşte, acei care au avut conducerea statului au măsurat-o după

puterile noastre.

Nu am fost un stat de don Quichoţi, dar nici un stat de inconştienţi: de la dascălul

de sat cu harta Daciei Traiane, cu numărătoarea ţărilor române stăpânite de alţii, până la

omul politic, la toţi – chiar în ziua în care iscăleau un tratat care ne lega cu Austria – în

sufletul lor sta scris cu litere de foc “Ardealul şi unitatea naţională”. (Aplauze prelungite).

Să nu vă închipuiţi, domnilor deputaţi, că ungurii se îndoiesc despre acesta. La 1896, în

ianuarie, am avut o conversaţiune cu baronul Bánffy, pe atunci Prim-ministru al Ungariei.

Eu căzusem de la guvern şi se pretindea că, în guvernarea mea de la 1891 până la 1895,

fără ştirea Cabinetului – mi s-au şi făcut imputări pentru aceasta – aş fi ajutat în ceva

mişcarea naţională de peste Carpaţi. Am tăgăduit-o întotdeauna şi o tăgăduiesc şi azi. Mă

306 182

voi explica atunci când voi vedea aici şi pe reprezentanţii de dincolo. (Aplauze din partea

minorităţii). Dar, domnilor, atunci un coleg al meu din guvern, cu un cinism elegant, îmi

spunea: ţi-au căzut două provincii pe nas; ţi-ai închipuit că cucerim Bucovina şi

Transilvania; nu s-a cucerit nimic.

Fireşte, lucrurile acestea ajunseseră şi la Pesta şi Bánffy vrea să facă cunoştinţa

ministrului căzut care îndrăznise să ajute mişcarea naţională. Cel dintâi cuvânt al

ungurului a fost: „N-ai să-mi spui, domnule Ionescu, că dumneata nu vrei să iei

Transilvania”.

Eu i-am răspuns: „Lucrul acesta nu pot să-l spun, fiindcă, dacă ţi l-aş spune, ai

crede că sau te mint, sau că sunt un nemernic. Vreau, însă ştiu că nu pot”.

Şi, la rândul meu, i-am spus: „Nici dumneata nu ai să spui că nu vrei să ajungi la

Marea Neagră”.

Şi Bánffy mi-a răspuns:”Vreau, dar nu pot”

Şi am examinat împreună dacă se putea găsi un modus vivendi… (Aplauze din

partea minorităţii).

Vă spuneam, domnilor, că, în această privinţă, n-a fost niciodată nici o îndoială în

sufletul nimănui. Iată, vă dau un exemplu de ceea ce se vorbea altădată, cu smerenie

fireşte, în Camera noastră, în această privinţă. Începuse domnul Sturdza campania de la

1893 pentru o intervenţie a noastră în favoarea românilor din Ardeal. Nu discut acum

latura politică, ne-ar aduce la o politică internă, şi nu am nici un gând să scad această

chestiune prin discuţiuni din trecutul luptelor noastre politice. Domnul Sturdza însă

zisese: “Când românii care trăiesc în afară de Regat vor fi desfiinţaţi şi zdrobiţi, va suna

şi ceasul nostru foarte curând”.

Şi, în altă propunere a sa, zicea aşa: “Nu trece prin mintea nimănui din Regat să

cucerească Transilvania, pentru că unei asemenea întreprinderi lipsesc puterile, pentru că

o asemenea întreprindere, de ar fi cu putinţă, ar trage după sine distrugerea Austro-

Ungariei, pentru că această distrugere ar fi defavorabilă românilor şi ar aduce după sine o

perturbaţie generală în Europa”.

Cuvintele domnului Sturdza mi se păreau mie o abdicare şi am avut îndrăzneala,

ca după banca de ministru, la 1893, să rostesc cuvintele acestea: “Dar dacă e lucru

extraordinar a discuta chestiuni de felul acesta în Parlamentul român, este şi mai

306 183

extraordinar a auzi pe un om de stat al unei ţări, trăgându-i hotarele acestui stat pentru

vecii-vecilor şi spunând astăzi, în 1893, până unde au să meargă în vecii-vecilor

aspiraţiunile neamului românesc. (Aplauze pe băncile minorităţii; bravo)!

Aşa că, domnilor, în realitate, Ligile noastre culturale, interesul nostru pentru

Românii de dincolo, toate acestea, în fundul fundului, aveau o rezervă mintală: că totul va

fi un provizorat care va dura cât va dura şi împrejurările europene care ne împiedicau de

la realizarea idealului naţional (Aplauze).

Căci scopul final, scopul din toate sufletele, scopul din toate inimile a fost

totdeauna acelaşi: unitatea naţională, nu numai culturală, dar şi politică, întregirea

noastră, a tuturor, în graniţele în care ne-a pus Traian, călare peste Carpaţi, fulgerând şi în

dreapta şi în stânga cu toate puterile noastre! (Aplauze prelungite pe băncile opoziţiunii).

Acuma, domnilor, venit-a ceasul?

Aş spune, domnilor deputaţi, un mare neadevăr, dacă aş afirma că, în viaţa mea,

mi-am închipuit că am să văd ceasul în care să se poată realiza visul secular al neamului

românesc.

E aici un domn deputat – stă în faţa mea – care, atunci când mă întorceam din

Atena – era punctul culminant în viaţa mea publică – a venit să-mi dea sfatul să mă retrag

din viaţa politică. Îmi zicea: “Ţi-ai dat măsura, ce ai să faci de aci înainte?” Iar eu i-am

spus: “Dacă aş fi sigur că, în timpul zilelor pe care le mai am de trăit, nu se va întâmpla

să sosească problema cea mare, aş face-o; dar, deşi cred că nu va sosi, nu sunt sigur că nu

va sosi, ori nimeni nu trebuie să fie absent în acea zi, nimeni dintre cei care au avut

norocul, meritat sau nemeritat, ca să poată să hotărască prin exemplul şi glasul lor pe o

parte din concetăţenii lor, nimănui nu-i este permis să se scutească de îndeplinirea acestei

îndatoriri.

A venit ceasul înainte de a ne închipui noi. Să fim fericiţi că a venit şi să ne

ridicăm la înălţimea ceasului care a venit. (Aplauze).

În mijlocul acestor păreri, care sunt aproape ale tuturor, am auzit, două zile de-a

rândul, dezvoltându-se o altă politică; ni s-a spus că misiunea principală a Statului român

nu este ca să-şi vadă de întregirea neamului lui, să se aşeze puternic, aşa ca să poată

rezista la toate greutăţile viitoare, ci că menirea noastră e să împiedicăm cu orice preţ

Rusia de a ajunge la marea deschisă.

306 184

Domnilor, întâi daţi-mi voie să constat o extraordinară contradicţie în acest

limbaj, în care Rusia ni se înfăţişează în acelaşi timp aşa de puternică, încât nici un stat

vecin cu dânsa nu va putea să trăiască liber şi aşa de slabă, încât, deşi aliată cu Englitera,

cu Franţa, cu Italia, cu Japonia, ar putea să fie nu numai culcată la pământ, dar gonită

până la Moscova?! Căci aşa ni se profeţeşte: după Basarabia, Ucraina cu 40 de milioane!

Ei, domnilor, nu e Rusia nici aşa de puternică cum îşi închipuiesc unii, nici aşa de slabă

cum aceiaşi oameni o prezintă peste câteva momente. Evident, Rusia este, pentru noi, un

pericol; pentru orice stat mic, vecinătatea cu un stat mare este un pericol. Adică, pentru

Belgia, n-ar fi fost mai bine să nu fie vecină cu Germania? Este cineva care să

tăgăduiască lucrul acesta? Chiar apostolii laşităţii, care cred că Belgia făcea mai bine să

se închine în faţa invaziunii şi apoi să trimită nota de încasat la banca Imperiului?

(Aplauze prelungite; strigăte de bravo).

În ziua în care s-au deschis Camerele la 1912, când am avut conversaţiunea mea

cu Danev, i-am spus: puteţi să ne daţi niţel teritoriu ca să ne asigurăm accesul la mare,

căci aveţi asupra noastră un imens avantaj: voi nu sunteţi vecini cu nici o mare Putere. Eu

aş tăia din trupul meu de astăzi, dacă s-ar putea obţine o alcătuire în care să nu fim vecini

nici cu Austria, nici cu Rusia. Dar ce? Îşi alege cineva vecinii? Stă în puterea domnului

Stere, dacă ar fi dictator al României, ca să mute Rusia din vecinătatea României?

Şi băgaţi de seamă până unde merge chestiunea: toate popoarele vor să ajungă la

Mare; noi, ca să ne asigurăm mersul la Mare, am cerut o bucată din pământul Bulgariei şi

mulţi spuneau că n-am ştiut cât să cerem.

Chestiune deschisă la viitorul congres, deschisă în urma purtării Bulgariei.

(Aplauze prelungite din partea minorităţii). Şi unui popor ca cel rusesc trebuie să-i opreşti

veşnic accesul la Mare? Şi rolul nostru de căpetenie este ca să fim stejarul, santinela care

va opri pe Rusia să meargă la Mare? Ei bine, cum Rusia va încerca totdeauna să meargă

la Mare, rolul nostru va fi să stăm veşnic la pândă, ca să împiedicăm pe Rusia să-şi

îndeplinească visul secular, iar în timpul acesta trăiască Tisza şi ordonanţa lui, Apponyi,

fiindcă de aceasta nu ne-am putut ocupa. (Aplauze prelungite). Şi-a venit să ni se

povestească ce a spus un general rus înainte de 1812, ca să se spună că Rusia a înţeles să

anexeze Moldova şi Valahia. Dar bine, noi nu ştim aceasta? Nu ştim că Rusia a voit să ne

anexeze? Dar Austro-Ungaria nu ne-a luat Oltenia? Nu ne-a luat Bucovina? Nu a voit să

306 185

ne ia cu totul? Şi, dacă nu ne-a anexat la un anume moment, este că Polonia a fost

împărţită. Polonia a plătit şi pentru noi; aceasta a împiedicat ca să nu fim şi noi anexaţi.

Dar ni s-a mai spus că un proprietar din Basarabia scria la 1820 altui proprietar

cum o să-şi aranjeze moşia din Moldova. Ei şi!

Ba s-a mai spus că Fonton într-o zi a zis: ce păcat că se găsesc români între slavii

de nord şi slavii de sud! Dar eu nu spui: ce păcat că se găsesc ruşii alături de români?

(Ilaritate, aplauze).

Dar a spus Casso că „cu atât ne-am ales noi, ruşii, în 1878, cu frontiera de la

1812”. Nu cunosc paragraful din care s-a scos citaţia. Nu-mi închipui să fi spus Casso că

ar fi vrut Rusia să ia ceva şi din România. Ar fi fost o prostie să o zică. Era vorba,

probabil, de a examina rezultatul războiului din 1878 şi zicea, probabil, că toată lumea a

câştigat la 1878, iar Rusia a câştigat numai două lucruri: Basarabia de jos, cele trei judeţe

şi ostilitatea Bulgariei, pe care a creat-o.

Dar au fost, domnilor, noi invaziuni ruseşti în cursul istoriei în România.

Domnilor, eu cred că putem examina lucrurile în deplină libertate. Relaţiunile

noastre cu ruşii sunt mai complicate decât îşi închipuiesc acei care, fireşte, sunt tulburaţi

în judecata lor, şi prin faptul că s-au născut în Basarabia şi prin faptul că au petrecut opt

ani din tinereţea lor în Siberia34

. Eu sunt mai liber. Nu ştiu, dacă aş fi fost în Siberia,

poate că m-ar fi orbit suvenirul suferinţei îndurate, ca să nu văd interesul Patriei mele. Se

poate; dar n-am fost în Siberia! (Aplauze îndelung prelungite).

Domnilor deputaţi, relaţiunile noastre cu ruşii, ziceam, sunt mai complexe. După

ce Puterile occidentale au abandonat chestiunea cruciadei contra turcilor, ruşii au dus

această cruciadă. Fireşte că au câştigat dintr-însa, nu mai încape vorbă, dar n-au câştigat

numai ei. Din aceste războaie a ieşit neatârnarea Greciei; din aceste războaie a ieşit

neatârnarea Serbiei, fireşte, cu sacrificii de ale grecilor, fireşte, cu sacrificii de ale

sârbilor; din aceste războaie a ieşit neatârnarea Bulgariei, fără nici un sacrificiu din partea

bulgarilor, de aceea, probabil, şi recunoştinţa lor e mai exemplară! Din aceste războaie a

ieşit şi scăparea noastră de suferinţele de la turci, suferinţe pe care noi, astăzi, nu ni le

aducem aminte, dar toţi am apucat în copilăria noastră bătrâni care ne-au vorbit de urgia

turcilor în ţările noastre. Şi am plătit, domnilor, este adevărat: ţara dintre Prut şi Nistru a

34

Aluzie la Constantin Stere (n.ed.)

306 186

plătit pentru ceea ce au câştigat toate popoarele din Balcani în emanciparea lor! Desigur

că e o mare durere că numai noi am plătit, pe când toţi ceilalţi au avut numai câştiguri din

această mişcare de dezrobire a popoarelor din Balcani!

Ne e scumpă Basarabia! Cum să nu ne fie scumpă o bucată de pământ ruptă din

trupul nostru! Şi eu nu mă gândesc numai la cele 3 judeţe, cele mai puţin româneşti, ci la

Basarabia întreagă. Eu, când zic Basarabia, zic toată ţara dintre Prut şi Nistru, acea

jumătate a Moldovei pe care am pierdut-o.

Dar ruşii ne-au luat jumătatea Moldovei bătându-se, pe când Austria ne-a luat

Bucovina, nefăcând nimic. (Aplauze prelungite din partea opoziţiei). Şi, când compari

cele două nedreptăţi, e cu neputinţă să atârni mai mult în partea care n-a făcut decât să

înghită, după cum şi la împărţirea Poloniei, Frederic a propus-o, Rusia a acceptat-o,

numai Maria Thereza a declarat că nu primeşte decât plângând, ca şi cum Polonia ar fi

simţit vreun bine din cele două, trei batiste stricate de Maria Thereza cu ocaziunea

înghiţirii Poloniei!

D.G. Diamandi: Îmi daţi voie o reflexie?

Despre Maria Thereza se spunea: “Elle pleurait toujours, mais elle en demandait

davantage”35

(Aplauze).

D.A.C. Cuza: Întreruperea a fost foarte bună. (Râsete).

D. Take Ionescu: Raporturile dintre noi şi Rusia, ştiţi când s-au stricat? Ştiţi când

s-a ivit în ţara noastră un sentiment de mare ostilitate faţă de ruşi? La începutul secolului

al XIX-lea, şi dintr-o cauză foarte legitimă. Renaşterea noastră s-a făcut pe baza ideilor

liberale, pe care le adusesem din Franţa suroră, iar Rusia era jandarmul reacţiunii

europene. De aici un conflict permanent, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea,

între guvernarea rusească, care susţinea pretutindeni reacţiunea şi a susţinut-o până acolo

încât a restabilit pe Habsburgi la 1848 şi tendinţa noastră de renaştere naţională. Acele

vremuri au trecut, renaşterea noastră este definitivă, jandarmi ai reacţiunii s-au făcut alţii;

putem, prin urmare, să examinăm şi raporturile noastre cu Rusia cu aceeaşi libertate şi

fără prejudecăţi, cum le examinăm pe cele cu ceilalţi. Dar, domnilor, fobiile? Fobiile sunt

altfel. Vreţi să vă arăt o fobie antirusească până unde poate să meargă? Nu e nimic ce

spunea domnul Stere, să vă arăt ce spunea domnul Carp la 1878. S-a comis, la 1878, o

35

În traducere liberă: „tot plângea şi tot cerea” (n.ed.)

306 187

crimă din partea Rusiei, şi eu cred şi o greşeală din partea noastră. Nu vreau să mă ocup

de greşeala din partea noastră, fiindcă nu vreau să readuc aici dezbateri din trecutul

nostru politic, care fatal s-ar complica şi cu aprecieri de partid şi cu lupte dintre oameni.

Dar domnul Carp, când am luat Dobrogea, ştiţi până unde mergea? Zicea: „Fiindcă ni s-a

luat Basarabia”, pe care nu ne propunea să o apărăm cu armele, „să refuzăm Dobrogea, ca

nu cumva să uităm ura în contra ruşilor”!

Presupuneţi că l-ar fi ascultat Parlamentul român, că România nu ar fi luat

Dobrogea, că s-ar fi aşezat Regatul bulgar la gurile Dunării, şi noi am fi fost rupţi de

orice acces la mare, care ar fi fost starea României azi? (Aplauze).

Şi, fiindcă mulţi dintre cei tineri nu cunosc vorbele domnului Carp, daţi-mi voie

să vi le citesc: “Să admitem însă că politica este o chestiune de interes, nu de morală, să

admitem că, de îndată ce putem obţine ceva, să nu ne uităm la jertfele ce facem, dar să

vedem care sunt interesele ce satisfacem prin luarea Dobrogei? Ni s-a zis că mergem la

Mare. În sprijinul acestei idei, aş vrea să ştiu dacă Kiustengea are să fie pentru noi un nou

debuşeu comercial? Credeţi d-voastră că portul Kiustengea36

poate concura cu un port de

la gura unui mare fluviu? Arătaţi-mi un singur port care să fi putut înflori la 30 km de

gura unui mare fluviu? Marsilia, Nantes, Hâvre, Bordeaux, toate schelele cele mari din

Europa sunt la gura fluviilor, iar nu alături….Eu nu mă pot supune la hotărârea

Congresului din Berlin în privinţa Dobrogei, pentru că luarea Dobrogei nu înseamnă

pentru mine altceva decât obligaţiunea de a fi în perpetuitate în alianţă cu Rusia….Din

toate aceste puncte de vedere, eu sunt în contra luării Dobrogei….În ce priveşte

Basarabia, eu sunt de părere de a primi ceea ce nu putem opri”.

Ei, domnilor, un popor, când este în faţa unei mari nedreptăţi, sau face ca Belgia

lui Albert şi este strivit apărându-se, sau face diplomaţie.

Dar diplomaţie de felul acesta, ca să lase Basarabia şi să nu ia nici Dobrogea, daţi-

mi voie să vă spun că este o diplomaţie de ultima categorie, care să nu poată să mă

îndemne pe mine astăzi să-i ascult sfaturile pentru diplomaţia sa de acum. (Aplauze

prelungite pe băncile minorităţii).

Da, Rusia a vrut să ne anexeze.

36

Constanţa (n.ed.)

306 188

Aşa e. Vreţi să ştiţi, de la cineva mai important decât domnul Stere, că Austria

vrea să ne anexeze şi de ce Austria are dreptate să ne anexeze? Să vă citesc de la

Bismarck. Este mai nou decât proprietarul rus de la 1820 care scria o scrisoare unui alt

proprietar din Basarabia despre împărţirea unei moşii de nu ştiu unde. Iată ce spune

Bismarck în Memoriile lui. Era momentul în care Bismarck avusese să aleagă între

alianţa seculară, tradiţională, cu Rusia şi alianţa cu Austria. Bismarck explică foarte pe

lung de ce el a preferat alianţa cu Austria.

Dar Bismarck se întreabă: aceasta înseamnă că noi vom sprijini pe Austria în

politica ei balcanică?

Prea ne-ar cere mult Austria, zice el, şi cu această ocaziune adaugă: “Este lesne de

înţeles ca locuitorii din bazinul Dunării să poată avea nevoi şi vederi care să treacă

dincolo de hotarele actuale ale Monarhiei Austro-Ungare; constituirea Imperiului german

arată Austriei drumul pe care ar putea să împace interesele politice şi materiale care

există între frontiera orientală a naţiunii române şi Cattaro”.

Va să zică, domnilor, după Bismarck, este legitimă năzuinţa locuitorilor din

bazinul Dunării, adică a Austriei, să-şi întindă hotarele până la cele orientale ale rasei

româneşti, adică Nistru şi că nu are decât să caute în modul cum s-a făcut Imperiul

german mijlocul de a reconcilia lucrurile acestea şi de a ajunge la acest rezultat!

Din aceasta, ce consecinţe trageţi?

Că nu am fi trebuit niciodată să facem politica cu Austria? Austria îşi vede de

treaba ei, când vrea şi dânsa să ne anexeze; dar eu îmi văd de treaba mea, când pot să trag

din aceste evenimente mondiale puterea ca să fiu mai tare pe viitor, ca să mă opun la

toate dorinţele altora. (Aplauze prelungite pe băncile opoziţiei).

Domnilor, ni s-a mai adus aci şi panslavismul.

Credeam că, după exemplul celor petrecute în Bulgaria, v-aţi vindecat de

panslavism.

Nu aveţi dumneavoastră siguranţa că, în ziua în care Serbia îşi va vedea

îndeplinită unitatea ei naţională, se va petrece şi acolo, desigur, nu dovada de

nerecunoştinţă extraordinară pe care a dat-o Bulgaria, dar setea de independenţă în

conducerea politicii sale naţionale?

306 189

Nu există popor care, o dată satisfăcut în năzuinţele lui, să nu aibă o dragoste de

neatârnare, aşa încât chiar faţă cu binefăcătorii lui să nu-şi ţie drept şi sus steagul lui de

independenţă! (Aplauze).

D. N. Iorga: Îmi daţi voie: eu am fost în Serbia după război. Acolo era încă

atotputernic ministrul rus care îi îndemnase pe sârbi la luptă. Eu i-am întrebat în ceea ce

priveşte sentimentele lor faţă de ruşi şi răspunsul unanim a fost: noi toţi, în unanimitate,

suntem sârbi şi mergem alături de acei care ne servesc interesele noastre. La sârbi, ideea

panslavismului nu a fost în capul nimănui.

D. Take Ionescu: Domnilor, ni s-au adus aici şi cuvintele lui Mihail

Kogălniceanu. Ei bine, domnilor, în această Cameră trăiesc mulţi – eu sunt aici de 31 de

ani – trăiesc mulţi, tot aşa de vechi, care ştiu că răposatul Kogălniceanu era unul dintre

puţinii oameni politici care nu aprobase niciodată alianţa cu Puterile centrale. Dacă nu a

spus-o la alţii, aceasta mie mi-a spus-o de mai multe ori şi mi-a mai spus şi încă ceva:

“Vă închipuiţi voi că o să puteţi să puneţi în executare tratatul acesta? Vă înşelaţi. Când

va veni ceasul execuţiunii, nu o să puteţi!”

Lăsaţi pe Kogălniceanu să doarmă liniştit. Omul care a făcut împropietărirea,

omul care a făcut secularizarea, omul care a ţinut discursul de la împroprietărire, cel mai

frumos care s-a pronunţat vreodată de vreun român, are dreptul să doarmă liniştit, fără ca

să fie târât astăzi într-o discuţiune în care ni se cere să renunţăm la idealul nostru

naţional. (Aplauze prelungite). Dar ni se spune, domnilor: ruşii vor lua strâmtorile.

Dar de noi atârnă cine va lua strâmtorile? Ce, problema este: turcii sau ruşii?

Se poate că ruşii vor lua strâmtorile. Se poate că Aliaţii vor lua strâmtorile. Se

poate că germanii vor lua strâmtorile. Un lucru e sigur însă, că turcii nu vor rămâne la

strâmtori. Trebuie să fie cineva copil ca să-şi închipuiască că, din această frământare a

neamurilor civilizate, vor câştiga turcii. A putut să o creadă aceasta nenorociţii de tineri

turci37

, care şi-au adus ţara la o pierzare precipitată. Aceasta nu poate să o creadă un om

politic care are două grăunţe de bun simţ în capul lui. (Aplauze).

Dar a mai venit una: ruşii ne cer Galaţiul şi Moldova de jos. Mărturisesc că

auzisem de comedia aceasta în multe rânduri; o văzusem în interviewul unui fost deputat

de la Galaţi, care este germanofil în acest moment. E în dreptul lui, toţi care au această

37

E vorba de mişcarea revoluţionară a junilor turci, care a vizat modernizarea Imperiului otoman (n.ed.)

306 190

idee de la ei sunt în dreptul lor. Cei care o au infiltrată nu sunt în dreptul lor! Mă întrebam

de unde a ieşit gluma aceasta? Căci ştiu şi eu ce se petrece şi ce s-a petrecut şi ştiu că nu a

fost niciodată vorba de aşa ceva. Domnul Carp ne-a zis: “mi-a spus Regele Carol”.

Domnilor, nu ştiu dacă e bine să aducem pe Regele Carol în dezbaterile noastre. Şi mie

mi-a spus Regele Carol multe, dar nu voi aduce nici un cuvânt al Regelui Carol aci. Voi

spune că ştiu unele lucruri, dar nu voi spune că le ştiu de la Regele Carol. Ştiu că sunt

dator să nu mă îndoiesc de cuvântul unui orator, care spune că a auzit de la Regele Carol.

Dacă domnul Carp nu ar fi adăugat şi altceva, aş fi spus: a greşit Regele Carol, dar

domnul Carp a adăugat: „Regele Carol a spus aceasta şi la alţii. Atunci, domnilor, am

găsit pe un altul care nu face politică, al cărui cuvânt nu poate fi pus la îndoială, al cărui

nume să-mi daţi voie să nu-l pun în paginile Monitorului Oficial, căruia Regele Carol i-a

vorbit de acest lucru. Dar ştiţi ce a spus Regele Carol? Că în Germania se vorbeşte că

ruşii ar avea de gând să ia Moldova de jos cu Galaţii şi că despre acest lucru se vorbeşte

şi în ziarele germane. Domnilor, iată un ziar din Elveţia care spune că în Germania se

vorbeşte că România va trebui să dea Dobrogea Bulgariei. Între ceea ce se spune în

Germania şi ceea ce ar fi ştiut personal Regele Carol, El, suveranul bătrân şi cunoscător

adânc a tot ce se petrecea, este o mare deosebire şi nu admit să se falsifice istoria venind

cineva cu o afirmaţiune ca aceasta, că i-ar fi spus-o Regele Carol. (Aplauze prelungite din

tea opoziţiei).

D.P.P. Carp: Domnule Ionescu, afirmaţiunea mea o pot proba.

D. Take Ionescu: Probeaz-o! Domnul Carp este întotdeauna afirmativ. Daţi-mi

voie să vă spun încă o afirmaţiune a sa. În Consiliul de Coroană, domnul Carp mi-a zis:

„Vă afirm că Italia va intra în război alături de Austria şi că, în acest moment, tocmeşte”,

iar noi îi spuneam că ştim tocmai contrariul, că Italia nu tocmea cu Austria. Dovada a fost

intrarea în război alături de Franţa.

D.P.P. Carp: Vă înşelaţi, v-am spus că Italia tratează şi că va merge unde crede

că va avea mai mult. (Ilaritate).

D. Take Ionescu: S-a mai spus, domnilor, că ruşii vor să dea Porţile de Fier

sârbilor? Eu nu ştiu nimic din ceea ce a făcut guvernul şi nu spun nimic din ce am vorbit

cu guvernul, nici n-am dreptul să ştiu şi nici nu ştiu. Ştiu însă atât: că, în discuţiunea – nu

cu guvernul – despre harta viitoare a Europei, a fost neînţelegere asupra părţii apusene a

306 191

Banatului, dar asupra ţinutului Caraş-Severinului, în care cad Porţile de Fier, unde

românii sunt mai compacţi decât în orice altă parte a Ungariei, n-a fost discuţiune

niciodată. Atunci de unde scoateţi Porţile de Fier?

D. N. Iorga: Nici sârbii n-au cerut-o.

D. Take Ionescu: Dar cum să o ceară? Am harta cererilor lor. Nu se cuprinde

comitatul Caraş-Severinului. Ceva mai mult: când se făcuse Voivodina sârbească, care a

durat doar câţiva ani – era una din acele plăţi pe care Austria o dă celor care slujesc, dar

pe care o retrage imediat după ce a dat-o – Serbia a cerut atunci să se despartă partea

românească a Caraş-Severinului de Voivodina lor. Acest document există, este istorie.

Domnul Iorga, probabil, îl cunoaşte; l-am cetit şi eu. Ce mai rămâne?

A mai făcut o descoperire domnul Stere: trebuie să mergem contra ruşilor pentru

că acum, când bulgarii s-au purtat rău cu dânşii, ruşii vor anexa şi Bulgaria. (Ilaritate). Ei,

dar dacă bulgarii se purtau bine? Trebuia să mergem în sensul celălalt? (Ilaritate).

Ce ziceţi de conştiinţa unui neam a cărui directivă, într-un mare cataclism, atârnă

de chipul cum se poartă Ferdinand de Coburg al Bulgariei – iar nu Bulgaria, căci biata

Bulgarie nu ştie nimic de ceea ce a făcut el în numele ei. (Aplauze îndelung prelungite).

D. Mihail Pherekyde, Preşedintele Adunării: Consult Adunarea dacă

încuviinţează prelungirea şedinţei. (Aprobări).

Şedinţa e prelungită.

D. Take Ionescu: Domnilor deputaţi, mi se spune, însă: dar viitorul? Ce o să facă

Rusia în viitor?

Ei, domnilor, greu lucru este să te ocupi şi de chestiunea viitorului îndepărtat. N-

am capacitate suficient pentru aceasta. Dacă ar putea scoate cineva din mormânt pe cel

mai mare om care a călcat vreodată pe pământ, pe Napoleon, şi i-ar arăta situaţiunea

politică de astăzi, el n-ar pricepe nimic. Aşa de puţin e posibil să se prevadă.

Dacă s-ar aduce Richelieu, ar zice că e într-o casă de nebuni în Europa de astăzi;

lumea de acum ar raporta-o la ceea ce ştia el, şi ar întreba: dar unde e Suedia, unde e

Polonia, ce zice Marele Elector, ce zice Regele Spaniei? Nici prin gând nu i-ar trece să

spună: ce zice Japonia, ce zic Statele Unite, ce zice Italia, ce zice Rusia! Viitorul,

domnilor, se va ocupa de problemele viitorului şi, dacă se va întâmpla ca, după

încercarea, care va fi zdrobită, a Germaniei, de a stabili împărăţia universală, Rusia să

306 192

facă şi ea aceeaşi încercare, se va încheia o nouă coaliţiune în contra ei şi tot de la această

tribună se va vorbi pentru intrarea în noua coaliţiune; căci, domnilor, nimeni nu se leagă

pentru eternitate: toate ceasurile au soluţiunile lor; tot ce se cere e să fi sincer, cinstit, de

bună credinţă, când te aliezi. Dar sute de ani să le prevezi de azi şi să le reguleze domnul

Stere printr-un discurs patetic, aceasta daţi-mi voie să găsesc că nu e serios!

Acum, domnilor deputaţi, să trec la executarea politicii acelea? Cum să se execute

politica aceea?

Întâi că politica aceea presupune – ştiţi ce? Siguranţa înfrângerii Quadruplei

Înţelegeri, dar nu a înfrângerii, cum o cere acum Germania, pentru o pace statu-quo, ci a

unei înfrângeri, aşa încât din Imperiul rus să se taie nu numai Polonia, care în orice caz va

ieşi mai liberă din acest război – nedreptăţile făcute în contra ei se vor răzbuna oricum s-

ar întâmpla să se isprăvească războiul – dar să se taie din trupul ei nu numai Basarabia

pentru noi – într-o vreme eram gâdilaţi şi cu Odesa…

D. N. Iorga: Kievul.

D. Take Ionescu: Kievul, nu. Kievul era scop militar, Odesa era scop de anexiune;

atunci am descoperit, într-un articol din Viaţa Românească, că Odesa ar putea fi la

rigoare şi oraş românesc, fiindcă sunt acolo 50 mii români, restul sunt ovrei şi, prin

urmare, putem să-l facem oraş românesc. (Râsete). Era o descoperire care a tulburat

cunoştinţele mele geografice şi, cum nu puteam să lupt cu Viaţa Românească, a trebuit să

mă supun la noua ei învăţătură!

Dar nu numai atât. Pentru ca să putem păstra noi Basarabia după ce ar fi luată prin

război în contra Rusiei, mai trebuie încă ceva, trebuie creată şi Ucraina. Ucraina,

domnilor, vă mărturisesc, nu ştiu ce e.

D. N. Iorga: Nici nu există.

D. Take Ionescu: Ce este Polonia, ştiu, ştiinţa o spune, istoria o spune, literatura o

spune, oamenii mari pe care i-a produs o spun. Dacă nu ar fi decât Chopin, şi tot am şti

toţi ce este Polonia.

Ce este Polonia? O spune eroismul tenace, lupta aceasta de o sută şi atâţia de ani

în contra celei mai crude soarte, a împărţirii în trei, fără un colţ de loc cu viaţă

independentă!

306 193

Ce este Polonia? O spune inima oricărui om care ştie să aprecieze ideea morală în

omenire. (Aplauze prelungite). Dar Ucraina?

D.A.C. Cuza: Ucraina este Patria domnului Stere. (Ilaritate).

D. Take Ionescu: Prima oară când am făcut cunoştinţă cu Ucraina eram în liceu.

Am dat atunci peste o broşură, fără nume de autor, tipărită la Paris, la Imprimeria

Naţională, la 1861, asupra Ucrainei; pe atunci se numea “Petite Russie”, Mica Rusie. Ce

era, domnilor? Napoleon al III-lea, marele visător, care a stat pe tronul Franţei, visa şi el

transformări mari; cine ştie ce refugiat îi vorbise şi de posibilitatea unei Ucraine. N-am

mai auzit de dânsa până la războiul acesta; în războiul acesta a ieşit Ucraina, a ieşit chiar

un român care s-a transformat în ucrainian, ce este drept, când nu mai avea parale, când

se ruinase; de atunci văd şi reviste ucrainiene.

Domnilor, o fi n-o fi, nu ştiu, ceea ce ştiu este că mersul războiului nu e de aşa

natură încât să facă pe cineva să creadă că se va putea îndeplini programul consilierului

de stat Riedel, care mi-l explica mie, la 1912, când îmi cerea să intrăm în Zollverein38

cu

Austria drept plata concursului pe care ni l-ar da la un eventual atac din partea Rusiei şi

când îmi spunea că Rusia va fi scoasă şi de la accesul la Marea Baltică, şi de la accesul la

Marea Neagră, că va fi gonită până la Caucaz! Dar, domnilor, dacă ar fi aşa, tot ar fi o

copilărie.

Uitaţi-vă pe hartă, nu sunt fruntarii. Şi, ori Moscovia ar cuceri din nou Ucraina, ca

să ajungă la Mare, ori Ucraina ar cuceri Moscovia, iar noi tot în faţa unei mari puteri ne-

am găsi, cu toată straja la care ne osândeşte domnul Stere!

Şi, domnilor, fiindcă vorbeam de suferinţe, domnul Stere a vorbit de Polonia

rusească: dar celei din Posen îi merge mai bine? Dar legile prin care un polonez cetăţean

al statului prusian n-are dreptul să cumpere pământ? Dar legile prin care se cumpără cu

de-a sila pământul polonilor ca să se aducă în locul lor colonii? Dar vorba lui Büllow, că

„am trebuit să fac aceasta, fiindcă polonezii se înmulţesc ca iepurii de casă, pe când ai

mei nu se înmulţesc decât ca iepurii de pădure?”

Ei, domnilor, aceasta nu este nimic?

38

Uniune vamală (n.ed.)

306 194

Acestea sunt mai dureroase când vin de la un popor cu cultură, decât când vin de

la un gârbaci rusesc, care loveşte şi pe ruşi şi pe poloni – fiindcă aşa este starea internă a

Imperiului rus.

Se va îndrepta cu vremea, desigur. Nu trebuie să fii un mare filozof ca să-ţi dai

seama că este un semn al vremilor ca autocraţia orientală să stea aliată cu cele trei

democraţii din Occident şi că, în această alianţă, din acest război iese cea mai mare

speranţă pentru triumful ideilor celor noi şi în marea împărăţie a Ţarului. (Aplauze pe

băncile minorităţii).

Şi acum, domnilor, haide, fie, să ne îndeplinim misiunea cea nouă, de veşnică

strajă în contra Rusiei, pentru a o împiedica să ajungă la Mare, la acea Mare la care

Bismarck – iar îl voi cita – avea convingerea că are dreptul să ajungă. Iată ce spune

Bismarck în Memoriile lui: “Dacă aş fi ministru austriac, nu aş împiedica pe ruşi să

ajungă la Constantinopol, dar nu aş căuta să mă înţeleg cu ei decât atunci când mişcarea

lor ofensivă ar fi executată”.

O să vedeţi şi în Memoriile lui Crispi, care are lungi conversaţiuni cu Bismarck,

că Bismarck îi spune: “Să lăsăm pe ruşi să meargă la Strâmtori, căci dacă nu, îi vom

vedea în Galiţia şi în Carpaţi.” Şi Crispi îi zicea: “Dar nu te temi pentru independenţa

statelor celor mici din Orientul Europei?”

Bismarck răspunde: “Nu, ruşii ajunşi la Strâmtori, sub o formă sau alta, sunt mai

puţin periculoşi pentru statele mici, care nu le mai stau în drum, decât astăzi, când ele

constituiesc o barieră în mersul lor către Marea deschisă”.

Dar, domnilor, preţul? Cu ce vom plăti noi această politică? Căci nu este o

politică de câţiva ani, este o politică de permanenţă.

Rusia va vrea întotdeauna să ajungă la Mare şi noi vom trebui întotdeauna să o

împiedicăm să ajungă acolo. Preţul? Iată preţul. Cel dintâi preţ: desfiinţarea definitivă a

românismului de peste Carpaţi. Ce n-au putut să facă dispoziţiuni militare neumane, căci

degeaba domnul Carp se mângâie cu faptul că românii au murit ca eroi, căci, dacă

sistematic au fost trimişi în mai mare proporţie decât alţii ca să moară ca eroi, atunci s-a

pustiit pământul pe care îl locuiau, pentru ca să facă loc coloniilor, scârbelor adunate din

toată omenirea. (Bravo! Aplauze prelungite pe băncile opoziţiei).

306 195

Dar nu vom pierde, domnilor, numai trupurile românilor de dincolo, ci vom

pierde şi sufletele lor. Oamenii aceia îşi vor zice: „Dacă nici în această împrejurare, pe

care nimeni nu o prevăzuse, în împrejurarea că statele cele mai puternice din lume sunt

coalizate şi interesate la nimicirea Austriei, dacă nici atunci fraţii noştri nu au îndrăznit

pentru noi, când să mai vie ceasul în care ei să îndrăznească”?

Şi s-ar stinge în lacrimi amestecate cu blesteme şi dispreţ ultima flacăra a lor

pentru Patria românească! (Bravo, aplauze îndelung prelungite pe băncile opoziţiei).

Înţeleg, domnilor deputaţi, înţeleg, dacă urgia vremurilor nu ar fi deschis

niciodată nici o împrejurare în care noi să putem trece cu tricolorul peste Carpaţi; dar ca

noi, în faţa împrejurării unice, ultime – alta cum s-ar mai putea să vină? – noi să stăm

nemişcaţi? Am fi pierduţi pentru totdeauna în faţa fraţilor noştri şi am merita soarta

noastră. Nu ai dreptul să ceri nimănui să se jertfească pentru laşi; aceasta nu se poate!

(Aplauze prelungite pe băncile opoziţiei).

Ei, fie, domnilor! Am sacrificat pe românii de dincolo, ca să facem strajă în contra

Rusiei!

Pentru noi însă, pentru cei de aici, ce s-ar întâmpla? Credeţi domniile voastre că

am rămâne măcar aşa cum suntem? Din războiul acesta, dacă iese învingătoare Germania,

două popoare se ridică: germanii şi maghiarii, şi se ridică cu drept cuvânt, căci, dacă nu

se înalţă în ordinea morală, se înalţă în ordinea materială şi este destulă ticăloşenie în

omenire ca să se găsească cine să aduleze succesele de ordine materială. (Aplauze

prelungite pe băncile opoziţiei).

Vă închipuiţi domniile voastre că Ungaria ar tolera ea aici să continue o viaţă

independentă?

Nu, domnilor, Zollverein-ul la început, pentru ca să ajungem la Federaţia

habsburgică!

Eu pricep ca, în epoci de adâncă descurajare, atunci când românii se întrebau ce să

facem ca să fim cu toţii la un loc, să se fi găsit suflete destul de oţelite care să viseze

uniunea în sclavie sub Habsburgi.

Nu am visat-o niciodată. Am crezut totdeauna că e un vis urât. La Gross

Oesterreich nu am contribuit niciodată. Şi dacă aş fi contribuit, ar fi fost numai ca să

pavăm drumul pentru o Grösser Rumänien. (Aplauze prelungite).

306 196

Idealul nostru, după 18 secole de viaţă, după veacuri de suferinţe, să fie să trecem

din vasalitatea turcească în vasalitatea ungurească?! Ferească-ne Dumnezeu de domnia

birocraţiei austriace!

Priviţi Bucovina şi întrebaţi-vă unde am ajunge sub această domnie! (Aplauze).

Dar, domnilor, şi cu aceasta voi încheia pentru astăzi, politica care ni se propune

are un alt cusur, mai mare decât toate.

Domnilor, ştiţi povestea acelui doctor care inventase mijlocul cum caii lui să nu

mai mănânce: le dădea în fiecare zi mai puţină mâncare…

D.A.C. Cuza: Acela era jidan.

D. Take Ionescu: ... şi când a reuşit să nu le mai dea nici o hrană, au murit caii.

(Ilaritate).

Politica dumneavoastră are cusurul că e imposibilă.

Politica aceasta poate cel mult să producă câteva discursuri, să creeze câteva ziare

adevărate, să creeze multe ziare murdare, să spurce câteva conştiinţe, dar ea nu se poate

aduce la împlinire. (Aplauze).

Afirm, cu cea mai mare siguranţă, că nu e om politic, nu e partid, nu e Parlament,

nu e nimeni care să poată duce România pe cărarea pe care voieşte să o ducă domnul

Carp şi domnul Stere. (Aplauze prelungite).

*

Domnilor deputaţi, am arătat ieri, după puterile de care dispun, care era

situaţiunea României în războiul general şi care e singura politică pe care ea poate s-o

urmeze conform cu instinctul naţiunii şi menită să ne ducă la satisfacerea idealului nostru

naţional.

Cu toate acestea, este evident că, la începutul războiului mondial, au fost ezitări,

au trecut câteva săptămâni până când s-au aşezat, cel puţin la cea mai mare parte dintre

noi, ideile definitive şi hotărârea statornică.

Dacă instinctul naţiunii e aşa de puternic cum pretinde, sunt dator să explic la ce

se datoresc ezitările, fluctuaţiunile din primele zile care au urmat izbucnirii războiului.

306 197

Domnilor deputaţi, a fost întâi surprinderea. De multă vreme trăieşte lumea în

ideea că un război general este posibil, dar întotdeauna toţi au nădăjduit că nu vor trăi să

vază o astfel de calamitate. Sperau oamenii în contra evidenţei. Înainte de a primi ca o

necesitate a vremilor noastre un asemenea măcel, toată lumea îşi agăţa speranţele când în

dispoziţiunile trecătoare ale unui suveran, când în înţelepciunea altora, când în acţiunea

partidelor extreme, care ar constitui o piedică. Lucrul acesta, domnilor, era pretutindeni,

prin urmare nu putea să lipsească de la noi.

Evident că, în ziua în care s-a comis atentatul de la Sarajevo, a fost o tremurare

generală. Toţi cei care ştiau cât fusese de enervată Austro-Ungaria în tot cursul anului

1912-1913, toţi câţi ştiau cum ea de abia fusese ţinută în frâu de către împăratul

Germaniei în acea vreme, când spusese chiar vorba caracteristică: “faceţi prea mult

zgomot la Viena cu sabia mea”, toţi care fuseseră în culisele politice şi care ştiau de câte

ori pacea fusese cât pe-aci să fie tulburată prin acţiunea nervoasă, aproape morbidă, a

cabinetului din Viena, au fost foarte îngrijaţi când s-a întâmplat crima din Sarajevo. Toţi

s-au întrebat: ce capital vor cerca tulburătorii păcii să tragă din acest eveniment?

Domnilor, grija aceasta totuşi nu era încă vestitoare de izbucnirea războiului chiar

pentru oamenii cei mai cunoscători. Şi, fără a face o indiscreţie, pot spune azi că Regele

defunct, în momentul în care eu am plecat vara în străinătate, era aşa de sigur că

menţinerea păcii, încât îmi spunea: anul acesta vei avea vacanţă liniştită, te vei bucura de

cele trei luni. Şi când eu îi ziceam: „dar nu se ştie încă ce-o să facă Austria”, Regele

Carol mă asigura că pacea lumii măcar pentru trei, patru ani era asigurată.

Acelaşi lucru, domnilor, era şi în străinătate. Îmi aduc aminte că, în miercurea

care a precedat ultimatumul Austriei adresat Serbiei, Ministrul de externe al Angliei îmi

spunea că este îngrijat, dar nu-şi poate închipui să fie cineva aşa de nebun încât să

stârnească războiul general, pe care îl numea bancruta civilizaţiei, un cataclism despre

care nu s-a născut om care să-i poată prevedea toate consecinţele.

Domnilor, este cât se poate de natural că această surprindere a unor evenimente

posibile, dar despre care oamenii sperau că nu aveau să vină, a tulburat câtva timp toate

conştiinţele; a tulburat, mai ales, până în ziua declarării de război, conştiinţele noastre, ale

celor câtorva români care cunoşteam legăturile noastre internaţionale.

306 198

Grija cea mai mare, care aproape desfiinţase puterea de judecată şi vlaga de viaţă

în noi, era ca nu cumva să aibă provocatorii războiului abilitatea ca să-şi pună masca

pacifică până la sfârşit şi războiul să fie declarat de ceilalţi, de provocaţi, şi atunci să

intrăm în slova tratatului! Domnilor, nu este un mister pentru nimeni că, dacă s-ar fi

produs războiul aşa încât tratatul să ne oblige, cinstea noastră seculară desigur că ne-ar fi

făcut să mergem în contra intereselor noastre naţionale. Am fi respectat iscălitura noastră,

căci noi nu cunoaştem teoria zdrenţelor de hârtie, care se pot arunca la coş. (Aplauze pe

băncile opoziţiei).

A doua greutate, a doua tulburare, era însăşi grozăvia cataclismului. De exemplu,

la Viena, vă afirm că, în joia din săptămâna Patimilor – declaraţiunea de război a venit

sâmbătă – se socotea cu siguranţă cum că Anglia nu va ieşi din neutralitate; se socotea cu

siguranţă că Italia va merge cu Austria; se socotea cu siguranţă pe Bulgaria, pe Turcia şi

Japonia; era oarecare îndoială asupra Suediei şi asupra noastră. Este o notă bună pe care o

dau guvernului că, în Joia Patimilor, era la Viena îndoială asupra lui; voi ajunge şi la

notele rele ale guvernului; încep cu cele bune, era îndoială.

Domnilor deputaţi, mai era un lucru care nu putea să nu ne tulbure. Noi ştiam toţi

de formidabila preparaţiune militară a Germaniei. Noi toţi ştiam starea de nepreparare a

aliaţilor! Ştiam noi toţi că războiul era opera unui trio al cărui şef era Tisza, al cărui

executant era Forgách şi al treilea era ambasadorul german Tschirsky! Mai ştiam că nota

către Serbia se redactase într-adins, ca să nu poată să fie primită, şi că nu era frică mai

mare la Viena decât ca Serbia să primească nota şi să scape ocazia de a se da o lecţie

Serbiei, dacă Rusia nu va îndrăzni, cum credeau dânşii până la sfârşit că nu va îndrăzni,

de a pune omenirea în foc şi de a asigura astfel hegemonia, dacă Rusia va îndrăzni să nu

primească umilinţa fără război.

Domnilor, a fost însă un lucru, care ne-a dat un suspin de uşurare. Când războiul a

pornit, aşa încât nici litera tratatului, nici spiritul tratatului nu ne mai obliga, când am avut

norocul ca Italia, care avea un tratat întocmai ca al nostru, să facă să se accepte

interpretarea ei, şi anume că tratatul nu ne obligă, atunci, domnilor, a venit prima noastră

uşurare sufletească. O greutate s-a ridicat de pe sufletele noastre, oricare ar fi fost soarta

acestui cataclism, un lucru era sigur: eram scăpaţi de ruşinea de a contribui cu sângele

nostru la o victorie, care ar fi fost propria noastră pieire. (Aplauze).

306 199

În ajunul Consiliului de Coroană, într-o convorbire pe care am avut-o cu unul din

oamenii politici cei mai însemnaţi din ţara aceasta, şi cu care, fireşte, examinam toate

ipotezele, i-am făcut în acel moment o declaraţiune, care sunt sigur că la ceasul când va

trebui să fie mărturisită, va fi. I-am zis: sunt dator să susţin acţiunea ţării mele în orice

împrejurări, e însă una la care nu m-aş alia niciodată; e una pe care nu aş face-o niciodată,

în ceea ce mă priveşte pe mine, oricare ar fi soarta războiului, oricare ar fi puterea statelor

centrale, oricare ar fi slăbiciunea aliaţilor; eu, în ce mă priveşte pe mine, niciodată nu mi-

aş da cuvântul, niciodată nu mi-aş da sprijinul la mergerea noastră alături de Austro-

Ungaria în războiul mondial aşa cum s-a produs în anul 1914.

Dar, domnilor, mai era ceva care apăsa atunci asupra noastră; dacă casus

foederis39

prevăzut în tratatul de alianţă nu se împlinise, aşa încât să se poată trage poliţa

asupra noastră, să se tragă cu dreptate, vă închipuiţi lesne că el tot apăsa asupra statului

nostru. Nu puteai să fi fost 31 de ani aliatul unei Puteri şi a doua zi să scoţi sabia contra

ei. Sunt şi imposibilităţi morale. A! Statele mari îşi pot plăti şi luxul imoralităţii, dar

naţiunile mici, care s-au născut prin propria lor muncă, care au nevoie să trăiască prin

respectul cinstei lor, nu le pot face pe toate. Apăsa asupra noastră, cu toată greutatea lui,

şi tratatul, pe care îl voi examina în urmă, care nu a murit politiceşte decât în ziua

Consiliului de Coroană şi nu a murit juridiceşte decât în ziua în care Italia a declarat

război Austriei. Politiceşte, tratatul e mort din ziua Consiliului de Coroană, căci atunci s-a

lămurit că o alianţă defensivă pentru apărarea păcii europene nu putea să o transforme

unul din alianţă, oricât de mare ar fi, într-o alianţă ofensivă pentru tulburarea păcii şi

satisfacerea dorinţelor de cucerire. Iar pentru un cazuist de drept internaţional, intrarea

Italiei în război ridica şi posibilitatea unei sofisticări asupra alianţei noastre Aliat cu trei,

ce fac când doi din ei s-au luat la ceartă? Nu mai poţi zice că sunt mai mult aliatul unuia

decât al altuia. Măcar atât, că am scăpat de orice legătură şi am intrat în libertatea deplină

a acţiunii noastre. (Aplauze).

Şi acum, domnilor deputaţi, cred că ar fi drept, după ce am constatat că alianţa

noastră de 31 de ani a murit politiceşte, a murit juridiceşte, după ce am constatat, şi o

simţim cu toţii, că a apăsat greu asupra noastră în aceste 17 luni, să nu lăsăm să treacă la

39

Situaţia, prevăzută în tratatul de alianţă, care impune părţilor să-şi execute obligaţiile reciproc asumate, în

speţă, situaţia în care una dintre ele este agresată de altcineva (n.ed.)

306 200

veşnica odihnă acest mort al politicii noastre, fără a-i lămuri originea, fără a-i arăta

necesitatea în ceasul în care s-a încheiat, fără a-i spune ce folos am putut trage dintr-însul

şi care sunt pagubele pe care le-am suferit din pricina lui.

Domnilor deputaţi, politică externă România nu putea face, în sensul european,

înainte de întemeierea independenţei şi a întăririi noastre interne. A vrut odată – şi găsesc

dovada într-un discurs al lui Stolojan de la 1883, asupra căruia voi reveni în curând – a

vrut odată, zice dânsul, România să facă politică externă, tot în sensul în care vorbeam

ieri, tot ca să treacă peste Carpaţi.

Şi s-a pierdut atunci momentul.

Iată, domnilor, ce spunea, la 1883, Stolojan despre epoca războiului Italiei:

„Politica lui Napoleon III în privinţa noastră avea două ţinte: una pe care o spunea, să

ridice o barieră contra Rusiei, şi alta pe care o tăinuia încă, să creeze în flancul Austriei

un stat care să-i fie de ajutor în lupta ce pregătea în contra statelor habsburgice. Să intru

în detaliul propunerilor ce ni s-au făcut, să vă narez greşelile ce am comis, în discuţiunile

ce ne-au înstrăinat încrederea marelui Împărat, nu este de trebuinţă; e destul să vă spun că

noi nu am intrat în aceste vederi. Rămâne ca aceia care atunci aveau influenţă şi erau

ascultaţi să se justifice înaintea istoriei pentru ce nu s-au folosit de acele momente.” După

această împrejurare, politică externă, în adevăratul sens al cuvântului, noi nu am mai

făcut, domnilor, până la război. După război, ne-am găsit, în sfârşit, constituiţi într-un stat

independent, ridicaţi şi la demnitatea regală, având de aici înainte restabilită virtutea

noastră militară şi, ceva mai important, am căpătat, pe câmpurile de război, încrederea în

propriile noastre forţe, care e, poate, arma cea mai puternică a unei naţiuni în îndeplinirea

misiunii ei. Şi atunci, domnilor, fireşte, în opinia publică a început să se răscolească din

nou vechea idee seculară, niciodată trezită, a trecerii peste Carpaţi.

Mihai Viteazul, eroul legendar, fiindcă a trecut peste Carpaţi, a început să se

crează că va fi reînviat din gloria de la Plevna, din luptele de peste Dunăre. De aceea,

mişcare aci, o mişcare care nu urzea nici un complot, nici nu ducea la vreo iridenţă

supărătoare, dar o mişcare de trezire sufletească, de încredere în propriile noastre puteri,

de speranţe mai vii pentru viitorul nostru. Atunci, Austria a ales momentul ca să ne puie

la ordine. Aţi auzit mărturisirea însuşi a domnului Carp că, la 1881, Austria a voit să ne

puie sub protectoratul ei. Adevărul este aceasta: Austria, care se opusese la unirea

306 201

Principatelor, cum de altminteri, la 1866, se opusese şi Rusia, voia să ne îngenunche.

(Întreruperi). Cunoaşteţi circulara Ministerului de Externe rus de la 1866 prin care se

cerea ca, din nou, să voteze separat Adunările Moldovei şi Valahiei asupra unirii, fiindcă

ea fusese personală pentru Cuza. Sunt hotărât, domnilor, să spui adevărul întreg, fără nici

o consideraţie pentru politica de astăzi, pentru că eu cred că adevărata alianţă între

popoare nu se poate bizui pe închiderea ochilor, ci, din contră, pe lumina vie, pe

satisfacerea intereselor comune de astăzi, cu speranţa în concordanţa şi a intereselor de

mâine. (Aplauze).

Ei, domnilor, cu ce voiaţi Austria să ne strângă de gât? A iscodit chestiunea

Dunării şi şi-a ales un moment cu desăvârşire prielnic. Nu era nimeni în Europa care ar fi

putut să o împiedice. Rusia? Rusia şi-a dat consimţământul, fiindcă avea şi ea o chestie la

Dunărea-de-Jos, şi apoi Rusia, la 1881, nu era în măsură să aibă cu noi relaţiuni foarte

calde. O să ziceţi că dânsa fusese de vină. Cele mai mari necazuri nu le ai în contra

aceluia care ţi-a făcut răul, ci în contra aceluia căruia tu i-ai făcut răul, după cum

dragostea cea mai mare nu este pentru cei care ţi-au făcut bine, ci pentru cei cărora le-ai

făcut tu bine40

. Sunt adevăruri sufleteşti care nu se pot tăgădui. (Aplauze)

Germania? Germania se aliase de curând, de la 1879, cu Austria. Italia? Italia,

domnilor, peste un an era să intre în Tripla Alianţă, la 1882. Franţa? Franţa, în acel

moment, ca factor internaţional era foarte scăzută, fiindcă prea de curând ieşise din

tragedia ei de la 1870. Şi în Franţa, Gambeta se hrănea cu iluziunea unei alianţe cu

Austria în vederea revanşei, bazându-se pe spusele a celor câtorva Schwartz-gelbi41

de la

Burgul din Viena, care şopteau discret la urechile diplomaţilor naivi, la urechile celor

care nu vedeau, imposibilitatea ca revanşa Franţei să se bizuie pe cadavrul austriac.

Anglia? Anglia era foarte intimă cu Germania. Aşa, domnilor, Austria a început

chestiunea Dunării. Eram tocmai atunci venit din străinătate, şi îmi aduc aminte ce

agitaţie producea în ţară chestiunea Dunării. Toată lumea înţelegea că nu era atâta vorba

de Dunăre; era vorba de ceva mai grav, era vorba de pierderea neatârnării noastre.

Domnul Carp vă spunea că, în chestiunea Dunării, ne-a apărat Germania singură.

Să-mi daţi voie să-i spun că se înşeală. Iată faptele. Când s-a strâns Conferinţa de la

40

Cf.Platon.... 41

Negru-galbeni, aluzie la culorile heraldice ale Habsburgilor (n.ed.)

306 202

Londra, prima chestiune care s-a ridicat a fost: România are să fie primită? Şi atunci,

citesc: „Anglia şi, până la un oarecare punct, şi Italia au fost de părere ca România să fie

admisă în Conferinţa de la Londra”. Ambasadorul Germaniei însă s-a opus “pentru că,

dându-i dreptul la vot, zise Excelenţa Sa, i s-ar crea o poziţie care n-ar fi de dorit… aceea

de a putea zice veto după dorinţa sa”…

Citez din domnul Neniţescu:

A! Domnilor, după ce s-a votat fără noi tratatul, când a cerut plenipotenţiarul

Austriei, contele Karoly, ca stipulaţiunile Conferinţei din Londra să fie declarate

executorii, atunci de abia contele Münster, reprezentantul Germaniei, s-a opus, declarând

că nici o măsură de coerciţiune nu se poate lua pentru executarea deciziunii Conferinţei

de la Londra.

D. Zamfir Filotti: Intervenise protestarea noastră din partea lui Sturdza, prin care

declara că nu acceptă Conferinţa de la Londra.

D. Take Ionescu: Fireşte, dar erau două mijloace ca să triumfe părerea noastră.

Unul era să fim primiţi în conferinţă, unde votul nostru ar fi împiedicat; altul era ca, după

ce s-a votat tratatul fără noi, să nu ni se impună. România a fost abandonată de Germania

în primul act, când am avut pe Anglia şi pe Italia cu noi; Germania ne-a ajutat în actul al

doilea.

Dar preţul? Preţul a fost tratatul nostru de alianţă cu Austria. În adevăr, după ce s-

a votat la Londra tratatul asupra Dunării, care îi dădea Austriei, cum zicea foarte bine

domnul Carp, protectoratul asupra României…

D. P. P. Carp: Am zis asupra Dunării.

D. Take Ionescu: Ai zis asupra României, retragi ce ai spus? Bine; dar, desigur,

consecinţele politice erau să se resfrângă şi asupra României.

D. P. P. Carp: Evident.

D. Take Ionescu: După aceasta, domnilor, cum România se tot opunea, i-a venit

Austriei, ca din cer, un nou eveniment. La 5 iunie 1883, la dezvelirea statuii lui Ştefan cel

Mare la Iaşi, un deputat, domnul Petre Grădişteanu, nu-mi aduc bine aminte dacă era

senator sau deputat, la banchet, a vorbit de cele două mărgăritare care lipseau din

Coroana lui Ştefan cel Mare.

306 203

Domnilor, pietrele erau una peste Prut, piatra cea mare, Basarabia şi piatra cea

mică dincolo, Bucovina.

Din Rusia nu s-a făcut nici o protestare, nu-şi închipuia Rusia că într-un pahar de

şampanie se va topi forţa militară a Rusiei, ca să nu mai poată să-şi apere frontiera.

De dincolo însă, unde ni se căuta ceartă cu lumânarea – să-mi iertaţi vulgaritatea

expresiunii – unde se voia cu orice preţ ce s-a voit şi cu Serbia, să se stârpească aroganţa

românească, câştigată prin victoriile din câmpiile Bulgariei, pe care o considera ca

periculoasă pentru Ungaria, de acolo au venit straşnice protestări. Scuzele noastre,

explicaţiunile care au urmat, n-au servit la nimic, situaţiunea devenise intolerabilă.

Cuvântul “intolerabil” îl am de la unul din autorii alianţei de atunci, de la unul

care îşi dă bine seama de ceea ce făcuse. El mi-a spus că a fost scăparea dintr-o situaţie

intolerabilă. Repet “intolerabilă”.

Şi atunci, domnilor, a plecat Ion Brătianu în concediu de 40 de zile, la 12 iulie.

Regele Carol a plecat la 4 august. S-a întâlnit, la 6 august, cu Ion Brătianu la Breslau. La

10 august, s-a întors Brătianu în ţară. Regele, de la Berlin a trecut la Viena, a descins la

Burg şi s-a întors la Predeal la 16 august. Iar la 23 august, Brătianu pleacă din nou, pentru

15 zile la Gastein. Atunci s-a încheiat alianţa.

Vreţi să ştiţi motivul acestor călătorii? Iată ce spune Ion Brătianu în discursul de

la 29 octombrie 1883: “Aţi văzut că o singură vorbă care s-a tradus rău: sub cuvânt, care

s-a tradus în franţuzeşte cu cuvântul sous pretexte, câte greutăţi ne-a adus; aţi văzut că, în

faţa statuii lui Ştefan cel Mare, care a fost cel mai vechi amic al Austriei”…

Amic al Austriei? Îi trebuia lui Brătianu ceva ca să iasă din încurcătură şi a

introdus un mic anacronism istoric. Domnul Iorga ne va controla.

“S-au zis câteva cuvinte la un banchet, şi fiindcă acel banchet era quasi-oficial,

cuvintele acelea, care s-au spus într-un moment de entuziasm patriotic, câte dificultăţi ne-

au atras”.

Din această citaţie se vede lămurit cum Austria ne înghesuise şi cum nu găsise

altă dezlegare decât alianţa.

Şi mai la vale: “Atunci prinţul Bismarck mi-a zis: apoi domniile voastre sunteţi de

vină, fiindcă nici domniile voastre miniştrii, nici Regele dumneavoastră nu mai călătoriţi

în Europa şi vorbesc în contul domniilor voastre numai cei care voiesc să vă denigreze”.

306 204

Eram bănuiţi, eram acuzaţi că vrem să provocăm Austria.

“Nu au trecut după aceasta decât 4 sau 5 zile şi Regele nostru a primit invitaţiune

ca să meargă la Berlin, pentru botezul nepotului împăratului Germaniei. Eu am comunicat

atunci colegului meu de la externe că sunt din toate puterile mele ca Regele să meargă la

acea invitaţiune, pentru ca să se vadă că nici Regele, nici Ţara, nici noi, miniştrii, nu ne-

am pierdut până şi instinctul de conservaţiune, pentru ca noi să voim războiul.”

Acuzaţiunea adusă Serbiei, la 1914, că proiectează război contra Austriei, e

tocmai învinuirea în contra noastră, la 1883, că proiectăm războiul contra Austriei. Şi mai

la vale:

“Dar domniile voastre mă întrebaţi ce am căutat şi eu acolo? M-am dus, domnilor,

înaintea Regelui la Breslau… A voit să mă vadă principele Bismarck cu contele Kalnoky;

au voit să vadă dacă este vreo rezervă din partea cuiva sau nu”

Urmează apoi o serie de explicaţiuni care se termină prin cuvintele: „Eu am luat

de maximă cuvintele repetate în două rânduri de principele Bismarck şi zic: Noi suntem

pentru pace şi oricine va provoca războiul sau va face invaziune, vom fi inamicii lui”.

Cuvinte profetice. Atunci ele serveau ca să justifice alianţa cu Austria. Azi ele se

aplică întocmai: suntem şi azi inamicii celor care au provocat războiul! (Aplauze).

V-am arătat originea alianţei de la 1883, care a ţinut 31 de ani, care ne-a făcut şi

bine, şi o să-l arăt, care ne-a făcut şi rău, şi iarăşi o să-l arăt.

Încheierea acestei alianţe nu a pornit atât de la frica noastră de Rusia, cât din

faptul că vecina noastră cealaltă ne făcea viaţa intolerabilă şi nu am găsit alt mijloc ca să

ieşim din acea viaţă intolerabilă decât alianţa.

În schimb, fireşte, s-a renunţat şi la protocolul relativ la Dunăre, fiindcă nu ai

nevoie să ţii de gât pe un aliat, e de prisos; aceasta se rezervă pentru neutri sau pentru

vrăjmaşi.

Ziceam, domnilor, că alianţa noastră a fost o alianţă forţată. De aceea, acum

câţiva ani, când mă întrebau la Paris doi foşti miniştrii de externe – unul era în exerciţiu –

: “cum se face că domniile voastre, care nu puteţi să deveniţi o ţară mare decât pe

socoteala Ungariei, să fiţi aliaţi cu Ungaria?”

Eu am răspuns: “Dumneata pricepi alianţa Italiei cu Austria?”

Mi-a spus: “Cum nu, este alianţa fricii”.

306 205

– “De ce vrei ca numai Italiei să-i fie frică?”

Şi atunci mi-au zis: “Ai dreptate, un singur lucru nădăjduim că, în ceasul când s-ar

ivi nevoia să alegeţi, să fie astfel de împrejurări, încât să alegeţi în libertate şi să fiţi şi

destul de tari, ca să vă puteţi aduce la îndeplinire alegerea dumneavoastră. (Aplauze

prelungite).

Dar acum, domnilor deputaţi, alianţa aceasta nu ne-a fost folositoare? Cum nu?

Ne-a dat bani. E adevărat. Domnul Carp zicea: vedeţi cine ne-a dat bani pentru

întreprinderile noastre? Germania. Franţa nu ne-a dat decât cu greutate.

Domnule Carp, eu dacă aş fi azi la guvern şi dacă aş cere bani din Austria, aşa e

că aş fi un nebun? Era posibil ca noi să fim într-o alianţă care putea să ne pună, la un

moment dat, într-un alt câmp de război decât acela al Franţei şi să ne aşteptăm ca Franţa

să ne dea bani? Eu găsesc că acele câteva sute de milioane de rentă română ce se găsesc

în Franţa sunt o minune, fiindcă natural ar fi fost ca toate împrumuturile noastre să

rămână la aceia care aveau să tragă profit din dezvoltarea noastră economică şi militară.

Ne-a mai dat, domnilor, alianţa linişte. Mare lucru! Am trăit un număr de ani în

linişte, am putut să ne dezvoltăm. Acest lucru trebuie să-l recunoaştem pentru meritul

celor care au încheiat-o, de nevoie, dar au încheiat-o.

Ne-a mai dat, domnilor, încă un lucru – cum îmi zicea amicul Filipescu zilele

trecute. Persecuţiunile în contra românilor de dincolo tot s-au mai îndulcit din când în

când prin prezenţa noastră în alianţă. Orice s-ar zice, mai puţin poţi să strângi de gât

populaţiunea românească când România ţi-e aliată decât când ar fi într-un grup ostil.

Şi ne-a mai dat încă ceva, care a fost jucăria sufletească, jucăria inimilor noastre

în vremurile din urmă: unele proiecte de concesiuni care se făceau la Budapesta pentru

românii din Ungaria, proiecte, domnilor, care erau un adevărat termomentru: de câte ori

era teamă de război general, creşteau concesiunile; cum scădea teama de război general,

se retrăgeau concesiunile deja convenite. Aceste concesiuni, domnilor, nici un om serios

nu le poate lua niciodată ca o soluţiune a problemei. Nu există concesiuni în asemenea

chestiune în care viaţa unuia exclude viaţa celuialt; sunt un modus vivendi trecător, sunt

acele stări sufleteşti interioare la care trebuie să te resemnezi, dacă nu poţi să ai pe

celelalte, care sunt viaţa superioară a unităţii naţionale. (Aplauze prelungite).

306 206

La început, domnilor, alianţa noastră ne dăduse şi iluziuni. Fireşte, era greu unui

popor care trăise toată viaţa lui în speranţa de a trece Carpaţii, să-i spui că s-a închis

pentru totdeauna visul lui; trebuia să-i deschizi altă fereastră. Nu vă daţi idee cât sună de

curios astăzi – o să-l citesc – discursul program al lui Stolojan când cu interpelarea din

octombrie 1883, interpelare pusă la cale ca să se dea ocaziune lui Ion Brătianu să facă

declaraţiunea pe care am citit-o.

În discursul lui Stolojan, calificat de Brătianu drept “învăţat, patriotic şi dibaciu”,

ni se oferă nu mai puţin decât toată Peninsula Balcanică şi Constantinopolul. În aceeaşi

interpretare însă se comitea şi o greşeală de neiertat, căci pentru prima oară noi apăream

ca partizani ai statelor poliglote, declaram drept ideal îngust statul dintr-un singur neam şi

cu o singură limbă.

Voi cita, domnilor, câteva bucăţi din această interpelare. E bine astăzi, când facem

bilanţul definitiv al trecutului, al unui trecut care s-a sfârşit şi pe care nimeni nu-l va

putea face să renască, să se ştie şi ce am câştigat şi ce am păgubit, şi cu ce iluzie am fost

hrăniţi la un moment dat.

“Domnilor, spunea Stolojan, cultura în mare parte ne-a venit din Transilvania şi

idealul nostru naţional se resimte din această împrejurare. E cam unilateral. După mine şi

acesta este şi scopul pentru care am făcut aceste digestiuni, e de trebuinţă să mai lărgim

conceptul nostru naţional, să mai înălţăm idealul nostru.”

După această afirmaţie, Stolojan se ocupă de Peninsula Balcanică şi zicea:

“Existenţa imperiului otoman astăzi e sfârşită, numai prin minune îşi mai

prelungeşte viaţa condamnată: toţi îi văd sfârşitul; ceea ce preocupă pe fiecare este cine

va înlocui pe turci. De aceea fiecare vine şi oferă serviciile sale pentru ca să nu lase

Orientul fără stăpâni.”

Apoi spune că ungurii se arată moştenitori ai Turciei. Oratorul examina

pretenţiunea ungurilor şi găsea că a noastră ar fi mai legitimă. Citez:

“Eu, domnilor, v-am declarat că nu v-am cerut să examinez dacă sunt posibile

asemenea aspiraţiuni din partea poporului unguresc; mă voi mărgini numai să vă întreb:

apoi noi românii, care singuri suntem mai numeroşi decât toate celelalte naţionalităţi din

Orient, ce, nu trebuie să ne gândim noi la rolul ce suntem chemaţi să îndeplinim în Orient

când avem numărul pentru noi? Orientul e presărat de coloniile noastre. Sârbii şi bulgarii

306 207

se urăsc. De la Vidin, în jos în Bulgaria, în Serbia occidentală, e o populaţiune deasă,

neamestecată, de români, care desparte pe sârbi de bulgari. Prin Macedonia, Tesalia,

Epirul, numai români, în dese şi compacte colonii, despart pe bulgari de greci, pe arnăuţi

de greci; cu limba română voiajezi toată peninsula, tradiţiunile, suvenirile istorice sunt

pentru noi; am făcut un stat politic cu bulgarii, sârbii recunosc cu plăcere că numai cu

românii nu au avut în istoria lor nici un război; arnăuţii, în rivalitate cu grecii, trăiesc în

înţelegere cu românii”.

Şi ca să fie lucrul şi mai înţeles, adăuga:

“Nu cerem nimănui să-şi renege naţionalitatea, căci pe drapelul nostru e scris:

guvern popular; la noi, ca şi la popoarele din Orient, nu există aristocraţie; tot pe drapelul

nostru e scris nu numai toleranţă religioasă, dar şi toleranţă naţională.

Idealul nostru, o declarăm sus şi tare, e Elveţia, Belgia, unde statul politic

protejează deopotrivă toate naţionalităţile; în fine, am dovedit că ştim să guvernăm

neamuri străine cu mulţumirea lor”. (Aplauze).

Acest nou ideal, care se zicea că lărgeşte aspiraţiunile noastre, era în realitate

condamnarea bazei existenţei noastre. Existenţa noastră nu este bazată nici pe o dinastie

care a strâns în jurul ei diferite provincii, nici pe o necesitate geografică; existenţa noastră

nu are alt temei decât suveranitatea naţională, ieşită din unitatea naţională, din

omogenitatea noastră etnică, din unitatea noastră sufletească. (Aplauze prelungite).

M-am dus, domnilor, la acest trecut, ca să vă arăt că chiar atunci, când din nevoie,

ca să scăpăm de ultimatul à la Serbia, intram în alianţă, tot ni se deschidea fereastra cu

alte aspiraţiuni, iar astăzi, în ziua când Bulgaria s-a pus la carul ungurilor, când Pesta şi

Sofia sunt una, ni se cere să facem aceeaşi politică; însă închişi şi Carpaţii, închisă şi

Dunărea, adică nici măcar fărâmile acestea de iluziuni ale statului poliglot, pe care aveam

noi să-l guvernăm cu dreptate pentru toate naţionalităţile, ca un ideal belgian sau ca un

ideal şviţeran! (Aplauze prelungite).

Dar măcar, domnilor, s-au ţinut de cuvânt?

Câţiva ani după încheierea alianţei, câţiva ani numai, Bulgaria a voit să facă cu

noi uniunea personală. Când se vor cerceta arhivele, se va vedea că la această uniune

personală s-a opus şi Austria; absolut sigur s-a opus şi Austria.

306 208

A fost mai târziu un moment în care Serbia a voit să facă uniune personală cu noi.

Nu este timpul astăzi să spui tot ce ştiu în această privinţă, fiindcă am fost una din

verigele prin care s-a cercat să se lege acest lucru. Am refuzat noi şi nu puteam să nu

refuzăm, căci era imposibil.

Ştiam bine că în alianţa noastră nu s-ar fi tolerat uniunea personală a două

iredenţe: a iredenţei sârbeşti cu iredenţa românească.

Toate iluziile, toate, au fost spulberate.

În anii 1912 şi 1913, în încercările noastre aşa de dureroase, un lucru este sigur,

că, în afară de ajutorul oficial din buze, am simţit întotdeauna piedica, căci la Viena se

zicea, şi cu dreptate pentru ei: România şi Serbia prea tari sunt pericole pentru noi.

Bulgaria singură nu are iredenţă în Austro-Ungaria. O Bulgarie tare e în interesul nostru.

Politica mea, domnilor, mica mea influenţă în politica balcanică a României, din 1912 şi

1913, după ce am tras destule, faimosul filo-bulgarism care mi s-a atribuit, pornea dintr-o

singură preocupare: nu voiam nici un fel de act politic, nici un fel de combinaţiune

politică, care ne pune în ostilitate cu toţi creştinii din sudul Dunării – căci atunci erau toţi

legaţi – şi care fatal să ne ducă la sprijinul ungurilor, la alianţa pe hârtie pe care o aveam

cu dânşii.

Întreaga mea preocupare, firul meu conducător era atunci să nu facem nimic care

ne-ar duce la frăţia de arme cu Austro-Ungaria.

Am preferat, domnilor, să înghiţim multe, să suferim greu, decât să ne expunem la

nenorocirea ca noi să provocăm războiul general, un război general în care noi am fi fost

de partea Austriei în contra popoarelor de dincolo de Dunăre, a sârbilor, a bulgarilor şi a

grecilor, în contra Întreitei Înţelegeri.

Dacă am trecut Dunărea mai târziu, nu ştiu dacă toată lumea a ştiut pentru ce a

trecut-o, eu ştiu că n-am trecut-o decât atunci când am înţeles că trecerea Dunării nu

provoacă războiul general şi că trecerea Dunării de către noi, dacă face sânge rău la unii

din aliaţii noştri, convine celuilalt grup de puteri, de care speram într-o zi cât de depărtată

să ne alăturăm, pentru a realiza unitatea noastră naţională. (Aplauze prelungite din partea

minorităţii).

Sunt, domnilor, unele lucruri pe care nici o combinaţiune diplomatică nu le poate

schimba. Danev trăieşte. În conversaţiunea pe care am avut-o cu el, în ziua în care se

306 209

deschidea Parlamentul din 1912, i-am spus: „Suntem datori să avem relaţii bune între noi.

Dumneavoastră aveţi nevoie de noi, fiindcă vă despărţim de marile împărăţii, şi noi avem

nevoie de d-voastră, fiindcă nu vrem să fim într-o foarfecă, căci dacă avem ostilitatea

permanentă a voastră, dincolo de Carpaţi nu putem să avem decât tot o ostilitate

permanentă, deoarece chiar dacă noi am avea laşitatea să părăsim idealul nostru, ungurii

nu vor crede niciodată în sinceritatea acestei laşităţi şi tot vom avea ostilitatea lor, orice

am spune, orice am face noi”. (Aplauze prelungite din partea minorităţii).

Şi instinctul naţiunii a fost aşa de puternic, încât atunci când noi, guvernul,

mobilizam ca să trecem în Bulgaria, poporul interpreta mobilizarea noastră prin

pancartele purtate pe stradă pe care era scris: “Jos Austria!”

Când trimiteam soldaţi peste Dunăre, soldaţii, în cazărmi, credeau că trec Dunărea

ca să ajungă în Transilvania. Drumul Transilvaniei prin Bulgaria. Experienţa de astăzi

dovedeşte că instinctul lor era mai înţelept decât toată judecata noastră. (Aplauze

prelungite pe băncile minorităţii).

Nevoia de a ieşi din cleştele în care ne-a pus soarta nu mai poate să fie satisfăcută

prin combinaţii diplomatice, ci numai prin o aşa sporire a forţelor noastre, o aşa întărire a

energiilor noastre, încât să putem lupta şi în dreapta şi în stânga, apărând drepturile

noastre seculare. (Aplauze prelungite pe băncile opoziţiei).

Domnilor deputaţi, am avut însă şi alte pagube din alianţa din 1883. Se fac – şi cu

drept cuvânt – mari acuzaţiuni nu numai guvernului actual, dar tuturor guvernelor, că

împrejurarea actuală nu ne-a găsit destul de pregătiţi. Nu sufleteşte, cum zicea domnul

Stere, nu, domnilor, căci sufleteşte vom fi totdeauna pregătiţi pentru acţiunea naţională;

în 24 de ore după ce s-ar şti că s-a hotărât acţiunea, aţi vedea cum ar dispare, ca în gaură

de şarpe, toţi acei care azi spun că sunt în contra ei. (Aplauze prelungite şi îndelung

repetate pe băncile opoziţiei; strigăte de bravo).

Dar pregătirea materială! Da, domnilor, pregătirea materială lasă de dorit!

Pregătirea noastră materială a fost jertfă alianţei care dura de 31 de ani. Nu ne-am gândit

şi la alte ipoteze. Compunerea artileriei noastre, sistemul de fortificaţii, neînfiinţarea de

fabrici de arme şi muniţii, neaprovizionarea noastră din timp cu materiale prime pentru

această fabricare, întreaga noastră organizaţiune era veşnic rezemată pe ipoteza că

306 210

frontiera de apus ne este deschisă, că prin frontiera de apus ne vor veni toate de câte vom

avea nevoie la ceasul oportun.

Aceasta e, desigur, una din greutăţile care au apăsat acum asupra noastră, şi

aceasta este, desigur, domnilor, una din ultimele urmări care ne-au rămas din alianţa de

31 de ani.

Greşeala noastră a fost nu că am încheiat la 1883 alianţa, dar că ne-am prea mult

întârziat într-însa şi, mai ales, că nu am practicat-o cu oarecare libertate.

Nu este forţă mai puternică decât a inerţiei.

Aşa ne-a găsit războiul. Ce a fost în ceasul când a izbucnit războiul, nu atârna de

noi. Ce s-a petrecut în primele zile după declaraţiunea războiului, nu atârna de noi. Ce s-a

petrecut o lună însă după declararea războiului, atârna de noi.

Ei bine, domnilor, făcut-am noi ceea ce trebuia să facem? Acuzaţiunile relative la

scăparea de moment au ele vreun temei? Sau pornesc numai dintr-o exageraţiune a

noastră?

Faptul, domnilor, că anul trecut n-am vorbit nimeni, nu este el caracteristic? De ce

nu am vorbit anul trecut? De ce vorbim anul acesta? Pentru pofta de a face discursuri?

Dar care dintre noi nu ştie că, dacă ar pune tot ceea ce este în el, toată puterea lui, şi încă

discursul lui ar fi mai prejos decât evenimentele pe care le analizează.

Pentru că vrem să stabilim răspunderi? Dar ce să facem cu răspunderile? Care

dintre noi este aşa de mic, încât să-şi închipuiască că, în chestiunea aceasta a destinului

neamului nostru, ne interesează răspunderile unui om, unui guvern, unui partid sau

Parlament? (Aplauze prelungite, repeţite; strigări de “bravo”).

D. A. C. Cuza: Şi aceasta este o teorie primejdioasă.

D. Take Ionescu: Domnilor deputaţi, nu e nici chestiunea răspunderii. Dar dacă

vreau să stabilesc şi eu, după ce au stabilit ceilalţi membrii din opoziţiune, unele puncte,

unele greşeli, nu e în alt scop decât ca să se evite greşelile viitoare. Căci, domnilor,

consecinţele greşelilor în viaţa obişnuită sunt simple; să se schimbe guvernele, în

evenimente ca cele de azi, nu se îndreaptă nimic din păcatele deja comise. Consecinţele

în viaţa ordinară? Oameni care cad, partide care slăbesc. Dar ce poate să ne facă nouă

menţinerea sau căderea oamenilor ori a partidelor în asemenea împrejurări? (Aplauze

prelungite).

306 211

Cine dintre noi este aşa de vanitos, ca să-şi închipuiască că persoana lui, că viaţa

lui, cariera lui, cariera şi viitorul amicilor lui, atârnă ceva în balanţa în care se cântăresc

destinele unei naţiuni? (Aplauze prelungite şi îndelung repetate; strigări de bravo). Cine

este acela dintre noi care nu ar da voios şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul lui, care nu ar

primi să fie întunecat pentru totdeauna, aşa încât să nu se mai vadă niciodată, să nu i se

mai ştie nici de nume, de lumina cea mare care o va provoca eroul care ne va da România

Mare? (Aplauze prelungite şi îndelung repetate; strigări de “bravo”).

Dar încrederea neraţionată, dar tăcerea nemotivată ar fi, domnilor, un păcat şi în

contra ţării, pe care o reprezentăm, ar fi un păcat şi faţă de dumneavoastră, care aveţi în

mână direcţiunea forţelor ei, ar fi păcat faţă de generaţiunile care ne-au precedat şi faţă de

cele care vor veni după noi. În conştiinţa noastră sinceră, şi din toată inima urez să mă

înşel, în conştiinţa noastră sinceră. noi credem că aţi făcut greşeli, că aţi lăsat să treacă

momente mari, şi stăm la grea îndoială dacă momente de aceeaşi valoare pot să se repete.

S-au discutat aceste momente, s-a vorbit de Lemberg şi ştiu că s-a zis: „A, ce? Strategie?”

Nu mă ocup de strategia militară, mă voi ocupa de strategia politică. E sigur că, după

Lemberg, Austria îşi pierduse capul.

Este sigur că a fost atunci o adevărată groază de intrarea noastră în război, e sigur

că atunci puteam face minuni, dar cum sunt om drept, mai ştiu şi de alte greutăţi care s-ar

fi pus atunci în drumul oricărui guvern român.

În aceste momente, nu-mi este permis, mai cu seamă că noi vorbim, iar ceilalţi nu

răspund şi, prin urmare, vorba noastră nu trebuie să fie nici vorba care întinde curse, nici

vorba care păcătuieşte prin nedreptate, dacă vorbesc de bogăţia momentului, să nu

amintesc şi greutăţile momentului, greutăţi care nu se puteau învinge decât prin unele

hotărâri care mie mi se păreau uşor de luat, dar care pricep ca altora să le fi părut grele.

Şi iarăşi nu mă prind în faţa conştiinţei mele că posibilitatea la care mă gândeam

eu era mai adevărată decât greutăţile la care se gândeau alţii.

A venit, domnilor deputaţi, un alt moment, moment pe care îl aştepta ţara

întreagă, când greutăţile de care vă vorbii – din vremea Lembergului – nu mai existau.

Convingerea mea este că nici nu ar fi putut să se repete; iar o chestiune de convingere.

Atunci, domnilor, în momentul intrării Italiei, era aşa de firească intrarea noastră în

306 212

război şi ar fi adus probabil şi o altă direcţie politică în Bulgaria, cu toată încăpăţânarea

Regelui Ferdinand.

Ştiu, şi în această privinţă, că pot fi circumstanţe atenuante discutabile, dar iarăşi

ştiu, domnilor, că eu unul – şi nu m-am dat în lături să o spui şi atunci – găseam că

trebuie să profităm de moment, fie chiar cu sacrificii.

Numai dacă urma va dovedi că aceste sacrificii au putut fi evitate până la sfârşit,

dar şi cu câştigarea a ceea ce atunci era mai sigur decât astăzi că se putea câştiga, voi face

mea culpa, şi o voi face cu bucurie, pentru că nu e unul dintre noi căruia nu-i va părea

mai bine să se înşele şi să ceară iertare, decât să se petreacă evenimentele aşa încât să-i

dea dreptate când este vorba de un moment pierdut pentru ţară. (Aplauze îndelung

prelungite).

Dar a venit, domnilor, al treilea moment, a venit momentul în care Bulgaria şi-a

aruncat masca pe care o purtase un timp aşa de îndelungat. S-a azvârlit într-o acţiune care

poate să se explice într-o politică de tarabă, dar care nu va fi niciodată iertată într-o

politică mai înaltă.

E momentul în care noi aveam obligaţiunea – şi cum sunt unul din aceia care au

scris şi au iscălit, ştiu – aveam obligaţiunea să apărăm Serbia. Dar mai mult decât o

obligaţiune; căci ce este o obligaţiune în vremile acestea în care tratatele se nesocotesc,

aveam interesul să apărăm Serbia.

Domnilor deputaţi, ştiu ce grea este problema: ce ar fi fost dacă n-ar fi fost.

E astăzi greu să judeci dacă e sigur că, România mobilizând odată cu Bulgaria, în

Grecia nu ar fi rămas în picioare marele om, care s-a dovedit că era mai mare decât

poporul lui, ceea ce e o nenorocire, ca şi atunci când e mai mic decât poporul lui acela

care dirige un popor. (Aplauze).

Era însă o posibilitate, eu sunt convins că era o probabilitate şi nu cred că s-a

făcut tot ceea ce se putea face pentru acea posibilitate. Aş vrea şi aici să mă înşel dar nu

cred că mă înşel.

Şi văz, domnilor, în ceea ce am pierdut noi prin neintrarea noastră atunci, când

puteam să împiedicăm strivirea armatei sârbeşti, mersul germanilor spre sud, când ştiam

că au să vină şi aliaţii, cum au venit, când eram de talie să ţinem vrăjmaşul pe loc până ce

veneau dânşii – avem un general deputat, care a spus tot timpul că da, şi nu era singurul

306 213

care spunea că da; cred că am pierdut şi altceva decât faimoasa încercuire materială, mă

tem că am căzut în izolarea morală, în care eu văd un pericol mai mare decât chiar în

încercuirea materială.

Domnilor deputaţi, se uită cam prea mult că politica, astăzi, nu o fac cabinetele, că

politica azi o fac popoarele.

Ceasul acesta era ceasul în care noi, apărându-ne interesele noastre, apărându-ne

mersul nostru către idealul nostru, aduceam cel mai mare serviciu, pe care nu-l vom mai

putea aduce aşa de integral, oricât ar dura războiul… (Aplauze din partea minorităţii) şi,

prin urmare, căpătam acel drept faţă de popoarele care conduc Europa, drept de care,

domnilor, se poate ca mâine sau poimâine să avem nevoie pentru că nimeni nu ştie cum

au să se întoarcă evenimentele şi sub ce pericol ne vom găsi. Era în puterea noastră să

împiedicăm această durere sufletească a Împătritei Înţelegeri, abandonarea Serbiei.

Numai noi puteam sosi la vreme, numai noi putem împiedica lucrul, numai noi puteam

căpăta drepturi în Orientul Europei, o adevărată hegemonie sufletească şi, în acelaşi timp,

juca un rol european, fiindcă am fi determinat o acţiune europeană! (Strigăte de bravo,

aplauze prelungite pe băncile opoziţiei).

Nu este vorba, nu, de “panache”. Nimeni nu are dreptul să joace vieţile

oamenilor în cabotinajul politic. Dar, cum ştim că în război tot va trebui să intrăm, cel

puţin eu, care cred aşa, aş fi preferit ca intrarea noastră în război să coincidă şi cu

posibilitatea unui rol european pentru România cea mică, care, prin poziţiunea ei în acel

moment istoric – care niciodată nu se va repeta – putea să facă operă de Putere mare, deşi

este o Putere mică! (Strigăte de bravo, aplauze prelungite pe băncile opoziţiei).

Domnilor deputaţi, sunt atât de convins de acest lucru, încât, credeţi-mă, azi, în

conştiinţa mea, se pune încă un punct de întrebare; nu că nu cunosc datele problemei, dar

mă întreb încă: nu este vreo taină, pe care tu nu o cunoşti? Nu vreo dată a problemei, dar

vreo taină? Căci tot ce îmi spune mintea, tot ce îmi spune cunoştinţa exactă, pe cât se

poate, pe care o am asupra situaţiunii, mă face să nu pricep, cu nici un preţ să nu pricep,

cum România nu şi-a făcut datoria în momentul intrării în campanie a Bulgariei, cum

România a dat cu piciorul şi la o pagină de glorie şi la o măsură de siguranţă?

Domnilor, din cuvântarea domnului Stere un singur lucru mi-a făcut impresiune,

şi trebuie să vă facă impresiune. D. Stere zicea: bine, admit că Austria va fi zdrobită – eu

306 214

nu admit, eu sunt convins că va fi lichidată, ca toate lucrurile artificiale, care nu

supravieţuiesc la aşa comoţiuni terestre – dar, zicea domnul Stere, sunt alţii care au luat

inscripţiuni ipotecare anterioare nouă, pe aceştia trebuieşte întâi să-i satisfacă: pe Italia,

pe Rusia, pe Serbia; dumneavoastră, care v-aţi lua aşa de târziu inscripţiunea, d-voastră

sunteţi siguri că o veţi putea aduce la îndeplinire?

Aţi pierdut întâietatea, zicea domnul Stere, chiar în politica domniilor voastre. Are

dreptate! Este o întâietate pierdută, doresc din toată inima să o putem recâştiga, căci,

domnilor deputaţi, dacă am insistat şi insist asupra acestor greşeli, o fac, nu din altă

dorinţă, decât ca greşeala să nu se mai repete.

Veni-va alt ceas? Câteodată judecata mă face să mă îndoiesc, dar patima

dogoritoare mă împiedică să mă îndoiesc şi, dacă nu aş crede că va veni un alt ceas, nu aş

avea unde să găsesc destulă putere ca să mă urc la această tribună.

Cred că are să vină ceasul, dar cer, în faţa acestui ceas, în loc de atitudinea pasivă

care aşteaptă evenimentele, atitudinea activă care prepară ceasul şi-l face să sosească.

(Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

Când o naţiune are pretenţiuni aşa de mari ca ale noastre, când de satisfacerea

acestor pretenţiuni, atârnă o chestiune de viaţă şi de moarte, găsesc că nu ne îndeplinim

datoria stând numai să vedem cum are să treacă norocul pe lângă noi, trebuie să preparăm

venirea lui, să facem şi noi acţiunea noastră, ca să sosească ceasul, în care să putem pune

în balanţă întreaga noastră putere, întreaga noastră vigoare. (Aplauze prelungite). Căci,

domnilor, ia închipuiţi-vă d-voastră, ce ar fi viaţa noastră, dacă nu ar mai veni ceasul cel

bun, dacă am rămâne în situaţiunea de astăzi! Vă daţi seama? Ar fi, domnilor, viaţa într-o

permanentă ruşine, care i-ar ridica tot preţul, ar fi sfârşitul zilelor noastre în cel mai

groaznic din chinurile sufleteşti.

La un moment dat, a venit un fost prieten şi mi-a făcut o imputare. Unii dintre noi

ne gândeam, rău făceam că ne gândeam, şi la soarta noastră personală. Într-o Românie

care şi-ar face datoria, dar care nu ar avea noroc, datoria omului este să stea până la

ultima suflare a lui, să muncească cu mai multă vigoare decât oricând. Dar, într-o

Românie care s-ar dezonora, ce viaţă am mai putea trăi? Şi mă gândeam într-o zi –

slăbiciune sufletească – că nu ne-ar rămâne decât pribegia. Dar şi pribegia e imposibilă,

306 215

fiindcă aş vrea să-mi spuneţi prin ce colţ de pământ ar putea să umble un român atunci,

fără să-şi ţie privirea veşnic îndreptată la pământ? (Aplauze).

Domnilor, ia priviţi şi ipoteza cealaltă!

Ia închipuiţi-vă că sacrificiile noastre mari – vor fi foarte mari – făcute în acest

moment în care împrejurările ne deschid o perspectivă pe care nu am aşteptat-o niciodată

şi pe care nu ne-o vor mai da niciodată, vor reuşi să ne creeze România la care visăm!

Ia gândiţi-vă, nu la mărirea ei teritorială, nu la mulţimea de locuitori, gândiţi-vă la

mărirea sufletească a României celei noi!

Toată viaţa noastră, toate micile noastre combinaţii, toate certurile noastre, în care

ne-am sleit forţele noastre, care au putrezit tinereţele, toate aceste alcătuiri artificiale,

resturi ale unei oligarhii dintr-un mic Principat, gândiţi-vă cum ar fi măturate de curentele

cele vii care vor pune o viaţă nouă în locul lor! (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

Ia gândiţi-vă la problemele ce se vor pune o dată ce s-ar întruni oameni despărţiţi

de 1.000 de ani; ia gândiţi-vă la cei tineri, ce operă fecundă şi utilă vor avea să facă ei, ca

să organizeze din nou toate temeliile noului stat românesc! Văd deschizându-se uşile

raiului, şi o teamă superstiţioasă îmi zice să închid ochii; este prea frumos! (Aplauze

prelungite şi îndelung repetate şi strigări de bravo).

Sarcina aceasta de a scri o epopee vie a căzut pe generaţiunea noastră, deşi nu a

fost generaţiune mai puţin pregătită pentru o viaţă eroică decât generaţiunea noastră. Noi

suntem prima generaţiune românească care a moştenit fără să producă.

Din munca generaţiilor trecute, din suferinţele lor, războinici în vremea

războaielor, diplomaţi în vremea diplomaţiei, s-a înălţat această tribună, din jertfa lor,

dreptul, pentru noi, să vorbim cum vorbim. Noi nu am contribuit cu nimic la stabilirea

acestui drept. (Aplauze prelungite).

Generaţiunea noastră, trăită în îmbogăţirea cam repede a României, a căpătat şi un

gust de bună stare care o goneşte de la eroism.

Oare viaţa factice a Bucureştilor în aceste 17 luni, în mijlocul tragediei românilor

de pretutindeni, care se bat sub toate steagurile şi suferă toate invaziunile, nu e ea şi o

insultă la suferinţa neamului? (Aplauze îndelung prelungite).

306 216

Adică zgomotul acesta de vagoane, care se aude chiar la această tribună, unde se

vorbeşte de tainele neamului, nu este şi el o dovadă de ce puţin preparată pentru rolul ce

ar trebui să-l joace este această generaţie? (Aplauze îndelung prelungite).

Şi cu toate acestea, domnilor deputaţi, pe această generaţie a ursit-o soarta să

îndeplinească fapta cea mare. Ea va fi sau gropaşa muncii de veacuri sau zămislitoarea

unei vremi aşa de frumoase, încât vedenia ei mă smereşte. (Aplauze îndelung prelungite,

strigări nesfârşite de “bravo”).

CUVÂNTARE ROSTITĂ ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR, ÎN ŞEDINŢA DE LA 18 DECEMBRIE

1915

Domnilor Deputaţi,

Sunt prea obişnuit cu regulele parlamentare, ca să fi făcut eu, cel dintâi, greşeala

de a lua a doua oară cuvântul într-o dezbatere ca aceasta, în care nu se găseşte vreme

pentru toţi cei care vreau să vorbească măcar o dată.

De asemenea, sunt prea obişnuit cu viaţa parlamentară, ca să nu ştiu că nu se

poate discuţiune fără o mulţime de chestii personale şi că nimeni nu e obligat, nici nu e

bine să le noteze pe toate, să-şi piardă vremea răspunzând la toate.

Domnul Carp însă a introdus azi sistemul vorbirii de două ori. Dacă ar fi vorbit

numai de două ori şi, la a doua a sa vorbire, nu ar fi făcut decât discuţie politică, nu i-aş fi

imitat exemplul; dar, fiindcă domnia sa a transformat chestiunea politicii externe a

României într-un duel politic cu mine, nu era cu putinţă să nu vă răpesc câteva minute ca

să răspund domnului Carp.

Cu această ocazie, domnilor, sunt silit, nu să răspund discursului domnului Arion,

dar să restabilesc două sau trei afirmaţiuni de fapte. Fireşte, ce să răspund eu discursului

domnului Arion, când domnia sa, strâns cu întreruperile, a spus că politica pe care o crede

cea mai bună este alianţa noastră în acest război cu Puterile centrale?

D. D. Grecianu: Vă înşelaţi. Domnul Marghiloman, când era şeful Partidului

Conservator, a spus că atitudinea Partidului Conservator nu poate să fie decât într-o

singură direcţie, direcţia cealaltă (Bravo, aplauze pe băncile opoziţiei).

306 217

D. Take Ionescu: Atunci, domnilor deputaţi, tot restul discursului domnului Arion

nu poate să fie decât consecinţa unei idei dominante: adică, domnia sa vede pentru ţara

noastră, în această direcţiune, în alianţa în acest război cu Puterile centrale, politica cea

mare naţională. Ce să mă mai ocup atunci de rest? Notez.

D. C. C. Arion: Dumneavoastră aşteptaţi învierea Rusiei? Nu-i aşa?

D. Take Ionescu: Notez numai aplauzele majorităţii Camerei. Dar nu sunt aşa de

rău, ca să trag concluzie că aplauzele Camerei mergeau la afirmarea alianţei cu Puterile

centrale. Sunt prea vechi în Parlament, ca să nu ştiu că aplauzele Camerei se leagă mai

ales de chestiunile de luptă dintre oameni şi partide, că în aplauzele Camerei se întunecă

chestiunile cele mai înalte în folosul pugilatului nostru politic. (Aplauze pe băncile

opoziţiei).

D. C. Iarca: Vă înşelaţi cu totul!

D. Take Ionescu: La întreruperea domnului Iarca răspund, ca pe domnia sa îl scot

din observaţia mea, fiindcă politica domnia sale este cunoscută şi ştiu că nu a putut să fie

decât fericit, când a auzit-o, de astădată, dezvoltată cu atâta talent.

D. C. Iarca: Din cauză că dumneata vorbeşti de două ori, nu pot să vorbesc şi eu.

D. Take Ionescu: Tot aşa, domnilor deputaţi, la partea politică a domnului Carp,

ce să-i răspund eu? Nu a spus dumnealui două lucruri, care pentru noi sunt extraordinare?

V-a spus: dacă aţi putea să realizaţi idealul naţional, dacă aţi putea să luaţi

Ardealul, ar fi o nenorocire. Nu este destul de limpede?

V-a spus un al doilea lucru: nu este vorba atât de mărirea României, cât de

întregirea Moldovei! Adică ne-a trimis înapoia anilor 1859, când se va opune Moldova

Munteniei, când se va putea vorbi de întregirea Moldovei sau a Munteniei. Moldova şi

Muntenia fac azi un singur trup şi toate năzuinţele noastre sunt să mărim acest trup.

(Aplauze prelungite pe băncile opoziţiei).

Acum, domnilor, câteva fapte: Domnul Arion ne-a spus nouă: “Dumneavoastră aţi

cerut război afară din Cameră şi aţi scăldat-o înăuntru”.

Aceasta era acuzaţia. Am pus-o în formă trivială şi cred că e mai bine că am spus-

o trivial această acuzaţiune.

Nu este adevărat. Noi am cerut formal mobilizarea care, se ştie bine că, dacă

ceilalţi nu se opreau, ducea drept la război. Am cerut-o în forma cea mai corectă posibilă:

306 218

deputaţii şi senatorii opoziţiunii, în lipsa Parlamentului, au trimis o delegaţiune care să

ceară acest lucru guvernului, iar domnul Filipescu şi cu mine, în calitatea recunoscută în

România de şefi de partide, am cerut-o şi Majestăţii Sale Regelui printr-un memoriu

iscălit de noi, pe care l-am remis. A! Că cererea nu era bună, treaba domniilor voastre să

ne criticaţi, dar să ziceţi, ca să se treacă la Monitor, că noi ceream războiul în întruniri şi

nu voiam să luăm răspunderea de a-l face, asta nu, nu primesc această acuzaţiune fiindcă

nu este demnă de noi. (Aplauze furtunoase pe băncile minorităţii).

Domnilor, nu pricep politica de acţiune decât într-o singură direcţiune şi nu am

cerut-o de la început decât într-o singură direcţiune. Din ziua în care ne-a fost permis,

mai puţin de o lună după declararea războiului, să părăsim neutralitatea, care nu fusese, în

Consiliul de Coroană, pentru cei mai mulţi dintre noi, decât zidul pe care îl ridicam în

contra posibilităţii de a se merge cu Puterile centrale, zidul la spatele căruia noi aveam să

preparăm viitorul atac, din acea zi, nici unuia dintre noi nu i-a trecut prin cap că ar putea

fi o altă acţiune a noastră decât împreună cu Quadrupla Înţelegere. (Aplauze).

Domnul Filipescu mă autoriză să spun – nu eram acolo – că, atunci când, în

Partidul Conservator încă nedespărţit, s-a votat moţiunea care zicea: “că partidul crede că

a sosit momentul să se intre în acţiune într-o singură direcţiune” – şi de atunci e mai mult

de un an de zile – era lămurit că acea direcţiune era tot aceea pe care noi o susţinem aici,

iar unul din promotorii – aşa îmi spunea domnul Filipescu – acelei formule era onoratul

domn C.C. Arion. (Aplauze furtunoase pe băncile minorităţii).

D. C. C. Arion: Domnule Take Ionescu, dumneata nu te-ai schimbat deloc?

Formula mea a fost să se facă politică reală şi, dacă dumneavoastră puteţi s-o

faceţi luând Ardealul, veţi fi binecuvântat, dacă veţi putea să-l luaţi.

D. Take Ionescu: Domnule Arion, este politică reală aceea pe care o propune

domnul Carp şi domnul Stere şi pe care ai lăsat-o dumneata să se strecoare, aşa, printre

buze, adineauri? Aceea este politică reală? Este politică reală şi posibilă politica pe care o

susţinem noi. E altă politică reală, dar mică, josnică, îngustă: politica neutralităţii totale;

nu e politică reală, este imposibilă politica de stare la pândă şi de a merge după

împrejurări, ori la dreapta, ori la stânga. (Aplauze prelungite).

Şi acum, domnilor, încă câteva fapte: domnul Arion m-a întrebat: de ce am spus

că aveam obligaţiuni faţă de Serbia?

306 219

Acela care a dat domnului Arion lămuriri, nu i-a spus adevărul. Protocolul a fost

mai întâi redactat de domnul Politis, unul din delegaţii greci, dar redacţiunea lui

neconvenindu-se, am fost însărcinat eu să fac o a doua redacţiune, care a fost primită

întocmai. Şi vedeţi: nu este o chestiune de amor propriu de autor, fiindcă am făcut o

operă care a murit; s-a rupt tratatul. La ce tindea protocolul? Protocolul avea acest scop:

chestiunile de teritoriu, tratatele de această natură, în ţările constituţionale, nu au valoare

juridică şi constituţională fără a fi votate de Parlament, şi noi ne temeam că Bulgaria să

nu lase veşnic chestiunea în suspensie, cum a şi lăsat-o, căci Sobrania nu l-a votat. Şi

atunci, mai cu seamă că lucrul era mai interesant pentru noi, – pentru că ni se ceda o parte

din pământul Turciei – după propunerea grecilor, s-a făcut acel protocol, prin care ne

garantam reciproc până când tratatul va fi învestit cu formele legale şi constituţionale.

Tratatul din Bucureşti era iscălit şi executat, deoarece armatele noastre ocupaseră

quadrilaterul, iar armatele sârbeşti şi greceşti ocupaseră şi ele din teritoriile ce li se

cuveneau. Nu de execuţia de fapt era deci vorba, ci de învestirea tratatului din Bucureşti

cu formele legale, învestire care încă nu s-a făptuit. Obligaţia noastră este evidentă.

Era însă o obiecţiune solidă, pe care o putea opune România la începutul

războiului. România avea această legătură, dar avea şi un tratat de alianţă cu Austria.

Până când tratatul de alianţă cu Austria nu căzuse, România putea foarte leal să

zică: „Am încheiat o obligaţie în ipoteza în care nu mă izbesc şi de un tratat de alianţă al

meu; nu pot fi fidelă cu unul şi infidelă cu altul”.

Dar de când a pierit tratatul nostru de alianţă, adică cel mai târziu de la intrarea

Italiei în război, obligaţia este întreagă şi, dacă Serbia nu a făcut apel la dânsul, atât mai

bine.

Nu e însă cuminte, nu e frumos să tăgăduim un lucru care există.

Eu înţeleg, domnilor, să tacă toţi care nu cunosc angajamentul, înţeleg guvernul să

tacă, dar tocmai aceia să tăgăduiască care au iscălit alături de mine şi care sunt sigur că ei

au lămurit pe domnul Arion, pentru că domnia sa nu a ştiut! (Întreruperi).

Ce? Adică, crezi dumneata că ştiai tot ce se făcea în guvernul nostru? (Ilaritate,

aplauze).

D. C. C. Arion: N-am ştiut nici de tratativele cu domnul Brătianu.

D. Take Ionescu: Nu ai ştiut, şi nici nu trebuia să ştii (Ilaritate).

306 220

D. C. C. Arion: Ce e mai curios, e că nu ştia nici domnul Maiorescu.

D. Take Ionescu: Nu e exact! Îmi pare bine că ai adus chestiunea aceasta.

În ziua în care s-a făcut ministerul de colaborare, am spus domnului Maiorescu că

am înţelegere cu şeful Partidului Liberal că, dacă se întâmplă război, să se facă guvern

naţional, şi acest lucru l-am spus nu numai domnului Maiorescu, dar şi răposatului G.

Cantacuzino când m-am dus să vorbesc cu dânsul, fiindcă avea o situaţie înaltă în partid.

Recunosc, nu ţi-am spus şi dumitale.

Ei, nu ţi-am spus! (Aplauze, ilaritate).

D. C. C. Arion: Pardon. Mie mi-ai spus propunerea ca să facem Preşedinte de

Consiliu pe d. general Zosima. Aceasta mi-ai spus-o.

D. Take Ionescu: Eu nu ţi-am spus, domnule Arion, care era obligaţia noastră.

Singurul om căruia eram dator să-i spun, era domnul Maiorescu, care reprezenta pe

celălalt partid în colaborare.

Voci: Dar lăsaţi aceasta. Aceasta este discuţia la Mesaj?

D. Take Ionescu: Domnilor deputaţi, o altă chestiune.

S-a spus: că de ce am vrut să văd pe Kiderlen-Wächter, când mă duceam la

Londra să tratez pentru România? Adică atâta ar mai fi trebuit, ca, fiind aliaţi cu

Germania, de la ea să nu cer ajutor? Am luat întâlnire şi cu Kiderlen-Wächter, în Stuttgart

– unde nu l-am putut vedea, căci a murit în chiar noaptea aceea – şi, în acelaşi ceas în

care luasem întâlnire cu dânsul, luasem întâlnire şi cu Poincaré la Paris.

De la unul ceream ajutor, fiindcă eram aliat, de la celălalt ceream ajutor pe baza

vechilor raporturi de prietenie şi ajutorului pe care ni l-a dat Franţa în atâtea împrejurări.

(Aplauze).

Aş fi fost un om extraordinar de orbit ca să nu caut să iau ajutor de pretutindeni,

când voiam să regulăm chestiunea noastră cu Bulgaria.

Iată tot ce aveam de spus la chestiunile personale ridicate de domnul Arion.

A mai fost una, la care mă aşteptam. A cetit şi domnia sa, cum a cetit şi domnul

Carp – de altminteri, cum cetise şi domnul Stere – pasaje din broşura mea din ianuarie

1891, adică dintr-o broşură care va împlini peste o săptămână respectabila vârstă de 25 de

ani.

306 221

Domnilor, aceste pasaje nu puteam să le uit în nici un caz, pentru că agenţia

Iversen le-a scos în sute de mii de exemplare, le-a distribuit în toată ţara şi mi-a trimis şi

mie vre-o 12 aşa că am şi eu să dau la alţii, dacă aş avea nevoie să le răspândesc.

(Ilaritate).

Credeţi d-voastră că nu ştiam eu că o să aduceţi aici broşura de la 1891? Ba bine

că nu.

La 1891, ştiam deja de trei ani de zile despre alianţa noastră cu Austria şi

Germania, fiindcă Alexandru Lahovary îmi comunicase aceasta de îndată ce a venit

opoziţiunea unită la putere.

Textul nu-l cetisem; textul l-am cetit la 1908, luna mai; dar faptul alianţei îl

cunoşteam.

La 1891, toată Europa trăia în frica Rusiei.

La 1891, aici, la noi, se aştepta, ca un lucru care putea să vie foarte curând, un

război, un nou război, în care Rusia ar fi avut să treacă iarăşi la Constantinopole, în care

război, fireşte, în baza tratatului nostru de alianţă, dacă războiul îl provoca Rusia, noi

aveam să ne batem în contra ei!

La 1891, erau încă în aer iluziunile de care v-am vorbit alaltăieri, de

compensaţiuni pentru noi în Orient, pentru abandonarea speranţelor noastre de peste

Carpaţi.

Ca un om care cunoşteam politica statului, care ştiam de iscălitura statului, eu

care v-am declarat şi alaltăieri că, cu toate sentimentele mele, dacă războiul s-ar fi

provocat în aşa fel încât să fim datori după tratat să mergem cu Austria, aş fi cerut cel

dintâi să ne supunem şi să mergem în contra sentimentelor, în contra interesului, să

mergem la pieire, pentru onoare; cum aş fi putut, la 1891, să vorbesc altfel?

Domnul Carp nu-mi admite să văd altfel împrejurările Europei după 25 de ani; e

sever cu mine, care n-am încă decât 57 de ani; dar, domnia sa care, la 1870, spunea că

acolo unde e drapelul Franţei, acolo sunt interesele noastre, că în contra Franţei şi a

Latinităţii nu se poate merge şi totuşi nu i-au trebuit decât zece ani pentru ca să proiecteze

tratatul de alianţă în contra Franţei.

D. P. P. Carp: Şi astăzi sunt pentru Franţa, dar sunt contra Rusiei.

306 222

D. Take Ionescu: A! Domnilor, aceasta le întrece pe toate. Acesta este un păcat

mai mare decât al acelora care vor să realizeze deodată idealul integral, cu alte cuvinte, să

ne batem şi cu armatele unora şi cu ale celorlalţi. Dar este şi mai curios: domnul Carp e

pentru Franţa, dar e contra Rusiei! Dar dacă ele sunt împreună, atunci ce ne facem noi?

(Râsete). Nu cumva o să tăiem armata pe din două şi pe una s-o trimitem să se bată pe un

câmp al beligeranţilor şi pe alta în celălalt câmp? (Aplauze).

Dar, domnilor, tăgăduiesc eu că a-mi cita lucruri de acum 25 de ani este un drept

în polemică, că este arma cea mai obişnuită a polemicei?

Nu este numai obişnuită, dar este şi legitim ca, în acest discuţiuni, să vie să mi se

arate: uite, acum 25 de ani, ce ai spus; ai spus altfel. Cum o să tăgăduiesc? E posibil să

tăgăduiesc?

Aceasta este ceea ce se cheamă moneda măruntă a discuţiunilor parlamentare,

aceasta este chiar la îndemâna şi a acelora care nu pot să cheltuiască altă monedă.

(Aplauze).

Ea este un accesoriu la acei care pot mai mult; devine un capital la acei care nu

pot mai mult. (Aplauze).

Dar, domnilor, aş avea un singur cuvânt de răspuns. Era cineva, la 1891, care să-şi

închipuie că se va putea ca Austria să fie atacată în acelaşi timp şi de Rusia şi de Anglia,

ţări care se credea că sunt într-un astfel de antagonism, încât sunt condamnate la război în

etern, ţările despre care Bismarck zicea că grozav aşteaptă să vadă lupta dintre elefant şi

balenă?

Ar fi fost cineva, la 1891, care să-şi închipuie că Austria va fi atacată şi de Franţa

şi de Italia? De Italia, care suspina în braţele Austriei ca să se apere de Franţa?

Cine a putut, la 1891, să prevadă cele ce s-au întâmplat peste 25 de ani? Cine

putea, la 1891, să ghicească că va veni momentul în care oamenii serioşi să poată

întrevedea descompunerea Austriei, în care în Parlamentele ţărilor civilizate să se

vorbească de tăierea Austriei în bucăţi? Cine a ghicit aceasta? Eu unul, neavând darul

profeţiei, vă mărturisesc că nu am ştiut, Domnul Carp, care este profet, ar fi trebuit s-o

ştie.

Unde, însă, domnilor deputaţi, nu mai pot să consider o luptă legitimă, unde, în

loc de argumente, am opus de acolo, din bancă, fără să mă tulbur, un surâs… de dispreţ,

306 223

este atunci când domnul Carp, la critică, a adăugat injuria. Am surâs, fiindcă izvorul

insultelor domnului Carp mi-l explic: este necazul neputinţei învinse. (Aplauze prelungite

şi îndelung repetate din partea minorităţii).

Acum câteva zile, venind în dreptul băncii mele, domnul Carp mi-a spus: de opt

ani ţine lupta dintre noi şi nu s-a isprăvit.

Nu de opt ani, de douăzeci de ani, de la 1895! Nu am avut, în aceşti douăzeci de

ani, decât două scurte armistiţii care, ştiţi bine, că nu au putut dura.

În această luptă, întâmplarea a făcut că de două ori am forţat pe domnul Carp să

descalece, după ce încălecase foarte de curând. Şi avea aşa nădejdi!…

Prima oară, a fost la anul 1901, când îşi închipuise că se făcuse nu numai Prim-

ministru, dar şi dictator al conservatorilor.

Atunci, domnilor, s-a întâmplat votul – majoritatea de un vot – care a stricat toate

visurile de mărire ale domnului Carp.

A doua oară, a fost la 1912, când a plătit pedeapsa pentru altă campanie de injurie,

care nu era adresată mie, dar în privinţa căreia mi-au dovedit-o aplauzele de azi ce iute se

uită în România orice injurie! (Aplauze, bravo pe băncile opoziţiei).

Să mă tulbur eu de injuriile domnului Carp? Domnul Carp pe cine înjură îi poartă

noroc. Domnul Carp, când a atacat cu vehemenţă pe Lascăr Catargiu, a venit Lascăr

Catargiu şi a stat cinci ani la guvern, guvernarea lui cea mai bună. Când a atacat pe

domnul Brătianu cu fierul roşu, eram în Senat, vorbea, îl auzeam şi îmi ziceam: acum şi-a

rupt gâtul. Scuzaţi expresia! Îl aşteptam de la 1908, fireşte; voise să mă desfiinţeze pe

mine, împrejurările s-au desfăşurat aşa, că l-am învins eu. De aceea, cred că este un noroc

să fie cineva insultat de domnul Carp. (Aplauze prelungite).

Să creadă domnul Carp că injuriile sale nu mă ating întru nimic. Îmi doresc un

singur lucru: când voi ajunge şi eu în starea de neputinţă învinsă, să-mi cunosc mijloacele

şi să nu fac lucruri de care să-mi fie ruşine mie însumi! (Aplauze prelungite pe băncile

opoziţiei; strigări repeţite de bravo).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA BANCHETUL ÎN ONOAREA ROMÂNILOR

CARE AU REFUZAT DECORAŢIUNILE AUSTRIACE, LA TEATRUL CAROL CEL MARE,

DUMINICĂ 22 MAI 1916

306 224

Domnilor,

În emoţiunea firească de care sunt cuprins, nu mi-e îngăduit să nu-mi plătesc întâi

o datorie de recunoştinţă. Am faţă de guvernul habsburgic mai multe motive decât oricine

ca să am o datorie de recunoştinţă. Cel dintâi ne este comun tuturor: fără de guvernarea

lui neomenoasă, n-ar fi stat trează, poate, conştiinţa unităţii naţionale în românii de

dincolo. (Ovaţiuni furtunoase şi prelungite).

Perfidiei şi incapacităţii Casei de Habsburg, datorim noi că astăzi toţi românii

privesc la Bucureşti ca la Ierusalimul rasei, de aici îşi aşteaptă mântuirea. (Ovaţiuni

entuziaste nesfârşite).

Sunt recunoscător Casei de Habsburg că, atunci când a vrut să-şi dea măsura

insolentei ei trufii, m-a ales pe mine pentru fulgerele ei. (Ovaţiuni furtunoase nesfârşite).

O mai mare onoare n-am avut în viaţa mea şi nu voi mai avea. Nu mi-o explic

decât prin mintea cea de evul mediu a acelor de la Viena, care şi-au închipuit că

decoraţiunile înalţă şi că retragerea lor coboară. (Ovaţiuni furtunoase prelungite).

Încremeniţi într-o etichetă pe care au crescut păianjeni, viaţa modernă le este

necunoscută: au tratat ca un incident de anticameră, ceea ce era o revoltă naţională.

(Ovaţiuni nesfârşite).

Le sunt recunoscător şi le voi fi pururea recunoscător pentru cele ce am auzit

astăseară. Nu este cu putinţă ca un suflet omenesc să rămână nemişcat la cuvintele

călduroase ale dumneavoastră. Fără de gestul de la Viena, nu mi-ar fi fost dat să le aud

(Ovaţiuni prelungite).

Între aceste cuvinte, domnilor, daţi-mi voie să mă ocup de ale lui Nicu Filipescu.

Nu că am avea pretenţiunea, fie el, fie eu, fie 20, fie 100 dintre noi, să putem noi să

hotărâm de soarta unei ţări, de menirea unui neam; dar aşa sunt împrejurările, încât,

câteodată, eşti în vârful batalionului şi, dacă soarta te-a pus acolo, pe tine te vede lumea.

Aceasta nu scade deloc devotamentul şi eroismul celor care sunt după tine. (Ovaţiuni

prelungite).

Cu Nicu Filipescu, care a făcut astă-seară şi anunţul oficial al unui fapt, care era

în sufletele domniilor voastre, căci de aceea aţi izbucnit la comunicarea lui (ovaţiuni

entuziaste nesfârşite), cu Nicu Filipescu am trăit în acelaşi gând 22 de luni, care atârnă

306 225

cât 22 de ani (ovaţiuni furtunoase nesfârşite), în cea mai perfectă înţelegere, în cea mai

perfectă unitate de apreciere şi de concepţie. Căutând cât mai adânc, răscolind până în

fund, în conştiinţa noastră, am avut în tot ceasul convingerea că nu este întinată de nimic

personal, de nimic interesat, nici pentru noi, nici pentru dumneavoastră (ovaţiuni

prelungite), că nu ne dogora decât o singură patimă, cea mai nobilă, cea mai înaltă dintre

patimi: dragostea de Patrie (ovaţiuni entuziaste, nesfârşite).

Am avut norocul să sosesc în ţară înaintea lui şi să iau parte la acel Consiliu de

Coroană care a fost cel dintâi act al dezrobirii României dintr-un lanţ politic de 30 de ani

(ovaţiuni entuziaste prelungite).

Astăzi ne trimitem decoraţiunile la Viena. Dogii Veneţiei aruncau în fiecare an

inelul în mare. Inelul era simbolul căsătoriei lor cu marea, decoraţiile care pleacă sunt

simbolul divorţului nostru pentru totdeauna de Puterile centrale (ovaţiuni entuziaste,

nesfârşite).

Pe decoraţiunile care pleacă stă scrisă vorba „niciodată” (ovaţiuni entuziaste,

nesfârşite).

Despre mine unul, nu concep actuala noastră politică ca un incident trecător, după

care ne-am întoarce la vechile amoruri silite, ci o consider ca redeşteptarea unui neam,

care iese dintr-un vis urât şi calcă de aici înainte pe drumul lui cel drept. (Ovaţiuni

entuziaste nesfârşite).

Cu imperiile centrale astă-seară se hotărăşte divorţul definitiv al neamului

românesc. (Ovaţiuni furtunoase nesfârşite).

Nu venise încă Filipescu şi atunci, domnilor, m-am adresat fiului său care e aici şi

căruia i-am spus…

Voci: Să trăiască!

D. Take Ionescu: Să trăiască; e un tânăr brav! (Ovaţiuni prelungite) Şi i-am spus:

telegrafiază tatălui dumitale să vie cât mai curând; prezenţa lui aici e o necesitate

naţională. Era, domnilor, era o necesitate naţională (Ovaţiuni nesfârşite). Când m-am dus

la dânsul, i-am spus tot ce se făcuse, am examinat împreună situaţiunea şi, din acel

moment, ne-am zis: Nu mai suntem destul de tineri nici unul, nici altul, ca să ne

permitem experienţe; mână în mână, cu hotărâre serioasă, fără să ne despărţim niciodată,

306 226

să trecem prin această criză, şi să o ducem tot aşa până la sfârşitul vieţii. (Ovaţiuni

entuziaste prelungite şi îndelung repetate).

Eram, domnilor, de acord asupra punctelor capitale: noi n-am examinat întâi de ce

parte era să fie victoria, ca să ştim unde ne e datoria; noi am examinat problema mondială

şi problema românească şi am constatat, cu adâncă fericire, că se potriveau amândouă, că

interesele noastre erau aceleaşi cu interesele omenirii, şi nici nu se putea să fie altfel,

fiindcă legea morală este aceeaşi pentru toate popoarele. (Ovaţiuni entuziaste nesfârşite).

Pe urmă numai ne-am întrebat şi cine are să învingă şi, cu multă bucurie, am constatat că

toate probabilităţile sunt că are să învingă dreptatea, că are să biruiască legea morală.

(Ovaţiuni nesfârşite). Şi de atunci, domnilor, am lucrat. Vom fi făcut multe greşeli; numai

cine nu se mişcă nu face greşeli. (Ovaţiuni). Am avut ceasuri de mulţumire, dar de câte

ori am simţit cât de puternic bătea inima acestei ţări, cum pricepea neamul nostru aşa de

simplu şi de lămurit datoria lui în acest conflict, de atâtea ori am avut desigur o adâncă

bucurie. (Ovaţiuni furtunoase prelungite).

Se pare unora că astăzi a scăzut încrederea ţării în destinele ei. Dau întâlnire

necredincioşilor în ziua mobilizării. (Ovaţiuni entuziaste nesfârşite).

Iar dacă blestemul ar cădea pe ţara noastră ca mobilizarea să nu vie, le dau

întâlnire în urgia care s-ar dezlănţui asupra ţării. (Ovaţiuni furtunoase; mare emoţie).

Am avut decepţiuni; cine nu le ştie? Am avut dureri; şi cea mai crudă a fost

odioasa tentativă de a înlocui zborul către ideal prin goana după gologani. (Mari

ovaţiuni). Nici un minut însă n-a scăzut în noi încrederea în ursita poporului nostru.

(Ovaţiuni entuziaste nesfârşite).

Şi atunci, domnilor, bând în sănătatea lui Niculae Filipescu (ovaţiuni entuziaste),

beau, în realitate, pentru realizarea ursitei neamului românesc. Daţi-mi voie ca la

cuvântul politic să adaug un cuvânt personal: experienţa ne spune că memoria păstrează

mai vii ideile din trecut decât pe cele recente; inima, în memoria ei, urmează aceeaşi

regulă. (Ovaţiuni furtunoase nesfârşite).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA DACIA, LA MEETINGUL “FEDERAŢIEI

UNIONISTE”, DUMINICĂ, 5 IUNIE 1916

Iubiţi cetăţeni,

306 227

Gazetele guvernului şi trepăduşii lui spun că ţara e mulţumită, şi că numai noi ne

zvârcolim în setea nesecată de putere.

Ţara, domnilor, nu e mulţumită, ţara e ostenită şi scârbită.

Ţara a văzut întinzându-se pe trupul ei, ca nişte bube canceroase, o corupţie,

despre care nu e precedent nici în istoria noastră. (Ovaţiuni furtunoase). Am apucat

vremurile de la 1886-88 – de atunci datează şi prietenia cu Filipescu (ovaţiuni entuziaste)

– era multă corupţie şi atunci, dar nu era nici aşa de întinsă, nici aşa de odioasă; se vedea

lucrul numai înăuntru; astăzi această corupţie ne-a înfăţişat ca un putregai şi în ochii

noştri, şi în ochii ardelenilor, şi în ochii străinilor. (Ovaţiuni furtunoase nesfârşite).

Ţara, domnilor, e îndurerată de când corupţia, care nu scăzuse până atunci decât

forţele noastre morale, a ajuns să scadă şi forţele materiale, puterile de rezistenţă ale

statului nostru, când corupţia s-a transformat în contrabande. (Ovaţiuni furtunoase).

De contrabandă, ce să vă mai spun? Aţi simţit-o şi o simţiţi! Prin ea s-au

împuţinat mijloacele de rezistenţă, mijloacele de acţiune ale statului nostru. Şi degeaba

mi se spune de anchete şi de exemple! O să auziţi în curând că şi în Rusia e lipsă de

carne. Se poate, domnilor, dar ruşii se bat de doi ani de zile, iar la noi lipsa a venit înainte

de a ne bate. (Ovaţiuni).

În bunăvoinţa celor de sus nu am încredere, căci n-am văzut măcar un singur

prefect scos din slujba lui, ca şi cum toate organele statului şi-ar fi făcut datoria cinstit ca

să împiedice nenorocitele contrabande, care ne înfometează pe noi şi îngraşe pe vrăjmaşi.

(Ovaţiuni nesfârşite).

De ce, domnilor, nici o pedeapsă serioasă? Să vă spun de ce, căci acolo e viţiul cel

mai adânc al situaţiunei noastre de astăzi.

Sunt împrejurări în istorie, în care nu se poate guvernare de partid. Guvernarea de

partid are atâtea păcate care sunt fatale; dar în vremurile normale se rabdă, findcă ce a

stricat unul, vine şi drege celălalt.

Dar în ceasurile mari guvernarea de partid e prea strâmtă, nu încape o naţiune în

guvernarea de partid în ceasurile istorice. (Ovaţiuni furtunoase prelungite). Iar dacă

împrejurările fac să vie ceasurile mari în vremea guvernării de partid, datoria acelui partid

este să guverneze nu cu gândul partidului, cu consideraţiunile de partid, şi ţinând seama

306 228

de interesele de partid, ci să se ridice el, guvern de partid, la înălţimea unui guvern al

tuturor. (Ovaţiuni nesfârşite).

Ei, domnilor, această înălţare n-a putut nici un minut să intre în sufletul

guvernanţilor noştri. De aceea n-a fost tulburat nimeni din vinovaţii de contrabande; de

aceea se târăsc de guler agenţii de execuţiune, dar n-au fost pedepsiţi nici măcar cu

pedeapsa înlăturării din slujbă ceilalţi, acei care trebuiau să fie păzitorii interesului

general în contra lăcomiei individuale, care împingea la contrabande (ovaţiuni furtunoase

prelungite).

Da, domnilor, această corupţiune, această murdărie s-o fi întâmplat şi în ţările

care se bat. Am auzit că şi pe acolo s-au ivit averi scandaloase.

Se poate, dar sângele generos, cu care scriu acele popoare marea lor epopee, spală

bubele de pe trupul lor. La noi nu are cu ce să se spele, şi bubele singure se văd la lumina

soarelui (ovaţiuni furtunoase prelungite).

De aceea, domnilor, cum ziceam, naţiunea este şi ostenită şi scârbită. Şi pot să

adaug: naţiunea nu e mulţumită nici de noi, o spun sincer, fiindcă o simt.

Naţiunea se întreabă: pentru ce nu aţi început mai din vreme campania schimbării

dinăuntru, dacă aţi văzut păcatele care s-au săvârşit? (ovaţiuni nesfârşite).

Iubiţi cetăţeni, problemele nu se înlătură prin tăcere: problemele se examinează în

sinceritate şi în toată durerea lor. Pentru ce? Pentru că, noi unii, aşa de mult eram pătrunşi

de adevărul pe care vi-l spuneam, că nu poate să aparţină viaţa unei naţiuni unui singur

partid sau la două, sau la trei, în împrejurările cele mari, încât noi ziceam: toată politica

internă la o parte!, toate murdăriile, haide, fie!; să vie ceasul cel mare, să măture şi să

spele el şi ticăloşia corupţiei, şi îmbogăţirea ticăloşilor, şi toate mizeriile, şi toate

suferinţele şi să ne găsim cu toţii, radioşi şi încântaţi, în România visurilor noastre

(ovaţiuni prelungite).

Şi ne ziceam, domnilor: Nu e cu putinţă ca orice guvern să nu înţeleagă care e

glasul tainic al atâtor veacuri trecute şi al atâtor suflete de astăzi; nu e cu putinţă ca, la un

moment dat, să nu se mişte, căci noi aveam convingerea adâncă, şi noi am avut-o de la

început, că vor învinge aliaţii, că Germania şi Austro-Ungaria vor fi strivite şi de aceea ne

ziceam: chiar cu lipsa de curaj, cu lipsa de iniţiativă, la lucru gata şi sigur va merge

oricine (ovaţiuni).

306 229

Aceasta a fost, domnilor, secretul acţiunii sau, dacă voiţi, al inacţiunii noastre.

Ne-am trudit numai să ţinem vie flacăra patriotismului, să se ştie că n-a scăzut întru nimic

ardoarea neamului românesc; am închis ochii, nu fiindcă nu vedeam, dar fiindcă ne

făceam că nu vedem, orbiţi cum eram de soarele cel mare al măririi României (ovaţiuni

entuziaste).

Toată discuţiunea între noi, se reducea la un lucru secundar: noi am spus în mai

multe rânduri „a venit ceasul”, iar ceilalţi ziceau „mai aşteptăm, pentru că are să vie unul

şi mai bun”.

Este, domnilor, un ceas care s-a pierdut, aceasta e sigur. Ceasul creării României

Mari eu îl cred şi astăzi posibil, dar ceasul în care România să joace un rol european mai

presus de puterea ei, şi să intre într-o glorie pe care nu a visat-o încă nimeni şi pe care nu

are s-o vadă nimeni, pe ceasul acela un zăbranic s-a pus pentru totdeauna. (Ovaţiuni

furtunoase).

Oamenii prea practici pot să râdă de donquichotismul nostru, care voiam pentru

Patria noastră, nu numai locuitorii şi teritoriu, dar care voiam ca, după atâtea veacuri cât

am fost sub capac, să ieşim şi noi în istoria lumii cu un nume măreţ. (Ovaţiuni

entuziaste).

Se poate, domnilor, ca oamenii de calcul să fi avut mai multă dreptate decât noi;

se poate ca visul nostru să fi fost prea înalt, dar noi şi prietenii noştri preferim să fi fost

jucăria unei iluziuni înălţătoare decât cântăritorii, drămuitorii fiecărei realităţi. (Ovaţiuni

entuziaste).

Ceasul în care se poate realiza România Mare încă mai este şi astăzi. (Ovaţiuni

entuziaste). Poate însă să treacă mai repede decât credem, căci, domnilor, la urma

urmelor, când victoria va fi pe deplin hotărâtă, 500.000 de oameni ai noştri, nu mai sunt

decât un adaos, nu mai sunt un determinant şi pentru ceea ce voim noi, cea mai mare

bucată dintre toţi beligeranţii, nu e destul să soseşti în ariegardă, trebuie să fi luat parte la

zămislirea victoriei, trebuie să fi dat dovadă, nu numai în vorbe, dar în fapte să fi dat

dovada că eşti unul din acele elemente cu care se poate zidi un edificiu măreţ, care să

reziste la furtunile viitoare, iar nu numai jucători norocoşi, care nimeresc la loterie

numărul câştigător. (Ovaţiuni entuziaste prelungite).

306 230

Priviţi, domnilor, situaţiunea de azi a războiului. De patru luni de zile se sfarmă

de eroismul francez cea mai extraordinară dintre ofensivele germane, aceea în care acel

popor ultra-militar şi-a pus ultima lui speranţă, în care a întrebuinţat toate forţele tehnice,

în care a azvârlit vieţile omeneşti fără nici o milă; ei bine, de patru luni bate valul şi valul

nu străpunge. (Ovaţiuni nesfârşite).

Acum câteva săptămâni a încercat flota germană să rupă cercul de fier în care este

strânsă de puterea Engliterei, a cercat şi, după ce a minţit niţel la telegraf, a intrat în port.

(Ovaţiuni furtunoase).

Pe Alpi a adus prostia austriacă, zic prostia, fiindcă vrăjmaşul cel mare era în

Rusia, nu era în Alpi, a adus setea ei medievală de pedeapsă şi de răzbunare, tot ce avea

mai bun şi să ne mândrim, domnilor, să ne mândrim în lacrimi, între ce avea mai bun nu

consideră nici pe nemţi, nici pe unguri, ci pe români, pe croaţi, pe nenorociţii de supuşi,

acolo era mai multă bărbăţie, pe aceia îi duce la nunta cea mare, de unde trebuie să iasă

gloria Habsburgilor.

După 36 de zile de ofensivă, austriacii au reuşit un singur lucru: să provoace o

criză ministerială în Italia, din care va ieşi guvernul naţional al poporului italian.

(Ovaţiuni prelungite).

Iar dincolo, domnilor, dincolo, acolo unde ni se spunea că Rusia e dezarmată, că

nu va putea cel mult decât să ţie frontul, că în faţa ei sunt nişte fortificaţii pe care nimeni

pe lume nu le poate sparge, ruşii şi-au plătit luxul să ia tranşee cu cavaleria şi să culeagă

catanele imperiale, cum se culeg fructele toamna; 164.000 alaltăieri, Dumnezeu ştie câţi

vor fi în ceasul în care vorbim. (Ovaţiuni entuziaste prelungite).

Ei, domnilor, nu este aici nici o primejdie pentru noi? Şi eu am crezut, şi cred

încă, că războiul va fi lung şi că, prin urmare, vom putea să intrăm; dar pe o credinţă se

poate juca soarta unui neam? Dar dacă Austria, trântită la pământ, cere pacea? Dar dacă

ungurii, cărora puţin le pasă de soarta Austriei, cer astăzi pacea, pe care au căpătat-o fără

ca ungurii să piardă un deget de pământ? Dacă se întâmplă, şi nimeni nu are dreptul să

zică că pe credinţa lui nu are să se întâmple, şi nimeni nu are dreptul să zică că pe

credinţa lui nu are să se întâmple, joacă soarta de veacuri a unui popor întreg; dacă se

întâmplă, aşa e că s-a sfârşit cu visul nostru milenar? (Ovaţiuni furtunoase).

306 231

Dar ce, domnilor, credeţi că am pierde numai România Mare? Domnilor, am

pierde altceva: Carpaţii, care au fost frontieră politică ar deveni frontieră sufletească.

Goga vă spunea în chip delicat, fiindcă vorbea aici, ceea ce ar fi mâine în sufletul lor al

tuturora: oamenii au suferit fiindcă se uitau la Bucureşti, dar credeau că la Bucureşti sunt

oameni, când s-a dovedit că la Bucureşti erau numai muieri, n-au să se mai uite la

Bucureşti. (Ovaţiuni furtunoase).

Şi, domnilor, chiar dacă aceasta n-ar fi să se întâmple, deşi e posibil, ce sunt de

aici înainte aşteptările? Care este rolul care se dă ţării noastre de a nu merge niciodată

decât numai la câştig? (Ovaţiuni furtunoase). Ce este acest lucru? O nefericită întâmplare

a făcut ca la 1913 să facem doar manevre.

Insist: nefericită întâmplare!

Noi, când am trecut Dunărea, am vrut să ne batem. În gândul nostru, al

guvernului, am crezut că ne vom bate; nu ne-am dus la plimbare, ne-am dus la război.

(Ovaţiuni).

Soarta a vrut altfel: am avut câştig fără jertfă!

Ei, domnilor, vă închipuiţi dumneavoastră ce situaţiune ar avea în lume, ce viitor

ar avea un popor care nu s-ar mişca decât atunci când e vorba să mănânce şi n-ar lua nici

o parte la prepararea banchetului? O astfel de nedreptate morală este imposibilă, şi nici

neamul meu n-ar vrea să se bucure de dânsa, pentru că eu atunci n-aş mai crede în

morală, n-aş mai crede în nimic. (Ovaţiuni furtunoase).

Şi acum, iubiţi cetăţeni, daţi-mi voie să vă spui, întreaga situaţiune e stăpânită de

două axiome:

A venit ceasul intrării în război pentru a dezrobi pe fraţii noştri şi a ne transforma

într-o Românie Mare (ovaţiuni entuziaste nesfârşite).

O asemenea operă, experienţa ne-a dovedit, nu se poate înfăptui de un guvern de

partid, care să guverneze pentru partid, ci de guvernul naţiunii, care să guverneze pentru

naţiune (ovaţiuni furtunoase prelungite).

România de astăzi, cu forţele ei cu care vrem să trecem Carpaţii, n-a făcut-o nici

un partid, nici un om, nici o grupă de oameni, a făcut-o neamul întreg, cu jertfele lui, cu

eroismul lui, cu virtuţiile lui şi câteodată şi cu defectele lui… (Ovaţiuni nesfârşite).

306 232

De la acest stadiu la stadiul cel mai de sus tot neamul întreg are să treacă, tot

neamul întreg are să se jertfească; e drept, e indispensabil ca tot neamul întreg să dirigă

acţiunea lui, ca să fie încredere deplină. (Ovaţiuni furtunoase prelungite).

Domnilor, de aceea v-am chemat astăzi; e prima noastră întrunire; vă rugăm chiar

să nu fie urmată de nici o manifestaţie astăzi. Vă vom chema în curând din nou.

Deocamdată vrem să mobilizăm sufletele. După lungă vreme de răbdare, în care unii

vedeau mulţumirea naţiunii, uitând, nenorociţii, că nu se poate să se mulţumească o ţară

întreagă, fiindcă câţiva s-au prea bucurat de bucuriile pământeşti, vrem ca de azi înainte

să fie starea de friguri patriotice în suflete dumneavoastră.

Aceasta vrem şi adaog: vom învinge (ovaţiuni entuziaste).

În fruntea coaliţiunii popoarelor germane stă maxima “voinţa împăratului, legea

supremă”. La noi, care suntem cu ceilalţi, stă maxima “Dorinţa poporului, voinţa lui

Dumnezeu” (Ovaţiuni entuziaste nesfârşite).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI ÎN SALA DACIA LA ÎNTRUNIREA DE LA 3 IULIE

1916 A FEDERAŢIEI UNIONISTE

Iubiţi cetăţeni,

Nu ştiu dacă citiţi ziarele liberale; dacă le citiţi, veţi fi aflat că noi, de doi ani de

zile, nu făcem altceva decât complotăm cum să putem lua guvernul, pentru ca să

satisfacem poftele şi ambiţiunile noastre şi că, după doi ani de încercări zadarnice, când

am văzut că nu putem reuşi, acum ne dăm în ultima zvârcolire, ca muribundul care tot

vrea să mai mişte înainte de a-şi da sufletul.

Imaginea aceasta este nu numai falsă, dar nu are înţeles. Noi ne zvârcolim, de doi

ani, este adevărat, dar ne zvârcolim ca să facem ca ţara să intre pe calea datoriei.

(Ovaţiuni prelungite).

Dacă zvârcolirile acestea nu aveau nici un scop înalt, şi dacă binele ţării era altul

decât cel arătat de noi, atunci pentru ce şoaptele că, la urma urmelor, şi ei tot ceea ce

vrem noi vor? Nu se potrivesc amândouă lucrurile.

Noi, domnilor, am îndurat în aceşti doi ani nu numai dezordinea materială, dar am

îndurat dezordinea morală (ovaţiuni prelungite). În aceşti doi ani, ceas cu ceas, mai mult

306 233

s-a desfiinţat, în fapt, întregul nostru regim constituţional. Şi a fost cu complicitatea

noastră, dacă un an şi mai bine noi am tăcut.

Unde mai este astăzi, ce a mai rămas din regimul parlamentar?

Ce este Parlamentul? Locul unde se discută între guvern şi opoziţiune, ca să se

lămurească ţara.

Parlamentul s-a redus într-un loc unde unii vorbesc şi ceilalţi tac. Ei bine, cum să

judece ţara între noi şi guvern, dacă numai unii vorbesc şi ceilalţi tac? Aşa a căzut în doi

ani regimul parlamentar, încât sunt sigur că cea mai mare parte dintre dumneavoastră,

când deschideţi ziarele la rubrica “Camera şi Senatul”, o săriţi şi mai bine citiţi faptele

diverse, morţi şi accidente, fiindcă acolo tot aflaţi ceva, iar dincolo nu aflaţi nimic.

(Râsete, aplauze prelungite).

Ce mai avem noi, domnilor, în regimul nostru constituţional – cam de mâna a

doua, nu-i vorbă? Noi nu am avut, sub toată domnia Regelui Carol, alegeri libere. Noi, în

loc să avem ţara care alege Camera şi Senatul, care să facă guvernul, noi am avut pe dos,

guvernul care face Camerele şi ţara care se supune la amândouă (ovaţiuni prelungite).

Cum s-a putut însă ca totuşi lucrurile să meargă? Aveam un corectiv, căci dacă nu

aveam alegeri libere, aveam libertatea manifestaţiunilor voinţei naţionale; aveam o

libertate de presă ca nicăieri, şi aveam o libertate de întruniri şi manifestări reală, şi din

aceste manifestaţiuni Regele vedea când nu mai mergea, şi atunci, în urma

manifestaţiunilor, guvernul…

O voce: Se clătina.

D. Take Ionescu: Aţi înţeles.

Era desigur, domnilor, un constituţionalism de mâna, nu a doua, dar de mâna a

şaptesprezecea, dar era totuşi constituţionalism, fiindcă, la urma urmelor, ce este

constituţionalismul? Să nu fie prea mare deosebire de vederi între guvern şi ţară, guvernul

să meargă în voia ţării, aceasta este esenţa suveranităţii naţionale.

O mai aveţi azi acea libertate? Ce, fiindcă suntem aici, o mai avem? Dar ce este

regimul de întruniri, dacă, cu ocaziunea fiecărei întruniri, oraşul este pus în stare de

asediu? Cum vă închipuiţi dumneavoastră că ar putea să trăiască regimul libertăţilor, dacă

s-ar instala ca obicei în ţara aceasta că, de câte ori este o întrunire, să se scoată armata?

Aseară a convocat Cantacuzino pe membrii clubului şi am văzut armata; mi se spunea că

306 234

era un regiment întreg. Şi, domnilor, dacă un popor s-ar obişnui cu această idee, că cea

mai mică mişcare a lui cetăţenească, la un club, la o întrunire trebuie să pună în picioare

toată armata, nu înţelegeţi că s-ar isprăvi cu regimul constituţional? (Ovaţiuni prelungite).

Înţelegeţi bine că, cu vremea, ar muri întrunirile, ar muri manifestaţiunile

cetăţeneşti, fiindcă nu poate să trăiască într-o atmosferă de baionete viaţa cetăţenească

liberă! Şi aceasta, într-o ţară în care, cum vă spuneam, alegerile nu sunt libere; dacă se

suprimă şi celălalt mijloc de manifestaţiune a voinţei naţionale, ne vom pomeni cu

desfiinţarea de fapt a singurului principiu dătător de viaţă, a principiului libertăţii.

(Ovaţiuni prelungite).

Zic, domnilor, singurul principiu dătător de viaţă, căci, dacă mă uit şi în acest

război, mă întăresc şi mai mult în credinţa pentru ideile liberale, în credinţa în

organizaţiunea liberală a statului. Unde este mai multă libertate publică, de acolo a ieşit şi

cel mai mare eroism pe câmpul de luptă (aclamaţiuni prelungite).

Mulţi dintre noi am putut să avem ceasuri de slăbiciune în care să stăm la gânduri,

în care disciplina pe care o dă tirania, care transformă omenirea într-o maşină, cu

perfecţiunile mecanice ale maşinii, ne-a făcut oarecare impresiune.

Citeam zilele trecute scrierea unui american care trăise doi ani în Germania şi care

atâta fusese impresionat de ordinea, de disciplina, de organizarea de acolo, încât se

întreba, dacă nu au nimerit mai bine germanii cu sistemul lor, în care fiecare şcolar învaţă

că numai Kaiserul hotărăşte, decât americanii cu sistemul lor, în care fiecare şcolar învaţă

că el poate să fie Preşedintele republicii?

Dar a venit lecţiunea lucrurilor, a venit războiul şi el a dovedit că toate aceste

organizări mecanice au o forţă de suprafaţă şi că adevărata forţă reală, care mişcă munţii,

stă tot în voinţa populară, în regimul libertăţii. (Ovaţiuni prelungite).

Sârbii de sub Milan erau bătuţi la 1870, Franţa regilor mari era bătută sub

Ludovic al XV-lea, şi Franţa a speriat lumea prin eroismul ei sub republica cea dintâi şi

sub republica cea de a treia. (Aclamaţiuni prelungite).

Regimul de libertate, cu străzile ocupate de armată ori de câte ori câţiva cetăţeni

se hotărăsc să discute între ei despre afacerile publice?

Dar, domnilor, într-o viaţă adevărat cetăţenească, sunt discuţiuni în permanenţă.

În Englitera oamenii politici vorbesc aproape în toate zilele; lumea se întruneşte

306 235

pretutindeni, aceasta este viaţa. Că se spun şi prostii, desigur, dar din excesul acesta de

viaţă este puterea, de acolo este adevărul.

Şi atunci, domnilor, dacă este să continuăm sistemul, va trebui mobilizarea

generală, permanentă şi eternă, pentru ca să stea armata veşnic cu baioneta, să asiste la

dezvoltarea noastră cetăţenească (aplauze prelungite şi îndelung repetate).

Vedeţi deci că, de fapt, am ajuns să avem toate cusururile regimului personal.

Avem măcar avantajele lui?

Domnilor, toate regimurile personale se laudă cu un lucru, cu ordinea, cu

administraţiune bună, cu biurocraţia cinstită, şi încă cu ceva, cu guvernarea în folosul

tuturor, fără avantagii şi privilegii pentru prieteni, fiindcă regimurile personale nu au

nevoie de prietenii, ele vin de sus.

Cam aşa este guvernul nostru? Eu pretind că avem astăzi, mai mult decât oricând,

toate cusururile, toată lepra guvernării de partid, împreună cu toate dezavantagiile

guvernării personale. Este cam prea mult; combinaţiunea este prea grea. (Ovaţiuni

prelungite).

Şi atunci, domnilor, veţi zice: „dar de ce aţi tăcut atâta vreme”? Am tăcut şi am fi

continuat de a tăcea, deşi tăcerea este complicitate, fiindcă am sperat, pentru că am crezut

că toate aceste păcate se vor spăla în entuziasmul naţiunii care va trece peste munţi

(aclamaţiuni prelungite).

De aceea, domnilor, ne agităm şi ne zvârcolim, şi ne vom mai agita, şi ne vom

mai zvârcoli, şi dacă nu prin întruniri, vom găsi şi alte mijloace, fiindcă trebuie să le

găsim, căci aceasta nu este o chestiune în care să se poată plăti cu răspunderea cuiva. Nu

este nimeni destul de mare ca să poată plăti decepţiunile unui neam (ovaţiuni prelungite).

Vom lucra cu convingerea, cum spunea Filipescu, că tot se va îndeplini, că nu se

poate să nu se îndeplinească (ovaţiuni prelungite).

Lucrează alături de noi, în acest moment, evenimentele. A fost o vreme în care

noi am crezut, dar după buletinele războiului multă lume avea dreptul să nu creadă, în

victoria Quadruplei. Şi este greu ca, în contra chiar a guvernului, să duci o ţară la un

război în care să nu se întrevadă victoria.

Acum, domnilor, îndoiala s-a dus; trebuie să fie cineva un nătâng, ca să nu-şi dea

seama că victoria este a Quadruplei.

306 236

De când este lumea, nu au căzut atâtea vieţi omeneşti, cum cad acum pe toate

fronturile, şi toate acele vieţi omeneşti care cad, fiecare din ele pune o pietricică la zidirea

României Mari. (Aclamaţiuni prelungite). Mor francezi, mor englezi, mor italieni, mor

ruşi, ca să facă Patria noastră; nu este cu putinţă ca numai noi să rămânem pe dinafară.

(Aclamaţiuni prelungite).

Evenimente mai puternice decât oamenii luptă alături de noi şi noi nu avem decât

o satisfacţiune: este că am ştiut să le vedem dinainte şi am ştiut să împingem sufletele în

direcţia lor. (Ovaţiuni prelungite, urale).

Filipescu vorbea adineaori de uniunea sacră. Această uniune trebuie să se facă, nu

se poate să nu se facă. Nu se poate cere numai de la unii jertfa perpetuă şi de la ceilalţi

nimic. Este o dreptate pe deasupra lucrurilor, care totdeauna triumfă. Trebuie să iasă din

această mişcare şi războiul şi uniunea românilor. (Ovaţiuni prelungite).

Filipescu termina făcând apel la Rege. Ştiţi, domnilor, că aşa de rar am pronunţat

în vreo întrunire cuvântul de Rege. Ar fi fost dorinţa mea de om liber ca să avem în ţara

aceasta regimul libertăţii adevărate, al alegerilor libere, al libertăţilor publice adevărate,

ca să nu avem niciodată nevoie să se facă apel la Rege, fiindcă apelul la Rege este el

însuşi o mică capitulare în regimul libertăţilor. Dar noi nu putem să ne facem victima

ipocriziei şi, când ştim că nu avem regimul libertăţilor, să renunţăm şi la apelul la Rege,

adică să rămânem cu nimic. Aceasta ar fi un calcul copilăresc, şi nu suntem copii la

vârsta noastră.

Da, domnilor, dinastia noastră, tocmai fiindcă nu este de origină pământeană,

trebuie să se pună în fruntea celei mai mari mişcări naţionale. (Urale şi aclamaţiuni

prelungite).

Votul unanim de la 1866 era un simplu vot şi o speranţă. Experienţa de 50 de ani

a stabilit legătura, dar copacul acesta nu poate să prindă rădăcină decât dincolo de

Carpaţi. (Aclamaţiuni prelungite).

Principiul dinastiei, domnilor, este că tu nu îţi alegi stăpânitorul, ci că ţi-l dă

norocul naşterii şi, câteodată, norocul naşterii greşeşte. Luaţi toate dinastiile; s-au

întâmplat regimuri imposibile. De aceea, trebuie ca copacul acesta să aibă rădăcini

adânci, să răspândească umbră mare, ca să poată adăposti chiar pe urmaşii care nu ar fi

mari. (Ovaţiuni prelungite).

306 237

Prin urmare, domnilor, Regele actual, care nu domneşte numai pentru el, ci pentru

toţi urmaşii lui, el are cel dintâi datoria ca el să ia iniţiativa şi, prin această iniţiativă şi

prin vitejia, pe care nu mă îndoiesc că ar arăta-o pe câmpiile de bătaie, să lege definitiv

soarta noastră de a lui. (Aclamaţiuni prelungite).

Noi avem o singură problemă: unitatea naţională; el are două: şi unitatea naţională

a poporului peste care domneşte, şi întărirea dinastiei în virtutea căreia domneşte.

Un asemenea apel, domnilor, ştiu că se va spune în ziare că este neconstituţional,

că avem guvern, că avem majoritate. Nu fleacurile de felul ăsta pot să stea în balanţă în

ceasuri ca acestea; noi nu ştim că, dacă noi eram la putere când se făceau alegerile, aveam

noi majorităţile şi că, dacă se întâmpla, din nenorocire, să fie nenorocitul de trădător la

putere cu meşteşugurile lui şi făcea alegerile înainte de acum doi ani, le-ar fi avut şi el?

Nu se cuvine între oameni liberi să se vorbească de altceva decât de realităţi; ficţiunile n-

au ce căuta azi.

Realităţile sunt acestea: este aici o naţiune, un popor, care este slab la urna

electorală, dar aceasta nu îl împiedică să aibă o voinţă hotărâtă. Ei bine, nu este nici o

îndoială despre voinţa poporului român care cere războiul pentru unitatea naţională.

(Ovaţiuni prelungite).

A doua realitate: avem un guvern care nu a dat şi nu dă nici o dovadă că este gata

să urmeze voinţa naţională şi care a provocat şi a produs şi certuri între noi, ceea ce este o

pagubă în mişcarea naţională. În fine, avem un rege care are de la Constituţiune şi, mai cu

seamă, din sentimentul datoriei un mare drept, dar şi o mare obligaţiune. Acestea sunt

realităţile.

De aceea, de la această tribună ne adresăm lui şi îi zicem, ca şi Filipescu: „dă-ne

războiul şi uniunea sacră, pentru ca împreună să facem o Românie Mare, căci în România

mică nu este loc nici pentru tine, nici pentru noi”! (Ovaţiuni şi aclamaţiuni care durează

mai multe minute).

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA IAŞI, ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR, LA 14 DECEMBRIE 1916,

CÂND OŞTIREA GERMANĂ, CARE OCUPASE MUNTENIA, AJUNSESE LA SIRET ŞI BĂTEA

LA PORŢILE MOLDOVEI

Domnilor deputaţi,

306 238

Tribuna română datează de puţini ani; nădăjduim cu toţii că va trăi veacuri multe,

niciodată însă ea nu va avea să exprime într-un ceas mai însemnat decât acesta sentimente

mai înalte ca astăzi. (Aplauze). După imnul naţional rostit de domnul Iorga cu atâta

putere (aplauze prelungite), cu atâta înălţime de suflet şi cu atâta elocinţă, putem să

spunem cu siguranţă că tribuna română şi-a făcut datoria. (Aplauze prelungite).

Dacă nu eram în fruntea unui vechi partid istoric, n-aş fi crezut de nevoie să viu şi

eu la această tribună, ca să repet acelaşi simbol de credinţă care e în sufletele tuturor, care

conduce paşii noştri şi căruia nici un român nu are dreptul să-i fie necredincios, acel

simbol de credinţă care ne va da puterea morală ca după victorie să pedepsim pe aceia

care i-au fost necredincioşi. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

S-a vorbit, în aceste dezbateri, despre noul guvern; s-au pus întrebări asupra

originii lui şi asupra înrâuririi pe care formarea lui poate să o aibă în desfăşurarea

evenimentelor viitoare.

Originile acestui guvern, să nu le căutaţi numai aici; nu e naţie beligerantă în care,

într-un moment dat al acestui război uriaş, guvernele de partid să nu fi fost contopite în

guvernul naţiunii întregi. Ceea ce s-a petrecut în Belgia, unde socialistul Vandervelde stă

alături de clericalul Broqueville, ceea ce s-a petrecut în Franţa, unde Combes a stat alături

de Cochin şi Guesde alături de Ribot; ceea ce s-a petrecut în Italia, unde ştiţi că s-a ajuns

la guvernul tuturor; ceea ce s-a petrecut în Englitera, unde, după mai bine de 150 de ani

de guvernământ de partid, s-au spart pentru durata războiului cadrele partidelor şi s-a

recurs la guvernul tuturor, acelaşi lucru s-a făcut şi în România. Nu trebuie să căutaţi în

nici o hârtiuţă şi în nici o combinaţiune ceea ce a ieşit spontaneu dintr-o necesitate

naţională. (Aplauze prelungite).

De altfel, ideea unui guvern comun pentru cazul unui război european, cel puţin

pentru domnul Ioan Brătianu şi pentru mine, e o idee veche; ne-am mărturisit-o reciproc

încă din ianuarie 1912; ea a făcut adesea obiectul conversaţiilor noastre chiar din 2 august

1914, stil nou, din ajunul Consiliului de Coroană din Sinaia, când am discutat pentru

prima oară despre războiul mondial.

Consecinţele? E mai ales una care are o mare valoare: în cazul unui război ca

acesta, când se cer unei naţiuni atâtea sacrificii, e un bine, e un folos nepreţuit ca toată

306 239

lumea să fie guvernamentală; să nu mai existe împărţire între cei cu guvernul şi cei cu

opoziţia.

Mă întrebă domnul Cuza: dar prezenţa d-voastră în guvern, nu are să stânjenească

opera reformelor constituţionale?

D. A. C. Cuza: N-am întrebat aceasta.

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Eu aşa am înţeles: nu are să

stânjenească sau nu are să îngreuneze realizarea reformelor? Dar, mai întâi: nimeni nu

poate să profetizeze că guvernul războiului, guvernul până la încheierea păcii, va fi tot el

guvernul reformelor după pace. Ţin însă să se ştie în acest ceas că, înainte de război,

acum şase sau şapte luni, în comitetul Partidului Conservator, am examinat cu toţii, în

vremea când trăia răposatul Filipescu, care n-a avut norocul nici să trăiască destul ca să

vadă victoria şi nici să moară înainte de începutul înfrângerilor, am examinat profundele

transformări la care creaţiunea României Mari trebuie să ne supuie, transformări mult mai

numeroase decât reformele agrare şi cele electorale.

Toţi am fost de părere că şi o largă reformă agrară trebuie să iasă din crearea

României Mari, şi o democratică întindere a dreptului de vot. (Aplauze prelungite).

Orice om cuminte, care cunoaşte relaţiile sociale şi economice din părţile

României neliberate încă, nu poate să nu-şi dea seama că nu se poate ajunge la asimilarea

României celei noi, fără ca să se prefacă profunde şi radicale transformări în România cea

veche. (Aplauze).

Ca o părere personală, eu cred că şi partidele noastre politice, de care vorbim

atâta, nu vor putea cuprinde cadrul României Mari. (Aplauze prelungite). Cred că vom

asista la spărturi la care nici nu ne gândim. Lucruri care ni se păreau sacro-sancte vor

deveni fără importanţă, aşa că viaţa României Mari se va desfăşura cu totul altfel decât

viaţa României de azi. (Aplauze).

Acestea zise, să-mi daţi voie să vă spun, cu toată doctrina stabilită şi de domnul

Brătianu, în două rânduri, şi de colegul meu de la justiţie ieri, că cer, pentru partidul

nostru şi pentru mine, în special, o parte de răspundere în suferinţele ţării.

Doi ani de zile am propovăduit războiul; l-am propovăduit cu credinţa adâncă că

aceasta era datoria de onoare a neamului nostru. (Aplauze prelungite şi îndelung

repetate). Din toată activitatea mea politică – de 32 de ani sunt în Parlament – pot să pun

306 240

foc la tot, afară de aceşti doi ani, în care am sentimentul că am slujit din toate puterile

interesele naţiunii mele. (Aplauze prelungite).

Am propovăduit războiul, fiindcă am crezut indispensabilă participarea României

în marele conflict mondial.

Când e vorba de lupta între două civilizaţiuni, între două lumi: între lumea

dreptăţii şi lumea forţei, nimeni nu poate să rămână neutru. Poţi să fii pasiv, neutru nu.

Neutru ar fi să rămâi în afară de urmările războiului, pe tine să nu te atingă rezultatul

războiului. Repet: nimeni, în Europa cel puţin, nu poate să fie neutru. Pasiv? Da, dacă

vrei să primeşti să se hotărască despre tine, fără tine. Ori, niciodată n-am visat pentru

neamul meu rolul pasivităţii: să hotărască alţii despre el, fără voinţa lui, fără jertfa lui şi

fără braţul lui. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

Am propovăduit războiul, şi nu asist la suferinţele României, ca la o surpriză. Nu

mi-am închipuit nici o clipă că noi care, relativ, avem mai mult de revendicat decât

oricine altul, nu vom plăti scump pentru ceea ce reclamăm. (Aplauze). Că suferinţele

sunt mari? Cine nu o ştie? Dar aşa e fatalitatea: evenimentele cele hotărâtoare vin în

vremea unei generaţii; acea generaţie suferă şi se sângerează, dar se sângerează nu numai

pentru dânsa, ci pentru toate generaţiile care au să vină. (Aplauze).

Şi nu numai atât. Să fim drepţi: generaţia noastră plăteşte cu sânge nu numai ceea

ce vom câştiga noi, dar şi ceea ce au căpătat generaţiile trecute cu sacrificii, dar fără

vărsări de sânge.

Suferim! Dar numai noi suferim? Numai noi plătim scump în această luptă a

dreptului, în contra ultimelor zvârcoliri ale reacţiunii militariste?

Dar Belgia? Dar Belgia n-a suferit? Ea care a văzut teritoriul ei întreg ocupat:

vechea şi frumoasa ei civilizaţie distrusă; Belgia care nu avea nimic de reclamat, doar

onoarea de apărat! (Aplauze prelungite).

Dar Serbia n-a suferit? N-a fost gonit eroicul popor sârb de pe tot teritoriul lui

într-o pribegie jalnică? (Aplauze prelungite). De abia acum, după un an de zile, s-a întors

el pe un colţ sfânt al pământului strămoşesc! (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

Dar Franţa n-a sângerat ea ca niciodată? Ea care pentru oamenii superficiali trecea

drept o naţie decăzută, pentru că e singura care a ştiut să împace sfinţenia muncii cu

cultul frumosului şi cu surâsul etern. (Aplauze prelungite). Franţa nu e azi mai mare ca

306 241

oricând? (Aplauze). E cineva care să nu ştie că, dacă ar fi primit ruşinea păcii separate, ar

fi putut căpăta tot ceea ce ar fi vrut? (Aplauze prelungite).

Dar Italia? Despre italieni nemţii spuneau că mâinile lor nu sunt bune decât să

cânte din mandolină iar nu să mânuiască puşca! Nu s-a ridicat astăzi Italia mai sus decât

oricând? (Aplauze).

Dar Englitera, care nu avea în aparenţă nici un interes în război, căci nimeni nu se

gândea, nici nu îndrăznea s-o atace? Anglia, care nu cere nimic pentru ea, doar libertatea

şi dreptatea pentru noi toţi?

Nu va rămâne vecinic uimitoare minunea milioanelor de oameni armaţi, care ies

ca din pământ? (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

Dar puternica împărăţie vecină, ai cărei flăcăi trec aşa de falnici pe stradele

noastre şi se duc, în admiraţia şi dragostea noastră, să moară încă o dată pe pământul

nostru, pentru cauza lor care e şi cauza noastră. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate),

reînoind încă o dată acea frăţie de arme istorică care a durat aproape două sute de ani fără

a fi dezminţită niciodată. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

Aşa de puternice şi de eterne sunt legile istoriei! Aşa spulberă ele tratatele şi

alcătuirile oamenilor!

În această comunitate de suferinţe se dospeşte lumea de mâine, care va fi o lume

de dreptate şi înlăuntru şi în afară. (Aplauze).

În această comunitate de suferinţe se dospesc legăturile noastre cu aliaţii.

(Aplauze), legături care nu se vor opri în ziua încheierii păcii, ci vor continua şi în urmă,

căci tot cu ei va trebui să trăim mână în mână şi pe terenul politic şi pe terenul economic

şi mai ales pe terenul moral, care e superior tuturor. (Aplauze prelungite).

Atunci, domnilor, ce ne rămâne de făcut?

Trebuie să spunem ţării care suferă; trebuie să spunem armatei care s-a luptat,

(Aplauze prelungite), trebuie să spunem tuturor, sfântul adevăr, că chiar dacă n-am fi

crezut în victorie, noi tot am fi intrat în război. Trebuie să spunem tuturor că nu noi tot

am fi intrat în război. Trebuie să spunem tuturor că nu a pornit hotărârea noastră dintr-o

socoteală materială care poate uneori să greşească, ci a pornit din privirea în faţă a unei

probleme seculare, din supunerea la instinctul naţiunii care nici odată nu greşeşte.

(Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

306 242

Trebuie să spunem ţării, că dacă noi am moştenit buna stare de care ne-am

bucurat; o ţară neatârnată, libertăţi cari ne-au permis să mărturisim adevărurile acestea

fără să ne atingă nimeni, dacă am profitat de suferinţele atâtor generaţii trecute, nu e

decât dreptate ca să suferim şi noi pentru ca să transmitem o moştenire şi mai mare

generaţiilor viitoare. (Aplaze prelungite).

Trebuie să spunem ţării că nu e nici un preţ, dar nici unul, chiar dacă ar fi

pribegia totală, chiar dacă ar fi ani mulţi de război, chiar dacă ar fi ruina generală, o

astfel de distrugere încât să ne rămâie doar pământul negru, care să nu fie un preţ prea

mic, pentru ceea ce are să ne dea România Mare. (Aplauze prelungite şi îndelung

repetate). Va fi o minune care nu s-a întâmplat încă cu nici unul din popoarele care au

luptat pentru unitatea lor naţională, care s-o fi dobândit-o dintr-o singură sforţare.

Acestea sunt adevărurile care trebuie să stea în conştiinţa tuturor.

Deasupra lor avem dreptul să nu mai spunem, că norocul face ca imperativul

moral să se potrivească şi cu calculele sănătoase.

Va învinge armata română; vor învinge aliaţii noştri! Cred în această victorie,

cum cred în lumina soarelui. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate). Totul se poate

întâmpla, afară de victoria germanilor şi a sateliţilor lor. (Aplauze prelungite şi îndelung

repetate). Nu e nici o producţie de instrumente tehnice, nici o acumulare de horde, nici un

geniu militar, care să poată să pună călcâiul pe libertatea popoarelor din Europa.

(Aplauze prelungite). Ceea ce n-a putut face poporul francez, însufleţit de marile principii

ale renaşterii lui liberale şi condus de cel mai mare om care a călcat vreodată pe faţa

pământului, cum o s-o facă poporul german, care primeşte la el acasă sclavia cu plăcere şi

care e condus de un împărat care este de abia o imitaţie de Napoleon? (Aplauze

prelungite şi îndelung repetate).

Nu, domnilor, în durerea noastră adâncă, în compătimirea noastră duioasă pentru

suferinţele tuturor, să stea vecinic credinţa în izbânda de mâine! (Aplauze prelungite şi

îndelung repetate).

Da, generaţia noastră sufere şi are să sufere. Să sufere pentru că îi va fi rezervat

ei, care a meritat poate această onoare mai puţin decât oricare alta, să scrie epopeea

neamului românesc! (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

306 243

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA IAŞI, ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR, LA 10 IUNIE 1917

Domnilor Deputaţi,

În vremea războiului Crimeei, Bright, vorbind în Camera Comunelor, în tăcerea

obişnuită de câte ori vorbea marele democrat, a început aşa: “aud un sgomot puternic, e

fâlfâitul aripelor îngerului morţii care sboară deasupra noastră.”

De nouă luni de zile, trăim cu acest zgomot puternic!… Atunci, domnilor, nu

trebuie să vă miraţi dacă multe din vorbele din această Cameră, care ieşeau din patimele

de toate zilele, eu nu le-am auzit. (Aplauze).

Totuşi, din cele spuse, sunt câteva la care trebuie să răspund. Eu pricep că

oamenii, ca şi popoarele, nu pot trăi numai pe vârful munţilor; înainte însă de a ne coborî

în întunericul văilor adânci, să aşteptăm pe vârfuri razele soarelui care ne va da viaţă.

Din cele spuse, iau întâi acuzaţiunea, continuu repetată aproape sistematic, în

contra generaţiilor, din cei 50-60 ani în urmă, în contra operei claselor dirigente, operă

reprezentată, ca activitate coordonată, prin partidele noastre politice.

Cunosc şi eu lipsurile şi păcatele şi crimele, dacă vreţi, ale claselor dirigente,

cunosc toate slăbiciunile vieţilor de partid, nu degeaba am fost de atâtea ori la guvern ca

să nu le văd de aproape. Dar, dacă d-voastră vreţi să puneţi toate slăbiciunile unei

societăţi în transformare numai asupra claselor diriguitoare, trebuie să le daţi tot numai

lor şi beneficiul tuturor celor bune care s-au înfăptuit în dezvoltarea acestei ţări. (Aplauze

prelungite).

Vreţi numai socoteala greşelilor? Dar extraordinara transformare a ţării noastre,

ieşită dintr-un trecut care îl ştim în ce hal era, transformarea îndeplinită prin mişcarea din

jumătatea secolului al XIX şi până astăzi, aceea la activul cui o puneţi?

Nu e dreaptă socoteala d-voastră! Trebuie să ziceţi altfel: alte clase dirigente, care

s-au ridicat pe ruinele celor istorice, au dus şi ele înainte opera de transformare şi de

dezvoltare a neamului nostru, iar astăzi, trece această operă la clasele care au să vie.

Revendic pentru acei care au avut onoarea – cei morţi şi cei vii – să ducă sarcina Statului

nostru, să ia răspunderea tuturor păcatelor, dar să ia şi meritul tuturor transformărilor

celor bune. (Aplauze prelungite).

306 244

Eu zic încă un lucru: tocmai acest sentiment de nemulţumire pentru opera

realizată dovedeşte o înaltă transformare morală, căci omul nu începe să vadă slăbiciunile

decât atunci când e cuprins de un ideal mai înalt decât acela al vieţii de toate zilele.

(Aplauze). Să vă dau, în această privinţă, un exemplu scos tocmai din chestia agrară. A

fost un moment în care clasele noastre diriguitoare au păcătuit, a fost între 1861 şi 1864,

când n-au ştiut să se ridice la înălţimea evenimentelor, dar au plătit greşeala şi mişcarea

de sus, de la 1864, în contra lor s-a realizat, dar tot de oameni din clasa dirigentă. Dar de

atunci încoace n-au făcut nimic clasele dirigente în chestiunea ridicărei păturei ţărăneşti?

D. A. C. Cuza: Nimic.

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Nimic! Atunci să-mi spuneţi în ce ţară

şi în ce vreme s-a întâmplat lucrul acesta, ca în 60 de ani, pe căi legale, şapte optimi din

pământul pe care-l stăpâneau câţiva să treacă în stăpânirea celor mulţi? (Aplauze

prelungite).

Cum, nu e nimic opera realizată la 1864?

D. A. C. Cuza: Nu e a d-voastră.

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Nu sunt nimic cele 1.800.000 hectare

de la 1864? Şi, după 1864, nu au venit, rând pe rând, când liberalii, cu împropietărirea

însurăţeilor, când conservatorii, cu trecerea domeniului statului la ţărani şi, pe urmă, iar

liberalii cu Casa rurală, cu legea învoielilor agricole şi cu islazurile comunale şi, pe urmă,

iar conservatorii cu pământurile de mână moartă şi, astăzi, şi unii, şi alţii, cu opera mare a

lichidării definitive a împroprietăririi? (Aplauze îndelung prelungite).

Astfel de clase diriguitoare nu merită să fie tratate cum au fost tratate.

Într-o şedinţă a unui Consiliu de miniştri din 1907, cel din urmă al guvernului de

atunci – şi voi reveni asupra acestei şedinţe – ziceam: „simt că România veche şi-a închis

traiul, cele cunoscute de noi vor fi în curând suveniruri de bătrâni; de aici înainte, începe

o altă Românie, îi urez să fie mai fericită, mai glorioasă, mai virtuoasă decât cea veche”!

D. A. C. Cuza: (Întrerupe).

D. V. G. Morţun, Preşedintele ADunării: Domnule Cuza, voi fi nevoit să vă chem

la ordine! (Aplauze).

Voci: Foarte bine!

306 245

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Viziunea de acum zece ani, astăzi, este

o realitate. Şi atunci când se încheie o parte importantă din istoria noastră, eu nu pot să

zidesc nădejdea în viitor pe ingratitudinea faţă de trecut. (Aplauze călduroase).

Punând la activul neamului opera dătătoare de viaţă a generaţiilor de la 1848 şi

până astăzi, urez generaţiilor care au să vie să facă o operă şi mai mare şi mai frumoasă şi

mai puternică! (Aplauze).

A, domnilor, ştiu pentru ce, astăzi, în 1917, este uşor a se deda la operă de

dărâmare a generaţiilor trecute. Vorbim într-un moment de chin cum noi n-am mai

cunoscut, cum nu credeam că vom cunoaşte în timpul vieţei noastre. Dar acest chin,

această durere se datoreşte, în cea mai mare parte, împlinirii unei datorii şi, dacă chiar

clasele dirigente ale noastre ar fi fost încărcate de păcate, faptul că au împins la război,

căci ele au împins la războiul acesta dătător de viaţă, şi încă le-ar fi spălat toate păcatele

şi le-ar fi câştigat lauri. (Aplauze).

De ce să ne ascundem? Voinţa naţională de a face războiul a ieşit din păturile

diriguitoare. Poate e vina noastră, poate e vina istoriei, poate este vina multor alte lucruri,

dar de la ele a ieşit. Aceste clase dirigente, când au împins la acest război pe care, repet

încă o dată, era datoria noastră să-l facem, ştiind dacă ar fi să fie de zece ori mai mare

durerea, dacă ar fi să pierim în acest război, încă aş zice: este opera cea mai mare pe care

a făcut-o neamul românesc şi sunt fericit că trăiesc în generaţia care a făcut această

operă. (Aplauze călduroase, îndelung prelungite). Aceste clase dirigente când au împins,

zic, la acest război, n-au ştiut ele că, o dată cu mărirea României, se va duce şi

preponderenţa lor? N-au ştiut ele că, luptând pentru gloria rasei, pentru îndeplinirea

ursitei, se zoreşte cel puţin cu 50 de ani transmisiunea de putere de la o clasă la alta, de la

cei puţini la cei mulţi? Au ştiut-o; dar au ştiut că sunt datorii de la care omul n-are voie să

se sustragă, pentru că reprezintă moştenirea generaţiilor trecute, cu sarcina de a o trece

generaţiilor care au să vie. (Aplauze îndelung prelungite).

Şi aceasta, domnilor deputaţi, mă duce, fără voia mea, la a doua chestiune, care s-

a discutat aici.

S-a întrebat de către mulţi, care este drumul Damascului pe care s-a operat

conversiunea Partidului Conservator cu privire la politica lui de astăzi? Unii au insinuat

306 246

că acel drum ar fi drumul spre Rusia vecină, spre Rusia revoluţionară. Sunteţi nedrepţi cu

noi, şi sunteţi nedrepţi nu numai cu noi, dar cu neamul românesc în întregimea lui.

Acuzaţiunea domniilor voastre îmi aduce aminte o scenă admirabilă la care am

asistat în Cameră, la Bucureşti, când eram tânăr deputat. Fiul lui Vodă Cuza fusese ales

deputat la Mehedinţi. Îşi trimisese demisiunea în care, amintind de 1864, îl punea în

legătură cu reforma agrară din Rusia, cu dezrobirea robilor de Alexandru al II-lea. Atunci

a sărit Mihail Kogălniceanu, care era bătrân de vârstă, dar care a murit tânăr de inimă, a

sărit în mijlocul incintei, el, marele ministru al unui mare Domn, şi a spus: „se înşeală

tânărul principe, n-am căutat de nicăieri inspiraţiune în reforma noastră de la 1864; ea

fusese dictată de atitudinea patriotică a ţăranilor din Divanul ad-hoc, şi am împlinit o

datorie naţională, iar nu o imitaţiune internaţională.” (Călduroase aplauze).

Domnilor, am un respect adânc pentru revoluţiunea rusească. Am primit-o cu o

mare bucurie sufletească. Sunt prea înamorat de liberate, ca să nu fiu fericit de câte ori

cade un absolutism şi sunt prea incapabil să-mi închipuiesc relaţiuni nu bune, dar sigure

şi durabile cu guvernele autocrate, ca să nu fiu fericit, şi ca om, şi ca român, de

revoluţiunea rusească. Îi datorim poate un lucru: că putem să discutăm astăzi aici, căci,

fără dânsa, poate mulţi dintre domniile voastre aţi fi fost la hotar; îi datorim poate că

putem să vorbim cu o libertate absolută de suflet în chestiuni liberale şi democratice, fără

să ne gândim că am putea jigni pe cineva. Dar că îi datorim iniţiativa acestor reforme, fie

liberalii, fie conservatorii, acest lucru nu este adevărat, şi neadevărul nu trebuie să intre în

istoria noastră. (Aplauze prelungite). Domnilor, drumul Damascului Partidului

Conservator se cheamă drumul Transilvaniei. (Aplauze călduroase).

În ultimele zile ale lui august 1914, s-a întors Nicu Filipescu din străinătate, la

Sinaia. Nu ne vorbeam de ani de zile. Se petrecuse între noi lupte politice de o violenţă

extremă. Tinerii ne spuneau că a fost veşnic la noi acord şi dulceaţă între partide. Nu,

domnilor, era canibalică viaţa între partide, nu dulce! Dar ne-am întâlnit, fiindcă venise o

chestiune care sta deasupra trecutului, prezentului şi viitorului oricăruia din noi: era

ceasul unic, într-o viaţă de 19 secole, ceasul cum n-a mai fost şi nu poate să mai fie, căci

niciodată nu s-a putut întâmpla coaliţiunea a patru mari Puteri în contra Austriei, singura

împrejurare în care puteam să sperăm, cu sabia în mână, să ne facem unitatea naţională.

(Aplauze prelungite).

306 247

Am examinat situaţia cu Niculae Filipescu, am făcut un pact între noi doi, am luat

şi un al treilea din un alt partid, n-am voie să-i spui numele, ca să facem tot ce omeneşte

se poate pentru a târî ţara noastră în război. Am examinat, fireşte, şi viitorul.

Erau şase puncte, vor fi şi altele desigur, pe care noi le-am găsit atunci că sunt

urmările fatale ale transformării României mici în România cea mare, cu cei de peste

Carpaţi.

Primul punct era reforma electorală. Şi ce reformă electorală? Ce două colegii ale

mele ori colegiul unic al liberalilor! Numai sufragiul universal, absolut, fără condiţiune

de ştiinţă de carte, votul egal şi direct, numai aceasta putea să dea românilor de dincolo o

reprezentaţiune potrivită cu însemnătatea lor numerică. Şi atunci, domnilor, de ce să

examinăm reforma electorală pentru aici? Noi legiferăm astăzi pentru România mică, dar

legiferăm cu ochii la România de mâine. (Aplauze).

De la lege electorală pentru Cameră, am trecut la al doilea punct, cel privitor la

Senat, şi ne-am zis: Senat cu colegii censitare este cu neputinţă. E cu neputinţă, nu numai

pentru că ar fi prea mare contrastul cu o Cameră aleasă prin sufragiul universal, dar

pentru că orice combinaţiune de colegii censitare am face peste Carpaţi, vom avea o

reprezentare nedreaptă a elementului etnic pe care ne ducem să-l dezrobim. Prin urmare,

trebuie să căutăm aiurea. Veţi vedea, când voi veni la chestiunea Senatului, părerea mea,

dar părerea mea nu este părerea proiectului, ci o simplă părere personală, care nu leagă pe

nimeni, care va lăsa deschisă chestiunea Senatului.

O a treia chestiune a fost exproprierea. Domnilor, este cu neputinţă, într-o ţară de

ţărani, să ai sufragiul universal fără ca pământul cultivabil să fie al ţăranilor. Alegerile,

atunci, s-ar învârti asupra unei simple chestiuni: vreţi pământ? Votaţi pe X.

Este aceasta o stare sănătoasă de lucruri? Nu, domnilor. Odată ce, într-o ţară de

ţărani, ai hotărât să dai votul universal, vine ca o consecinţă absolută de la care nu te poţi

da în lături să treci proprietatea particulară în mâinile ţărănimei, şi cum nu s-a găsit nici

un alt mijloc decât exproprierea, venea exproprierea ca un al treilea punct. Şi trebuia

exproprierea fără plata în bani. Eu ceream, în 1914, aprilie, plata în bani; dacă n-ar fi fost

în bani, aş fi preferit să fiu învins decât să cedez, pentru că, atunci, eu vedeam o

expropriere care să se poată întinde pe un număr mare de ani, şi aşa Statul ar fi putut să

plătească în bani. Dar când e vorba de legiferat pentru România Mare, când e vorba de o

306 248

transformare radicală a societăţii româneşti, a cere plata în bani ar fi fost o piedică la ceea

ce trebuie să se realizeze. De aceea am zis: din august 1914 nu se mai poate face plata în

bani; prin urmare, exproprierea noastră va avea şi caracterul de spoliare, de confiscare,

dacă vreţi, de reducere de averi. Acesta este adevărul exproprierii pe care v-o propunem,

este bine ca, atunci când votează, proprietarii să ştie că votează nu numai o transformare

de valori, dar şi o reducere de valoare. (Aplauze).

Un al patrulea punct, domnilor, era rezolvarea chestiei evreieşti.

Pentru nici un om cuminte, nu era posibil ca noi să alipim provincii unde găseam

evrei pe care trebuia să-i facem cetăţeni români, evrei care s-ar fi bătut sub steagul

vrăjmaş şi să rămână străini, la noi în ţară, evreii noştri, dintre care unii s-ar fi bătut sub

steagul nostru. Asemenea concepţiune nu o poate admite nimeni. De aceea, al patrulea

punct la care a trebuit să ne oprim, a fost rezolvarea chestiunii evreieşti, rezolvare largă,

completă, fără restricţiuni, fără cutiuţe, fără rezerve, într-un spirit cinstit, cum trebuie să

facă o ţară care şi-a dat cuvântul şi ţine să-l respecte.

D. A. C. Cuza: Aţi întrebat ţara?

D.V.G. Morţun, Preşedintele Adunării: Domnule Cuza, dacă mai întrerupeţi vă

chem la ordine.

D.A.C. Cuza: Când se afirmă asemenea lucruri în Parlament, nu ai voie să chemi

la ordine, dacă se protestează.

D.V.G. Morţun, Preşedintele Adunării: Voi pune la vot chemarea dumneavoastră

la ordine, dacă mai întrerupeţi.

D.A.C. Cuza: Eu nu sunt Moki Fischer!

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Nu de teama întreruperei ori a

propagandei dumitale voi avea laşitatea morală să nu aduc aici la tribună un lucru care e

sigur, pe care nici dumneata, nici nimeni, nici nimic nu-l poate împiedica, căci atunci

când a vorbit un guvern a două partide şi un Rege, onoarea României este angajată.

Cuvântul României va fi respectat.

Am adus într-adins la tribună această chestiune, pentru că vreau să se ştie de

evreii de pretutindeni că, dacă era firesc şi legitim ca să agite în contra noastră această

chestiune când noi nu eram încă hotărâţi, de aici înainte, a o agita în contra noastră este

un act şi inutil şi nedrept. Nedrept, pentru că numai acordarea drepturilor nu rezolvă o

306 249

chestiune ca aceasta. Când vor fi evreii cetăţeni ca şi noi, noi nu vrem să fie cetăţeni cu

suflet străin, iar noi fraţi cu ei, cu suflet duşman. Nu, va trebui o a doua operă, aceea

socială, opera fraternizării, şi această operă se va face cu atât mai bine cu cât străinătatea

se va amesteca mai puţin în această chestiune în care ne-am spus cuvântul definitiv. Eu

unul nu voi dezarma până când nu se va rezolva, cum am spus că trebuie să se rezolve,

chestia evreiască.

D.A.C. Cuza: Îţi dau întâlnire!

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Ah! Domnule Cuza, ce puţină minte

crezi că are acest popor, când îţi închipuieşti dumneata că se va întâmpla altfel!

Eu pricep, evident, că rezolvarea chestiunei acesteia reprezintă pentru dumneata o

expropriere, şi încă fără indemnizare. (Râsete).

Trec, domnilor, la al cincilea punct: la chestiunea Bisericii.

Noi avem astăzi numai o religiune, cetăţeni numai de o religiune în stat, ortodocşi

orientali, şi avem o organizare bisericească, de, cam – cum să zic? – cam straşnică, cam

de stat. Dincolo este o bierică tot ortodoxă orientală, dar trăită în libertate. Va trebui să le

unificăm. Şi atunci, ce? Vom duce sistemul nostru statist dincolo? Sau vom adopta

sistemul libertăţii de dincolo? Desigur, vom ajunge astfel la Biserica liberă în statul liber,

cum a spus Cavour. Şi să nu ne temem de puterea Bisericii. În ţara sufragiului universal,

este bine să fie şi alte organisme puternice, nu numai statul, căci din echilibrul tuturor

forţelor va naşte adevărata libertate, adevărata viaţă vie în România nouă. (Aplauze).

Dar nu este numai atât. În România cea nouă, vor fi aproape un milion şi jumătate

de Uniţi, vreo jumătate de milion romano-catolici, câteva sute de mii de protestanţi, toţi

cetăţeni ai statului român. Statul nostru nu va putea să mai fie un stat confesional, ci va fi,

ca toate statele moderne, un stat în care vom avea, cum ziceam, Bisericile libere în statul

liber.

Era, în sfârşit, domnilor, al şaselea punct, era reforma de care vorbea adineaori

Mişu Cantacuzino, reforma administrativă.

Sufragiul universal, foarte bine zicea ieri domnul Iorga, că mai bine ar vrea trei

colegii lăsate libere, decât sufragiul universal care ar fi caricatura fostului colegiu al

treilea, sufragiul universal nu-şi va da roadele lui decât în libertate, în plină libertate.

Vreau o administraţie în afară de influenţele partidului de la guvern.

306 250

Prin urmare, stabilitatea generală a tuturor funcţionarilor publici, inclusiv prefecţii

şi o descentralizare administrativă care să semene mai mult cu viaţa de dincolo, decât cu

viaţa de aici.

Acestea sunt punctele asupra cărora m-am înţeles cu Filipescu, în august 1914, şi,

din fericire pentru noi, am şi martori, căci mai târziu le-am adus în comitetul “Federaţiei

Unioniste”.

Prin urmare, când se zice că noi suntem astăzi, la aceste reforme, duşi de un vânt

dinspre Răsărit, sau învinşi de o colaborare ministerială, se face nedreptate nu numai

nouă, ceea ce ar fi lucru secundar, căci noi suntem trecători, se face o mare nedreptate

simţului politic al poporului acestuia. (Aplauze).

Domnilor, dar mai este ceva care se va mai schimba: se va schimba desigur

organizarea partidelor noastre.

Va trebui să cuprindem în ele locuitorii provinciilor noi româneşti care n-au

aparţinut nici unuia din partidele noastre. Vă închipuiţi dumneavoastră că partidele

noastre ar putea să o facă fără să se transforme? Vă închipuiţi, de pildă, că noi,

conservatorii, avem de gând să trecem Carpaţii, fără să facem încă un pas înainte, şi nu

unul, dar mai mulţi, în ideile moderne ale unei întinse democraţii şi în compunerea

statelor majoare, şi în programul, şi, mai ales, în procedeurile partidelor? (Aplauze).

Această observaţie mă duce la a treia chestiune politică, la care am spus că sunt

dator să răspund.

Am auzit pe unii plângându-se ca de o pacoste naţională de trecătoarele acorduri

dintre partidele noastre. S-ar zice că am trăit într-o Arcadie politică, în care partidele îşi

făceau complimente unul altuia, se invitau la guvern unul pe altul, mergeau cu delicateţea

respectivă, domnul Matei Cantacuzino zicea „cu asigurarea reciprocă”, “asociaţiune de

asigurare reciprocă”, încât fiecare partid era zugrăvit de celălalt dinaintea opiniunei

publice în culorile cele mai frumoase.

Nu, domnilor, adevărul este altul.

Am trăit o viaţă politică, eu zic, sălbatică, o viaţă a cărei sălbăticie se traducea mai

ales printr-un obicei luat din invaziunile barbare: fiecare guvern, când venea, cea dintâi

operă a lui era să desfiinţeze ceea ce făcuse guvernul precedent. Acorduri? Unde le-aţi

văzut? Când aţi văzut partidele noastre împreună la putere decât la 1866, atunci când a

306 251

fost să se aducă la îndeplinire ultima dorinţă a Divanului ad-hoc, “dinastie străină şi

ereditară?” Şi, de atunci, de abia astăzi, când e vorba să se ducă la izbândă războiul cel

mai mare, unicul în istoria noastră, acela de care atârnă pieirea noastră sau viaţa noastră!

Ce? Se poate spune că guvernul acesta comun s-a făcut pentru reforme?

Reformele au dat peste noi, nu noi ne-am dus înaintea reformelor. Guvernul

comun s-a făcut pentru război, şi numai pentru război; venind însă o necesitate pe care o

simţim cu toţii, am voit ca principiile, cel puţin punctele esenţiale ale reformelor, să fie

câştigate şi, găsind că ne putem înţelege asupra lor, s-a făcut acordul în guvern. Fiind dată

compunerea Parlamentului, acord tot trebuia să se facă, dar era să se facă de la guvern la

opoziţie; nu era nevoie ca două partide să fie împreună la guvern, pentru ca să conlucreze

împreună la opera aşezărei temeliilor statului, temelii care trebuie să fie astfel, încât să

trăiască toată lumea, iar nu numai aceia pe care hazardul, şi numai hazardul – şi ştiţi cum

votul se supunea hazardului – i-a adus la putere, la un moment dat.

“Acordul partidelor, cât nu l-aţi atacat! Şi vă întrebaţi, ziceaţi: cum de ne găsim

acum împreună? De ce ne găsim împreună?

Întrebaţi-vă atunci de ce, în Franţa, s-au pus toate partidele în guvern împreună?

De ce, în Italia, s-au pus toate partidele în guvern împreună? De ce, în Belgia,

Vandervelde stă alături de clericalul Broqueville? De ce ,în Englitera, am văzut deja trei

faze, faza întâi: guvern liberal; faza a doua: guvern liberal cu unionişti; faza a treia, cea

de astăzi: guvern în care sunt şi liberali, şi unionişti, dar şi oameni din afară de partide,

adică guvern din partide, dar deasupra partidelor.

În Englitera, suntem deci la a treia evoluţiune în cursul războiului. Pentru ce?

Pentru că cadrele vieţii de partid, suficiente în timpurile normale, în care ceea unii fac pot

să desfacă alţii, nu sunt îndestulătoare pentru conducerea neamurilor în epocile istorice

ale vieţei lor. (Aplauze). A ieşit guvernul nostru dintr-o necesitate care a apărut

pretutindeni şi, dacă ar mai fi şi alte partide care să reprezinte în adevăr vreun curent viu

al acestei ţări şi care ar vrea să ia o parte la răspundere, eu aş zice: da. Numai să

reprezinte ceva curent din ţară. (Ilaritate).

Vă mărturisesc, domnilor, eu am un regret mare că nu văz – sunt colegi din

minister care ştiu că am spus aceasta de multe ori – nu cunosc un socialist-democrat în

România, care să aibă destul suprafaţă în lumea socialistă ca s-o reprezinte şi care să fie

306 252

un patriot în acest război. Căci eu fac o deosebire radicală între românii care au vrut

războiul şi aceia care l-au primit. (Aplauze). Între românii care, şi după ceea ce a suferit

ţara, sunt convinşi că au făcut bine şi aceia care-ţi spun ori şoptesc că, dacă ştiau că are să

se întâmple ceea ce s-a întâmplat, cred că ar fi fost mai bine să nu se fi întâmplat.

Dar un socialist-democrat, un lucrător – l-aş preferi lucrător – care, în adevăr, să

fie un patriot în acest război, care să reprezinte sufletul maselor muncitoreşti şi care ar

veni să conlucreze, eu m-aş ruga de Primul ministru să-i facă loc, căci aş vrea un

mănunchi şi mai mare al tuturor forţelor naţionale, când ne izbim de moarte până la

victorie, când nu ne gândim decât la vrăjmaş ca să-l dărâmăm. (Aplauze).

Criticaţi acordurile şi ne vorbiţi, drept pildă, de acordul din 1907? Îmi pare rău c-o

să vă pierd câteva minute ca să distrug o legendă.

Acordul de la 1907! Fost-a acord, la 1907, asupra reformelor? Nu. Noi, atunci, nu

le-am promis să le susţinem, dimpotrivă, şi le-am combătut. Asupra ce a fost acord la

1907? Eram la guvern, când a izbucnit marea revoluţie ţărănească de la 1907. La un

moment dat, începuse dureroasa sarcină a represiunii şi doi miniştrii, Ion Lahovary şi cu

mine, am avut sentimentul că nu se poate reprima cu succes o revoluţie de ţărani de către

un partid din clasa dirigentă, dacă celălalt partid din clasele dirigente nu-i dă o încredere

absolută, nu-i acordă o linişte desăvârşită. Apoi, guvernul nostru era cam învechit şi între

noi erau – de ce să n-o mărturisim? – crăpături; aşa stau împrejurările, că nu puteam

căpăta de la celălalt partid ceea ce era indispensabil ca să putem face represiunea cu

succes. M-am dus atunci la domnul Costinescu, noaptea, iar la răposatul Dimitrie

Sturdza, cu care nu vorbeam, am rugat pe Ion Kalinderu să se ducă. Le-am spus: „Luaţi

guvernul, vi-l dăm mâine”; iar domnul Costinescu mi-a zis atunci: „Datoria dumitale e să

stai să reprimi”. Am răspuns: „Stau şi reprim, cu durere desigur, dar reprim, căci omul

politic trebuie să-şi facă datoria; îmi garantezi însă cutare şi cutare lucru”? Mi-a

mărturisit omul că nu poate; că îmi poate da liniştea în Parlament, dar nu poate să mi-o

dea pretutindeni. Atunci i-am zis: „Dacă este aşa, datoria domniilor voastre este să luaţi

guvernul. Du-te dumneata la domnul Sturdza şi convinge-l să ia guvernul”. A luat

guvernul şi, când mi-a cerut câteva legi de votat, i-am zis: „Am majoritatea, garantez de

majoritate în Cameră eu singur şi, cu voi împreună, garantez de majoritate în Senat şi, ca

306 253

să nu se întâmple nici o neînţelegere, mă fac singur eu raportorul proiectelor prin care se

vor desfiinţa legile pe care eu le-am făcut”.

Aşa am înţeles atunci datoria faţă de ţara mea; şi, dacă ar fi să se întoarcă

ceasurile, aş face tot aşa. (Aplauze). Pentru că, domnilor, n-am uitat niciodată că faptul

majorităţilor la noi depinde mult şi de o chestiune de calendar, fiindcă ştiţi bine că ţara, în

gratitudinea ei, nu refuză niciodată nici unui guvern majoritatea parlamentară. (Aplauze,

ilaritate).

S-a spus, domnilor, cu această ocaziune, că atunci a fost înşelată ţărănimea.

Absolut fals. Nu este una din reformele cuprinse în manifestul către ţară, iscălit de Regele

Carol şi de guvernul liberal, care să nu se fi îndeplinit aidoma. Absolut nici una. Acel

manifest ni s-a oferit întâi nouă de Regele Carol, să-l iscălim noi în Consiliul de miniştri

de care deja v-am vorbit. N-a vrut guvernul să-l primească. Dar, în acel Consiliu de

miniştri – şi în ziua de spovedanie este bine să rămână – Ion Lahovary şi cu mine am

vorbit de expropriere. El a numit-o „un nou 1864”, eu i-am zis, pe cuvântul ei tehnic,

“expropriere”. Să spui că mă gândeam eu atunci la 2.000.000 ha, ar fi, domnilor, să vă

mint. Dar principiul exproprierii, pentru a trece o parte din proprietatea privată în

proprietatea ţărănească, amândoi aceşti miniştri, Ion Lahovary şi cu mine, l-am pus, şi l-

am pus în Consiliul de miniştri de la martie 1907.

A venit, domnilor, guvernul liberal şi şi-a îndeplinit programul. Însă, în programul

său, în afară de ceea ce era în apelul către ţară, a mai adăugat ceva, a adăugat islazurile

comunale. Nu erau în apelul către ţară, a fost o idee la care s-au gândit după ce au luat

guvernul. Pentru islazurile comunale s-a venit întâi cu proiectul creării islazurilor prin

cumpărătoare de bună voie de la particulari, însă cu sancţiune pentru cine nu vinde de un

impozit fonciar întreit. După aceasta, s-a trecut la a doua idee, ideea unei servituţi

obligatorii de păşune. Chiar colegul meu de la Interne mi-a făcut plăcerea să-mi arate

redacţiunea exactă. I-am spus atunci, după părerea mea – şi o menţin şi astăzi –: o

servitute de păşune asupra proprietarului în folosul unui al treilea, iar nu în folosul public,

este o expropriere deghizată, prin urmare este neconstituţional ca o lege ordinară să facă

acest lucru. De dragostea mea de constituţionalitatea legilor, cred, domnilor, că am dat

dovezi pipăite în anii care au urmat după 1907-1908.

306 254

Atunci s-a făcut o întrunire a şefilor conservatori, la domnul Marghiloman acasă,

şi s-a propus acolo ca proprietarii să facă o campanie pe baza neconstituţionalităţii acestei

propuneri. M-am opus. Nu eram singur să mă opun, erau şi alţii. Am zis atunci că nu este

cu putinţă ca, câteva luni după revolta ţăranilor, să avem agitaţiunea proprietarilor.

Atunci am obţinut de la şefii conservatori mandatul ca, în secţiunile Camerei, să propun

ca, în locul servituţilor de păşune, să se facă islazuri prin cumpărătoare, oferind să facem

toată propaganda cinstită la proprietari, ca ei să facă oferta de vânzare. Şi s-a primit.

Acesta este tot acordul de la 1907, nimic mai mult. S-a evitat o călcare a Constituţiei.

Proprietarii nu şi-au înţeles datoria către stat şi n-au făcut destui dintre ei oferte de

islazuri. Când am fost ministru de interne, în 1912, am dat vreo 14 circulări, publicate în

“Monitorul Oficial”, în care tratam în forma cea mai drastică pe proprietari şi în care le

profetizam că refuzul de a face oferte pentru pământ de islaz îl vor plăti înzecit într-o zi.

A venit ziua plăţei – şi plătesc. De ce vă plângeţi? Noi, care nu credeam în utilitatea

izlazurilor, le-am primit atunci, fiindcă vedeam în ele o mică împroprietărire. Văd colo pe

Oromolu. În 1913, m-a plimbat, ca prefect, în judeţul Dolj, pe timpul holerei şi, într-un

loc, mi-arată de departe – era pe la sfârşitul lui septembrie – un câmp verde şi frumos. I-

am zis: este extraordinară verdeaţa aceasta în mijlocul uscăciunei generale; iar Oromolu

mi-a răspuns: vezi, acesta este rezultatul legei islazurilor; pământul acela este islaz

comunal, l-au arat şi semănat cu lucernă, uite frumuseţe de cultură ţărănească!

Aşa încât islazurile au avut şi ele un bine. Dar ce erau 390.000 ha. islaz pe lângă

cele 2.300.000 ha. de pământ cultivabil ce se dau astăzi?

Legile învoielilor agricole însă, noi le-am combătut. Credeţi însă că n-au fost de

nici un folos? Spiritul care mă făcea să combat atunci legea îmi poate întuneca ochii, ca

să nu zic că chiar legile maximului şi minimului au adus folos? Dacă n-ar fi adus decât

unul, că au dat ţăranilor conştiinţa că au drepturi şi că le pot susţine în faţa proprietarilor

şi arendaşilor, şi încă ar fi făcut mult pentru transformarea morală a clasei ţărăneşti.

(Aplauze).

Acum, domnilor deputaţi, aş putea să intru în chestiunea reformelor şi să vă spun

asupra lor un singur lucru: proiectul nostru de lege are o mare calitate, cea mai mare

calitate a unui proiect de lege: este singurul care poate deveni lege.

306 255

Vedeţi! Nu suntem aici într-o Academie de ştiinţe morale şi politice, în care

fiecare semănător de idei vine cu ideea lui şi o înfăţişează, căpătând aplauze, pentru ca ea

să rămână apoi în analele societăţii, pentru a fi consultată de alt semănător de idei mai

târziu; este admirabil rolul semănătorului de idei, dar rolul lui e altul decât al omului

politic. Noi suntem o Cameră şi rolul nostru ar fi nul dacă din urna noastră n-ar ieşi

nimic; proiectul de faţă poate să iasă din urnă, un altul nu. Aceasta este marea lui calitate,

că este lucru viu faţă de un lucru mort, şi omenirea nu trăieşte cu lucruri moarte, ci cu

lucruri vii.

Înainte însă de a merge mai departe, daţi-mi voie ca, din nesfârşitele chestii

personale care, fireşte, mi s-au făcut în cursul acestor dezbateri, pe una să nu o las să

treacă.

S-a spus de unul din oratori – nu ştiu ce legătură avea cu reformele

constituţionale, dar dacă aş căuta la toate cele spuse aici legătura cu reformele, m-aş găsi

probabil în faţa unor ghicitori şi mai grele de dezlegat – s-a spus că, la 1913, eram unul

din acei care au spus că se mulţumesc cu Silistra. Un coleg al meu, prietenul meu

Titulescu, mi-a sărit în ajutor, amintind că, în momentul în care spuneam aceasta, aveam

înţelegerea cu Venizelos încheiată, pentru ipoteza unei rupturi între balcanici. Domnilor,

eu vreau să fiu drept: eu m-aş fi mulţumit şi cu mai puţin decât Silistra…

D.A.C. Cuza: Silistra fără cei trei kilometri. (Ilaritate).

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Eu, la 1912, când am intrat în guvern,

am găsit o situaţiune foarte grea: era după Kirkilise şi în ajun de Luleburgas; vremea în

care se putea trata cu folos cu Bulgaria trecuse. Acea vreme fusese vremea mobilizării

bulgăreşti. Domnul Ion Brătianu, într-o conversaţiune cu mine, îmi spunea atunci:

„Găseşti un vas spart, trebuie să-i strângi cioburile, ca să le lipeşti la loc”. Din ziua

intrării mele în guvern, am fost stăpânit de o idee care – nu vorbesc ca să mă apăr – este

singura care explică toată purtarea mea de la 1912 şi 1913. Eu nu voiam cu nici un preţ,

dar cu nici un preţ, să mă găsesc în război cu toate popoarele balcanice unite şi noi braţ la

braţ cu turcii. Această idee îmi era odioasă. A doua idee care îmi era şi mai scumpă. Eu

ştiam că Austria caută războiul, cum l-a şi găsit, în 1914. Ştiam că, dacă am fi atacat pe

bulgari în februarie, atunci când mi se cerea de toată lumea – rămăsesem la un moment

dat aproape singur să mă opun – s-ar fi dezlănţuit atunci războiul general şi noi ne-am fi

306 256

găsit alături de Austria şi Germania, în contra Franţei şi a Rusiei. Această perspectivă îmi

era şi mai odioasă decât cealaltă. Greşeli vom fi făcut, nu ştiu, a fost însă un gând în

politica mea de la 1912 – 1913, un gând pe lângă care toate Silistrele din lume nu

preţuiesc nimic. Voiam să evit cu orice preţ aplicarea tratatelor noastre de 30 de ani, şi

iată că a avut neamul românesc norocul să evităm acest lucru, să nu ne găsim niciodată în

război alături de nemţi contra Franţei şi a Rusiei. (Aplauze îndelung prelungite).

Domnilor, ce să vă mai spun eu despre reforme care să nu se fi spus până acum?

Ce este interesant în aceste reforme? Reprezintă ele o transformare radicală? Primul

punct. Ar putea astăzi cineva să facă mai mult? Al doilea punct. Altceva nu văd în

chestiunea politică mai mult decât sufragiul universal egal, direct, obligatoriu, întovărăşit

de garanţia libertăţei lui, care este reprezentarea proporţională, pe care, în Franţa, au

cerut-o socialiştii, ce vreţi? Votul femeii? Îl propuneţi pentru Cameră şi Senat? Nu.

Atunci nu e la ordinea zilei, căci noi acum ne ocupăm numai de alegerile pentru Cameră

şi Senat. Îl vreţi la comune? Fără să mă consult cu Partidul Conservator şi vorbind de

mine singur, vă spun că legea comunală, dacă veţi propune votul femeilor şi eligibilitatea

lor, votez cu dumneavoastră. (Ilaritate, aplauze).

Votez cu dumneavoastră şi să vă spun de ce: pentru că nu pot să-mi pun capul în

sacul cu tărâţe şi să nu văd că omenirea merge pretutindeni, în toate ţările, spre acest

lucru şi prefer să se facă experienţa la alegerile comunale, înainte de a trece mai departe

sub imboldul vremei; dar iarăşi, să iau înaintea mersului vremei şi într-o ţară în care

nimeni nu cere acest lucru, să trec peste toată lumea numai ca să fiu original şi să dau vot

femeilor la Cameră înainte de Franţa, înainte de Italia, şi chiar înainte de Englitera,

aceasta nu! Englitera va admite acum, zilele astea, votul pentru femei, dar numai de la

vârsta de 35 de ani în sus. (Mare ilaritate, aplauze).

O voce: Atunci e o mare garanţie. (Ilaritate).

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Aşa încât, domnilor, cererea aceasta a

dumneavoastră ştiţi ce însemnează? Însemnează concurenţă la aplauze. Ei bine, oamenii

politici care au trăit o vreme în politică, care au gustat şi aplauzele şi fluierăturile, căci

viaţa politică se compune din amândouă, oamenii care ştiu ce este răspunderea, care au

trecut prin ceasuri grele şi care cunosc şi îmbătarea triumfului, oamenii politici demni de

acest nume, după ce au ieşit din tinereţe nu se mai gândesc la concurenţa în aplauze.

306 257

D.G. Diamandi: (Întrerupe).

D.V.G. Morţun, Preşedintele Adunării: Vă rog, domnule Diamandi, nu

întrerupeţi!

D.G. Diamandi: Domnule Take Ionescu, te consider ca un spirit foarte occidental.

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Eu, uite ce v-aş spune: dacă aţi putea

deveni organul partidului socialist muncitor, v-aş zice: opera d-voastră e bună şi veţi avea

viaţă, dar, dacă nu vă primesc muncitorii drept reprezentanţi ai lor, n-aveţi viaţă.

(Ilaritate, aplauze).

Şi aş dori să vă primească, ştiţi de ce? Pentru că prefer ca în partidul muncitorilor

să fie şi oameni cu experienţă politică şi pentru că eu sunt din oligarhie, deşi fiu de foarte

mic-burghez, burghez şi eu – ce vreţi, am slăbiciune pentru conducătorii burghezi – aş fi

fericit să văd şi partidul muncitorilor condus de un burghez din oligarhie. (Ilaritate,

aplauze).

Nu vă pot spune mai mult. Ştiţi de ce? Credeţi că nu mi-a răsărit şi mie câteodată

acest soare al ideilor socialiste? Adică suferinţele maselor numeroase credeţi că nu găsesc

nici un ecou în inima mea? N-am nici un interes în contra, absolut nici unul. Ştiţi ce stă

strajă în mine între dragostea mea de mulţime şi doctrina socialistă? Este dragostea mea

de libertate. Când m-or convinge socialiştii că se pot împăca aceste două noţiuni,

organizaţiunea socialistă a omenirei cu menţinerea libertăţei, mă înscriu, domnule

Diamandi, în partidul socialist. Dar până când nu se va face această dovadă – şi Jaurès n-

a putut să o facă lui Clémenceau – daţi-mi voie să rămân într-un partid burghez, accesibil

la toate reformele care pot să dea în lumea aceasta mai multă fericire, mai multă libertate,

mai multă lumină la cât mai mulţi. (Aplauze).

Dar Senatul? Chestiunea Senatului stă deschisă, pentru că ar fi o chestiune care

ne-ar pierde prea multă vreme ca să cădem de acord asupra unui bun sistem. Nimeni nu

se gândeşte la colegii censitare. Vă spuneam adineauri de ce. Nu cred ca cineva să se

poată gândi serios la o alegere tot prin sufragiul universal, tot prin vot direct şi egal, căci

atunci ar fi o superfetaţiune. Pe mine unul, vă spun, sistemul Senatului francez, cu

modificările necesare adaptării la ţara noastră, este acel care mă atrage şi bag de seamă

că, în proiectele lăturalnice, care au cusurul că trebuie să rămână proiecte şi nu pot deveni

legi, bag de seamă că tot pe acolo vă învârtiţi şi d-voastră. Prin urmare, o să ne înţelegem

306 258

şi asupra Senatului, şi o să avem un Senat care o să reprezinte tot voinţa naţională, dar

consultată într-alt mod decât pentru alegerea Camerei Deputaţilor.

Cu privire la chestiunea agrară, domnule Diamandi, vă voi spune că, deşi am

onoarea a conduce un partid istoric…

D.G. Diamandi: Nou născut istoric. (Ilaritate).

D.A.C. Cuza: Dumneavoastră nu înlocuiţi Partidul Conservator, domnule Take

Ionescu!

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Dumnealui ar vrea să fie antisemit

partidul, ca să fie istoric. (Ilaritate).

Domnilor, ziceam: având onoarea să conduc un partid istoric, tot n-am pretenţia

să se pună în Constituţiune tot ce vreau eu şi, de aceea, domnule Diamandi, îmi pare că

pretenţiunea d-voastră, partid născut de abia patru săptămâni, este cam exagerată. (Mare

ilaritate).

D.N. Iorga: De aia ţipă atât de tare. (Ilaritate).

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Dar, domnilor, unde să fie legiuirea

noastră nesuficientă? Să fie în chestiunea agrară? În ce este insuficientă? Cele mai multe

chestiuni care ne despart au fost rezervate: rezervată chestiunea alienabilităţii sau

inalienabilităţii – dacă m-aţi întreba pe mine, părerea mea personală, aş face lotul

inalienabil atâta timp cât nu este plătit, deci 40 de ani, apoi alienabil, până la un

maximum de atâtea loturi.

Voci din Partidul Muncii: Aceasta este şi părerea noastră.

D. Take Ionescu, ministru fără portofoliu: Rezervată şi chestiunea cum se va face

cultura. Un lucru însă trebuie să ne atragă atenţiunea: trebuie să conciliăm interesul

păstrării proprietăţii individuale, care este baza organizării noastre sociale, cu necesitatea

producţiunii. Să nu uităm că avem şi dreptul să luăm măsuri, atâta vreme cât vom fi

creditorii ţăranilor; tirania ar începe numai în ceasul în care ei ar fi plătit şi totuşi am vrea

să tratăm altfel pe proprietarii mici de cum tratăm pe cei mari, am supune la tovărăşie pe

proprietarii mici, pe când pe cei mari nu-i supunem la această obligaţiune. Tot aşa

rezervată şi chestiunea cum se va plăti pământul de către ţărani, căci, vedeţi, noi, azi, ne

ocupăm cum vom plăti pe proprietari, dar cum vom plăti ţăranii, de aceasta nu ne-am

ocupat. Va trebui sau nu să contribuie şi statul? Eu pot să vă spun că, la 1910, în Cameră,

306 259

am cerut să contribuie statul la constituirea islazurilor. Personal, prin urmare, la

contribuţiunea statului nu mă veţi găsi contra, dar, iarăşi, n-am pretenţiunea ca părerea

mea să treacă în Constituţiune.

Rezervată chestiunea ce se va face cu hipotecele. Astăzi nu putem, dacă nu vrem

să nu dăm aparenţa unor făgăduieli în loc de realitate, nu putem să nu punem principiul

integral al plăţii numai în rentă. Mai târziu, am convingerea, pe care nu mi-o va scoate

nimeni, că nu va fi cu putinţă să nu plătim hipotecele în bani. Nu vreau să aduc aici nimic

care să ne despartă, nu voiesc să aduc eu chestiuni care vor veni mai târziu. Dacă deci,

domnilor, toate aceste chestiuni sunt rezervate, ce mai rămâne? 2.300.000 ha. nu e destul?

Dar bine, domnilor, credeţi că s-a isprăvit cu reforma de acum? Adică s-a închis cu

aceasta dreptul generaţiunilor viitoare? Credeţi că, dacă mai târziu, după 20-30 de ani,

dacă România cea nouă va avea nevoie de noi exproprieri, va fi greu să se convoace o

Cameră Constituantă spre a se face noi exproprieri? De ce n-am vrut să lăsăm robinetul

deschis? Pentru că o proprietate, redusă cum va fi, trebuie să aibă siguranţa măcar a unui

număr de ani pentru ca să se poată dezvolta şi continua în productivitatea ţării rolul pe

care l-a avut până acum. Atunci, de ce vă plângeţi? În ce este reforma îngustă?

Ah! dar ziceţi: „n-aţi naţionalizat subsolul”. Dar era chestiunea aceasta la ordinea

zilei? S-au făcut Camerele de revizuire a Constituţiunei pentru naţionalizarea subsolului?

Principiul din Constituţiunea noastră este că proprietarul suprafeţei este

proprietarul dedesubtului. Ştiţi cum s-a afirmat acest principiu la 1894. Aţi fi voit o nouă

expropriere? Alte sute de milioane de rentă emisă pentru exproprierea subsolului?

Ziceţi: „cu produsul subsolului vom putea plăti pe proprietari”. Cum, cu produsul

a ceea ce plătesc, voi plăti ceea ce datoresc? Mărturisesc că nu pricep.

Aşa încât această chestiune a rămas întreagă. Vor veni alte adunări, cu alte

discuţiuni: unii vor susţine monopolul, eu îl voi combate cu aceiaşi sinceritate cu care

vorbesc astăzi. Voi fi învins? Sper că nu. Dar de câte ori n-am fost învins! Voi fi

învingător? Cu atât mai bine. Viaţa noastră se compune dintr-o luptă continuă, cu victorii

şi înfrângeri, şi nimeni nu poate spune mai dinainte care va fi rezultatul unei bătălii.

(Aplauze). Un singur lucru trebuie: să se ducă bătălia cu arme curate şi să n-aibă omul

alta în vedere decât convingerea lui asupra unui interes general. (Aplauze prelungite).

306 260

Dacă lucrul e aşa, nu era natural ca să nu se exproprieze acele suprafeţe care sunt

constatate că, în realitate, au dedesubt petrol? Fireşte, căci nu ne ocupăm de acestea.

Dar ziceţi: „de ce 12.000 ha”? Domnilor, în realitate, în cele mai multe cazuri,

proprietarul va putea, prin alegerea ce pe baza legii o poate face, să rămână proprietarul

părţii constatată ca având petrol, să rămână neexpropriat acest teren; dar se poate

întâmpla împrejurarea ca întreaga proprietate să fie constatată a fi petroliferă sau o mare

parte să fie constatată ca atare, o parte mai mare decât aceea care rămâne proprietarului

după expropriere. Pentru aceste cazuri s-a zis să nu se exproprieze, ci să dea proprietarul

un teren egal, cultivabil, în acelaşi judeţ sau într-un judeţ limitrof, pentru că ceea ce se

urmărea prin această lege era pământul de cultură pentru ţărani, iar nu stabilirea unui

sistem economic asupra unei bogăţii a ţării.

Iată, domnilor, şi explicaţia de ce 12.000 ha. Eu aş fi vrut fără limita, dar, după

cum v-am spus încă o dată, eu am pretenţii mai mici decât domniile voastre. Eu ştiu că un

proiect nu este bun decât dacă poate să devină lege şi, consecvent cu aceasta, sunt foarte

mulţumit cu redacţiunea aşa cum s-a făcut.

D.G. Diamandi: Cine a cerut?

Take Ionescu: Eu, domnule Diamandi, absolut eu. În această discuţiune, domnule

Diamandi, am un imens avantagiu: am norocul că nu sunt proprietar. Am moştenit şi eu 3

bucăţi de pământ şi m-am expropriat singur în folosul Casei rurale, care mi le-a cumpărat

cu preţul ieşit la licitaţia publică; am executat deci opera împropietăririi ţăranilor fără nici

o rezervă pe pământul pe care l-am avut. Mai mult nu puteţi să-mi cereţi, fiindcă nu mai

am altul.

Atunci, domnilor, ce a mai rămas?

A rămas cuvântul din urmă. S-a vorbit, în această Cameră, de aceste reforme ca

de lucruri fără însemnătate. Eu zic, dimpotrivă, că opera care se face astăzi este o operă

de cea mai mare însemnătate. Eu ştiu că generaţia noastră nu era preparată pentru fapte

eroice; am spus-o la Bucureşti, în Cameră, când am spus chiar că prea s-a auzit, în

vremea neutralităţii, la tribună, zgomotul vagoanelor, că, în loc să fie numai preocupările

înfăptuirii idealului naţional, prea s-a auzit zgomotul porumbului şi al grâului. (Aplauze).

Pot să vorbesc cu linişte sufletească, căci am propus la tribună interzicerea

exportului porumbului încă de la începutul lui 1915. Nu suntem o generaţiune eroică, dar

306 261

aşa a vrut soarta, ca pe umerii acestei generaţiuni să cadă sarcina cea mai grea din toată

istoria neamului nostru.

Generaţia noastră a făcut o primă faptă mare: a declarat războiul. Astăzi, face a

doua faptă mare, când, pe cale legală, îndeplineşte cea mai largă, cea mai îndrăzneaţă şi,

nădăjduiesc, cea mai fecundă dintre revoluţiile pe care le cunosc în istoria revoluţiilor

legale.

Răsplata noastră, domnilor? Răsplată individuală? Nici una. Istoria va uita numele

fiecăruia dintre noi. Dar istoria nu va uita că, pe un colţ de pământ, strânşi de nevoie,

amărâţi de chinuri, am avut nu numai bărbăţia de a crede în victorie şi de a spune „vom

pieri, dar nu vom dezarma”, dar am avut şi bărbăţia să ne decapităm singuri pentru

generaţiile viitoare. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

306 262

PERSONALITĂŢI ŞI EVENIMENTE

Aehrenthal, Aloys Leopold Johann Baptist, Graf Lexa von, conte, diplomat austro-ungar, originar din

Boemia (1854-1912). A fost, după misiuni la Paris şi Sankt-Petersburg (1888-1895), ministrul

Austro-Ungariei la Bucureşti (1895-1899), apoi ambasador la Sankt-Petersburg (1899-1906). Ca

Ministru de Externe (1906-1912), spre deosebire de predecesorul său imediat, contele Agenor

Goluchowsky, a imprimat o orientare agresivă politicii externe a Imperiului în Balcani, ceea ce a

creat tensiuni în raporturile internaţionale, nemulţumind chiar şi Germania. A contribuit la

anexarea Bosniei-Herezegovina de către Austro-Ungaria (1908), riscând intervenţia Rusiei în

Peninsulă, provocând ostilitatea Serbiei, nemulţumind Turcia şi neliniştind Italia. A reuşit să

obţină recunoaşterea internaţională a acestei anexiuni, dar cu preţul degradării în fapt a relaţiei cu

Rusia. A combătut, în schimb, ideea războiului preventiv împotriva Italiei aliate şi a Rusiei,

lansate de alţi politicieni, iar în timpul crizei marocane, ca şi a războiului italo-turc, a pledat

pentru o politică paşnică. Cf. F.Gottas, BLGSOE

Agadir, v. Crizele marocane.

Albert I, nepot de frate al regelui Leopold al II-lea al Belgiei (1875-1934), regele Belgiei (1909-1934). A

contribuit la reorganizarea armatei belgiene, a menţinut neutralitatea Belgiei după izbucnirea

Primului Război Mondial. Respingerea ultimatumului prin care Reichul îi cerea să acorde drept de

liberă trecere armatei sale, a dus la ocuparea Belgiei de către germani (august-octombrie 1914). S-

a retras, împreună cu armata belgiană, dincolo de Ysère, iar spre sfârşitul războiului a comandat

contraofenisva trupelor franco-belgiene, recucerind Ostenda şi Bruges. A iniţiat reforma electorală

care a dus la universalizarea sufragiului bărbaţilor, a cerut suprimarea neutralităţii Belgie, fixată

prin tratate internaţionale şi a contribuit mult la refacerea economică a ţării după război.

Alexandru I Obrenović, fiul regelui Milan Obrenović şi al reginei Natalija, născute Keško (1876-1903),

ultimul rege al Serbiei din dinastia Obrenović

(1889-1903). Devenit major şi ieşind de sub tutela Regenţei (1893), a încercat să stăpânească, prin

instituirea unui regim de sporită autoritate monarhică, starea de agitaţie din ţară, provocată de

gravele dispute dintre membrii Regenţei şi de conflictele politice între liberali şi radicali, care

ameninţau să instaureze starea de anarhie. A renunţat la Constituţia liberală din 1889 şi a

reintrodus Constituţia conservatoare din 1869. Sub influenţa radicalilor, a rupt cu tradiţia

filoaustriacă a dinastiei Obrenović, promovând apropierea de Rusia. Regimul de autoritate

monarhică a fost consolidat prin Constituţia din 1901, care a creat şi două Camere reprezentative,

dând o anumită satisfacţie partidelor. Totuşi, raporturile dintre rege, radicali, şi armată au fost

încordate în urma căsătoriei Suveranului, spre scandalul intern şi internaţional, cu amanta lui, cu

10 ani mai vârstnică, Draga Mašin, fostă doamnă de onoare, de reputaţie îndoielnică, a reginei

Natalija. Imixtiunea din umbră a reginei Draga în treburile publice a stârnit indignarea generală.

Conflictul a atins punctul culminant în 1903, când regele a suspendat Constituţia, pentru a putra

306 263

desemna, se bănuia, succesor la domnie pe fratele reginei Draga. A fost asasinat împreună cu soţia

sa şi alţi apropiaţi de o conjuraţie militară, condusă de Dragutin Dimitrijević. Cf. E. Hösch,

BLGSOE.

Andrássy, Gyula, Graf von Csik-Szent-Kiraly und Kraszna Horka, conte, om de stat maghiar (1860-

1929). Era fiul contelui Andrássy Gyula, cel dintâi Prim-ministru al Ungariei în cadrul regimului

dualist austro-ungar şi Ministrul de Externe din momentul încheierii Alianţei cu Germania (1879).

A fost liderul Partidului Liberal, Ministru de Interne al Ungariei (1906-1910), ultimul Ministru de

Externe al Imperiului austro-ungar (24 octombrie - 1 noiembrie 1918). S-a opus politicii

conservatoare şi agresive duse de Tisza şi Burián, încercând, pe plan intern, să promoveze

principiile democratice, iar pe plan extern, să încheie pacea cu Aliaţii. Deputat în Parlamentul

Ungariei după încheierea războiului, lider al Partidului Creştin Democrat (1921), adept al

restaurării monarhiei lui Carol I (IV) de Habsburg, a fost arestat, pentru o vreme, de regimul

Horthy.

Antonescu, Victor, jurist, om politic şi diplomat român (1871-1947), doctor în Drept şi diplomat al Înaltei

Şcoli de Ştiinţe Politice de la Paris (1895). magistrat, apoi profesor universitar la Bucureşti,

director al Băncii Naţionale (1907-1913), deputat şi ministru liberal, în mai multe rânduri, la

Justiţie (1933-1935), Finanţe (1916-1917, 1935-1936), Externe (1936-1937), ministru

plenipotenţiar la Paris (1917-1919), ministru la Geneva, membru al delegaţiei române la

Conferinţa Păcii (1919), consilier regal (1940).

Apponyi, Albert Gyorgy Graf, conte, om politic austro-ungar (1846-1933). Ca Ministru al Cultelor şi

Învăţământului (1906-1910), a promovat, prin legile şcolare din anii 1907-1908 care-i poartă

numele, deznaţionalizarea şi asimilarea populaţiilor nemaghiare (români, slavi, chiar germani) din

Ungaria. A fost conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa Păcii de la Paris, unde a respins

energic condiţiile Aliaţilor, retrăgându-se înainte de semnarea tratatelor. Deputat în Parlamentul

Ungariei după război, a fost reprezentantul ţării sale la Liga Naţiunilor.

Arion, Constantin C., jurist şi om politic român (1855-1923), doctor în Drept şi diplomat al Înaltei Şcoli

de Ştiinţe Politice de la Paris (1878), magistrat, avocat, profesor universitar la Bucureşti. Iniţial

membru al Partidului Naţional Liberal, trece în Partidul Constituţional (Junimist), facţiune

desprinsă din Partidul Conservator (1888), iar după refacerea unităţii Partidului Conservator prin

fuziune definitivă (1907), devine unul dintre fruntaşii lui. Deputat şi senator din 1884, ministru în

guvernele conservatoare conduse de Petre P.Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghilomian: la Culte şi

Instrucţiune Publică (1900-1901, 1910-1912), Interne (1912), Agricultură şi Domenii (1913).

Vicepreşedinte al Consiliului, Ministru de Externe şi ad interim la Finanţe în guvernul lui Al.

Marghiloman (1918), care a negociat pacea separată cu Germania şi Austro-Ungaria.

Balfour Viscount Traprain, Arthur James, 1st earl of, lord, om de stat britanic (1848-1930),

conservator, de temeinică formaţie intelectuală, apărător al Bisericii şi religiei, redutabil debater

parlamentar. Ministru de Finanţe, Lord al Amiralităţii, Lider al Camerei Comunelor, Prim-

306 264

ministru (1902-1905), şef al Partidului Conservator până în 1911, când s-a retras, din pricina

divergenţelor pe tema renunţării la liberschimbism. Ministru de Externe (1916-1919) în cabinetul

Lloyd George, cu un rol major în politica internaţională. A iniţiat reformarea învăţământului

preuniversitar, a luptat pentru menţinerea Irlandei în Regatul Unit, prin măsuri represive, dar şi

prin dispoziţii legale vizând satisfacerea intereselor locale, a instituit Comitetul pentru Apărarea

Imperiului (1904), reformulând contribuit decisiv la încheierea Antantei Cordiale dintre Marea

Britanie şi Franţa (1904), sâmburele marii coaliţii de state ostile Puterilor Centrale. A susţinut

mişcarea sionistă, contribuind la punerea bazelor viitorului stat Israel prin proclamarea dreptului

evreilor la un cămin naţional propriu, în Ţara Sfântă (Declaraţia Balfour, 2 noiembrie 1917). A

contribuit, după război, la redefinirea relaţiilor dintre Marea Britanie şi dominioane (Raportul

Balfour,1926). Prieten cu Take Ionescu. A lăsat pagini autobiografice.

Bánffy, Dezsö (Desider), baron, om politic maghiar, originar din Transilvania (1843-1911). Prim-ministru

al Ungariei (1895-1899), a militat pentru consolidarea statului naţional maghiar în cadrul dublei

Monarhii, cu sprijinul dinastiei de Habsburg, a promovat viguros ideea unităţii şi indivizibilităţii

naţiunii ungare, publcând mai multe scrieri pe această temă, a urmat o politică de asimilare silnică

a naţionalităţilor nemaghiare, a reprimat mişcarea socialistă şi agrariană, s-a remarcat prin

abuzurile şi brutalităţile comise în campania electorală din 1896. Este socotit reprezentantul tipic

al şovinismului maghiar. A exercitat presiuni în vederea maghiarizării românilor din Ardeal şi a

provocat aşa-numitul scandal al subvenţiilor acordate de România, între alţii prin Ministrul

Cultelor Take Ionescu, pentru Şcoala română din Şcheii Braşovului, a căror sistare, în dezacord cu

Viena, a cerut-o şi a obţinut-o de la D.A.Sturdza; a căutat să acrediteze ideea că el l-ar fi adus la

putere, în acest scop, pe D.A.Sturdza, lucru neadevărat, dar care a precipitat demisia acestuia din

urmă, în 1899, în urma campaniei împotriva lui lansate de Take Ionescu. A fost un adversar al

contelui Tisza István. În ultimii ani ai vieţii, a luptat pentru independenţa economică a Ungariei şi

pentru reforma electorală, în sensul universalizării sufragiului. Cf. L. Révész, BLGSOE.

Batzaria, Nicolae, scriitor şi om politic român, de origine aromână (1874-1952), Profesor şi Inspector

şcolar în Macedonia, autor de literatură dialectală aromânească, aderent la mişcarea Junilor Turci,

a fost deputat în Parlamentul otoman şi ministru al Turciei la Londra, unde a semnat, în numele

Turciei, tratatul de pace de după primul război balcanic (1913). Stabilit ulterior în România, a

aderat la Partidul Poporului, condus de Al.Averescu, a fost ales senator pe listele acestuia, s-a

remarcat şi prin activitatea sa literară, îndeosebi ca scriitor pentru copii. A lăsat, între alte scrieri

de evocare istorică, interesante pagini memorialistice referitoare la perioada acestei angajări

politice.

Bădărău, Alexandru, jurist şi om politic român (1859-1927), doctor în Drept şi diplomat al Înaltei Şcoli

de Ştiinţe Politice de la Paris, iniţial militant socialist, în Franţa şi România, fondează împreună cu

G. Panu Partidul Democrat-Radical (1888), absorbit în Partidul Conservator (1897), membru

fondator şi unul dintre fruntaşii Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu (1908).

306 265

Deputat, Primar al Iaşului, Ministru al Justiţiei (1904-1906), Ministru al Lucrărilor Publice (1912-

1913), în guvernele conservatoare ale lui G.Gr.Cantacuzino şi Titu Maiorescu. A publicat revista

socialistă Dacia viitoare şi ziarul conservator Opinia din Iaşi.

Berchtold, Leopold Anton Johann Sigismund Joseph Korsinus Ferdinand Graf von, conte, om de stat

şi diplomat austro-ungar (1863-1942), ambasador la Paris, Londra, Sankt-Petersburg, înainte de

Primul Război Mondial. Ministru de Externe al Imperiului austro-ungar (17 februarie 1912- 15

ianuarie 1915), ca succesor al contelui Aehrenthal, este considerat unul dintre factorii răspunzători

de izbucnirea Primului Război Mondial, pe care l-a dorit, împotriva opoziţiei contelui Tisza,

considrând că sperata victorie va duce la consolidarea statutului de mare Putere al Imperiului şi va

contribui la rezolvarea crizei interne generate de problema naţionalităţilor. A fost autorul

ultimatumului deliberat inacceptabil, adresat Serbiei după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand,

menit să justifice, dacă ar fi fost respins, declanşarea atacului împotriva acestei ţări. Deşi

ultimatumul a fost acceptat, atacul s-a produs totuşi (28 iulie 1914), declanşând Primul Război

Mondial. Dorită de cercurile agresive ale Imperiului, în frunte cu Şeful Marelui Stat Major,

Conrad von Hotzendorf, adeptul războiului preventiv împotriva Serbiei, atacarea acesteia a fost

notificată în prealabil, prin contele Hoyos, Germaniei care a susţinut-o necondiţionat, nu însă şi

Italiei, de teamă că, informată eventual de ea, Rusia ar fi intervenit militar, cum s-a şi întâmplat.

Berchtold a fost înlăturat din post, în ianuarie 1915, în urma acuzaţiilor de defetism formulate

împotriva lui de Hotzendorf, care-i reproşa că ar fi intenţionat să satisfacă revendicările teritoriale

ale Italiei, în schimbul rămânerii ei în neutralitate. A deţinut apoi înalte demnităţi la Curtea

Imperială. Cf. G.E.Schmid, BLGSOE.

Bethmann-Hollweg, Theobald von, (1856-1921), om de stat german, de origine prusiană, Ministru de

Interne al Prusiei şi al Reichului, Cancelar al Reichului (14 iulie 1909 – 13 iulie 1917) după

Bernhard von Bülow (1900-1909). În timpul administraţiei sale, Germania a trebuit să cedeze în

faţa Franţei şi Angliei în a doua criză marocană (iulie-noiembrie 1911). A colaborat fructuos cu

Edward Grey în încercarea de a împiedica transformarea crizei războaielor balcanice (1912-1913)

într-un conflict militar între Austro-Ungaria şi Rusia. Socotit răspunzător de declanşarea Primului

Război Mondial, pe care nu l-a dorit, dar nici nu a izbutit să-l împiedice, deoarece a subminat, din

pricina incompetenţei sale în chestiunile de politică internaţională, surprinsă şi de Take Ionescu,

bunele relaţii cu Anglia şi Franţa, dar mai ales a dat mână liberă Austro-Ungariei să atace Serbia,

după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand. Intuind şi dorind să evite iminenta intrare a Statelor

Unite ale Americii în război, s-a împotrivit războiului submarin total preconizat de von Tirpitz şi a

încercat să obţină medierea lor pentru încheierea unei păci, fără anexiuni în beneficiul Germaniei,

cu Antanta. Propunerile sale în favoarea reformei electorale în Prusia a nemulţumit armata şi pe

conservatori. A demisionat după furtunoasele dezbateri din Parlament asupra rezoluţiei în favoarea

încheierii unei păci bazate pe înţelegere şi conciliere, adoptate de majoritatea deputaţilor, alcătuită

din socialişti, centrişti şi progresişti (13 iulie 1917), fiind urmat în postul de Cancelar de Georg

306 266

Michaelis (16 iulie – 2 decembrie 1917). A scris Reflecţii asupra războiului mondial

(Betrachtungen zum Weltkriege, 2 volume, 1919-1921).

Beust, Friedrich Ferdinand Graf von, conte, om de stat austro-ungar, de origine saxonă (1809-1886) şi

de orientare liberală. Ministru de Externe (1849-1866), Ministru de Interne (1853) şi Premier

(1858-1866) al regatului Saxoniei, a contribuit la asocierea acestuia cu Austria, împotriva Prusiei

şi a militat pentru formarea unei a treia Germanii, care avea să asocieze statele din sud. După

războiul între Prusia şi Austria (1866), încheiat prin victoria celei dintâi, a emigrat în Imperiul

habsburgic, unde a devenit, la recomandarea regelui saxon Johann I (1854-1873), Ministrul de

Externe al împăratului Franz Iosif (1866-1871) şi Cancelar imperial (1867-1871). A contribuit la

restaurarea constituţionalismului şi instaurarea regimului dualist austro-ungar, ca un mijloc pentru

menţinerea unităţii Imperiului şi stăvilirea tendinţei Prusiei de a regrupa întreaga lume germană

sub hegemonia ei, fără să vadă în acest regim soluţia definitivă şi optimă a problemei

naţionalităţilor. A susţinut alianţa cu Franţa şi Italia în vederea apărării intereselor Imperiului faţă

de Prusia şi Rusia, dar a evitat angajarea Austriei în războiul franco-prusac. A fost nevoit să

demisioneze (octombrie 1871), părăsind puterea din pricina eşecului politicii sale, ostile alianţei cu

Reichul german, combătute viguros, în numele intereselor maghiare, de Premierul Ungariei,

contele Andrássy. A fost ulterior ambasador la Londra şi la Paris. A lăsat interesante Memorii,

publicate postum. Cf. H.Rumpler, BLGSOE, H.Potthoff, EBrit.

Bismarck, Otto Eduard Leopold, Fürst von, Graf von Bismarck-Schönhausen, Herzog von

Lauenburg, om de stat german de origine prusiană (1815-1898), unul dintre cei mai mari oameni

de stat din Europa secolului al XIX-lea. Ambasador al Prusiei în Dieta federală germană de la

Frankfurt (1851-1859), Ambasador la Sankt Petersburg (1859-1862), apoi la Paris (1862), devine,

înfată după suirea lui Wilhelm I pe tron, Prim-ministru al Prusiei (1862-1873, 1873-1890) şi

primul Cancelar (1871-1890) al celui de al doilea Reich german, a cărui instituire i se datorează.

Conservator înverşunat la începutul carierei sale politice, devine, cu timpul, promotorul unui

liberalism temperat de absolutismul monarhic şi de militarism şi îşi face din unificarea naţională a

lumii germane sub hegemonia Prusiei şi a Casei de Hohenzollern principalul ţel politic, pe care îl

şi atinge, chiar dacă nu integral, prin războaiele purtate împotriva Danemarciei (1864) şi Austriei

(1866), crearea Confederaţiei Germaniei de nord, supunerea statelor germane din sud şi, în fine,

proclamarea celui de al doilea Reich german (primul fiind cel medieval) şi încoronarea lui

Wilhelm I ca împărat, la Versailles, după victoria în războiul împotriva Franţei lui Napoleon al III-

lea (1870-1871). Pentru consolidarea unităţii statului naţional german, construite prin acţiuni

militare, dar şi diplomatice, combate toţi factorii consideraţi subversivi: atât catolicismul

(Kulturkampf) (1872-1878), universalist şi autonom faţă de stat, cât şi socialismul, revoluţionar şi

internaţionalist (1878), dar are deopotrivă iscusinţa de a atrage de partea lui, în numele idealului

naţional şi al liberalismului, personalităţi şi partide catolice şi social-democrate. Dezvoltă un

adevărat socialism de stat, implicând măsuri legislative în vederea apărării intereselor legitime ale

306 267

claselor muncitoare şi ale tuturor defavorizaţilor (legile asigurărilor sociale, 1879-1884). Politica

sa externă a urmărit constituirea unui sistem politic internaţional, în care Germania să-şi vadă

asigurate interesele naţionale, unitatea şi poziţia de putere. În acest scop, a iniţiat Liga celor trei

împăraţi (Dreikaiserbund, 1873), formată din Austro-Ungaria, Germania şi Rusia, menită să

conceapă, asigure şi controleze echilibrul european, a convocat şi prezidat Congresul de la Berlin

(1878), chemat să restabilească echilibrul european, periclitat de ascensiunea Rusiei, să ratifice

menţinerea Imperiului otoman, ca forţă ponderatoare în Răsărit, după războiul ruso-româno-turc, a

iniţiat Dubla Alianţă dintre Germania şi Austro-Ungaria (1879), devenită, prin aderarea Italiei,

Tripla Alianţă (1882), la care se va asocia şi România (1883). Ţelul acestei politici nu era

expansiunea cu orice preţ a Germaniei, ci menţinerea păcii în Europa, desigur, cu garantarea

intereselor de Mare Putere ale Germaniei. Incompatibilitatea personală dintre el şi Wilhelm al II-

lea, provocată atât de temperamentul tumultuos, megalomania şi naţionalismul agresiv ale

tânărului Kaiser, cât şi de semeţia, spiritul critic şi verbul muşcător ale bătrânului Cancelar, a

determinat retragerea lui de la putere (1890). A fost un critic avizat şi sever al evoluţiilor politice

din lumea europeană care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial. Este însă considerat, din

pricina aristocratismului, monarhismului şi conservatorismului său, a fidelităţii faţă de tradiţiile şi

procedeele diplomaţiei secrete de cabinet, mai curând un om al lumii vechi, mistuite de flăcările

Primului Război Mondial. Cf. Kenneth Barkin, EBrit, K. Appel, BLGSOE.

Brătianu, Ion C., om de stat român (1821-1891), diplomat al Şcolii Politehnice de la Paris, revoluţionar

paşoptist, luptător unionist, figura politică dominantă a vieţii politice româneşti din a doua

jumătatea a secolului al XIX-lea. A contribuit la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn şi l-a

servit ca ministru, dar a jucat un rol important şi în organizarea loviturii de stat de la 11 februarie

1866, care l-a înlăturat de pe tron. A contribuit în gradul cel mai înalt la aducerea lui Carol I de

Hohenzollern pe tron, ca principe domnitor şi la adoptarea Constituţiei foarte liberale din 1866,

dar, stăpânit de radicalism revoluţionar şi simpatie pentru Franţa, a fost acuzat de complicitate la

încercarea de a-l depune din domnie, în 1870, după victoria Prusiei. Temperându-şi elanul

revoluţionar şi militând pentru solidarizarea naţiunii în jurul Coroanei, a devenit fondatorul

Partidului Naţional Liberal (1875), din care a făcut cea mai puternică şi mai coerentă forţă politică

naţională, a fost şeful lui necontestat până la sfârşitul vieţii, a purtat, în această calitate, ca Prim-

ministru şi Ministru la diverse departamente (Interne, Finanţe, Război, Agricultură, Industrie,

Comerţ şi Domenii, Lucrări Publice, Culte şi Instrucţiune Publică), răspunderea celei mai

îndelungate şi mai rodnice guvernări din istoria României moderne (1876-1888). Sfetnicul cel mai

avizat şi leal al regelui Carol I, a avut cea mai mare contribuţie la marile înfăptuiri care i-au marcat

domnia şi care au condus la rapida integrare a României în comunitatea ţărilor civilizate ale

Europei moderne: dobândirea independenţei de stat şi ridicarea ţării la rangul de regat, alipirea

Dobrogei, dezvoltarea economiei libere, dezvoltarea infrastructurii rutiere, dezvoltarea oraşelor,

adoptarea instituţiilor regimului democratic reprezentativ, consolidarea monarhiei

306 268

constuituţionale, progresul legislativ, într-un cuvânt integrarea ţării în comunitatea ţărilor civilizate

ale Europei. În politica externă, a înţeles să se sprijine, împotriva expansionismului imperialist al

Rusiei, pe Tripla Alianţă, la care a făcut România să adere prin tratatele secrete din 1883 (cu

Germania şi Austro-Ungaria) şi 1889 (cu Italia), reînnoite periodic până în ajunul Primului Război

Mondial. A întreţinut excelente relaţii de colaborare cu Bismarck. Era supranumit de

contemporani, pentru energia, autoritatea, devotamentul faţă de Suveran şi discreţia lui, Vizirul. A

fost ţinta a două încercări de asasinat.

Brătianu, Ion I.C. (Ionel) (1867-1927), unul dintre cei mai de seamă oameni de stat români şi europeni

din secolul XX, succesorul lui Dimitrie A.Sturdza (1833-1914) la şefia Partidului Naţional Liberal

(1909-1927), protagonist al curentului reformist din acest partid, după şocul marilor răscoale

ţărăneşti din 1907, ctitor al României Mari. Fiul marelui om de stat şi şef de partid liberal Ion C.

Brătianu (1821-1891). Bacalaureat al Colegiului Sf.Sava din Bucureşti, specializare în inginerie la

Şcoala Politehnică şi Şcoala de poduri şi şosele din Paris (1883-1889), o vreme inginer la CFR

(1889-1895). Membru de onoare al Academiei Române (1923). A susţinut integrarea în Partidul

Naţional Liberal a intelectualilor „generoşi” din Partidul Social Democrat al Muncitorilor din

România (V.G.Morţun, C.Stere, I.Radovici, G.Diamandi), ajunşi la convingerea că România nu

era suficient de evoluată pentru realizarea idealului socialist şi dornici să-şi continuie acţiunea ca

aripă de stânga a acestui partid istoric, a fost receptiv la unele dintre ideile lor şi a fost susţinut de

ei. A iniţiat, înainte de Primul Război Mondial, marile reforme politice şi sociale, democratice şi

modernizatoare, prin care, după încheierea lui, a fost introdus sufragiul universal şi au fost

împroprietăriţi ţăranii pe seama domeniilor statului şi a marilor latifundii supuse exproprierii, a

contribuit decisiv la desăvârşirea unităţii românilor în cadrul unui singur stat naţional, la

organizarea, modernizarea şi afirmarea pe plan internaţional a acestuia. Deputat liberal (din 1895)

şi senator, a fost în mai multe rânduri ministru, la: Lucrări Publice (1897-1899, 1901-1902),

Interne (1907-1908, 1909, 1910, 1923-1926), Afacerile Străine (1901-1904, 1916, 1916-1918,

1918-1919, 1927), Război (1914-1916, 1922), Finanţe (1922-1926). Preşedinte al Consiliului de

Miniştri în guvernări de importanţă istorică majoră (1908-1910, 1914-1918, 1918-1919, 1922-

1926, 1927). Ca prim-ministru al regilor Carol I şi Ferdinand, a condus destinele României, în anii

Primului Război Mondial, menţinând multă vreme, cu prudenţă, neutralitatea, a angajat apoi ţara

alături de puterile Antantei, în vederea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Bucovinei şi

Maramureşului cu Vechiul Regat, a decis intervenţia militară împotriva Ungariei bolşevizate care

încerca să recupereze, prin război, teritoriile româneşti eliberate, a condus delegaţia română la

Conferinţa Păcii de la Paris (1919), pe care însă a părăsit-o din considerente de principiu,

acuzându-i pe aliaţi că nu-şi onorează obligaţiile asumate prin tratate faţă de statul român în ce

priveşte alipirea Banatului la România, că îşi arogă dreptul de a interveni direct în treburile interne

ale statului român în problema regimului minorităţilor şi că încearcă să-şi impună controlul asupra

producţiei româneşti de petrol. După război, a condus marea guvernare liberală în vremea căreia a

306 269

fost adoptată Constituţia României din 1923 şi s-a săvârşit încoronarea regelui Ferdinand şi a

reginei Maria, a contribuit decisiv la unificarea legislativă şi administrativă a României Mari şi a

consolidat marile orientări ale politicii externe, în sensul apărării formulei versailleze de

organizare a păcii europene. A fost cel mai hotărât susţinător al acceptării celei de a treia cereri de

renunţare la succesiunea dinastică a prinţului Carol (1925), după ce se împotrivise celei dintâi şi a

contribuit decisiv la înscăunarea regelui Mihai I ca succesor direct, dar minor ca vârstă, al regelui

Ferdinand şi la constituirea Regenţei. A fost supranumit Sfinxul din pricina discreţiei absolute

asupra intenţiilor sale politice în anii neutralităţii.

Broqueville, Charles baron de, om de stat belgian (1860-1940), liderul Partidului Catolic, Prim-ministru

al guvernului belgian şi Ministru de Externe în timpul Primului Război Mondial (1911-1918), în

ţară şi în exil, după instaurarea ocupaţiei germane. Partizan al neutralităţii Belgiei, s-a opus

rezistenţei armate faţă de germani, dar a înclinat, după violarea neutralităţii, către o pace separată

cu Austro-Ungaria, iniţiind negocieri neautorzate de Rege, motiv pentru care a trebuit să

demisioneze. A fost Prim Ministru şi în perioada interbelică (1932-1934).

Bülow, Bernhard Fürst von, prinţ, om de stat şi diplomat german (1849-1929). A fost, între altele,

ministrul Germaniei la Sankt-Petersburg, la Bucureşti (1888-1893), la Roma (1893-1897).

Ministru al Afacerilor Externe (1897-1900), apoi Cancelar al Imperiului şi Prim-ministru al

Prusiei (17 octombrie 1900 – 10 iulie 1909), a imprimat, în acord cu Wilhelm al II-lea şi sub

influenţa baronului Friedrich von Holstein, eminenţa cenuşie a Imperiului, o orientare energică

politicii externe germane, aspirând să facă din al doilea Reich o mare Putere mondială şi colonială.

În acest scop, a sprijinit dezvoltarea flotei de război germane, a încurajat expansiunea germană în

Pacific, unde a dobândit colonii şi în Orientul Mijlociu, unde a obţinut concesiuni economice, a

creat tensiuni în raporturile cu Franţa şi Marea Britanie pretinzând dreptul pentru Germania la

expansiune în Africa de Nord (criza marocană), a sprijinit expansiunea Austro-Ungariei în Balcani

(criza bosniacă), ceea ce a zădărnicit aspiraţiile sale reale, dar nerealiste şi deservite de acţiunea sa

politică, către o apropiere de Marea Britanie şi Rusia, contribuind, dimpotrivă, la închegarea

Triplei Antante anglo-franco-ruse. Politica sa internă a avut un caracter marcat conservator. A

lăsat ample Memorii, (Denkwürdigkeiten, 4 volume, 1930-1931), publicate integral postum, sever

judecate nu numai de Take Ionescu, în măsura în care le-a cunoscut, în care încearcă să-şi justifice

politica, susţinând că nu a dorit războiul.

Bunsen, Sir Maurice William Ernest de, diplomat britanic de origine germană (1852-1932), ambasador

al Marii Britanii la Viena.

Burián von Rajecz, István Graf, conte, om politic şi diplomat maghiar (1851-1922), apropiat al contelui

Tisza. A îndeplinit misiuni diplomatice la Alexandria, Bucureşti, Belgrad şi Sofia, a fost consul

general la Moscova (1882-1887), ministru la Sofia (1887-1896) şi Atena (1897-1903). A fost

îndelungată vreme Ministru de Finanţe al Imperiului (1903-1912). Ministru de Externe al

Imperiului austro-ungar (ianuarie 1915 – decembrie 1916, aprilie – octombrie 1918), ca succesor

306 270

al contelui Berchtold, a fost confruntat cu ieşirea Italiei şi României din neutralitate şi intrarea lor

în război împotriva Puterilor Centrale, a reuşit în schimb să câştige Bulgaria şi Turcia de partea

Austro-Ungariei şi Germaniei. A creat tensiuni între Austro-Ungaria şi Germania respingând

sugestiile Reichului de a face cesiuni teritoriale Italiei în schimbul neutralităţii acesteia, pretinzând

să-i fie încredinţată Austro-Ungariei şi nu Germaniei conducerea operaţiilor militare pe frontul

balcanic şi să fie acceptată intrarea Poloniei în sfera ei de influenţă, combătând, în sfîrşit, tactica

războiului submarin total, preconizată de von Tirpitz. Înlocuit în funcţie cu Ottokar Czernin, după

suirea împăratului Carol I (IV) pe tron, a redevenit Ministru de Finanţe (22 decembrie 1916 – 16

aprilie 1918). După scandalul provocat de „afacerea Sixtus“, a fost reinstalat la conducerea

Ministerului de Externe (16 aprilie 1918 – 14 septembrie 1918) şi a încercat, fără succes,

negocierea unei păci separate cu Antanta, al cărei partizan fusese, dar care devenise imposibilă din

pricina mişcărilor de emancipare ale naţionalităţilor şi a presiunilor aliaţilor în vederea

restructurării politice generale a Europei Centrale şi de Sud-Est. A fost înlocuit în funcţie de Gyula

Andrássy. A lăsat Memorii, publicate în 1923. Cf. G.E.Schmid, BLGSOE.

Bussche-Haddenhausen, Hilmar Baron von dem, baron, diplomat german (1867-1939), fost ministru

plenipotenţiar la Bucureşti.

Caillaux, Joseph-Marie-Auguste, om de stat francez (1863-1944), renumit expert în chestiuni financiare,

promotor fără succes al impozitului progresiv pe venit, pacifist. Ministru de Finanţe (1899-1902,

1906-1909), a întreprins importante reforme financiare. Prim-ministru (27 iunie 1911-21 ianuarie

1912) în timpul celei de a doua crizei marocane, a socotit necesar un compromis cu Germania în

privinţa posesiunilor franceze din Africa, pentru evitarea războiului, dar reacţia opiniei publice l-a

silit să demisioneze. Întrucât, din prudenţă politică şi pacifism, s-a opus angajării Franţei în

războiul mondial, dar şi sub învinuirea de a fi întreţinut bune relaţii cu agenţi germani, a fost

arestat pentru trădare (4 ianuarie 1918), din iniţiativa lui Georges Clémenceau, judecat şi

condamnat în final pentru subminarea securităţii externe a statului (februarie 1920). Amnestiat (14

iulie 1924), a revenit în viaţa politică, a reintrat în Parlament, a fost preşedintele Comisiei de

Finanţe a Senatului şi chiar, pentru o săptămână, Ministru de Finanţe (1-7 iunie 1935). A susţinut

încercările eşuate ale lui Edouard Daladier de conciliere cu Germania hitleristă (1938-1939), dar a

refuzat să colaboreze cu guvernul de la Vichy.

Cambon, Jules-Martin, diplomat şi om politic francez (1845-1935), frate cu Paul Cambon, guvernator

general al Algeriei, ambasador în Statele Unite ale Americii (1897-1902), Spania (1902-1907) şi

Germania (1907-1914), a contribuit la încheierea păcii între S.U.A. şi Spania (1898), a participat,

în colaborare cu fratele său Pierre-Paul Cambon, la elaborarea politicii Franţei faţă de Germania,

în scopul prevenirii conflictului militar dintre cele două state, în timpul crizelor marocane şi în anii

care au precedat Primul Război Mondial. Secretar general al Ministerului de Externe (1915).

Foarte activ la Conferinţa Păcii de la Paris, a prezidat ulterior Consiliul ambasadorilor, însărcinat

să supravegheze aplicarea tratatelor (1919-1931). Membru al Acdemiei Franceze (1918).

306 271

Cambon, Pierre-Paul, diplomat francez (1843-1924), republican şi democrat, frate cu Jules Cambon.

Ambasador în Marea Britanie (1898-1920), a contribuit decisiv la formarea Antantei Cordiale

anglo-franceze (8 aprilie 1904), nucleul viitoarei mari alianţe împotriva Puterilor Centrale din

timpul Primului Război Mondial, menite să zăgăzuiască instaurarea hegemonia Germaniei în

Europa. A participat foarte activ la Conferinţa Păcii de la Paris.

Cantacuzino, George Grigore, om politic român (1832-1913), supranumit Nababul, mare proprietar

funciar, doctorat în Drept la Paris, magistrat, deputat şi senator, lider reprezentativ al Partidului

Conservator, în mai multe rânduri Ministru (Justiţie, Lucrări Publice, Finanţe, Interne) şi Prim-

ministru (1899-1900, 1904-1907). A contribuit la fuziunea Partidului Conservator cu Partidul

Constituţional (Junimist) (1900-1907). A jucat un rol important în înlăturarea lui Alexandru Ioan

Cuza şi în elaborarea Constituţiei din 1866.

Carol I (IV), Karl Franz Joseph Ludwig Hubert Georg Maria, (1887-1922), strănepot de frate al

împăratului Franz Iosif I, fiul arhiducelui Otto de Habsburg, căsătorit cu Zita de Bourbon-Parma,

ultimul împărat al Austriei (1916-1918), rege al Ungariei şi Boemiei sub numele de Carol al IV-

lea (1916-1918). A participat efectiv la război, pe fronturile italian şi rusesc. Animat de convingeri

catolice şi umanitare, ostil hegemoniei Reichului german, a căutat să pună capăt războiului. A

întreprins schimbări în aparatul de conducere politic şi militar, promovând oameni care-i

împărtăşeau, mai mult sau mai puţin, ideile privitoare la politica externă şi internă. A înlăturat pe

Conrad von Hötzendorf de la comanda Marelui Stat Major. A încercat chiar să negocieze, în

secret, în 1917, o pace cu Aliaţii cu ajutorul cumnatului său, Sixtus de Bourbon-Parma, ofiţer

belgian, prin care s-a pus în legătură cu Preşedintele Franţei Raymond Poincaré. Din dorinţa de a

rupe alianţa germano-austro-ungară, Premierul Georges Clémenceau a făcut publice propunerile

lui de retrocedare a Alsaciei şi Lorenei către Franţa, de restaurare a Serbiei şi Belgiei în drepturile

lor şi de cedare a regiunii Trentino Italiei, declanşând un scandal politic, care a dus la demisia

contelui Czernin, Ministrul de Externe al Imperiului. A încercat, de asemenea, tardiv şi fără

succes, să salveze Imperiul habsburgic, propunând, prin Manifestul din 16 octombrie 1918,

gruparea naţiunilor Imperiului într-o structură politică federală, aşa cum dorise şi unchiul său,

Franz Ferdinand, ceea ce implica renunţarea la regimul dualist austro-ungar. A părăsit puterea la

11 noiembrie 1918, dar a refuzat să abdice formal, exilându-se, cu ajutorul britanicilor, în Elveţia

(24 martie 1919), apoi în Portugalia, unde a şi murit. A încercat zadarnic să revină pe tronul de

rege al Ungariei (1921). Cf. G.E.Schmidt, BLGSOE,

Carp, Petre P. (1837–1918). Diplomat, om de stat român, mare orator, scriitor. Bacalaureat la Berlin,

licenţiat în Drept şi Ştiinţe politice la Bonn. Întemeietor al Societăţii „Junimea”, alături de

T.Maiorescu, Th.Rosetti şi V.Pogor şi preşedintele Partidului Constituţional (junimist) (1891-

1907), iniţial grup disident în cadrul Partidului Conservator, revenit la matcă în 1907. Preşedinte al

Partidului Conservator (1907-1913). Deputat (din 1867) şi senator (din 1895). Secretar al agenţiei

diplomatice de la Paris (1866-1867), agent diplomatic la Viena şi Berlin (1871-1873), la Roma

306 272

(1873), Ministru plenipotenţiar la Viena (1882-1884). Ministru, în câteva rânduri, la: Afacerile

Străine (1870, 1888-1889), Culte şi Instrucţiune Publică (1876), Agricultură, Industrie, Comerţ şi

Domenii (1888, 1891-1895), Finanţe (1900-1901, 1910-1912). Prim-ministru (1900–1901; 1910–

1912). Adept hotărât al alianţei cu Puterile Centrale, adversar implacabil al Rusiei şi cel mai

înfocat partizan al intrării României în război, în 1914, alături de Germania şi Austro-Ungaria,

mergând până la a cere, în vremea ocupaţiei germane, înlăturarea regelui Ferdinand de pe tron

pentru a fi preferat alianţa cu Antanta.

Catargiu, Lascăr, om de stat român (1823-1899), reprezentant al marii boierimi moldovene, militant

paşoptist şi unionist, lider al Partidului Conservator, deputat, senator şi ministru înainte şi după

Unire, participant la detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, membru al Locotenenţei domneşti, Prim-

ministru (1866, 1871-1876, 1891-1895) în momente importante din istoria României, a condus

primul guvern al lui Carol I (11 mai-13 iulie 1866), sub care s-a adoptat noua Constituţie, a

contribuit la împiedicarea abdicării lui Carol I, preluând răspunderea executivului care a redat

stabilitate guvernamentală ţării (1871-1876) şi a condus acţiunea Opoziţiei Unite împotriva lui

I.C.Brătianu, către sfârşitul lungii lui guvernări (1876-1888). S-a bucurat de un mare prestigiu

moral.

Clémenceau, Georges, om de stat, scriitor şi jurnalist francez, medic (1841-1929). Democrat radical,

republican, liber cugetător, militant pentru drepturile omului şi patriot ardent, a sfârşit prin a

deveni, după ce acceptase ca întemeiată învinuirea lui, unul dintre apărătorii cei mai înfocaţi ai lui

Alfred Dreyfuss, ofiţer francez de origine evreiască, condamnat sub acuzaţia de spionaj în

favoarea Germaniei (1894), dar în cele din urmă graţiat (1899) şi reabilitat (1906), sub presiunea

opiniei publice, punând ziarul său, l’Aurore, în serviciul campaniei de revizuire a procesului

(1897-1899) şi publicând manifestul lui Emile Zola, intitulat J’accuse (1898). Prim-ministru în

două rânduri (1906-1909, 1917-1919), s-a remarcat prin stilul său foarte autoritar de conducere,

considerat de mulţi inacceptabil. Adept hotărât al angajării totale a Franţei în război împotriva

Puterilor Centrale, în numele valorilor democraţiei şi libertăţii naţiunilor, a fost numit de popor

„Tătucul Victorie“. Personalitate dominantă a Conferinţei de Pace de la Paris, a fost principalul

artizan al formulei versailleze de organizare a păcii internaţionale, în spiritul principiilor formulate

de Preşedintele S.U.A. Woodrow Wilson. Înfrânt însă în alegerile prezidenţiale din ianuarie 1920

de Paul Deschanelles, a demisionat din postul de Prim-ministru, iar în ultimii ani de viaţă, retras

din viaţa politică, a întreprins îndelungate călătorii, a poposit în India şi Statele Unite ale Americii,

s-a dedicat lecturilor din clasicii greci şi latini, a scris el însuşi mai multe cărţi de interes istoric,

filozofic şi politic, printre care polemice retrospectiv Memorii, apărute postum (Grandeurs et

misères d’une victoire, 1930). Membru al Academiei Franceze (1918). Natură colerică, redutabil

prin combativitate, necruţător până la cruzime faţă de numeroşii săi adversari, a fost supranumit

Tigrul. Cf. G.Monnerville, EBrit.

306 273

Cochin, Denys, om politic francez (1851-1922), chimist de formaţie, filozof, eseist, membru al Academiei

Franceze (1911), deputat monarhist, adversar implacabil al laicizării învăţământului, a reprezentat

dreapta catolică în „Uniunea Sacră” a tuturor forţelor politice naţionale franceze în timpul

Primului Război Mondial, fiind ministru de stat în guvernul lui Aristide Briand (1915-1917) şi

subsecretar de stat la Ministerul de Externe în guvernul lui Alexandre Ribot (1917). A demisionat

din pricina convingerilor sale potrivnice laicismului.

Combes, Émile, om politic francez (1835-1921), radical de stânga, doctor în teologie şi în medicină,

senator, a fost Ministrul Instrucţiunii Publice în guvernul Léon Bourgeois (1895-1896), ulterior

Prim-ministru (1902-1905), ca succesor al lui Waldeck-Rousseau. Iniţial catolic practicant şi

profesor la şcoli catolice, şi-a pierdut credinţa şi a intrat în Francmasonerie, pe atunci vehement

ostilă Bisericii catolice. A rămas celebru prin lupta sa îndârjită împotriva învăţământului

confesional, soldată cu închiderea a peste 2.500 de şcoli în câteva zile. Înverşunata sa politică

anticlericală a avut drept consecinţă imediată ruperea relaţiilor diplomatice ale Franţei cu

Vaticanul; ea a dus, sub guvernul următor, condus de Maurice Rouvier, la laicizarea totală a

statului, prin adoptarea legii separării lui de Biserică (9 decembrie 1905) şi anularea Concordatului

Franţei cu Sfântul Scaun, din 1802. A trebuit să demisioneze în urma marelui scandal iscat, în

1904, de dezvăluirea faptului că, din ordinul Generalului Louis André, Ministrul de Război (1901-

1905), fuseseră întocmite ilegal, în strânsă colaborare cu loja masonică a Marelui Orient, 20.000

de fişe personale ale ofiţerilor catolici, în vederea blocării carierei acestora. A făcut parte, ca

Ministru de stat, din guvernul de uniune naţională al lui Aristide Briand (1915-1916), fapt la care

face aluzie Take Ionescu.

Conrad von Hötzendorf, Franz Xavier Josef, Freiherr (Graf), baron, din 1918 conte (1852-1925),

mareşal, şeful Marelui Stat Major austro-ungar, apropiat al arhiducelui Franz Ferdinand. A

contribuit la declanşarea Primului Război Mondial, reuşind să imprime, împreună cu contele

Berchtold, o orientare agresivă politicii externe a Imperiului, promovând ideea războiului

preventiv împotriva Serbiei, de care a fost preocupat obsesiv încă din timpul crizei bosniace

(1908-1909), şi precipitând, în pofida ezitărilor altor oameni de stat austro-ungari, atacarea acestei

ţări, după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand. A preconizat impunerea hegemoniei Austro-

Ungariei în Peninsula Balcanică, integrarea slavilor de sud în Imperiu şi expansiunea economică a

acestuia în Orientul Apropiat. În felul acesta, era convins că Habsburgii vor dobândi posibilitatea

de a lichida regimul dualist austro-ungar, al cărui adversar a fost, şi de a egaliza, desfiinţând

preeminenţa maghiarilor, condiţia naţiunilor peste care ei ar fi domnit,. A susţinut, de asemenea,

ideea unui război preventiv împotriva Italiei (1911), prin care socotea că s-ar putea instaura

autoritatea Imperiului Austro-ungar în bazinul Adriaticii şi în Balcani. În timpul Primului Război

Mondial a suferit, personal, grave înfrângeri pe câmpul de luptă, pe fronturile rus şi italian. A fost

demis de împăratul Carol I, în 1917, din pricina opoziţiei sale la tentativele acestuia de a intra în

tratative de pace cu Aliaţii. Cf. R.G.Ardelt, BLGSEE

306 274

Constantin I (1868-1923), regele Greciei (1913-1917 şi 1920-1922). Fiul regelui George I şi al Marii

Ducese Olga, a făcut studii superioare în Germania, s-a căsătorit cu Sofia de Hohenzollern, sora

împăratului Wilhelm al II-lea. Ca prinţ moştenitor sau diadoh (gr. diadochos), termen folosit, cu

referire la el, de Take Ionescu, s-a distins în calitate de comandant al armatei greceşti pe câmpul

de luptă în războaiele balcanice şi a succedat pe tron tatălui său, asasinat la 8 martie 1913. În

timpul Primului Război Mondial, a fost partizanul hotărât al neutralităţii Greciei, din prudenţă şi

patriotism, deşi nu erau animaţi, cum li s-a reproşat, nici el, nici regina, de exagerată germanofilie

ori simpatie personală faţă de Kaiser. Din această cauză, l-a demis, la 10 martie 1915, în pofida

popularităţii de care se bucura acesta, pe Primul-ministru Elefterios Venizelos (1910-1915), care

susţinea cu înflăcărare angajarea Greciei alături de Antantă. Conflictul dintre cei doi a provocat

divizarea ţării în două tabere opuse. Ocuparea Salonicului de către trupele Antantei (5 octombrie

1915), formarea, sub protecţia lor, a unui guvern revoluţionar provizoriu, condus de Venizelos

(octombrie 1916) şi cererea expresă a aliaţilor i-au determinat, în cele din urmă plecarea din

fruntea statului, fără să fi abdicat formal (12 iunie 1917) şi urcarea pe tron a fiului său, Alexandru

(1917-1920). Noul guvern Venizelos (27 iunie 1917-18 noiembrie 1920) a declarat război

Puterilor Centrale (29 iunie 1917). După moartea accidentală a regelui Alexandru, muşcat de o

maimuţă, regele Constantin I a fost rechemat pe tron printr-un plebiscit (5 decembrie 1920), dar a

fost silit după doi ani, printr-o lovitură de stat, să abdice (27 septembrie 1922), în urma pierderii

războiului cu Turcia lui Kemal, a teritoriilor anterior atribuite Greciei în Anatolia prin tratatul de la

Sèvres (10 august 1920) şi a sprijinului diplomatic al Franţei şi Marii Britanii. A fost tatăl Reginei

Mame Elena a României. Cf. G.Hering, BLGSOE.

Costinescu, Emil, om politic român (1844-1921), jurnalist, industriaş, expert în finanţe, unul dintre liderii

cei mai importanţi ai Partidului Naţional Liberal, deputat, senator, de mai multe ori Ministru de

Finanţe în guvernele liberale (1902-1916), Ministru de Stat în guvernul de coaliţie I.I.C.Brătianu-

Take Ionescu (1916-1917). Fondator al Băncii Naţionale a României, al cărei director a fost

(1880-1897). O vreme, fruntaş al grupării liberale dizidente drapeliste (1896-1899).

Coutouly, Gustave de, Ministru al Franţei la Bucureşti.

Criza bosniacă (1908-1909), criză internaţională premergătoare Primului Război Mondial, în care s-au

confruntat Austro-Ungaria şi Germania, pe de o parte, Rusia şi Franţa, pe de alta. Criza a fost

provocată de anexarea Bosniei-Herţegovina de către Austro-Ungaria, în vara anului 1908.

Congresul de la Berlin (1878) permisese Austro-Ungariei ocuparea militară şi administrarea

temporară a Bosniei, fostă provincie a Imperiului otoman. Temându-se că Junii Turci, veniţi la

putere în 1908, aveau să reincorporeze Bosnia în Imperiul otoman, în virtutea aspiraţiilor lor la

crearea Turciei Mari, contele Aehrenthal, Ministrul de Externe al Austro-Ungariei s-a grăbit să

proclame, după o înţelegere prealabilă cu Alexandr Izvolski, Ministrul de Externe al Rusiei

(Buchlau, Moravia, 16 septembrie 1908), anexarea ei definitivă. Potrivit acestui acord, anexarea

Bosniei de către austro-ungari urma să fie compensată prin deschiderea Strâmtorilor Bosfor şi

306 275

Dardanele pentru flota rusă. Violenta reacţie a opiniei publice din Rusia şi Serbia împotriva

anexării Bosniei de către Austro-Ungaria l-a determinat pe Izvolski să repună în discuţie acordul

de la Buchlau. Criza bosniacă s-a agravat în urma intervenţiei Germaniei în sprijinul pretenţiilor

Austro-Ungariei şi a Franţei în favoarea Rusiei şi a Serbiei. Dorind să evite izbucnirea războiului,

Rusia a recunoscut definitiv, în martie 1909, anexarea Bosniei la Austro-Ungaria. Era vorba, în

realitate, numai de o amânare a marelui conflict european. Cf. Noel R. Malcolm, s.u. Bosnia and

Herzegovina, Bosnian crisis of 1908, EBrit.

Crizele marocane (1905-1906, 1911), două grave crize internaţionale, semne prevestitoare ale Primului

Război Mondial, provocate de rivalitatea dintre Franţa şi Germania pentru controlul asupra

Marocului. Prima criză marocană, criza Tangerului, a izbucnit, în urma înţelegerii secrete

dintre Franţa şi Spania de a-şi împărţi Marocul şi de a conceda Marii Britanii, în schimbul

recunoaşterii acestui aranjament, controlul asupra Egiptului. Germania a reacţionat prin vizita

împăratului Wilhelm al II-lea la Tanger (31 martie 1905), unde s-a pronunţat, de pe yachtul său, în

favoarea integrităţii şi independenţei Marocului. Punând capăt crizei, Conferinţa internaţională de

la Algericas (ianuarie – aprilie 1906) a recunoscut legitimitatea intereselor economice ale

Germaniei în Maroc, dar şi interesele politice speciale ale Franţei şi Spaniei asupra acestui

teritoriu african, a cărui independenţă formală a fost confirmată, sub aceste condiţii, prin acordul

franco-german din 8 februarie 1908. A doua criză marocană, criza Agadirului, a fost provocată

de apariţia crucişetorului german Panther în faţa portului marocan Agadir, la 1 iulie 1911, cu

intenţia declarată de a apăra interesele economice ale Germaniei printr-o eventuală intervenţie

militară împotriva Franţei. Franţa şi Marea Britanie s-au pregătit de război, dar criza a fost potolită

printr-un compromis, încheiat la 4 noiembrie 1911, în virtutea căruia Franţa primea protectoratul

Marocului, iar Germania teritorii din Congoul francez; printr-un acord ulterior franco-spaniol (27

noiembrie 1912) au fost din nou delimitate zonele franceză şi spaniolă din Maroc.

Cuza, Alexandru C., om politic român (1857-1947), nepot de văr primar al domnitorului. Studii liceale şi

universitare în Germania, Franţa şi Belgia. Licenţiat în litere al Sorbonei (1881), doctorat în Ştiinţe

politice şi administrative (1882) şi în Drept (1886). Profesor de economie politică şi finanţe la

Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi (1901-1925), membru corespondent (1903) şi membru

titular (1936) al Academiei Române. Iniţial adept al socialismului, devine junimist, apoi

conservator, înfiinţează, împreună cu Nicolae Iorga, Partidul Naţionalist Democrat (1910), de care

se desprinde, pentru a crea, împreună cu Dr. N. Paulescu, Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC,

1923), devenite ulterior, prin fuziunea cu Partidul Naţional Agrar al lui Octavian Goga, Partidul

Naţional Creştin (1935). Deputat (din 1892), Ministru de stat în scurta guvernare a lui Octavian

Goga (28 decembrie 1937-10 februarie 1938), a devenit membru al Consiliului Frontului

Renaşterii Naţionale şi consilier regal (1939) în vremea regimului de sporită autoritate monarhică

al regelui Carol al II-lea. Ideolog de extremă dreaptă, a teoretizat şi propagat, inclusiv în mediile

studenţeşti, naţionalismul exclusivist şi antisemitismul, a organizat formaţiuni paramilitare –

306 276

„lăncierii” – de acţiune violentă împotriva evreilor, a promovat apropierea României de Germania

nazistă şi Italia fascistă, a pledat în favoarea lărgirii prerogativelor monarhului şi pentru limitarea

democraţiei parlamentare, împotriva comunismului. A format ideologic primele cadre de

conducere ale Mişcării Legionare. Legiunea Arhanghelului Mihail s-a dezvoltat din gruparea

condusă de Corneliu Codreanu în cadrul Ligii Apărării Naţional-Creştine, din care s-a desprins în

urma conflictelor personale dintre liderul ei şi A.C.Cuza (1927), pentru a se ajunge la ciocniri

violente între cele două formaţii în campaniile electorale. Renumit pentru intervenţile sale caustice

în Parlament.

Cuza, Alexandu Ioan (1820–1873). Primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării

Româneşti (1859–1866). Născut la Huşi, ofiţer de carieră, participant activ la mişcarea

revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea celor două ţări române. Devenit

domnitor, în 1859, prin alegerea simultană, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, împotriva

stipulaţiiilor Convenţiei de la Paris (1858), a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică, mai

întâi, pentru recunoaşterea uniunii personale a Principatelor române (1859) de către puterea

suzerană (Imperiul otoman) şi celelate Puteri garante (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia,

Prusia, Regatul Sardiniei), iar apoi, pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române prin

înfăptuirea unităţii constituţionale şi administrative şi recunoaşterea ei internaţională. În urma

acestor eforturi, prin Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei, emis de

sultan şi confirmat de Conferinţa Puterilor garante (22 noiembrie/4 decembrie 1861), Moldova şi

Ţara Românească devin un stat unitar, cu o singură capitală, la Bucureşti, cu o singură Adunare şi

un singur guvern, dar frontierele dintre cele două ţări române sunt menţinute, numele de România,

folosit alternativ cu Principatele Române nu devine încă oficial, iar unirea este recunoscută numai

pentru durata domniei lui. La 2/14 mai 1864, printr-o lovitură de stat, inspirată de Mihail

Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza dizolvă Parlamentul dominat de conservatori şi instaurează

un regim de autoritate domnească, menit să înfrângă opoziţia cercurilor ostile prefacerilor sociale

şi politice modernizatoare, favorabile claselor de jos, ţărănimii mai ales şi să impună, în primul

rând, reforma agrară şi reforma electorală,. Noul regim era definit constituţional în Statutul

dezvoltător Convenţiunii de la Paris, proclamat, tot la 2 mai 1864, de domnitor şi aprobat aproape

unanim, printr-un plebiscit (10-14 mai 1864). Statutul modifica fundamental Convenţia, sporind

evident puterile executivului în dauna legislativului, deşi, în preambulul lui, se declara expres, în

mod paradoxal, că aceasta rămâne în continuare „legea fundamentală a României”. Cu mici

modificări neesenţiale, Statutul lui Cuza a fost totuşi aprobat de Puterile garante sub numele de Act

adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1858 (Istanbul, 16 iunie 1858), lovitura lui de stat fiind

recunoscută implicit ca necesară. Dacă regimul de sporită autoritate domnească pe care l-a

introdus i-a permis lui Alexandru Ioan Cuza să înfăptuiască cele mai multe din reformele benefice

pe care şi le-a propus, el a favorizat, în schimb, din nefericire, formarea unei camarile corupte care

a abuzat de numele său, i-a încurajat slăbiciunile omeneşti şi i-a diminuat prestigiul. Legătura sa

306 277

extra-conjugală, de notorietate publică, cu Maria Obrenovici, din care s-au născut doi băieţi, a

scandalizat societatea, iar adoptarea copiilor de către cuplul domnesc a întărit suspiciunea că

urmăreşte să întemeieze, în pofida propriilor angajamente solemne, o nouă dinastie pământeană.

Învinuit de absolutism de către liberali, detestat pentru atingerile aduse marii proprietăţi rurale de

conservatori, acuzat de imoralitate şi dispreţ atât faţă de instituţiile tradiţionale, ca Biserica

ortodoxă, cât şi faţă de noile aşezăminte democratice, ca Parlamentul, declarat răspunzător de

primejduirea poziţiei internaţionale a statului român, Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat de pe

tron, în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, de o coaliţie a liberalilor şi a conservatorilor,

aceiaşi care-l aleseseră Domn, susţinută de armată. S-a spus, cu drept cuvânt, că nu defectele şi

acţiunile neinspirate, ci calităţile şi înfăptuirile lui binevenite au fost pricina reală a îndepărtării lui

din domnie. Locotenenţa domnească formată după abdicarea lui (Lascăr Catargiu, Generalul

Nicolae Golescu, Colonelul Nicolae Haralambie) a propus oficial – după ce principele Filip de

Flandra a refuzat oferta ce i se făcuse – investirea ca Domn al Principatelor Unite Române a

prinţului Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, plebiscitat în aprilie 1866 şi proclamat

Domn, sub numele de Carol I, la 10/22 mai 1866. Neîncetând să reamintească adeziunea lui la

ideea aducerii pe tron a unui prinţ străin, formulată de divanurile ad hoc, în ajunul Unirii,

Alexandru Ioan Cuza a păstrat, cu demnitate şi patriotism, o atitudine de perfectă deferenţă şi

lealitate faţă de Carol I şi a refuzat categoric să se lase manevrat de forţe interne sau internaţionale,

prin implicarea sa în viaţa politică din ţară, în acţiuni menite să-i îngreuneze acestuia misiunea, iar

ţării propăşirea. Regele Carol I a recunoscut public, la rândul lui, toate meritele predecesorului

său, iar istorici de talia lui Nicolae Iorga au demonstrat în cât de mare măsură opera regelui Carol I

a continuat-o pe aceea a lui Alexandru Ioan Cuza. A murit, în exil, la Heidelberg, în 1873, fiind

înmormântat în ţară, la moşia lui de la Ruginoasa, de unde osemintele sale au fost strămutate

ulterior în catedrala Trei Ierarhi de la Iaşi.

Czernin und zu Chudenitz, Ottokar Theobald Otto Maria, Graf von, conte, diplomat şi om de stat

austro-ungar, de origine cehă (1872-1932), ambasador la Paris, însărcinat cu afaceri la Haga,

ministru la Bucureşti (1913-1916), apropiat al arhiducelui Franz Ferdinand, Ministru de Externe al

Imperiului (1916-1918). Conservator, adversar al sufragiului universal, adept al menţinerii

privilegiilor aristocraţiei, a încercat, fără succes, să împiedice destrămarea Imperiului

Habsburgilor. Prin pacea de la Brest-Litovsk (1918), a făcut Ucrainei concesii care i s-au reproşat.

A demisionat din pricina dezvăluirii de către Georges Clémenceau a propunerilor secrete de pace,

implicând importante cesiuni teritoriale pe seama Austro-Ungariei şi Germaniei, adresate Aliaţilor,

fără ştirea lui Czernin, de împăratul Carol I, prin prinţul Sixtus de Bourbon-Parma (1866-1934),

ofiţer belgian, fratele împărătesei Zita. După război, deputat în Parlamentul austriac (1920-1923).

Cf. G.E.Schmid, BLGSOE

Danev, Stoian Petrov, om de stat bulgar (1858-1949), de temeinică formaţie juridică occidentală (studii în

Germania, Elveţia, Marea Britanie şi Franţa), Profesor de Drept internaţional la Universitatea din

306 278

Sofia, ziarist şi redactor la diverse periodice politice (Sredec, Svetlina, Bălgarija), naţionalist,

filorus, dar ataşat valorilor civilizaţiei europene moderne. A fost liderul Partidului Liberal

Progresist (1899), continuatorul grupării lui Dragan Ţankov, de care fusese foarte apropiat, din

Partidul Liberal. Ca om de stat, a urmărit anexarea Macedoniei şi Traciei la Bulgaria şi afirmarea

acesteia ca putere dominantă în Peninsula Balcanică, bizuindu-se pe ajutorul Rusiei. Ministru de

Externe în guvernul Petko Karavelov (20 februarie – 22 decembrie 1901), a devenit ulterior Prim-

ministru (22 decembrie 1901 – 6 mai 1903). Sub presiunea Rusiei şi a marilor Puteri europene, a

fost nevoit să facă însă concesii faţă de Serbia rivală şi să renunţe la unele dintre pretenţiile asupra

Macedoniei, decepţionându-şi susţinătorii şi trebuind, în cele din urmă, să demisioneze. După

apropierea Bulgariei, la iniţiativa regelui Ferdinand, de Puterile Centrale, a devenit, în vremea

guvernării lui Ivan Gešov (16 martie 1911 – 1 iunie 1913), Preşedinte al Parlamentului bulgar,

calitate în care a reprezentat Bulgaria la negocierile de pace de după primul război balcanic (Paris

şi Londra, decembrie 1912 – mai 1913). Redevenit Prim-ministru (14 iunie – 17 iulie 1913), a

încercat fără succes să împiedice izbucnirea celui de al doilea război balcanic: a apelat în acest

scop la arbitrajul ţarului Nicolae al II-lea, plecând la Sankt Petersburg, dar iniţiativa a fost

subminată de partizanii războiului, în frunte cu însuşi regele Ferdinand şi generalul Stefan Safov

care, profitând de absenţa lui, au declanşat ofensiva împotriva grecilor şi sârbilor din Macedonia.

Depăşit de evenimente, a trebuit să demisioneze. În timpul Primului Război Mondial, a fost un

adversar hotărât al alianţei Bulgariei cu Puterile Centrale, refuzând categoric, împreună cu Ivan

Gešov, Aleksandăr Mladenov şi Aleksandăr Stambolijski, să-i dea regelui Ferdinand

consimţământul pentru angajarea Bulgariei în conflict (17 septembrie 1915). Îndată după război, a

deţinut importante portofolii (Finanţe, Război, Externe) în guvernul lui Todor Todorov (1918-

1919). S-a opus dictaturii instaurate de agrarianul Stambolijski (1920-1923), contribuind la

constituirea Blocului Constituţional al opoziţiei, în numele Partidului Liberal Progresist Unit

(1920), născut din fuziunea vechiului său Partid Liberal Progresist cu Partidul Naţional. Urmărit şi

persecutat de regimul Stambolijski, a fost, o vreme arestat (1922-1923), împreună cu liderii

opoziţiei, foştii Premieri Ivan Gešov şi Aleksandăr Malinov, pentru a fi judecaţi ţi condamnaţi sub

învinuirea de crimă de război. Amnestiat (1924) după lovitura de stat militară (9 iunie 1923) care a

pus capăt dictaturii şi a dus la asasinarea lui Stambolijski, a revenit în viaţa politică, a fost deputat

din partea Alianţei Democratice, a militat pentru o înţelegere cu Iugoslavia şi a îndeplinit diverse

misiuni pe plan internaţional. Convins că menţinerea bunelor relaţii cu Rusia trebuie să rămână o

constantă a politicii externe bulgare, considera totodată că bolşevismul Uniunii Sovietice

reprezenta o primejdie şi o piedică de netrecut pentru dezvoltarea lor în perioada interbelică. A

fost membru al Curţii de Arbitraj de la Haga, preşedinte al Crucii Roşii Bulgare, preşedinte al

Asociaţiei de prietenie bulgaro-cehoslovace. Cf. H.J.Hoppe, BLGSOE.

Dardanele, în antichitate Hellespont, în turcă Çanakkale Bogazi, strâmtoare, în lungime de 61 km., în

apropiere de Istanbul, între Peninsula europeană Gallipoli şi Asia Mică, uneşte Marea Mediterană

306 279

cu Marea Marmara. Aici a avut loc, între 19 februarie 1915 şi 9 ianuarie 1916, una din marile

confruntări militare din Primul Război Mondial, campania din Dardanele ori campania de la

Gallipoli, iniţiată de Antantă. Această acţiune, declanşată potrivit planului elaborat de Winston

Churchill, primul Lord al Amiralităţii, avea scopul de a anihila capacitatea combativă a Turciei,

intrată în război alături de Puterile Centrale în toamna lui 1914, şi chiar de a cuceri Istanbulul,

printr-un asalt terestru, după debarcarea în Peninsula Gallipoli. La campanie au luat parte 16

divizii britanice, australiene, neozeelandeze, indiene şi franceze. Asaltul naval aliat a eşuat, fiind

respins de replica artileriei din fortăreţele turceşti de pe coaste şi de minele submarine care au

distrus multe nave de război aliate. Asaltul terestru s-a sfârşit şi el printr-un eşec, în faţa

contraofensivei turcilor conduşi de Generalul german Liman von Sanders şi de colonelul Mustafa

Kemal, viitorul dictator al Turciei. Consecinţele înfrângerii aliaţilor, cu uriaşe pierderi de oameni

şi material, au fost: blocarea strâmtorilor pentru ei, concentrarea efortului lor de război pe frontul

occidental, dar şi scăderea presiunii militare turceşti asupra ruşilor, ca şi slăbirea potenţialului de

luptă al Turciei, prin grelele pierderi de oameni şi material suferite.

Diamandi, George, om politic român, fost liberal, deputat, fondator, împreună cu Dr. Nicolae Lupu,

Grigore Iunian, Grigore Trancu-Iaşi, Dr. Ion Cantacuzino, al Partidului Muncii (1 mai 1917 – 25

decembrie 1918), formaţiune de stânga, părăsită pe rând de întemeietorii ei şi absorbită în cele din

urmă de Partidul Muncitor şi Partidul Ţărănesc. Milita în favoarea grăbirii reformelor agrară şi

electorală, pentru introducerea impozitului progresiv pe venit, naţionalizarea subsolului şi a celei

mai mari părţi din fondul forestier, măsuri legislative care să protejeze demnitatea şi drepturile

muncitorimii. Ostil oricărei apropieri de Tripla Alianţă.

Dimitrijević, Dragutin, supranumit Apis, ofiţer superior sârb (1876-1917), naţionalist, militant pentru

emanciparea ţării sale de sub tutela Austro-Ungariei, dar şi pentru crearea unei Serbii Mari care să

unifice într-o complexă structură politică, sub hegemonia ei, popoarele sud-slave. A preconizat, ca

mijloc de luptă în acest scop, terorismul, cu ajutorul organizaţiei secrete Unitate sau Moarte,

cunoscută şi sub numele de Mâna Neagră. După ce a participat la organizarea asasinării regelui

Alexandru I şi a reginei Draga (1903), a făcut, sub regele Petru I Karageorgević (1903-1914), o

strălucită carieră militară, ca ofiţer de Stat Major, profesor la Academia Militară din Belgrad, şef

al serviciilor de informaţii ale armatei, participant la războaiele balcanice, dar a fost unul dintre

factorii care au creat asemenea tensiuni între militari şi politicieni, încât au provocat abdicarea

Suveranului (iunie 1914). După ce plănuise un atentat neizbutit la viaţa împăratului Franz Iosif

(1911), a organizat, în pofida opoziţiei guvernului Serbiei, asasinarea arhiducelui Franz

Ferdinand, la Sarajevo (28 iunie 1914), fapt care a servit drept pretext pentru declanşarea Primului

Război Mondial. În grelele împrejurări ale retragerii armatei sârbeşti, a continuat să stârnească

tulburări prin conflictele personale cu alţi ofiţeri şi cu factorii politici de răspundere. Înlăturat din

funcţia de şef al serviciilor de informaţii ale armatei de către prinţul regent Alexandru (5 iulie

1914 – 1 decembrie 1918), a fost în cele din urmă arestat (28 decembrie 1916), judecat de o Curte

306 280

Marţială şi condamnat la moarte, împreună cu presupuşii săi complici, la Salonic (5 iunie 1917),

sub acuzaţia că ar fi complotat pentru asasinarea prinţului, ar fi avut contacte cu inamicul şi ar fi

pus la cale comploturi revoluţionare împotriva securităţii statului. Executarea sentinţei (26 iunie

1917), la Salonic, unde se retrăsese armata sârbă, sub protecţia francezilor, în pofida intervenţiilor

ruşilor şi britanicilor în favoarea amnestierii lui, a provocat demisia, în semn de protest, a mai

multor miniştri din guvernul Nikola Pasić. A fost reabilitat oficial de Curtea Supremă a Iugoslaviei

comuniste, după revizuirea procesului, la 13 iunie 1953. Cf. E. Hösch, BLGSOE.

Dissescu, Constantin G. (1854–1932). Jurist şi om politic român, autor fecund de lucrări literare şi de

specialitate. Studii în România şi Franţa. Magistrat, Profesor de Drept comercial şi Drept public

roman la Universitatea din Bucureşti, o vreme profesor de Drept penal la Universitatea din Iaşi.

Membru al Partidului Liberal, de unde trece în Partidul Conservator (1895), pentru a reveni, după

război, în Partidul Naţional Liberal. De mai multe ori deputat şi senator, începând din 1884.

Ministru de Justiţie (1899–1900); al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1906–1907;1912–1914). A

contribuit esenţial la elaborarea Constituţiei României din 1923.

Djavid Paşa, Mehmed, (1875-1926), expert în finanţe şi om politic turc, membru al Comitetului Uniune

şi Progres, a fost cooptat în guvernele Junilor Turci, ca Ministru al Finanţelor (1909-1911, 1914,

1917-1918), dar a fost un adversar al angajării ţării sale alături de Puterile Centrale în Primul

Război Mondial. După consumarea faptului, din poziţia ministerială, acceptată totuşi, a încercat

să-i apere independenţa economică faţă de Germania. Exilat, după război, a revenit în Turcia, în

1922, dar a fost acuzat de trădare, condamnat la moarte şi executat sub Mustafa Kemal.

Djemal Paşa, Ahmed, ofiţer şi om politic turc (1872-1922), unul dintre fruntaşii Comitetului Uniune şi

Progres (Junii Turci). După venirea acestora la putere (1908), a deţinut diferite înalte funcţii în

administraţia provincială şi centrală a Imperiului otoman, a fost guvernatorul militar al Capitalei, a

comandant mari unităţi în războaiele balcanice. După lovitura de stat din 1913 şi asasinarea

Marelui Vizir Mahmud Ševket Paşa (15 iunie 1913), Djemal a făcut parte, alături de Talaat Paşa şi

Enver Paşa, din triumviratul care a condus, în fapt, Turcia. A deţinut înalte funcţii

guvernamentale, a fost Ministru de Finanţe, Ministrul Marinei, Ministrul Lucrărilor Publice,

contribuind la înfăptuirea reformelor modernizatoare promovate de Junii Turci în toate domeniile;

i se datorează progrese în industrializarea ţării, dezvoltarea căilor de comunicaţii, dezvoltarea

flotei turceşti. După eşecul tentativelor sale de apropiere de Antantă, a acceptat angajarea Turciei

în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale. A deţinut înalte funcţii militare operative în

Balcani şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu. A zdrobit cu duritate revoltele arabilor şi a fost acuzat

de complicitate la controversatul genocid împotriva armenilor. Refugiat în Germania, după

înfrângerea Turciei în război, a fost condamnat la moarte în contumacie. A contribuit la

reorganizarea armatei afgane. A fost ucis la Tbilisi, în 1922, de armeni. A lăsat scrieri cu caracter

istoric şi Memorii (München, 1922) privind activitatea sa politică şi militară. Cf. F.K.Kienitz,

BLGSOE.

306 281

Draga, regina Serbiei, soţia regelui Alexandru I Obrenovici (1889-1903), asasinată sălbatic, împreună cu

acesta şi cu alţi curteni, în Palatul regal de la Belgrad, de conjuraţii militari, conduşi de Dragutin

Dimitrijević, la 11 iunie 1903. Văduvă Mašin, născută Lunjevica, Draga, fostă doamnă de onoare

la Curtea regelui Milan, tatăl lui Alexandru, era cu zece ani mai în vârstă decât viitorul ei soţ şi nu

se bucura de o bună reputaţie morală. Căsătoria lor a stârnit scandal în societate şi a avut

consecinţe politice grave, regele Alexandru, învinuit oricum de autocratism, fiind suspectat că

urmăreşte să-l instituie pe fratele reginei Draga urmaş la tron. Cf. Alexandru I.

Dreadnought, „Neînfricatul”, cuirasat britanic construit în anii 1905-1906, cel mai mare, mai rapid şi mai

bine echipat vas de război din epocă, a devenit modelul universal acceptat al navelor de război

pentru următoarele trei decenii. Numele lui a devenit substantiv comun, desemnând toate

cuirasatele de acest tip. Avea 18.000 tone deplasament, 160 m. lungime, un echipaj de peste 800

de oameni, motoare totalizând 24.700 cai putere, 10 tunuri de 305 mm., 24 tunuri de 76 mm., 5

aruncătoare de torpile, era armat cu plăci metalice de 28 cm. grosime. Apariţia acestui vas a

declanşat cursa înarmării navale între Marea Britanie şi Germania. În 1914, Marea Britanie

dispunea de 19 asemenea cuirasate, Germania de 13, în vreme ce S.U.A. de 8, Franţa de 8, Japonia

de 4, Austro-Ungaria de 2, Italia de unul singur. A fost depăşit ca tehnologie de cuirasatul britanic

Queen Elizabeth, construit de britanici în 1915. În timpul Primului Război Mondial, nu a înfăptuit

totuşi multe acţiuni eficiente de luptă.

Duff, Sir Grant, diplomat, om politic şi scriitor britanic (1829-1906). A fost subsecretar de stat pentru

India şi pentru colonii în două dintre guvernele lui William Ewart Gladstone (1868-1874, 1880),

guvernator al Madrasului (1881-1886), preşedinte al Societăţii Regale de Geografie (1889-1893).

A publicat numeroase lucrări consacrate politicii şi culturii europene, Indiei. Take Ionescu se

referă probabil la scrierea lui memorialistică Notes from a Diary (1889-1891), 2 volume, Londra,

1901.

Dufferin and Ava, Frederick Temple Hamilton-Temple-Blackwood, 1st Marquess of, Earl of Ava,

Earl of Dufferin, Viscount Clandenboye, Baron Clandenboye, Baron Dufferin and

Clandeboye of Ballyleidy and Killyleagh, diplomat şi om de stat britanic (1826-1902), presupus

fiu nelegitim al lui Disraeli. A fost guvernator general al Canadei (1872-1878), ambasador în

Imperiul otoman (1881-1884), vice-rege al Indiei (1884-1888), ambasador în Italia (1889-1891),

ambasador în Franţa (1892-1896).

Eduard al VII-lea, Albert Edward, fiul Reginei Victoria şi al Prinţului Consort Albert de Saxa-Coburg-

Gotha (1841-1910), căsătorit cu Alexandra, fiica regelui Christian al IX-lea al Danemarcei (1863),

regele Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei şi al Dominioanelor britanice, Împărat al

Indiei (1901-1910). Date fiind raporturile personale tensionate cu propria lui mamă, nu a fost

multă vreme introdus, ca prinţ de Wales, în chestiunile legate de cârmuirea statului. S-a bucurat

însă de o mare popularitate nu numai în Anglia, ci şi în Franţa, unde simpatia de care a fost

înconjurat a contribuit la pregătirea opiniei publice în vederea încheierii Antantei cordiale (1904).

306 282

A sprijinit reformele în domeniul militar şi naval, înfăptuite de vicontele Richard Burdon Haldane

(1905-1912) şi de Sir John Fisher, lordul amiralităţii (1904-1910), care au asigurat capacitatea

Marii Britanii de a face faţă Primului Război Mondial.

Enver Paşa, ofiţer şi om politic turc (1881-1922), originar din Macedonia, unul dintre liderii Comitetului

Uniune şi Progres (Junii Turci). Ataşat militar la Berlin (1909-1911), a deţinut importante poziţii

guvernamentale şi de comandă militară sub regimul Junilor Turci (1913-1918), făcând parte,

împreună cu Djemal şi Talaat, din triumviratul care a condus de fapt Turcia. S-a distins în

războiul cu Italia (1911-1912) şi în războaiele balcanice (1912-1913), recucerind, între altele,

Adrianopolul (22 iulie 1913). Ministru de Război (1914-1918) în guvernul care, după ezitări între

Antantă şi Tripla Alianţă, a angajat Turcia alături de Puterile Centrale. Animat de dorinţa creării

Turciei Mari, avea intenţia să unească popoarele turcice din Asia Centrală, stăpânită de ruşi, cu

Imperiul otoman. Refugiat în Germania după prăbuşirea Imperiului otoman, a stabilit contacte cu

sovieticii, sperând zadarnic să răstoarne dictatura lui Kemal cu ajutorul acestora. A fost condamnat

la moarte în contumacie. Acuzat de a fi contribuit la masacrarea armenilor (1919). A murit în

Turkestan, luptând, alături de localnicii răsculaţi şi de ruşii albi, împotriva Armatei Roşii. Este

astăzi venerat în Turcia ca un erou naţional. Cf. Cf. H.J.Kornrumpf, BLGSOE.

Ferdinand I, Karl Leopold Maria, fiul principelui August I de Saxa-Cobourg-Gotha, principe (1887-

1908), apoi primul rege al Bulgariei (1908-1918). A fost instalat pe tron, prin eforturile regentului

Stefan Stambolov, în pofida ostilităţii faţă de el a ţarului Alexandru al III-lea al Rusiei şi în ciuda

împotrivirii Cancelarului Bismarck, dar cu sprijinul Austro-Ungariei şi al Marii Britanii, după

abdicarea lui Alexandru de Battenberg. Personalitate puternică şi complexă, foarte ambiţios,

orgolios şi încrezător în sine, poartă în mare parte răspunderea pentru tensionarea situaţiei politice

din Balcani şi din Europa în ajunul Primului Război Mondial. După revoluţia Junilor Turci, a

proclamat independenţa Bulgariei faţă de Imperiul otoman şi s-a proclamat rege, sub titlul

ambiguu de ţar (din gr. kaisar, lat. Caesar, „împărat”), arborat de vechii împăraţi bulgari, nutrind,

ca şi aceştia, intenţia de a cuceri Constantinopolul, în fruntea unei mari coaliţii creştine balcanice.

În acest scop nemărturisit a contribuit, prin alianţa cu Serbia, Grecia şi Muntenegru, la formarea

Ligii Balcanice, pe care credea că o va domina şi la declanşarea primului război balcanic

(octombrie 1912-mai 1913), sfârşit prin înfrângerea Imperiului otoman. Şi-a atacat apoi foştii

aliaţi, aspirând la dobândirea unei cote maxime din teritoriile europene ale acestuia, după ce îşi

concentrase zadarnic eforturile în direcţia cuceririi Istanbulului, lăsând sârbilor posibilitatea de a

ocupa mare parte din Macedonia. În acest al doilea război balcanic (iunie-iulie 1913), Bulgaria a

fost înfrântă de coaliţia formată din Serbia, Grecia, România şi Turcia. Frustrat şi animat de

aceleaşi aspiraţii expansioniste, a contribuit decisiv la angajarea Bulgariei în Primul Război

Mondial de partea Germaniei şi Austro-Ungariei (, în pofida obiecţiilor energice şi chiar

ameninţătoare pe care i le-au formulat fruntaşii principalelor partide politice bulgare, foşti miniştri

şi Prim-miniştri ai Bulgariei (Malinov, Stambolijski, Gešov, Zanov, Danev). După înfrângere, a

306 283

abdicat (4 octombrie 1918), lăsând tronul fiului său, Boris al III-lea (1918-1943) şi s-a retras în

Germania. Cf. J.v.Königslöw, BLGSOE

Filipescu, Nicolae, om politic român (1862-1916), licenţiat în drept la Paris, membru al Partidului

Conservator, deputat, jurnalist, proprietarul ziarului Epoca. Primar al Bucureştiului (1893-1895).

Temperament coleric, ia parte cu pasiune la luptele din sânul Partidului Conservator, se aliniază de

partea junimiştilor (1901), revine cu ei în unitatea partidului, se retrage (1913) şi revine iarăşi în

partid (1914). Partizan al angajării României în război de partea Antantei, crează, sub acelaşi

nume de Partid Conservator (1915), o formaţiune conservatoare alcătuită din adepţii acestei

orientări politice care se va opune formaţiunii tradiţionale omonime, conduse de Al.Marghiloman,

favorabilă alianţei cu Puterile Centrale. Acţionat de patriotism autentic, a desfăşurat o amplă

acţiune propagandistică în favoarea ieşirii României din neutralitate şi a alăturării ei la forţele

Antantei pentru realizarea, prin războiul cu Austro-Ungaria şi eliberarea românilor supuşi

Coroanei maghiare, a idealului unităţii naţionale. A înfiinţat organizaţii civice (Federaţia

Unionistă, Acţiunea Naţională) destinate mobilizării cetăţenilor în această luptă. Pe acest teren s-a

reconciliat şi a colaborat îndeaproape cu Take Ionescu, cu care avusese în trecut anumite

diferende. A fost, în câteva rânduri, Ministru (Război, Agricultură, Industrie, Comerţ, Domenii) în

guverne conservatoare, A întemeiat liceul militar de la Mănăstirea Dealului.

Fischer, Moki, om de afaceri român, de origine evreiască, deţinea în arendă imense domenii agricole în

Moldova – ele depăşeau ca întindere Domeniile Coroanei – ceea ce l-a determinat pe Constantin

Stere să denumească ironic această provincie românească Fischerland. Răscoalele ţărăneşti din

1907 au început pe moşia Flămânzi, exploatată de el.

Forgách, Janós Graf von Ghymes und Gács, conte, diplomat al Imperiului austro-ungar (1870-1935),

ambasador în Serbia (1908-1909), apropiat al contelui Berchtold, a devenit subsecretar de stat la

Externe sub ministeriatul acestuia (1912-1915), a jucat un rol important în evoluţia relaţiilor

Imperiului cu Ucraina după pacea de la Brest Litovsk (1918).

Franz Ferdinand, arhiduce al Austriei (1863-1914), arhiduce de Austria-Este (1875), era fiul arhiducelui

Karl Ludwig (1833-1896), fratele împăratului Franz Iosif I, a devenit urmaş la tron după

sinuciderea prinţului moştenitor Rudolf (1889), fiul lui Franz Iosif, şi după decesul propriului său

tată. Căsătorit morganatic cu contesa Sophie Chotek von Chotkowa und Wognin, creată prinţesă

de Hohenberg. A fost preocupat de restaurarea monarhiei absolute a Habsburgilor, preconizând,

mai mult sau mai puţin consecvent, în acest scop, stricta centralizare a armatei şi a statului,

lichidarea regimului dualist austro-ungar şi egalizarea statutului constituţional al tuturor celorlalte

naţionalităţi din Imperiu, sub hegemonia germanilor, promulgarea unor reforme liberale. În

politica externă, a fost stăpânit de ideea refacerii Sfintei Alianţe a celor trei Imperii (Austria,

Rusia, Germania), a urmărit expansiunea în Balcani, integrarea politică a sud-slavilor, a fost ostil

Italiei şi, mai ales, Franţei, din pricina democratismului şi laicismului ei. A înţeles să rămână

credincios alianţei cu Germania, aspirând şi la o înţelegere cu Rusia, pentru al cărei regim

306 284

autocratic nutrea o mare admiraţie. A fost asasinat, la 28 iunie 1914, împreună cu soţia sa, la

Skoplje, în timpul unei călătorii de inspecţie a trupelor din Bosnia, de către Gavrilo Princip, în

urma unui complot urzit de oganizaţia secretă sârbă Unitate ori Moarte sau Mâna Neagră, în

frunte cu Dragutin Dimitrijević. Cf. G.E.Schmid, BLGSOE.

Franz Iosif I, Franz Josef I. von Habsburg (1830-1916), împărat al Austriei, rege al Ungariei şi Boemiei

(1848-1916), căsătorit cu ducesa Elisabeta de Bavaria, supranumită Sisi, asasinată în 1889. În

timpul domniei sale a fost instaurat regimul dualismului austro-ungar (1867) şi încheiată Tripla

Alianţă cu Germania (1879) şi Italia (1882), la care a aderat şi România (1883). Rolul său efectiv,

pe plan politic şi militar, în cârmuirea Imperiului în timpul Primului Război Mondial, la izbucnirea

căruia a contribuit decisiv, prin atacarea Serbiei (1914), în urma asasinării nepotului său,

arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului, a fost mai curând redus. Cf. Karl Otmar, Baron

von Aretin, EBrit.

Fürstenberg, Karl Emile, Fürst von, prinţ, diplomat austro-ungar (1867-1945). A îndeplinit diverse

funcţii diplomatice la Paris, Bruxelles, Sankt Petersburg, devenind apoi Ministru al Austro-

Ungariei la Bucureşti (1911-1913).

George I, Wilhelm Christian Ferdinand Adolf, fiul regelui Danemarcei Christian al IX-lea, din Casa de

Schleswig-Holstein-Sondenburg-Glücksburg (1845-1913), regele Greciei (1863-1913), la

înscăunare a adoptat numele de George I, mai adecvat mediului naţional grecesc, ca întemeietor al

celei de a doua dinastii regale a Greciei moderne. A fost căsătorit cu Olga (1851-1926), nepoata de

frate a ţarului Nicolae al II-lea. Deşi marcată de numeroase tensiuni şi chiar conflicte între Rege,

oamenii de stat şi partidele lor, generate şi de tendinţele sale spre autoritarism monarhic,

îndelungata sa domnie a contribuit incontestabil la consolidarea, extinderea, modernizarea şi

propăşirea statului naţional grec. I se recunosc marile calităţi de om de stat care l-au ajutat să-şi

îndeplinească îndatoririle de suveran şi i-au adus, într-un târziu, mai ales după succesele

înregistrate în primul război balcanic, simpatia, multă vreme refuzată, din partea naţiunii.

Asasinarea sa de către un exaltat, care apoi s-a sinucis, la Salonic, rămâne o enigmă istorică; a fost

atribuită, fără dovezi, unei conspiraţii bulgare, austro-ungare ori germane. Cf. G.Hering,

BLGSOE.

George al V-lea, George Frederick Ernest Albert, (1865-1936), al doilea fiu şi succesorul regelui

Angliei Eduard al VII-lea, Duce de York (1892), Prinţ de Wales (1901), rege (1910-1936).

Conduita sa din timpul Primului Război Mondial i-a atras o foarte mare popularitate.

Giolitti, Giovanni, om de stat italian (1842-1928), liberal, în tinereţe simpatizant socialist. Expert în

economie şi finanţe, a fost Ministru de Finanţe. Prim-ministru în cinci rânduri (1892, 1893, 1903-

1905, 1906-1909, 1911-1914, 1920-1921), a contribuit la propăşirea Italiei, înfăptuind importante

reforme sociale, administrative şi politice, printre care introducerea sufragiului universal, dar

numele lui a fost asociat totodată cu brutalităţile în alegeri, nepotismul şi corupţia. Partizan al

alianţei cu Austro-Ungaria, s-a opus energic intrării Italiei, care se declarase neutră în 1914, în

306 285

Primul Război Mondial, invocând lipsa unei pregătiri adecvate în acest scop. A sprijinit iniţial

mişcarea fascistă, a combătut însă proiectul fascist de lege electorală. Sub guvernarea lui a avut

loc războiul cu Turcia care a dus la ocuparea Libiei de către Italia (1911-1912).

Goga, Octavian, poet şi om politic român (1881-1938), originar din Ardeal, studii universitare umaniste la

Budapesta, luptător pentru cauza naţională a românilor din Austro-Ungaria, activează în

organizaţiile culturale româneşti ale acestora şi se remarcă prin poeziile publicate în periodicele

lor, arestat de autorităţile maghiare pentru articolele sale din presă (1912). După izbucnirea

Primului Război Mondial vine la Bucureşti, militează în favoarea angajării României alături de

Antantă pentru eliberarea Ardealului. Se retrage cu autorităţile române la Iaşi, apoi la Paris, unde

face parte din Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, prezidat de Take Ionescu. Judecat şi

condamnat la moarte, în contumacie, pentru înaltă trădare, de autorităţile austro-ungare. Ministru

fără Portofoliu în Consiliul Dirigent, este ales deputat în Parlamentul României Mari (1919).

Desprins din Partidul Naţional Român în urma conflictelor cu Iuliu Maniu, fuzionează cu prietenii

lui politici cu Partidul Poporului al lui Al. Averescu (1920). Ministru de stat, Ministrul Cultelor şi

Artelor, Ministru de Interne în guvernele averescane (1920-1921, 1926-1927). Despărţindu-se de

Averescu, crează Partidul Naţional Agrar (1932) care fuzionează cu Liga Apărării Naţional

Creştine a lui A.C.Cuza, formând Partidul Naţional Creştin (1935). Prim-ministru pentru scurtă

vreme în numele acestuia partid (28 decembrie 1937-10 februarie 1938). A promovat creşterea

rolului monarhului în viaţa statului, protejarea intereselor etnicilor români, întărirea rolului

Bisericii ortodoxe, combaterea comunismului, dezvoltarea agriculturii, reformarea administraţiei,

mergând până la instituirea de măsuri discriminatorii faţă de evrei şi revizuirea cetăţeniei lor. În

politica externă, fără să renunţe la alianţele tradiţionale, promova apropierea, din considerente

pragmatice, de Germania nazistă şi Italia fascistă. A fost înlăturat de la putere în urma instaurării

regimului de sporită autoritate regală (10 februarie 1938), pe care l-a susţinut.

Goluchowsky, Agenor von, conte, om de stat şi diplomat al Imperiului austro-ungar (1849-1921), de

origine nobiliară poloneză, ataşat şi secretar de legaţie la Berlin (1875-1880), consilier de legaţie şi

şef al reprezentanţei diplomatice austro-ungare la Paris (din 1880), ministru la Bucureşti (1887-

1893), Ministru de Externe al Austrio-Ungariei (1895-1906). A contribuit la destinderea

raporturilor dintre Austro-Ungaria şi Rusia, prin înţelegeri privind o atitudine comună faţă de

Imperiul otoman şi de problemele balcanice (1897, 1903, acordul de la Mürzsteg), a încercat să

îmbunătăţească relaţiile Imperiului cu Italia. A contribuit, în acelaşi timp, la consolidarea alianţei

Austro-Ungariei cu Germania, a apărat interesele germane la conferinţa de la Algeciras (1906),

depunând eforturi pentru rezolvarea pe cale paşnică a crizei marocane. A avut de înfruntat crize în

relaţiile cu Serbia, unde, după asasinarea regelui Alexandru I Obrenović (1903) şi urcarea pe tron

a lui Petru I Karageorgević, a triumfat direcţia rusofilă, reprezentată de partidul radical al lui

Nikola Pasić, ca şi în timpul aşa-numitului „război al porcilor“, încheiat printr-un tratat comercial

(1906). A militat pentru menţinerea bunelor relaţii cu Rusia, consolidarea Triplei Alianţe şi

306 286

susţinerea Imperiului otoman, ca factor de echilibru pentru menţinerea păcii în Peninsula

Balcanică. I s-au reproşat deopotrivă, de liderii unguri combaterea aspiraţiilor naţionale maghiare,

iar de către arhiducele Franz Ferdinand încurajarea şovinismului maghiar. După retragerea de la

putere şi în timpul Primului Război Mondial a condus oficial grupul politic polonez din Imperiu şi

a susţinut necesitatea detaşării Poloniei de acesta. Cf. F.Gottas, BLGSOE.

Grey, Sir Edward, baronet, ulterior viconte Grey of Fallodon, om de stat britanic (1862-1933). Lider al

Partidului Liberal, partizan al războiului împotriva burilor (1899-1902), Ministru al Afacerilor

Externe (1905-1916), a susţinut, nu fără ezitări, Franţa împotriva Germaniei în cele două crize

marocane (1905-1906, 1911-1912), a contribuit la apropierea Marii Britaniei de Rusia. A motivat

intervenţia Marii Britanii în Primul Război Mondial prin violarea neutralităţii Belgiei de către

Germania, nu prin obligaţiile decurgând din alianţa cu Franţa, după ce, în acord cu Wilhelm al II-

lea, acceptase eventuala ocupare de către austro-ungari a Belgradului, părăsit de autorităţile

sârbeşti, nu însă şi declanşarea războiului împotriva Serbiei, ca răspuns la asasinarea lui Franz

Ferdinand. A încheiat alianţa secretă între Antantă şi Italia (26 aprilie 1915) şi a încercat să

dobândească pentru Aliaţi sprijinul Statelor Unite ale Americii. A întreprins o călătorie în S.U.A.

(1919) pentru a obţine, fără succes, intrarea acestora în Liga Naţiunilor. Şi-a publicat, spre sfârşitul

vieţii, memoriile, intitulate Twenty-five Years, 1892-1916, 1925.

Guesde, Jules, pe numele său real Mathieu Basile, ziarist şi militant politic socialist francez (1845-1922),

de orientare radicală, apropiat al lui Karl Marx şi Paul Lafargue, fondator al săptămânalului

L’Égalité, deputat, ministru fără portofoliu în guvernele de uniune naţională din 1914-1915.

Herkomer, Sir Hubert von, pictor britanic de origine germană (1849-1914), stabilit şi format ca artist în

Anglia, unul dintre cei mai apreciaţi portretişti englezi din ultimele două decenii ale secolului al

XIX-lea.

Holstein, Friedrich von, baron, diplomat german originar din Pomerania, (1837-1909), considerat

eminenţa cenuşie a Imperiului în materie de politică externă între 1890 şi 1909, prototipul

politicianului pasionat de manevrele de culise şi pătruns de sentimentul propriei valori şi puteri. A

fost multă vreme protejatul şi colaboratorul Cancelarului Otto von Bismarck, care i-a încredinţat

misiuni oficiale, dar mai ales secrete, la Sankt Petersburg, Rio de Janeiro, la negocierea păcii

dintre Prusia şi Danemarca de la Londra, în Statele Unite ale Americii, în Italia, pentru a împiedica

alianţa acesteia cu Franţa în timpul războiului franco-prusac, la negocierea armistiţiului cu Franţa,

când a fost însărcinat să poarte tratative secrete şi cu comunarzii, în sfârşit, la Paris, unde a

contribuit, se spunea, la compromiterea şi rechemarea ambasadorului german, contele von Arnim,

oponentul lui Bismarck. Devenit el însuşi un adversar al lui Bismarck, din pricina politicii

acestuia de apropiere de Rusia, a militat pentru alianţa dintre Germania, Austro-Ungaria şi Marea

Britanie. Influenţa lui a crescut în vremea cancelariatului lui von Bülow. Critic al politicii externe

agresive promovate de Wilhelm al II-lea, a încercat să împiedice izolarea Germaniei pe plan

european, căutând, fără succes, o apropiere de Marea Britanie şi de Rusia, şi încercând să

306 287

submineze, la fel de zadarnic, prin provocarea primei crizei marocane, de care este considerat

responsabil, alianţa anglo-franceză. A căzut în dizgraţie în 1906. Cf. H. Rogge, EBrit.

Imperiali, Guglielmo, marchiz, diplomat şi senator italian (1858-1944), a contribuit la încheierea tratatului

secret de la Londra (26 aprilie 1915), prin care Italia, desprinzându-se de Tripla Alianţă, adera la

Antantă şi în baza căruia s-a angajat, de partea acesteia, în Primul Război Mondial. A contribuit la

intrarea Italiei în Liga Naţiunilor. Activ în Senatul italian şi în vremea regimului fascist.

Ionescu, Take (1858–1922). Jurist şi om de stat român, mare orator – supranumit „Tăchiţă Gură de Aur” –

şi publicist fecund. Doctorat în Drept la Paris (1881). Avocat de mare succes. Iniţial, membru al

Partidului Naţional Liberal (1884-1886), trece în Partidul Conservator (1886-1908), întemeiază

apoi Partidul Conservator Democrat (1908-1922), ale cărui rămăşiţe fuzionează, după moartea lui,

cu Partidul Naţional condus de Iuliu Maniu. Deputat (din 1884). Ministru în mai multe rânduri, la:

Culte şi Instrucţiune Publică (1891-1895, 1899-1900), la Finanţe (1900, 1904-1907, 1921-1922),

la Interne (1912-1913), la Afacerile Străine (1920-1921), Ministru de Stat (1916-1917) şi

Vicepreşedinte al Consiliului (1917-1918), scurtă vreme Prim-Ministru (decembrie 1921- ianuarie

1922). Ziarist neîntrecut, a colaborat la ziarele „Românul“, „Timpul“, „La Roumanie”, a condus

ziarul „La Liberté Roumaine“ (1889–1890). A fost unul dintre cei mai înflăcăraţi militanţi pentru

angajarea României în război alături de Antantă, în vederea desăvârşirii unităţii naţionale. În 1918,

în condiţiile grele pentru România ale retragerii din Moldova şi ale încheierii păcii separate cu

Puterile Centrale, a plecat la Paris pentru a susţine interesele naţionale. A fost, acolo, Preşedintele

Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor (din 3 octombrie 1918), recunoscut drept organ

reprezentativ al poporului român de guvernele Franţei, S.U.A., Marii Britanii şi Italiei. Spirit

vizionar, a intuit marile schimbări în sens democratic pe care le va suferi întreaga lume după

război şi a militat pentru orientarea României în această direcţie. Numit „marele european”, a jucat

un rol internaţional recunoscut în eforturile pentru asigurarea păcii între popoare; remarcabilă a

fost intervenţia sa în vederea stingerii conflictului greco-turc după primul război balcanic. A pledat

pentru şi a contribuit efectiv la rezolvarea definitivă, printr-o soluţie de compromis, a conflictului

dintre România şi Serbia cu privire la stăpânirea Banatului; Ion I.C.Brătianu refuzase să facă vreo

concesie în această privinţă, pretinzând executarea integrală a convenţiei cu aliaţii, în baza căreia

intrase în război şi prin care i se făgăduise României întreg Banatul. Mentor al lui Nicolae

Titulescu, este socotit părintele politicii externe interbelice a României, vizând salvgardarea

formulei de pace versailleze, promovarea principiilor democratice şi liberale, afirmarea dreptului

popoarelor la autodeterminare, egalitatea între naţiuni, securitatea colectivă sub garanţia Naţiunilor

Unite. Ca Ministru al Afacerilor Străine (1920–1921), a fost unul dintre iniţiatorii şi creatorii Micii

Înţelegeri. Cf. C.Xeni, Take Ionescu.

Iorga, Nicolae (1871–1940). Istoric, scriitor, publicist şi om politic român. Studii universitare în ţară, apoi

la Paris, Berlin, Leipzig. Diplomat al Şcolii de Înalte Studii Politice din Paris (1889), doctorat la

Leipzig (1893). Profesor universitar la Bucureşti (1895), membru al Academiei Române (1910).

306 288

Fondator şi director al Şcolii române din Paris (1920), al Casei Române din Veneţia. Fondator al

Universităţii populare de la Vălenii de Munte. A înfiinţat şi condus, între multe alte instituţii de

cercetare şi învăţământ, Institutul de Studii Sud-Est Europene (1913) şi Institutul de istorie

universală (1937). Doctor honoris causa şi membru de onoare al unui număr impresionant de

Universităţi şi Academii străine. Autor al unui număr incredibil de mare de lucrări ştiinţifice de

istorie, istorie culturală şi literară – cărţi, studii, articole, recenzii critice – ca şi de lucrări literare –

poezie, dramaturgie, traduceri, memorialistică, impresii de călătorie, portretistică, literatură

sapienţială, critică literară – conferinţe, pagini de publicistică, a dominat, cu imensa sa autoritate,

în mare măsură, viaţa culturală românească din primele patru decenii ale secolului XX. I se

datorează înnoirea şi dezvoltarea studiilor istorice în România: a aşezat istoria naţională pe baze

documentare nemăsurat îmbogăţite de propriile sale cercetări; a promovat, pe de o parte, în spiritul

profesorului său, Karl Lamprecht, o concepţie globală şi organică a istoriei naţionale ca istorie a

culturii şi civilizaţiei şi nu numai ca istorie politică, iar pe de altă parte, a pledat pentru raportarea

ei sistematică la contextul general de istorie universală, în care se înscrie; a creat o şcoală

românească de istorie universală. Naţionalist, în forme nu o dată excesive, xenofobe şi

conservator, în forme foarte personale, a combătut cu vehemenţă Constituţia din 1866, socotită de

el o deviere nefericită de la tradiţia politică naţională, a contestat regimul de partide, a fost, din

capul locului, partizanul declarat al întăririi autorităţii monarhiei şi al guvernării peste partide,

idealizând în acelaşi timp, în spirit romantic paseist, trecutul medieval şi clasa ţărănească, socotită

întruchiparea, prin excelenţă, a identităţii naţionale. Atitudinea lui răspicată în favoarea ţărănimii,

în vremea răscoalei din 1907, i-a atras, pe de o parte, acuzaţia nejustificată de instigare, pe de alta,

l-a propulsat însă în primul plan al vieţii politice. Deputat (din 1907) sau senator, în toate

legislaturile, a înfiinţat, împreună cu A.C.Cuza, Partidul Naţionalist-Democrat (1910-1946). A

militat, cu neistovită energie, pentru realizarea României Mari, contribuind substanţial, prin

lucrările sale istorice, prin revistele culturale la care a colaborat sau pe care le-a înfiinţat şi condus

(„Sămănătorul”, „Floarea Darurilor”, „Ramuri”, „Cuget Clar”, „Drum Drept” şi altele), prin ziarul

său „Neamul românesc” (1906-1940) şi suplimentele – literar şi pentru popor – ale acestuia, la

dezvoltarea conştiinţei unităţii naţionale în sufletele românilor de pretutindeni. A fost, de

asemenea, din 1908, principalul animator al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor

(1890-1940) şi unul dintre cei mai activi militanţi pentru angajarea României în război de partea

Antantei. Partizan decis al angajării României în Primul Război Mondial alături de Antantă,

inspiratele sale articole din vremea retragerii în Moldova, publicate zi de zi în „Neamul

românesc”, au fost considerate un factor al victoriei finale datorită rolului incontestabil pe care l-

au avut în menţinerea moralului cetăţenilor şi, mai ales, al ostaşilor. Partizan al repunerii prinţului

Carol, elevul său, în drepturile dinastice, la care acesta renunţase, a fost, după aşa-numita

Restauraţie, Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice

(1931-1932). A susţinut, mai târziu, din sinceră şi veche convingere, instaurarea regimului de

306 289

autoritate monarhică al regelui Carol al II-lea, fiind numit Consilier regal şi Ministru Secretar de

Stat (1938). A combătut vehement, deopotrivă, nazismul şi comunismul, dar a scris cu simpatie

despre fascismul italian. A fost asasinat bestial, în împrejurări încă nu îndeajuns lămurite, probabil

şi la sugestii externe, la 27 noiembrie 1940, de legionari care nu-i iertau procesul de calomnie

intentat „Căpitanului” lor, Corneliu Codreanu, în urma căruia acesta a fost condamnat la

închisoare, pentru a fi apoi ucis, printr-un flagrant abuz de drept, de autorităţi.

Istrati, Constantin I., medic, chimist şi om politic român (1850-1918), doctorat în medicină la Bucureşti,

doctorat în chimie la Paris, profesor universitar. În tinereţe socialist, intră în Partidul Naţional

Liberal, trece în Partidul Conservator (1891), apoi în Partidul Conservator Democrat al lui Take

Ionescu (1908). Deputat şi senator, Ministru în mai multe rânduri (Lucrări Publice, Culte şi

Instrucţiune Publică, Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii) în guverne conservatoare,

Ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul I.I.C.Brătianu-Take Ionescu (1916-1917). A

militat pentru angajarea României de partea Antantei în Primul Război Mondial. Membru al

Academiei Române (1899), fondator al Societăţii Române de Ştiinţe. A fost Comisarul Expoziţiei

generale române, organizate, la Bucureşti, cu prilejul jubileului celor 40 de ani de domnie a regelui

Carol I (1906).

Jagow, Gottlieb von, om de stat şi diplomat german (1863-1935), ambasador în Luxemburg (1907-1909)

şi la Roma (1909-1912), Ministru de Externe (1913-1916), unul dintre făuritorii Triplei Alianţe. A

susţinut intrarea Germaniei în război alături de Austro-Ungaria, dar a crezut că poate să-i limiteze

consecinţele prin politici care au eşuat fie din pricina opoziţiei clasei politice germane, fie din

pricina propriei lor inconsistenţe. A încercat să împiedice, înainte de izbucnirea conflictului

mondial, deteriorarea relaţiilor dintre Germania şi Marea Britanie. A combătut ideea violării

neutralităţii Belgiei. După prima bătălie de la Marna, a preconizat negocierea unei păci cu Aliaţii.

A încercat să evite, prin combaterea tacticii războiului submarin total, susţinute de von Tirpitz,

intervenţia Statelor Unite ale Americii în război, pe care a intuit-o, ceea ce i-a adus înlăturarea de

la putere (1916).

Karolyi von Nagykárolyi, Mihály Graf, conte (1875-1955), jurist şi om politic maghiar dintr-o foarte

veche, bogată şi influentă familie de magnaţi, animat de idei reformiste radicale, chiar

revoluţionare, în sens social-democrat, adversar politic al contelui Tisza, militant pentru

introducerea sufragiului universal şi pentru reforma agrară, partizan al apropierii ţării sale de

Antantă, a preluat conducerea Consiliului Naţional Maghiar, format de partidele de stânga, în

cadrul mişcării revoluţionare izbucnite pe fondul pierderii războiului de Puterile Centrale. A fost

numit de împăratul Carol I, în zilele prăbuşirii Austro-Ungariei, Prim-ministru al Ungariei (31

octombrie 1918), a devenit apoi primul Preşedinte al nou proclamatei (16 noiembrie 1918)

Republici Democratice Ungare independente (11 ianuarie 1919-21 martie 1919). Neputând stăvili

dezintegrarea statului, din care naţiunile nemaghiare se desprindeau în numele principiului

autodeterminării popoarelor, incapabil să obţină recunoaşterea vechilor hotare ale statului naţional

306 290

maghiar şi condiţii de pace satisfăcătoare din partea Aliaţilor, depăşit de mişcarea revoluţionară

bolşevică, condusă de Béla Kun, care a proclamat Republica Sovietică Ungară (21 martie 1919),

zdrobită de intervenţia armatei române, a demisionat şi s-a refugiat în Apus (iulie 1919). A

publicat, sub titlul Împotriva unei lumi întregi (Gegen eine ganze Welt, München, 1924), amintiri

politice în care îşi justifica acţiunea. Foarte activ şi în exil, a călătorit în Europa, Statele Unite ale

Americii şi Uniunea Sovietică, a combătut fascismul şi nazismul, s-a apropiat de ideologia

comunistă şi a întemeiat, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, o organizaţie care milita

pentru o Ungarie democratică. Reîntors în ţară, în 1946, cu speranţa de a deveni Preşedintele

Republicii Ungare, a fost numit doar ambasador la Paris, dar a demisionat din post şi a rămas în

Occident, în urma dezlănţuirii terorii staliniste, care a dus la procesul şi executarea comunistului

Lászlo Rajk (1949). Memoriile sale complete au fost publicate postum, sub titlul Credinţă fără

iluzie (Memoirs. Faith without Illusion, Londra, 1956). Reabilitat de regimul comunist maghiar în

epoca destalinizării, rămăşiţele lui au fost reînhumate solemn la Budapesta (1962). Cf. G.Vermes,

BLGSOE

Kaunitz-Rietberg, Wenzel Anton Fürst von, prinţ, om de stat austriac (1711-1794), ambasador la Paris

(1750-1753), personalitate dominantă în politica europeană din a doua jumătate a secolului al

XVIII-lea. Cancelar al Imperiului (1753-1792) sub Maria Thereza, Iosif al II-lea şi Leopold al II-

lea. A contribuit la încheierea alianţei dintre Imperiul habsburgic, Franţa (1756), Rusia şi Suedia

(1757). A promovat ideile luminismului german (Aufklärung), a încurajat dezvoltarea culturii şi

artelor, a contribuit la realizarea reformelor lui Iosif al II-lea.

Kiamil Paşa, Mehmed, ofiţer şi om politic turc (1832-1913), de patru ori Mare Vizir al Imperiului otoman

în faza declinului acestuia (1885-1891, 1895, 1908-1909, 1912-1913), adept al instituirii

responsabilităţii guvernului faţă de Parlament, a colaborat cu Junii Turci.

Kiderlen-Wächter, Alfred von, diplomat şi om de stat german, de origine prusiană (1852-1912). Ministru

la Bucureşti şi la Constantinopol, a contribuit la extinderea influenţei germane în Orientul

Mijlociu. Ca subsecretar de stat la Ministerul de Externe, a împiedicat intervenţia Rusiei în

Balcani, în urma anexării Bosniei-Herzegovina de către Austro-Ungaria (1908), printr-o energică

intervenţie, generatoare de tensiuni în raporturile ruso-germane. La insistenţa Cancelarului

Theobald von Bethmann-Hollweg, a fost numit de Kaiser Ministru al Afacerilor Externe (1910-

1912) în cabinetul acestuia. S-a opus politicii de transformare a Germaniei într-o mare Putere

navală, preconizate de Wilhelm al II-lea şi de amiralul von Tirpitz. A consolidat, în schimb, Tripla

Alianţă, în vederea asigurării hegemoniei continentale a Germaniei. Prin intransigenţa şi

agresivitatea de care a dat dovadă în timpul celei de a doua crize marocane, când a provocat

incidentul de la Agadir (1911), a agravat până la ruptură tensiunile dintre Germania şi Antantă şi,

deşi a evitat conflictul mondial, cedând în faţa Marii Britanii şi Franţei, spre indignarea cercurilor

imperialiste germane, a contribuit la deteriorarea situaţiei internaţionale în ajunul Primului Război

Mondial.

306 291

Kogălniceanu, Mihail (1817–1891). Om de stat liberal, istoric, scriitor şi publicist, mare orator

parlamentar. Studii superioare la Lunéville (Elveţia) şi Berlin. Unul dintre fondatorii istoriografiei

române moderne, socotit iniţiatorul spiritului critic în cercetarea istorică. Profesor la Academia

Mihăileană din Iaşi (1843). A editat, întemeiat şi colaborat la câteva dintre primele publicaţii

literare, culturale şi istoriografice naţionale: „Alăuta românească” a lui Asachi (1838), „Dacia

literară” (1840), „Steaua Dunării” (1855) „Arhiva românească” (1841), „Propăşirea” sau „Foaie

Ştiinţifică şi Literară” (1844). A editat prima colecţie de cronici interne, „Letopiseţele Ţării

Moldovii” şi a publicat, în limba franceză, o primă sinteză de istorie a românilor (Berlin, 1837).

Membru titular (1868) şi Preşedinte al Academiei Române (1887–1890), membru al Societăţii de

Istorie şi Antichităţi din Odessa şi al Societăţii Orientale din Franţa. A jucat un rol de căpetenie în

mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi în lupta pentru unirea Principatelor. A deţinut

înalte funcţii ministeriale în administraţia de stat a Moldovei, în vremea primei domnii a lui

Grigore Al. Ghica (1849-1853). Deputat în Divanul ad hoc (1857) şi în Adunarea electivă a

Moldovei (1858), refuză propunerea de a candida la domnie. După Unire, a fost principalul sfetnic

al lui Alexandru Ioan Cuza; devine Preşedintele Consiliului de Miniştri al acestuia (1860-1861 şi

1863-1865), deţinând totodată portofoliul unor ministere. A contribuit hotărâtor la înfăptuirea unor

importante reforme – secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară şi reforma electorală,

dezrobirea ţiganilor etc. – şi a fost inspiratorul loviturii de stat de la 2 mai 1864, iar pe plan

constituţional, al Statutului care a înlesnit Domnului realizarea acestor reforme. A reintrat în viaţa

politică în vremea Regelui Carol I. A fost, ca membru fondator al Partidului Liberal, deputat,

senator şi, în mai multe rânduri, ministru la: Interne (1868-1870, 1879-1880) şi Afacerile Străine

(1869, 1876, 1877-1878). În această din urmă calitate, a contribuit direct la proclamarea (9-10 mai

1877) şi recunoaşterea independenţei naţionale a României. A fost Ministru plenipotenţiar al

României la Paris (1880-1881).

Kühlmann, Richard von, diplomat german (1873-1948). A reprezentat Germania la Sankt-Petersburg,

Washington, Haga, Londra (1908-1914), Constantinopol. Ministru de Externe al Reichului (1917-

1918). A condus, din partea germană, negocierile pentru încheierea tratatelor de pace separată cu

Rusia Sovietică (Brest-Litovsk, mai 1918) şi România (Bucureşti, mai 1918). A fost obligat de

cercurile militare să demisioneze, după ce şi-a exprimat, cu luciditate, în Parlament, scepticismul

faţă de eventualitatea victoriei Germaniei în război.

Lahovary, Alexandru N., om politic român (1841-1897), bacalaureat şi doctorat în Drept la Paris,

magistrat, deputat şi senator ca lider fondator al Partidului Conservator, de mai multe ori Ministru

(Justiţie, Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii, Lucrări Publice, Externe) în guvernele

conservatoare dintre 1870 şi 1895.

Lahovary, Iacob N. (Jacques), Generalul, militar şi om politic român (1846-1907), diplomat al Şcolii

Politehnice şi al Facultăţii de Ştiinţe din Paris, specializat în matematică, absolvent al Şcolii de

ofiţeri de Stat Major din Paris, profesor la Şcoala Militară şi la Universitatea din Bucureşti,

306 292

membru al Partidului Conservator, deputat şi senator. Ministru de Război în mai multe rânduri

între 1891 şi 1901. A comandat mari unităţi în războiul din 1877. A fost ataşat militar la Berlin

(1884). Şef al Marelui Stat Major General (1895-1896).

Lahovary, Ion N. (Jean), om politic şi diplomat român (1844-1915), bacalaureat şi doctorat în Drept la

Paris. Magistrat, avocat, membru al Partidului Conservator, deputat şi senator, Ministru

plenipotenţiar la Paris (1893-1895), Ministru în mai multe rânduri (Externe, Agricultură, Industrie,

Comerţ şi Domenii, Lucrări Publice). A fost preşedintele facţiunii din Partidul Conservator

favorabile angajării României alături de Antantă în Primul Război Mondial. Era tatăl Marthei

Bibescu.

Ledebour, Georg, deputat socialist şi pacifist german (1850-1947), a înfiinţat Partidul Social-Democrat

Independent şi s-a numărat printre liderii mişcării revoluţionare muncitoreşti de la Berlin, din

ianuarie 1919. Emigrat din Germania în 1933.

Lemberg, numele german al oraşului Lvov din Galiţia, aparţinând azi Ucrainei, important centru urban din

Imperiul austro-ungar la începutul secolului XX. Aici a avut loc una dintre marile bătălii ale

Primului Război Mondial (20 august – 11 septembrie 1914). Armata rusă, comandată de

Brussilov, în contraofensivă, a repurtat o victorie zdrobitoare asupra armatei austro-ungare,

conduse de Conrad von Hötzendorf, care îşi ratase ofensiva pripită spre Răsărit. După ce au

suferit uriaşe pierderi de oameni şi echipament, austro-ungarii s-au retras, abandonând ruşilor

Lembergul şi întreaga Galiţie. Câteva luni mai târziu, Austro-Ungaria a pierdut şi fortăreaţa de la

Przemysl, a cărei garnizoană s-a predat ruşilor, după un lung asediu, la 22 martie 1915.

Înfrângerea de la Lemberg a spulberat speranţele de victorie rapidă ale Triplei Alianţe, a pus sub

semnul întrebării valoarea de comandant a lui Conrad von Hötzendorf, a dovedit lipsa de

ataşament faţă de Imperiu din partea ostaşilor de origine slavă, care au defectat şi a avut un efect

deplorabil asupra moralului trupelor.

Leon al XIII-lea, Vincenzo Gioacchino Pecci (1810-1903), papă (1878-1903), a acţionat în vederea

adaptării Bisericii romano-catolice la condiţiile lumii moderne, pentru a-i face mai bine înţeles

mesajul spiritual. A încercat să restabilească dialogul cu autorităţile politice, creştine şi necreştine,

să reia comunicarea cu celelalte Biserici creştine, să fundamenteze teologic o nouă politică socială,

care să contribuie în spirit creştin la rezolvarea problemelor muncitorimii (Enciclica Rerum

novarum, 1891), să dezvolte o nouă atitudine faţă de cercetarea ştiinţifică, dând intelectualilor

catolici posibilitatea de a contribui la progresul ei şi la armonizarea raporturilor ei cu religia. Cf.

R.F.M. Aubert, EBrit

Lichnowsky, Karl Max Fürst von, prinţ, diplomat german (1860-1928), de origine poloneză, fost secretar

de legaţie la Bucureşti, ambasador la Londra (1912-1914), susţinător convins şi activ, dar fără

succes, al menţinerii prieteniei dintre Germania şi Marea Britanie. A lăsat preţioase Memorii.

Lloyd George, David, Earl of Dwyfor, om de stat britanic (1863-1945), lider al Partidului Liberal,

reformist, preocupat de soarta păturilor sociale defavorizate, de problemele educaţiei şi culturii.

306 293

Prim-ministru în timpul Primului Război Mondial (1916-1922), a avut un rol deosebit de

important la Conferinţa Păcii de la Paris, a avertizat asupra primejdiei izbucnirii unui nou război

mondial, criticând unele prevederi excesiv de împovărătoare pentru învinşi ale tratatelor de pace.

A publicat Memorii de război şi Adevărul despre tratatele de pace.

Mackensen, August von, mareşal german (1849-1945), s-a ilustrat la comanda armatelor care au luptat pe

frontul estic, în Polonia, Ucraina, Rusia, în Balcani şi zona Dunării, a fost, din toamna anului 1916

până la sfârşitul războiului, comandantul trupelor de ocupaţie germane din România. Susţinător al

lui Hitler, şi-a păstrat şi afirmat totuşi până la moarte sentimentele monarhice.

Mackenzie Wallace, Sir Donald, jurnalist britanic (1841-1919), cavaler, autorul unei importante cărţi de

mare succes despre Rusia.

Maiorescu, Titu Liviu (1840–1917). Filozof, jurist, critic literar, ideolog şi om de stat român, orator de

înaltă ţinută. Studii în Austria, Germania şi Franţa, doctorat în filosofie la Giessen (1859), licenţă

în litere şi filosofie şi licenţă în drept la Paris (1860, 1861). Magistrat şi avocat. Profesor

universitar de istorie universală, filosofie şi logică la Iaşi şi la Bucureşti, rector al Universităţilor

din Iaşi şi Bucureşti, creator al unui stil universitar şi academic românesc de factură europeană

modernă, a sprijinit generos formarea unei întregi pleiade de intelectuali umanişti. Membru

fondator al Academiei Române (1867). Fondator, alături de P.P.Carp, Th.Rosetti şi V.Pogor, al

Societăţii literare „Junimea”, al cărui necontestat spirit conducător a fost şi care a inaugurat

„direcţia nouă”, critică, în cultura română, contribuind hotărâtor la modernizarea în spirit european

a vieţii intelectuale. A condus revista „Convorbiri literare”, prin care a impus ideea autonomiei

esteticului în conştiinţa literară şi a susţinut afirmarea unor scriitori români deveniţi mari clasici, în

frunte cu Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Ion Creangă, Ion Slavici, Duiliu Zamfirescu, Octavian

Goga. A elaborat şi promovat controversata teorie a „formelor fără fond”, pledând împotriva

imitării superficiale a instituţiilor străine şi pentru dezvoltarea statului şi a societăţii prin evoluţia

fondului autohton, nu prin introducerea revoluţionară de forme noi, importate. A avut merite

substanţiale în fixarea limbii române literare, a grafiei în alfabet latin şi a ortografiei. Membru

marcant al grupării conservatoare junimiste, devenite Partidul Constituţional (Junimist), a fost

desemnat, după fuziunea definitivă a acestuia cu Partidul Conservator, însă abia după ruptura cu

vechiul său prieten Petre Carp, căruia îi va succeda în această demnitate, şef al Partidului

Conservator (1913-1914). Deputat şi senator, a fost, în mai multe rânduri, ministru, la: Culte şi

Instrucţiune (1874-1876, 1888-1889, 1890-1891), Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii

(1888), Justiţie (1900-1901), Afacerile Străine (1910-1913). Preşedinte al Consiliului de Miniştri

(1912-1913) şi ministru al Afacerilor Străine în timpul războiului balcanic, a îndrumat conduita

României faţă de acest conflict şi a prezidat Pacea de la Bucureşti (1913). Partizan hotărât al

alianţei cu Puterile centrale în timpul Primului Război Mondial, deşi a rămas în Bucureştiul ocupat

de germani, unde a şi murit, a avut o atitudine demnă, refuzând cooperarea cu ocupantul.

306 294

Marghiloman, Alexandru (1854–1925). Jurist şi om politic român, distins orator. Doctorat în Drept şi

Ştiinţe Politice la Paris (1878). Magistrat, ulterior avocat. Membru al fracţiunii conservatoare

disidente junimiste, transformate apoi în Partidul Constituţional, revenite, prin fuziune, în Partidul

Conservator (1907), din care se desprinsese. A fost, mai târziu, şeful fracţiunii conservatoare

potrivnice angajării României în războiul mondial alături de Antantă, cerute vehement de alte

personalităţi din partid, ca Nicolae Filipescu. După sciziunea Partidului Conservator, pe această

temă, în două formaţiuni cu acelaşi nume (1915), este ales preşedintele fracţiunii favorabile

menţinerii neutralităţii, care nutrea însă evidente simpatii pentru Germania. Deputat (din 1884),

ministru, în câteva rânduri, la: Justiţie (1888), Lucrări Publice (1888-1889, 1889-1890),

Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii (1890-1891), Afaceri Străine (1900-1901), Interne

(1910-1912), Finanţe (1912-1913). Rămas în Bucureştiul ocupat de germani, a acceptat să

formeze, de conivenţă, s-a spus, cu Ion I.C.Brătianu, guvernul (5 martie – 24 octombrie 1918) care

a semnat odiosul Tratat de pace separată cu Puterile centrale (24 aprilie 1918), niciodată

promulgat de regele Ferdinand. Sub scurta sa guvernare, s-a înfăptuit însă unirea Basarabiei cu

România (27 martie 1918), iar premierul a refuzat intrarea armatei române în război împotriva

Antantei, cerută de germani. După moartea lui, Partidul Conservator, pe care a încercat să-l

transforme în Partidul Conservator Progresist, fuzionează cu Partidul Poporului al generalului

Alexandru Averescu. A lăsat preţioase Însemnări zilnice, care impun revizuirea locurilor comune

privitoare la activitatea lui politică şi la contextul în care ea s-a desfăşurat.

Marna (Marne), râu navigabil în nord-estul Franţei, afluent al Senei. Pe acest râu, la numai 48 km. de

Paris, au avut loc două dintre marile bătălii ale Primului Război Mondial. În prima bătălie de pe

Marna (6-12 septembrie 1914), forţele franceze comandate de generalii Michel-Joseph

Maunoury şi Franchet d’Esperay, împreună cu trupe din corpul expediţionar britanic, au respins, la

ordinele Mareşalului Joseph Joffre, ofensiva trupelor germane, comandate de generalul Alexander

von Kluck. Trupele germane s-au retras pe râul Aisne, începând astfel războiul de tranşee, care

avea să dureze trei ani. Soldată cu mari pierderi de ambele părţi, prima bătălie de pe Marna a

zădărnicit încercarea germană de a face un război scurt şi rapid şi a pus capăt carierei lui Helmuth

von Moltke, nepotul marelui strateg cu acelaşi nume, care a fost demis din funcţia de comandant al

Marelui Stat Major General. În a doua bătălie de pe Marna (15-18 iulie 1918) trupele franceze,

conduse de Generalul Ferdinand Foch şi susţinute de trupe americane, britanice şi italiene, au

respins ofensiva Generalului Erich Ludendorff şi i-au aruncat din nou pe germani peste Marna, pe

care reuşiseră să o traverseze, silindu-i să se retragă iarăşi pe Aisne. A fost zădărnicită astfel

ultima mare ofensivă germană pe frontul de vest şi a început glorioasa contraofensivă a Antantei.

Mehedinţi, Simeon, geograf şi om politic român (1869-1962), licenţiat al Universităţii din Bucureşti,

doctorat la Leipzig, profesor universitar la Bucureşti, fondatorul şcolii româneşti de geografie.

Membru al Partidului Conservator, deputat, Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în

guvernul lui Al. Marghiloman (6 martie – 24 octombrie 1918), în Bucureştiul ocupat de germani.

306 295

Membru al Academiei Române (1915). După Primul Război Mondial, intră în Partidul Ţărănesc,

apoi în Partidul Naţional Liberal, facţiunea lui George I. Brătianu.

Mendola, staţiune de vacanţă în Tirol.

Mensdorff Pouilly-Dietrichstein, Albert Graf von, conte, diplomat austro-ungar (1861-1945), ambasador

al Austro-Ungariei la Londra.

Moltke, Helmuth Karl Bernhard Graf von, conte, militar german (1800-1891), Mareşal, şeful Marelui

Stat Major prusian şi german (1858-1888), unul dintre făuritorii Germaniei moderne, alături de

Cancelarul Bismarck. A înnoit radical tactica şi strategia, structurile, organizarea, înzestrarea

tehnică ale armatei prusiene, făcând din ea un model adoptat de toate armatele moderne. I se

datorează victoriile în războaiele Prusiei cu Danemarca (1864), Austria (1866) şi Franţa (1871),

care au permis unificarea Germaniei sub hegemonia ei şi proclamarea Imperiului. În tinereţe,

fusese trimis în misiune în Imperiul otoman, pentru a contribui la modernizarea armatei turceşti,

ceea ce îi dăduse posibilitatea să cunoască bine Balcanii şi Orientul, călătorise şi în Dobrogea şi

cercetase temeinic monumentele romane de aici. La aceste preocupări face aluzie Take Ionescu în

convorbirea cu Wilhelm al II-lea. Deosebit de cultivat, pasionat de artă, arheologie şi istorie, a

călătorit mult în Europa şi Asia, a fost un neobosit şi talentat autor de impresii de călătorie, scrieri

memorialistice, studii istorice şi politice. S-a retras din viaţa publică, decepţionat, ca şi Bismarck,

de orientarea imperialistă dată politicii Reichului de tânărul împărat Wilhelm al II-lea. Cf.

H.J.Konrumpf, BLGSOE.

Morţun, Vasile G., om politic şi jurnalist român (1860-1919), studii în ţară şi străinătate, militant socialist,

fondator al revistei Dacia viitoare, lider al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din

România (1893). Convins că vremea realizării socialismului în România nu sosise, a iniţiat,

secondându-l pe Ioan Nădejde (1854-1928), trecerea grupului de lideri zis „al generoşilor“ din

P.S.D.M.R. în Partidul Naţional Liberal (1900), pentru a constitui aripa de stânga a acestuia.

Deputat liberal, Ministru al Lucrărilor Publice (1907-1910), Ministru de Interne (1914-1916) în

guvernele lui Ion I.C.Brătianu.

Neniţescu, Dimitrie S. (1861-1930), avocat şi om politic. Fost ofiţer de carieră, obţine un doctorat în Drept

şi Ştiinţe Politice la Bruxelles. Membru marcant al Partidului Conservator, a fost deputat şi

ministru al Industriei şi Comerţului (1910-1912). I se datorează Legea de organizare a meseriaşilor

în bresle şi corporaţii (1912),

Oromolu, Mihail, om politic român (1875-1945), licenţiat în Drept la Paris, în litere şi filosofie la

München, magistrat. Membru al Partidului Conservator, prieten cu Take Ionescu, a fost Prefect al

judeţului Dolj (1912-1913). După război intră în Partidul Naţional Liberal. Ministru al Industriei şi

Comerţului (1921-1922), Guvernator al Băncii Naţionale (1922-1926).

Pallavicini, Janós Markgraff von, marchiz, diplomat austro-ungar (1848-1941), era, în momentul

izbucnirii Primului Război Mondial, ambasador la Constantinopol, unde a contribuit la încheierea

tratatului de alianţă între Puterile Centrale şi Turcia şi la intrarea ei în război.

306 296

Pašić, Nikola, om de stat sârb (1845-1926), şeful Partidului Radical, promotor al ideii Serbiei Mari. În mai

multe rânduri Prim-ministru al Serbiei (1891-1892, 1904-1905, 1906-1908, 1909-1911, 1912-

1918), a condus ţara în timpul războaielor balcanice şi al Primului Război Mondial, devenind cel

dintâi Prim-ministru al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (1918), la constituirea căruia a

contribuit decisiv. A încercat să evite implicarea statului sârbesc în conspiraţia care a dus la

asasinatul de la Sarajevo, avertizând, fără să fie ascultat, Viena despre viitorul atentat la viaţa lui

Franz Ferdinand, de care se zvonise şi dispunând, fără succes, arestarea suspecţilor, care au fugit

în Bosnia. A încercat să evite atacarea Serbiei, acceptând, în zadar, ultimatumul austro-ungar. În

1917, trecând la măsuri punitive severe contra organizaţiei secrete Mâna Neagră, al căror act

terorist oferise pretextul declanşării războiului, a dispus anchetarea, judecarea şi condamnarea

şefilor ei, în frunte cu colonelul Dragutin Dimitrijević. A revenit în fruntea guvernului Iugoslaviei

(1921-1924, 1924-1926), ca premier al regelui Alexandru I (1921-1934), favorizând instaurarea

regimului de autoritate al acestuia. A fost strâns legat de Take Ionescu, cu care a ajuns la un

compromis privind împărţirea Banatului între România şi Serbia, ceea ce a favorizat încheierea

negocierilor de la Conferinţa Păcii din Paris, recunoaşterea graniţelor definitive ale României şi

încheierea alianţelor ulterioare dintre România şi Serbia în cadrul Micii Înţelegeri şi al Înţelegerii

Balcanice. Cf. G. Hering, BLGSOE.

Pherekyde, Mihail (1842–1926). Jurist şi om politic român. Licenţă în Litere (1862) şi doctorat în Drept la

Paris (1866). Magistrat, apoi avocat. Membru fondator al Partidului Naţional Liberal (1875),

prieten devotat al familiei Brătianu. Deputat, senator, ministru în mai multe rânduri, la: Justiţie

(1876, 1881), Lucrări Publice (1878-1879), Afaceri Străine (1885-1888), Interne (1897-1899,

1909-1910), Ministru Secretar de Stat (1916-1917, 1918-1919). A fost Ministru plenipotenţiar al

României la Paris (1881-1884). A susţinut în chip decisiv alegerea lui Ion I.C.Brătianu ca şef al

Partidului Naţional Liberal. A avut o contribuţie însemnată la adoptarea Constituţiei din 1923.

Poincaré, Raymond, om de stat francez (1860-1934), doctor în Drept, avocat, expert în chestiuni

financiare. Prim-ministru şi Ministru de Externe (1912-1913). Preşedinte al Republicii (1913-

1920) pe toată durata Primului Război Mondial a reuşit să realizeze „Uniunea Sacră“ a tuturor

partidelor, în numele interesului naţional. După război, Prim-ministru în două rânduri (1922-1924,

1926-1929), a contribuit decisiv la însănătoşirea finanţelor şi la stabilizarea monedei. Membru al

Academiei Franceze (1909).

Politis, Nikolaos, om politic, jurist şi diplomat grec (1872-1942), studii juridice şi de ştiinţe politice la

Paris, profesor universitar de Drept public în Franţa, autorul unor importante lucrări de Drept

public internaţional. Apropiat colaborator al lui Elefterios Venizelos. Delegat al Greciei la

Conferinţa Păcii de la Londra, după Primul Război Balcanic (1913), ulterior Ministru de Externe

al Greciei până în 1916. A deţinut acelaşi portofoliu în guvernul revoluţionar provizoriu instituit

de Venizelos la Salonic, apoi în guvernul legal de la Atena. A reprezentat, împreună cu Venizelos,

Grecia la Conferinţa Păcii de la Paris (1919-1920), apoi la Liga Naţiunilor, a fost ambasadorul

306 297

Greciei la Paris. După ocuparea Franţei de către nazişti, s-a refugiat o vreme în Elveţia, a revenit

însă şi a murit în Franţa. Cf. W. Puchner, BLGSOE.

Princip, Gavrilo, militant naţionalist sârb bosniac (1894-1918), autorul actului terorist de la Sarajevo (28

iunie 1914), în urma căruia au murit asasinaţi arhiducele Franz Ferdinand şi soţia sa, ducesa Sofia

von Hohenberg. A făcut parte, împreună cu complicii săi, din organizaţia secretă Unitate ori

Moarte, numită şi Mâna Neagră, care preconiza asasinarea Habsburgilor şi a devotaţilor lor, în

vederea înlăturării stăpânirii austro-ungare în Balcani şi a unirii tuturor sud-slavilor într-un stat

federal de sine stătător. Princip a fost condamnat de tribunalul din Sarajevo la numai 20 ani de

închisoare (28 octombrie 1914), dată fiind vârsta sa, dar a murit de tuberculoză osoasă, la 28

aprilie 1918. Guvernul sârb a negat orice legătură cu acest asasinat şi cu organizaţia secretă care l-

a pus la cale, a acceptat condiţiile dure ale umilitorului ultimatum ce i-a fost adresat de Austro-

Ungaria, a ordonat arestarea complotiştilor, dar nu a putut împiedica atacul represiv al Imperiului

dualist, ai cărui oameni de stat lansaseră, de altminteri, de multă vreme, ideea războiului preventiv

împotriva Serbiei şi chiar a Italiei aliate. Atentatul lui Princip a fost numai pretextul pentru

dezlănţuirea Primului Război Mondial de către Puterile Centrale, în scopul instaurării hegemoniei

germane în Europa şi al menţinerii dominaţiei maghiare asupra naţiunilor din cuprinsul regatului

ungar. Cf. G.Hering, BLGSOE.

Przemysl, v. Lemberg

Reay, Donald James Mackay 11stLord, baron Reay of Durness, jurist şi om politic britanic (1839-

1921), pair al Regatului Unit, membru al Camerei Lorzilor, guvernator la Bombay (1885-1890),

subsecretar de stat pentru India (1894-1895). Membru al Institutului de Drept Internaţional, a

prezidat sesiunea acestuia la Edinburgh (1904).

Ribot, Alexandre Felix Joseph, om de stat francez (1842-1923). Ca Ministru de Externe (1890-1892), a

pus bazele viitoarei alianţe franco-ruse (1894). De mai multe ori Prim-ministru al Franţei (1892-

1893, 1895, 1914, 1917). În timpul Primului Război Mondial, a fost Ministru de Finanţe, Ministru

de Justiţie şi, pentru scurtă vreme, Prim-ministru, deţinând şi portofoliul Externelor (20 martie –

12 septembrie 1917). Ribot l-a numit pe Philipe Pétain comandant al trupelor franceze. Membru al

Academiei Franceze (1906).

Rollit, Sir Albert, om politic britanic (1842-1922), Preşedintele Camerei de Comerţ.

Rosetti, C.A., om politic şi jurnalist român (1816-1885), iniţial ofiţer, face studii la Paris, unde este iniţiat

şi în Francmasonerie, tipograf şi librar, scriitor, revoluţionar paşoptist şi unionist înflăcărat, cu

funcţii guvernamentale (director în Ministerul de Interne, Prefect al Poliţiei Ministrul Cultelor şi

Instrucţiunii Publice) în perioada 1848 - 1866, redactor la România viitoare şi Republica română,

fondatorul oficiosului liberal Românul (1857). A contribuit din plin la detronarea lui Alexandru

Ioan Cuza, pe care l-a servit ca ministru. A reprezentat aripa radicală din Partidul Naţional Liberal,

al cărui fondator şi vicepreşedinte a fost, secondându-l pe Ion C. Brătianu, de care însă, spre

sfârşitul vieţii, s-a îndepărtat. A deţinut funcţia de Ministru de Interne sub Carol I (1878, 1881-

306 298

1882). Natură tumultoasă, veşnic neliniştit, înclinat spre acţiuni oculte şi conspiraţii de culise, a

fost un patriot fervent. În pofida convingerilor sale mărturisit republicane, a propus şi argumentat,

ca deputat, proclamarea regatului, pe care o socotea necesară.

Rousselière, Charles, celebru tenor francez de la Opera din Paris (1875-1950). A debutat în 1900, în rolul

lui Samson, din Samson şi Dalila de Saint-Saëns.

Széczen von Temerin, Nikolaus Graf, conte, diplomat austro-ungar, ambasador al Imperiului la Paris în

momentul izbucnirii Primului Război Mondial. fost secretar de legaţie la Bucureşti.

Stead, William Thomas, jurnalist britanic de mare audienţă (1849-1912), întemeietorul periodicului

Review of Reviews (1890). A contribuit la modernizarea ziaristicii, recurgând la ilustraţii şi la

interviuri. A iniţiat fervente campanii de presă pe diferite teme politice, morale, sociale, juridice.

A militat pentru prietenia ruso-britanică şi salvgardarea păcii între naţiuni. A murit în catastrofa

Titanicului.

Stelian, Toma (1860–1925). Jurist şi om politic român. Doctorat în Drept la Paris. Profesor de Drept şi

Procedură comercială la facultatea de Drept din Iaşi (1885-1897), apoi la Bucureşti (din 1897).

Membru al Partidului Liberal. Deputat, senator, ministru de Justiţie (1907-1910), interimar la

Război (1909). Disident în mai multe rânduri. Adept al angajării României alături de Antantă. A

creat, din colecţia sa de opere de artă, lăsată prin testament statului, Muzeul Toma Stelian, astăzi

desfiinţat, actualul sediu central al Partidului Social Democrat.

Stolojan, Anastase, om politic român (1836-1901), magistrat, apoi avocat, membru fondator al Partidului

Naţional Liberal, apropiat al lui C.A.Rosetti, deputat, remarcabil debater parlamentar, Primar al

Craiovei, Ministru (la Justiţie, Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii, Interne) în guvernele

liberale dintre 1879 şi 1898.

Sturdza, Dimitrie A., om de stat român (1833-1914), studii de economie în Germania, pasionat cercetător

al istoriei, unionist, deputat şi Ministru în perioada premergătoare Unirii, secretar particular al lui

Alexandru Ioan Cuza şi Ministru în guvernul Moldovei (Culte şi Instrucţiune Publică, Lucrări

Publice), participă activ la detronarea domnitorului, La 11 februarie 1866 şi face parte apoi din

Locotenţa domnească. Agent diplomatic la Constantinopol (1868-1870). Deputat, membru

fondator şi fruntaş al Partidului Naţional Liberal (1875), în repetate rânduri Ministru (la Finanţe,

Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii, Lucrări Publice, Culte şi Instrucţiune Publică, Externe,

Război) şi Prim-ministru (1895-1896, 1897-1899, 1901-1904, 1907-1908). A fost succesorul lui

Ion C.Brătianu, după interludiul lui Dumitru Brătianu, la şefia Partidului Naţional Liberal (1892-

1909). Membru al Academiei Române (1871) şi secretarul ei general (1844-1914), cu merite

deosebite în propăşirea acestei instituţii. A fost, o vreme, un oponent al lui Carol I, scriind chiar,

sub pseudonim, pamflete împotriva lui în presa germană, dar a devenit apoi un foarte leal

colaborator al regelui. A încercat să găsească soluţii negociate problemei subvenţionării şcolilor

române din Ardeal de către statul român, subvenţionare interzisă de Austro-Ungaria, dar înfăptuită

în secret de România, între altele sub ministeriatul lui Take Ionescu la Culte şi Instrucţiune

306 299

Publică. Concesiile şi declaraţiile diplomatice prudente ale lui D.A.Sturdza, cunoscut partizan al

alianţei României cu Puterile Centrale, au stârnit campania lansată împotriva lui de Take Ionescu,

în 1898. Acesta din urmă îl acuza de trădare de ţară, pentru că ar fi dezvăluit secretul acestei

subvenţionări, învinuire cel puţin exagerată.

Talaat Paşa, Mehmet, ofiţer şi om politic turc (1874-1921), cel mai important dintre cei trei lideri ai

Comitetului Uniune şi Progres (Junii Turci), ajuns la putere în 1908, a deţinut portofolii

ministeriale importante (Internele, Poşta şi Telecomunicaţiile), în sfârşit, demnitatea de Mare Vizir

(1917-1918), aşadar Prim-ministru. Iniţial, a încercat, apropierea de Antantă, dar, în cele din urmă,

a susţinut, nu fără rezerve notabile, angajarea Turciei alături de Tripla Alianţă în Primul Război

Mondial. Pentru a-i sustrage atracţiei exercitate asupra lor de Imperiul rus, a decis şi organizat

deportarea armenilor în Siria şi Mesopotamia (1915-1917), soldată cu moartea câtorva sute de mii

dintre aceştia. După înfrîngere, s-a refugiat în Germania, împreună cu Djemal şi Enver.

Condamnat la moarte în contumacie, de un tribunal militar turc, în 1919. Socotit principalul

vinovat de genocidul împotriva armenilor, crimă pe care a refuzat să o asume, a fost asasinat la

Berlin de un armean. Cf. H.J.Kornrumpf, BLGSOE.

Tanger, v. Crizele marocane

Tannenberg, localitate din Prusia orientală, unde a avut loc (22 – 29 august 1914) una dintre marile bătălii

ale Primului Război Mondial, între armata rusă, în ofensivă, comandată de generalul Alexandr

Samsonov şi armata germană, condusă de generalii Paul von Hindenburg şi Erich Ludendorff.

Germanii au zdrobit trupele ruseşti, mult superioare numeric, iar Samsonov s-a sinucis.

Thiers, Adolphe, om de stat, ziarist şi istoric francez (1797-1877), conservator moderat, bogată activitate

politică în vremea Restauraţiei, mai ales sub monarhia orleanistă, când a fost Ministru de Interne,

Ministru al Comerţului. Prim-ministru şi Ministru de Externe (1836, 1840). A sprijinit alegerea lui

Louis-Napoleon, viitorul împărat Napoleon al III-lea (1852-1870) ca Preşedinte al celei de a doua

Republici (1848-1852). După o perioadă de exil (1851-1853), a reintrat în viaţa politică a

Imperiului, a susţinut războiul cu Prusia (1870) şi a reuşit să dobândească sprijinul electoral

necesar pentru a fi ales, după înfrângerea Franţei, căderea împăratului Napoleon al III-lea şi

proclamarea, la Versailles, a celui de al doilea Reich german, primul Preşedinte al celei de a treia

Republici (1871-1873). În această calitate, a reuşit să refacă, în jurul lui, în numele principiilor

conservatoare, unitatea naţională, câştigându-i deopotrivă pe republicani şi monarhişti şi a

restaurat ordinea de stat, zdrobind cu duritate Comuna din Paris şi stăvilind mişcarea socialistă, în

cooperare cu germanii. La aceste realizări, înfăptuite în condiţiile dificile ale înfrângerii Franţei şi

ale frământărilor revoluţionare din interiorul ei, se referă Take Ionescu. A publicat lucrări de

sinteză fundamentale dedicate Revoluţiei Franceze, Consulatului şi Imperiului (Histoire de la

révolution française, 10 volume, 1823-1827, Histoire du Consulat et de l’Empire, 20 volume,

1845-1862). Cf. J. Vidalenc, EBrit.

306 300

Tirpitz, Alfred von, amiral şi om politic german de origine prusiană (1849-1930), apropiat al împăratului

Wilhelm al II-lea, a sprijinit, cu o anumită eficienţă, dar, mai ales, cu mult zel, realizarea visului

acestui de a transforma Germania într-o mare putere maritimă. Adept al unei politici imperialiste

ofensive, foarte influent multă vreme în viaţa Reichului, a deţinut funcţii guvernamentale care i-au

permis să iniţieze legislaţia necesară privind flota, să dezvolte cu succes industria germană de

construcţii navale, nu însă şi să depăşească în acest domeniu Marea Britanie, aşa cum ar fi dorit

Kaiserul. A fost comandantul forţelor navale germane în timpul Primului Război Mondial.

Insuccesul încercării de a dobândi, pentru Germania, capacitatea de a decide soarta războiului pe

mare, criticile vii cu care a fost întâmpinată tactica războiului submarin total, preconizată de el, dar

socotită de mulţi o provocare ce ar fi putut determina S.U.A. să se angajeze în conflictul mondial,

au dus la demisia lui von Tirpitz, în martie 1916. A militat ulterior, ca politician naţionalist de

dreapta, în cadrul Partidului Patriei şi a fost, după război, deputat din partea Partidului Naţional al

Poporului, susţinându-l pe Hitler. Cf. W.C.Hubatsch, EBrit

Tisza von Borosjenö, István Graf, conte, om de stat maghiar (1861-1918), liderul Partidului Liberal.

Prim-ministru al Ungariei (1903-1905 şi 1913-1917), ca şi tatăl său, Kálmán Tisza (1875-1890), a

fost preocupat în primul rând, chiar în timpul războiului mondial, de salvgardarea intereselor

naţionale maghiare în cadrul Imperiului dualist austro-ungar, atrăgându-şi din această pricină

ostilitatea austriecilor. A contribuit decisiv la realizarea Triplei Alianţe, dar, în 1914, s-a opus

atacării pripite a Serbiei, care a declanşat Primul Război Mondial, temându-se de consecinţele

negative ale acestuia, indiferent de rezultatul său final, asupra poziţiei preeminente a naţiunii sale

în Imperiu. Demis, în mai 1917, de împăratul Carol I, a fost asasinat, în octombrie 1918, de

comuniştii lui Bela Kun. Cf. G. Vermes, BLGSOE.

Titulescu, Nicolae, diplomat şi om de stat român (1882-1941), discipol şi apropiat al lui Take Ionescu,

doctorat în Drept la Paris, profesor universitar de Drept Civil la Iaşi şi Bucureşti (194-1927),

membru al Partidului Conservator-Democrat (1909-1922), după moartea lui Take Ionescu,

independent. Deputat (din 1912), Ministru de Finanţe în guvernele lu I.I.C.Brătianu (1917-1918) şi

Al.Averescu (1920-1921), membru al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, prezidat de

Take Ionescu, de la Paris, membru al delegaţiei române la Conferinţa Păcii (1919). A fost Ministru

la Londra şi delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor, Preşedinte al Adunării

Generale a Societăţii Naţiunilor (1930-1932) şi membru al Curţii de Arbitraj de la Haga, Ministru

de Externe al României (1927-1928, 1932-1936) atât în guvernele liberale, cât şi în cele naţional-

ţărăniste, conduse de I.I.C.Brătianu, Vintilă Brătianu, Iuliu Maniu, Al.Vaida-Voievod, I.G.Duca şi

Gh.Tătărescu, a urmat linia politică a lui Take Ionescu, apărând formula versailleză de organizare

a păcii, dezvoltând şi consolidând alianţele regionale menite să lupte împotriva revizionismului,

acordând prioritate alianţei cu Franţa şi Marea Britanie, încercând să restabilească bunele relaţii cu

Uniunea Sovietică, împotrivindu-se totalitarismului de extremă dreaptă. A iniţiat sancţiunile

internaţionale contra Italiei fasciste pentru anexarea Etiopiei. Înlăturat de la conducerea

306 301

Ministerului de Externe de regele Carol al II-lea, prin Primul-ministru liberal Gheorghe Tătărescu

(29 august 1936), nu neapărat pentru că ar fi împiedicat apropierea ţării de Germania nazistă, cum

el însuşi a crezut potrivit să sugereze, s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc (1938), dar a trăit şi

murit în străinătate. A fost membru al Academiei Române (1935).

Vandervelde, Emile, om politic belgian (1866-1938), lider al Partidului Muncitoresc Belgian şi al

Internaţionalei Socialiste. Animat de sentimente patriotice, acceptă să intre în guvernele belgiene

din timpul Primului Război Mondial şi de după încheierea acestuia, deţinând portofolii importante,

contribuie la introducerea sufragiului universal în Belgia, participă la lucrările Conferinţei de Pace

de la Paris, obţinând includerea unor clauze care să garanteze drepturile muncitorimii, contribuie

la reformarea legislaţiei penale belgiene, semnează, ca Ministru de Externe, Pactul de la Locarno

(1925), prin care Germania, Belgia, Marea Britanie, Franţa şi Italia se angajau să salvgardeze

pacea, garantându-şi mutual frontierele fixate la Versailles şi afirmându-şi determinarea de a evita

războiul, recurgând de preferinţă, cu excepţia situaţiilor de legitimă apărare, la mijloace

diplomatice, inclusiv arbitraje, pentru rezolvarea eventualelor diferende dintre ele.

Venizelos, Elefterios, om de stat grec originar din Creta (1864-1936), studii temeinice de Drept la Atena,

liberal radical, participant la revolta din insulă care a provocat războiul greco-turc pierdut de

Grecia, dar urmat de recunoaşterea autonomiei Cretei (1897). Lider al Partidului Liberal, a avut o

strălucită, dar tumultuoasă carieră politică. Ca Prim-ministru (1910-1915), a contribuit decisiv la

modernizarea Greciei, reformând toate domeniile vieţii de stat şi dobândind impresionanta ei

extindere teritorială în urma războaielor balcanice (1912-1913). Partizan hotărât al angajării

Greciei în războiul mondial alături de Antantă, a intrat în conflict deschis cu regele Constantin I,

adeptul neutralităţii, mergând până la constituirea unui guvern revoluţionar provizoriu la Salonic şi

obţinând, în cele din urmă, cu sprijinul aliaţilor care ocupaseră oraşul, detronarea regelui şi venirea

pe tron a fiului său Alexandru. Din nou Prim-ministru (1917-1920), a participat la Conferinţa Păcii

de la Paris şi a obţinut, prin tratatele de la Neuilly (27 noiembrie 1919) şi Sèvres (10 august 1920)

importante teritorii locuite majoritar de greci în Tracia şi pe coasta anatoliană. A declanşat

războiul greco-turc pentru ocuparea efectivă a Izmirului, dar înfrânt în alegeri, a părăsit puterea,

regaliştii au rechemat pe tron pe regele Constantin I pentru a doua oară (1920-1922), iar el s-a

exilat la Paris. Înfrângerea zdrobitoare a Greciei (1922) a antrenat o lovitură de stat militară,

abdicarea regelui Constantin, suirea pe tron a fiului său, George al II-lea (1922-1923, 1935-1947)

şi condamnarea la moarte a oamenilor politici şi generalilor consideraţi răspunzători de pierderea

războiului. După ce junta militară determină şi abdicarea regelui George al II-lea, proclamând

republica, chemat din nou în fruntea guvernului (24 ianuarie – 19 februarie 1924), nu reuşeşte să

se impună şi este nevoit să se exileze iarăşi. Rechemat în demnitatea de Prim-ministru (1928-

1933), contribuie la alegerea lui Alexandros Zaimis ca Preşedinte al Republicii, reaşează pe baze

solide relaţiile internaţionale ale Greciei cu vecinii din Peninsula Balcanică, prin înţelegeri şi

tratate cu Bulgaria, Turcia, Iugoslavia, România, vizând stabilizarea regiunii şi asigurarea ordinii

306 302

versailleze. Discordiile interne, corupţia şi intervenţia armatei în politică, îl silesc în cele din

urmă, să demisioneze şi să se exileze din nou la Paris, unde încetează din viaţă, în vreme ce în

Grecia se instalează dictatura generalului Ioannis Metaxas. A fost un mare prieten al lui Take

Ionescu. Cf. D.Pournaras, EBrit, G.Veloudis, BLGSOE.

Wangenheim, Hans Baron von, diplomat german, ambasadorul lui Wilhelm al II-lea la Constantinopol, a

încheiat Tratatul de alianţă turco-german (2 august 1914), în virtutea căruia Turcia s-a angajat în

Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale, împotriva Rusiei.

Wilhelm I, Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (1797–1888). Regent al Prusiei (1858-1861),

Rege al Prusiei (1861-1888) şi Împărat (Kaiser) al Germaniei (1871–1888). Fiul lui Friedrich-

Wilhelm al III-lea, Rege al Prusiei (1797-1840) şi fratele succesorului acestuia, Friedrich-Wilhelm

al IV-lea (1840-1861), Rege al Prusiei (1840-1861), care, din 1858, nu a mai putut domni efectiv,

în urma unui atac cerebral. Din ramura luterană a familiei princiare de Hohenzollern. Sub sceptrul

său s-a realizat unitatea statului naţional german modern, proclamat, la Versailles, ca „al doilea

Imperiu german”, în urma biruinţei asupra Franţei lui Napoleon al III-lea. Principalul său sfetnic şi

colaborator a fost Bismarck.

Wilhelm al II-lea, Friedrich Wilhelm Viktor Albert von Hohenzollern (1859-1941), nepotul lui

Wilhelm I, ca fiu al prinţului moştenitor Friedrich Wilhelm, viitorul Friedrich al III-lea (9 martie –

15 iunie 1888) şi al Victoriei, fiica reginei Victoria a Angliei, rege al Prusiei şi împărat (Kaiser) al

Germaniei (1888-1918). Marcat de un uşor handicap fizic congenital, cu un temperament nefericit,

vanitos, ezitant, înclinat către narcisism şi histrionism, deşi foarte inteligent şi cultivat, a îmbrăţişat

mentalitatea reacţionară a junkerilor prusaci, privind cu ostilitate liberalismul în spiritul căuia

fusese educat. În pofida existenţei formale a unui Parlament reprezentativ şi a unei Constituţii,

prerogativele sale erau acelea ale unui monarh absolutist, conducătorii civili şi militari având a

răspunde numai faţă de Kaiser. Emancipat deplin de dominaţia mamei sale după ce a devenit

Suveran, s-a îndepărtat de consilierii şi miniştrii bunicului său, din generaţia şi de orientarea lui

Bismarck şi Moltke, adepţi ai unei păci bazate pe echilibrul între marile Puteri europene. Dominat

de ideea că Germania trebuie să se afirme, pe continente şi oceane, ca o mare Putere mondială şi

colonială, a dus o politică imperialistă, agresivă şi expansivă (Weltpolitik), a provocat încordarea

tensiunilor în relaţiile internaţionale şi izolarea ţării sale prin nechibzuite acte personale (refuzul

de a reînnoi tratatul cu Rusia, comportamentul sfidător faţă de Franţa şi Anglia în timpul crizelor

marocane, conduita în timpul crizei bosniace, entuziasmul mărturisit faţă de cauza burilor,

susţinerea programului de dezvoltare a flotei germane pentru a rivaliza cu Marea Britanie la

stăpânirea mărilor, asigurarea dată Austro-Ungariei că poate interveni militar în Serbia după

atentatul de la Sarajevo, încurajarea naţionalismului Junilor Turci). Din aceste motive, a fost

socotit răspunzător, în mare măsură, de izbucnirea Primului Război Mondial, pe care nu se poate

spune că l-a dorit cu orice preţ, dar în care a târât Germania, depăşit de evenimente şi influenţat de

insistenţele cercurilor militariste, pentru a o duce în final la dezastru. A abdicat în urma revoluţiei

306 303

germane, în ajunul armistiţiului, la 9 noiembrie 1918, după ce căutase zadarnic o cale de restabilire

a păcii şi s-a exilat în Olanda. A refuzat să susţină ascensiunea lui Hitler. Cf.M.Gr. Balfour, EBrit.

Wilhelm, Kronprinz (prinţ moştenitor) al Reichului german, fiul lui Wilhelm al II-lea (1882-1951), a

participat activ la Primul Război Mondial, deţinând diverse funcţii de comandă, a încercat, fără

succes, să determine iniţierea de negocieri de pace cu Aliaţii, dându-şi seama, încă din 1917, că

războiul va fi pierdut de Puterile Centrale. A semnat actul de abdicare împreună cu tatăl său

(1918) şi a trăit, o vreme, în exil, în Olanda. Revenit definitiv în Germania (1923), s-a abţinut de la

orice formă de participare la viaţa politică şi, mai ales, a respins invitaţia de a colabora cu Hitler.

Witte, Serghei Iuljević, conte, om politic rus (1849-1915), dintr-o familie de origine olandeză. Energica şi

rodnica lui activitate ca Ministru de Finanţe a făcut să se vorbească de o „epocă Witte“ în istoria

Rusiei (1892-1903). Deşi ostil regimului democratic, a pledat, din raţiuni conjuncturale, pentru

adoptarea formelor regimului reprezentativ (1905) şi a devenit el însuşi cel dintâi Prim-ministru

constituţional al Imperiului (1905-1906), fiind însă lipsit de autoritatea efectivă de care dispusese

anterior. A încercat să pună autoritarismul tradiţional cu care a administrat finanţele Imperiului în

serviciul modernizării Rusiei în sens european, mai ales pe teren economic, fiind comparat, din

acest punct de vedere, de unii istorici cu Petru cel Mare şi I.V.Stalin. A întreprins numeroase

reforme economice, a încurajat masiv investiţiile străine, a impulsionat industrializarea ţării în ritm

rapid, a contribuit la dezvoltarea reţelei căilor de comunicaţii, printre care drumul de fier

transsiberian, a stimulat dezvoltarea urbană, dar a menţinut la o cotă scăzută nivelul de trai al

populaţiei şi i-a nemulţumit pe agricultori, mari proprietari sau simpli ţărani, neglijând dezvoltarea

economiei rurale. A jucat un rol foarte important şi benefic pentru ţara sa, ca şef al delegaţiei ruse,

în negocierile de pace cu Japonia (1905). A reprimat cu duritate revoltele din 1905-1906 şi a

restaurat situaţia financiară a Imperiului prin obţinerea unor importante credite din Occident

(1906), dar a căzut în dizgraţia ţarului Nicolae al II-lea şi a fost nevoit să demisioneze. S-a

împotrivit, fără succes, angajării Rusiei în Primul Război Mondial, arătându-se receptiv la

sugestiile în vederea menţinerii păcii, adresate lui personal, pe căi neoficiale, de autorităţile

germane, ceea ce confirmă aluziile lui Take Ionescu la reţeaua diplomatică paralelă pe care şi-o

construise. A lăsat preţioase Memorii. Cf.L. Kochan, EBrit

Xenopol, Nicolae (1858–1917). Jurist, scriitor, publicist şi om politic, fratele istoricului Alexandru D.

Xenopol. Studii superioare de filosofie la Berlin, doctorat în Drept la Liège. Membru al Junimii,

face însă carieră politică prin Partidul Naţional Liberal. Şef de cabinet al lui Ion C. Brătianu

(1885–1888), deputat (din 1895) şi senator. Ziarist fecund şi incisiv la „Românul”, „Voinţa

naţională”, apoi la „Drapelul”, organ de disidenţă liberală. Trece în Partidul Conservator Democrat

(1908). A fost ministru de Industrie şi Comerţ în guvernul conservator de colaborare Titu

Maiorescu – Take Ionescu (1912-1913). Fondator, împreună cu Stanislas Cihoschi, al Academiei

de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Ministru plenipotenţiar al României la

306 304

Tokio, unde a şi murit (1917). Partizan înflăcărat al angajării României în război de partea

Antantei.

Zaimis, Alexandros, jurist şi om de stat grec (1856-1936). Ministru de Externe şi Prim-ministru în mai

multe rânduri (1897-1899,1901-1902,1915,1916, 1917,1926-1928),. Apropiat al Casei Regale,

adept al neutralităţii în Primul Război Mondial, a fost însărcinat de rege cu formarea guvernului,

după ruptura dintre Constantin I şi Venizelos (7 octombrie 1915) şi a fost susţinut de Venizelos

pentru a deveni Preşedinte al Republicii Elene (1929-1935), poziţie din care a favorizat

restaurarea monarhiei. Cf. G.Hering, BLGSOE

Zimmermann, Arthur, diplomat şi om politic german de origine prusiană (1864-1940), a contribuit la

agravarea crizei balcanice provocate de asasinarea lui Franz Ferdinand şi la precipitarea

intervenţiei Statelor Unite ale Americii în conflict. Participând, în absenţa lui Gottlieb von Jagow,

Ministrul de Externe în exerciţiu, alături de Cancelarul Bethmann Hohlweg, la consfătuirea cu

împăratul Wilhelm al II-lea în cadrul căreia s-a decis ca Reichul să sprijine Austro-Ungaria

împotriva Serbiei (5 iulie 1914), a trimis o telegramă oficială de asigurări în acest sens la Viena.

Partizan al tacticii războiului submarin total, preconizate de von Tirpitz, a fost numit Ministru de

Externe (1916-1917) în locul lui Gottlieb von Jagow, după ce acesta din urmă demisionase,

deoarece era adversarul ei. Întrucât alţi politicieni germani se temeau că războiul submarin va fi

considerat o provocare la adresa S.U.A. şi va determina ieşirea lor din neutralitate, făcându-le să

intervină în conflictul european de partea Antantei, a socotit, în chip nechibzuit, că poate fi

prevenită o asemenea desfăşurare a lucrurilor prin antrenarea S.U.A. într-un război cu Mexicul şi

cu Japonia. La 16 ianuarie 1917, printr-o celebră telegramă secretă, el i-a cerut reprezentantului

diplomatic al Germaniei în Mexic să propună Preşedintelui acestei ţări atacarea S.U.A., în alianţă

cu Japonia, pentru recucerirea, sub garanţia Germaniei, a fostelor teritorii mexicane, anexate de

S.U.A., în urma războiului cu Mexicul (1846-1848). Interceptată şi descifrată de britanici, dată

publicităţii de Preşedintele Woodrow Wilson, la 1 martie 1917, telegrama lui Zimmermann a avut

drept consecinţă imediată tocmai angajarea S.U.A., alături de Aliaţi, împotriva Germaniei, în

Primul Război Mondial (6 aprilie 1917).

306 305

SUMAR

CUVÂNT ÎNAINTE ......................................................................................................... 2

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI ............................................................................................... 6

AMINTIRI ......................................................................................................................... 7

DECLARAŢIE DOMNULUI POINCARÉ ................................................................................................ 8 PRINŢUL LICHNOWSKY ........................................................................................................................10 CONTELE BERCHTOLD .........................................................................................................................15 MARCHIZUL PALLAVICINI ..................................................................................................................18 REGELE CAROL ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI ......................................................................................21 CONTELE GOLUCHOWSKY ..................................................................................................................27 2 AUGUST 1914 ..........................................................................................................................................30 KIDERLEN-WAECHTER .........................................................................................................................34 CONTELE AEHRENTHAL ......................................................................................................................42 CONTELE CZERNIN ................................................................................................................................46 CONTELE MENSDORFF .........................................................................................................................52 PACIFISMUL ANGLIEI ...........................................................................................................................54 PRINŢUL DE FÜRSTENBERG ................................................................................................................56 HERR RIEDL ..............................................................................................................................................61 CONTELE SZÉCZEN ................................................................................................................................64 KAISERUL ..................................................................................................................................................67 SIR DONALD MACKENZIE WALLACE ...............................................................................................72 BARONUL BÁNFFY ..................................................................................................................................74 POLITICA ROMÂNEASCĂ .....................................................................................................................77 LACRIMI .....................................................................................................................................................79 UN VĂR AL LUI TISZA ............................................................................................................................80 CONTELE TISZA ......................................................................................................................................82 TALAAT-PAŞA ...........................................................................................................................................84 PRINŢUL DE BÜLOW ..............................................................................................................................89 POST SCRIPTUM ......................................................................................................................................92 ULTIMII MEI NEMŢI ...............................................................................................................................94 TATICHEF ................................................................................................................................................102 FRANCEZI ŞI TEUTONI ........................................................................................................................104 ITALIA CEA NOUĂ .................................................................................................................................107 ELEUTHERIOS VENIZELOS ................................................................................................................109

PENTRU ROMÂNIA MARE. DISCURSURI DIN RĂZBOI (1915 -1917) ............ 117

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA ÎNTRUNIREA “LIGII CULTURALE” DIN SALA

“DACIA”, LA 15 FEBRUARIE 1915 ......................................................................................................117 CUVÂNTARE ROSTITĂ ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR ÎN ŞEDINŢA DE LA 24 FEBRUARIE

1915, CU OCAZIA DISCUŢIEI ASUPRA PROIECTULUI DE PROHIBIŢIE A EXPORTULUI

PORUMBULUI .........................................................................................................................................119

306 306

CUVÂNTARE ROSTITĂ LA CRAIOVA, LA ÎNTRUNIREA “ACŢIUNII NAŢIONALE”,

MIERCURI, 25 MARTIE 1915. ...............................................................................................................123 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA IAŞI, LA ÎNTRUNIREA DE LA CLUBUL CONSERVATOR-

DEMOCRAT, DUMINICĂ 5 APRILIE 1915. ........................................................................................124 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA GALAŢI, LA ÎNTRUNIREA “LIGII CULTURALE”, DUMINICĂ,

19 APRILIE 1915 ......................................................................................................................................136 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA PLOIEŞTI, LA ÎNTRUNIREA “ACŢIUNII NAŢIONALE”,

DUMINICĂ 3 MAI 1915. ..........................................................................................................................140 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA ÎNTRUNIREA DIN BUCUREŞTI, DE LA “DACIA”, A „LIGII

CULTURALE”, „ACŢIUNII NAŢIONALE”, „SOCIETĂŢII CARPAŢII”, „LEGIUNII

ARDELENE”, „ACŢIUNII PATRIOTICE” ŞI „LEGIUNII BUCOVINENE”, DUMINICĂ, 28

IUNIE 1915 ................................................................................................................................................145 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA CLUBUL CONSERVATOR-DEMOCRAT,

DUMINICĂ 28 IUNIE 1915. ....................................................................................................................148 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA INAUGURAREA CLUBULUI “FEDERAŢIEI

UNIONISTE”, MIERCURI 7 OCTOMBRIE 1915. ...............................................................................153 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA CRAIOVA, LA ÎNTRUNIREA “FEDERAŢIEI UNIONISTE”, LUNI,

18 OCTOMBRIE 1915 ..............................................................................................................................157 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA IAŞI, LA ÎNTRUNIREA “FEDERAŢIEI UNIONISTE”, DUMINICĂ,

1 NOIEMBRIE 1915 .................................................................................................................................162 CU OCAZIUNEA INTERPELĂRII LUI BARBU DELAVRANCEA, ÎN CAMERA

DEPUTAŢILOR, ÎN ŞEDINŢA DE LA 1 DECEMBRIE 1915, ASUPRA CORUPŢIUNII

GERMANE ÎN ROMÂNIA ......................................................................................................................168 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR,LA 16 ŞI 17

DECEMBRIE 1915, CU PRILEJUL RĂSPUNSULUI LA MESAJUL TRONULUI .........................169 CUVÂNTARE ROSTITĂ ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR, ÎN ŞEDINŢA DE LA 18 DECEMBRIE

1915 .............................................................................................................................................................216 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA BANCHETUL ÎN ONOAREA ROMÂNILOR

CARE AU REFUZAT DECORAŢIUNILE AUSTRIACE, LA TEATRUL CAROL CEL MARE,

DUMINICĂ 22 MAI 1916 .........................................................................................................................223 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI, LA DACIA, LA MEETINGUL “FEDERAŢIEI

UNIONISTE”, DUMINICĂ, 5 IUNIE 1916 ............................................................................................226 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA BUCUREŞTI ÎN SALA DACIA LA ÎNTRUNIREA DE LA 3 IULIE

1916 A FEDERAŢIEI UNIONISTE ........................................................................................................232 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA IAŞI, ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR, LA 14 DECEMBRIE 1916,

CÂND OŞTIREA GERMANĂ, CARE OCUPASE MUNTENIA, AJUNSESE LA SIRET ŞI BĂTEA

LA PORŢILE MOLDOVEI .....................................................................................................................237 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA IAŞI, ÎN CAMERA DEPUTAŢILOR, LA 10 IUNIE 1917 ................243

PERSONALITĂŢI ŞI EVENIMENTE ...................................................................... 262