Metode şi procedee de educaţie moralăMetodele şi procedeele de educaţie morală pot fi structurate astfel :1. explicaţia morală2. prelegerea morală3. convorbirea morală4. conferinţa şi referatul cu tematică morală 5. povestirea morală6. povaţa7. dezbaterea morală8. exemplul9. analiza de caz şi decizia in grup10. exerciţiul morala).cerinţe : - ordinul- dispoziţia

- indemnul şi sugestia- lămurirea- rugămintea- increderea- incurajarea- entuziasmul- stimularea activităţii prin promiterea unei recompense- iniţierea de intreceri intre elevi- utilizarea perspectivelor- apelul- aluzia- avertismentul- interdicţia

b) exersarea propriu-zisă11. aprobarea- acordul- lauda- exprimarea recunoştinţei- recompensa12.dezaprobarea- dezacordul- observaţia- reproşul- neincrederea- avertismentul- ironia- pedeapsa

Explicaţia morală vizează conţinutul, sensul şi necesitatea respectării unei valori,norme sau reguli morale. Cand experienţa cognitivă a elevului este mai redusă, explicaţia morală ajută la recunoaşterea şi inţelegerea adevărului moral prin conştientizarea unei cerinţe morale externe. Această metodă indeplineşte şi o funcţie stimulativă, care constă in formarea interesului afectiv al elevului datorită argumentării şi persuasiunii limbajului.Prelegerea morală presupune transmiterea unui volum mai mare de informaţii,concentrate in jurul unei teme. Se foloseşte la clasele mari; pentru captarea atenţiei se potutiliza intrebări retorice, exemplificări, demonstraţii, alte mijloace expresive (pledoariimorale prin care profesorul susţine o cauză morală).Convorbirea morală foloseşte conversaţia dintre profesori şi elevi pentruclarificarea ideilor ce fac obiectul dialogului. Convorbirea se poate desfăşura pe bazaunui plan sau ocazional, sub formă individuală sau colectivă. Succesul convorbirii moraleeste condiţionat de asigurarea unui climat adecvat astfel incat toţi elevii să-şi poată exprima sincer opiniile.

Conferinţele şi referatele cu tematică morală oferă acazia unei analize mai largi şidocumentate a unor aspecte ale educaţiei morale. Conferinţele sunt susţinute de profesor sau alţi specialişti, iar referatele de către elevi, ambele fiind concentrate asupra unor teme cu rezonanţă mai puternică.Povestirea morală se foloseşte indeosebi la clasele mici. Ea constă in narareaunor intamplări şi fapte reale sau imaginare, cu semnificaţii morale care oferă elevilorocazia de a desprinde anumite concluzii şi de a face legătura cu comportamentul lor.Povaţa se bazează pe valorificarea experienţei morale a omenirii aflată in

proverbe, cugetări, maxime etc., mesajul educativ fiind codificat intr-o expresielingvistică cu puternică incărcătură morală („Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, „Aicarte, ai parte”, „Meseria e brăţară de aur”, „Cine se scoală de dimineaţă, departeajunge”, „Cine sapă groapa altuia, cade singur in ea”). Se observă gama largă de domenii acoperite de aceste expresii (relaţii interumane, trăsături ale personalităţii, domenii de activitate etc.), care se răsfrang sub formă de indemnuri asupra componentelor cognitive şi afective ale conştiinţei morale. Sarcina profesorului este aceea de a selecta şi folosi la momentul potrivit asemenea forme de experienţă morală a omenirii.Dezbaterile morale oferă posibilitatea de a asista sau participa la discutarea unorfapte şi intamplări morale. Desfăşurate intre un număr mai mic de persoane, pe fondulunei diversităţi de opinii, dezbaterile morale impun treptat adevărul şi ajung in final la oconcluzie unanim recunoscută. Exemplul are la bază anumite „modele” ce intruchipează fapte şi acţiuni morale.Am văzut că in perioada eteronomiei, modelul este imitat şi preluat in totalitate, copiii străduindu-se să se comporte identic acestuia. Mai tarziu, in perioada autonomiei morale,apar anumite mecanisme de apreciere, cand copilul incepe să analizeze şi să treacă prinfiltrul propriei personalităţi ceea ce ii oferă modelul, reţinand acele aspecte care se află in concordanţă cu cerinţele externe, dar şi cu condiţiile interne. Exemplele directe sunt cele oferite de persoanele din anturajul copilului: părinţi, profesori, colegi, adulţi. Deoarece părinţii şi profesorii sunt cei care se ocupă şi de educaţia copilului, ei trebuie să fie foarte atenţi asupra propriei lor atitudini şi comportări, dar fără a se autodeclara exemplu. In cadrul acestei metode, pot apărea şi modele negative ale căror implicaţii pe plan educative devin eficiente numai in măsura in care copilul se detaşează de acestea, adoptand o conduită opusă. Deci, ele devin operante numai dacă il ajută pe elev să diferenţieze mai uşor binele de rău, moralul de imoral, cinstitul de necinstit, dreptul de nedrept, corectulde incorect etc.Analiza de caz şi decizia in grup este metoda prin care elevii analizează un cazcare intruchipează un comportament moral. Discutarea comportamentului propus prinstudiul de caz presupune şi raportarea la sine; prin comparaţie, pe baza acceptării saurespingerii se consolidează unele elemente ale propriei moralităţi.Exerciţiul moral presupune executarea sistematică şi organizată a unor fapte şiacţiuni, in condiţii relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor decomportare morală. Metoda are două momente : formularea cerinţelor de către oautoritate externă (profesor, părinţi, colectiv) şi exersarea propriu-zisă care constă in

indeplinirea sistematică şi consecventă a cerinţelor formulate pentru dezvoltareaconştiinţei şi conduitei morale a elevilor.După consumarea actului educativ, se folosesc două forme de acceptare sauneacceptare a rezultatelor. Acestea sunt aprobarea cu formele ei (acordul, ce se exprimă printr-un zambet, o privire, un gest apreciativ etc, lauda, exprimarea recunoştiinţei sau recompensa) şi dezaprobarea, forma negativă prin care manifestările morale nu sunt acceptate; ea poate declanşa un proces de inhibare, care la randul lui poate duce la inlăturarea lor totală.Dintre formele dezaprobării : dezacordul, observaţia, reproşul, neincrederea,avertismentul, ironia şi pedeapsa, ne vom referi doar la ultimele două.- ironia este una dintre cele mai controversate forme ale dezaprobării. Opiniileprivind folosirea ei in relaţiile cu elevii sunt impărţite. Unii pedagogi inclină sprerecunoaşterea valenţelor sale educative cu condiţia folosirii ei cu mult tact. Ea nu trebuie să vizeze personalitatea elevului in ansamblu, ci doar unele trăsături izolate de caracter, cum ar fi ingamfarea, trufia, vanitatea etc, astfel incat ironia să „urmărească” intotdeauna o manifestare concretă, particulară. - pedeapsa, este cea mai inaltă formă a dezaprobării, ce se aplică atunci candelevul refuză indeplinirea sarcinii, impotrivindu-se cerinţelor adresate. Indiferent deformele pedepsei, se recomandă ca aceasta să nu apară in faţa elevului ca o expresie de răzbunare sau de ură din partea profesorului; acesta trebuie să aibă certitudinea că cel pedepsit inţelege şi este conştient de gravitatea faptei sale. De asemenea este absolut necesar ca fapta care reprezintă obiectul pedepsei să merite o asemenea dezaprobare, căci aplicarea pedepselor fără discernămant riscă să amplifice conflictul.Tot astfel, dezaprobarea nu trebuie să fie folosită ca mijloc de ameninţare permanentăpentru că prelungirea ei poate duce la apariţia unor stări negative de instrăinare şianxietate