NUFARUL

Tehnica florii de nufăr presupune de ducerea de conexiuni între idei, concepte, pornind de la o

temă centrală. Problema sau tema centrală determină cele opt idei secundare care se construiesc

în jurul celei principale, asemenea petalelor florii de nufăr. Cele opt idei secundare sunt trecute

în jurul temei centrale, urmând ca apoi ele să devină la rândul lor teme principale, pentru alte opt

flori de nufăr. Pentru fiecare din aceste noi teme centrale se vor construi alte opt noi idei

secundare. Astfel, pornind de la o temă centrală, sunt generate noi teme de studiu pentru care se

vor dezvolta conexiuni noi şi concepte noi.

Etapele tehnicii florii de nufăr:

1. Construirea diagramei, conform figurii prezentate.

2. Scrierea temei centrale în centrul diagramei.

3. Participanţii se gândesc la ideile sau aplicaţiile legate de tema centrală. Acestea se trec în cele

opt “petale” (cercuri) ce înconjoară tema centrală, de la A la H, în sensul acelor de ceasornic.

4. Folosirea celor opt idei deduse, drept noi teme centrale pentru celelalte opt cadrane (“flori de

nufăr”).

5. Etapa construirii de noi conexiuni pentru cele opt noi teme centrale şi consemnarea lor în

diagramă. Se completează în acest mod cât mai multe cadrane (“flori de nufăr”).

6. Etapa evaluării ideilor. Se analizează diagramele şi se apreciază rezultatele din punct de

vedere calitativ şi cantitativ.

Ideile emise se pot folosi ca sursă de noi aplicaţii şi teme de studiu în lecţiile viitoare.

CIORCHINELE

Ciorchinele este o metodă de brainstorming neliniară.Este o tehnică de predare-învatare care-

I încurajează pe elevi să gândească liber, deschis si creator; este o modalitate de a construi

asociatii noi de idei sau de a releva noi sensuri ale ideilor date; este o tehnică de căutare a căilor

de acces spre propriile cunostinte si convingeri, evidentiind modul propriu de a întelege o

anumită temă.

Metoda este antrenantă, dă posibilitatea fiecărui elev să participe individual, în perechi sau în

grup. Solicită gândirea copiilor, deoarece ei trebuie să treacă în revistă toate cunoştinţele lor în

legătură cu un termen – nucleu, reprezentativ pentru lecţie, în jurul căruia se leagă toate

cunoştinţele lor.

În urma utilizării la clasă a acestei metode am observat că elevii colaborează, negociază cu

plăcere, comunică şi scriu cu mult entuziasm informaţiile necesare îndeplinirii sarcinii date. Nici

unul nu-şi petrece timpul pasiv, ci fiecare moment este bine valorificat de fiecare participant.

Metoda se aplica: individual

-în perechi

-în grupuri mici

Aplicata în cadrul muncii în grup, metoda “Ciorchinelui” valorifica activitatea comună si

cooperarea în rezolvarea unor sarcini de instruire, îmbină învătarea individuală cu cea în grup,

urmărind dezvoltarea comportamentului social al elevului.

Pasii metodei :

o Organizarea clasei dupa scopul activitătii;

o Distribuirea materialelor de lucru (în functie de tema);

o Anuntarea temei si scrierea acesteia într-un cerc mai mare – central;

o Stabilirea ideilor – satelit (criterii sau domenii de analiză a temei propuse);

o Fixarea elementelor particulare pentru fiecare idee – satelit stabilită, de către elevi (individual,

în perechi, în grup);

o Dirijarea completării ideilor – satelit – activitate realizată de către învătător;

o Verificarea în cadrul grupului mare (clasa de elevi) a modului de completare a ciorchinelui

(corectitudine, originalitate coloritul satelitilor, idei noi privind forma satelitilor) si completarea

acestuia cu elemente noi.

EXPLOZIA STELARA

Descrierea metodei:

1. Copiii sunt aşezaţi în semicerc şi propun problema de rezolvat. Pe steaua mare se

scrie sau se desenează ideea centrală.

2. Pe cele cinci steluţe se scrie cate o întrebare de tipul: CE?; CINE?; UNDE?; DE

CE?; CÂND?, iar cinci copii din grupă extrag câte o întrebare. Fiecare copil din cei

cinci îşi alege câte trei-patru colegi, organizându-se astfel în cinci grupuri.

3. Grupurile colaborează în elaborarea întrebărilor.

4. La expirarea timpului, copii revin în semicerc în jurul stelei mari şi comunică

întrebările elaborate, fie un reprezantant al grupului, fie individual, în funcţie de

potenţialul grupului. Copiii celorlalte grupuri răspund la întrebări sau formulează

întrebări la întrebări.

5. Se apreciază întrebările copiilor, efortul acestora de a elabora întrebări corecte

precum şi modul de cooperare şi interacţiune.

CUBUL

Este o metodă activă aplicată unei clase de elevi împărţită în şase grupe. Fiecare grupă are o

sarcină de lucru diferită ca grad de dificultate faţă de celelalte cinci grupe. Elevii dau cu zarul.

Fiecărei feţe a cubului, învăţătorul îi asociază o cerinţă, care trebuie neapărat să înceapă cu

cuvintele: „descrie”, „compară”, „explică”, „argumentează”, „analizează”, respectiv „aplică”.

- Faţada 1 stimulează cunoştinţele empirice, raportate la capacităţile de identificare,

denumire, descriere şi memorizare;

- Faţadele 2 şi 3 antrenează cunoştinţele intelectuale, implicând operaţiile de înţelegere,

cele de comparare, de ordonare, de clasificare şi relaţionare;

- Faţada 4 stimulează cunoştinţele raţionale, presupunând abilităţi analitice şi sintetice,

raţionamente inductive şi deductive;

- Faţadele 5 şi 6 antrenează cunoştinţele decizionale, valorizând capacitatea de a emite

judecăţi de valoare asupra subiectului propus, de a lua decizii, de a construi argumente.

Sunt recomandate următoarele etape:

Realizarea unui cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: descrie, compară,

analizează, asociază, aplică, argumentează;

Anunţarea temei, subiectului pus in discuţie;

Impărţirea grupei în şase grupe,fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva

cerinţei de pe una dintre feţele cubului:

Descrie: culorile, formele, mărimile, etc.

Compară: Ce este asemănător? Ce este diferit?

Analizează: Spune din ce este făcut? Din ce este compus?

Asociază: La ce te îndeamnă să te gândeşti?

Aplică: Ce poţi face cu aceasta? La ce poate fi folosită?

Argumentează: pro sau contra şi enumeră o serie de

motive care vin în sprijinul afirmaţiei tale;

Redactarea finală şi împărtăşirea ei celorlalte grupe ;

Afişarea formei finale pe tablă sau pe pereţii clasei;

Există mai multe modalităţi de stabilire a celor şase grupuri. Modul de distribuire a

perspectivei este decis de profesor, în funcţie de timpul pe care îl are la dispoziţie, decât de

bine cunoaşte colectivul de elevi. Distribuirea perspectivelor se poate face aleator; fiecare grupă

rostogoleşte cubul şi primeşte ca sarcină de lucru perspectiva care pică cu faţa în sus. Chiar

profesorul poate atribui fiecărui grup o perspectivă;

BRAINSTORMING

Există patru reguli în brainstorming, menite să reducă inhibițiile care apar în grupuri și prin

urmare să stimuleze generarea de noi idei. Rezultatul așteptat este o sinergie dinamică, care va

mări în mod semnificativ creativitatea grupului.

1. focalizarea pe cantitate. Ideea este că din cantitate poate rezulta calitate, această regulă

favorizează creativitatea divergentă, căci dacă ar crește numărul de idei, ar crește și

probabilitatea unei soluții eficiente pentru problema existentă.

2. fără critici. Critica în această etapă este descurajată; în loc să se gândească la ce ar fi rău

la acea idee, membrii sunt încurajați să se gândească la idei cât mai neobișnuite și să

creeze o atmosferă constructivă.

3. ideile trăznite sunt binevenite. Pentru a se obține o listă bună și lungă de idei, ideile

neobișnuite sunt binevenite întrucât ele ar putea inspira soluții mai bune decât ideile

obișnuite, de asmenea ele pot crea noi perspective sau diminua prejudecățile.

4. combină și îmbunătățește ideile. Ideile bune pot fi combinate pentru a obține o idee foarte

bună, după cum sugerează și sloganul "1+1=3". Această abordare conduce la idei mai

bune și complete decât lucrul individual și se crede că stimularea ideilor se face prin

asociere.

Etapele metodei

Stabilirea problemei

Este importantă stabilirea problemei, aceasta trebuind să fie clară și nu prea mare, cum ar fi „ce

serviciu de telefonie mobilă lipsește, dar care este necesar”. Dacă problema este prea mare,

moderatorul ar trebui s-o împartă pe componente.

Background memo

Background memo-ul este o invitație trimisă participanților și conține numele ședinței, problema

care va fi discutată, data, ora și locul. În scrisoare este descrisă problema, sunt date exemple de

soluții și este trimisă cu cel puțin două zile în avans, astfel încât participanții să se poată gândi la

metode de rezolvare. Memo-ul este folosit și în cursul discuțiilor, în caz că se ajunge la impas

sau se deviază de la subiect.

EXPLICATIA

Prelegerea consta in discursul profesorului in fata clasei si este una din cele mai putin folosite

metode in gimnaziu. Este o metoda centrata pe profesor.

Avantaje: • este o metoda convenabila pentru a transmite explicatii;

• poate adaptata nivelului clasei;

• poate inspiratoare;

• necesita pregatire si resurse minime pentru profesorul cu experienta;

• este o metoda rapida de a prezenta un material;

• este o metoda de comunicare mai personala decat cele scrise.

Dezavantaje:

• nu exista feedback daca intelegerea s-a petrecut sau nu;

• nivelul de memorare este foarte scazut, deci necesita si o alta forma pentru asigurarea

intelegerii si memorarii informatiei;

• profesorul merge in pas cu toata clasa deodata;

• profesorii fara experienta au tendinta de a prezenta materialul prea repede;

• poate fi plictisitoare; •

nu exista implicare activa a elevului;

• perioada de concentrare a elevilor este mai scurta fata de alte metode de invatare;

• porneste de la presupozitia ca elevii sunt implicati;

• elevilor nu li se da ocazia sa utilizeze ideile care li se predau.

In clasele mici expunerea este rar intalnita, find inlocuita de explicatie. Astfel, profesorul expune

logic si argumentat modul lui de gandire, in scopul de a invata elevul cum trebuie sa gandeasca

rezolvarea problemei respective. Pentru a contracara pasivitatea elevilor, profesorul trebuie sa-i

stimuleze sa gandeasca odata cu el. E foarte important ca profesorul sa gandeasca expunerea prin

prisma cunostintelor elevilor si a mijloacelor acestora de gandire. Toate observatiile prezentate in

cazul prelegerii se pot aplica si aici. Accentul se pune pe modul de gandire, pe argumente,

aratand insa si cum nu e bine sa se gandeasca. Daca o notiune se poate introduce pe mai multe

cai, e recomandabil sa se indice aceste cai, sa se compare, evidentiind-o pe cea mai rationala.

Conversatia

consta in dialogul dintre profesor si elevi, in care profesorul este un partener care nu doar

intreaba dar si raspunde intrebarilor elevilor. Ea determina o participare activa a elevilor. Este

recomandabil a deprinde elevii sa adreseze intrebari profesorului atunci cand nu inteleg ceva. Se

obtine astfel un ritm de munca in care sunt atrasi si elevii neatenti sau mai putin disciplinati.

Formele de conversatie pot clasicate dupa mai multe criterii.

1. Dupa numarul de persoane carora li se adreseaza intrebarea:

(a) individuala (profesor si un elev);

(b) frontala (intrebarile se adreseaza intregii clase si raspunsurile vin de la diferiti elevi);

2. Dupa obiectivele urmarite:

(a) introductiva (pentru captarea atentiei si reactualizarea cunostintelor anterioare);

(b) in cadrul prezentarii materialului nou;

(c) pentru xarea noilor cunostinte (cand materialul predat se discuta eventual sub o alta

formulare);

(d) pentru recapitulare;

(e) in procesul de evaluare a cunostintelor;

3. Dupa adresabilitatea intrebarrii:

(a) euristica (cand intrebarile se adreseaza rationamentului);

(b) catihetica (cand intrebarile se adreseaza memoriei).

Conversatia trebuie sa e dirijata de catre profesor, incat sa se contureze bine o idee inainte de a

trece la altele, realizandu-se in acelasi timp unitatea lectiei.

Predarea prin intrebari ii invata pe elevi sa gandeasca ei insisi. De asemenea elevii sunt implicati

activ si stilul prin intrebari tinde sa stimuleze curiozitatea elevilor. Ei sunt incurajati sa

gandeasca in stilul lectiei. Logica disciplinei este expusa, iar elevii sunt incurajati sa o

foloseasca. Accentul in lectia bazata pe intrebari tinde sa e pe intelegerea fenomenului si nu pe

simpla cunoastere a acestuia. Intr-o lectie predata frontal, elevilor li se transmite ceea ce ar trebui

sa stie, dar nu se insista pe intelegerea sau pe reamintirea celor predate. Ca rezultat al

intrebarilor, in schimb, elevii isi formuleaza propriile lor presupuneri, iar cunostintele anterioare

sunt provocate si corectate. Procesul de a corecta presupuneri gresite se numeste dezvat.

Corectarea este o parte vitala a procesului de invatare. Nu in ultimul rand, profesorul care

foloseste intrebari primeste feed-back pe loc despre nivelul de intelegere la elevi, chiar in timpul

lectiei.

Un alt aspect important este faptul ca orice elev are nevoie sa stie ca invatarea lui este un succes.

Nimic nu motiveaza mai mult un elev decat lauda imediat primita de la profesor, dupa un

raspuns corect. Psihologii care au studiat invatarea pe baza de stimul si raspuns au descoperit ca

o recompensa imediata incurajeaza invatarea.

Problematizarea

Problematizarea este o metoda didactica ce consta in punerea in fata elevului a unor dicultati

create intentionat, prin depasirea carora, prin efort propriu, elevul invata ceva nou. Este vorba

mai precis de crearea unei situatii conflictuale in mintea elevului. Situatiile- problema sunt de

mai multe tipuri: • exista un dezacord intre cunostintele elevului si cerintele impuse de rezolvarea

problemei; • elevul trebuie sa aleaga dintr-un sistem de cunostinte (uneori incomplete) doar pe

acelea necesare rezolvarii situatiei-problema date;

• elevul e nevoit sa integreze cunostintele pe care le-a selectat intr-un sistem si sa constientizeze

ca acesta este inecient operational deci va trebui completat; • elevul trebuie sa aplice cunostinte

asimilate anterior in conditii noi; • elevul observa ca solutia teoretica a problemei nu poate

aplicata in practica.

1. prezentarea problemei (verbal, scris, prin enunturi cursive sau tabele, grace);

2. elevul desprinde din formulare o problema matematica formulata riguros; intelege toate

ipotezele, cerintele si le exprima in limbaj matematic;

3. elevul verica ipoteze succesive pana ce una il duce la rezolvarea problemei.

Prin aplicarea metodei problematizarii, rezultatul este descoperirea solutiei de catre elevi.

Descoperirea consta in gasirea de catre elev, printr-un procedeu personal de analiza, inductie,

generalizare o teorema, o demostratie, un procedeu de calcul. Elevul are rolul principal, activ,

dar trebuie sa aiba si o pregatire anterioara solida, sa e obisnuit sa exerseze rezolvari de

probleme. Activitatea de descoperire este dirijata de profesor. Ecienta metodei depinde de unde

si cat il ajuta profesorul pe elev. De aceea profesorul trebuie sa cunoasca problema in toate

articulatiile ei, inclusiv raspantiile unde elevii se pot rataci. Tehnica este de a plasa unele sugestii

minime in clipele de dezorientare ale elevilor. Este vital ca profesorul sa corecteze eventualele

rationamente eronate. Exista trei modalitati de invatare prin descoperire:

1) descoperirea inductiva, cand elevii analizeaza o serie de cazuri particulare, deducand de

aici o regula generala care apoi ete demonstrata atunci cand cunostintele elevilor o permit

2) descoperirea deductiva, cand elevii descopera rezultate noi cu ajutorul rationamentelor

asupra cunostintelor anterioare, combinandu-le intre ele sau cu noi informatii;

3) descoperirea prin analogie, consta in transpunerea unor relatii, algoritmi la contexte

diferite dar analoage intr-un mod bine precizat.

Probabil cel mai mare avantaj este ca nu poti uita ceea ce ai descoperit singur. Metoda starneste

interesul elevilor cu abilitati superioare, le sporeste increderea in fortele proprii si este o metoda

centrata pe elev.