Metode activ – participative folosite in procesul instructiv-educativ

Activitatea instructiv-educativă se desfăşoară în baza unor finalităţi, este pusă în practică prin intermediul unui sistem de metode şi procedee, apelează la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele sunt verificate şi evaluate prin strategii specifice. Curriculum-ul şcolar integrează toate aceste componente, dintre care o poziţie centrală revine metodelor care fac posibilă atingerea finalităţilor educaţionale. Etimologic, termenul metodă provine din grecescul „methodos”, care înseamnă „drum spre”. Metodele de învăţământ pot fi definite ca „modalităţi de acţiune cu ajutorul cărora, elevii, în mod independent sau sub îndrumarea profesorului, îşi însuşesc cunoştinţe, îşi formează priceperi şi deprinderi, aptitudini, atitudini, concepţia despre lume şi viaţă”.( M.Ionescu, V.Chiş, p.126)Elevii prezintă particularităţi psihoindividuale, astfel încât se impune utilizarea unei game cât mai ample de metode de predare care să le valorifice potenţialul. Semnificaţia metodelor depinde, în cea mai mare măsură, de utilizator şi de contextul în care este folosită. Metodele tradiţionale, expozitive ori frontale lasă impresia că nu ar mai fi în conformitate cu noile principii ale participării active şi conştiente a elevului. Acestea pot însă dobândi o valoare deosebită în condiţiile unui auditoriu numeros, având un nivel cultural care să-i asigure accesul la mesajul informaţional transmis raportat la unitatea de timp. Metodologia didactică actuală este orientată către implicarea activă şi conştientă a elevilor în procesul propriei formări şi stimularea creativităţii acestora. În acest context, prefacerile pe care le cunosc metodele de învăţământ cunosc câteva direcţii definitorii. Relaţia dinamică-deschisă constă în raporturile în schimbare ce se stabilesc între diferitele metode. Diversitatea metodelor este impusă de complexitatea procesului de învăţare, fiecare metodă trebuie să fie aleasă în funcţie de registrul căruia i se raportează. Amplificarea caracterului formativ al metodelor presupune punerea accentului pe relaţiile sociale pe care le are elevul în procesul de culturalizare şi formare a personalităţii. Reevaluarea permanentă a metodelor tradiţionale vizează adaptarea lor în funcţie de necesităţi şi raportarea lor la evoluţia ştiinţei. Metodele de predare-asimilare pot fi clasificate în :

1. Tradiţionale: expunerea didactică, conversaţia didactică, demonstraţia, lucrul cu manualul, exerciţiul;

2. Moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare( jocurile, învăţarea pe simulator), învăţarea prin descoperire.

Principala metodă de educare a gândirii în învăţământul tradiţional o constituie expunerea profesorului, completată cu studiul individual al elevului. Această metodă a fost criticată, susţinându-se că ea nu favorizează legătura cu practica. Lipsa de legătură cu realitatea vine de la atitudinea elevilor: ei asistă pasiv la expunere, pe care ştiu că trebuie să o repete. Cealaltă metodă tradiţională, convorbirea cu întreaga clasă, antrenează mai mult participarea elevilor, dar elevii sunt ghidaţi, nu ştiu ce se urmăreşte. Aşadar, forma clasică a învăţământului dezvoltă puţin gândirea elevilor.Ulterior s-au preconizat diverse moduri de organizare a învăţământului, denumite şcoli active, în care accentul cade pe studiul individual efectuat de elevi. Modul nou, activ, de organizare a învăţământului se dovedeşte superior, dar solicită mult timp. Odată cu descongestionarea programelor şcolare în cadrul reformei învăţământului, se va începe şi activizarea predării în şcoala românească. Metodele activ-participative pun accent pe învăţarea prin cooperare, aflându-se în antiteză cu metodele tradiţionale de învăţare. Educaţia pentru participare ii ajuta pe elevi sa-si exprime

opţiunile în domeniul educaţiei, culturii, timpului liber, pot deveni coparticipanţi la propria formare. Elevii nu sunt doar un receptor de informaţii, ci şi un participant activ la educaţie.În procesul instructiv-educativ, încurajarea comportamentului participativ înseamnă pasul de la „a învăţa” la a „învăţa să fii şi să devii”, adică pregătirea pentru a face faţă situaţiilor, dobândind dorinţa de angajare şi acţiune. Principalul avantaj al metodelor activ-participative îl reprezintă implicarea elevilor în actul didactic şi formarea capacităţii acestora de a emite opinii şi aprecieri asupra fenomenelor studiate. În acest mod, elevilor le va fi dezvoltată o gândire circumscrisă abilităţilor cognitive de tip superior, gândirea critică. Aceasta reprezintă o gândire centrată pe testarea şi evaluarea soluţiilor posibile într-o situaţie dată, urmată de alegerea rezolvării optime pe baza argumentelor. A gândi critic înseamnă a deţine cunoştinţe valoroase şi utile, a avea convingeri raţionale, a propune opinii personale, a accepta că ideile proprii pot fi discutate şi evaluate, a construi argumente suficiente propriilor opinii, a participa activ şi a colabora la găsirea soluţiilor. Principalele metode de dezvoltare a gândirii critice sunt: metoda Ciorchinelui; metoda Mozaic; metoda Cubul; metoda Turul Galeriei; metoda 6/3/5; metoda Lotus; metoda Palariile ganditoare; metoda Frisco; metoda Schimba perechea; metoda Explozia stelara; diagrama Venn; metoda Cauza-efect.

1) Problematizarea. Datorită efectelor sale instructiv-educative, problematizarea este considerată una dintre cele mai valoroase metode ale didacticii moderne. Ea îşi găseşte utilizarea în toate împrejurările în care se pot crea situaţii-problemă, ce urmează a fi soluţionate prin cercetare şi descoperire de noi adevăruri (Ioan Cerghit). Profesorul nu comunică elevilor cunoştinţe de-a gata elaborate, ci îi pune îhtr-o situaţie de cercetare, pentru a rezolva problema cu care se confruntă. Prin "problemă didactică" înţelegem o dificultate pe care elevul nu o poate soluţiona decât prin implicare şi căutare, în cadrul unei activităţi proprii de cercetare. Este vorba, mai exact, de o situaţie special organizată de către profesor, în care elevii caută să depăşească dificultăţile întâl-nite dobândind cunoştinţe şi experienţe noi, consolidându-şi priceperile şi deprinderile.Creând o situaţie problemă oferim elevului posibilitatea să depăşească acea practică şcolară, care presupune învăţarea pur şi simplu a unor cunoştinţe nu întotdeauna înţelese, determinându-1 să caute prin efort propriu soluţia, orientându-se după anumite repere. In acest fel, învăţarea nu mai constituie o imitare pasivă, ci un proces intelectual activ, asemănător cu cercetarea ştiinţifică. Datorită potenţialului său activizator - subiectul cunoscător se raportează activ la materialul de studiat - metoda problematizării dezvoltă schemele operatorii ale gândirii, antrenează aptitudini creatoare, asigură motivarea intrinsecă a învăţării,captează atenţia şi mobilizează la efort,declan- seaza interesul cognitiv şi pregăteşte elevul pentru independenţă în gândire. Elaborarea soluţiilor presupune capacitate de a raţiona, supleţe în gândire, imaginaţie şi inventivitate, toate acestea jucând un rol deosebit de important în procesul de construire a soluţiilor (ideilor). Căutând să soluţioneze situaţia - problemă elevii îşi vor pune în joc toate forţele lor intelectuale, ingeniozita-tea şi capacitatea de muncă independentă. Cu cât elevul se va implica mai mult în activitate, demonstrându-şi aptitudinile, cu atât va obţine rezultate mai bune (W. Okon). Dar, în ce constă metoda problematizării?Elevii sunt puşi în faţa unei dificultăţi teoretice, care produce în mintea lor o stare conflictuală între experienţa cognitivă dobândită anterior şi elementul de noutate şi surpriză, necunoscutul cu care se confruntă. Conflictul intelectual pozitiv apare între ceea ce ştie şi ceea ce nu ştie elevul, atunci când se află într-o situaţie - problemă, care îi provoacă curiozitate,nedumerire,incertitudi-ne,nelinişte şi dorinţa de a învinge obstacolul.Există lipsuri în sistemul său de cunoştinte şi acest fapt îl determină să caute şi să descopere cunoştinţe sau procedee de acţiune care să-1

scoată din impas. Problema este o "structură cu date insuficiente", cum o defineşte Wincenty Okon43, elevului revenindu-i sarcina de a completa această structură, analizând elementele date, legăturile cunoscute şi necunoscute dintre ele,căutând elementele care lipsesc.în orice problemă există ceva cunoscut (dat)şi ceva necunoscut,rezolvarea constând în aflarea elementului necunos-cut."A produce cunoaştere nu înseamnă a o inventa. Înseamnă a o organiza în felul ei, pentru a produce un sens care să fie sensul propriu, cel al cunoaşterii, dar un sens care se poate răspândi fără nici un fel de pierdere în transformările de cunoaştere şi de informaţie. Sunt, aşadar, grade diferite de producere şi de consumaţie, mai ales în toate demersurile de învăţare.Dar a face să primeze producţia de cunoaştere,înseamnă a se acorda un loc preponderent subiectului deinstruit.Problematizarea este o metodă cu caracter activ-participativ, formativ şi euristic, capabilă să determine activitatea independentă, să antreneze şi să dezvolte capacităţile intelectuale – imaginaţia şi gândirea logică, de investigaţie şi explorare a capacităţilor productive şi creative, prin formularea de ipoteze, variate soluţii de rezolvare. Ea contribuie la transformarea elevului (studentului) în subiect al educaţiei, în participant la dobândirea noilor cunoştinţe, creând posibilitatea de a mobiliza resursele personalităţii şi de a aduce satisfacţii pe toate planurile ei.

Realizarea unei predări –învăţări problematizate se realizează prin următoarele tipuri de problematizare:

1. Întrebarea-problemă – se referă şi produce o stare conflictuală intelectuală relativ restrânsă ca dificultate sau complexitate, abordând, de regulă, o singură chestiune. Acest tip de problematizare se foloseşte în verificările curente, în seminarii, la examenele orale, etc.

2. Problema – este un tip de problematizare care produce un conflict intelectual mai complex şi are anumite dificultăţi de aflare (rezolvare), incluzând anumite elemente cunoscute, date şi anumite elemente necunoscute, care se cer aflate sau rezolvate.

3. Situaţia – problemă – este tipul de problematizare care produce o stare conflictuală puternică şi complexă, incluzând un sistem de probleme asociate teoretice sau practice e se cer rezolvate, aşa cum ar fi obţinerea unei anumite substanţe într-o lucrare de laborator, rezolvarea unei teme de proiect, aplicarea unui procedeu, a unei metode sau a unui proces tehnologic nou, etc.

Etapele problematizării:- crearea (alegerea) tipului de problematizare;- reorganizarea fondului aperspectiv, dobândirea de noi date (informaţii) şi restructurarea

datelor vechi cu cele noi într-un sistem unitar cerut de rezolvarea tipului de problematizare;- stabilirea (elaborarea) variantelor informative sau acţionale de rezolvare şi alegerea

soluţiei optime;- verificarea experimentală a soluţiei alese – daca este cazul.Avantajele metodei sunt:- stimulează participarea elevilor la cunoaşterea prin efort propriu;- contribuie la educarea sistemului de gândire;- sprijină formarea unor deprinderi de muncă intelectuală;- familiarizează elevul cu modul de soluţionare a unor situaţii tipice;- contribuie la perfecţionarea relaţiei profesor-elev;- sprijină formarea capacităţi cognitive (sesizarea situaţiilor problemă, capacitatea de

rezolvare a problemelor, capacitatea de recunoaştere a noilor soluţii etc.).Dezavantajele acestei metode constă în faptul că:- timpul de desfăşurarea este impus de posibilitatea de rezolvare a majorităţii elevilor; - la elevii neantrenaţi se produce frecvent o stare de oboseală;

- participarea elevilor este condiţionată de motivaţia de învăţare;- elevii pot pierde continuitatea învăţării dacă nu este asigurată o conexiune inversă de

reglaj. 2) Abordarea euristică. Este o metodă a dialogului, care stimulează şi dirijează activitatea de învăţare a elevilor, incitaţi prin întrebări la descoperirea adevărului. Urmând şirul unor întrebări bine puse, care le direcţionează efortul cognitiv, elevii se antrenează într-o sarcină de cunoaştere. La noile cunoştinţe se va ajunge realizând o investigaţie în sfera informaţiilor pe care deja le posedă şi valorificând propria experienţă de cunoaştere (Ioan Cerghit). Răspunsurile la întrebările puse sunt cele presupuse şi aşteptate de către profesor.In practica didactică se caută instituirea unui dialog veritabil între profesor şi elevi, de aceea abordarea-euristică este o metodă frecvent utilizată în predarea disciplinelor socio-umane. Valenţele sale formative sunt multiple: stârneşte curiozitatea şi interesul, trebuinţa de cunoaştere, antrenează şi dezvoltă capacităţile intelectuale, solicită inteligenţa productivă, spontaneitatea etc.Abordarea euristică constă, în esenţă, în faptul că folosindu-se de o succesiune de întrebări puse cu abilitate şi în alternanţă cu răspunsurile primite, profesorul îi invită pe elevi să sondeze propriul univers cognitiv, să facă conexiuni astfel încât să ajungă la descoperirea unor noi cunoştinţe. Punerea unei întrebări nu este semnul obligatoriu al necunoaşterii, ceva din ceea ce se caută este anunţat prin chiar punerea întrebării, care predetermină de multe ori soluţia.Intrebarea rezultă dintr-un fond de cunoştinţe iniţial ştiute. Abordarea euristică presupune un schimb de păreri privind tema în discuţie, încheiat prin sesizarea unor relaţii cauzale şi a unor trăsături caracteriale, prin formularea unor concluzii şi generalizări de către elevi, omologate de către profesor.Pornind de la cunoştinţele dobândite în învăţarea acestor teme, elevii vor putea răspunde solicitării profesorului, descoperind noile cunoştinţe, presupuse de tema aflată în discuţie.Recursul la modul de abordare euristic necesită o deosebită pregătire şi măiestrie pedagogică. Succesul său depinde de respectarea anumitor condiţii:1) Succesiunea întrebărilor trebuie minuţios şi logic stabilită;2) în funcţie de situaţie se va folosi tipul potrivit de întrebări: reproductive, reproductiv - cognitive, ipotetice, divergente, convergente, de evaluare etc.- întrebările reproductive servesc la reactualizarea cunoştinţelor însuşite,în scopul verificării;- întrebările reproductiv - cognitive sunt utilizate în scopul reactualizării unor informaţii, pe baza cărora sunt obţinute altele noi;- întrebările ipotetice sunt utilizate în vederea determinării ipotezei de lucru;- întrebările convergente, care îi determină pe elevi să realizeze analize, sinteze, comparaţii, explicaţii, asociaţii de idei;- întrebările divergente, care îndrumă gândirea elevilor pe traiectorii inedite, pun în evidenţă diversitatea soluţiilor etc.- întrebările de evaluare, prin care li se solicită elevilor emiterea unor judecăţi de valoare.3) Întrebările se formulează corect, clar şi concis din punct de vedere ştiinţific şi gramatical;4) Dacă este necesar, se vor adresa întrebări ajutătoare sau suplimentare, pentru a uşura înţelegerea, elaborarea răspunsului, corectarea răspunsurilor greşite etc;5) întrebările trebuie să fie accesibile şi variate, adresate în aşa fel încât să stimuleze gândirea şi creativitatea elevilor;6) Se va evita ca întrebările să sugereze răspunsul aşteptat şi nu vor solicita răspunsuri monosilabice de tipul "da" sau "nu";7) Întrebările se adresează întregului grup (clasă) şi apoi se stabileşte elevul care să dea

răspunsul, în felul acesta va fi activată întreaga clasă;8) Nu se pun întrebări voit greşite sau încuietoare, deoarece acestea pot bloca sau induce în eroare elevii;9) Se lasă suficient timp de gândire între întrebare şi răspuns;10) Nu se acceptă răspunsuri pripite, superficiale şi eronate, ele trebuie să fie clare, inteligibile şi pe cât posibil complete;11) Răspunsurile se dau individual şi nu în cor, pentru a putea fi percepute şi evaluate corect;12) Elevul nu va fi întrerupt, pentru a se evita inhibarea, cu excepţia cazurilor când răspunsul este în afara întrebării sau incorect;13) Se oferă posibilitatea tuturor elevilor să participe la dezbaterea problemelor;într-o lecţie realizată prin metoda abordării euristice este indicat ca profesorul să creeze cât mai multe situaţii în care se pot adresa întrebări care să genereze frământări şi căutări, să solicite iniţiativă, acţiune, efort intelectual personal, spontaneitate etc.3) Invăţarea prin descoperire . Deşi mai greu de aplicat decât celelalte metode, învăţarea prin descoperire are un rol formativ deosebit, în ipostaza de subiect al cunoaşterii, elevul va căuta printr-o activitate proprie, independentă să descopere adevărul refăcând drumu! elaborării cunoştinţelor, căci, aşa cum arată Jean Piaget, pe parcursul cercetării procesul gândirii se produce la elevi într-o manieră asemănătoare cu dezvoltarea pe care o cunoaşte în activitatea omului de ştiinţă, cu toate că cele două tipuri de activităţi diferă în conţinut şi în scopurile pe care le urmăresc. Operaţiile cognitive la care se face recurs sunt asemănătoare, ca şi unele obiective urmărite, fapt pentru care elemente din metodologia ştiinţei pot fi adaptate specificului activităţii şcolare.Metoda învăţării prin descoperire nu trebuie confundată cu problematizarea. Dacă în cazul problematizării accentul se pune pe declanşarea şi crearea unor situaţii de învăţare, a căror descriere am realizat-o anterior, în cazul descoperirii elevii se vor folosi, de ceea ce în psihologia învăţării se numeşte "principiul încercării şi erorii".Elevul desfăşoară o intensă activitate independentă de descoperire a adevărului. Fireşte, el nu descoperă adevăruri noi pentru omenire, ci doar pentru sine. Fiecare nouă achiziţie presupune însă un recurs la o experienţă dobândită anterior, la cunoştinţe şi scheme operatorii mai vechi. Este o învăţare realizată prin cercetare, prin investigaţie independentă sau dirijată de profesor, care oferă explicaţii şi ilustrări. De exemplu, în cadrul lecţiilor de filosofie elevii au posibilitatea să descopere adevăruri noi prin analiza de text, însoţită de alte modalităţi de informare, pot realiza apoi corelaţii, comparaţii, sinteze, aplicaţii.In funcţie de relaţia ce se stabileşte între cunoştinţele dobândite anterior şi cele care urmează să fie însuşite, putem distinge următoarele tipuri de descoperire:1) Descoperirea inductivă: pe baza unor cunoştinţe particulare sunt dobândite cunoştinţe cu un grad mai mare de generalitate;Exemplu:Pornind de la exemple de viaţă concrete, elevii vor putea stabili ce diferenţă există între legalitate şi dreptate;2) Descoperirea deductivă: pornind de la cunoştinţe cu un grad de generalitate mare se ajunge la cunoştinţe particulare sau cu un grad de generalitate mai mic;Exemplu:Folosind legile generale ale silogismului se va demonstra, pentru figura a patra silogistică, dacă premisa majoră este afirmativă, minora este universală?3) Descoperirea analogică: se utilizează acel tip de raţionament care se bazează pe o comparare

între cel puţin două lucruri, în privinţa faptului că posedă anumite însuşiri comune. Pe această bază, dacă se constată că unul dintre ele are o însuşire suplimentară, nedetectată încă la celălalt, se conchide că şi acesta are însuşirea respectivă. Raţionamentul prin analogie este doar plauzibil, deoarece concluzia este probabilă sub aspectul valorii sale de adevăr.4) Modelarea

-reprezintă studierea fenomenelor din natură şi societate cu modele ideale sau materiale; la bază stă analogia dintre model şi sistemul ce-l reprezintă;

-scopul modelării este creşterea eficienţei cunoştinţelor astfel încât cunoaşterea devine mai uşoară, mai rapidă, mai substanţială;

Avantajele metodei:-introduce elevii în raţionamente de analogie;-favorizează formarea operaţilor mintale;-stimulează cunoaşterea euristică;-asigură însuşirea temeinică a cunoştinţelor;-determină posibilităţi de predicţie asupra progresului şcolarilor.Modelul este un sistem materiale sau ideal, ce reproduce mai mult sau mai puţin fidel

originalul pentru a uşura descoperirea unor noi proprietăţi. Clasificarea modelelor:

1.Obiectuale: obiecte concrete (corpuri geometrice, machete);2.Figurative: scheme grafice ale unor obiecte sau fenomene; (schema unui montaj

electric, filme de animaţie etc.); 3.Simbolice: formule logice sau matematice de la baza construirii unor raţionamente.

După formă modelele se clasifică în:1. modele materiale sau similare –modele reale(machete, modele spaţiale ale moleculelor, hărţi

în relief, scheme refluxului, str. atomului, modele materiale analogice etc.) - care reprezintă o reproducere simplificată a unui fenomen, proces sau obiect prin păstrarea caracteristicilor esenţiale :

Grupa constructiilor-reproducerea relaţiilor spaţiale (machete, modelele spaţiale ale moleculelor etc.)

Grupa modelelor materiale similare-ce au la bază asemănarea fizică cu obiectul reprezentând (modele similare, identice);

Grupa modelelor analogice (schema analizatorului, schema reflexului, structura atomului)

2. modele ideale sau analogice - sprijină elaborarea raţionamentelor prin analogie, pe baza studierii comparative a două sisteme analoge şi stabilirii de echivalenţe între unele din însuşirile lor. Efectuarea raţionamentului se sprijină pe un model ideal sub forma modelelor grafice, logico-matematice, cibernetice.Exprimă idei sau ecuaţii logico-matematice de diferite grade de generalitate (teorema lui Pitagora).

După rol, modelele sunt: 1. explicative, sprijinite pe procesul de înţelegere;

2. predictive, dezvăluie transformările ce vor surveni pe parcurs în procesul sau obiectul cercetat5) Studiul de caz . Această metodă constă în analizarea şi dezbaterea unei situaţii particulare problematice în care se află un individ, grup social sau o instituţie. Studiul de caz permite elevilor o confruntare directă cu situaţii reale reprezentative. Este o metodă de instruire şi de învăţare activă şi de cercetare.Scopurile acestei metode interactive ,valoroasa din punct de vedere euristic si aplicativ constau in :

-realizarea contactului participantilor cu realitatile complexe,autentice, dintr-un domeniu dat ;-verificarea gradului de operationalitate a cunostintelor insusite,a priceperilor si deprinderilor ,a comportamentelor,in situatii limita ;-sistematizarea si consolidarea acunostintelor,autoevaluarea din partea fiecarui participant in parte ;-exersarea capacitatilor organizatorice,de conducere,de evaluare si decizie asemeni unei situatii reale.

Profesorul, în studiul de caz, este necesar ca: să deţină o gamă largă de cazuri adaptate disciplinei şi particularităţilor de

vârstă ale elevilor; să conducă desfăşurarea studiului de caz astfel încât acesta să devină un

exerciţiu al căutării, descoperirii; să evidenţieze reguli de soluţionare a mai multor cazuri similare; profesorul prezintă cazul, organizează, conduce întregul proces de analiză a

acestuia, dirijează dezbaterile; profesorul poate sugera mai multe variante de soluţionare, incitând la căutarea

celei mai bune.

6) Experimentul Este o metodă de cercetare folosită în ştiinţele socio-umane, tehnice presupunând

modificarea de către experimentator a unor fenomene în scopul descoperirii legilor ce le guvernează. Clasificarea experimentelor

a).Experimentul de cercetare – elevii provoacă unele fenomene pentru a le observa, studia;

b).Experimentul demonstrativ – asigură înţelegerea, fenomenelor unor convingeri ştiinţifice. Se execută în faţa clasei, elevii observă fenomenul produs, emit ipoteze şi explică esenţa acestui fenomen:

b.1. experimentul calitativ – pune în evidenţă o relaţie cauză – efect; (încălzirea unui conductor străbătut de curent electric);

b.2. experimente cantitative – de determinare a anumitor mărimi ale proceselor şi fenomenelor ce au loc (alungirea resortului în funcţie de masa corpurilor atârnate de el);

b.3. experimente negative – de corectare a unor reprezentări greşite ale elevilor despre un fenomen sau proces.7) Proiectul, tema de cercetare

Presupune efectuarea de către elevi, a unei cercetări ce are obiective practice şi finalizate printr-un produs: instalaţii, obiecte, aparate, albume etc.

Un proiect îmbină munca de investigare ştiinţifică alături de activitatea practică a elevului.

Tema de cercetare se concretizează în:-efectuarea de investigaţii în mediul înconjurător (elaborarea unor culegeri de folclor,

studii privind evoluţia în timp a unei localităţi, istoricul unei şcoli etc.;-proiectarea şi confecţionarea unor aparate, instalaţii modele necesare în învăţământ;-lucrări ştiinţifice pe o temă prestabilită;-participarea elevilor la elaborarea unor proiecte de amplasare a unor obiective

industriale, sau culturale, de sistematizare a localităţii etc.;

-lucrare de diplomă.8) Jocul de rol

Este o metodă activă de predare-învăţare, bazată pe simularea unor funcţii, relaţii activităţi, fenomene, sisteme. Avantajele metodei:

- activizarea elevilor din punct de vedere cognitiv, afectiv, acţional;- asigură problematizarea prin democratizare, creşte gradul de înţelegere şi

participare activă a cunoştinţelor;- asigură un autocontrol eficient al conduitelor şi achiziţiilor;- evidenţiază modul corect sau incorect de comportare în anumite situaţii;- formează rapid, corect convingerile, atitudinile, comportamentele.

Dificultăţile metodei:- metodă greu de aplicat, presupune nu doar aptitudini pedagogice dar şi

aptitudini regizorale;- proiectarea, pregătirea sa cere efort din partea cadrului didactic;- se poate devaloriza jocul de rol datorită aprecierii elevilor ca fiind uşor;- pot apare blocaje emoţionale;

Obiective generale ale jocului de rol:- învăţarea modurilor de gândire, trăire, acţiune, specifice unui anumit statut;- dezvoltarea capacităţii de ocupaţie şi înţelegere a opiniilor trăirilor, aspiraţiilor

altora;- dezvoltarea capacităţii de a surprinde, înţelege şi evolua orientările valorice ale

partenerilor de interacţiune;- verificarea corectitudinii comportamentelor formate şi destrămarea celor greşite;- formarea şi perfecţionarea aptitudinilor de muncă în grup şi de conducere

colectivă.Etapele pregătirii jocului de rol:1.identificarea situaţiei interumane ce se pretează la simulare prin joc de rol;2.proiectarea scenariului (analiza situaţiei din punct de vedere al statutului şi rolului, 3.elaborarea scenariului propriu-zis;alegerea partenerilor şi instruirea lor (descrierea

amănunţită a statuturilor şi rolurilor);4.învăţarea individuală a rolului de fiecare participant prin studierea fişei;5.interpretarea rolurilor;6.dezbaterea cu toţi participanţii a modului de interpretare şi reluarea anumitor secvenţe

unde nu s-au obţinut comportamentele aşteptate. Clasificarea jocurilor de rol.

1) jocuri cu caracter mai general:-jocul de reprezentare a structurilor (organizarea unei întreprinderi redusă în clasă);-jocul de decizie (simularea unei structuri de decizie);-jocul de arbitraj (înţelegerea şi dezvoltarea capacităţii de soluţionare a problemelor

conflictuale dintre două persoane, două grupuri, două unităţi etc.);9) Învăţarea pe simulatoare didactice

Simularea în sens metodologic şi în cercetare presupune realizarea unui simulator în raport cu o categorie de obiecte sau situaţii reale.

Simulatorul reprezintă un sistem tehnic, artificial astfel încât să fie o corespondenţă biunivocă între elementele structural funcţionale ale acesteia şi sistemul luat ca model de bază.

Simulatoarele sunt machete, instalaţii care imită (simulează) originalul (care poate fi o maşină-unealtă, o maşină, o instalaţie, etc.) sub anumite aspecte sau părţi componente.

Simulatorul didactic, înţeles ca mijloc de învăţământ, este un sistem tehnic construit artificial, prin analogie cu un sistem tehnic original, astfel încât să existe corespondenţă biunivocă între elementele structurale, funcţionale şi contextuale ale acestuia şi sistemul luat drept bază.

Programul acestui exemplar experimental, precum şi prezentarea situaţiilor, evenimentelor, semnalelor, poate fi făcută manual, de către subiect, sau prin mijloace semiautomatizate sau automatizate (calculator electronic).

Prin introducerea simulatoarelor se urmăreşte să se realizeze în cadrul activităţii şcolare o ambianţă cât mai apropiată de acţiunea reală. O asemenea situaţie analoagă face posibilă studierea şi explicarea acţiunilor complexe, uşurează observarea elementelor componente şi funcţionalitatea lor, execuţia operaţiilor, obţinerea rapidă a unor deprinderi tehnice corecte.

Predarea şi învăţarea sub asistenţa calculatorului Instruirea asistată de mijloacele tehnice a cunoscut deja cinci generaţii, ultima fiind

calculatorul electronic. O asemenea instruire pretinde un program de instruire care este un produs pedagogic ce urmează a fi transpus în program-computer (produs informatic). Instruirea programată este modalitatea în care elevul parcurge în ritm propriu şi prin efort independent un conţinut de instruire, cu ajutorul unui program de un anumit tip care, îi dă posibilitatea autoverificării după fiecare pas de rezolvare şi îi oferă, prin tehnica de elaborare, condiţii de reuşită. Tipurile de programe aplicate în cadrul acestei metode sunt:

Programarea lineară a răspunsurilor construite corespunde concepţiei de învăţare care se bazează pe furnizarea de către elevi a răspunsurilor aşteptate, iar parcurgerea secvenţelor urmează o singură înlănţuire.

Programarea ramificată cu răspunsuri la alegere şi integrarea unor elemente complementare. I se sugerează elevului mai multe răspunsuri, dintre care numai unele sunt corecte, restul sunt false, cerându-se alegerea celor corecte.

Instruirea asistată de calculator, prescurtat IAC, necesită un program de instruire, care este un produs pedagogic, respectiv rezultatul programării pedagogice; acesta urmează să fie transpus într-un program –computer, care reprezintă un produs informatic.

Avantajele metodei:- activează şi individualizează maximal instruirea;- dezvoltă un stil eficient de muncă individuală;- are un puternic caracter formativ;- poate fi adaptat la colective de elevi cu o pregătire eterogenă;- realizează conexiunea inversă la cel mai înalt nivel;- asigură o remanenţă ridicată pentru cunoştinţele formulate;- conţinutul poate fi adaptat la principalele necesităţi de instruire adăugând informaţii noi,

exemplificări, exerciţii, sinteze.Dezavantaje:- elevii obosesc repede;- serveşte la instruire şi mai puţin la educaţie;- creează decalaje mari în ritmul de instruire al elevilor;- pentru elaborarea textelor sunt necesare echipe de specialişti, utilaje de multiplicare;- implică cheltuieli mari.

În acest domeniu se conturează patru direcţii:1. predarea informaticii cu toate ramurile sale;2. programarea pedagogică a conţinutului;3. elaborarea programului-computer;4. sectorul ce vizează programele de hardware.

Programul trebuie să cuprindă:-sensibilizarea tuturor cadrelor didactice în problema informaticii;-formarea unor programatori pe discipline sau grupuri de discipline şcolare şi a unor

psihopedagogi cu o bună pregătire în domeniu;-dotarea progresivă a şcolilor de toate gradele cu mijloacele de instruire necesare, prin

plasarea calculatorului în tehnologia didactică;-organizarea unor cercetări experimentale şi constituirea unor unităţi pilot pentru

mânuirea asistată de calculator.Calculatorul poate fi util în predarea lecţiilor datorită:-simulării unor fenomene în mişcare;-crearea unor situaţii problemă cu valoare motivaţională;-îmbunătăţirea conexiunii inverse;-desfăşurarea unor activităţi diferenţiate;-activităţi recapitulative; -jocuri didactice pe teme complementive.

BIBLIOGRAFIE1. Dumitru, I., Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest, Timişoara,

2001;2. Guţu, V., Dezvoltarea şi implementarea curriculumului în învăţământul gimnazial: cadru

conceptual, Grupul Editorial Litera, Chişinău, 1999;3. Ionescu, M., Radu I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001;4. Marcu V. , Filimon L., Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura

Universităţii din Oradea, 2003;5. Ion Albulescu Mirela Albulescu,Didactica disciplinerlor socio-umane,Editura Napoca

Star;6. Viorel Lazar,Daniela Caprarin,Metode didactice utilizate in predarea biologiei,Editura

Arves,2008.

Student Calusaru (Gavrila )Florentina Claudia