medicina in viata muzicienilor mari si mici

7/17/2019 Medicina in Viata Muzicienilor Mari Si Mici

http://slidepdf.com/reader/full/medicina-in-viata-muzicienilor-mari-si-mici 1/9

MEDICINA ÎN VIAŢA MUZICIENILOR MARI ŞI MICI

Ştiinţa medicală este omniprezentă în viaţa noastră. Progresul cercetărilormedicale se reflectă în îmbunătăţirea calităţii vieţii în general, dar şi în creşterea

potenţialului (şi performanţei), fie că e vorba de cel artistic, fie că e vorba de cel

sportiv.

În ceea ce îi priveşte pe muzicieni, preocupările medicale acoperă mai multe

arii. Una dintre ele este cea a bolilor datorate suprasolicitării fizice, alta se ocupă de

problemele consecutive încordării psihice, surmenajului psihic, iar o a treia cercetează

problemele marilor creatori. Din păcate la noi se acordă o prea mică atenţie acestei

problematici. În acest context este de apreciat Conferinţa regională muzica şi medicina

desfăşurată în toamna anului trecut la Timişoara mai ales dacă va avea continuitate. Pe

când şi la noi o clinică cu secţie specializată precum L’I nstitut de la Main înfiinţat în

anul 1972 în Franţa, şi care are începând din 1975 o secţie specializată în patologia

mâinii muzicienilor? Există o Asociaţie europeană a medicinei artelor ( Association

Européene Médicine des Arts) cu sediul în Franţa. Cât suntem de conectaţi cu aceasta?

E bine ştiut faptul că, în general, muzicienii evită să vorbească despre

problemele de sănătate legate de practicarea meseriei, evită ori amână să apeleze la

medici printre altele şi din teama de ni le fi afectată cariera. Cel mai ades apelează la

specialişti chirurgi ori reumatologi şi mai rar la specialişti de medicina muncii, acesta

putând fi şi un motiv pentru care nu este posibilă o statistică reală.

„Bolile profesionale prin suprasolicitare sunt datorate unui exces de efort

impus unor aparate şi sisteme din organism î n cursul procesului de muncă, care

depăşeşte capacitatea lor funcţională normală [... ] Limitele de adaptare ale

organismului la solicitările activităţii profesionale sunt însă diferite în funcţie de

durata, ritmul şi intensitatea efortului [...] şi în mod deosebit de starea de

antrenament.” (1 pag 630) Simptomele pot să apară la oricare din sisteme, organe ori

ţesuturi şi nu întotdeauna ta bloul clinic este recognoscibil (suficient de caracteristic),

astfel încât să poată fi pus un diagnostic categoric. Când se poate vorbi de

suprasolicitare? În momentul în care se depăşeşte un prag fiziologic al unui efort



dinamic, ori din viteza cu care cu care se execută. Dacă se continuă suprasolicitarea

formaţiunilor anatomice se poate ajunge la procese degenerative de uzură.

Pe lângă aparatul locomotor sunt predispuse la modificări prin „exces

func ţional ” şi alte organe sau aparate. E vorba de aparatul respirator, sistemul nervos,ochi, dar şi altele. Însă cauzele principale ale îmbolnăvirilor profesionale sunt însoţite

şi de alte cauze secundare – predispoziţii de tip declanşator sau agravant al afecţiunilor.

Pot fi enumerate afecţiuni reumatice, stări de denutriţie, frigul şi umezeala. Doctorul

Ermil Nichifor citează o statistică publicată în New England Journal of Medicine – nr.

4/1989 – de către dr. A. Lockwood şi dr. R Lederman. Conform acestei statistici,

„peste 50% din instrumentişti şi cântăreţi sunt afectaţi de o serie de probleme

medicale profesionale, ce le pot chiar ameninţa cariera”. 2 Tot dr. Nichifor afirmă, în

acelaşi articol din revista MUZICA, că factorii cauzali ai patologiei profesionale a

muzicienilor sunt suprasolicitarea şi epuizarea fizică dar şi încordarea psihică.

Dată fiind multitudinea de îmbolnăviri a diverselor aparate, organe ori sisteme,

se cere o clasificare a acestora. Am preferat ca principal criteriu pe cel al afectării unui

sistem ori aparat.

I. Suprasolicitarea aparatului locomotor – afectează muşchii,

tendoanele ori articulaţiile. Aş sublinia faptul că un factor particular al acestor

îmbolnăviri îl reprezintă vârsta. Şi nu mă refer neapărat la vârsta înaintată ci mai

degrabă vreau să atrag atenţia asupra adolescenţilor aflaţi în perioada de creştere. În

cărţile de specialitate se subliniază că „antrenamentul, adptarea la efort şi executarea

corectă a mişcărilor profesionale au un rol profilactic important.” (1. pag. 633)

1. Artrozele profesionale ale articulaţiilor mari ale membrelor, ale coloanei

vertebrale şi ale articulaţiilor interfalangiene. Localizarea lor corespundearticulaţiilor celor mai solicitate un timp relativ îndelungat.

2. Discopatiile şi spondilozele cu etiologie profesională.

3. Tensinovitele de efort se datorează unui „efort îndelungat cu repetare

stereotipă şi cu o mare frecvenţă a aceloraşi mişcări”.

4. Deformaţii ale scheletului – prin atitudini defectuoase, nefiziologice din care

rezultă vicii de poziţie şi deformări ale scheletului. Acestea se dezvoltă

îndeobşte pe alte afecţiuni preexistente.



5. Afecţiuni musculare – mialgii, miogeloze, miozite. Aceste afecţiuni se

datorează efortului îndelungat şi în ritm rapid ce induce oboseală, hipertonie şi

chiar contractură musculară, în special în lipsa antrenamentului.

II.

Suprasolicitarea sistemului nervos Oboseala nervoasă are atâtmanifestări psihice cât şi fiziologice. Se diminuează activitatea funcţiilor corticale:

atenţia, raţionamentul, excitabilitatea analizatorilor şi capacitatea de efort psihomotor.

„ În cadrul unei munci complexe, oboseala produce blocaje periodice ale

performanţei şi nu scăderea ei progresivă.”. (1. ) Oboseala prelungită e însoţită de

epuizare psihică cu simptome de iritabilitate, labilitate emotivă, anxietate. Specialiştii

atrag atenţia că oboseala nervoasă cronică şi surmenajul sunt la limita patologicului.

Ele se manifestă prin simptome psihice similare cu cele ale nevrozelor. Un rol deosebit

este atribuit stărilor afective, tensiunii emotive. Nu trebuie neglijat faptul că de multe

ori suprasolicitarea este cauzată de activităţile extraprofesionale. (Vezi multele

activităţi extraşcolare în care unii părinţi îşi împing copiii.) Şi în acest caz factorii

individuali au o contribuţie majoră. „Obosesc mai repede adolescenţii, bătrânii şi

femeile”.(1. )

1. Nevrozele coordonatorii profesionale sunt: crampe, dispraxii, diskinezii,

spasme profesionale. Cel mai ades sunt afectaţi muşchii mâinii şi antebraţului

(pianişti), dar şi muşchii obrajilor şi limbii (trompetişti).

2. Paraliziile prin compresiune rezultă ca urmare a unui traumatism „îndelungat,

continuu sau intermitent suferit de un nerv periferic”. (1. ) Sindromul de tunel carpian

afectează nervul median şi apare mai frecvent la femei din cauza dispoziţiei anatomice.

3. Paraliziile plexului brahial sunt rezultante ale compresiunii pe umăr.

III.

Suprasolicitarea aparatului vizual – astenopia Aceasta este cauzatăde două categorii de factori: externi – distanţa şi iluminatul; interni – predispoziţia

hipermetropilor ,prezbiţilor, astigmaţilor. Astenopia este fie musculară – de

convergenţă, fie nervoasă de sorginte neuropsihică (astenii nervoase) ori cauzată de

probleme somatice generale (tulburări de nutriţie, stări de convalescenţă).

IV. Suprasolicitarea laringelui, a aparatului vocal Efortul vocal se

datorează excesului de vorbire, forţarea vocii la o înălţime anormală faţă de constituţia

anatomofiziologică, metode incorecte de exersare a vocii.



Fonastenia sau miastenia corzilor vocale se defineşte prin deficienţa emisiei

vocale – voce slabă, monotonă, răguşită. Uneori pot să apară şi parestezii, hipoestezii

ori hiperkinezii. Forţând nota în continuare, apar modificări (leziuni) ale corzilor

vocale precum: îngroşarea corzilor vocale (laringită hiperplazică), formarea dehematoame submucoase, ulceraţii pe suprafaţa medie a uneia sau celor două aritenoide

(fenomenul de ciocan şi nicovală descris de Jackson), nodulii corzilor vocale –

favorizaţi de registrele înalte (mai des la soprane şi foarte rar la başi), polipii corzil or

vocale – ca etapă consecutivă nodulilor cu alterarea puternică a vocii. Stările

psihastenice ale cântăreţilor ridică probleme de diagnostic deoarece deficienţele vocale

apar din cauza dezechilibrului psihic, ori a anxietăţii sau nevrozei. Acestea din urmă

sunt induse de trac, emotivitate exacerbată, conflict de frustaţie sau subevaluare.

V. Suprasolicitarea aparatului respirator Aici e vorba de emfizemul

pulmonar ce poate avea şi alte cauze (de asemenea profesionale dar nelegate de

muzică). Cunoscut cu numele de emfizem profesional de efort, acesta reprezintă, de

fapt, hiperdistenia pulmonară consecutivă hiperinflaţiei plămânilor din cauza efortului

profesional caracteristic, fără modificări anatomice pulmonare şi fără deteriorarea

funcţiei respiratorii. Nu este considerat un emfizem veritabil de aceea de cele mai

multe ori se încadrează la categoria stigmatelor profesionale.

VI. Stigmatele profesionale „ sunt semne corporale, lipsite de

semnificaţie patologică, ce apar în mod obişnuit în unele profesiuni.” (1. pag. 663)

1. Calozităţile, sunt cunoscute şi cu denumirea de bătături ori hipercheratoze. Ele

nu reprezintă altceva decât reacţia de apărare la solicitările mecanice repetate ale

tegumentelor – vezi pulpa degetelor la chitarişti şi harpişti.

2.

Deformări scheletale precum scoliozele şi cifozele rezultă din atitudininefiziologice în timpul lucrului, fără a implica o simptomatologie subiectivă ori

tulburări funcţionale.

3. Deformări ale unghiilor sunt consecinţe ale modificărilor voluntare a formei

acestora la pianişti.

4. Pareza şi distenia obrajilor sunt observabile în cazul suflătorilor.

VII. Stressul şi toate problemele psihice şi psihologice specifice vieţii de

scenă.



Această clasificare a urmărit să realizeze o imagine a complexităţii

problemelor de sănătate cu car e se pot confrunta cei ce-şi aleg această profesie. Scopul

nu este de a înspăimânta pe cei ce deja sunt practicieni şi cu atât mai puţin pe cei ce

doresc să intre în această lume. Scopul este de a conştientiza existenţa riscului şi de aresponsabiliza pe toţi cei implicaţi ( muzicieni profesionişti, profesori, elevi, părinţi).

În literatura occidentală de specialitate, majoritatea afecţiunilor prezentate mai

sus sunt cuprinse sub o denumire comună - le syndrome de surmenage (în limba

franceză) sau overuse syndromes (în limba engleză)

Teoretic , atunci când e vorba de boli profesionale, copii nu intră în discuţie.

Însă atunci când discutăm despre elevii şcolilor şi liceelor de artă trebuie să avem în

vedere mai multe aspecte. Cel mai important este faptul că , spre deosebire de alte

domenii, cariera muzicală debutează timpuriu – de cele mai multe ori înainte ca

procesul de creştere să fi fost încheiat – şi are o longevitate ce îl expune pe muzician la

degradări fizice legate de uzură. Sunt şi ramuri sportive în care debutul este timpuriu,

însă durata de practicare este mult mai scurtă – un gimnast începe antrenamentele cam

la aceeaşi vârstă cu un muzician, dar nici un sportiv nu face performanţă până la vârsta

la care un mzician este activ. Şi mai există o deosebire, cel puţin în ţara noastră, se

acordă o mai mare atenţie medicinei sportive.

În articolul Point de vue du chirurgien pédiatre sur les problèmes qui se

posent chez l ’ enfant musicien3 doctorul R. Malek informează că percepţia muzicii e

conştientizată de copil pe la 4 – 5 ani, acesta fiind momentul când el distinge melodia

de armonie, bineînţeles cu rezerva că factorii genetici şi de mediu pot influenţa acest

fapt.

Evident că, pentru învăţarea muzicii, e nevoie ca intelectul să fie capabil săînţeleagă limbajul muzical, să fie capabil de lectură şi să realizeze corespondenţa cu

sunetul. Tot doctorul Marek ne dă informaţia că dezvoltarea memoriei de scurtă durată

este necesară pentru învăţarea de partituri cu o oarecare stabilitate în timp şi că, în

acelaşi timp, e nevoie de o adaptare neuronală (sinaptică) pentru stabilirea de conexiuni

multiple. Adaptarea neuronală este posibilă la orice vârstă, dar ea este importantă

pentru instrucţia muzicală doar într -o perioadă „critică” cuprinsă între vârsta de 6 şi 8

ani.



Aspectul motor este şi el o altă problemă. Achiziţia gestuală necesară

cântatului la un instrument pretinde exerciţii repetate ce se bazează pe plasticitatea

neuronală, iar din acest punct de vedere vârsta optimă se situează între 7 şi 10 ani.

Această vârstă corespunde perioadei de creştere somatică şi este evident că aceastăgimnastică intensă, dacă nu e corect executată este susceptibilă de a produce anomalii

chiar şi în gestica învăţată ulterior. De aceea rolul chirurgului ortopedist în prevenţie

este major cu referire la statica vertebrală şi la poziţia centurii scapulare.

Scolioza la copii nu este o raritate şi ea se poate agrava prin poziţii

defectuoase, de aceea Marek recomandă celor care nu au aptitudini deosebite să

renunţe la practica instrumentală şi să practice un sport.

În mod particular, recomandă elevilor ce studiază la instrumente de suflat să

efectueze controale medicale de două ori pe an. Acestea vizează dentiţia, maxilarele,

dar şi musculatura gurii, în special buzele.

Profesorul este cel care poartă o mare responsabilitate în formarea tânărului

muzician, şi tot el este cel care poate detecta de timpuriu eventualele semne patologice.

Doctorul André Arcier, unul din fondatorii Asociaţiei Médicine des Arts s-a preocupat

în mod special de cercetarea sindromului de surmenaj la elevii muzicieni.(4.) El

clasifică simptomele acestui sindrom în fizice şi psihologice.

Semnalul ce apare întotdeauna primul este durerea fizică. În funcţie de

severitatea tulburărilor este afectată performanţa tehnică. Cel mai des apar semne se

slăbiciune, scăderea agilităţii, a vitezei, a preciziei. Aspectele psihologice legate de

performanţă sunt de cele mai multe ori minimalizate atât de instituţii cât şi de profesori

şi părinţi, muzica fiind subiectul unei supralicitări (suprainvestiţii) în plan socio -

familial. Toţi elevii afectaţi de sindromul de surmenaj prezintă semne anxioase. Iar maimult de jumătate dintre ei nu găsesc înţelegere – replica-şablon este că durerea de fapt

nu există ci este „doar în capul lor”. Un sfert dintre elevi sunt convinşi că problemele

se datorează defectelor de tehnică instrumentală. Dar ce favorizează apariţia acestui

sindrom? Există o corelare puternică cu creşterea timpului alocat exersatului şi

intensificarea lui, aceast r eprezintă în acelaşi timp un factor favorizant dar şi unul

agravant.



Este interesant de reflectat asupra rezultatelor unui studiu realizat de doctorul

Arcier (4.) asupra elevilor şi studenţilor provenind din 13 şcoli superioare de muzică

din Australia. Iată aceste rezultate:

Secţiune/

instrument

Studenţi

(masc.)

Studente

(fem.)

Sindrom

de

surmenaj

(masc.)

Sindrom

de

surmenaj

(fem.)

Total Procent

Pian 141 268 6 30 36 8,80%

Instrumente

de suflat

(lemn)

98 178 12 24 36 13,04%

Corzi 167 182 13 15 28 8,02%

Instrumente

de suflat

(alămuri)

104 42 6 4 10 6,84%

Percuţie 52 17 3 3 6 8,69%Total 562 687 40 76 116 9,28%

Interpretarea datelor este univocă. În total, aproape o zecime din tinerii

muzicieni sunt afectaţi într -o măsură mai mare ori mai mică. Risc mai mare pr ezintă

fetele, iar instrumentele de suflat (din lemn) reprezintă grupul cel mai periclitat.

Dimpotrivă, cei care folosesc alămurile sunt cel mai puţin expuşi.

O altă statistică a aceluiaşi doctor se referă la localizarea punctelor dureroase la

pacienţii studenţi muzicieni cu sindrom de surmenaj:

Punct anatomic dureros Număr de pacienţi procent

Mână şi încheietura mâinii

(poignet)

63 50%

Braţ (în ansamblul său) 40 31,7%Coloana vertebrală 23 18,3%



Ce ne dezvăluie aceasta? Că cea mai vulnerabilă este mâna şi încheietura sa,

urmată fiind de braţ şi abia pe ultimul loc se situează coloana vertebrală. Din aceste

informaţii putem deduce care sunt priorităţile în educarea posturii instrumentale. Şi,

general, concluzia la ambele statistici este că e nevoie să se acorde o mult mai mareatenţie profilaxiei.

Profesorul Raoul Tubiana, fondatorul Institutului Mâinii ( L’I nstitut de la

Main), afirmă că multe din afecţiunile mâinilor muzicienilor pot fii evitate prin măsură

preventive. („ Beaucoup de ces affections peuvent être évitées par des mesures

préventives )(5.)

El identifică trei factori de risc: instrumentul utilizat, practica instrumentală şi

factorii individuali. Instrumentul intră în această categorie prin dimensiuni, formă,

greutate, punctele de presiune în contact cu corpul şi efortul de emisie a sunetului.

Referitor la practica instrumentală, sugerează analizarea posturilor şi gesturilor jocului

instrumental, durata zilnică a timpului acordat exersatului, condiţiile de lucru, învăţarea

şi evoluţia practicii instrumentale, a virtuozităţii în detrimentul calităţii sunetului.

Factorii individuali de care trebuie să se ţină cont sunt: tulburările vizuale şi auditive,

particularităţi de vârstă, de sex, antecedente patologice şi traumatice, caracteristici

morfologice de constituţie şi caracteristici psihice.

Prevenţia îmbolnăvirilor vizează fiecare factor de risc în parte. În ceea ce

priveşte instrumentul, se aplică măsuri ergonomice precum utilizarea de accesorii

pentru reducerea sarcinii statice. Îmbunătăţirea practicii instrumentale începe printr -o

bună disciplină de lucru, acordarea de pauze, corectarea atitudinilor vicioase,

menţinerea simetriei şi echilibrului bazinului şi a centurii scapulare. Trebuie luptat cu

ostinaţie împotriva excesului de tensiune. E binevenită şi pregătirea muzicală fărăinstrument (audiţia, analiza de partituri). Sunt de folos tehnicile de relaxare. Se

apelează la tratament kinetoterapeutic al fenomenelor dureroase.

Factorii individuali nu pot fi schimbaţi dar pot fi influenţaţi prin îmbunătăţirea

stilului de viaţă, prevenirea riscurilor legate de constituţia morfologică şi vârstă,

prevenirea tulburărilor legate de psihic (reducerea stressului) şi controale periodice ale

văzului şi auzului.



Din cele prezentate în paginile de mai sus se desprind mai multe concluzii.

Necesitate aprofundării cercetării în acest domeniu, ce a fost cel puţin minimalizat dacă

nu cumva chiar ignorat timp de mulţi ani, este o urgenţă. Responsabilitatea profesorilor

de specialitate este enormă întrucât este mai simplu să înveţi bine de la început decât săcorectezi mai târziu, după cum mai simplu este să previi decât să tratezi.

Prof. Amalia Blănaru Şcoala generală Vaskertes, Gheorgheni

BIBLIOGRAFIE:

ARCIER, A. – Syndromes de surmenage chez les etudiants musiciens – http://medicine-des-arts.com

MALEK, R – Point de vue du chirurgien pédiatre sur les problèmes qui se posent chez l ’ enfant musicien – http:// www.institutdelamain.com

NICHIFOR, Ermil – Medicina în muzică.Artistul ca pacient – Revista MUZICA nr. 3/1998

PILAT, L. şi GAVRILESCU, N. – Bolile profesionale – Editura Medicală,Bucureşti, 1966

TUBIANA, Raoul - Prevention des affections d ’ ordre professinel chez lesinstrumentistes – http:// www.institutdelamain.com

http://medicine-des-arts.com/


http://www.institutdelamain.com/













medicina in viata muzicienilor mari si mici

Documents