matei călinescu - postscriptum la portretul lui m.pdf

1

Editura LiterNet.ro, 2006 COLECŢIA Palimpsest

Matei Călinescu - Postscriptum la „Portretul lui M“ 1/42

Postscriptum la „Portretul lui M“

Matei Călinescu

Copyright © 2006 Matei Călinescu

Traducere din limba engleză: Irina Horea

Toate drepturile rezervate.

Acest text a fost publicat pe hîrtie în Lettre Internationale, nr. 55, toamnă 2005.

Redactor: Răzvan Penescu - [email protected]

Editor format .pdf Acrobat Reader: Irina Ohanisian

Designer colecţie: Iulia Cojocariu - [email protected]

Imagine copertă: Edvard Munch: Das kranke Mädchen (1896) - http://www.galerierieder.de/

© 2006 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărţii prin intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare.

ISBN: 973-7893-61-1

Editura LiterNet

editura.liternet.ro | [email protected]

2



La şcoala Harmony

de Daniel Cristea-Enache

Nu cred că există nenorocire mai mare decât aceea de a-ţi pierde copilul.

Suferinţele noastre nu sunt, de fapt, comparabile şi nici măcar cuantificabile. Ele sunt

şi atât. Dar moartea celui căruia i-ai dat viaţă, pe care l-ai văzut crescând de la

mărimea unui polonic la cea a unui om întreg, dispariţia lui fizică înainte de a ta

reprezintă o violentare a cursului biologic, o ieşire din „firescul“ natural, o

monstruozitate. Numai un Dumnezeu crud, de Vechi Testament, îţi poate cere să-ţi

jertfeşti fiul pentru El. Mulţi dintre bătrânii care trec prin această încercare nu-i pot

rezista şi – cu pilonii sufleteşti retezaţi – se duc după copiii lor, nemaivoind să facă

umbră pământului.

Matei Călinescu a scris o carte: Portretul lui M. M este, a fost, Matthew

Călinescu, fiul reputatului critic şi teoretician literar, un copil chinuit, născut sub

3



semnul încâlcit - funest al unei „constelaţii“ de boli şi care şi-a găsit sfârşitul înainte

de a fi împlinit 26 de ani. Cum se poate scrie despre o asemenea tragedie? De unde îşi

ia tatăl lovit de soartă puterea de a pune pe hârtie întâmplări şi episoade cu fiul său

„ciudat“ şi drag, pierdut pentru totdeauna? Tonul patetic nu i se potriveşte defel celui

care scrie acest jurnal în doliu şi care, conturând un portret biografic al lui Matthew,

găseşte în chiar acest demers o alinare, un mod de a fi împreună cu băiatul său. Scrisul

nu înseamnă, în cazul de faţă, fugă de realitate, o formă de evaziune, retragerea în

sine. El constituie, dimpotrivă, o verigă de legătură între tată şi fiu, o punte de cuvinte

şi imagini pe care primul o aruncă spre celălalt, peste groapa căscată între ei. Timp de

patruzeci de zile, Matei Călinescu nu face altceva decât să se gândească intens la M. Îi

caută silueta tremurătoare prin hârtii şi amintiri mai vechi şi îl înfăşoară cu dragoste în

cearşaful ocrotitor al filelor de manuscris, încercând să-l exprime şi să-l „traducă“

înţelegerii noastre. La sfârşit, avem un părinte mai împăcat cu durerea lui, înseninat în

tristeţe, şi o carte excepţională.

4



Cronologia în zigzag deschide în paginile ei mai multe sertare ale memoriei, în

planuri diaristice distincte. Prezentul dureros, traumatic, al confesiunilor de după

moartea lui Matthew preia, în acolada sa, fragmente consistente din jurnale mai vechi,

cu o perspectivă, evident, datată, depăşită, corectată prin evoluţia bolii şi a dramei. Nu

este vorba, aici, despre trucurile compoziţionale prin care jurnalul (şi jurnalul în jurnal)

intră în corpusul unei ficţiuni literare pentru a-i sublinia gradul de artificialitate,

convenţia. Caietul cu coperte îndoliate, 1985-86 şi Diary M, 1993-98 sunt scoase la

lumină şi transcrise masiv dintr-o dorinţă imperioasă, o necesitate aproape organică a

tatălui de a merge, cât mai mult, pe urmele fiului. Certitudinile de astăzi (care au fost

exact bolile lui M şi cum puteau fi contracarate manifestările lor) luminează enigmele

înnebunitoare de ieri. Numai că primele se asociază morţii, pe când celelalte, chiar

nerezolvate atunci, se roteau în jurul unui personaj viu, acum dispărut. Se creează,

astfel, o mare tensiune dramatică. Fiecare pagină i-l restituie pe Matthew părintelui

său, ca să i-l ia aproape concomitent şi să-l depună pe catafalcul final. O jupuire

5



continuă, cu rana inimii deschisă şi redeschisă printr-un laborios parcurs

retroproiectiv. Pe Matei Călinescu, un cerebral, o minte limpede şi limpezitoare,

complexul de boli de care suferă unicul său fiu îl loveşte în plin. Îi dezarticulează

sistemul de referinţă şi cadrele bine fixate ale înţelegerii, îi spulberă succesivele teorii

„explicative“ şi ameninţă să-l clatine profesional şi uman. Însă, dacă patologia lui M îl

macină pe tată pe dinăuntru, fărâmiţându-i nu numai habitudinile, ci şi convingerile,

credinţele intime, M însuşi este cel care îl salvează pe Matei Călinescu. Asistăm la o

tulburătoare inversare a raportului tată-fiu.

Diagnosticul exact al lui Matthew? Sindromul lui Asperger (o formă atenuată de

autism) şi, pe de altă parte, epilepsia care îi va pune capăt zilelor. Aceasta din urmă e o

boală aşa zicând clasică şi livrescă, simptomatologia ei fiind urmărită de Matei

Călinescu cu gândul la aura ce-i anunţă dostoievskianului prinţ Mîşkin intrarea într-o

nouă criză devastatoare. În schimb, autismul constituie o mare necunoscută pentru o

bună parte din corpul medical şi chiar pentru cei (auto)intitulaţi specialişti în domeniul

6



respectiv. Părinţii disperaţi caută autorităţi profesionale reale, care să le explice

coordonatele şi determinantele bolii. Dar tot ce pot ei obţine, până la un punct, este

sintagma high-functioning autism. „Consolarea“ care li se oferă este aceea că M are

numai o gravă întârziere emoţională, nu şi una mentală. Abia în timp, cu progresele

înregistrate în cercetarea acestei boli „moderne“, de dată recentă, prin articolul

ştiinţific al lui Asperger, cunoaşterea maladiei devine mai aprofundată şi detaliată.

Până la acest prag al înţelegerii, părinţii se zbat în plasa alunecoasă, dar rezistentă, a

întrebărilor fără răspuns. Lipsesc nu doar soluţiile la problemele grave ale lui M.

Lipseşte însăşi titulatura acestora, cheia măcar onomastică a unui comportament ce-i

răvăşeşte şi-i face să sufere încontinuu, într-o oribilă progresie a răului fără nume şi

chip.

După un lung interval temporal, acest rău se precizează şi lupta împotriva lui

devine posibilă. Sindromul lui Asperger are o corolă întreagă de echivalenţe cu ceea ce

i s-a întâmplat lui Matthew zi de zi. Autiştii trăiesc în prezent şi au mari dificultăţi în

7



perceperea viitorului. În fiecare dimineaţă, la ieşirea din somn, îşi regăsesc cu greutate

propria identitate. Nu posedă imaginaţie şi fac eforturi să-şi mute atenţia de la un

lucru la altul, să parcurgă distanţa între contexte, fraze şi propoziţii diferite.

Cunoaşterea şi înţelegerea lor, precum şi comunicarea sprijinită pe acestea, sunt

profund non-contextuale şi rigid-literale, într-o cecitate mentală care le fracturează

legăturile cu cei din jur. Ca şi ceilalţi autişti „high-functioning“, Matthew e pasionat de

abstracţii şi vede matematic. (Vi-l amintiţi pe Dustin Hoffman, în Rain Man, numărând

instantaneu nişte chibrituri răspândite pe jos?) Are, de asemenea, o viziune maniheică,

văzând lumea împărţită în alb şi negru, buni şi răi, realitate (complicată foarte) şi

ficţiuni (de gustat ca atare). Nuanţe şi verigi intermediare nu există. Este motivul

pentru care urmăreşte cu detaşare la televizor filme violente ori partide de wrestling,

dar suferă la cele mai mici perturbări ale programului zilnic. Într-o parte avem

ficţiunea, în cealaltă realitatea, percepută ca îngrozitor de complexă, încurcată,

aleatorie.

8



Toate aceste date ale bolii lui Matthew nu fac decât să sublinieze şi mai bine,

prin contrast, frumuseţea lui morală, candoarea serafică, angelismul de care tatăl,

treptat, devine conştient. Şi tot treptat, printr-o fină, uimitoare translatare, copilul

chinuit şi totuşi senin se transformă într-un învăţător al părintelui său. Numele unei

şcoli la care Matthew a învăţat, Harmony, e întru totul simbolic. Tatăl învaţă să se

armonizeze cu fiul său atât de special, să intre pe lungimea sa de undă, să micşoreze,

cu dragoste, atenţie şi infinită răbdare, traumatizantele distanţe. E drept că nu ajung

să comunice aşa cum o fac autiştii între ei (într-o limbă de deasupra limbajului, de la

suflet la suflet); dar este, în acest efort de apropiere şi reciprocă înţelegere, ceva eroic,

ca într-o tragedie contemporană, tangibilă, intens personalizată. Destinul lui Matthew

fiind anticipat, apoi despărţit brutal, apoi lăsându-se prezis din nou – pe o treaptă de

adevăr mai profund – de începutul vieţii sale, pulsând într-o însemnare de jurnal

patern: „27 august 1977. Uca şi M părăsesc spitalul. Uca fericită. M e un copil dorit,

iubit şi-aproape divinizat de maică-sa, încă din prima clipă. Va fi fericit.“

9



Nota autorului

Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în

Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26

de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea

lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui.

În acele zile n-am putut face nimic altceva decît să mă gîndesc la el scriind,

transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercînd să

desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care,

ştiam, urmau să se risipească inevitabil în tîrziul ceţos al memoriei. N-am numărat

zilele, dar întîmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea

mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre

acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el.

Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum

10



continuă să fie pentru mine, un dar. Un dar al lui Dumnezeu? Chiar dacă eu nu pot fi

sigur de asta, o murmură numele lui, care este şi al meu, din adîncurile etimologiei

biblice. Un nume, se zice, este un semn – nomen est omen – dar acest omen e

totdeauna indescifrabil, un mic mister înfăşurat într-un mister mare, foarte mare,

infinit.

Am scris această carte pentru mine – ca un soi de exerciţiu spiritual – dar sper

că ea ar putea fi de folos şi altora. Această speranţă mă face s-o încredinţez tiparului.

(Matei Călinescu, notă la Portretul lui M, Editura Polirom, 2003)

11



Postscriptum la „Portretul lui M“

A trecut aproape un an de la moartea lui M şi, în tot acest timp, am continuat

să citesc şi să mă gîndesc la autism şi la sindromul Asperger ca şi cînd M ar mai fi în

viaţă. Mă străduiesc în continuare să-l înţeleg. Enigma pe care a întruchipat-o mă

obsedează şi mă va obseda pentru tot restul vieţii. În mod ciudat, epilepsia – cea care

l-a ucis, de fapt – nu face parte din enigmă. Oare de ce? Poate pentru că epilepsia mi

se pare, dacă nu mai puţin tragică, mai puţin misterioasă decît mintea unui autist. Iar

M supravieţuieşte în memoria mea nu din pricina crizelor lui atît de sfîşietoare şi, în

cele din urmă, fatale, ci pentru că avea sindromul Asperger, pentru că aparţinea acelei

ciudate lumi a autismului, cu totul străină nouă, dar, în acelaşi timp, în aparenta sa

inaccesibilitate sau «alteritate», cerînd tacit, uneori cu disperare, să fie înţeleasă

conform propriilor ei repere şi, totodată, cerînd empatie, nu o empatie obişnuită (pe

care tinde să o respingă), ci de un alt tip, mai sobră, mai simplă, fără gesturi de

12



compasiune, mai puţin explicită sau exprimată verbal, mai aplecată spre tăcere, spre

absenţa contextului, mai apropiată de un fel de gîndire asocială sau cvasi-angelică

(presupunînd că îngerii sînt matematicieni, preocupaţi în speţă de rezolvarea unor

ecuaţii pure, fără nici o legătură cu lumea noastră reală, competitivă, plină de ambiţii

omeneşti). An după an, am încercat să-l înţeleg pe M şi, abia către sfîrşit, am simţit

- corect?, greşit? - că mă aflam ceva mai aproape de el. Ceea ce nu însemna că

puteam comunica – sau, mai potrivit ar fi să spun «să stabilim o comuniune» pe acele

căi mai subtile prin care el stabilea, în chipul cel mai firesc, o comuniune cu alţi

autişti. Mie acele căi mi-au rămas inaccesibile.

Citind de curînd volumul Autism: An Inside-Out Approach („Autismul: văzut

din interior“), scris de Donna Williams şi publicat în 1996, mi-am amintit de

următorul episod care ilustrează indirect şi prin contrast ceea ce încerc să spun.

Acum cîţiva ani, soţia mea şi cu mine am participat, pentru prima oară, la o

conferinţă naţională organizată de ASA (Societatea pentru Autişti din America), ţinută

13



la Indianapolis. Am hotărît să-l luăm şi pe M cu noi, deoarece, pe lîngă obişnuitele

conferinţe şi şedinţe de specialitate, erau programate cîteva sesiuni în care nişte

autişti cu posibilităţi ridicate de comunicare îşi împărtăşeau experienţa de viaţă, şi

ne-am gândit că M va avea de câştigat de pe urma ascultării lor. Unul dintre vorbitorii

aflaţi în prim plan era Donna Williams, o persoană deja binecunoscută la acea dată,

autoare a unui best-seller, Nobody Nowhere: The Extraordinary Autobiography of an

Autistic («Nimeni nicăieri: extraordinara autobiografie a unei autiste», 1992). Îmi

amintesc că, în timpul prelegerii ei, M şedea în primul rând, într-o încăpere plină,

însă stăpânită de o linişte absolută (publicului i se ceruse să nu aplaude, deoarece

zgomotul bătăilor din palme ar fi tulburat-o pe vorbitoare). Liniştea era cu atît mai

necesară cu cît Donna, o fiinţă cu înfăţişare plăpîndă, vorbea cu voce tremurătoare,

firavă, abia auzită, un fel de susur muzical pianissimo. Numai ochi şi urechi, M se uita

la ea cu o expresie aproape extatică pe chip. Şi Donna l-a observat şi şi-a dat seama

că era «ca ea». Încheindu-şi alocuţiunea, a vrut să afle numele tînărului înalt, lat în

14



umeri şi cu păr castaniu, îmbrăcat în T-shirt şi purtînd ochelari mari, cu rame negre,

care şedea în rîndul întîi. Femeia rugată (în şoaptă) de Donna să se intereseze de

identitatea lui a venit drept la M şi l-a întrebat cum se numeşte. S-a dus înapoi la

Donna, după care s-a întors la M şi a spus: «Donna îl salută pe Matthew!» Fără să se

arate cîtuşi de puţin surprins, M a fost încîntat şi mîndru. Mă întreb dacă a înţeles

despre ce anume vorbise Donna (avînd o capacitate de exprimare mult mai redusă

decît ea) – dar oare conta acest lucru? Se recunoscuseră reciproc ca făcînd parte din

aceeaşi lume, şi această recunoaştere – cum anume s-a produs? – ştergea toate

diferenţele, cu excepţia diferenţei de nume. Bineînţeles că M ştia numele Donnei, dar

ea avea nevoie să-l ştie pe al lui, pentru a transmite acel scurt mesaj de recunoaştere:

«Donna îl salută pe Matthew». Un mesaj care nu cerea nici un fel de răspuns (M a

zîmbit ca pentru sine, dar nu a spus nimic), un mesaj gratuit, dar nu lipsit de o

anumită empatie ce nu solicita reciprocitate, discret şi respectînd libertatea solitară a

celuilalt, fără acea recunoştinţă pe care o aşteaptă, implicit, genul obişnuit de

15



empatie, acceptat social. Preţ de o clipă, M şi Donna s-au recunoscut instinctiv – fără

ca acest lucru să aibă vreo urmare. Dar sînt oare mai puţin autentice recunoaşterile,

dacă nu au nici o urmare?

Nu pot să nu fiu preocupat de căile prin care autiştii, spre deosebire de

oamenii «normali», se recunosc între ei în mod spontan, fără să dea greş. Iată ce scrie

Donna Williams: «E oarecum asemănător cu felul în care un animal simte dacă o altă

creatură face sau nu parte din aceeaşi specie sau dintr-una înrudită. Unele animale se

orientează după miros sau sunete. Altele par, într-adevăr, capabile să sesizeze ceea

ce le este necunoscut sau de neînţeles în comportamentul creaturilor care nu sînt la

fel ca ele […]. Cînd mă găsesc printre non-autişti, realizez destul de repede că ei

funcţionează conform unui sistem în general străin, care nu se potriveşte aproape

deloc cu al meu. Ştiu acest lucru deoarece ei lucrează esenţialmente pe mai multe

canale, cîtă vreme eu lucrez pe unul singur […]. Asemenea unor animale, indiferent ce

am eu în comun cu alte fiinţe, umane sau de altă specie, pe primul loc se situează

16



recunoaşterea faptului că mă găsesc în compania cuiva care are un mod fundamental

de a înţelege lumea şi propria fiinţă, „asemănător cu al meu“». Şi mă întreb şi acum,

aşa cum m-am întrebat cînd M a primit mesajul «Donna îl salută pe Matthew»: oare

nu există un tip de empatie, oricît de neconvenţional, implicat în această

recunoaştere? O empatie ce nu poate fi dovedită prin teste de specialitate, statistici şi

tabele? Sau poate că ar trebui să o numim altfel?

Scriind aceste rînduri, îmi vine greu să nu mă gîndesc la relaţia mea cu M,

bazată, în ceea ce mă privea pe mine, pe atît de multe înţelegeri greşite, proiecţii

false şi aşteptări neîmplinite din partea mea; iar, în ceea ce-l privea pe el, pe o totală

neînţelegere şi pe sentimentul dependenţei, care uneori îl înfuria, dar cu care, treptat,

s-a obişnuit tot mai mult. A devenit mai prietenos faţă de mine şi mi se adresa mai

curînd pe numele mic, mai rar îmi spunea «tati» (a avut dintotdeauna o atitudine

ambivalentă faţă de cuvîntul «tati», «tată» nespunîndu-mi niciodată). Îşi exprima

afecţiunea faţă de mine în felul său aparte şi mai ales cînd nu eram prezent. Şi a mers

17



pînă acolo cu afecţiunea încît, în ultimii săi ani de viaţă, îi era chiar dor de mine, cînd

nu mă găseam în oraş. O întreba pe Uca: «Cînd se întoarce Matei? El găteşte mai bine

decît tine!». Căci îmi plăcea să-i pregătesc mîncăruri vegetariene savuroase,

întotdeauna din produse proaspete şi cu măsura potrivită de ulei de măsline şi cu

acele condimente care ştiam că-i plac lui – căci el avea gusturi sofisticate, de

gastronom vegetarian; ceea ce nu înseamnă că îl deranja să mănînce legume din

conserve sau alte preparate de gata, în faţa televizorului. Deşi el prefera (tacit şi fără

să manifeste vreun entuziasm, atunci cînd mă aflam în preajmă) ceea ce găteam eu,

îmi lăuda bucatele numai cînd lipseam pentru perioade mai lungi de timp. Probabil că

el a fost primul care şi-a dat seama că noi doi aparţineam unor specii diferite, că o

comunicare reală, profundă între noi (spre deosebire de comunicarea dincolo de

cuvinte cu Phil, mentorul său autist, ori cu Julian, de care-l lega o lungă prietenie, ori

chiar cu maică-sa, care avea infinit mai multă răbdare cu el) era exclusă. Poate că

lucrurile au devenit ceva mai tolerabile pentru el în ultima parte a vieţii sale, după ce

18



mi-am dat seama că eu însumi aparţineam acelui fenotip numit astăzi «fenotipul

autismului în sens lărgit», şi aceasta după ce am parcurs lucrarea lui Asperger – o

lectură ce mi-a dat mult de gîndit, inclusiv referitor la propria mea persoană (aşa cum

am consemnat şi în Portretul lui M) –, precum şi alte scrieri mai recente. Desigur că

noţiunea este vagă: «fenotipul autismului în sens lărgit» sau, mai simplu, «avînd

anumite trăsături autistice» s-ar putea aplica multor persoane care funcţionează

perfect în societate, dar manifestă o tendinţă de retragere, o oarecare nesociabilitate

- în sens gregar –, reprezentînd tipul introvertit, solitar prin vocaţie, mai distant în

relaţiile cu semenii. Cu toate acestea, continuam să fac parte din altă specie, deşi

poate că nu foarte îndepărtată de a lui; dar chiar şi diferenţe minore pot duce la

incompatibilităţi majore.

După cum am mai spus, vreau, simt nevoia să aflu cît mai multe despre

autism - şi dacă anumite cunoştinţe specializate îmi rămîn inaccesibile, doresc, cel

puţin, să ţin pasul cu noi zone de cercetare, noi direcţii de investigaţie, ipoteze noi şi

19



mărturii de ultimă oră ale părinţilor ori ale autiştilor care pot să scrie şi să-şi spună

povestea. Nu de mult, am dat peste o carte scrisă de profesorul de la Universitatea

Cambridge, Simon Baron-Cohen: The Essential Difference: the Truth about the Male

and Female Brain («Diferenţa esenţială: adevărul despre creierul masculin şi cel

feminin», 2003). Citisem, mai de mult, de acelaşi autor, Mindblindness: An Essay on

Autism and Theory of Mind («Cecitatea mentală: eseu despre autism şi teoria minţii»,

1995). Cunoşteam şi alte lucrări de-ale sale şi de-ale colaboratorilor săi. Aş dori să

spun aici doar cîteva cuvinte despre Diferenţa esenţială şi despre gîndurile pe care

le-a stîrnit într-un profan ca mine, un profan cu oarece experienţă directă în privinţa

autismului. Dar, înainte de a face acest lucru, simt nevoia să evoc cîteva reacţii pur

subiective, în urma lecturilor despre autism din ultimul an. Şi mă refer la ele aici

deoarece au legătură atît cu faptul că, în general, accept teza lui Baron-Cohen

(autismul este probabil o formă de «creier masculin extrem»), cît şi cu faptul că o

consider limitată (empatia ar fi o caracteristică feminină, dar eu cred că, după cum am

20



spus anterior, există într-adevăr anumite forme de empatie autistică, care nu trebuie

trecute cu vederea). Amintirile stîrnite de lecturile mele privitoare la autism sînt, după

părerea mea, relevante şi pentru opiniile non-profesioniste şi chiar anti-profesioniste

exprimate de persoane cu autism şi de părinţi ai copiilor autişti, despre care voi vorbi

mai tîrziu. Trebuie să mărturisesc că nu pot citi nimic despre autism cu un sentiment

de detaşare. Cum aş putea? Scopul pe care l-am urmărit cu aceste memorii a fost să

fac portretul lui M, pentru a-l înţelege mai bine. Pe el – şi pe alţii ca el – şi pe mine

însumi în relaţia mea cu el.

Pentru mine, asemenea lecturi sînt, la nivel personal, un alt mod de a-l

readuce pe M în memorie. Îl văd prin paginile pe care le parcurg (oricît de seci şi de

teoretice), ca şi cînd acestea ar fi ferestre spre trecutul lui, la diferite vîrste: în fragedă

pruncie, în anii fericiţi dinainte de şcoală, în ciclul primar, secundar şi în liceu, iar

după absolvire, în diferitele slujbe pe care le-a avut M ca tînăr, şi chiar – proiectînd,

visînd, presupunînd – în etapele ulterioare ale unei vieţi care i-a fost refuzată, într-un

21



posibil viitor de care nu a mai avut parte. Chiar dacă unele descrieri, peste care am

dat citind despre sindromul Asperger, nu i se potrivesc sau i se potrivesc doar parţial,

imaginea lui îmi apare cu atît mai vie tocmai datorită deosebirilor sau a contrastelor.

Cititul a fost, pentru mine, deşi în mod indirect, un prilej bun de a citi în mine însumi.

Compunîndu-se printre rînduri, imaginea lui M – rezultatul unei proiecţii personale

necăutate, dar inevitabile – capătă adesea o precizie uimitoare, incisivă şi imaterială,

care, curînd, se dizolvă în zîmbetul lui larg, bun – care ar fi putut fi (aşa cum susţin

unii autori) doar un mecanism de apărare împotriva neputinţei de a înţelege lumea

celorlalţi. Dar nu pot să cred că, în spatele zîmbetului magnetic al lui M – cea mai

dragă amintire legată de el – nu exista o sensibilitate sau o bunătate autentică. În

anumite ocazii, cînd încă trăia, zîmbetul lui era poate defensiv, ascunzînd, eventual, o

teamă faţă de ceea ce, pentru el, era cu neputinţă de cunoscut la ceilalţi, în situaţii

neaşteptate. Totuşi, au fost multe ocazii în care zîmbetul lui exprima o gamă largă de

sentimente pozitive – de la dragostea încrezătoare faţă de copiii mai mici (între el şi ei

22



existînd o empatie deplină, corespunzînd cu propria lui vîrstă emoţională, cea a unui

copil de trei sau patru ani), pînă la starea de uimire şi exaltare, cînd zîmbea pentru

sine, întorcîndu-se de la serviciu acasă, fără să ştie că ar putea fi observat; de la

zîmbetele îndatoritoare, cînd cerea o favoare («Tati, m-ai putea duce cu maşina pînă

la librăria „Borders“? Te rog, te rog!»), pînă la cele de autentică bucurie, cînd

rugămintea i se împlinea.

Ajung, acum, la principala problemă care mă preocupa în timp ce citeam

Diferenţa esenţială a lui Baron-Cohen. De la prima pagină, autorul prezintă clar şi

succint teza cărţii sale: «Creierul feminin este predominant echipat pentru empatie.

Creierul masculin este echipat predominant pentru înţelegere şi construirea de

sisteme.» Demonstraţia care urmează, bazată pe cercetări, observaţii şi teste

psihologice (unele dintre ele concepute de autor şi de colaboratorii săi) este

23



convingătoare, sau cel puţin mie aşa îmi pare.* (Mă las atît de uşor, prea uşor convins

de tot felul de teorii despre autism, chiar şi cînd sînt contradictorii; ani de zile am

evitat studiile psihanalitice ale autismului, de teamă că m-ar putea convinge, ceea ce

nu-mi doream după ce l-am citit pe Bruno Bettelheim.)

Aş fi de acord cu Baron-Cohen că autismul este, printre altele, o ilustrare a

«creierului masculin extrem» (pp. 133-154). Acordul meu se bazează pe propria mea

intuiţie şi pe aceea a unui mare specialist, dr. Hans Asperger, care şi-a sintetizat

observaţiile privitoare la copiii autişti în importantul său articol din 1944, menţionat

şi în Portretul lui M. Referindu-se la acel articol, Baron-Cohen citează următorul pasaj

crucial: «Personalitatea autistică este o variantă extremă a inteligenţei masculine.

* Trebuie, totuşi, să notez faptul că argumentaţia lui Baron-Cohen este pur ipotetică: de exemplu, ceea ce spune despre «creierul feminin extrem», a cărui existenţă este necesară teoretic, după cum se poate deduce din modelul statistic de la pag. 150. Dar realitatea unui asemenea creier este greu de înţeles fără exemple concrete de «hiperempatie», şi este de neînţeles de ce o asemenea «hiperempatie» n-ar fi la fel de handicapantă ca sistematizarea extremă care defineşte creierul bărbătesc.

24



Chiar şi în cadrul variaţiei normale, găsim diferenţe de inteligenţă tipice pentru cele

două sexe.» Asemenea multor altor cercetători din anii 1990, Baron-Cohen vorbeşte

de autism ca de un «spectru», acoperind o gamă extrem de largă de cazuri, de la

autiştii fără capacitate de exprimare verbală (de obicei cu un IQ sub 70, care este

media de jos), la autiştii cu o bună capacitate de comunicare, sau tipurile Asperger,

cu un IQ mediu de 100 şi peste (conform lui Stine Levy, IQ-ul lui M era 100), putînd,

la limită, să atingă nivelul unui geniu – geniu al matematicii – dar cu dificultăţi sociale

majore, cu ciudăţenii comportamentale şocante, cu aptitudini bune pentru vorbire,

dar cu prea puţine raporturi sociale.

«Condiţiile care determină spectrul autismului… par să-i afecteze pe bărbaţi

mai mult decît pe femei», scrie Baron-Cohen. «La persoanele diagnosticate cu SA

(Sindromul Asperger), raportul între sexe este cel puţin de zece bărbaţi la fiecare

femeie. Acest raport sugerează, de asemenea, faptul că acele condiţii care determină

spectrul autismului se moştenesc. Este interesant că raportul între sexe în privinţa

25



condiţiilor care determină spectrul autismului n-a fost investigat în măsura în care

poate ar fi trebuit să fie, dat fiind faptul că Natura ne oferă un indiciu însemnat

referitor la cauza acestei condiţii» (pag. 137). Purtătorii de SA de tip superior pot,

uneori, să se căsătorească, să aibă copii (dar în aceste cazuri, subliniază

Baron-Cohen, soţia trebuie să fie ceea ce el numeşte o «sfîntă») şi să aibă cariere

strălucite. Un caz extrem de interesant, descris în capitolul «Un profesor de

matematică» (pag. 155-169), este cel al lui Richard Borcherds, profesor la Cambridge

University, laureat cu Medalia Fields (cea mai înaltă distincţie în matematică,

echivalentul Premiului Nobel pentru alte domenii). Intervievat de Baron-Cohen,

Borcherds ne apare ca o persoană care nu realizează uriaşa diferenţă dintre el şi alţii

în privinţa raporturilor sociale (ceea ce mă face să-mi amintesc de M):

«Era un maestru al judecăţii matematice, dar nu depăşise primul stadiu în

privinţa înţelegerii aspectelor sociale. Ciudăţenia comportamentului social este primul

simptom cheie al SA. De exemplu, l-am întrebat dacă, după părerea sa, în

26



comportamentul lui exista ceva ciudat din punct de vedere social, sau ceva

neobişnuit. Mi-a răspuns că nu-i venea în minte nimic special […]. L-am întrebat

dacă, după părerea lui, făcea ceva altfel decît o făceau alţi oameni. „Nu“, mi-a răspuns

el. Ce-mi putea spune despre comunicare, al doilea simptom cheie al SA? Era ceva

deosebit aici? Nu-şi dădea seama ce ar fi putut fi, deşi a recunoscut că nu prea se

pricepea să poarte o conversaţie. Din punctul lui de vedere, discuţiile erau necesare

doar pentru a afla ce aveai nevoie să afli şi cam atît. M-am gîndit că a omis să

menţioneze o anumită funcţie a limbajului, anume aceea de a comunica altor

persoane propriile gînduri şi sentimente şi de a afla ce gîndesc şi simt alţii. I-am spus

acest lucru, dar el mi-a zis că, de fapt, acest aspect nu-l interesa.» (pag. 157)

Nici M nu simţea că e altfel decît alţii, deoarece «fiecare e altfel», după cum

spunea el. Dar asta nu înseamnă că nu-l interesau sentimentele altora. Cînd mă

plîngeam că «mi-e rău» sau că «mă simt prost», se îngrijora şi, în felul său stîngaci,

încerca să mă reconforteze. Era sensibil la durere – la semnele vizibile de durere,

27



manifeste în alte persoane – şi exclama: «Îmi pare rău, îmi pare rău», cînd cineva se

lovea accidental şi el era de faţă. Dar nu sesiza schimbări mai subtile de dispoziţie.

Nu-l prea interesa ce gîndeau alţii, dar cînd era într-o dispoziţie cu adevărat bună şi

cineva făcea o afirmaţie cu caracter general, părea să-i placă să afirme exact

contrariul, chiar şi cînd ştia că nu avea dreptate: era felul său naiv de a participa la

jocul conversaţiei, poate de a fi şăgalnic, începutul unei demolări glumeţe a ceea ce

era evident, pentru a o continua uneori pînă în cele mai mici amănunte, cu

argumentele cele mai aiuristice (dar trebuie să subliniez, fiind tot timpul conştient că

nu avea dreptate).

Foarte rar îşi exprima cu voce tare propriile sentimente şi stările sufleteşti, iar

cînd era deprimat – în perioadele în care simţea, nedesluşit, inconştient, organic,

apropierea unei crize – se cufunda în tăcere. Întrebat dacă îi era rău sau îl durea capul

(la vîrsta de unsprezece sau doisprezece ani, cam cu un an înainte să-i înceapă

crizele, l-au chinuit migrene cumplite, care-i provocau stări de vomă şi care ne-au

28



îngrijorat atît de mult, încît l-am dus la Spitalul de Pediatrie din Cincinnati, unde ni

s-a spus că migrenele au cauze… misterioase!), îşi punea palmele peste urechi şi

invariabil spunea «Sînt bine», dar cu un ton exasperat în voce, care sugera contrariul

şi totodată ceva de genul «Lăsaţi-mă în pace!». Şedea, perioade lungi de timp, cu

coatele pe masă şi cu capul sprijinit în mîini, cu ochii pe jumătate închişi, refuzînd cu

obstinaţie să se plîngă. «Sînt bine, sînt bine, sînt bine, nu vă faceţi griji.» Lua totul ca

şi cînd trebuia să fie aşa cum era. Aproximativ cu un an înainte să moară, cînd a avut

o fractură a unuia dintre oasele pelviene şi a trebuit să stea întins mai bine de o lună,

mişcîndu-se prin casă într-un scaun cu rotile, nu l-am auzit să se vaite vreo clipă. De

fapt, părea dacă nu chiar fericit, pe deplin satisfăcut să se afle în centrul atenţiei

noastre, să înveţe să folosească scaunul cu rotile, să fie ascultător, să fie un «pacient

ideal», aşa cum fusese considerat la Institutele Naţionale de Sănătate, cu cîţiva ani

înainte.

29



Cît despre matematică, am consemnat, în cartea mea, puternica atracţie pe

care o resimţea M pentru numere, pentru operaţiile şi calculele matematice şi pentru

raţionamentul matematic, atît în şcoala primară, cît şi la gimnaziu. Se mîndrea că era

«bun la matematică», că era lăudat de profesori, că a fost inclus într-un grup de elevi

avansaţi (în clasa a doua făcea probleme de matematică pentru clasele a treia şi a

patra), că era admirat de colegi. Toate acestea îi confereau, cel puţin în ochii lui, un

anumit statut printre colegi, permiţîndu-i să-i ignore cînd îl luau în derîdere şi-l

zeflemiseau. Totuşi, în liceu, a avut probleme să ţină pasul cu ceilalţi (era ajutat,

acasă, de meditatori). Cred că motivul a fost faptul că începuseră crizele de epilepsie,

precum şi medicaţia ce i-a fost prescrisă pentru a le ţine sub control. Această

medicaţie, în doze tot mai mari, i-a afectat probabil memoria: după cum mi-a spus

unul dintre meditatori – un tînăr matematician foarte talentat, doctorand –, M avea o

capacitate înnăscută de a înţelege rapid ceea ce i se explica, «vedea» relaţiile

matematice, dar la fel de repede uita ceea ce învăţase. În orice caz, îi plăcea teribil să

30



facă matematică în particular cu meditatorul – pentru el, era ca şi cînd s-ar fi jucat;

aştepta întotdeauna cu nerăbdare venirea meditatorului – dar jocul lui nu s-a

îmbunătăţit, şi asta din cauza slăbiciunii memoriei lui pe termen lung.

E posibil ca această slăbiciune să fie şi cauza ciudatei perceperi de către M a

timpului, redusă la un prezent îngust, la un trecut nesigur, limitat, şi la un viitor la fel

de nesigur, poate chiar plin de teamă, la care el nu vroia să se gîndească. «Uit foarte

mult», recunoştea M fără reţinere. Cît despre viitor, cînd era întrebat ce vroia să

devină, era întotdeauna nedumerit şi dădea tipicul său răspuns care-l scotea din

încurcătură atunci cînd i se puneau întrebări pe care nu le înţelegea: «Nu ştiu»,

adăugînd uneori, «De unde să ştiu?» Mă întreb dacă memoria nu este cumva, într-o

mare măsură, răspunzătoare nu numai pentru felul în care percepem trecutul, ci şi

viitorul, pentru capacitatea noastră de a face planuri, de a visa (timid, ambiţios) cu

ochii deschişi, de a concepe proiecte de viaţă, de a ne imagina în situaţii dorite. Îmi

amintesc cît de trist am fost cînd l-am auzit pe M spunînd: «Uit foarte mult», şi apoi

31



accentuînd, cu un început de iritare filosofică: «Uit foarte mult – şi ce dacă?» Şi ce

dacă? Şi ce dacă? Poate că aceasta era întrebarea lui M căreia era imposibil să-i dai un

răspuns metafizic: Şi ce dacă?

Stabilirea unei relaţii de empatie poate fi «modulară», adică independentă de

alte procese şi chiar şi de capacitatea de sistematizare a creierului masculin extrem al

lui Baron-Cohen – ceea ce, în treacăt, i-ar confirma superficial întreaga argumentaţie,

dar, în ultimă instanţă, i-ar desfiinţa-o. Deoarece «caracterul modular» nu pare să

explice de ce autiştii, care stabilesc o relaţie de empatie în cel mai bun caz imperfectă

şi stîngace cu oamenii «normali», manifestă o empatie totală, aş putea spune

pătimaşă (chiar dacă o patimă aparent rece) faţă de cei asemenea lor. În literatura

despre autism parcursă de mine în ultimul an, această caracteristică – pe care am

sesizat-o datorită empatiei puternice, evidente a lui M faţă de alţi autişti – apare

menţionată în două cărţi. La prima dintre ele, Autismul – văzut din interior (1996) a

Donnei Williams, m-am referit deja. A doua este Elijah’s Cup (Potirul lui Elijah), de

32



Valerie Paradiz (2002), memoriile mamei unui copil autist.

După cum am mai spus, Donna Williams consideră că recunoaşterea reciprocă

şi empatia care se naşte între persoanele suferind de autism par generate de un fel de

intuiţie instantanee sau chiar de instinct. Folosind termenul de «sistem» într-un sens

cu totul diferit de Baron-Cohen şi alţi specialişti, ea îl înţelege pur şi simplu ca pe un

fel de a da sens lumii, începînd din copilărie. Autiştii au alt «sistem» decît oamenii

«normali». Pentru ei, bunăoară, stimulii senzoriali (sunete – inclusiv tonurile vocii –,

culori, mirosuri, senzaţii tactile, gusturi) pot foarte uşor să devină copleşitori şi să

producă o «supraîncărcare» senzorială dramatică, paralizantă. «Hipersensibilitatea

senzorială» a autiştilor este legată de modul lor serial – sau pe un «singur canal» – de

procesare a stimulilor şi explică de ce există o asemenea prăpastie între mintea

autistului şi cea a individului «normal», care foloseşte un sistem de procesare «pe mai

multe canale» a informaţiei senzoriale. Dar numai cel de-al doilea sistem poate duce

la atitudini acceptabile social. Noţiunea cheie în acest caz este «acceptabilitatea».

33



Pentru autist, nu se pune problema de a «citi gîndurile altora», atunci cînd minţile

altora au tendinţa să-şi impună (oricît de blînd) propriile lor interpretări, validate

social, asupra minţii sale.

Eşecul de a «citi gîndurile» este, prin urmare, reciproc, iar efectele sînt extrem

de derutante pentru ambele părţi. «Dificultăţile mele legate de „autism“ – scrie Donna

Williams – m-au provocat la o călătorie în care hipersensibilităţile senzoriale făceau ca

anumite sunete, texturi, modele coloristice să alcătuiască paradisul meu personal şi

intim. În contact cu alte persoane care-mi impuneau de-a valma alte sunete, texturi,

modele coloristice pe care eu le consideram copleşitoare şi intolerabile,

hipersensibilitatea mea senzorială se transforma în iadul meu social. […]

Hipersensibilitatea mea emoţională în contact cu persoane blînde şi afectuoase are

asupra mea acelaşi efect pe care l-ar avea o ladă de lămîi vîrîte cu de-a sila pe gît.

Adică socializarea se transformă, pentru mine, într-o glumă greţoasă.» De aici,

printre altele, teama autistului de a fi iubit (într-un sens recunoscut social), adică de a

34



se aştepta de la el reciprocitate; de aici, şi imposibilitatea empatiei – indiferent dacă

subiectul autist este de gen masculin sau feminin (sau lipsit de gen, în propria sa

imaginaţie, am putea adăuga noi).

De cum am obţinut un exemplar din memoriile Valeriei Paradiz despre fiul ei

Elijah, l-am citit fără să-l las din mînă, într-o după-amiază şi o noapte de insomnie

(fapt care nu mi-a diminuat atenţia), la sfîrşitul lui ianuarie 2004. Mi-a fost uşor să

mă apropii de autoare – o universitară în ştiinţe umaniste, ca şi mine, deşi dintr-o

generaţie mai tînără. Scriitorii din care citează – scriitori «cu pretenţii», de la Kafka la

Gertrude Stein, de la Wittgenstein, la Marjorie Perloff despre Wittgenstein – îmi sînt

destul de familiari (de fapt, Marjorie Perloff, care a scris volumul Wittgenstein’s

Ladder («Scara lui Wittgenstein») în 1996, mi-este prietenă apropiată; lumea e,

într-adevăr, mică!). M-a fascinat evoluţia lui Elijah, de la doi pînă la zece ani, ca şi

eforturile chinuitoare, dar victorioase, în cele din urmă, ale mamei de a înţelege şi a

identifica nevoile fiului ei, în cadrul noului context de a recepta autismul nu drept o

35



«boală mentală», ci drept un «mod de viaţă» şi chiar drept o «cultură» cu propria ei

istorie, o istorie pe care autoarea o reconstituie pe parcursul întregii cărţi. (Oferă

detalii biografice pline de interes, memorabile, atunci cînd vorbeşte despre

personalităţi faimoase cu trăsături autistice sau de tip Asperger, precum Albert

Einstein, filosoful Ludwig Wittgenstein sau artistul pop Andy Warhol.)

În termeni morali, Valerie Paradiz oferă un minunat exemplu părintesc, iar

cartea ei este o mărturie impresionantă despre ceea ce înseamnă descoperirea, prin

intermediul iubirii, a «alterităţii» fragile, solicitante şi frumoase a propriului vlăstar

«invalid». Desigur că Elijah mi-a amintit de M – prin contraste simetrice, paralelisme

şi diferenţe. Spre deosebire de cazul lui M, crizele de epilepsie ale lui Elijah au apărut

devreme, cînd el avea doi ani, şi din fericire i s-a putut reduce dependenţa de

medicaţie înainte să meargă la şcoală. În cazul lui M, crizele au început la vîrsta de

treisprezece ani şi, după o întrerupere de trei ani, au revenit cu o intensitatea şi

frecvenţă crescînde, imposibil de controlat prin medicaţie şi provocîndu-i moartea

36



prematură – unul din rarele cazuri de «moarte subită inexplicabilă în epilepsie». (Dar

cît de rare sînt aceste cazuri? Printre mesajele primite de la membrii micii noastre

comunităţi, care au citit anunţul mortuar pentru M în ziarul local, au fost două care

descriau morţi recente absolut similare, ale unor tineri suferind de epilepsie.)

Printre alte analogii, am fost surprins de întrebarea adresată, într-una din

zile, de Elijah mamei sale, după ce s-a întors de la şcoală («Sînt nebun?»), care părea

ecoul peste ani al întrebării pe care i-a pus-o M Ucăi, în 1986, cînd avea nouă ani,

într-o bună dimineaţă, în timpul micului dejun: «Sînt un idiot?» A refuzat să explice

de ce punea această întrebare («Întreb şi eu», a spus cu o voce calmă, meditativă; era

într-una din zilele lui de bună dispoziţie). Impresia mea este că, dacă am fi răspuns

«da» (dar desigur că mama lui a negat), ar fi rămas la fel de neafectat, de rezervat şi

de senin cum a fost în toată acea dimineaţă de primăvară, însorită şi proaspătă,

înainte să meargă la şcoală. Era clar că vreunul dintre colegi îl făcuse «idiot» sau ceva

de genul acesta, dar nu părea să-i pese, deoarece era împăcat cu sine şi cu lumea.

37



Avea propria lui metodă de a atenua sau de a ignora limbajul stigmatizant: conceptul

de «anormal» n-avea loc în mintea lui. Pe lîngă asta, el nu folosea niciodată un

asemenea limbaj. Derîderea, batjocura, insulta, ofensa verbală la adresa altora nu

făceau parte din sensibilitatea lui; avea un simţ bine definit al dreptăţii şi jocului

cinstit. Cînd îşi băteau alţii joc de el – lucru care a devenit tot mai rar pe măsură ce el

creştea – el prefera să nu răspundă cu aceeaşi monedă.

Uca şi eu ştiam, desigur, de mişcarea pentru acordarea de drepturi autiştilor,

iniţiată sub umbrela Societăţii de Autism din America (ASA), de către Jim Sinclair şi

alţii – o mişcare tot mai independentă faţă de ASA, un organism cu orientare mult mai

tradiţional-profesională – dar nu ne-am alăturat ei, deşi poate ar fi trebuit, date fiind

crizele din ce în ce mai acute ale lui M, din pricina cărora nu putea să meargă în

tabăra de vară Autreat (un loc de retragere pentru autişti, organizat de Jim Sinclair şi

Autism Network International, sau ANI). Relatarea Valeriei Paradiz despre participarea

ei şi a lui Elijah în această tabără este una dintre cele mai interesante părţi ale cărţii.

38



Conceptul propus de ANI se bazează, cred eu, pe curioasa empatie ce se creează între

autişti. «Deşi organizatorii principali ai ANI sînt cu toţii de tipul „cu posibilităţi ridicate

de comunicare“» – scrie Valerie Paradiz – «grupul îşi extinde viziunea despre

independenţă şi conştiinţa de sine ale autiştilor asupra întregului spectru.»

În această privinţă, am sentimentul că cercetarea de specialitate a rămas în

urmă. Cum pot autiştii să citească gîndurile altor autişti? Explicaţia pare simplă, dar

consecinţele cercetării acestui fapt fundamental ar putea să revoluţioneze întreaga

psihologie privitoare la teoria minţii, aşa cum este ea formulată la această oră. În

primul rînd, ar putea s-o facă să accepte mai uşor diferenţele culturale şi să-şi pună

probleme antropologice mai cuprinzătoare. În orice caz, noţiunea de «cultură a

autismului» şi cea de «normalitate» în cadrul acestei culturi – inclusiv posibilitatea de

empatie spontană – merită studiate într-o manieră mai sistematizată.

Nu se poate tăgădui că «autismul» este, statistic vorbind, o invaliditate – şi

încă una tragică. Dar societatea are responsabilitatea, în măsura în care doreşte să fie

39



considerată umană, să înţeleagă această invaliditate, la fel cum pare să înţeleagă

cecitatea sau surditatea. După cum scrie Valerie Paradiz despre Jim Sinclair: «În mod

limpede, el era […] un intelectual care se revendica de la Helen Keller şi Louis Braille.

Şi, asemenea acestor activişti de început, care au transformat paradigma pentru surzi

şi orbi, ideile de pionierat ale lui Jim despre autism au fost primite cu o atitudine

ambivalentă şi, uneori, cu respingere făţişă de către organizaţii importante precum

Societatea pentru Autism din America (ASA) şi More Advanced Autistic People (MAAP).

[…] Jim a fost unul dintre autiştii – puţini la număr, la vremea respectivă – care au

introdus conceptele de bază ale apărării propriilor drepturi. Şi-a formulat ideile

inspirîndu-se din succesele înregistrate de comunitatea surzilor şi de alte grupuri din

cadrul mişcării celor cu invalidităţi» (pag. 137). Despre încercările de «normalizare» a

comportamentului autiştilor, Sinclair face o observaţie de bun simţ: «A aştepta de la

noi un comportament social „normal“ este ca şi cînd te-ai aştepta ca orbii să conducă

maşini, în loc să-i înveţi cum să folosească transportul în comun.»

40



O măsură a succesului (parţial) al acestei mişcări – cel puţin în ceea ce l-a

privit pe M – a fost crearea grupului ABLE în Bloomington, la ale cărui întîlniri lunare –

fie pentru a cina în diferite restaurante, fie pentru a lua parte la jocuri de baschet, în

Indianapolis sau în centrul nostru universitar, care are o echipă de baschet bună – M

participa cu mare plăcere (o plăcere de care uita însă foarte repede). Adevărata

problemă pentru autişti este cum să facă faţă singurătăţii, şi asta în cea mai mare

parte a timpului. Fapt este că interacţiunea socială – în cazul autiştilor (chiar dacă sînt

fericiţi să interacţioneze cu alţi autişti, în timpul taberelor de vară precum Autreat) –

rămîne un aspect marginal în existenţa lor zilnică, în care sînt înconjuraţi şi protejaţi

de oameni «normali», cu care au cel mult o comunicare superficială. Cine să-i înveţe

cum să facă faţă singurătăţii – dacă nu sînt genii ale matematicii, sau, precum

Wittgenstein, genii ale logicii?

După părerea mea, aceasta a fost marea problemă a lui M, exacerbată de lipsa

memoriei pe termen lung şi prin urmare, oricît de paradoxal ar părea, de o putere

41



redusă de anticipare. Petrecea extrem de mult timp jucînd jocuri video precum

«Nintendo» sau uitîndu-se la televizor, mai ales la filme Disney sau la programe

transmise pe staţia Nickelodeon, dar şi la pseudo-violenţa spectacolelor de lupte

(wrestling) între profesionişti, la care aprecia, aş zice eu, mai curînd gălăgia

prefăcută, decît aparenta violenţă; şi desigur la sporturi, despre care ştia o mulţime

de lucruri şi care-i ofereau un mijloc de interacţiune socială mai amplă. Dar mintea lui

era esenţialmente solitară. Mi-o reprezint asemenea unui cer mental pur, de un

albastru transparent, aşa cum este cerul de vară tîrzie, nestrăbătut de norii reveriilor,

nostalgiilor, amintirilor, proiectelor, nici măcar de cei ai speranţelor. Într-un fel,

faptul că uita era o binecuvîntare pentru el, deoarece nu-şi amintea şi nu-şi anticipa

conştient crizele de epilepsie, încît se putea bucura deplin de momentele de fericire,

care pentru el veneau ca nişte daruri căzute din senin, cu atît mai emoţionante cu cît

erau mai neaşteptate.

42



Ceea ce continuă să mă uimească este faptul că M avea o fire bună de la

natură – şi poate că ar trebui să subliniez că era şi frumoasă şi plăcută. Nu am reuşit

să-l învăţăm cum să se prefacă a fi «normal». El era cine era. Uneori, i se întîmpla să

se mînie timp de o clipă, cînd vedea că părinţii nu-l înţeleg. Cît despre faptul că alţii

nu-l înţelegeau – după şcoala primară, cînd riposta brutal la şicanările colegilor –

ajunsese să-l amuze ori să nu-i mai pese de el cîtuşi de puţin. Era blînd şi tolerant.

Bunătatea sa esenţială, nedeprinsă, spontană, luminoasă, a rămas neschimbată. Iar

cînd zîmbea – aşa cum l-am păstrat eu în amintirea mea – zîmbea nu numai cu

buzele sau cu ochii sau cu faţa, ci cu întreaga sa fiinţă.

matei călinescu - postscriptum la portretul lui m.pdf

Documents