MARI CLASICI, Antonio Patras

ION LUCA CARAGIALE

In primul rand, este de mentionat faptul ca eticheta de “mari clasici” este una postuma si contureaza valoarea consacrata a operei literare, nefacand referire la curentul clasicist. Desi aparent pleonastici, cei doi termeni sunt alaturati pentru a face o diferentiere intre “clasici” ca valori, modele exemplare si scriitorii care apartin clasicismului.

I.L.Caragiale reuseste sa fixeze spiritul perioadei romanesti de Belle Epoque. A fost un liberal, a cautat sa fie pe placul publicului, nu sa fie inteles doar de el insusi; om al civilizatiei burgheze, un “citadin prin excelenta” (Liviu Papadima), care pretuia viata si considera scrisul a fi o corvoada. Ii placea sa deconstruiasca prin ironie ideile primite de la adversari. Dimitrie Gustav afirma ca dramaturgul si-a manifestat stilul socratic prin faptul ca nu ne-a nelinistit, ci ne-a facut sa ne punem intrebari.

Caragiale a considerat lectura este un act DRAMATIC pentru fiecare individ, iar spectacolul este concretizarea unei lecturi individuale. Spectacolul trebuie sa se raporteze la text, nu sa se subordoneze acestuia. A pledat mereu pentru un COMIC total, popular, care sa elibereze prin ras, considerand ca menirea TEATRULUI este sa amuze, sa deconecteze. El reuseste sa reactualizeze conventia, sa se intoarca la primitivitate, care este o forma de resurectie a artei modern, o sursa fertila de inovatie. In ARTICOLELE sale evidentiaza faptul ca teatrul este o arta cu legi proprii, de sine statatoare, mai apropiata de oratorie si arhitectura, decat de literatura. Caragiale l-a apreciat cel mai mult pe Shakespeare, in special pentru “Macbeth”, deoarece piesa are deznodamantul prezentat inca de la inceput. Un mare artist nu mizeaza pe supriza, pe suspans, ci pe creatia artistica. Caragiale va pune accentul pe acel element individual care confera originalitate (multe personaje sunt zgarcite, insa fiecare e zgarcit in felul sau). Asa cum afirma E. Ionesco, oamenii accepta cu greu ideea ca lumea nu are semnificatie. COMICUL e mai tragic decat tragicul, deoarece din comic nu exista iesire. Dramaturgul a scris doar 4 piese si niciuna nu seamana cu cealalta. A fost obsedat de forma, nu de subiect. A avut o constiinte estetica puternica. Dupa ce a experimentat o anumita forma dramatica, a trecut mai departe la nuvele, momente si schite.

In farsa “D’ALE CARNAVALULUI” se gaseste o piesa intr-o piesa, o lume intoarsa pe dos, dar si o ironie la adresa situatiilor melodramatice din teatru. Aici sunt conturate niste conflicte false, personajele fiind vidate de trairi sufletesti, motiv pentru care nu pot emite judecati de valoare si nu pot evolua. Acestea sfarsesc prin a reveni la situatia initiala; au constiinta degradarii lor, insa nu se schimba, nu evolueaza.

CONCEPTIA lui Caragiale despre TEATRU s-a bazat pe schematizare si autenticizare. El a sanctionat toate regulile manualelor de retorica. In arta, cel mai bun stil este “stilul potrivit”,

care nu reflecta nicio regula, iar reusita tine de geniul autorului, de intuitive, de “principiul adecvarii la stituatie”. In creatie, ritmul este esenta stilului, care trmite la ideea de muzicalitate si de sugestie. Stilul nu inseamna maniera, ci potrivirea intentiei cu arta, cu expresia. Pentru Caragiale, teatrul trebuie sa fie o arta constructive, bazata pe conflictele dintre oameni si actiunile vii si imediate ale acestor conflicte. Omul devine captiv prin vorbarie. In ceea ce priveste JOCUL ACTORILOR, dramaturgul considera ca un bun actor nu e cel care isi traieste rolul, ci cel care se dedubleaza, care pune o distanta intre rol si sine (idee teoretizata de B. Brecht). Pe Caragiale l-a fascinat teatrul ca arta toatala, sincretica.

*Se mai gasesc in cursul 4 idei despre: tipologia comicului, tragedia, satira, grotescul, ironia, parodia etc. Nu are rost sa le scriu aici. Mi le spui doar daca le cere.*

La inceput, Caragiale a cautat succesul unui public mai larg, scriind comedii. Dramaturgul a scris doar 4 piese si niciuna nu seamana cu cealalta. A fost obsedat de forma, nu de subiect. A avut o constiinta estetica puternica. Dupa ce a experimentat o anumita forma dramatica, a trecut mai departe la nuvele, momente si schite. Dupa 1889 (dupa moartea lui Eminescu), adapteaza un registru grav, concretizat prin nuvela naturalista. Acum experimenteaza alte forme literare, unde personajele au o drama intunecata. Este atras de fantastic, gotic, de naturalism. Devine preocupat de dimensiunea psihologica a persoanjelor. (* Acestea devin motivele pentru care scrie o singura drama, NAPASTA, unde mizeaza pe sugestie, nu spune tot. amatorul spune mai mult decat trebuie, artistul doar sugereaza. * In “O FACLIE DE PASTE”, interpretarea pistei evreului marginalizat este una falsa: spaima, frica si cruzimea care reies din situatie sunt cele care conteaza. Mai tarziu, C-tin Dobrogeanu Gherea ii va reprosa lui Caragiale ca nu adanceste psihologic unele persoanje, ca nu le ofera idealuri psihologice si sociale mai intalte. * In KIR IANULEA este descris un Bucuresti patriarchal, idilic, la care autorul se intoarce abordand formula traditionala a basmului, aceasta fiind o forma literara universala. Nu exista forma pura, autentica in literatura. Limitele limbajului il duc pe autor tot in cliseu. Aici, forma este a basmului, insa viziunea despre lume este tot a lui Caragiale. *mai gasesti putin in seminarul 6 la Moisuc si 7 la Cuzmici. La fel si LA HANUL LUI MANJOALA)Caragiale considera ca arta trebuie sa recreeze viata, nu sa o imite. Va sanctiona efectele de stil cautate. Afirma ca in PROZA, cel mai greu este sa scrii scurt. De asemenea, a scrie proza este cel mai dificil, deoarece nu exista reguli, motiv pentru care trebuie folosit “stilul potrivit”, care potriveste intentia cu arta, cu expresia. Romanul are, totusi, reguli, insa proza scurta se lipseste de acestea. Aici nu se poate trisa. Va fi obsedat de principiul conciziei, care l-a urmarit si pe Flaubert. A avut obsesia cliseului: de clisee nu ne putem debarasa, insa trebuie sa fim constienti de asta si sa le acceptam. Literatura lui Caragiale nu se inspira din realitate, ci din presa. Il intereseaza omul modelat de presa, nu omul asa cum este el in realitate. Aici, femeia e folosita ca instrument al parvenirii in societate, ceea ce nu se intampla in piese. Este celebrata ca obiect estetic. In “Momente si schite” este conturata o societate care discrediteaza valorile traditionale, omul simtindu-se agresat de acestea. Este demitizata copilaria (nu o sanctioneaza pe aceasta, ci

imagine ape care o reflecta copiii, imaginea parintilor), iar familia (de tip burghez) intra in disolutie. Aici, politicul si socialul reflecta o lume fara profunzime. Mahalaua este considerate a fi o categorie sufleteasca, nu sociala, deoarece oamenii de aici provin din mai multe clase sociale. I. Constantinescu observa ca dramaturgul nu utlizeaza antiteza dintre personaje: unui personaj moral nu i se opune unul imoral. Nu esxista antinomia dintre bine si rau. Omul lui Caragiale este o fiinta captiva.

*In CURSUL 6 se gasesc OPINII CRTITICE asupra operei sale. Nu mai stau sa le scriu acum. Poti lua cateva idei de acolo, daca imi cere.*

CONCLUZIE: Prin urmare, putem considera caragialismul ca fiind o componenta a etnotipului romanesc. Mereu ne-am raportat la autorul “noptii futunoase” fie sanctionandu-l, fie regasindu-ne in viziunea sa. Caragiale nu se va invechi niciodata, deoarece clasicismul din operele sale si ideea predominanta de “dolce far niente” il fac nemuritor.

IOAN SLAVICI

In primul rand, este de mentionat faptul ca eticheta de “mari clasici” este una postuma si contureaza valoarea consacrata a operei literare, nefacand referire la curentul clasicist. Desi aparent pleonastici, cei doi termeni sunt alaturati pentru a face o diferentiere intre “clasici” ca valori, modele exemplare si scriitorii care apartin clasicismului.

Slavici considera creatia a fi un mod de transmitere a unor convingeri morale, motiv pentru care a ignorant multa vreme analiza psihologica si interioritatea. El se va axa pe surprinderea banalului, a obscurului. Se apropie de filosofia morala a lui Confucius, nu de cea de tip metafizic. Ideologia sa se bazeaza pe moderatie, patima (de orice fel) fiind cea care deterioreaza sufletul uman. Va aprecia valorile burgheze, care sanctioneaza aceasta patima. Slavici considera ca puterea omului sta in capacitatea sa de a-si camufla virtutile: un om puternic este cel care arata mai putin decat este. Stapanirea de sine este virtutea suprema, cardinala. Raul suprem in contureaza patimile, care il aproprie pe om de natura sa stihiala si il face indezirabil societatii.

Scriitorul a excelat ca novelist, fiind considerat a fi creatorul realismului poporal. G. Calinescu considera ca daca ideologia lui Slavici ar fi fost mai sistematica, ar fi fost un Balzac al nostru. Exegetii au observant un fapt uimitor: conturarea etosului burghez prin raportul dintre oameni, modelat intr-o viziune liberala. Oamenii lui Slavici nu privesc cu ochi rai modernizarea.

In volumul NOVELE DIN POPOR, scriitorul nu se bazeaza pe etnic, ci pe o psihologie sociala, caracterul poporal fiind dat de elementul rural. Se contureaza “vointa de a fi mai bun” ca element central in personalitatea omului. Astfel, eticul si esteticul devin aceeasi realitate (pentru ca un lucru sa fie frumos, trebuie sa fie bun). Literatura preia rolul de a reflecta realitatea si de a

oferi oamenilor un model moral. Patima este inestetica, deoarece este necontrolata. A te controla inseamna a te ancora in conventii si a oferi ceva frumos lumii.

Magdalena Popescu observa faptul ca la Slavici, femeia este elementul puternic, barbatul fiind cel care se lasa dominat. In opera sa, este celebrata figura feminina ca fiind un constituent viguros; el face din slabiciune, o virtute. Acest aspect este de admirat, deoarece se stie ca este dificil sa te proiectezi in alteritatea absoluta. Un scriitor bun se cunoaste in functie de cum reuseste sa construiasca personajele de sex opus. In nuvela MARA sunt promovate valorile morale ale stapanirii de sine. Persida intelege acest lucru si reuseste sa isi tina sub control patimile. Ambele femei tin la aparenţe, iar in lumea lui Slavici, omul superior este cel care apartine conventiilor si etichetelor sociale. In singuratate, omul nu este neaparat moral, insa in societate nu trebuie sa isi permita sa fie altfel decat moral.

Aici, tragicul este solutionat si nu se mai confrunta doua tipuri de mentalitati. Se demonstreaza superioritatea slabiciunii ca morala si apolllogia disimularii ca arta de a trai. Persida nu este decat o replica a Marei. Este prezentat procesul psihologic al maturizarii, care inseamna insusirea posibilitatii de a disimula. Supunerea este transformata intr-o forma de putere. Femeia poate deveni un element viguros, daca accepta conventiile si le foloseste in avantajul ei; insa trebuie sa isi asume aceste caracteristici doar aparent, nu sa le adopte.

Criticii vad “banul” in MARA ca fiind ceva pozitiv; cel care cauta sa se parvina reuseste sa se adapteze societatii. Cei care nu reusesc (si vad banul ca pe o dorinta de inavutire negativa) sunt pedepsiti. Aceast roman reuseste sa analizeze modificarile produse in societate si in familie.

Imitatia, ca atitudine existentiala, este valorizata pozitiv in BUDULEA TAICHII/POPA TANDA, care ilustreaza in mod voi un alter-ego al scriitorului. Aici, valoarea suprema este mediocritatea. Imitatia devine calea de evoluare a omului, de depasire a sinelui. La baza sa, invatatura este tot o imitatie, o memorare care te ajuta sa acumulezi niste cunostinte in mod mimetic, ca mai apoi sa iti poti forma propriile deprinderi. BUDULEA TAICHII este o arta poetica, o autobiografie pentru Slavici (ca Sarmanul Dionis pentru Eminescu si Amintirile pt Creanga). (*mai gasesti in seminar 9, Cuzmici. Si despre GURA SATULUI, PADUREANCA SI MOARA CU NOROC)

CONCLUZIE: Asadar, putem afirma ca Ioan Slavici, desi a scris putin, a reusit sa creeze personaje complexe atata timp cat s-a raportat la ceilalti scriitori si la viziunea lor asupra operei lui. Acesta a fost primul autor care a aratat ca omul exista doar in raport cu ceilalti. Singur este neinsemnat.

DULIU ZAMFIRESCU

In primul rand, este de mentionat faptul ca eticheta de “mari clasici” este una postuma si contureaza valoarea consacrata a operei literare, nefacand referire la curentul clasicist. Desi aparent pleonastici, cei doi termeni sunt alaturati pentru a face o diferentiere intre “clasici” ca valori, modele exemplare si scriitorii care apartin clasicismului.

Opera lui Duliu Zamfirescu nu are o trasatura pregnanta, aceasta fiind semnificativa mai mult pentru epoca de tranzitie. Se afirma ca prozator, poezia sa avand un caracter livresc. Literatura sa exprima, la nivel stilistic, o inclinatie catre rafinament, mizand pe estetizarea vietii, nu pe autenticitate. Opteaza pentru parnasinism si conventionalitate (“poezia inseamna a-ti pune gandul in rama”). Respinge naturatismul si considera ca romanul trebuie sa exprime conceptia autorului privind realitatea, nu sa o cuprinda in mod fotografic. La un moment dat se contrazice pe sine respingand teoriile lui Flaubert privind dimensiunea estetica a romanului si adoptand ideea de imagine vie a vietii, pe linia lui Stendhal.

Incepe sa scrie VIATA LA TARA/TANASE SCATIU pentru ca va coresponda cu T. Maiorescu si ii va cere sfatul. Acesta in va incuraja, dar ii va adresa si critici pe care Slavici le va accepta mai mult din politete. Persoanjele din ciclul romanesc al Comăneştenilor nu au unitate psihologica si se leaga in mod artificial. Doar primele doua opere au o continuitate, deoarece in Viata la tara, Zaamfirescua cuprins omul rational si a reusit sa ilustreze topicul idilic al familiei patriarhale. G. Calinescu afirma ca, aici, viata la tara este celebrata ca o sarbatoare. Astfel, idilismul nu e celebrat ca o stare de fapt, ci ca o reverie, fiind o proiectie imaginara a unui topos imaginar. Scriitoul a intuit niste concept, insa nu a reusit sa ofere o forma concreta ideii sale. In TANASE SCATIU, scriitorul mizeaza pe realism, pe tipologie; tipul arivistului este creionat foarte bine de Zamfirescu. Totusi, acesta nu condamna imoralitatea, ci grobianitatea inestetica a personajului. In opera sa, taranii nu sunt surprinsi ca tipuri individuale, ci ca o colectivitate. Viata taranilor este lipsita de evenimente; viata la tara nu permite individului sa se diferentializeze, fiind cea mai constrangatoare realitate sociala. Aceasta reflectie a lui D.Z. asupra sufletului taranesc in va conduce la un conflict cu magistrul sau, T. Maiorescu.

Asadar, se poate afirma ca Zamfirescu este creatorul literaturii de atmosfera, anticipand proza artistica. A fost adeptul transpunerii realitatii in starea de reverie, considerand ca ideile nu pot exista in afara raportarii la realitate.

ALEXANDRU MACEDONSKI

In primul rand, este de mentionat faptul ca eticheta de “mari clasici” este una postuma si contureaza valoarea consacrata a operei literare, nefacand referire la curentul clasicist. Desi aparent pleonastici, cei doi termeni sunt alaturati pentru a face o diferentiere intre “clasici” ca valori, modele exemplare si scriitorii care apartin clasicismului.

Alexandru Macedonski a fost o personalitate controversata, greu de suportat in unele cercuri; propagator al ideilor moderniste in literatura, aventurier, diletant, autodidact preocupat de ocultism. Literatura sa este una egocentrica, fiind concentrate doar asurpa eului, incapabila de

proiectare intr-o alta fiinta. Ezoterismul ii oferea iluzia ca poate avea acces la adevar, la essential. Considera ca omul poate ajunge la acest adevar doar prin revelatie, aceasta fiind rodul ocultismului. Macedonski este un poet prolific, insa dezarticulat, in opera sa neexistand o unitate. Acesta nu aa avut o constiinta foarte clara in ceea cepriveste modernitatea, insa a fost foarte receptive la ideea de noutate.Considera ca omul poate devein una cu divinitatea prin vointa.

Volumul Prima verba trece neobservat, avand versuri mediocre, care cultivau ideea de geniu persecutat si neinteles de societate. Autorul a trait la modul dramatic aceasta conditie a poetului neinteles, fiind marcat de expresia vointei de a trai. Se observa un mimetism eminescian in abordarea temelor poetice, insa la nivel inferior. Totusi, el ne-a oferit modelul poetului care isi traieste opera, arta sa nemaifiind un hobby, ci o cultura in sine. Devine canonic odata cu introducerea poemului Noapte de decemvrie in manual de catre Mihai Dragomirescu.

In Poema rondelurilor se observa un poet simbolist extreme de rafinat, care cultiva sugestia si muzicalitatea. Aceasta este un gen integral, o sinteza a intregului continut al umanitatii Mihai Zamfir afirma ca scriitorul isi gaseste timprul personalitatii interioare odata cu volumul Excelsior. Lirica lui Macedonski a fost stapanita de un caracter experimental inca de la inceput, deoarece aceasta a adoptat influente din toate directiile. Poezia sa a reusit sa evolueze si sa se decanteze in timp, ajungand la esenta sa.

*THALASSA, seminar 14 Moisuc. POEZII, seminar 11 CuzmiciCONCLUZIE: In esenta, Macedonski este considerat a fi un poet original, vizionar, care

face o sinteza valoroasa si totodata experimentala intre elementele simboliste, romantice si moderniste. A inventat proza esteta, lirica, ce se bazeaza pe descriere. Proza si poezia sa sunt complementare, mizand pe expresia emotiilor pure, carnale, insa nu si pe sentimente, care echivaleaza cu o rationalizare a trairii.