bac eseuri

50
Luceafarul,de Mihai Eminescu Poemul Luceafărul a apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare.Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch.Eminescu valorifică iniţial acest basm în perioada studiilor berlineze, într-un poem intitulat tot Fata în grădina de aur, dar modifică finalul.Intre 1880 şi 1883, poemul este prelucrat în cinci variante succesive. Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate; Fata-n grădina grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp şi mitul zburătorului), poetul valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice (antinomiile dintre geniu şi omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer). Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.Poemul romantic Luceafărul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditatie asupra condiţiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depăşească). Povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri. Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului în lume,văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.Tudor Vianu socoteşte „personajele" poemului drept „voci" ale poetului, măştile lui, în sensul că eul poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice, corespunzătoare propriilor contradicţii, Privind astfel lucrurile, se poate spune că poetul s-a proiectat nu numai sub chipul lui Hyperion - geniul, ci şi sub chipul lui Cătălin, reprezentând aspectul telluric(pamantean) al bărbatului, sau al Demiurgului, exprimând aspiraţia spre universal, şi chiar sub chipul Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre absolut. Poemul e de substanţă lirică cu schemă epică, ţesute în structura dramatică, ce accentuează lirismul(se incadreaza celor trei genuri).Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat din basm şi care e pretext pentru reflecţia filosofică.Caracterul dramatic este conferit de succesiunea de scene ale structurii, unde dialogul predomină. Intensitatea trăirilor sufleteşti ţine tot de caracterul dramatic al poemului.Substanţa lirică provine din faptul ca poemul proiectează problematica geniului în raport cu societatea, iubirea şi cunoaşterea. In esenţă, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând înălţimea ideilor care-i conferă caracterul filozofic.Viziunea romantică e dată de structură, de temă, de relaţia geniu-societate, de cosmogonii, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de motivul luceafărului, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă, pastel), de metamorfozele lui Hyperion.

Upload: sergiu

Post on 20-Dec-2015

223 views

Category:

Documents


26 download

DESCRIPTION

...

TRANSCRIPT

Page 1: Bac Eseuri

Luceafarul,de Mihai EminescuPoemul Luceafărul a apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună din

Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare.Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch.Eminescu valorifică iniţial acest basm în perioada studiilor berlineze, într-un poem intitulat tot Fata în grădina de aur, dar modifică finalul.Intre 1880 şi 1883, poemul este prelucrat în cinci variante succesive. Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate; Fata-n grădina grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp şi mitul zburătorului), poetul valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice (antinomiile dintre geniu şi omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer).

Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.Poemul romantic Luceafărul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditatie asupra condiţiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depăşească). Povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri. Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului în lume,văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.Tudor Vianu socoteşte „personajele" poemului drept „voci" ale poetului, măştile lui, în sensul că eul poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice, corespunzătoare propriilor contradicţii, Privind astfel lucrurile, se poate spune că poetul s-a proiectat nu numai sub chipul lui Hyperion - geniul, ci şi sub chipul lui Cătălin, reprezentând aspectul telluric(pamantean) al bărbatului, sau al Demiurgului, exprimând aspiraţia spre universal, şi chiar sub chipul Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre absolut.Poemul e de substanţă lirică cu schemă epică, ţesute în structura dramatică, ce accentuează lirismul(se incadreaza celor trei genuri).Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat din basm şi care e pretext pentru reflecţia filosofică.Caracterul dramatic este conferit de succesiunea de scene ale structurii, unde dialogul predomină. Intensitatea trăirilor sufleteşti ţine tot de caracterul dramatic al poemului.Substanţa lirică provine din faptul ca poemul proiectează problematica geniului în raport cu societatea, iubirea şi cunoaşterea. In esenţă, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând înălţimea ideilor care-i conferă caracterul filozofic.Viziunea romantică e dată de structură, de temă, de relaţia geniu-societate, de cosmogonii, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de motivul luceafărului, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă, pastel), de metamorfozele lui Hyperion. Compoziţional, Luceafărul este structurat în patru părţi. în prima şi în ultima parte, cele două planuri, terestru şi cosmic, interferează, pe când în părţile a doua şi a treia, ele se separă net, partea a doua fiind consacrată planului terestru, Cătălinei ce acceptă iubirea lui Cătălin, iar partea a treia planului cosmic, unde Demiurgul îi dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu poate da curs rugăminţii de a-1 transforma în muritor. Inceputul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este anistoric, mitic (illo tempore): „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată". Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut de factură populară „o prea frumoasă fată”, scoate în evidenţă o autentică unicitate terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuşi, iar comparaţiile: „Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele" propun o posibilă dualitate: puritate şi predispoziţie spre înălţimile astrale.Primele şapte strofe constituie uvertura poemului, partea întâi fiind o splendidă poveste de iubire, unde atmosfera este în concordanţă cu mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Fata de împărat e văzută în mişcare abia perceptibilă, pentru că totul se petrece în planul visului. Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, o îndrăgeşte pe fată şi se lasă copleşit de dor. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. Cadrul este întunecat, nocturn, specific romantic, favorabil visului. Motivul serii şi al castelului accentuează romantismul conferit de prezenţa Luceafărului. Mişcările sunt de mare fineţe şi au loc în plan oniric, dezvăluind suavitatea sentimentului de iubire exprimat prin motivul zburătorului: „Şi pas cu pas în urma ei/ Alunecă-n odaie". Planul terestru alternează cu cel cosmic: „Şi când în pat se-ntinde drept/ Copila să se culce,/ l-atinge mâinile pe piept,/ I-nchide geana dulce". Motivul zburătorului apare alături de simbolul oglinzii.Ca şi în Floare albastră sau în Dorinţa, atracţia îndrăgostiţilor unul pentru celălalt este sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată în evidenţă dorul şi puterea sentimentului. La chemarea fetei: „O, dulce-al nopţii mele domn,/ De ce nu vii tu? Vină!", Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun, ca un „tânăr voievod, totodată „un mort frumos cu ochii vii”. In aceasta ipostază angelică,

Page 2: Bac Eseuri

Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele romantice: „păr de aur moale", „umerele goale", „umbra feţei străvezii. în contrast cu paloarea feţei sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară. Strălucirea lor este interpretată de fată ca semn al morţii: „Luceşti fără de viaţă [...]/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă". Urmând repetatei chemări-descântec: „Cobori in jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază", cea de-a doua întrupare va fi din soare şi noapte. Cosmogonia este redată în tonalitate majoră: „Iar ceru-ncepe a roti/ în locul unde piere". în antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata: „O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată". Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru,„marmoreele braţe", „ochii mari şi minunaţi”. Pentru a doua oară, paloarea feţei şi lucirea ochilor, semne ale dorinţei de absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii: „Privirea ta mă arde". Deşi unică între pământeni, fata refuză din nou să-1 urmeze: „Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!", recunoscând că nu poate răspunde cu aceeaşi intensitate pasiunii lui: „Privirea ta mă arde" şi că nu-1 poate înţelege: „Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe". Dragostea lor semnifică atracţia contrariilor. Luceafărul formulează sintetizator diferenţa care-i separă: „eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare", dar, din iubire, acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta afirmându-şi superioritatea faţă de ea. Dacă fata/ omul comun nu se poate înălţa la condiţia nemuritoare, Luceafărul/ geniul este capabil, din iubire şi din dorinţa de cunoaştere absolută, să coboare la condiţia de muritor: „Da, mă voi naşte din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege". Partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina şi pajul Cătălin, simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii terestre. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie: a omului comun. Cătălina recunoaşte asemănarea, dincolo de statutul social: „încă de mic/ Te cunoşteam pe tine,/ Şi guraliv şi de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine...".Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele şi simbolurile romantice erau desprinse din mit,exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea. Aşadar Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrităţii pământene: „viclean copil de casă", „Băiat din flori şi de pripas,/ Dar îndrăzneţ cu ochii, „cu obrăjei ca doi bujori. Ca mod de expunere predominant este dialogul. Idila se desfăşoară sub forma unui joc. Pentru a o seduce pe Cătălina, Cătălin urmează o tehnică asemănătoare cu aceea a vânării păsărilor în evul mediu, timpul predilect al romanticilor.Cei doi formează un cuplu norocos şi fericit, supus legilor pământene, deosebite de legea după care trăieşte Luceafărul.Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte". Acest„dor de moarte" ilustrează dualitatea fiinţei pământene, aspiraţia specific umană spre absolut, dar şi atracţia către fiinţa inaccesibilă. Pasiunea ei este generată şi de obstacolul impus de apartenenţa la condiţii diferite, de dorinţa specific romantică de a transforma imposibilul în posibil: „Dar se înalţă tot mai sus,/ Ca să nu-l pot ajunge.// Pătrunde trist cu raze reci/ Din lumea ce-l desparte.../ In veci îl voi iubi şi-n veci/ Va rămânea departe...".Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrată de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunţarea la nemurire. Partea a treia ilustrează planul cosmic.Această parte poate fi divizată la rândul ei în trei secvenţe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul şi liberarea.Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă temporal, în cursul căreia el trăieşte în sens invers istoria creatiunii: „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine". Zborul cosmic potenţează intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire ca act al cunoaşterii absolute.Punctul în care el ajunge este spaţiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea naşterii lumilor: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte".In dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos: „Şi din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos", adică de viaţă finită, de stingere, este numit Hyperion (nume de sugestie mitologică, gr. cel care merge pe deasupra).Demiurgul este cel care afirmă şi cunoaşte cu adevărat identitatea Luceafărului, idee ce accentuează subordonarea acestuia din urmă faţă de Demiurg.Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire...". Demiurgul refuză cererea lui Hyperion. Aspiraţia lui este imposibilă, căci el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar ruperea sa ar duce din nou la haos. Demiurgul nu-i poate oferi moartea pentru că astfel ar produce moartea lumii, ceea ce ar coincide cu negarea de sine. Demiurgul îi explică Luceafărului absurditatea dorinţei lui, prilej cu care este pusă în antiteză lumea nemuritorilor şi aceea a muritorilor. Astfel, muritorii nu-şi pot determina propriul destin, se bazează

Page 3: Bac Eseuri

numai pe noroc şi sunt supuşi voinţei oarbe de a trăi (influenţa filozofiei lui Schopenhauer). Omul de geniu, în schimb, este capabil de a împlini idealuri înalte, se află dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de ordinea firescă a lumii: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte".Omul se află sub puterea unui destin implacabil căruia nu i se poate sustrage, ceea ce-i dă imposibilitatea de a trece din lumea materială în cea spirituală: „Părând pe veci a răsări,/ Din urmă moartea-l paşte,/ Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte".Demiurgul păstrează pentru final argumentul zdrobitor, dovedindu-i încă o dată Luceafărului superioritatea sa, chiar şi în iubire, faţă de muritoarea Cătălina: „Şi pentru cine vrei să mori?/ întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă". Partea a patra este construită simetric faţă de prima, prin interferenţa celor două planuri: terestru şi cosmic.Idila Cătălin — Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezenţa simbolurilor specific. Peisajul este umanizat, specific eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin metaforele: „noaptea mea de patimi, „durerea mea”, „iubirea mea de-ntâi, „visul meu din urmă", îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului. Profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii, constituirea cuplului adamic, îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră: „Miroase florile-argintii/ Şi cad, o dulce ploaie,/ Pe creştetele-a doi copii/ Cuplete lungi, bălaie".„Imbătată de amor", Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii şi-i adresează pentru a treia oară chemarea, de data aceasta modificată, Luceafărul semnificând acum steaua norocului: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!". Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiţii, care se naşte din constatarea că relaţia om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternităţii şi o dată cu ea a indiferenţei, a ataraxiei stoice. Omul comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreţ faţa de această incapacitate: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?". Geniul constată cu durere că viaţa cotidiană a omului urmează o mişcare circulară, orientată spre accidental şi întâmplător: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece".-particularităţi prozodice: ritmul iambic, rima încrucişată, măsura versurilor de 7-8 silabe; sunt prezente asonantele şi rima interioară [una ~ luna, zare - răsare, plec - împle). CONCLUZIA  Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul Luceafărul - sinteză a operei poetice eminesciene -armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice cultivate de scriitor, cât şi simbolurile eternităţii/ morţii şi ale temporalităţii/ vieţii.

Moara cu noroc-Ioan Slavici  Nuvela Moara cu noroc este o  proza  realistă de analiză psihologică.Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă, adică  o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, un fir narativ central;  personajele relativ puţine pun în evidenţă evoluţia personajului principal,  complex, puternic individualizat. Se observă tendinţa de obiectivare a  perspectivei narative, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a  III-a, atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea. Este o nuvelă  psihologică prin: tematică, modalităţi de caracterizare a personajului şi  de investigare psihologică, natura conflictului (interior).     Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări  ale timpului povestirii; acţiunea se desfăşoară prin continue acumulări şi  izbucniri de tensiune epică. Naraţiunea realistă este obiectivă,  realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent. Relatarea evenimentelor nu se realizează totuşi în mod linear,  iar înlănţuirea dintre capitole se face prin tehnici epice  diverse: dialogul, descriere la timpul prezent, semnalarea unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele  povestite înainte. Înlănţuite temporal şi cauzal,  faptele  sunt credibile, verosimile.  Pe lângă  perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în  intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu  autoritatea  vârstei mesajul moralizator al nuvelei. Înainte şi după discursul narativ  propriu-zis, bătrâna rosteşte cele două replici -  teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului:„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci  liniştea colibei tale te face fericit" şi „[...] aşa le-a fost dată". 

Page 4: Bac Eseuri

TEMA NUVELEI     Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei:  efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul  societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XX-lea. Problematica  nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială,  nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din  perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de  înavuţire, scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna  sufletească şi duce la pierzanie. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul  interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe pe cât de  puternice, pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o  parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică şi morală.    Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales,  cârciuma numită Moara cu noroc,înseamnă de fapt Moara cu ghinion,  Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici  ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima). Acţiunea se  desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu  valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi  focul purifică locul.   Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect  concentrat, cu deschideri bogate. Nuvela debutează cu un precept moral  izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de mama-soacră, ce are în nuvelă  rolul corului din tragedia antică greacă: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia  sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Bătrâna  este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte  schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor,  Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani.  Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă  responsabilitatea destinului celorlalţi.  Cârciuma de la Moara cu noroc este  aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de  pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge  la Moara cu noroc şi  a locului în care se află, fixează un  peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre  păduri şi peste ţarini". Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei:  vechea moară „cu acoperământul ciuruit de vremurile ce  trecuseră peste dânsul!", cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că  aici locul e binecuvântat". Simetria  incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului.  Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia  drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara: „Apoi  ea luă copiii şi plecă mai departe".    Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi  efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi antagonist, Lică.Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi  priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în care trăieşte  familia nu întârzie să apară.Apariţia  lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc (intriga), un personaj ciudat,  carismatic, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură  echilibrul familiei. Personajul este portretizat de narator: „Lică, un  om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă”.Orgoliul lui Lică e unul de  stăpân  care nu  doar  îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor. Lică îşi impune  încă de  la  început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul…Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici,  cine ce zice şi cine ce face…". Ana,  nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios".Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un  pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei  malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii. Se anunţă desfăşurarea acţiunii.Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare  împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini  pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează încă o slugă, pe  Marţi, „un ungur înalt ca un brad". Însă  din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a  lui Ghiţă faţă de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici.  Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de  nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte”, „îşi pierdea  repede cumpătul”. Devine mohorât,  violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate  neînţeleasă faţă de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal  cu cei  mici.  La  un moment  dat,  Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi poate  asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul  monologului interior sunt redate frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu". Datorită  generozităţii Sămădăului, starea materială a lui  Ghiţă devine tot mai înfloritoare, numai că omul  începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai  de  aceea devine tot mai atent la imaginea  pe care lumea o  are despre el. Cu toate  acestea, înţelegerea dintre el şi  Lică, marchează pentru Ghiţă începutul  obişnuirii cu răul. Îşi îndeamnă  soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în  braţele acestuia, distruge imaginea pe care ceilalţi o aveau  despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi  în  uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă  drumul acasă numai pe „chezăşie". Axa  vieţii lui morale  se  frânge şi, într-o scenă de

Page 5: Bac Eseuri

un patetism sfâşietor, îi cere iertare Anei: „- Iartă-mă,Ano! îi  zise el. Iartă-mă  cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi  pe faţa pământului...". În alt rând, sărutând pe unul dintre copii,  le spune: „Sărmanilor mei copii,voi nu  mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.  Tatăl vostru e un ticălos".Prin faptul că jura strâmb la proces,  acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă devine complice la crimă. Hotărăşte  totuşi să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este sincer însă  nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului  despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va putea opri jumătate din  sumele  aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest  până la capăt nici  faţă  de  Lică,  nici faţă de Pintea.    Punctul culminant. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării  morale în  momentul  în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna  pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală,  în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment ca se va produce o minune şi că  soţia va  rezista influenţei malefice a acestuia. Dezgustată însă  de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de întreaga familie,  într-un gest de  răzbunare,  Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise,  Lică e „om",pe  când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". Dându-şi seama că  soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de  Răuţ,  din ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se  sinucide izbindu-se cu capul de un copac. „Sancţionarea drastică a  protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite"(Pompiliu  Mareea)

Deznodământul. Un    incendiu  teribil  mistuie    cârciuma  de  la  Moara cu noroc în noaptea de Paşti şi singurele   personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi  copiii, fiinţele cu adevărat morale şi inocente din carte. Nuvela se încheie în  mod simetric cu începutul, prin vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama  destinului  necruţător: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dată".  În  nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea  personajelor.Ghiţă este  cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin  ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire.Com-plexitatea şi „capacitatea  de a ne surprinde în mod convingător fac din Ghiţă un personaj „rotund". Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul  dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică şi morală. El  parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi  ezitări. Ezită între cele două cai simbolizate de Ana (valorile familiei,  iubirea, liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia malefică  a banilor). Se arată slab  în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.Lică rămâne egal cu sine, un om  rău şi primejdios. în schimb, Ana suferă transformări interioare,  care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei  feminine.   Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi  dezvăluie  trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile,  limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). De  asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile  fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul  Sămădăului). Mijloacele de investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate,  monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în stil indirect  liber, notaţia  gesticii,  a mimicii şi a tonului vocii.LIMBAJUL PROZEI NARATIVE    Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe.Modurile de expunere îndeplinesc  o serie de funcţii epice în discursul narativ.Descrierea iniţială are,  pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale,  funcţie simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează  funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii,  prin impresia de stil cenuşiu. Alături de funcţia esenţială de reprezentare, în  roman apare şi funcţia epică de interpretare/ semnificare. Dialogul contribuie  la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor  dintre personaje şi concentrarea epică. Monologul interior, de factură  tradiţională, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt  principalele mijloace de investigare psihologică a personajului principal. Limbajul naratorului şi al personajelor  valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc,  limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este  susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite  de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.CONCLUZIE   Opera literară Moara cu noroc de  Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, deoarece are toate trăsăturile acestei  specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal,  urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte  degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.

Page 6: Bac Eseuri

Tema şi viziunea despre  lume într-o nuvelă:Moara cu noroc Specia literară  a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădera în a doua  jumătate a

secolului al XIX-lea, în perioada marilor clasici.Notabilă fusese  însă în perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele istorice din literatura  română, devenită şi rămasă capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache  Negruzzi, în care viziunea asupra vieţii este cea romantică.În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea nuvela  filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici  şi nuvela psihologică a lui Caragiale.   Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici, autorul volumului  „Novele din popor”, publicat în anul 1881.Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”,  reprezentativă pentru viziunea  autorului asupra existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul transilvănean.   Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate  particularităţile acestei specii:  tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de  caracterizare şi de investigaţie psihologică a acestora. Realismul nuvelei este  susţinut de temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât  mai exacte, de existenţa unui determinism social (personajele au un caracter  format în strânsă legătură cu mediul de viaţă). Alte elemente care susţin  caracterul realist sunt reprezentate de existenţa unui puternic conflict  exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care narează  la persoana a III-a, precum şi redarea atmosferei de epocă.   Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii  banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul, ca  fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă  sintetizează viziunea despre lume a scriitorului, una de factură  realist-moralizatoare şi izvorâtă din mentalitatea omului din popor: cumpătarea  omului în toate şi frica de Dumnezeu.De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre viaţă,  reprezintă aceaşi concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie  mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei  tale te face fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând  destinul personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă rol  testamentar.Întâmplările  narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al XIX, iar  spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea  lucrurilor rele). Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să  renunţe la „liniştea colibei” şi ia în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la  răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o într-un han.Împreună cu el  vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa muncească  făcând ca locul să pară binecuvântat.Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea  lui Lică Sămădăul, personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta  distruge echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un  puternic conflict exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel  interior, care va duce la degradarea morală şi la dezumanizarea personajului  principal. Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia vine să confirme  atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel,  Ghiţă intrat în mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi  stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.  Într-o zi, Lică  soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din ladă,  promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu  diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa îl apere pe Lică pentru  a-şi recupera banii.În preajma sărbătorii  Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică  rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând însoţit de  un străin, pentru a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei.Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul nopţii  arendaşul fusese bătut şi jefuit.Ulterior, Ghiţă  este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică (de frică),  este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în faţa  judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă.Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar dori să-l dea  pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului  „Dar Ghiţă nu voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în  scurt timp putea să devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică bani  furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate  sunt ai săi.Pe măsură ce  trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de îmbogăţire:  amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în  lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar  putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie  inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună  cu nepoţii.Intenţionând  să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l anunţe  pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele

Page 7: Bac Eseuri

Sămădăului,  aceasta simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului, devenind o  victimă a împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat.La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o înjunghie pe Ana,  cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”.Sămădăul (care  se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l  împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi  zdrobeşte capul de un copac.  Deznodământul  este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură cu copii şi  mâhnită până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile  afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor  care fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata  propriilor fapte, ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce  are, căci nu există bogăţie mai mare decât chibzuinţa, adevărul şi omenia”.Bătrâna îşi ia  nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că într-o  lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se  încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise  ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!”Astfel, bătrâna  simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea mesajului  nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este  profundă. Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici în  care autorul înfăţişează lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani,  cârciumari, preoţi, oameni buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere  tari de oameni primitivi, puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care  în final îşi primesc răsplata pentru propriile fapte.

Ion,de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (1885-1944) este considerat creatorul romanului romanesc modern, intrucat "Ion" este privit ca "cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane" de pana atunci (Eugen Lovinescu), iar "Padurea spanzuratilor" este primul roman de analiza psihologica din proza romaneasca.     "Ion" de Liviu Rebreanu a fost publicat in anul 1920, dupa o lunga perioada de elaborare, asa cum insusi scriitorul mentioneaza in finalul operei, intre martie 1913 - iulie 1920. Aparitia romanului a starnit un adevarat entuziasm in epoca, mai ales ca nimic din creatia nuvelistica de pana atunci nu anunta aceasta evolutie spectaculoasa a scriitorului. Eugen Lovinescu primeste romanul 'ion", ca pe o izbanda a literaturii romane, iar satisfactia sa este consemnata in studiul "Creatia obiectiva. Liviu Rebreanu: Ion". Pentru initiatorul modernismului romanesc, al carui principiu de baza era "sincronismul" literaturii romane cu cea europeana, romanul "Ion" este cel care "rezolva o problema si curma o controversa". Aceasta afirmatie a lui Lovinescu se refera la faptul ca aparitia acestui roman obiectiv directioneaza literatura romana catre valoare europeana si stinge polemica pe care criticul o avea cu samanatoristii epocii. Modernismul romanului rezida din complexitatea constructiei narative, din multitudinea planurilor de actiune si din numarul mare de personaje (peste 80) reprezentative pentru toate mediile sociale si, nu in ultimul rand, din formula contrapunctului, adica relatarea aceluiasi eveniment in planuri narative diferite (nunta taraneasca a lui Ion - nunta Laurei in stratul social al intelectualilor; hora-balul etc.).     Ion Pop al Glanetasului, personajul principal si eponim (care da numele operei) din romanul "Ion" al lui Rebreanu, este unul de referinta in literatura romana, concentrand tragica istorie a taranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Desi taran, care s-ar inscrie ca personaj, mai degraba, in curentul traditionalismului, Ion este insa, mai ales, un personaj modern si "rotund" prin complexitatea trairilor, prin forta conflictului interior ce se manifesta patimas si prin analiza psihologica de introspectare a caracterului. De altfel, structura epica a romanului organizatain doua parti - "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii" - reflecta patimile conflictuale: pamantul si iubirea.Ion este un personaj realist, tipic pentru patura sociala a taranimii legate vital de pamantul care-i asigura existenta si respectul colectivitatii, realizat prin formula artistica a basoreliefului. Ca personaj modern, protagonistul este puternic individualizat prin complexitate, prin folosirea metodelor neobisnuite de a intra in posesia paman-turilor lui Vasile Baciu, prin patimile devoratoare si prin sfarsitul tragic si previzibil totodata.Portretul moral este construit din trasaturi contradictorii si complexe, ce reies, indirect, din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gandurile framantarile patimase ale protagonistului care-i si determina destinul.    Inca de la inceputul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv si omniscient il evidentiaza dintre jucatori pe feciorul lui Alexandra Pop     Glanetasu, Ion, urmarind-o pe Ana cu o privire stranie, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut', apoi o vede pe Florica "mai frumoasa ca oricand [...], fata vaduvei lui Maxim Oprea."

Page 8: Bac Eseuri

    Comportamentul flacaului, gesturile si privirile ce se voiau dragastoase reflecta in mod indirect ipocrizia personajului, care, desi o iubea pe Florica, nu renunta la cucerirea Anei, pentru ca aceasta era bogata, "avea locuri si case si vite multe."Conflictul interior, care va marca destinul flacaului, este vizibil inca de la inceputul romanului. Caracterizat direct de catre naratorul obiectiv, Ion este "iute si harnic ca ma-sa", chipes, voinic, dar sarac, din care cauza flacaul simte dureros prapastia dintre el si "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Cand acest personaj il caracterizeaza direct, spunandu-i "fleandura, sarantoc, hot si talhar", Ion se simte biciuit, nu suporta ocara si reactioneaza violent. Orgolios peste masura, el sufera cumplit atunci cand prcotul Belciug il dojeneste in biserica, mai ales ca tot satul este martor la aceasta umilinta.De la inceput, Ion este sfasiat de doua forte interioare, glasul pamantului si glasul iubirii, cazand victima previzibila acestor doua patimi.    Patima pentru pamant il macina pentru ca "pamantul ii era drag ca ochii din cap".Toata fiinta lui era mistuita de "dorul de a avea pamant mult, cat mai mult", deoarece "iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil". Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, stapanit de o vointa navalnica, un temperament controlat de instincte primare, hotarat si perseverent in atingerea scopului, dar si viclean, Ion isi urzeste cu meticulozitate si pricepere planul seducerii Anei. Asadar, setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatii sale, facand din el un personaj memorabil prin aceea ca intreaga sa energie este canalizata catre atingerea scopului de a avea pamant: "glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare." Alta data, Ion exclama impatimit. "cat pamant, Doamne". Gandurile lui Ion sunt dominate de patima pamantului, in care scop se straduieste sa puna mana pe fata lui Vasile Baciu, care nu vrea sa i-o dea cu niciun chip. Impresionat de suferinta flacaului, Titu Herdelea ii sugereaza sa-l sileasca pe Baciu, daca acesta nu se invoieste. Ion rasufla usurat si-i vine ideea s-o necinsteasca pe Ana, proiect pe care il pune in practica pana la ultimul detaliu. Dupa ce planul ii reuseste, Ion intra in posesia averii lui Vasile Baciu si, intr-un gest de adorare, saruta pamantul, iar fata "ii zambea cu o placere nesfarsita". Aceasta atitudine este o noua ipostaza a lui Ion, care se simte "mandru si multumit ca orice invingator" si se vede "mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori".    Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a personajului realist, protagonistul considerand ca daca ar fi avut pamant, Vasile Baciu n-ar mai fi indraznit sa-l jigneasca in fata celorlalti si nici preotul Belciug nu l-ar fi umilit in biserica.Pamantul semnifica pentru flacaul ambitios demnitate si totodata obiect al muncii asupra caruia isi exercita energia, vigoarea, hamicia si priceperea.Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distanta, cinica, refuza sa-i mai vorbeasca ori sa o mai vada si-i spune, dispretuitor, sa-l trimita pe taica-sau sa discute. Cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semet si cu nasul in vant", sfidator, constient ca detine controlul absolut asupra situatiei si ca-l poate sili sa-i dea pamantul la care atata ravnise. Cand a luat-o pe Ana, Ion s-a insurat, de fapt, cu pamanturile ei, sotia devenind o povara jalnica si incomoda. Capitolul "Nunta" il surprinde pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci interioare, mai intai "ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta", ca apoi, in clipa imediat urmatoare, sa gandeasca in sine cu dispret "si sa raman tot calic, pentru o muiere...". Acest monolog interior evidentiaza conflictul sufletesc dintre cele doua patimi de care este mistuit flacaul.Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea pamanturilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutaiitate, violenta, la prefacatorie si incantare ceea ce-l motiveaza ca personaj modern. Calinescu considera ca "in planul creatiei Ion este o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant", ceea ce sugereaza faptul ca Ion este vinovat de propriul destin, deoarece, din cauza patimii pentru pamant, se dezumanizeaza. Vinovata este insa si societatea care determine o opozitie intre saraci si bogati prin natura relatiilor dintre oameni. Insusindu-si pamantul pe cai necinstite, Ion nu putea sa supravietuiasca, sfarsitul lui previzibil fiind perfect motivat moral si estetic de catre naratorul obiectiv si omniscient.    Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea patimasa pentru Florica, duce fara dubiu la destinul tragic al eroului. Dupa ce Ana s-a spanzurat, Ion, simtindu-se liber, este din ce in ce mai nestapanit in iubirea lui pentru Florica, pe care o urmarea peste tot si care i se parea mai importanta decat toate pamanturile: "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume drag nu-i al tau?". Prietenia falsa cu George constituie o alta strategic a protagonistului pentru a se afla cat mai des in preajma Floricai. Din clipa in care Savista-Oloaga i-a deschis ochii, George intelege de ce Ion vine mereu pe la ei si planuieste sa revina pe neasteptate, ca sa se convinga de corectitudinea banuielii. Intors acasa in plina noapte, George aude zgomote in curte, ia sapa si, pentru ca nu-i raspunde nimeni, izbeste la intamplare, fara sa vada nimic. Simte ca "fierul a patruns in ceva moale", apoi mai loveste inca o data si aude "un parait surd", iar cand da a treia oara este convins ca l-a

Page 9: Bac Eseuri

omorat. Asadar, Rebreanu propune pentru sfarsitul patimasului Ion o crima pasionala, infaptuita cu o unealta simbolica pentru munca pamantului: sapa.Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala, fiind raspunzator de viata Anei si a copilului lor, tulburand echilibrul unui camin si linistea unei tntregi colectivitati. Dupa dramele consumate, viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului ilustrand sarbatoarea sfintirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugereaza faptul ca totul reintra in firescul vietii.    Personaj realist, Ion Pop al Glanetasului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viata, inspinindu-l o scena vazuta de scriitor pe colinele unui sat, unde a observat "...un taran imbracat in haine de sarbatoare" , care s-a aplecat, deodata "si-a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe-o ibovnica. Scena m-a uimit si mi s-a intiparit in minte, dar fara vreun scop deosebit, ci numai ca o simpla ciudatenie".Un alt eveniment care l-a marcat in mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tanar taran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetasului, care nu avea pamant si pronunta acest cuvant cu "atata sete, cu atata lacomie si pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata...".    Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, rece, deoarece romancierul detine secretul construirii de oameni vii, intr-un stil anticalofil, fara podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenta regionalismelor ardelenesti asigura un echilibru stilistic, personajele avand un limbaj definitoriu pentru mediul caruia ti apartine fiecare. Cuvintele si expresiile populare, precum si registrul lexical taranesc -sunt proprii lui Ion Pop al Glanetasului, contribuind la desavarsirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc. Cu o structura bine echilibrata, in doua parti, intitulate sugestiv Glasul Pamantului si Glasul iubirii, romanul cuprinde in albia lui viata satului transilvanean inainte de razboi.Naratiunea incepe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas:"Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia…".Si finalul, simetric, incheie rotund romanul cu aceeasi imagine:"Satul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimat". Subiectul are o intriga simpla. Ion Pop al Glanetasului doreste pamantul cu o patima mistuitoare, caci tatal sau, "sarac iasca si lenevior de n-avea pereche", a mancat repede zestrea Zenobiei, fiindca "toate crasmele le batea", cat e Armadia de mare; "fugea de munca grea".Iubea pamantul de mic copil. A crescut ravnind si pizmuind pe cei bogati, dorind cu orice pret sa aiba pamant mult, cat mai mult: "De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama".In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, "bocotanul satului", desi era urata si n-o iubea. Urmandu-si cu viclenie si tenacitate scopul, Ion intra in posesia pamanturilor la care jinduise cu lacomie. Dar iubirea ascunsa pentru Florica cea frumoasa si saraca, maritata mai apoi cu George Bulbuc, nu-i da pace.Tratata inuman de catre Ion si de catre tatal ei, Ana isi curma viata. Romanul este, din acest punct de vedere, o drama a casniciei taranesti in lupta pentru pamant. Copilul ramas se imbolnaveste si moare, spre disperarea lui Ion, care vedea in el doar garantia pastrarii pamanturilor lui Vasile Baciu.Ion este ucis de catre George Bulbuc, barbatul Floricai, cand se lasa sedus de "glasul iubirii", fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.Apreciat constant drept o mare constructie epica, "o epopee a taranului roman", "Ion" este romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul apreciaza. In centrul romanului sta figura lui Ion, monumental si simbolic prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant.Aflam ca la scoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, care mereu "i-a batut capul Glanetasului sa dea pe Ion la scoala cea mare din Armadia, sa-l faca domn". Era silitor si cuminte, dar "ii era mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tina coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul."Era chipes, istet, iute si harnic, dar sarantoc. Dorinta de a avea pamant il obsedeaza. Faptele pun in lumina caracterul personajului. Scena infruntarii dintre Ion si Vasile Baciu la hora duminicala dezvaluie starea lui Ion, notata cu minutiozitate. Jignit de Vasile Baciu care-l numeste "sarantoc" si "talhar", in fata satului, Ion reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violent. "Ion schimba fete-fete. Genunchii ii tremurau, iar in cerul gurii simtea o uscaciune parca i s-ar fi aprins sufletul." Destinul fiecarui personaj devine si o problema de psihologie umana, determinata nu numai de elementul social, ci si de impulsurile interioare, mai adanci ale fiintei, care rabufnesc in situatii limita.Dupa ce-l batu zdravan pe George Bulbuc, pe care-l vroia Vasile Baciu ginere, fiind flacau bogat, Ion "era multumit acuma si racorit". Orgoliul ranit al lui Ion se mai tempera in urma acestei ispravi. Conflictul cu Simion Lungu, caruia i-a micsorat bucata de pamant, intrand cu plugul, deoarece cu ani in urma era pamantul Glanetasilor, confirma aviditatea pentru

Page 10: Bac Eseuri

pamant a lui Ion: "Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea".Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului. Dojenit de preot in fata lumii din biserica, simtind privirile celorlalti cum il sfredeleau, neindraznind nici macar sa se miste din loc.Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substantial: framantat de dorinta de a avea pamant, cat mai mult, si dupa ce capata pamantul mult ravnit. Personajul e surprins in situatii care-i pun in lumina trasaturile. Istet si viclean, isi alcatuieste cu grija planul dobandirii pamantului inca de la hora duminicala. cand incepe s-o ademeneasca pe Ana. Lovind-o pe Ana cu sange rece, personajul este "bruta ingénue”, el se infrateste cu pamantul intr-un ritual mistic al posesiunii. Dar personajul nu are liniste si fericire nici dupa dobandirea pamantului mult ravnit, pentru ca revine "glasul" iubirii .Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale viguroase si neclintite, caci, "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e drag nu-i al tau"- spune Ion la sfarsit. El este devorat si de "glasul pamantului" si de "glasul iubirii".Destinul lui Ion este strans legat de viata satului din primele decenii ale secolului XX-lea, a carui existenta o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din Transilvania. Sunt prezentate aspecte ale asupririi nationale, simtite mai ales de intelectualii satului, in raport cu autoritatile de stat ale asupririi austro-ungare. O anumita ierarhie sociala este vizibila dupa locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul sta cu batranii fruntasi, apasa vorbele, le insoteste cu gesturi hotarate; barbatii isi scot palariile la apropierea preotului Belciug si a familiei Herdelea, invatatorul satului. Primarul si fruntasii satului ies la poarta intru intampinarea "domnilor". Pe laturi, "ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea si Alexandru Glanetasu."Scriitorul prezinta elemente ale vietii cotidiene in amanuntime, cum este scena trezirii Glanetasilor cand se aude, in tinda, glasul aspru al cocosului, in zorii zilei, sau descrierea noptii in sat.Ni se infatiseaza odihna, in pridvor, seara, a familiei invatatorului Herdelea, cand femeile brodau sau crosetau, vorbeau si radeau, in vreme ce Herdelea, cu pipa-n gura, rasfoia cate-o carte. Casa invatatorului, "cea dintai, taiata adanc in coasta unei coline", biserica "nu mai rasarita ca alte case din sat" polarizeaza oamenii satului. Scriitorul prezinta evenimentele traditionale: nunti, botezuri, inmormantari, slujbe religioase duminicale, sarbatorile Craciunului si pregatirea acestuia, cantatul colindelor.Pe celalalt plan se desfasoara existenta familiilor de carturari, care se pastreaza oarecum izolata.Invatatorul Herdelea este mereu amenintat de grijile familiei, de maritatul fetelor, de afirmarea ca gazetar al lui Titu, de autoritati, de teama sa nu-si piarda casa, construita pe pamantul preotului Belciug; este din ce in ce mai resemnat, coplesit de iluzii spulberate, de compromisuri se i-au calcat pe inima. "Duelul" dintre invatatorul Herdelea si popa Belciug, interesele si certurile marunte dramatizate, existenta cotidiana, ca si evenimentele traditionale fac din "Ion" o autentica monografie a satului ardelenesc. Romanul are un caracter epopeic, prin senzatia atat de plina a vietii, "glasurile se amesteca si se confunda in zgomotul inimii" (N. Manolescu). in Ion, personajul principal al romanului, G. Calinescu vede "un exponent, un erou de epopee, care trece prin criza asezarii la casa lui".Prin romanul "Ion", Liviu Rebreanu a dat literaturii romane intaia creatie epica de mari dimensiuni in care se simte pulsatia vietii, scriitorul dovedind ca are vocatia constructiilor monumentale.Tudor Vianu aprecia romanul pentru intuitia psihologica sigura, pentru pasiunile traite, avand o maretie reprezentativa, iar pe Rebreanu il considera "un poet al Ardealului".

Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi,Camil Petrescu Romanul a aparut, in doua volume, in anul 1930. Scris repede, pentru a fi o nuvela, dar cu fişe stranse aproape zece ani, a devenit un roman, depasind intinderea prevazuta initial.Structurat in doua parti, ce poarta titluri semnificative, scrise la persoana intai, ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua ipostaze existentiale fundamentale: iubirea si razboiul.Romancier prin excelenta citadin, Camil Petrescu aduce masiv in literatura romana intelectualul lucid, care gandeste si se framanta caci, spune unul dintre eroii sai, "cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama". Daca prima parte a romanului pare a fi integral o fictiune, partea a doua se alcatuieste dintr-o experienta de viata traita direct si consemnata in jurnalul de campanie al autorului.Scris in intregime la persoana intai, romanul devine un lung monolog liric in care eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre certitudine si incertitudine in planul erotic si in viata amenintata de moarte. La inceputul primei parti a romanului, aflam despre Stefan Gheorghidiu ca este sublocotenent, proaspat

Page 11: Bac Eseuri

concentrat intr-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea Vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal, apoi in munti, in regiunea Dambovicioara. Scriitorul precizeaza de acum starea eroului: "pentru mine, insa, aceasta concentrare era o lunga deznadejde".El face eforturi disperate sa obtina o permisie de doua zile pentru a merge la Campulung, chemat de urgenta de sotia lui, cu care se impacase de curand. O discutie la popota pe tema dragostei, a fidelitatii femeii, a raspunderilor conjugale il irita pe tanarul sublocotenent, care reactioneaza cu o violenta abia stapanita, ce-i uluieste pe cei de fata. Zbuciumul sau interior se condenseaza in cateva cuvinte: "Daca maine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez". Incidentul de la popota declanseaza resorturile adanci, interioare ale eroului. El aduce in prezent povestea iubirii sale, actualizand-o. Romanul incepe, propriu-zis, prin capitolul al doilea, intitulat "Diagonalele unui testament", in care se succed secvente din romanul iubirii si al casniciei sale, asa cum s-au inregistrat in memoria eroului-narator, in constiinta sa lucida. Deci eroul traieste doua realitati: realitatea timpului cronologic (frontul) si realitatea timpului psihologic (trairile interioare trecute si reverberate). La Camil Petrescu timpul este subiectiv.Critica literara a apreciat de la inceput substanta psihologica a romanului, planul interior (sentimente, ganduri) si planul exterior, obiectiv, al lumii (oameni, fapte, intamplari). Toate converg catre o constiinta unica, unde sunt analizate pentru gasirea de certitudini, a adevarului. "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este un roman de "experienta", de "cunoastere" (G. Calinescu). Cunoasterea prin intoarcere inauntru, caci scriitorul este o natura reflexiva, care diseca, analizeaza cu luciditate viata interioara, fiindca "atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum de altfel atentia sporeste si durerea de dinti".Intrare in nararea primei experiente de cunoastere, iubirea traita sub semnul incertitudinii, se face direct, semnaland drumul zbuciumat al cautarii adevarului, al clarificarii interioare: "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la facultate si banuiam ca ma inseala". Primirea, pe neasteptate, a unei parti dintr-o mostenire lasata de un unchi bogat, Tache, schimba cursul existentei conjugale a celor doi studenti saraci, in defavoarea cuplului insa. Ceea ce era neinsemnat, in afara preocuparilor lui Stefan Gheorghidiu (luxul, petrecerile), devine pentru Ela, sotia lui, interes deosebit, intrand in contradictie cu idealul lui de feminitate: "As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare" (banii...).Reactiile Elei in probleme pragmatice il contrariaza: "Aveam impresia ca intamplarea cu mostenirea trezise in femeia mea porniri care dormitau lent, din stramosi in ea". Vazut ca un roman al geloziei, dar si ca o aspiratie spre o iubire ideala, izvorata din setea de idealitate, de absolut, romanul sugereaza, prin finetea observatiei psihologice, insusi misterul uman. Scriitorul observa patrunzator si aduna cu precizie stiintifica, analizeaza reactii, framantari, indoieli, intrebari ce alcatuiesc drumul sinuos al iubirii in planul constiintei.Student la filosofie, inzestrat intelectual, Stefan Gheorghidiu are lumea lui, a cartii, nu este compatibil cu lumea unchiului sau, Tache, si a oamenilor de afaceri. Recunoscandu-si orgoliul sau nemasurat in planul interior, sufletesc, Stefan Gheorghidiu precizeaza: "ca personalitate sociala ma simt intr-o situatie falsa si nesigura, cand ma saluta prea respectuos, chiar un servitor. Parca merg pe calcaie".Fire pasionala, reflexiva, constient de chinul sau launtric, Stefan Gheorghidiu aduna, progresiv, semne ale nelinistii si indoielilor sale interioare si se diseca cu minutiozitate. Primele observatii semnalate de Ela sunt legate de sugestiile ei cu privire la innoirea vestimentatiei, stangacia dansului.Viata i-a devenit curand "o tortura", nu mai putea citi "nicio carte", parasise universitatea. Plimbarea la Odobesti, intr-un grup mai mare, declanseaza criza de gelozie si incertitudinea iubirii, pune sub semnul indoielii fidelitatea femeii iubite. Sufletul sau torturat de iubire si gelozie trece printr-o stare de infinite nuante ale trairii: disperare, dispret, suferinta, duiosie. Compania insistenta a domnului G., avocat obscur, dar barbat modern, acordata sotiei sale, ii sporeste suspiciunile. Plimbarile cu masina, asezarea la masa sunt prilejuri de observatie atenta si framantare interioara. Naratorul noteaza gesturi, vorbe, reactiile dureroase ale geloziei, observandu-se pe sine, pe cei doi (Ela si G.), pe cei din jur, studiind totul: apropierea instinctiva a Elei de G. Personajul sufera el insusi, nu numai din amor propriu ranit, din neputinta si deziluzie, ci mai ales ca se dedubleaza: isi ascunde framantarile, afisand indiferenta. Faptul ca Ela a gustat din felul de mancare a lui G. ii reinvie in memorie amintiri dureroase.Confesandu-se si analizandu-se, eroul e constient ca "n-am fost niciodata gelos, dar am suferit atata din cauza iubirii". El vedea in Ela idealul sau de feminitate si iubire, catre care aspira cu toata fiinta lui, sincer si generos, dar care s-a prabusit. Pentru ca, in conceptia lui, acei care se iubesc "au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt". Drama e amplificata pentru ca personajul isi exacerbeaza suferinta, ridicata la dimensiuni cosmice, in consens cu nevoia sa de absolut. Venit prin surprindere, noaptea, acasa, vidul sau interior

Page 12: Bac Eseuri

se amplifica: "casa era goala ca un mormant, fara nevasta-mea", pentru ca iubirea lui este unica. Eroul sufera nu numai din orgoliul sau ranit, dar mai ales, dintr-un sentiment absolut al loialitatii fata de sine. Eroul lui Camil Petrescu este un psiholog al dragostei.Alte personaje contureaza o lume in care el ramane neimplicat.Nae Gheorghidiu, om de afaceri "aprig", fara crutare cand interesele ii erau atacate, cinic, fara scrupule, politician abil, Tanase Lumanararu, fost poate vanzator de lumanari si ajuns milionar, desi analfabet, cu o "abilitate aproape geniala ca sa insele absolut pe toata lumea", cu un mare respect pentru cuvantul scris si cel care scrie - aceasta lume aminteste de lumea lui Balzac. Este o lume in care Stefan Gheorghidiu este un intrus, pentru ca nimic din aceasta lume nu corespunde firii lui oneste, pasionate de bine, frumos si adevar. Nici in iubire si nici in planul social Stefan Gheorghidiu nu gaseste un punct de comunicare durabil. El traieste dureros singuratatea omului modern, constient ca "o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie". El traieste in lumea ideilor pure. A doua experienta de viata, fundamentala in planul cunoasterii existentiale este razboiul, frontul, o realitate traita direct de catre scriitor - narator. Razboiul constituie pentru Camil Petrescu o experienta decisiva a intelectualului. El este un punct terminus al dramei lui Stefan Gheorghidiu.Scriitorul aduce o imagine demitizata a razboiului; nimic eroic, nimic inaltator. Razboiul e tragic si absurd. El este descris intr-o viziune realista, in numele autenticitatii si al adevarului.Faptele sunt transmise cu o precizie calendaristica dintr-un jurnal de front la autorului insusi. O experienta traita direct e transmisa cu scrupulozitate, omul fiind prezent in raport nemijlocit cu moartea. Discutiile demagogice din parlament cu privire la pregatirea pentru razboi sunt o realitate cruda pe front. Nici instructia militara a ostasilor nu era departe de jocurile copiilor din mahalaua Oborului, cand "ne imparteam in romani si turci, si navaleam unii peste altii". Spiritul polemic al scriitorului scoate in evidenta inconstiinta si cinismul celor raspunzatori de soarta tarii: "stiu bine ca in acest timp se dadeau asigurari in parlamentul tarii ca suntem bine pregatiti", ca "suntem gata pana la ultimul nasture", pana la "ultimul cartus". Haos, mizerie, marsuri neintrerupte, fara nici o finalitate, o invalmaseala gigantica, acesta era frontul, durabila halucinatie de foc si de trasnete. Pentru Stefan Gheorghidiu, frontul este o experienta inedita. Capitolul” Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” dezvaluie tragismul confruntarii cu moartea. Scriitorul noteaza elemente ale realitatii de razboi, elemente exterioare, el insusi privindu-se din exterior, ca un obiect. Notatia este lucida si de o mare autenticitate: viata oamenilor sta sub semnul hazardului si al animalitatii, a dorintei de supravietuire. Integrarea in colectivitatea frontului sporeste dramatismul. Oamenii se strang unii in altii si autorul conchide: "Nu mai e nimic omenesc in noi".Drama lui Gheorghidiu se contopeste cu cea a camarazilor sai, panica, frica, lasitatea, groaza sunt descrise realist, sunt sentimente si incercari umane care-i infratesc. Scenele ce descriu retragerea, trecere prin "baraj" sunt memorabile.Eroul nu inceteaza sa gandeasca, sa faca asociatii, chiar in aceste momente de apocalipsa. Ca un blestem, unul din ostasi silabiseste intruna: "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu". Notatiile sunt de un realism zguduitor. Unul dintre ostasi a vazut un obuz care i-a retezat capul lui Amariei... "si fugea, asa fara cap". Ziua retragerii, "cea mai cumplita zi", aflam din notele din subsolul paginilor, a fost "cea mai groaznica pentru mine si prin consecintele ei, si prin amintirea ei, timp de noua ani am retrait-o mereu in vis". In conditiile frontului, pentru individul redus la cateva reactii, timpul exterior si cel interior coincid. Frontul este o alta dimensiune a vietii, o experienta traita intens si concentrat in constiinta individului. Alteori, analiza se proiecteaza in interiorul sau; referindu-se la suferinta din cauza Elei, Stefan Gheorghidiu se simte detasat parca de sine si de tot ce a fost: "Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca mai e firul de ata al gandului trecator". Ranit si spitalizat, se intoarce in Bucuresti, acasa. Langa Ela, simte o instrainare definitiva. Gandeste detasat: "sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata". Experienta razboiului a fost decisiva. Drama iubirii este acum intrata definitiv in umbra.Ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, lucruri personale: "Adica tot trecutul".Prin cele doua ipostaze pe care le traieste eroul, romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este un "neintrerupt mars tot mai adanc in constiinta".(Perpessicius)Originalitatea romanului consta in finetea si subtilitatea analitica de factura subiectiva, realizata prin memoria involuntara si durata subiectiva. Scriitorul filtreaza totul prin constiinta sa unica si ordonatoare; (scris la persoane intai, autorul este personaj si narator). Autenticitatea scrierii este asigurata prin exactitatea si minutia notarii, utilizarea fragmentelor din presa, discursuri oficiale, extrase din jurnalul de campanie al scriitorului-naratorului prezentate in subsolul cartii. Claritatea si sobrietatea stilului, fraza scurta si nervoasa sustin stilul analitic, intelectual al scriitorului.

Page 13: Bac Eseuri

Ştefan Gheorghidiu - drama intelectualului lucid  Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război",Ştefan Gheorghidiu identificăndu-se în totalitate cu autorul Camil Petrescu,este un personaj-narator, deoarece relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini.Eroul trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic(subiectiv), drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheorghidiu analizează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a războiului.Student la filozofie, intelectual lucid, Ştefan trăieşte în lumea cărţilor şi nu se poate adapta lumii afacerilor, reprezentată de unchiul Tache, Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are nici o legătură spirituală.Dialogul de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul defront: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Eroul este o natură reflexivă, care analizează în amănunt, cu luciditate stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi adevăr. Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. Ştefan primeşte pe neaşteptate o moştenire de la unchiul său, Tache şi, ca urmare, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, deincertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Faptele,gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului(autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi fără importanţă, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiau,căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de neînchipuit". Principala modalitate de caracterizare pentru a ilustra zbuciumul său interior este introspecţia prin monolog interior.Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe care le disecă minuţios. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar bărbat monden, sporeşte suspiciunile, personajul-narator, care, autoanalizându-se, îi observă pe cei doi cu luciditate, despicând firul în patru: "Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată".Incertitudinea iubirii devine în curând "o tortură", nu mai putea citi "nicio carte", aşa că Ştefan se desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei: "Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii." Văzuse în Ela idealul său de iubire şi de feminitate către care aspira cu toată fiinţa Iui şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă.Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Venit pe neaşteptate acasă într-o noapte, după o absenţă mai lungă, incertitudinea lui se accentuează şi casa îi pare "goală ca un mormânt, fără nevastă-mea". Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire, dar se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, pe care o priveşte acum cu indiferenţa "cu care priveşti un tablou" şi căreia îi lasă o bună parte din averea Ia care ea ţinea, se pare, în mod deosebit: "i-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul". A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale. Imaginea războiului este demitizată, nimic eroic, nimic înălţător,războiul este tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, diaree şi mai ales frică, spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemic al personajului-narator evidenţiază discuţiile demagogice din Parlament, inconştienţa şi cinismul politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta ţării. Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" dezvăluie tragismul confruntării cu moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul că "e ca la începutul lumii."Notaţiile personajului despre război sunt de o mare autenticitate şi luciditate,viaţa oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cădem cu sufletele rupte în genunchi". Ca un blestem, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu". Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul lui A Măriei şi el "fugea aşa, fără cap”.

Page 14: Bac Eseuri

Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins,deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El se înalţă deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene.Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului: "Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt." Iubirea lor se născuse din orgoliullui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: "ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar". Averea moştenită de soţul ei dă la iveală firea pragmatică a Elei, pasiunea ei pentru viaţa mondenă, ceea ce-1 uimeşte pe Ştefan, care ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare". Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibăcertitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: "trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea". în plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G., are o expresie deznădăjduită atunci când acesta stă de vorbă cu altă femeie. între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui.Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. în susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului o numeşte: "femeia mea", "nevastă-mea", "fata asta", "ea" în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta. El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutuF. Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal".Originalitatea romanului e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de declanşarea prin memorie involuntarăa dramei suferite din iubire, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că scriitorul este în acelaşi timp personaj şi narator. Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu în roman constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia.care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.In concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică şi din acest monolog nervos se desprinde o viaţă sufletească, un soi de simfonie intelectuală"

ENIGMA OTILIEI,de GEORGE CĂLINESCU ROMANUL OBIECTIV / REALIST        Romanul este opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.Trăsăturile romanului obiectiv:îşi propune să reflecte existenţa obişnuită;Universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii;construcţia subiectului respectă ordinea cronologică;Incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul;incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman;acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată;Finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări;personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri;Personajul este surprins într-un proces de transformare;naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile. Elemente de realism balzacian:tema romanului: alcătuirea unei imagini complete a burgheziei de la începutul secolului al XX-lea;motivul moştenirii;motivul paternităţii;expoziţiunea stabileşte fixarea exactă în timp şi spaţiu, descrierea mediului;caracterizarea personajelor se realizează prin legătura cu mediul ambiant, vestimentaţie; acestea

Page 15: Bac Eseuri

sunt încadrate într-o tipologie;notarea amănuntelor semnificative;descrieri minuţioase, tehnica detaliului.

     Romanul Enigma Otiliei, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul 1938. Romanul a pus încă de la apariţia lui problema încadrării într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele, procedeele folosite, o serie de pasaje lirice, demonstrează că romanul este în acelaşi timp clasic, romantic şi realist. Se pot observa şi anumite accente romantice, mai ales în descrierea Bărăganului în momentul în care personajele fac o vizită la moşia lui Pascalopol. Totuşi, elementele care primează sunt realiste, romanul aparţinînd realismului critic sau realismului balzacian. În perioada interbelică, tenhicile balzaciană, proustiană, stendhaliană dobândiseră un mare prestigiu datorită operelor Hortensiei Papadat-Bengescu, lui Camil Petrescu sau George Călinescu. Nu este vorba însă de o copiere a unor modele străine, ci de adaptarea lor în maniere insolite.Romanul Enigma Otiliei se înscrie în sfera realismului critic balzacian, fiind un roman social şi citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, care presupune un narator omniscient, deoarece ştie mai mult decât personajele sale, şi omniprezent, controlând evoluţia acestora. deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative. Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Enigma Otiliei descrie istoria unei familii al cărei destin este strâns legat de o moştenire. În acelaşi timp, se prezintă o imagine completă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, care se află sub determinarea social-economică, banul fiind valoarea supremă după care se ghidează. Pe acest fundal social, este urmărit procesul de formare şi maturizare al lui Felix Sima care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Romanul este realist-balzacian prin apariţia unor motive specifice operei scriitorului francez Honoré de Balzac: motivul moştenirii şi motivul paternităţii.Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei Tulea, al lui Stanică Raţiu. Cele două planuri principale ale naraţiunii prezintă istoria moştenirii şi maturizarea lui Felix. Primul plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu care presupune înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi se îndrăgosteşte de Otilia. Autorul acordă importanţă şi planurilor secundare deoarece ele realizează o imagine amplă a societăţii citadine. Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire, respectându-se cronologia faptelor. Alături de naraţiune, autorul foloseşte şi celelalte moduri de expunere. Cu ajutorul dialogului, se caracterizează personajele, oferind în acelaşi timp caracterul scenic unor secvenţe narative. Descrierea este folosită pentru a susţine impresia unui univers autentic, dar şi pentru caracterizarea personajelor: descrierea spaţiilor exterioare (strada, arhitectura, decorul interior, camerele), descrirea vestimentaţiei. Imaginea Bărăganului este redată cu ajutorul unei descrieri de tip romantic, deoarece realitatea este proiectată în plan fantastic. Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul şi deplasează accentul de la un aspect realist, la tehnica modernă a reflectării poliedirce, prin care este realizat personajul principal. Otilia devine o enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereuşind să o definească în totalitate.Acţiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie 1909 şi are în principal, ca spaţiu de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se desfăşoară o parte din evenimentele prezentate în carte sunt: casa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau cea a lui Stănică Raţiu. Incipitul (expoziţiunea), specific romanului realist, fixează veridic cadrul temporal şi spaţial al acţiunii: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior.” Caracteristicile arhitectonice ale unei case reflectă caracterul oamenilor care o locuiesc. Pentru Balzac, o casă este un document sociologic şi moral. Strada şi casa lui moş Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice), zgârciţi (case mici, cu ornamente din materiale ieftine), delăsători (există urme vizibile ale umezelii şi uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea ueni lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.Personajul martor, din perspectiva căruia este descrisă strada şi casa lui

Page 16: Bac Eseuri

Costache Girgiuveanu, este Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima de la Iaşi. Rămas orfan, este nevoit să se afle sub tutela lui moş Costache, un fel de unchi prin alianţă. Tânărul, încă minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Prima întâlnire cu tutorele său este una care defineşte caracterul acestuia din urmă: când ajunge în strada Antim, bătrânul avar îl întâmpină cu următoarea afirmaţie care îl derutează pe Felix: „- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”Incipitul se află în strânsă legătură cu finalul, care îl prezintă pe Felix cu aproximativ zece ani mai târziu, plimbându-se din nou pe Strada Antim pentru a revedea casa în care a locuit: „Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbară cu totul caracterul străzii. Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită”.Încă din prima seară petrecută în casa tutorelui său, Felix ia contact cu toate persoanele apropiate familiei Girgiuveanu. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida Pascalopol, protectorul Otiliei, apoi pe membrii familiei Tulea alcătuită din Aglae, sora lui Costache, Simion, soţul senil al acesteia şi cei trei copii: Olimpia, căsătorită cu Stănică, Aurica, o fată bătrână, obsedată să se căsătorească, şi Titi, într-un fel retardat mintal. Felix asistă la jocul de cărţi care adună în jurul mesei toate personajele, fiecare aducând o notă aparte prin trăsăturile sale de caracter: moş Costache şi Aglae sunt avizi după câştig, Pascalopol este blazat şi dezinteresat, Aurica este anostă şi uneori absentă la ce se petrece în jurul ei. Spectatorii jocului sunt Felix, Otilia, care stă tot timpul în prejma lui Pascalopol, şi Simion Tulea. Portretele fizice ale personajelor sunt alcătuite cu ajutorul detaliilor vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter: Aglae este văzută ca „o doamnă cu faţa gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari”,Aurica este „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă”, în timp ce Simion Tulea este „un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri măsuţei.” Toate aceste aspecte alcătuiesc atmosfera ostilă, neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi conflictul. Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima. Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor morale pe care le are obsesia banului asupra oamenilor. Istoria acestei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costache şi se referă la adversitatea manifestată de Aglae împotriva Otiliei, iar al doilea este reprezentat de interesul lui Stănică Raţiu pentru banii bătrânului care duce la destrămarea familia Tulea. Moş Costache trăieşte cu iluzia unei vieţi veşnice doar pentru a nu fi nevoit să realizeze un testament care să asigure viitorul fiicei vitrege, Otilia Mărculescu. Deşi îşi iubeşte fiica nu face niciun demers pentru a o proteja, de dragul banilor, dar şi din teama de sora lui, Aglae. Aceasta, împreună cu întreaga familie Tulea, doreşte obţinerea averii totale a lui Costache, plan care poate fi periclitat de înfierea Otiliei. Un alt personaj care doreşte să pună mâna pe averea bătrânului este Stănică Raţiu. Reprezentativ pentru categoria parveniţilor din literatura română, acesta se căsătorise cu Olimpia Tulea doar pentru averea ei, dar sfârşeşte prin a pune mâna pe averea lui Costache. Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără motiv, transminţând diferite veşti între cele două case. Când Costache are a doua criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii. Astfel se rezolvă şi conflictul exterior al cărţii şi problema moştenirii.Aspectele sociale descrise în roman sunt completate de aspectele familiale: relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre soţi, situaţia orfanilor. Căsătoria este şi ea analizată dintr-o perspectivă critică: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei, Titi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială, Stănică Raţiu se însoară cu Olimpia doar pentru zestrea ei, Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia pentru că îşi doreşte o familie chiar dacă ştie că aceasta nu îi împărtăşeşte sentimentele, iar în final Felix, ratând prima iubire, se va căsători după ce îşi va face o carieră. În general, motivul pentru care relaţiile dintre soţi se strică este obsesia pentru bani. Cazul cel mai relevant este parvenitul Stănică Raţiu care, căsătorindu-se doar din consideraţii materiale, nu îşi îndeplineşte datoria de soţ şi de tată. În momentul în care, prin însuşirea banilor lui Costache, nu va mai depinde financiar de clanul Tulea, îşi va părăsi soţia şi familia. Motivul paternităţii este înfăţişat sub două ipostaze: Costache Giurgiuveanu îşi iubeşte sincer fiica, deşi nu o adoptă legal şi nu îi asigură viitorul, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului, striveşte personalitatea copiilor săi, anulându-le orice şansă de a avea o viaţă normală. Al doilea plan al romanului se referă la procesul de formare al lui Felix Sima şi include şi conflictul erotic al romanului care prezintă rivalitatea dintre adolescentul Felix şi maturul Leonida Pascalopol pentru mâna Otiliei. Se urmăresc experienţele pe care le trăieşte în casa unchiului său, mai ales idila plină de inedit dintre acesta şi Otilia. Casa lui Giurgiuveanu reflectă zgârcenia acestuia: interiorul este slab luminat, mobilele adunate de ocazie, pereţii

Page 17: Bac Eseuri

scorojiţi, scările scârţâie. Totul necesită reparaţii, dar acestea nu se fac din avariţie. Casa este într-o puternică antiteză cu camera Otiliei, plină de lucruri scumpe şi de bun gust, toate furnizate de generosul Pascalopol. Având ocazia să-i observe pe cei din jur, Felix se izolează, devenind în timp interiorizat. Spre a se salva de această lume, scrie un jurnal în care are curajul să noteze stările afective pe care i le produce frumoasa Otilia, dar şi dispreţul faţă de ceilalţi membrii ai familiei. Faţă de Pascalopol are senimente contradictorii: îl respectă, se revoltă împotriva lui sau îl urăşte, în funcţie de atenţia pe care i-o acordă acestuia Otilia. Otilia este, la fel ca şi Felix, un amestec ciudat între copilărie şi maturitate. Felix va fi mirat de faptul că, fără a-i spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris însoţită de Pascalopol, după vizita pe care o făcuseră împreună la moşia acestuia din Bărăgan. Această perioadă este pentru Felix un lung moment de frământare pe care încearcă să-l depăşească vizitând-o pe Georgeta, curtezana unui general bătrân. Revenirea acasă a Otiliei se face firesc, totul reintră în normal iar declaraţiile de dragoste sunt mai pronunţate, deşi tot atât de pure şi de frmoase ca mai înainte.Idila celor doi se opune vieţii meschine a clanului Tulea, care manifestă un mare interes pentru banii lui Costache Girgiuveanu, fiind manipulaţi şi de Stănică Raţiu. Toţi sunt interesaţi dacă bătrânul a făcut vreun testament în care să-i lase casa şi banii Otiliei. Într-un fel, ei îşi potolesc interesul în momentul în care bătrânul începe să construiască o casă, în grădina celei în care locuieşte pe strada Antim. Construcţia pare să fie nefastă pentru bătrân deoarece, în timp ce inspecta materialele, suferă un prim accident vascular. Familia pune stăpânire pa casă şi îl păzeşte pe bătrân aşteptând să moară. Dar Moş Costache îşi revine şi începe să se intereseze din ce în ce mai mult de sănătate şi de suflet. Încearcă chiar să-şi aducă în casă o femeie, pe Paulina, însă refuză să o treacă în testament şi atunci aceasta pleacă.Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără motiv, transminţând diferite veşti între cle două case. Când Costache are a doua criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii.Într-o situaţie dilematică rămâne Otilia, pentru care Moş Costache nu apucase să depună la bancă decât o sută de mii de lei. Otilia refuză să se căsătorească cu Felix, pe motiv că ar constitui o piedică în calea realizării sale profesionale, şi părăseşte casa fără ca Felix să o mai vadă vreodată. După mai mulţi ani, acesta se reîntâlneşte cu Pascalopol care îi spune că Otilia este în Spania, căsătorită cu un conte. Felix ajunge, aşa cum visase, un doctor de renume, profesor universitar şi realizează şi el o căsătorie fericită. Revăzând-o într-o fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea cu trăsături fine pe Otilia cea plină de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii. O ascensiune spectaculoasă are Stănică Raţiu care, devenit bogat, graţie banilor furaţi de la Moş Costache, o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi ajunge om politic. Romanul are o construcţie simetrică deoarece, în final, Felix se întoarce pe strada Antim şi revede casa lui Moş Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de replica bătrânului, acum adevărată: „Aici nu stă nimeni.”În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de factură balzaciană prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin motivul paternităţii şi cel al moştenirii, structură, specificul secvenţelor descriptive (observaâia şi detaliul semnificativ, rolul vestimentaţiei), realizarea unor tipologii, veridicitatea şi uitlizarea naraţiunii la persoana a III-a. Dar, depăşeşte modelul realist clasic, prin elemente ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante (Simion şi Titi Tulea), tehnicile moderne de caracterizare (comportamentism, reflectarea poliedrică).

PERSONAJELE           Talentul şi modernitatea lui George Călinescu se observă din felul în care îşi construieşte personajele. Acestea sunt definite în spiritul realismului balzacian, deducându-se caracterul şi preocupările lor din modul cum se îmbracă, după mediul ambiant, după preferinţele pentru jocuri sau întruniri de familie. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvălui treptat, pornind de la datele exterioare şi ajungând la relevarea trăsăturilor de caracter. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor, preocupările lor. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje). Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul, cocheta, fata bătrână), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moş Costache – avarul iubitor de copii, Aglae – „baba absolută fără cusur în

Page 18: Bac Eseuri

rău”, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristrocratul rafinat. O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş Costache nu este un avar dezumanizat: el nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire, pune sănătatea mai presus de bani, şi îşi iubeşte sincer fiica vitregă. Astfel, reprezintă o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl (moş Goriot). Călinescu realizează simultan tipuri şi individualităţi. Aproape toate personajele ilustrează tipologi, cu trei excepţii: Felix, Otilia şi Pascalopol. Pe Leonida Pascalopol îl unicizează strania dragoste pentru Otilia, despre care spune: „... n-am prea stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea.” . Felix nu este ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a o iubi dezinteresat pe Otilia, dar în acelaşi timp hotărât aă-şi facă o carieră. Analiza lui asupra mediului în care trăieşte şi asupra oamenilor cu care intră în contact în casa unchiului se bazează pe luciditate, spirit critic şi profunzime intelectuală. Alt aspect modern, influenţat de estetica naturalismului, este interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Simion Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul chiar. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă şi rea, este o copie degradată a mamei. Lumea familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic. Autorul dispune personajele în planuri antitetice: inteligenţa lui Felix se opune imbecilităţii lui Titit, în timp ce feminitatea misterioasă a Otiliei contrastează cu urâţenia Auricăi.Pe de altă parte, imaginea unui personaj este completată de prezentarea părerilor celorlalte personaje despre acesta, formulă care poartă denumirea de reflectarea poliedrică. Un exemplu elocvent, este Aglae Tulea. În timp ce Otilia o acceptă aşa cum este, fără să aibă resentimente pentru răutatea ei, Felix trăieşte un sentiment de dispreţ atât pentru ea, cât şi pentru familia ei. Stănică o prezintă astfel: „Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate, toţi-s fleac pentru ea. Ambiţioasă şi veninoasă.”, iar Weissmannn o defineşte foarte bine într-o singură propoziţie: „Esta baba absolută, fără cusur în rău.” O altă tehnică folosită este comportamentismul. De exemplu, o mare parte din roman Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (descrierea faptelor, gesturilor, replicilor), fără ca naratorul să-i prezinte gândurile din perspectiva sa ominscientă, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Spre final se foloseşte şi tehnica poliedrică, fapt care sporeşte ambiguitatea personajului şi care sugerează enigma, misterul feminităţii ei. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă „cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru Stănică, o rivală în căsătorie pentru Aurica.

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: FELIX ŞI OTILIA        Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest roman realist. Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional, personaje ce pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială, amândoi sunt orfani, dar şi statutul intelectual superior faţă de copiii cu părinţi din clanul Tulea. În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei şi a gesturilor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă etc. Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor în caracterizarea indirectă: fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către narator. Intrusul Felix Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean.” Felix vine în casa bătrânului avar deoarece vrea să studieze medicina şi are nevoie de un loc unde să locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este primit cu răceala de familia Tulea, Aglae vorbind cu uşurinţă despre situaţia şi familia lui. De asemenea, Aglae vorbeşte cu răceală şi despre statutul lui de copil orfan: „N-am ştiut: faci azil de orfani.” Singura persoană care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica vitregă a lui Costache, studentă la Conservator, al cărei prim portret fizic este realizat din perspectiva tânărului în momentul în care intră în casă: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri.” „Verişoara” Otilia pe care o ştia doar din scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că portretul ei apare conturat în opoziţie cu acela al fetei bătrâne Aurica în care picase:” Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri.” 

Page 19: Bac Eseuri

    Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în casa lui moş Costache. Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea acestia. Între cei doi se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminine. El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutatant al fetei îl descumpăneşte, pentru că nu-şi poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta.Otiliei îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Ea este enigmatică pentru Felix, prin maturitatea si imaturitatea pe care acesta le descoperă în comportările ei, în intuirea naturii fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, în cunoaşterea celorlalţi şi în felul cum se foloseşte de ei. Pentru Pascalopol, ea este o fată delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux. La moşia lui Pascalopol, Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre spaima moşierului, se pregăteşte să intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei răspund parcă amănuntelor semnificative aglomerate în descrierea camerei ei. Totul este firesc în mimica Otiliei, în gesturi, în ceea ce spune, iar aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă. În ciuda efuziunilor care parcă nu mai puteau fi stăvilite şi care se îndreptau pe rând când spre Pascalopol, când spre Felix, făcându-i pe amândoi să sufere, Otilia devine deodată rezervată, reflectând la viitorul lui Felix, sau, cochetă, mărturisind:„Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.” Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin fapte, gesturi, replici, fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Ambiguitatea personajului este conferită de utilizarea celei de-a doua tehnici. Otilia este văzută diferit de personajele romanului, fapt care sugerează în plan simbolic şi enigma, misterul femninităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmăţată şi o „stricată” pentru Aglae, o fată deşteaptă cu spirit practic pentru Stănică Raţiu, o rivală în căsătorie pentru Aurica, „cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii lui Felix care îl invidiază, un amestec de copilărie şi maturiatate, dar şi un mister feminin pentru Felix. Cel care intuieşte adevărata dimensiune a personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, la un moment dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă..” Contradicţiile Otiliei îl contrariază pe Felix. Iniţial, tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când aceasta pleacă pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol, are o scurtă aventură cu Georgeta, pe care i-o prezintă Stănică Raţiu. Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din ea o fiinţă enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât pe Pascalopol, moşierul bogat şi dezamăgit, cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un intelectual superior, el vrea să se realizeze profesional. Otilia simte că lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşte ceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o aspiraţie secretă a Otiliei spre Felix deoarece este conştientă că el este o valoare la care nu poate ajunge. Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară, este esenţială pentru înţelegerea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede că rostul femeii este să placă.Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Dându-şi seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl părăseşte pe Felix şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol. În epilog, câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi dezvăluie faptul că i-a redat libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Moşierul îi oferă o fotografie cu Otilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi exuberantă de care era îndrăgostit: „ Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică.” Pascalopol afirmă despre ea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce Felix constată că „nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuşi.” Tot în epilog, naratorul precizează că Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi profesor universitar, căsătorit „într-un chip care

Page 20: Bac Eseuri

se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente.” Iubirea dintre Felix şi Otilia eşuează pentru că nu se împlineşte matrimonial, căsătoria fiind unul dintre lait-motivele romanului. Felix este gelos pe Pascalopol, bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia nicio decizie în ceea ce o priveşte pe Otilia deoarece primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moarte lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, care îi poate oferi siguranţă materială, înţelegere şi protecţie. În ambele cupluri, Felix-Otilia, Pascalopol-Otilia, femeia este cea care decide. Felix nu este făcut pentru o viaţă aventuroasă, dar nici Otilia pentru o viaţă modestă alături de studentul Felix, prin urmare ea este cea care decide ca fiecare să meargă pe drumul pe care şi l-a ales. Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.

Morometii ,Marin Preda Marin Preda este un mare scriitor roman care si-a desfasurat activitatea dupa cel de-al doilea razboi mondial. In 1942 debuteaza cu schita "Parlitu" in ziarul "Timpul".Printre romanele scrise de al se numara:"Morometii"(vol I in 1955 si vol II in 1967), "Risipitorii", "Intrusul", "Marele singuratic", "Delirul", "Cel mai iubit dintre pamantani".Unul dintre cele mai apreciate romane este "Morometii", un roman scris sub concesia regimului comunist.Tema principala a operei lui Marin Preda este cea rurala, reprezentata de satul romanesc din Campia Dunarii, ilustrat prin familie, taranime si drama ei istorica, satul supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, relatia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umana, demnitatea. De la "Ion"al lui Rebreanu nu se mai scrisese un roman atat de puternic despre viata taraneasca. Valoarea de exceptie a romanului "Morometii" consta in densitatea epica, in profunzimea psihologica si in problematica inedita a satului romanesc anta si postbelic, surprins la raspantia dintre doua orientari sociale. Volumul I al romanului "Morometii" apare in 1955, Marin Preda documentandu-se si gandind indelung la "universul" pa care il va crea. Crezul literar al autorului s-ar putea rastrange semnificativ in fraza cu care incepe romanul "Marele singuratic":"Un taran daca vine la Bucuresti, tot taran cauta". Romanul cel mai important al lui Marin Preda este anticipat si pregatit de o serie de nuvele care fac parte din volumul "Intalnirea din pamanturi”. Schita nucleu in jurul careia se construieste romanul, schita "Salcamul" nu a fost inclusa in volumul de debut."Morometii" contine povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, surprinsa in fazele unei destramari simbolice, intinse pe parcursul unui sfert de secol. Din incipitul romanului este prezentat un cronotop bine individualizat. Actiunea este plasata cu trei ani inainte de incepera celui de-al doilea razboi mondial (1937), in judetul Teleorman, intr-un sat din "Campia Dunarii", Silistea-Gumesti, (satul in care s-a nascut M. Preda), intr-o perioada in care "timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare", iar viata taranilor "se scurgea aici fara conflicte mari". Axa fundamentala a romanului o constituie ideea timpului care, ingaduitor cu oamenii la inceputul operei, revine simetric in final, rasturnand imaginea "vietii tihnite", intrucat "timpul nu mai avea rabdare". Prezenta timpului, care devine un personaj al romanului asemanator drumului din romanul lui Rebreanu "Ion", atat in incipit cat si in final confera circularitate romanului."Morometii" se bazeaza pe relatia omului cu timpul, a umanitatii cu istoria, la raspantia unei epoci, cand societatea se afla sub presiunea unor evenimente zguduitoare.Autorul contureaza imaginea dramatica a satului romanesc surprins in tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existentei sale srtavechi, prin disparitia taranimii traditionale, a clasei sociale fundamentale aflate in declin si supusa destramarii de catre istorie.Actinea volumului I se desfasoara de la inceputul pana la sfarsitul verii, interval ce poate fi structurat in trei mari episoade epice:- Prima treime cuprinde fapte din viata familiei Moromete si a satului, ce se petrece de sambata seara pana duminica noaptea, adica de la intoarcerea Morometilor de la camp pana la fuga Polinei Balosu cu Birica- Al doilea episod ilustreaza cele mai importante momente din viata satului: plata "fonceirii", secerisul- Ultimul episod prezinta confilctul dintre Ilie Moromete si fiii sai, care fugisera la oras cu caii si cu oile, lasand familia fara mijloace zilnice de trai. Sunt prezentate succint evenimentele petrecute pana la sfarsitul acelei veri. Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor nu se intersecteaza si nu se determina reciproc, asa cum se intampla in "Ion" al lui Rebreanu. Exista aici un plan al familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni si un plan alcelorlalte destine si familii din sat, care evolueaza paralel. Tehnica narativa folosita de Marin Preda este cea a decupajului, scriitorul "decupeaza" scene semnificative din viata taranilor. Romanul incepe cu intoarcerea de la camp a familiei Moromete, naratorul avand nesfarsita

Page 21: Bac Eseuri

rabdare, oprindu-se asupra fiecarui amanunt, replica sau gest, construind o scena monumentala - aceea a cinei – cu o simplitate desavarsita a miscarii personajelor, ce se deruleaza dupa o ordine prestabilita, dupa un cod ancestral.Familia Moromete este numeroasa, alcatuita din copii proveniti si din alte casatorii, este o "familie hibrida", generatoare de conflicta in interiorul ei:Ilie Moromete, tatal, cu zece ani mai mare decat sotia sa, Catrina, venise in aceasta a doua casnicie cu trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim, carora li se adaugasera in urma acestei casnicii doua fete, Tita si Ilinca si un baiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.Morometii se afla la cina, stransi "in tinda", in jurul unei mese mici joase si rotunde, "pe niste scaunele cat palma", asezati "unul langa altul, dupa fire si neam". Cei trei frati vitregi stateau spre parte dinafara a tindei, "ca si cum ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece", in partea dinspre vatra, aproape de oalele cu mancare statea "intotdeauna" Catrina, avand langa ea pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, "copii facuti cu Moromete". Autoritatea capului familiei este sugerata inca de acum, deoarece "Moromete statea parca deasupra tuturor", veghindu-si familia, stapanind "cu privirea pe fiecare". Morometii stransi in jurul mesei, dominati de un tata autoritar par incremenirea unei vechi randuieli. Cina lor este un ecou peste milenii al ceremonialului unei familii gentilice, iar Moromete este asemanat unui “pater familiae”. Atmosfera este tensionata, fiecare din membrii sai avand nemultumiri ce mocnesc. Principalul confilict este intre Catrina si cei trei fii vitregi, apoi intre Moromete si fiul sau Niculae, care ar fi vrut sa se duca la scoala sa invete, insa tatl sau il trimitea cu oile la pascut pentru ca "alta treaba nu avem noi acuma! Ne apucam sa studiem". Alt conflict se naste intre Moromete si sotia sa, deoarece Catrina revendica, din ce in ce mai insistent, un pogon de pamant pe care Moromete il vanduse din lotol ei, in timpul foameti de dupa primul razboi mondial. Moromete ii promisese in schimb ca ii va face acte pe casa, ca ea sa nu ramana "pe drumuri". Baietii cei mari se afla in conflict cu tatal lor, deoarece acesta "nu face nimic, sta toata ziua", iar pe ei ii scoala cu noaptea in cap sa plece la munca si nu-i slabeste toata ziua cu ordine si porunci. Il acuza ca nu e in stare de nimic, pe cand "altii, ca alde Balosu" stiu sa castige bani din vanzarea produselor la munte. Datoriile la banca, plata "fonciirii"si traiul zilnic al unei familii numeroase il sufoca pe Moromete, care trebuie sa se descurce cumva fara sa vanda din pamant. Se hotareste sa vanda salcamul din curte lui Tudor Balosu, desi salcamul "strajuia prin inaltimea si coroana lui stufoasa toata partea aceea a satului", ca simbol al trainiciei si al stabilitatii satului. Taierea salcamului este o alta scena memorabila a romanului atat prin maiestria constituirii din detalii ce se aduna progresiv, prin cuvinte expresive, dar si prin simbolistica dramatica, aceasta fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar si al satului traditional, ramas parca fara aparare:"…acum totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnic". Salcamul, simbol al renasterii si al nemuririi, e legat de valorile religioase, element de legatura intre cer si pamant. Este de asemenea un simbol al centrului, un axis mundis, avand rol ocrotitor asupra familiei Moromete, dar si asupra satului intreg. Salcamul este prezentat in mai multe ipostaze, prin referire la anumite anotimpuri. Lui Nila nu-i vine sa creada ca trebuie sa renunte la ceea ce insemna locul copilariei sale , la copacul care le era prieten si primavara, cand copii se urcau in el sa-i manance florile si iarna, cand jucau "mija" pe langa el, imbratisandu-l cu sau fara voie.Personajele care participa la aceast episod sunt Ilie Moromate, personajul principal al romanului si fiul sau Nila. Ca personaj simbolic participa salcamul, prin simpla sa prezenta si impotrivire. Fara nici o explcatie Ilie Moromete isi trezeste fiul. Scena are loc in gradina familiei, cand "zorile se albeau" si nu era "nici dimineata, nici noapte", pe fundalul bocetelor din cimitir. Salcamul taiat facea parte din viata familiei, dar si din existenta satului, "toata lumea cunostea acest salcam", simbolizand elementul pastrator al traditiilor si credintelor stramosesti, al stabilitatii taranesti. Scena taierii salcamului este o scena maieotica, in care gasirea unui raspuns are loc in urma unei serii de intrebari si raspunsuri. Intrebarea este : de ce trebuie sa taie salcamul?Taierea salcamului reprezinta o jertfa adusa de Moromete timpului sau. Taierea semnifica inceperea declinului familiei Moromete si al satului romanesc traditional. Ciorile din final reprezinta primejdiile care se vor face, de acum simtite, in lipsa salcamului protector si vor invada incetul cu incetul aceasta lume. Inima adevarata a satului era Poiana lui Iocan, locul unde se aduna gospodarii, cei care sunt "nici saraci, nici bogati", intre care Moromete, Cocosila si Dumitru al lui Nae, citesc ziarul si comenteaza politica ironic si cu umor, dupa legi anume,numai de ei stiute. In fata fierariei lui Iocan "se afla o poiana mare", unde, in fiecare duminica, aveau loc "adunarile cele mai zgomotoase", dar "daca de la ele lipseau Moromete si Cocosila, nu erau prea reusite". Moromete era abonat la "Miscarea", Iocan la "Curentul", iar Cocosila la "Dimineata", dar daca ei veneau fara ziare, insemna ca erau suparati "si nu aveau chef sa discute politica".Poiana era plina de oameni, "toti galagiosi si parca nerabdatori", intampinandu-l "de departe parca cu exclamatii" entuziaste pe Moromete, care se mira, ca in fiecare duminica:"Ce e,ma, de v-ati adunat aicea?".Aceste sedinte fac trimitere la gradina lui Academos, loc unde se

Page 22: Bac Eseuri

intalneau invatatii vremii si dezbateau anumite teme. Plata darilor catre stat constitie principalul motiv de ingrijorare pentru Moromete, desi avea acum "vreo sase pogoane de pamant si-si facuse o casa frumoasa", insa nu avea suficienti bani pentru a plati taxele pentru pamant si ratele imprumutului luat de la banca. Chemat sa vina acasa de la fierarie, Moromete vazu pe prispa casei doi oameni care-l asteptau. Unul dintre ei era Jupuitu, imbracat oraseneste, dar slab de parca "manca numai miercurea si vinerea", agent de urmarire, care venise dupa "fonceirea pamantului", taxa restanta.Moromete "joaca" scena "fonceirii" cu o gama inepuizabila de tertipuri, incercand sa scape si de data aceasta. Gesturile, vorbele rastite, agitatia lui fara rost construiesc un moment unic in literatura. Desi era singur acasa, Moromete striga la toti ai casei:"Catrino, ia, fa, secerile astea", "Paraschive, (…)nu vezi ca furca aia sta acolo langa gard de cinci saptamani!" pentru a parea un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult mai importante decat cele pentru care venisera cei doi, pa care-i ignora cu desavarsire, apoi se intoarse brusc "pe calcaie si striga:-N-am!". Moromete ii aduce pe cei doi in stare sa-i ia din casa "toalele", sa-i taie chitanta pentru trei mii de lei, sa se-mpinga si sa se certe cu Catrina si cu Paraschiv, apoi, impaciuitor, ii da o mie de lei, urmand sa-i mai plateasca "ceva peste o saptamana, doua". Dupa ce ii dusese la exasperare pe cei doi agenti, se lauda lui Balosu:"I-am pacalit cu doua sute de lei!", bucurandu-se nespus ca nu le daduse toti banii pe care ii luase de pe salcam de la vecinul sau, care-l priveste buimac. Scena secerisului prezinta aspecte din viata satului traditional, constituindu-se intr-o adevarata monografie a obiceiurilor si ritualurilor statornicite aici din timpuri stravechi. Secerisul este trait de intregul sat la fel, in acelasi ritm ancestral:" Carutele incep sa iasa din sat inainte ca luceafarul sa fi pierit de pe cer. Oamenii se indrepta spre camp intrezarind islazul pe nuneroase drumuri si carari." Culegerea roadelor pamantului este un moment de bucurie, de consonanta deplina a omului cu ritmurile naturii. Taranul este Omul care se reintoarce in natura pentru a incheia un ciclu al evolutiei vegetale. Secerisul are reguli precise: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneste recoltarea granelor, masurand cu pasul "statiile", partile de loc pe care fiecare secerator va trebui sa le duca la capat, apoi "incepe sa taie spicele si sa arunce manunchiurile in urma", iar tatal leaga snopii si-i aseaza in clai. Femeile se ocupa de mancare pentru seceratori. Monografia satului este completata, in afara celor relevate, prin ilustrarea catorva datini si obiceiuri populare:jocul baietilor cu bobicul, aldamasul baut dupa vinderea salcamului, chemarea fetelor la poarta prin fluieratul flacailor, jocul calusarilor din curtea lui Balosu. Acestea realizeaza o imagine sugestiva a spiritualitatii taranesti, a satului interbelic din Campia Dunarii. Viata oamenilor este legata direct de cea a animalelor, care devin adevarate personaje in roman, avand nume si participand la intamplari: oaia Bisisica il enerveaza peste masura pe Niculae, cainele Dutulache fura branza pusa pe masa pentru cina familiei, caii sunt ingrijiti cu drag de baietii mai mari, iar restul orataniilor sunt mereu prin preajma oamenilor prin zgomote specifice. Celelalte planuri de actiune sunt reprezentate de destinele altor familii, aflate si ele in proces de destramare, care nu se impletesc cu destinul familiei Moromete si nu se influenteaza reciproc. Destinul fiecareia dintre ele este urmarit prin raportare la atitudinea lor fata de valorile fundamentale ale lumii rurale: traditia, familia si pamantul.Un destin priveste conflictul dintre Tudor Balosu si fiica lui, Polina, pentru ca aceasta "fuge" cu un baiat sarac din sat, Birica. Fata este apriga, nu renunta si-l sileste pe Birica sa secere graul de pe pamantul care i se cuvenea ca zestre, apoi da foc casei parintesti, iscandu-se o bataie intre Birica si tatal si fratele Polinei.Vasile Botoghina se cearta cu Anghelina, sotia sa, deoarece el este bolnav de plamani si ar vrea sa vanda un lot de pamant pentru a avea bani sa mearga la sanatoriu sa se trateze,Drama familiei Tugurlan este ca facusera sapte copii in treisprezece ani si in fiecare an puneau o cruce "proaspata" la stalpul portii. Tragedia il face pe Tugurlan agresiv in viata, certaret (se bate cu fiul primarului, cu seful de post si ajunge si la inchisoare).

PARTICULARITATI STILISTICE Particularitatile stilistice se contureaza din stilul narativ lent si rabdator, cu accente pe amanunte descriptive, pe detaliile sugestive ale gesturilor si mimicii personajelor. Taranii lui M. Preda au independenta de miscare, de gandire si de exprimare, naratorul nefiind prezent in determinarea reactiilor acestora, de aceea eroii sunt personaje-reflector.In romanul "Morometii" vocea auctoriala isi face simtita prezenta in text. "In general, opera lui Marin Preda este aceea a unui analist care recurge la mijloacele prozei obiective. Tehnica lui e a naratiunii indirecte libere, care reproduce viziunea subiectiva a unui fapt, asa cum se reflecta in constiinta personajului respectiv." (Ov.S. Crohmalniceanu)Prozatorul utilizeaza intreaga gama narativa si psihologica, de la dialog la monolog si monolog interior, introspectie, conferind romanului virtuti ale prozei de creatie si ale prozei de analiza psihologica.

Page 23: Bac Eseuri

Natura inconjuratoare ofera cadrul propice starii reflexive a personajului principal, Ilie Moromete reflectand asupra conditiei taranului in lume, asupra vietii in general, fie in fundul gradinii, fie pe lotul lui de pamant, cautandu-si linistea in singuratatea familiara a peisajului rural. Stilul exceleaza prin oralitate, ironia subtila sau ascutita creand uneori o atmosfera tragi-comica, iar expresivitatea verbelor actualizeaza intamplarile, desi timpul, privit in relatie cu omul si cu istoria, ameninta linistea interioara a lui Moromete si zguduie din temelii traditiile milenare ale satului romanesc.O prima trasatura stilistica a romanului este naturaletea. Naratorul perlucreaza elemente ale limbajului oral, pe care il diferenteaza in functie de cerintele povestirii moderne. A doua calitate este precizia. Totul este numit si identificat, chiar gandurile personajului sunt prezentate intr-un mod realist. Privirea panoramica a naratorului il obliga sa esentializeze realitatea inconjuratoare si sa-I gaseasca specificul. "Morometii" lui Marin Preda este un roman realist, caruia stilul anticalofil, asemenea scriitorilor interbelici ii confera precizie, claritate si concizie."Prin ‘Morometii’, Marin Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanita, cum se credea, doar de instinct, ca, dimpotriva, e capabila de reactii sufletesti nebanuite".(Al. Piru)

Morometii -caracterizare- Romanul „Morometii”, scris de Marin Preda, a carui originalitate sta fara indoiala in noua viziune asupra lumii rurale, este unul ce prezinta foarte bine povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.Marin Preda pleaca in construirea personajului Ilie Moromete de la tatal sau , Tudor Calarasu , modelul sau literar : “Scriind , totdeauna am admirat ceva , o creatie preexistenta , care mi-a fermecat nu numai copilaria , ci maturitatea : eroul preferat , Moromete , care a existat in realitate , a fost tatal meu . Acest sentiment a ramas stabil si profound pentru toata viata.” Ilie Moromete esta un taran din Silistea-Gumesti, tatal a sase copii, Paraschiv, Nila, Achim, Tita, Ilinca si Niculae, si sotul Catrinei. El este capul familiei, insa are probleme financiare.Este un om rational in ceea ce priveste atitudinea lui fata de pamant . Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, de lacomie pentru pamant, Moromete nu este sclavul imbogatirii, ci pamantul  constituie pentru el simbolul libertatii materiale si spirituale.In comparatie cu ceilalti tarani.Moromete nu are nimic de facut atunci cand toti ceilalti vecini ai sai sunt in casa muncind, fiind preocupati de problema supravietuirii. Se creaza astfel taranul mijlocas : nu e atat de sarac incat sa fie tot timpul preocupat de problema supravietuirii, aceasta neafectandu-i personalitatea, dar nu e nici foarea bogat incat sa fie dusmanit de vecinii sai mai saraci. De aceea el are timp si disponibilitate catre comunicare. Are o foarte mare placere de a comunica, fiind intr-o contiuna asteptare a altor persoane cu care sa vorbeasca “Statea degeaba, nu se uita in mod deosebit, dar pe fata lui se vedea ca n-ar fi rau daca s-ar ivi cineva”Cand chiar nu are cu cine sa vorbeasca sau cand ajunge la concluzia ca nimeni nu e demn sa vorbeasca cu el, vorbeste singur. Gandurile sale sunt aparent un haos total, insa el face niste legaturi ce nu sunt accesibile oricui, iar acesta legaturi nu sunt prezentate nici de fata cu celialti, lucru ce ii determina pe sateni sa il considere un ciudat. Cand vrea sa para serios, Moromete este de fapt ironic, iar cand este foarte serios si traieste cu intensitate,in exterior vrea sa para ca se amuza. El procedeaza astfel in scena taierii salcamului, dandu-i raspunsuri ironice lui Nila desi era un moment foarte important. Monologul personajului este aparent dezorganizat, insa exista conexiuni pe care cititorii nu la percep, deoarece Moromete are un alt fel de a gandi, o viziune diferita asupra lumii decat restul oamenilor. Acest monolog are o structura diferita: este fie interior, la persoana I, fie un monolog adresat simplu, fie un monolog adresat prin dedublare, cand vorbeste cu el insusi ca si cum ar vorbii cu alta persoana.Pozitia lui Moromete la masa este deasupre tuturor, el avand o pozitie privilegiata, pe prag. Statutul sau era acela de cap al familiei, nimeni nu avea acest drept in afara de el, iar statutul sau era asumat prin traditie.Astfel personajul nu se afla in nici o tabara, el asigurand echilibru si stabilitate in familie. Este intruchiparea autoritatii, si este constient de statutul sau, acceptandu-l.Dialogul sau cu vecinul sau, Tudor Balosul, incepe cu o replica cu o functie fatica, insa aceasta discutie este un pretext pentru a ajunge la un anumit subiect, Balosul vrand de fapt sa vorbeasca despre salcam. Pana in momentul cand acest subiect ia viata, dialogul este unul normal, insa cand vine vorba de salcam, Moromete abordeaza un alt subiect. Vecinul sau ia acest raspuns drept un refuz, si incearca in contiunuare sa il convinga sa vanda. Moromete evita intrebarile incomode, iar conversatia pare a fi un dialog al surzilor.Insa in realitate, cei doi se inteleg, personajele stiind sa citeasca in spatele cuvintelor, Moromete avand capacitatea de a vorbii cu subinteles.

Page 24: Bac Eseuri

La fierarie, locul unde satenii se intalneau sa discute politica, Ilie Mormmete are un rol important, fiind privilegiat. Cand ajunge la fierarie, el ii ignora pe tarani ce il asteptau cu nerabdare, si intra mai intai la frizerie, tinandu-i astfel in suspans. Pentru a-si da o si mai mare importanta, in momentul cand intra in fierarie personajul spune “Ce e, ma, ce v-ati adunat aicea?!” In momentul cand anunta ce o sa citeasca, se face liniste, captand atentia. El citeste “ca si cum ar fi tinut el un discurs”, observandu-se aici un alt rol jucat de Moromete. Personajul are o placere de a vorbi, iar in momentul cand citeste un discurs, isi schimba glasul, manipuland astfel auditoriul. Dupa ce termina de citit, iar oamenii incep sa rada deoarece nu au inteles discursul, Moromete le explica. Personajul sintetizeaza informatiile si la prezinta pe intelesul publicului, aratandu-si astfel capacitatea de sinteza. In momentul cand Tugurlan, unul dintre taranii saraci ai satului se revolta si incepe sa tina un discurs, Moromete pune capat intregii discutii, sintetizand problemele ridicate de Tugurlan, insa ii intoarce cuvintele, aparent sustinandu-l, cand de fapt el ocoleste problema reala pusa de Tugurlan.Cand se intoarce de la fierarie, personajul este constient ca il asteapta agentii ii vor cere plata foncirii, insa Moromete intra in curte si incepe sa ii strige pe ceilalti membrii ai familiei, ignorandu-i pe agenti si astfel enervandu-i. Mimeaza ca este un om foarte ocupat, iar cei doi agenti sunt nesemnificativi in comparatie cu problemele sale “Paraschive, tu unde esti, ma?”Deodata, se intoarce spre agenti, luandu-i prin surprindere, intr-un moment nepregatit spunandu-le raspicat “N-am!”. Aceasta reprezinta tehnica lui pentru a controla situatia, el incarcand astfel sa creeze un avantaj.Insa agentii sunt invatati cu taranii, iar la inceput sunt destul de duri, dar pe drum ei se mai inmoaie, ajungand ca la sfarsit sa inceapa sa faca unele compromisuri. Se creaza un contrast intre gravitatea situatiei si aparenta indiferenta a lui Moromete, insa aceasta reprezinta tehnica lui de intimidare. Pana la urma plateste o mie de lei, vrand astfel sa para ca face o favoare. Pentru ca perceptorul sa primeasca mai putini bani, Moromete trebuie sa joace tot acest spectacol. Insa nu acesta este singurul scop, personajul avand o placere pentru a fraierii oamenii. Dupa plecarea lui Jupuitu , Moromete este cuprins de o „ciudata voiosie” si-i marturiseste lui Balosu „l-am pacalit cu doua sute de lei ()  i-am dat numai o mie () . Balosu se uita la el cu o privire rece si buimaca . Nu intelegea.” Personajul reuseste astfel prin talentul disimularii sa iasa din incurcatura, depasind problemele cu mai putina usurinta.Moromete se arata pana acum precum un personaj inteligent, diferit, subtil, ce considera ca problemele din familia lui sunt la fel de superficiale ca toate problemele din universul rural. El este ironic, foarte comunicativ, insa isi creaza un univers paralel deoarece se simte incompatibil cu universul existent.Are insa loc o transformare a lui Moromete, transformare ce este avertizata in primul rand de taierea salcamului, si vizibila in momentul cand Scamosul ii zice ce vor sa faca fiii lui.Acum, el nu mai stie ce sa faca, desi pana in momentul de fata tot timpul stia cum sa iasa din incurcatura. Este un bun cunoscator al psihologiei umane, avand o anumita intuitie, si citind gandurile personajelor. Ii spune lui Scamosul „Acuma de ce-oi fi crezand tu ca nu se intoarce Achim cu oile de la Bucuresti! Crezi ca te mint?”, desi Scamosul nu pomenise nimic de acest lucru, insa Moromete ii citeste gandurile. Cand aude adevarul, prima sa reactie este aceea de a respinge ideea, iar apoi intepeneste vazandu-se pe chipul sau panica. Ia aceasta veste precum o lovitura ce il obilga sa se trezeasca la realitate. Pana acum, personajul reusea sa isi ascunde trairile interioare dar acum nu mai poate, acesta fiind un prim semn al schimbarii sale. In momentul urmator, constientizeaza, incearca sa aduca argumente si sa recupereze ce a pierdut. Isi da seama ca a fost orb ca nu a vazut toate semnele; cand intelege, se schimba si fizic, nu numai in interior. Apoi urmeaza etepe in care se dezvinovateste, gandind ca motivul plecarii fiilor sai nu este in nici un caz el. Ironia folosita „ Baietii mei, Scamosule, sunt bolnavi..Sa fuga de acasa! De ce asta? Nu i-am lasat eu sa faca ce vor? Absoluta, absoluta libertate le-am lasat! Parca daca veneau si-mi spuneau : „Ma, noi vrem sa fugim de acasa”, crezi ca i-as fi impiedicat eu de, Scamosule!? „De ce sa fugiti fratioare? le-as fi spus. Incet nu puteti sa mergeti?”, vrea sa arate ca ii lasa sa faca ce vor. Este o ironie cu umor negru ce duce spre sarcasm si lasa un gust amar. Personajul nu mai simte placerea de a pacali deoarece se simte el pacalit acum.Cand ajunge acasa, si baietii vor sa ia haine curate din lada, Moromete este la inceput calm fata de acestia. Si are glasul calm si fata de fata sa si sotia, cu toate ca le bate. Mai face o ultima incercare de a mentine familia unita, rugandu-se da baieti sa il ajute, cu un glas bland. Insa Mormmete nu mai are aceeasi forta interioare, si pierde controlul, batandu-i pe baieti ca o pedeapsa. Isi da seama ca oricum nu mai are cum sa ii tina in familie, iar batia este singurul lucru pe care il mai poate face.Verbele ce il caracterizeaza cel mai bine pe Ilie Moromete sunt „a face”, datorita faptului ca baietii ii cer tot timpul sa actioneze si  „a gandi” deoarece el prefera sa gandeasca, sareflecte, nu sa faca. Insa dupa aceasta traire, schimbarea lui Moromete este radicala.Schimbarile profunde produse asupra lui Moromete aveau sa se extinda in curand asupra intregului sat , „trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial . Timpul nu mai avea rabdare”.Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda , Ilie Moromete este

Page 25: Bac Eseuri

„un contemplativ inteligent , temperat , un <filozof> iubind <linistea> (fara de care nu se poate trai si nu se poate face nimic durabil) si mai ales iubind libertatea , independenta de gandire si exprimare a opiniilor” . (Ion Rotaru) BALTAGUL,MIHAI SADOVEANU-tema si viziunea despre lume

"Baltagul" a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de către criticii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti.    Încă de la apariţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în diversitatea “codurilor de lectură” pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Redus ca dimensiuni, “Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare. Din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune într-o pagină cât Rebreanu într-un capitol.          Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor ample de gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului românesc şi pe sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre o mai bună înţelegere a sensurilor existenţei.          Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul narativ în care Vitoria îi aplică fiicei o corecţie este semnificativ: “Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă!”. “Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur demn. Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţă prin puterea sa de sinteză sau prin modul în care reuşeşte să citească mintea celorlalţi, dar şi prin determinarea de care dă dăvadă: “mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”.          Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnficative. Astfel, perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără a se implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii.          Titlul romanului – “Baltagul” – este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se constitue ca un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan.         În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care se raportează personajele, se plasează între două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie) “încheie” vara şi desfrunzeşte codru, iar Sângeorz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic în ciclul viaţă-moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu “drumul spre iarnă”, adică spre moarte. La polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării, pentru o renaştere într-o altă “primăvară”. Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel simbolic. Structurile antropologice ale imaginarului relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului, şi spaţiul degradat al văii. Cititorul este purtat printr-o geografie reală – Dorna, Bistriţa, Piatra, Broşteni – în care cea ficţională se integrează firesc.

Page 26: Bac Eseuri

          În romanul “Baltagul”, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstitue, în datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.          În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic.

Baltagul-roman realist obiectivOpera literara Baltagul de Mihail Sadoveanu a fost publicată în perioada interbelică (1930) si este o

capodoperă a prozei românesti, îndeosebi pentru concizia, dinamismul si armonia compozitiei. Ca specie literara, Baltagul este un roman, adica o specie a genului epic în proza, cu actiune mai complicata si de mai mare întindere decat a celorlalte specii epice, desfasurată, de regula, pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, cu caractere complexe, evidentiate treptat, pe masura ce se desfasoara actiunea. Romanul ofera o imagine ampla si profunda asupra vietii, cu o varietate de tipuri umane si cu puternice conflicte sociale, morale si psihologice.  Fiind o opera epica, Baltagul are narator, actiune si personaje, prin intermediul carora autorul isi exprima in mod indirect propriile sale sentimente. Modul de expunere predominant este naratiunea îmbinată cu descrierea, cu dialogul si cu monologul interior. Constructia epica este bazată pe naratiunea obiectiva in care comportamentul, sentimentele si gandurile eroinei sunt prezentate din perspectiva unui povestitor omniscient. Omniscienta este un tip de perspectiva narativa in care naratorul are o perceptie ilimitata. El cunoaste totul despre lumea pe care o prezinta, dar si despre framantarile interioare ale personajelor acestei lumi. Compozitie. Romanul preia nucleul epic al baladei populare Miorita pe care il dezvolta intr-o naratiune densa, structurata in 16 capitole, avand in centrul ei tema cautarii si a cunoasterii adevarului.  Actiunea romanului este plasata la confluenta dintre lumea patriarhala a satului moldovenesc de munte si universul orasului invadat de elementele noii civilizatii a inceputului de secol al XX-lea. Fiind o opera epica, romanul plaseaza intamplarile intr-un anumit timp si spatiu. Actiunea se deruleaza de toamna, cand Nechifor Lipan pleaca la Dorna dupa oi, pana primavara, cand Vitoria ii descopera trupul neinsufletit. Perimetrul actiunii este destul de vast si cuprinde tinuturi de munte, de la Magura Tarcaului, zona Dornelor si a Bistritei, pana in cele de campie, la Cristesti, in Baltile Jijiei.  Intamplarile din roman se desfasoara pe momente ale subiectului. Expozitiunea infatiseaza cadrul general al actiunii si o parte dintre personaje. La sfarsitul unei toamne, Vitoria Lipan, sotia unui oier de pe Valea Tarcaului, este ingrijorata ca barbatul ei, Nechifor Lipan, intarzie sa se intoarca acasa. Ea cauta sfat la parintele Danila si la baba Maranda, vrajitoarea satului. Unele vise si presimtiri o conving ca Nechifor a murit si de aceea il cheama acasa pe Gheorghita, feciorul ei. In cele din urma, se hotaraste sa piece in cautarea sotului ei, moment ce constituie intriga romanului. Calatoria si cautarea sunt prezentate in desfasurarea actiunii. Urmarind drumul obisnuit al oierilor, Vitoria si Gheorghita pleaca din Magura Tarcaului pe urmele lui Lipan. Ei trec pe la Bicaz, pe la Calugareni, prin Farcasa si Borca, pe la Cruci, apoi trec prin Tara Dornelor si ajung in cele din urma la Vatra Dornei. Aici afla ca Nechifor a cumparat trei sute de oi si si-a continuat drumul pe Neagra, impreuna cu alti doi oieri carora le-a vandut o parte din oi. Vitoria reconstituie drumul parcurs de Nechifor si ale insotitorii lui. De la acestia, ea afla ca Nechifor, dupa ce le-a vandut lor oile, s-ar fi mtors din drum.Continuand cautarea Vitoria descopera cainele sotului ei, Lupu, si cu ajutorul acestuia gaseste intr-o rapa cadavrul lui Nechifor. Ea se adreseaza autoritatilor spre a cerceta victima. Apoi Vitoria pregateste inmormantarea lui Lipan dupa datina, dar isi continua investigatiile, fund convinsa ca sotul ei nu a fost ucis de necunoscuti, ci de cei doi insotitori.  Actiunea atinge punctul culminant in timpul praznicului funerar, cand, intr-o atmosfera de angoasă, Vitoria Lipan reface cu exactitate scenariul crimei, obligandu-i pe ucigasi sa se tradeze si sa-si recunoasca fapta in fata celor prezenti. Deznodamantul romanului este foarte lapidar si infatiseaza gandul Vitoriei de a indeplini toate datinile funerare si apoi, spune ea, ,,ne-om intoarce iar la Magura, ca sa luam de coada toate cate am lasat."  Numarul mare de personaje este o alta trasatura specifica romanului. In Baltagul exista personaje principale (Vitoria, alaturi de care se afla Nechifor Lipan si Gheorghita), personaje secundare, precum si personaje episodice.

Page 27: Bac Eseuri

Aceste personaje au o importanta deosebita in desfasurarea evenimentelor, contribuind la descoperirea adevarului.Vitoria Lipan este personajul principal al romanului. Figura ei se impune puternic de-a lungul intregului roman, eroina devenind un tip reprezentativ al femeii voluntare si hotarâte.  Caracterizarea directa a personajului principal este realizata de autor, de alte personaje sau de personajul insusi (autocaracterizarea), iar caracterizarea indirecta rezultata din faptele, comportamentul, gandurile si framantarile personajului, precum si din mediul in care traieste, din limbaj si din numele pe care il poarta.  Portretul fizic cucereste prin frumusete si farmec. De la inceputul naratiunii aflam ca Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, un oier de pe Valea Tarcaului, este o femeie in plina maturitate care isi pastreaza inca frumusetea. Autorul foloseste epitetul, enumeratia si metafora pentru a-i infatisa portretui: „ avea ochi caprii, in care se rasfrangea lumina castanie a parului", iar ,,acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute".Vitoria este o femeie hotarata, priceputa si harnica. Ea stie sa conduca o gospodarie, este intreprinzatoare, se tocmeste cu iscusinta unui negustor si are un deosebit simt practic. Mama a doi copii, Vitoria e grijulie si vegheaza cu dragoste asupra cresterii si educatiei lor. li invata sa respecte datina §i sa fie priceputi in ale gospodariei.  Relatiile ei cu celelalte personaje (cu domnul David, cu subprefectul Anastasie Balmez, cu Ilie Cutui si cu Calistrat Bogza) dovedesc o inteligenta vie, o darzenie si o vointa de neinfrant. Drumul pe care il parcurge cu Gheorghita, de la Magura la Vatra Dornei, la Sabasa si la Suha, are semnificatii diverse si ilustreaza un vechi si frecvent motiv in literatura romana — motivul calatoriei, al drumului.Vitoria Lipan este un personaj complex, ea fiind aparatoarea unei traditii stravechi - o femeie sensibila si capabila de iubire, apropiata de natura, careia ii cunoaste semnele. Ea este nu numai o exponenta a unei clase sociale si a unui mediu, ci, dupa afirmatia criticului literar George Călinescu, ,,Vitoria e un Hamlet feminin care banuieste cu metoda, cerceteaza cu disimulatie, pune la cale reprezentatiuni tradatoare si, cand dovada s-a facut, da drumul razbunarii".  Actiunea este liniara si se desfasoara pe mai multe planuri narative. Unul, retrospectiv, in care sunt aduse intamplari petrecute in trecut iar un alt plan prezinta intamplarile in desfasurarea lor.  Caracterul monografic al romanului este dat de prezentarea diverselor aspecte monografice ale satului românesc traditional: traditii legate de marile momente din viata omului (nasterea, nunta, înmormântarea), obiceiuri, relatii de familie. Prin intermediul actiunii si al personajelor, Mihail Sadoveanu ofera o imagine ampla si profunda a vietii, trasatura specifica romanului. Astfel el zugraveste modul de viata patriarhal al oamenilor de la munte, unde obiceiurile si traditiile sunt pastrate cu sfintenie. Pe de alta parte, romanul lui Sadoveanu prezinta lumea orasului de la sfarsitui secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Complexitatea lumii descrise si a personajelor, determina in roman conflicte sociale, morale si psihologice, fapt ce a condus la receptarea romanului Baltagul in diverse feluri. El este considerat ca fiind in acelasi timp, un roman monografic, roman mitic, roman initiatic, roman politist dar, totodată siroman al unei mari iubiri care impresioneaza prin discretia si daruirea cu care aceasta este traita in imprejurari dramatice.  Toate aceste trăsături – temă, construirea personajelor în relatie cu mediul în care trăiesc, tehnica detaliului, stilul sobru si impersonal, obiectivitatea perspectivei narative, veridicitate — conduc la concluzia că opera literară Baltagul de Mihail Sadoveanu este un roman realist de tip obiectiv, care se înscrie, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.