Marina Luminiţa SÂRBOVAN

MACROECONOMIE

ISBN: (10) 973-687-466-4 (13) 978-973-687-466-6

Editura Eurostampa Timiºoara, bd. Revoluþiei nr. 26 Tel./fax: 0256-204816 E-mail: estampa@upcnet.ro

2

UNIVERSITATEA TIBISCUS TIMIŞOARA Facultatea de Ştiinţe Economice

Conf. dr. Marina Luminiţa SÂRBOVAN

MACROECONOMIE

Note de curs pentru uzul studenţilor de la ÎFR

Timişoara 2006

3

4

CUPRINS

TEMA I. REZULTATELE MACROECONOMICE ..............................7 1.1. Sisteme de evidenţă macroeconomică .................................................7 1.2. Indicatori macroeconomici sintetici ..................................................10 Test de evaluare ........................................................................................14

TEMA II. STATUL ŞI ECONOMIA ......................................................15 2.1. Rolul statului în economia de piaţă ...................................................15 2.2. Funcţiile economice ale statului ........................................................19 2.3. Intervenţia bugetară ..........................................................................22 Test de evaluare ........................................................................................34

TEMA III. CREŞTEREA ECONOMICǍ ..............................................35 3.1. Conceptul de creştere economică ......................................................35 3.2. Factorii creşterii economice ..............................................................40 Test de evaluare ........................................................................................50

TEMA IV. ECHILIBRUL ECONOMIC ................................................51 4.1.Echilibrul economic în viziunea diferitelor şcoli economice .............51 4.2. Modele de echilibrare macroeconomică............................................54 Test de evaluare ........................................................................................67

TEMA V. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE ...............68 5.1. Teorii ale ciclicităţii economice ........................................................68 5.2.Tipologia ciclurilor economice...........................................................70 Test de evaluare ........................................................................................73

TEMA VI. ŞOMAJUL ..............................................................................74 6.1. Categoria economică de şomaj ..........................................................74 6.2. Şomajul şi macro-echilibrul ..............................................................76 Test de evaluare ........................................................................................82

TEMA VII. INFLAŢIA.............................................................................83 7.1. Natura şi cauzele inflaţiei ..................................................................83 7.2. Inflaţia contemporană ........................................................................85 Test de evaluare ........................................................................................88

TEMA VIII. ECONOMIA INTERNAŢIONALĂ..................................89 8.1. Economia mondială şi fluxurile economice internaţionale ...............89 8.2. Globalizarea economiei mondiale .....................................................91 Test de evaluare ........................................................................................96

TEMA IX. SUBDEZVOLTAREA ECONOMICĂ ................................97 9.1. Cuantificarea nivelului de dezvoltare ................................................97 9.2. Inegalităţile de dezvoltare..................................................................98 Test de evaluare ......................................................................................104

TEMA X. COMERŢUL EXTERIOR ...................................................105 10.1. Formele comerţului exterior ..........................................................105 10.2. Indicatorii comerţului exterior.......................................................107 Test de evaluare ......................................................................................108

TEMA XI. PIAŢA VALUTARĂ............................................................109 11.1 Elementele pieţei valutare ..............................................................109 11.2. Balanţa de plăţi externe .................................................................117 Test de evaluare ......................................................................................119

TEMA XII. INTEGRAREA EUROPEANĂ.........................................120

5

12.1. Scurt istoric al Uniunii Europene ................................................. 120 12.2. Noi modificări şi adăogări ale reglementărilor europene ............. 124 Test de evaluare ..................................................................................... 127

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................128

6

TEMA I. REZULTATELE MACROECONOMICE CONŢINUT

1.1. Sisteme de evidenţă macroeconomică 1.2. Indicatori macroeconomici sintetici

REZUMAT

Rezultatele mezoeconomice reliefează activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi a zonelor administrativ-teritoriale, iar rezultatele macroeconomice privesc ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional.

Există două sisteme metodologice pe baza cărora se calculează şi se măsoară rezultatele macroeconomice: sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) şi sistemul producţiei materiale (S.P.M.).

Calcularea indicatorilor sintetici se realizează în prezent, la noi, pe baza următoarelor conturi naţionale: contul sintetic de bunuri, contul de producţie, contul de creare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de utilizare a veniturilor, contul de modificare a patrimoniului, contul străinătatea.

Pe baza informaţiilor oferite de conturile naţionale se calculează următorii indicatori sintetici: PGB, PIB, PIN, PNB, PNN,VN. OBIECTIVE Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a unor noţiuni de bază din domeniul macroeconomiei: definirea rezultatelor macroeconomice, a indicatorilor sintetici principali ai acesteia.

1.1. SISTEME DE EVIDENŢĂ MACROECONOMICĂ

Economia de piaţă face ca, în virtutea diviziunii sociale a muncii să se deruleze permanente relaţii de schimb, fluxuri economice materiale şi valorice, care alimentează producţia, desfacerea bunurilor economice, serviciile şi prestaţiile către clienţi. Măsurarea şi evidenţierea rezultatelor microeconomice obţinute de agenţii economici, la nivelul unităţilor economice este continuată la o scară mai mare pentru agenţii economici agregaţi. Ieşirile din activităţile desfăşurate de agenţii economici agregaţi se prezintă sub forma rezultatelor mezo şi macroeconomice.

Rezultatele mezoeconomice reliefează activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi a zonelor administrativ-teritoriale, iar rezultatele macroeconomice privesc ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional.

Punctul de plecare al determinării mărimii acestora îl constituie rezultatele microeconomice, care se integrează la diferite niveluri ale economiei naţionale, ele aflându-se sub impactul efectelor de antrenare.

7

Rezultatele macroeconomice sunt ieşirile din activităţile agenţilor economici agregaţi, pe care piaţa le validează, societatea recunoscând utilitatea acestora de a satisface multitudinea nevoilor sociale. Aceste rezultate sunt înregistrate şi măsurate de către instituţii specializate, cunoaşterea şi analiza evoluţiei lor având o semnificaţie practică deosebită.

Pentru agenţii economici, rezultatele macroeconomice constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind orientarea viitoare a atragerii şi utilizării factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii, şi calităţii ofertei şi cereri de bunuri economice.

De asemenea, pe baza lor se efectuează comparaţii internaţionale, privind potenţialul economic, eficienţa si competitivitatea bunurilor economice produse în diferite ţări ale lumii contemporane, se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia economiei mondiale.

Măsurarea economică a rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se fundamentează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică, specifică ţărilor cu economie de piaţă şi respectiv celor cu economie centralizată planificată. Sub acest aspect se disting în prezent două sisteme metodologice pe baza cărora se calculează şi se măsoară rezultatele macroeconomice: sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) şi sistemul producţiei materiale (S.P.M.).

Sistemul conturilor naţionale se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, potrivit căreia participanţii la multiplele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse.

Acest sistem este caracteristic ţărilor cu economie de piaţă, fiind utilizat şi de către organismele economice ale O.N.U.,O.E.C.E., precum şi de ţările aflate în tranziţia spre economia de piaţă.

Sistemul producţiei materiale are la bază teoria muncii productive, potrivit căreia munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în sectorul serviciilor de producţie, creează bunuri economice, în consecinţă şi venituri. Acest sistem a fost folosit în ţările socialiste, fiind înlocuit cu sistemul conturilor naţionale pe măsura trecerii lor la economia de piaţă.

Ambele sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice urmăresc ierarhizarea proceselor economice şi măsurarea rezultatelor prin indicatori sintetici, obţinuţi prin îmbinarea funcţiilor de culegere, sistematizare şi ordonare a datelor economice cu cele de analiză şi decizie la nivel micro şi macroeconomic.

Ca sisteme de evidenţă macroeconomică, lor le revin următoarele funcţii: a) instrument de evidentă statistică, prin care se sintetizează, sistematizează şi se coordonează datele economice; datele ce sunt furnizate asigură constituirea indicatorilor macroeconomici la diferite nivele de agregare, formarea imaginii de ansamblu asupra economiei; b) instrument de cunoaştere şi analiză economică pe perioada anterioară; pe această bază se urmăresc trei aspecte: creşterea economică, echilibrul economic, financiar şi valutar şi eficienţa economică; c) instrument de fundamentare a deciziilor privind dezvoltarea economică curentă şi de perspectivă.

8

Între cele două sisteme de evidenţă macroeconomică sunt însă şi deosebiri, generate de conţinutul şi metodologia utilizată şi care se concretizează prin indicatori economici sintetici specifici. Deosebirea esenţială dintre aceste două sisteme constă în delimitarea sferei producătoare de venit naţional.

În cadrul primului sistem se consideră că venitul naţional se creează în toate sectoarele, activitatea extinzându-se asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi de administraţia de stat. În schimb, în cadrul celui de-al doilea sistem se consideră că venitul naţional se creează numai în sfera producţiei.

În sistemul conturilor naţionale, măsurarea rezultatelor macroeco-nomice se bazează pe o serie de principii care se aplică în esenţa lor în toate ţările cu economie de piaţă.

Printre acestea se înscriu: a) cuprinderea în calcul numai a bunurilor economice vândute pe piaţă;

b) bunurile economice incluse în calcul sunt rezultatul activităţii perioadei pentru care se efectuează acest calcul;

c) evaluarea rezultatelor economice are în vedere numai veniturile factorilor de producţie ce participă la activitatea economică;

d) excluderea înregistrărilor repetate, mărimea rezultatelor macroeconomice exprimându-se în valoarea brută sau netă a bunurilor economice cu caracter final, destinate consumului privat, consumului public, investiţiilor (nete sau brute), creşterii stocurilor, exportului;

e) luarea în considerare a tuturor agenţilor economici care îşi desfăşoară activitatea şi în alte ţări ale lumii.

Sistemul conturilor naţionale se caracterizează prin existenţa a trei elemente de bază: agenţii economici, operaţiunile şi conturile.

Agenţii economici sunt grupaţi în patru categorii: 1. unităţi producătoare de mărfuri, bunuri materiale şi servicii; 2. producători de servicii guvernamentale (instituţii ale administraţiei de

stat, comunale, instituţii de învăţământ); 3. producători de servicii casnice; 4. instituţii cu caracter nelucrativ, care prestează servicii

gospodăriilor. Operaţiunile cuprind toate actele economice şi financiare efectuate

de agenţi. Ele se referă la fluxurile materiale (producţie, consum, formarea capitalului) şi la fluxurile financiare (venituri, cheltuieli, finanţarea capitalului).

Conturile, stabilite în funcţie de natura economică a operaţiunilor efectuate, evidenţiază distinct fluxurile materiale şi cele financiare şi delimitează bunurile economice cu caracter marfar şi colectiv, nemarfar.

Prin conturi, legăturile dintre agenţii economici sunt delimitate, ceea ce permite cunoaşterea relaţiilor economice dintre aceştia.

Realitatea economică se grupează în funcţie de caracteristicile de timp şi spaţiu. Din punct de vedere temporal, conturile sunt alcătuite

9

trimestrial, anual, pe mai mulţi ani sau la un moment dat; sub aspect spaţial, conturile vizează profitul naţional, plurinaţional şi regional.

Sistemul conturilor naţionale este prezentat sub formă de conturi, tabele de ansamblu şi matrici.

Ansamblul economiei naţionale este exprimat printr-o matrice generală, care cuprinde conturile naţionale, ce sunt evidenţiate în mod separat într-o serie de matrici simplificate: a) producţia – în conturi de bunuri şi servicii şi conturi de activităţi ramuri); b) consumul – în conturi de venituri şi conturi de cheltuieli; c) acumularea – în conturi care evidenţiază formarea şi creşterea capitalului; d) schimburile cu străinătatea – în conturi care reliefează tranzacţiile curente şi de capital cu alte ţări.

Forma matriceală a tablourilor de ansamblu scoate în evidenţă multiple interdependenţe dintre agenţi, operaţiuni şi conturi, precum şi din interiorul acestora.

Construirea în formă matriceală a tabloului de ansamblu al economiei naţionale permite reliefarea unei multitudini de corelaţii şi interdependenţe între procesele economice, cunoaşterea tendinţelor ce se conturează la nivel micro, mezo şi macroeconomic, corelaţiile dintre fluxurile materiale şi cele financiare, precum şi de patrimoniu, care relevă potenţialul economic.

1.2. INDICATORI MACROECONOMICI SINTETICI

Bunurile materiale şi serviciile sunt înregistrate în conturile naţionale la preţul factorilor de producţie (preţurile producătorilor) şi, sau, la preţurile pieţei (preţurile cumpărătorilor).

În funcţie de sistemul de evidenţă şi măsurare utilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori economici sintetici specifici, în formă brută şi netă.

Calcularea indicatorilor sintetici se realizează în prezent pe baza următoarelor conturi naţionale: contul sintetic de bunuri, contul de producţie, contul de creare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de utilizare a veniturilor, contul de modificare a patrimoniului, contul străinătatea.

Pe baza informaţiilor oferite de conturile naţionale se calculează următorii indicatori sintetici: PGB, PIB, PIN, PNB, PNN,VN.1

PGB- produsul global brut, exprimă valoarea totală a serviciilor şi bunurilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă un an; cuprinde înregistrările repetate, în cadrul acestora incluzându-se şi valoarea bunurilor şi serviciilor provenite de la alţi producători şi folosite pentru producţia de noi bunuri economice, element cunoscut sub denumirea de consum

1 [04 Sar] Sârbovan, Marina - Economie IV, Editura Orion,

Bucureşti, 2004, p. 162.

10

intermediar. Mărimea acestui indicator se poate identifica prin următoarele metode:

- metoda de producţie, care constă din însumarea valorii consumului intermediar cu valoarea producţiei finale;

- metoda utilizării finale, care constă din însumarea mărimii intermediare cu cea a consumului final;

- metoda costului sau a valorii adăogate, care constă din însumarea elementelor ce rezultă din factorii de producţie (salariu, profit, rentă) cu alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea) şi impozitele indirecte.

PGB = CI + CF, unde CI este consumul intermediar, format din valoarea bunurilor şi serviciilor utilizate de toţi agenţii economici (fără amortizare), iar CF este consumul final, respectiv cheltuielile pentru satisfacerea nevoilor umane plus investiţiile brute. PIB, produsul intern brut, exprimă mărimea valorii adăogate brute a bunurilor economice produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini în decursul unei perioade şi ajunse în ultimul stadiu al circulaţiei economice. Se determină ca diferenţă dintre PGB şi consumul intermediar: PIB=PGB-CI PIN, produsul intern net, reflectă mărimea adăugată netă a bunurilor economice finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în interiorul unei anumite ţări, într-o anumită perioadă de timp; se calculează prin scăderea din PIB a amortizării (A): PIN=PIB-A. PNB, produsul naţional brut, exprimă în formă sintetică rezultatul activităţii agenţilor economici autohtoni care acţionează în interiorul teritoriului naţional şi în afara acestuia, mărimea acestui indicator putând fi mai mică sau mai mare decât PIB, în funcţie de soldul negativ sau pozitiv dintre PIB obţinut de agenţii economici autohtoni în afara graniţelor ţării şi PIB-ul obţinut de agenţii economici în interiorul ţării:

PNB=PIB + sre, unde sre este soldul relaţiilor externe. PNB-ul este considerat cel mai expresiv indicator macroeconomic, el exprimând rezultatele agenţilor economici ai unei ţări indiferent dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea în graniţele teritoriului naţional sau în afara acestuia.

PNB ca producţie finală naţională evaluată la preţurile pieţei exprimă sintetic oferta naţională privită sub aspectul cheltuielilor totale pentru bunuri şi servicii. Aceasta constituie un indicator important al cererii agregate. Produsul naţional brut calculat pe baza preţurilor curente ale fiecărui an este denumit PNB nominal. PNB calculat pe baza preţurilor constante comparabile ale unui anumit an este real. Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este denumit deflatorul PNB. Deflatorul este o unitate de măsură care reliefează în mod cuprinzător modificările survenite în nivelul preţurilor sau puterea de cumpărare a banilor. Cu toate acestea, ca urmare a faptului că deflatorul PNB este mai

11

dificil de calculat, unitatea de măsură cea mai cunoscută este indicele preţurilor de consum (indicele costului vieţii). PNN, produsul naţional net, rezultă scăzând din PNB, amortizarea. PNN =PNB –A, unde A este amortizarea. Venitul naţional exprimă mărimea agregată a veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie în calitatea lor de participanţi la producerea de bunuri economice. De regulă se calculează prin însumarea veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie. VN=PNN-A-Ii+ S (subvenţie de exploatare) VN=PNN-A VN=PNN-A-I+S, unde A este consumul de capital fix, iar Ii, impozite indirecte. Unitate productivă de venit naţional se consideră orice firmă sau organ guvernamental care produce bunuri sau servicii şi în consecinţă se include în calculul venitului naţional activitatea desfăşurată de persoane fizice sau juridice care se încadrează în una din următoarele ramuri: agricultura, silvicultura, pescuitul, industrii, electricitate, gaz, transport, depozitare şi păstrare, comerţ, bănci şi asigurări, sănătate, administraţie Publică şi armată, servicii educative, culturale, de amuzament, casnice, hoteliere, spălătorii, frizerii şi alte servicii personale judiciare şi religioase practicate de asociaţii, cluburi şi alte organizaţii.

Indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri curente şi comparabile. Prin intermediul preţurilor curente se stabileşte volumul valoric al activităţii, iar prin preţurile constante se exprimă dinamica acestora sub aspect fizic, se asigură compatibilitatea datelor în timp şi cunoaşterea influenţelor modificării de preţuri asupra diferenţei indicilor economici şi a proceselor inflaţioniste.

Informaţiile furnizate prin intermediul sistemului producţiei materiale permit calcularea următorilor indicatori sintetici: produsul social şi venitul naţional. Există în realitate şi o economie fără rezultate macroeconomice.

În contabilitatea naţională, economia ascunsă este definită ca o activitate legală, care se desfăşoară fără să fie înregistrată direct de către organele administrative, fiscale sau statistice.2

În ţara noastră, ca şi în alte ţări, s-au dezvoltat fenomene ale economiei ascunse în ramuri economice diferite ,comerţ, transporturi ׃construcţii, industria prelucrătoare, servicii de reparaţii, turism, învăţământ sănătate, s.a.

Economia ascunsă are o influenţă importantă asupra indicatorilor macroeconomici, produsul intern brut, venitul şi consumul populaţiei .

Ponderea activităţilor ascunse în PIB a crescut continuu, de la circa 9% în 1993, la aproximativ 50% în 1999, în timp ce economia oficială s-a restrâns, afectând bugetul de stat. 2 Vişinoiu Niculae- Economie politică-Bazele teoriei economice- Bucureşti, editura Odeon, 2001, p. 158.

12

Modificarea ponderii acestor activităţi în economie se face de stat, prin pârghii legislativ-fiscale.

BIBLIOGRAFIE: [04 Sar] Sârbovan, Marina - Economie IV, Editura Orion, Bucureşti, 2004, p. 124-126. [01 Vis] Vişinoiu N.- Economie politică - Bazele teoriei economice - Bucureşti, editura Odeon, 2001, p. 158.

13

TEST DE EVALUARE

1. Arătaţi care ecuaţie este corectă:

a) PIB la preţul factorilor = PIN la preţul factorilor – impozite indirecte + subvenţii, b) PIB la preţul factorilor = PIN la preţul factorilor – amortizarea capitalului, c) PIB la preţul factorilor = PNN la preţul pieţei + amortizare – contribuţia netă a străinătăţii - impozite indirecte + subvenţii, d) PIB la preţul factorilor = PIN la preţul factorilor + contribuţia netă a străinătăţii, e) PIB la preţul factorilor = amortizarea + transferurile sociale.

2. Diferenţa dintre produsul naţional brut şi produsul intern brut rezidă în:

a) soldul contului curent, b) suma transferurilor intermediare, c) soldul activităţilor desfăşurate de agenţii autohtoni în exterior şi de cei străini în interiorul ţării, d) deficitul balanţei de plăţi externe, e) soldul activităţii fiscale.

3. Presupunând că indicele general al preţurilor a crescut şi PIB nominal a scăzut, deducem că:

a) deflatorul PIB a scăzut, b) PIB real s-a diminuat, c) PIB nu se modifică. d) ambele cresc e) ambele scad.

14

TEMA II. STATUL ŞI ECONOMIA

CONŢINUT 2.1. Rolul statului în economia de piaţă 2.2. Funcţiile economice ale statului 2.3. Intervenţia bugetară

REZUMAT

Statul şi instituţiile sale au un rol considerabil în dezvoltarea ţărilor lumii exercitând funcţii complexe pentru promovarea activităţilor economice.

Reliefăm două concepţii opuse privitoare la importanţa statului în dezvoltarea economiei de piaţă: individualismul (liberalismul) şi intervenţionismul (dirijismul sau etatismul).

Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (local, central sau supranaţional), având finalităţi exclusive economice şi sociale, şi implicând utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice. Ea utilizează variaţia nivelului şi/sau structurii cheltuielilor publice, precum şi modalităţile de acoperire a deficitului bugetar.

OBIECTIVE Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a unor noţiuni fundamentale, cum ar fi: rolul statului în economia de piaţă, funcţiile economice ale statului, politica bugetară a statului-instrument principal al dirijismului economic.

2.1. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ Statul şi instituţiile sale au jucat un rol considerabil în dezvoltarea

ţărilor lumii exercitând funcţii complexe pentru promovarea organismelor economice naţionale, din cele mai vechi timpuri. Istoria economico-socială a lumii conferă o poziţie majoră statului în special în ultimele două secole, recunoscând potenţialul financiar, organizatoric şi accelerator al forţelor progresiste interne. Mai mult decât atât, în perioada postbelică, în multe ţări care au păşit pe calea construirii economiei deschise, eficiente, s-a dezvoltat un puternic sector public ce înghite cheltuieli publice substanţiale şi un volum mare din produsul intern brut (în anii ’90 atingând 40–50% în ţările OCDE).

Intervenţia statului în economie prin anumite funcţii specifice pieţei are deja o vârstă seculară: aici înscriem reglementarea mecanismului de piaţă, reguli financiare menite să corecteze imperfecţiunile raportului dintre cerere şi ofertă la diferite niveluri ale societăţii, precum şi politicile de acumulare şi alocare a resurselor disponibile la un moment dat şi care au în

15

ultimii ani o formă coerentă de modelare macroeconomică şi socială, chiar încercări de integrare a modelelor în proiectări planetare.

Statul este principalul furnizor de servicii şi prestaţii costisitoare: apărarea naţională, siguranţă şi protecţie, cercetare, educaţie, transporturi şi comunicaţii, energie, asigurări medicale, pentru bătrâneţe, şomaj, handicap, protecţia mediului.

Tema relaţiei dintre stat şi economie cere o abordare inter-disciplinară, în care istoria, economia, matematica, statistica sunt chemate să dea un răspuns dinamic şi anticipativ asupra principiilor care se pun la baza conducerii efective a afacerilor unei ţări.

Convergenţa conceptuală dintre stat şi economie, concretizată într-o strategie a dezvoltării, duce permanent la schimbarea structurilor economice.

Pentru statul român, considerăm că este încă de mare actualitate orientarea spre ceea ce O. Onicescu numea ,,mentalitatea industrială”, deoarece acest aspect include în condiţiile de acum sistemul tehnologic şi informatic necesar relansării României într-un circuit performant al economiei mondiale.

Rolul statului a fost abordat în teoria economică de toate şcolile şi curentele principale de gândire începând cu şcoala clasică engleză, cea neoclasică (marginalistă), keynesismul, monetarism, teoria ofertei, ş.a. Aceste abordări, deşi nuanţate şi chiar diferenţiate prin ideile principale ale doctrinei economice respective şi nivelul de înţelegere a fenomenelor aferent momentului istoric respectiv, se polarizează în două concepţii opuse: individualismul (liberalismul) şi intervenţionismul statal.

Doctrina liberală a exercitat o influenţă majoră în ideologia secolului al XIX-lea. Ea a conceptualizat proprietatea şi libertatea ca instituţii fundamentale aşezate la temelia lumii moderne. Doctrinarii liberalismului economic şi politic au reuşit să sintetizeze ca principiu fundamental individualismul. Principiile clasice au încercat să delimiteze măsura dintre individ şi stat în activitatea economică. Adam Smith3 recomanda explicit statului o totală neimplicare „orice amestec al său e costisititor şi se întoarce împotriva prosperităţii şi progresului cetăţenilor.” Prin poziţia anti-intervenţionistă Adam Smith a consacrat un element determinant al doctrinei liberale: acţiunea statală trebuia să se limiteze la asigurarea siguranţei individului şi a securităţii naţionale.

David Ricardo, continuator al lui Adam Smith conceptualizează interesele capitalului imobiliar distanţându-se de mai vechea prioritate agrariană fiziocrată. El aduce în teorie problemele capitalismului industrial: se contura celebra şcoală liberală clasică de la Manchester.

Şcoala liberală franceză primeşte prin Frédéric Bastiat o reîmprospătare a ostilităţii oricărei intervenţii a statului în viaţa economică; adept al liberului schimb, el a fost un adversar al protecţionismului şi al socialismului

3 Adam Smith, Avutia Naţiunilor, Ed. Academiei Romane, Bucureşti,1962.

16

exercitând o mare influenţă în mentalitatea europeană clasică a secolului al XIX-lea.

În a doua parte a secolului al XIX-lea au apărut replici alternative la individualism. Denumite generic eclectice, noi curente ofereau răspunsuri unor tendinţe liberale şi marxiste: socialismul de stat sau „de catedră”, socialismul creştin, şcoala lui Le Play, şcoala solidaristă sau cooperatistă.

Socialismul de stat, care a primit în epocă denumirea generică de intervenţionism, a fost reprezentat prin profesori, din universităţile germane în special, care s-au disociat de marxism. În Germania el a fost promovat de Schmoller, A. Wagner, Anton Menger, în Franţa- de Léonard Simonde de Sismondi, Dupont White, Michel Chevalier, în Belgia- de Renard şi Cezar de Paepe, în Anglia- de Sidney Webb. Aceştia subliniau menţinerea proprietăţii private asupra capitalurilor şi bunurilor de orice fel, libera concurenţă dintre producători, îndepărtându-se de liberalism prin moderaţia adusă funcţionării acestui principiu. Intervenţionismul făcea apel energic la justiţie pentru a reglementa raporturile dintre oameni, pentru a ameliora starea socială a celor defavorizaţi. Pentru realizarea acestui scop intervenţia statului prin monopolurile publice trebuia să atenueze activitatea socială, nu tocmai benefică, a marilor monopoluri private. Ideile intervenţioniste ale socialismului de stat au inspirat politica socială a guvernelor în Europa.

Socialismul creştin sau creştinismul social susţinea proprietatea privată admiţând o ordine naturală a economiei de origine divină. Deşi de factură liberală această doctrină considera că pacea socială nu se poate realiza pe baza interesului individual-personal. Această doctrină, respingând concurenţa, recomanda intervenţionismul statului în raporturile economice dintre indivizi pe baza principiilor morale creştine. Popularitatea creştinismului social s-a datorat papei Leon al XIII-lea (1878–1903) care propovăduia în esenţă solidaritatea dintre capital şi muncă; demersul papal a fost susţinut de cardinalul Maning în Anglia, Monseniorul Von Ketteler, pastorul Stocker în Germania, Vileneuve de Bargemont, de Mun, Boissard şi Max Saugnier în Franţa4.

Doctrina lui Le Play este o variantă a şcolii liberale dar se deosebeşte de ea prin importanţa exagerată dată factorilor morali-religioşi în societate.

Asemănându-se cu socialismul creştin admitea necesitatea intervenţiei statului şi respectarea principiului autorităţii.

Şcoala solidaristă sau cooperatistă susţinea că cetăţenii sunt beneficiarii realizărilor anterioare ale oamenilor. Totodată ei sunt obligaţi să crediteze prin munca lor realizările generaţiilor viitoare. Din punct de vedere economic solidariştii fac apel la unirea indivizilor, căci numai astfel se pot asigura avantaje comune; această unire se concretiza în sindicate sau asociaţii cooperative. Gândirea lor era individualistă, apropriată de

4 Nicolae Păun, Stat şi economie, Ed. Interferenţe, Cluj-Napoca, 1992, p.

128–169.

17

socialismul de stat prin apelul adresat puterii publice în vederea realizării solidarităţii umane. Respingând libera concurenţă, cooperativele erau un instrument al organizării sociale generator de justiţie şi acces la proprietatea privată. Reprezentanţii acestei şcoli au fost: în Anglia Vansisasst, în Germania Wilbrant, iar în Franţa Charles Gide (care a influenţat o mare parte a gândirii economice şi social-politice a timpului său).

În secolul XX s-a reluat polemica dintre individualism şi intervenţionism, prin dezvoltarea marginalismului (de esenţă individualistă) şi a keynesismului (promotorul intervenţionismului statal).

Descendenţii spirituali ai lui Adam Smith au propus modele neoliberale pentru politicile europene între războaie deşi aceste teorii au fost în defensivă prin ascensiunea strălucitoare a Lordului Keynes.

Curentul neoclasic a avut o mare amploare în Europa, conturându-se cel puţin trei şcoli marginaliste faimoase: şcoala de la Viena cu reprezentanţii săi Karl Mengher, F. Wiesser, E. Böhm Bawerk, iar mai târziu Ludwig von Mises şi Friedrich Hayek; şcoala de la Laussane, prin Vilfredo Pareto şi Leon Walras; şcoala de la Cabbridge, cu Alfred Marshall, W.S. Jevons5.

John Maynard Keynes plasează analiza economică la nivelul marilor echilibre globale şi a venitului naţional, bazând noile politici economice pe intervenţia activă a statului în elaborarea modelelor previzionare şi regularizarea cererii.

Pornind de la ideile sale şi alţi economişti au propus practicii economice modele teoretice de planificare, de organizare a producţiei, schimbului şi consumului, de control al alocării resurselor sau a veniturilor.

Importanţa măsurilor luate de stat în economie au fost cerute imperativ de marea criză economică mondială de supraproducţie (1929–1933), imixtiunea necesară a statului vizând fixarea preţurilor, a salariilor, şi a profiturilor în limite rezonabile.

Statul însă a împins mai departe acţiunile sale, forţând mişcarea capitalurilor, controlul devizelor, limitarea avantajelor create particularilor de acordare a clauzei „naţiunii celei mai favorizate”: în SUA politica New Deal a deschis epoca pragmatismului economico-social, în Anglia statul şi-a asumat intervenţionismul monetar prin instrumente specifice, iar în Germania şi Italia dirijismul economic a condus, în prima jumătate a secolului al XX-lea la politici autarhice.

Ieşirea din criza economică s-a făcut prin strategii guvernamentale, în deceniul al patrulea, dar statele au adoptat tactici diferite.

În statele totalitare a fost atacată proprietatea individuală şi libertatea personală; economia a fost influenţată de o manieră administrată, după un principiu voluntarist, forţându-se accentuarea anumitor ramuri de producţie, care nu aveau condiţii dintre cele mai eficiente de dezvoltare.

5 Gilbert Abraham-Frois, Èconomie politique, Ed. Economică, Bucureşti, 1988, p. 20–91

18

S-a dispus crearea industriilor de substituire a produselor deficitare şi prin aceasta s-a schimbat raportul de forţă dintre ţări, în schimburile internaţionale.

La mijlocul secolului XX, aproape toate ţările europene aveau „economii de război”, comandate de necesităţile alianţelor militare statale.

Ulterior, prin distrugerile irecuperabile provocate de război s-a înrădăcinat o neîncredere a populaţiei faţă de etatism, ceea ce însă nu a putut stopa practicarea modelelor intervenţioniste de dezvoltare economică.

Dirijismul a fost extins de Anglia, Franţa, SUA şi aliaţii lor, de statele Axei, la nivel planetar, dar ţările occidentale nu şi-au propus schimbarea ordinii economice şi politice existente; mai mult decât atât, aceste state cu vechi tradiţii industriale au avertizat asupra pericolului totalitarismului, deşi într-o ţară ca Marea Britanie se experimentase prima planificare industrială de proporţii, pe vremea revoluţiei industriale.

Necesitatea intervenţiei statului pe piaţă, în economie, a devenit o coordonată esenţială a funcţionării pieţelor, autorităţile publice segmentând pieţele, pentru modificarea imperfecţiunilor mecanismului cerere-ofertă prin deţinerea sau controlul unor întreprinderi, prin instituirea unor impozite şi redistribuirea veniturilor, prin supravegherea monedei etc.6

2.2. FUNCŢIILE ECONOMICE ALE STATULUI

Intervenţia statului în economie are o componentă de bază, constând în instituţionalizarea funcţionării pieţei, prin organisme, legi şi contracte, pe diferite arii, în sensul promovării funcţiilor economice ale statului, şi anume:

A. eficienţa, în sensul corecţiei unor „eşecuri” ale pieţei; B. echitatea, în sensul atenuării inegalităţilor; C. stabilitatea, în sensul reglării jocului ciclurilor economice în

vederea reducerii inflaţiei şi a şomajului şi a promovării creşterii economice.

A. Eficienţa

Imperfecţiunile pieţei (de exemplu, menţinerea de către unele firme a preţurilor sau producţiilor la nivele înalte) conduc la un consum sau la o producţie ineficientă, statul trebuind să intervină pentru a atenua sau elimina aceste insuccese. Însă intervenţia statului se poate dovedi adesea inoportună, rezolvarea unor probleme din anumite domenii generând efecte dăunătoare în alte domenii, putând înrăutăţi situaţia economică de ansamblu.

Imperfecţiunile pieţei se datorează numeroaselor forme de concurenţă, care se întrepătrund şi acţionează simultan pe piaţă, îmbrăcând în principal următoarele forme:

6 C. Angelescu, I. Stănescu- Politici economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2001,

pag. 43–108.

19

a) concurenţa imperfectă, generatoare de monopoluri. Concurenţa perfectă apare atunci când pe o anumită piaţă acţionează un număr suficient de firme, manifestându-se un grad de rivalitate adecvat, astfel încât nici o firmă nu poate afecta preţul de piaţă al unui produs, concurent „imperfect” fiind acela care, prin acţiunile sale, poate afecta preţul unui produs. În opoziţia concurenţei perfecte se găseşte monopolul, un singur ofertant puternic, care determină preţul unui produs. Sistemul economic se constituie ca un amestec dinamic de elemente concurenţiale şi de elemente monopoliste, generatoare de concurenţă imperfectă, în cadrul căreia, chiar manifestarea explicită a unui monopol poate fi erodată de procesele de substituire sau complementaritate ale produselor.

În cazul autorităţii unui monopol devine semnificativ, din punct de vedere economic, un comportament asimetric, prin care se poate majora nejustificat nivelul preţului unui produs, se poate diminua voluntar producţia destinată consumatorilor etc., semnale certe ale existenţei ineficienţelor pieţei, asociate monopolului. Intervenţia autorităţii publice, prin instrumente directe sau indirecte, pentru amputarea impactului nociv al manifestării comportamentului monopolist se impune în cadrul economiei, cu atât mai mult cu cât statul se constituie ca un agent consumator al produselor realizate de monopol. Evident, controlul preţurilor şi reglementările anti-monopol sunt instrumente directe utilizate de către stat pentru ameliorarea mecanismelor de piaţă.

b) externalităţile reprezintă o altă categorie de „eşecuri” ale pieţei, semnificând o tranzacţie involuntară între doi agenţi economici prin care unul dintre aceştia impune costuri suplimentare sau absoarbe beneficii fără a plăti o recompensă corespondentă. În aceste cazuri, un „rău” economic sau o „binefacere” economică este transferată în afara tranzacţiilor voluntare ale pieţei. O dată cu expansiunea şi creşterea complexităţii proceselor de producţie, generate şi de creşterea densităţii populaţiei, externalităţile negative, scăpate tranzacţiilor pieţei, devin pericole ale sistemului social.

Reglementările publice, dispunând de grade de eficacitate diferite, încearcă controlarea externalităţilor, cum ar fi poluarea, catastrofele naturale sau cele generate de către om, drogurile etc., într-un cadru coercitiv, instituţionalizat de către stat, se caută prevenirea efectelor nocive ale acestor externalităţi, generate chiar de către mecanismul pieţei. Coerciţia statului se opune pericolelor generate de către piaţă.

c) bunurile publice, definite ca produse şi servicii destinate nediferenţiat comunităţii, reprezintă adesea bunuri care nu se înscriu în parametrii unei producţii eficiente, acceptate de către firmele private. Armata, ordinea publică, construirea de drumuri, cercetarea ştiinţifică, asistenţa medicală au în mare măsură caracteristicile bunurilor publice. Dispersia nediferenţiată a acestor bunuri publice în cadrul populaţiei, accesul aproape liber la beneficiile generate de aceste bunuri determină lipsa de motivaţie economică în producerea acestor bunuri de către agenţii privaţi.

În mare parte oferta de bunuri publice este preluată de către stat, care, prin mecanisme specifice de decizie (votul), asigură resursele necesare realizării organizate a acestor bunuri şi distribuie aceste bunuri nediferenţiat, în folosul populaţiei, a unor segmente omogene ale acesteia.

20

d) impozitele percepute de către stat, vizează, pe lângă asigurarea resurselor financiare necesare obţinerii bunurilor publice şi realizarea programelor de redistribuire a veniturilor, mecanismul economiei de piaţă neputând elimina existenţa inegalităţilor economice dintre cetăţeni. Incidenţa diferenţiată a instrumentelor fiscale generează o apropiere relativă a veniturilor şi totodată un transfer de venituri către segmente de populaţie defavorizate.

B. Echitatea Distorsiunile care pot apărea în funcţionarea pieţei, imperfecţiuni posibil de corectat prin intervenţia instituţiilor de stat nu reprezintă singurele laturi negative ale pieţei.

În conformitate cu mecanismul pieţei distribuirea bunurilor economice se realizează conform averilor şi nu nevoilor, jocul cererii-ofertei dirijând mărfurile spre cei care plătesc mai mult. Chiar sistemul de piaţă cel mai eficient poate genera inegalităţi. Dar inegalităţile nu sunt acceptate nici din punct de vedere moral, nici politic. Societatea nu trebuie să accepte orice rezultat oferit de către piaţă ca fiind predeterminat, oamenii putând examina distribuţia veniturilor şi decide corectarea eventualelor inegalităţi (democraţia nu acceptă orice inegalităţi).

Adesea, în cadrul unui sistem eficient de piaţă, distribuirea (foarte inegală) a veniturilor apare ca rezultat al progresului ştiinţific şi tehnologic (roboţii înlătură forţa de muncă, polarizând veniturile).

Decizia publică vizând diminuarea inegalităţilor de venit (adoptată prin mecanismul votului, nu al pieţei) poate fi concretizată de către autoritatea publică fie printr-un sistem de impozitare progresivă, fie prin transferuri sau plăţi către populaţie (protecţie socială), fie prin subvenţionarea consumului.

Utilizarea acestor instrumente de atenuare a inegalităţilor poate genera din punct de vedere economic risipă, rigidităţi, periclitând uneori mecanismele pieţei, ceea ce nu invalidează necesitatea intervenţiei statului, punând numai problema „ideologiei” acestor intervenţii.

C. Stabilitatea Promotor al eficienţei şi echităţii, statul se poate dovedi şi un

promotor al stabilităţii economice. Încă de la începuturile ei, economia de piaţă a fost bântuită de inflaţie, de presiune şi şomaj, uneori acestea căpătând forme acute.

Privaţiunile generate de aceste dezechilibre macro-economice de piaţă nu au putut fi contracarate multă vreme deoarece, în primul rând, autorităţile publice nu dispuneau de o înţelegere corectă şi deplină a necesităţii intervenţiilor şi a modului în care să se adopte măsuri pentru revitalizarea economică.

Începuturile anilor ’30 au plasat autorităţile publice pe calea intervenţionismului sistematic, global sau punctual, adoptându-se măsuri pentru reducerea ratelor înalte ale inflaţiei, măsuri care adesea şi-au realizat obiectivul, însă cu preţul creşterii şomajului.

În prezent există o înţelegere mult mai extinsă cu privire la modul în care poate fi controlat ciclul economic, în ansamblul său. Astfel, s-au fundamentat teoretic politicile macro-economice, demonstrându-se că printr-o utilizare eficientă de către autoritatea publică a instrumentelor

21

fiscale şi monetare pot fi influenţate nivelurile producţiei, ale şomajului, ale inflaţiei7.

Exercitarea autorităţii publice asupra fiscalităţii presupune autoritatea de a efectua cheltuieli publice şi de a institui impozite, în timp ce autoritatea monetară presupune reglementarea activităţilor bancare şi financiare, acordându-se atenţie determinării ofertei de masă monetară, a ratelor dobânzii, a condiţiilor de acordare a creditelor. În acest fel, a fost construit un ansamblu de instrumente ale politicii macroeconomice, prin care autoritatea publică încearcă să orienteze evoluţia economiei conform şi unor obiective extraeconomice, însă cu respectarea restricţiilor funcţionale şi de echilibru al economiei.

Impulsionate de politicile fiscale şi monetare8 expansioniste, economiile de piaţă au înregistrat, după al doilea război mondial până la începutul anilor ’70 o creştere economică fără precedent, confruntându-se însă după aceea cu o serie de probleme care nu se mai lăsau soluţionate prin utilizarea instrumentelor tradiţionale.

Pe măsură ce creşterea economică stagna şi inflaţia se accentua, populaţia devenea sceptică cu privire la capacitatea politicilor economice de a asigura stabilitatea macroeconomică. În prezent, decidenţii publici din sfera economică realizează faptul că o economie modernă se confruntă cu o dilemă economică fundamentală: nici o economie nu dispune o lungă perioadă de liberă iniţiativă eficientă, inflaţie redusă, ocuparea deplină a forţei de muncă. După cum în societate coexistă binele şi răul, în economie nu se vor putea realiza simultan ocuparea deplină şi stabilitatea preţurilor.

În ţările cu economie avansată, piaţa determină preţurile şi cantităţile individuale, în timp ce statul orientează evoluţia economiei, în ansamblul ei, cu ajutorul programelor de cheltuieli publice, a fiscalităţii, a instrumentarului monetar şi al reglementărilor. Atât statul, cât şi piaţa se pot constitui ca elemente esenţiale ale unei funcţionări bine fundamentate economic.

2.3. INTERVENŢIA BUGETARĂ Politica bugetară a statului. Politica bugetară reprezintă expresia

alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (local, central sau supranaţional), având finalităţi exclusive economice şi sociale, şi implicând utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice. Ea utilizează variaţia nivelului şi/sau structurii cheltuielilor publice, precum şi modalităţile de acoperire a deficitului bugetar.

Plasându-şi sursele intervenţioniste în cadrul bugetului public (central sau local), politica bugetară constituie complementarea funcţională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici reprezentând ansamblul coerent 7 Iancu Aurel, Bazele teoriei politicii economice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 485–601. 8 Samuelson Paul, Nordhaus, William, Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 620.

22

de instrumente, la dispoziţia statului, prin care acesta modulează activitatea economică.

Cu ajutorul „incitaţiilor” financiare, politica bugetară încearcă să influenţeze deciziile gospodăriilor, populaţiei, întreprinderilor, în sensul dezirabil politicii economice şi politicii sociale.

Decidenţii publici dispun, în spectrul bugetar, de o panoplie diversificată de instrumente: cumpărări de bunuri şi servicii, prestaţii sociale, subvenţii etc., mult mai suple decât intervenţiile autoritare (administrative), precum fixarea preţurilor, limitarea cantităţilor, care reduce libertatea de acţiune a agenţilor economici.

Supleţei în adecvarea metodelor i se adaugă posibilitatea modulării gradului de intervenţie, avantaje care sunt totuşi „umbrite” de complexitatea aplicării politicii bugetare datorită dificultăţii de a evolua cu precizie eficacitatea măsurilor promovate.

Complexitatea intervenţiilor bugetare rezultă din suprapunerea parţială a fenomenelor economice şi financiare, compuse din acţiuni şi reacţiuni.

Astfel, operaţiunile bugetare permit să se acţioneze asupra economiei, însă acţiunea, transgresând inflexiunile comportamentelor agenţilor economici, face posibilă reacţii ale acestora care pot afecta situaţia bugetară. În economiile de piaţă, eficacitatea economică a intervenţiilor bugetare este, de regulă, superioară aceleia generate de controlul autoritar.

Măsurarea acestei eficacităţi rămâne totuşi o problemă încă nerezolvată, având în vedere că însăşi analiza a posteriori a intervenţiei bugetare în funcţie de criteriul eficacităţii nu este în mod sistematic realizată.

O asemenea analiză a fi de altfel dificil de efectuat, luând în considerare că preocupările politico-sociale, în particular electorale, primează adesea în faţa argumentelor economice.

În acest sens, politica bugetară este adesea caracterizată printr-o anume inerţie, deoarece, de exemplu, orice decizie de diminuare a unor cheltuieli bugetare se va confrunta cu riscul nemulţumirii directe a beneficiarilor.

De regula, orice reflexive asupra eficacităţii instrumentelor bugetare vizează problema de fond: ce loc doreşte societatea modernă, din ce în ce mai deschisă către exterior, să acorde incitaţiilor economice de natură bugetară ? În ultimă instanţă, dimensiunea bugetelor publice ascunde o multitudine de instrumente la dispoziţia politicii economice fie într-o optică relativ durabilă, cu caracter structural, fie în cadrul unei viziuni pe termen scurt, globală.

Bugetul public îndeplineşte anumite funcţii a căror importanţă variază odată cu evoluţia politicii economice în ansamblul ei către alte obiective tactice sau strategice. Acestea sunt:

a) funcţia de stabilizare conjuncturală; b) funcţia de alocare a resurselor; c) funcţia de repartiţie a veniturilor. Până în anii ’30 bugetul a fost considerat un instrument care permite

statului să-şi procure resursele necesare acoperirii cheltuielilor sale, cheltuieli care să asigure producerea de bunuri şi servicii publice (administrative). După criza din anii ’30 accentul a fost pus pe funcţia

23

bugetară care viza stabilizarea conjuncturală, iar după al doilea război mondial, pe funcţia de redistribuire (repartiţie).

Extrase din modelul teoretic keynesian, politicile de reglare conjuncturală adoptate după al doilea război mondial s-au bazat pe manipularea diferitelor elemente constitutive ale bugetului, însă contestarea rolului stabilizator al bugetului, îndeosebi de către monetarişti, a orientat intervenţiile bugetare spre funcţiile de alocare şi de redistribuiri chiar dacă acestea prezintă anumite limite.

Aceste trei funcţii ale bugetului pot fi interpretate şi în termenii analizei creşterii economice: ele vizează căutarea unei creşteri echilibrate şi relevarea căilor maximale de creştere. Această analiză relevă că problemele de echilibru pe o perioadă scurtă, conjuncturală, nu pot fi disociate de alocarea resurselor pe termen mediu şi lung, considerată ca un fenomen structural. De fapt, teoria dezechilibrelor conduce la depăşirea distincţiilor între scurt şi lung sau între conjunctural şi structural.

a) Funcţia de stabilizare conjuncturală Multă vreme bugetul a fost considerat numai ca un mijloc pentru stat de

a-şi procura resursele necesare funcţionării sale, anuitatea bugetară şi echilibrul constituind două principii intangibile ale finanţelor publice, statul manifestând o strictă neutralitate faţă de fenomenele economice.

Începând cu analizele keynesiene, echilibrul bugetar nu a mai fost considerat un obiectiv în sine, bugetul fiind considerat un mijloc esenţial de acţiune pentru stabilizarea conjuncturală, finanţele funcţionale devenind noua abordare a bugetului.

Integrând bugetul în circuitul economic, abordarea keynesiană se bazează pe o identitate fundamentală, şi anume:

I + G + X = S + T + M, (1)

Unde: I = investiţia; G = consumul şi investiţiile publice; X = exporturile; M = importurile; S = economisirea; T = impozitele. În cadrul circuitului economic formalizat mai sus, cheltuielile publice

şi impozitele sunt considerate „injectări” şi în aceste condiţii stabilizarea conjuncturii depresive va consta în creşterea injectărilor prin majorarea cheltuielilor sau prin diminuarea impozitelor, autoritatea publică încercând să „acopere” ecartul deflaţionist generator al contracţiei PIB şi deci de criză şi de subutilizare a muncii. Augmentarea resurselor cheltuite se poate face fie prin dezvoltarea cheltuielilor private, datorită reducerii fiscalităţii, fie prin majorarea cheltuielilor publice.

Formal, efectele majorării cheltuielilor publice pot fi evidenţiate pornind de la identitatea:

Y = C + I + G, (2)

unde: Y = PIB C = consumul privat.

24

Având în vedere că disponibilul, după impozitare este (Y–T), iar consumul privat se poate descompune în două componente: consumul necomprimabil (b) şi consumul indus de venitul disponibil [c (Y–T)], unde c reprezină înclinaţia marginală spre consum, se ajunge la următoarea ecuaţie a venitului (PIB), de echilibru:

Y = 1/(1–c) (b – cxT + I + G, (3) Introducând o cheltuială publică suplimentară ΔG se obţine:

Y + ΔY = 1/(1-c) (b – c x T + I + G + ΔG), (4) şi scăzând ecuaţia (3) din (4) vom avea:

ΔY = 1/(1-c) ΔG, (5) Din ecuaţia (5) rezultă că o creştere a cheltuielilor publice antrenează

o majorare mai importantă a P.I.B., majorare care depinde de valoarea coeficientului de multiplicare.

Pentru a obţine un asemenea rezultat este necesar ca prelevarea fiscală să nu crească, deoarece impozitul diminuează venitul disponibil, pe baza căruia indivizii efectuează repartiţia între consum şi investiţii. Cheltuielile publice exercită un efect de multiplicare maximal atunci când ele sunt finanţate prin deficit bugetar.

În cazul resorbţiei ecartului deflaţionist printr-o diminuare a impozitelor, pornind de la formula (3) se obţine:

Y + ΔY = 1/(1-c) [ b – c (T + ΔT) + I + G], (6) de unde, prin dezvoltare şi scăderi din ecuaţia (3), vom avea:

ΔY = [ -c/(1-c)] ΔT, (7) expresia [-c/(1-c)] fiind multiplicatorul fiscal. Având în vedere că 1/(1-c) > c/(1-c), rezultă că reducerea impozitelor

ΔT provoacă o creştere ΔY mai mică a PIB decât majorarea cheltuielilor publice.

Extensia modelului keynesian a luat în considerare faptul că expansiunea cererii într-o politică bugetară, acţionează atât asupra volumului de producţie (perioada de depresiune şi deflaţie), cât şi asupra preţurilor. Totodată, s-a avut în vedere că nici impozitele, nici cheltuielile nu sunt omogene, componentele acestora având incidenţe diferite asupra cererii.

Mai mult, conform teoremei lui d’Haavelmo, creşterea simultană a cheltuielilor şi a impozitelor în cadrul unui buget echilibrat (buget în expansiune) poate exercita un efect de multiplicare asupra PIB, datorat conjuncţiei celor două efecte.

În acest caz, efectul global va fi: ΔY = 1/(1-c) ΔG + [-c/(1-c)] ΔT, (8)

şi efectuând substituţiile: ΔY = (1-c)/(1-c) ΔG, (9),

adică ΔY = ΔG, (10)

Aceasta exprimă faptul că variaţia venitului determinată de un buget echilibrat în creştere este egală cu variaţia cheltuielilor publice.

Acest efect de dimensiune a bugetului, vizând aspectul dinamic al acestuia, este confirmat prin punerea în evidenţă a efectelor sale de stabilizare automată (acţiune anti-ciclică).

25

Totuşi, aceste efecte pot fi insuficiente pentru a fonda o politică bugetară, neexistând nici o cauză apriori pentru ca excendentul sau deficitul, determinat prin stabilizatorii automaţi, să fie măsura exactă a ecartului inflaţionist sau a celui deflaţionist ce trebuie completat. Mai mult, efectele stabilizatorilor automaţi pot prezenta efecte paradoxale când economia se găseşte într-o situaţie de gravă depresiune. Totodată, efectele stabilizatorilor automaţi variază în funcţie de sistemul bugetar adoptat.

Se relevă necesitatea aplicării unei politici bugetare discreţionare pentru a completa şi chiar a corecta, efectele stabilizatorilor automaţi.

b) Funcţia de alocare Această funcţie determină producţia de bunuri publice şi defineşte

astfel împărţi-rea resurselor între sectorul public şi sectorul privat. Deja justificată prin analiza neo-clasică, intervenţia statului sub forma

producţiei de bunuri colective aparţine analizei keynesiene. O intervenţie minimală este necesară din partea statului pentru a ajuta

funcţionarea pieţei în domeniul alocării resurselor, aceasta constând în: • Naţionalizarea întreprinderilor care produc cu randamente constant

descrescătoare (chiar şi a celor nerentabile, dar de interes naţional strategic) • Producerea de către stat de bunuri fără piaţă (bunuri colective); • Corecţia efectelor externe prin prelucrarea sub control a producţiei

anumitor bunuri9. Dacă realocarea resurselor se integrează dificil jocului liber al

preferinţelor individuale, caracteristic analizelor neoclasice, teoria organică a statului, subînţeleasă în analizele de inspiraţie keynesiană, permite justificarea normalităţii intervenţiilor statului în alocarea resurselor.

c) Funcţia de redistribuire (repartiţie) Această funcţie vizează corectarea inegalităţiilor generate de jocul

unei repartiţii funcţionale (veniturile primare), asigurând „personalizarea” veniturilor prin transformarea veniturilor primare în venituri finale disponibile.

Prelevările fiscale şi transferurile bugetare devin instrumente pentru realizarea unei echităţi sociale sub două abordări: echitatea verticală (tratamentul bugetar şi fiscal diferenţiat al indivizilor, diferenţiaţi după bunăstare) şi echitatea orizontală (tratarea similară a indivizilor cu bunăstare identică).

Utilizarea criteriilor echităţii în realizarea funcţiei redistributive ar putea intra însă în conflict cu criteriul eficienţei economice, precum şi cu necesitatea randamentului fiscal.

Funcţiile bugetului se utilizează în modelarea econometrică sau în planurile şi prognozele economice centrale şi regionale. În a doua parte a secolului XX, aceste planificări încercau să edifice o creştere economică sau un echilibru crescător al tuturor parametrilor economici, în toate ţările europene.

Ca urmare a utilizării instrumentului bugetar în intervenţia asupra economiei, au apărut o serie de efecte controversate, generând critici şi rezerve la adresa intervenţionismului bugetar:

9 André Piettre, Gândirea economică şi teoriile contemporane, Dalloz, Paris, 1959.

26

a) efectul de destabilizare, b) efectul de compensare, c) efectul de evicţie,

d) efectele de redistribuire. a) Efectul de destabilizare. Folosirea instrumentului bugetar în scopul stabilizării

macroeconomice a dat rezultate diferite şi uneori paradoxale, care pot pune sub semnul riscului oportunitatea acţiunilor bugetare.

În acest sens, pot fi evidenţiate doua aspecte: destabilizarea datorată comportamentului subiecţilor economici şi cea datorată caracterului asimetric al politicilor bugetare.

Destabilizarea datorată comportamentului subiecţilor economici: – multiplicatorul salariilor: în perioada de expansiune, creşterea automată a impozitelor suscită o reacţie a subiecţilor economici care încearcă să compenseze creşterea prelevării fiscale impunând salarii foarte mari. Progresivitatea sistemului fiscal, factor de limitare a cererii, poate încuraja expansiunea salariilor; – venitul permanent: aplicând o disociere între venituri tranzitorii (aleatorii) şi venituri permanente se constată că asupra veniturilor distribuite care vizează mai mult veniturile tranzitorii decât pe cele permanente (pe care se bazează consumul), politica bugetară are un efect slab, relansarea riscând să inducă pe termen mediu efecte paradoxale, iar pe termen scurt să aibă eficacitate redusă; – ciclul de viaţă: determinând împărţirea între consum şi economisire, agenţii economici ţin cont de venitul pe care îl anticipează în general, pe baza experienţei lor şi mai puţin de venitul la un moment dat şi din acest motiv relansarea ar fi ineficace, neimplicând decât efecte negative asupra bugetului de stat, prin creşterea cheltuielilor sau reducerea impozitelor. Modificările temporare ale produsului intern brut, în ansamblu, generate de relansarea indusă prin manevrarea bugetului de stat afectează puţin consumul, având o influenţă redusă în stabilizare, uneori chiar efecte neaşteptate.

Destabilizarea datorată caracterului asimetric al politicilor bugetare: politica bugetară tinde mai curând spre deficit decât spre excedent, fiind adesea mai lesne creşterea cheltuielilor bugetare şi destul de dificilă reducerea lor, iar conform noilor economişti adepţi ai teoriei ofertei, este dezirabilă o reducere a fiscalităţii şi nu o creştere a ei. Aceasta creează o asimetrie bugetară care generează o destabilizare inflaţionistă.

b) Efectul de compensare Acest efect apare atunci când măsurile bugetare nu sunt corelate cu

interesele firmelor, ci dimpotrivă, ele vin în contradicţie cu activităţile colectivităţilor locale sau cu întreprinderile publice. Măsurile bugetare decise la nivel central sunt ,,compensate” prin acţiuni contrare mai ales atunci când există o autonomie bugetară a unităţilor de la nivel local.

În cazul în care la nivel naţional se instrumentează o politică expansionistă, efectul de compensare apare în sens contrar, ca o politică bugetară restrictivă la nivel local.

c) Efectul de evicţie

27

Efectul de relansare bugetară datorat creşterii cheltuielilor publice poate fi adesea anulat printr-un efect de evicţie (deposedare) a cheltuielilor private de către cele publice, oricare ar fi model lor de finanţare: impozit suplimentar, creaţie monetară, împrumuturi.

Chiar dacă cheltuiala publică este ea însăşi productivă, oferind servicii viitoare şi mărind avuţia naţională (efectul de bogăţie), stocul de active productive care aparţin statului se degradează permanent (stocurile nu aduc profit).

Doctrina keynesiană a demonstrat că relansarea bugetară accelerează activitatea economică şi implicit viteza de circulaţie a monedei, incitând populaţia la economisire, iar deficitul bugetar încurajează cheltuielile private. Acest raţionament ar funcţiona, după Keynes şi în condiţiile existenţei unor importante resurse financiare neutilizate; dar acest lucru nu se mai poate afirma astăzi, când resursele tezaurului sunt limitate. Ca urmare, emisiunea de bonuri de trezorerie pentru a face faţă deficitului bugetar nu va putea fi finanţată decât pe baza unor capitaluri deja plasate în sectorul privat, reducând mijloacele de finanţare disponibile pentru firme.

Această reducere este importantă în special în perioada de creştere rapidă, în funcţie de concurenţa pe piaţa de capitaluri, efectul de evicţie fiind mai slab în perioada de încetinire a activităţii economice.

d) Efectul de redistribuire Utilizarea bugetului naţional este legată de numeroase obiective,

ceea ce produce efecte multiple, care acţionează în sensul redistribuirii verticale pozitive a veniturilor, prin transferuri prelevate de familiile cele mai bogate şi de care beneficiază familiile nevoiaşe, iar pe de altă parte se face o redistribuire verticală negativă (ca un efect paradoxal din punctul de vedere al echităţii)10.

În ţările dezvoltate s-a constatat în urma analizelor economice că eficienţa redistribuirii pe verticală a veniturilor este greu de măsurat şi chiar insuficient cunoscută în mod punctual.

Expansiunea veniturilor indirecte (venituri sociale), obţinute separat de procesul de producţie, a dus în unele ţări la socializarea a jumătate din produsul intern brut.

Categoria economică de redistribuire are un înţeles larg, care se referă şi la consumurile de bunuri colective (omogenizarea situaţiilor individuale), la reglementarea publică a libertăţii contractuale a partenerilor (salariul minim, rata dobânzii), facilităţi fiscale, în toate acestea bugetul de stat fiind implicat.

Obiectivele politicii bugetare răspund unor cerinţe economico-sociale generale, cum ar fi calitatea vieţii populaţiei, eficienţa, echitatea, solidaritatea socială, securitatea naţională, care se exprimă la nivelul macroeconomiei prin categorii economice ca: ocuparea deplină, stabilitatea.

Intervenţiile bazate pe instrumentarea bugetului public se pot clasifica după orizontul lor de timp (lung, mediu sau scurt-obiective conjuncturale), după extinderea geografică (naţionale, regionale, locale), sau pot fi

10 Henri Guitton, De l’imperféction en économie, Calman Levy, Paris, 1979, p. 204, 211.

28

structurale, vizând modificarea structurilor de producţie, de cheltuieli, de venituri, sau chiar urmărind restabilirea marilor echilibre economice.

Instrumentele bugetare folosite sunt: variaţia nivelului şi/sau structurii cheltuielilor publice şi a modalităţilor de acoperire a deficitului bugetar.

Variatele instrumente de politică bugetară nu prezintă acelaşi grad de flexibilitate. Pe plan tehnic, această flexibilitate este limitată de ecarturi ale punerii în aplicare a instrumentului dat; anumite instrumente acţionează de o manieră automată, altele reclamă o decizie a guvernului, precum şi modalităţi administrative de punere în aplicare (creşterea sau diminuarea anumitor credite bugetare, modificări ale perioadelor de plată, s.a.).

Pe plan politic se adaogă tendinţa autorităţilor publice de a prefera măsurile cele mai acceptate de opinia publică.

Pentru a utiliza în mod ştiinţific fundamentat instrumentul intervenţiei bugetare asupra economiei, în vederea atingerii obiectivelor urmărite, se recurge la un indicator al influenţelor bugetare care să permită evaluarea politicilor trecute şi construirea politicilor viitoare, pe baza unor calcule care să fixeze precis nivelurile dezirabile ale acestui indicator.

Indicatorii şi normele bugetare se clasifică după modul lor de utilizare.

A. Indicatorii bugetari: a) Soldul bugetar efectiv este un indicator direct pentru exprimarea

obiectivului bugetar; el nu indică satisfăcător influenţa pe care bugetul o exercită asupra economiei: un deficit bugetar poate să rezulte fie dintr-o încetinire a activităţii economice, prin jocul stabilizatorilor automaţi, fie dintr-o politică de relansare (deficit pasiv sau deficit activ).

b) Indicatori ai acţiunii deliberate: aceştia permit disocierea soldului bugetar efectiv într-o componentă discreţionară, care exprimă dimensiunea voluntaristă a politicii, şi o componentă automată, reflectând influenţa conjuncturii asupra bugetului. Mai multe concepte permit această disociere: bugetul ocupării depline, bugetul nivelului înalt de ocupare, bugetul ciclic ajustat, bugetul structural. Este necesară alegerea unui element de referinţă care să permită calcularea, plecând de la bugetul şi soldul efectiv, a bugetelor şi soldurilor fictive, a căror evoluţie în cursul perioadei viitoare va servi ca indicator al acţiunii deliberate.

Variabila de referinţă este P.I.B. potenţial (al utilizării depline a factorilor de producţie), care permite să se calculeze soldul bugetar al ocupării depline: se evaluează pornind de la P.I.B. potenţial, veniturile potenţiale ale diferiţilor agenţi economici, precum şi încasările fiscale care derivă.

Cheltuielile bugetare ale ocupării depline sunt estimate ca fiind egale cu cele efective din care se deduce suma cheltuielilor de şomaj, eliminate prin ocuparea deplină. Diferenţa dintre încasările şi cheltuielile ocupării depline conduce la soldul ocupării depline, un sold pozitiv permiţând decelarea efectelor deflaţioniste ale politicii bugetare care include stabilizatorii automaţi.

c) Indicatorii impactului final vizează aprecierea incidenţei politicii bugetare asupra obiectivelor de politică economică: creşterea P.I.B., ocuparea, inflaţia, soldul extern. Pentru aceasta se recurge la un model macroeconomic, variabilele bugetare fiind exogene, în timp ce obiectivele

29

finale sunt endogene modelului. Multiplicatorul bugetar, calculat pe baza modelului, indică variaţia obiectivului final când variabila bugetară este modificată cu o unitate. Cea mai utilizată metodă este aceea a calculării soldului bugetar ponderat:

j1j

ji

n

1iiB Gb–TaS ⋅⋅= ∑∑

==

unde: Ti este suma încasărilor bugetare pe categoriile ,,i”,

Gj este suma cheltuielilor bugetare pe categoriile ,,j”, ,,ai, bj sunt ponderi. Determinarea indicatorilor de impact privilegiază funcţia stabilizării

conjuncturale în raport cu celelalte două funcţii. Reconstruirea indicatorilor de impact necesită însă integrarea dimensiunii monetare şi financiare a politicii bugetare.

B. Norme bugetare a) Echilibrul bugetar este considerat necesar chiar şi într-o conjunctură

inflaţionistă. Într-o astfel de situaţie, există o responsabilitate a statului ce poate fi folosită: un buget echilibrat are un efect neutru asupra nivelului preţurilor.

Echilibrul bugetar nu evită în mod automat efectul inflaţionist al finanţelor publice, după cum nici dezechilibrul bugetar nu generează totdeauna inflaţie.

În condiţii de echilibru bugetar inflaţia se poate dezvolta în funcţie de următoarele elemente:

• Caracterul artificial al echilibrului bugetar (debugetizarea investiţiilor) • Efecte paradoxale ale bugetului echilibrat în perioada de expansiune

inflaţionistă: cheltuieli adiţionale generate de umflarea încasărilor fiscale.

• Efectul multiplicator al bugetului în echilibru: majorarea cheltuielilor publice, chiar finanţată prin creşterea echivalentă a impozitelor, exercită un efect multiplicator, care are un efect inflaţionist în perioada ocupării depline. Invers, nu orice dezechilibru bugetar este inflaţionist, acesta depinzând de natura deficitului: este inflaţionist dacă se referă la operaţiuni cu titlu definitiv.

a) Creşterea paralelă a cheltuielilor publice şi a P.I.B. Această normă, a ratelor identice de creştere, prezintă inconvenientul

echivocităţii, în sensul dacă PIB este un agregat în volum sau în valoare. Circumscris unui obiectiv antiinflaţionist, agregatul PIB ar trebui

exprimat în volum, însă de fapt guvernul ia în considerare PIB în valoare „umflat” în perioadele de inflaţie prin creşterea preţurilor.

Utilizarea unei astfel de norme nu corespunde unei politici antiinflaţioniste, ci unei politici structurale, care vizează să menţină constantă partea de resurse afectată sectorului public, limitând jocul cheltuielilor publice ce cresc mai rapid decât PIB pe cap de locuitor sub influenţa dezvoltării economice, elasticitatea – venit a cheltuielilor publice fiind supraunitară.

b) Limitarea deficitului bugetar ca pondere în P.I.B.

30

Această normă presupune ca valoarea deficitului bugetar să nu depăşească un anumit procent din PIB. De regulă procentul-limită rezultă din problemele ridicate de finanţarea deficitului bugetar. În acest sens este necesar să se compare deficitul acceptat cu economisirea disponibilă pe piaţă, deoarece, pe de o parte, un deficit important, finanţate prin împrumuturi lansate cu o rată a dobânzii ridicată pe piaţa economisirilor majorează ponderea datoriei publice şi contribuie la deficitul exterior, iar pe de altă parte, recursul la piaţa financiară poate antrena un efect de evicţie de la împrumuturi a întreprinderilor.

Recurgerea la piaţa financiară fiind limitată se va impune apelarea la creaţia monetară, cu pericolele inflaţioniste pe care le implică.

Instrumentele politicii bugetare reflectă resursele şi cheltuielile. Resursele şi cheltuielile bugetare sunt grupate cu ajutorul

subdiviziunilor, rezultând operaţiuni cu caracter definitiv sau temporar. A. Subdiviziunile bugetului

Bugetul general regrupează într-un cont unic toate cheltuielile bugetare, unele venituri putând fi afectate direct unor cheltuieli bugetare, luând forma bugetelor anexe şi conturilor speciale de trezorerie.

Conturile speciale includ operaţiuni pe care trezoreria le execută în afara bugetului general, cuprinzând conturi de alocare specială, conturi de împrumuturi şi conturi de avansuri.

Bugetele anexe cuprind operaţiuni financiare neautonome juridic, însă care produc bunuri şi servicii, generând plăţi, eventualele dezechilibre ale acestora fiind acoperite (deficit) sau preluate (excedent) de bugetul general.

B. Operaţiunile

Intervenţia activă a statului în economie are consecinţe importante asupra bugetului şi prezentării sale. Statul intervine direct în economie prin investiţii şi de aceea o fracţiune din buget este finanţată din alte venituri decât impozitele.

În ansamblul investiţiilor publice se disting investiţii pe care statul le realizează pentru echipamentele necesare serviciilor sale şi care nu au caracter direct productiv şi investiţii cu caracter productiv. Pentru acestea din urmă statul acţionează ca un bancher, modul de finanţare a acestora putând fi împrumutul şi nu impozitul.

Astfel se introduce o distincţie între operaţiunile cu caracter definitiv, care comportă cheltuieli de funcţionare şi de capital, precum şi cheltuieli de transfer, pe de o parte şi operaţiuni cu caracter temporar, cuprinzând îndeosebi împrumuturi şi avansuri rambursabile într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, vizând acoperirea cheltuielilor de investiţii productive.

În măsura în care bugetul integrează acest tip de investiţii, semnificaţia soldului general al legii finanţelor poate fi afectată. Un sold general deficitar, datorat numai deficitului din operaţiuni cu caracter temporar, apare ca rezultat al activităţii de bancher exercitate de către stat, activitate asigurată prin împrumuturi. Dimpotrivă, un sold deficitar datorat unui deficit din operaţiuni cu titlu definitiv relevă un dezechilibru între resurse şi cheltuieli, care pot contribui la inflaţie.

31

C. Clasificarea cheltuielilor publice Cheltuielile bugetare pot fi grupate după trei criterii: • După criteriul administrativ ele sunt distribuite pe ministere şi alţi titulari

de credite bugetare ordonatori. • După criteriul economic, sunt grupate pe titluri şi capitole, ele fiind fie

cheltuieli funcţionale (ordinare), fie cheltuieli de capital, titlul fiind unitatea de vot parlamentar.

• După criteriul funcţional, cheltuielile se grupează conform funcţiilor reprezentative ale diferitelor domenii în care statul îşi exercită acţiunile (educaţie, apărare, s.a.)

D. Acţiuni bugetare Din punct de vedere teoretic distingem acţiunile cu efecte

conjuncturale de cele cu efecte structurale, dar practic, acestea se întrepătrund. Înainte de anii ’80, guvernele care au adoptat o politică de potenţare a cererii agregate (keynesiană), au considerat bugetul ca un instrument al intervenţiei conjuncturale, prin intermediul modificărilor aduse cheltuielilor publice, vizând stabilizarea conjuncturii.

După anii ’80, sub influenţa teoriei noilor economişti adepţi ai susţinerii ofertei agregate şi mai ales sub presiunea crescută a fenomenului inflaţionist, politica autorităţilor a căutat să combată inflaţia, stimulând pe termen lung oferta globală.

Cheltuielile publice, instrument conjunctural. Utilizarea cheltuielilor publice pentru a acţiona asupra conjuncturii a vizat iniţial injectarea în economie a unui flux suplimentar de venituri, generator de noi cheltuieli, treptat influenţat, conjuncturii asigurându-i-se însă prin modelarea ritmului cheltuielilor publice o accelerare în scopuri expansioniste în faza de recesiune sau o încetinire când fazele de expansiune erau prea rapide sau inflaţioniste.

Utilizarea cheltuielilor publice ca instrument de reglare a conjuncturii poate întâmpina două dificultăţi:

• Efectul expansionist al cheltuielilor publice depinde de natura sa, incidenţa creşterii cheltuielilor de funcţionare sau de transfer asupra conjuncturii fiind mai rapidă decât în cazul investiţiilor productive.

• Efectul antiinflaţionist al frânării creşterii cheltuielilor publice poate intra în conflict cu obiectivele non-economice precum dezvoltarea cheltuielilor de transfer social. Impactul structural al cheltuielilor publice presupune aplicarea unei

politici bugetare restrictive şi vizează asanarea finanţelor publice şi dezangajarea statului, îndeosebi în cazul unor deficite bugetare semnificative.

Controlul cheltuielilor publice răspunde unor obiective largi: — progresia cheltuielilor mai puţin rapidă decât cea a preţurilor, — ameliorarea gestiunii serviciilor publice prin: reducerea

efectivelor de funcţionari; recentrarea acţiunii statului, acordând prioritate ocupării mâinii de lucru şi operând reducerea ajutoarelor bugetare; stabilizarea cheltuielilor privind serviciul datoriei publice.

Impulsionate de politicile fiscale şi monetare expansioniste, economiile de piaţă au înregistrat, după al doilea război mondial până la începutul anilor ’70 o creştere economică fără precedent, confruntându-se

32

însă după aceea cu o serie de probleme care nu se mai lăsau soluţionate prin utilizarea instrumentelor tradiţionale.

Pe măsură ce creşterea economică stagna şi inflaţia se accentua, populaţia devenea sceptică cu privire la capacitatea politicilor economice de a asigura stabilitatea macroeconomică.

În prezent, decidenţii publici din sfera economică realizează faptul că o economie modernă se confruntă cu o dilemă economică fundamentală: nici o economie nu dispune o lungă perioadă de liberă iniţiativă eficientă, inflaţie redusă, ocuparea deplină a forţei de muncă.

BIBLIOGRAFIE: [62 Smi] - Smith, A. - Avuţia Naţiunilor, Ed. Academiei Romane, Bucureşti,1962. [92 Pau] Păun, N.- Stat şi economie, Ed. Interferenţe, Cluj-Napoca, 1992. [88 AF] Abraham-Frois, G. - Èconomie politique, Ed. Economică, Bucureşti, 1988. [01 AS] Angelescu, Coralia, Stănescu, Ileana - Politici economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2001. [98 Ian] Iancu A, Bazele teoriei politicii economice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998. [00 SN] Samuelson, P., Nordhaus,W., Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000. [59 Pie] Piettre, A. Gândirea economică şi teoriile contemporane, Dalloz, Paris, 1959. [79 Gui] Guitton, H., De l’imperféction en économie, Ed. Calman Levy, Paris, 1979.

33

TEST DE EVALUARE

1 . Concepţiile privind rolul statului în economie: a. aparţin doctrinarilor individualismului, b. au primit denumirea generică de intervenţionism, c. se polarizează în două concepţii opuse, liberalismul şi intervenţionismul statal, d. recomandă statului o totală neimplicare în societate, e. vizează imixtiunea statului în fixarea preţurilor, a salariilor şi a profiturilor. 2 . Funcţiile economice ale statului sunt: a. date de politicile economice speciale, b. reglarea ciclurilor economice şi stoparea inflaţiei, c. controlul externalităţilor şi al bunurilor publice, d. fixarea impozitelor şi taxelor, e. eficienţa, echitatea şi stabilitatea economică. 3 . Integrând bugetul în circuitul economic, abordarea keynesiană a funcţiei de stabilizare conjuncturală se bazează pe o identitate fundamentală: a. I + G + X = S + T + M b. I = G + S c. G + I = S + T d. X = G + M e. G = T, unde I este investiţia, G este consumul şi investiţiile publice, X sunt exporturile, M sunt importurile, S este economisirea. 4 . Efectele intervenţiei bugetare sunt: a. destabilizarea reflectată prin multiplicatorul salariilor şi inflaţia galopantă, b. destabilizare, compensare, evicţie şi redistribuire, c. disocierea dintre veniturile permanente şi cele tranzitorii, d. compensarea măsurilor bugetare centrale prin acţiuni locale contrare, e. accelerarea activităţii economice prin relansarea bugetară şi diminuarea şomajului. 5 . În economia de piaţă, statul nu poate fi: a. principalul furnizor de servicii costisitoare, b. partener în operaţii de schimb cu ceilalţi agenţi economici, c. unicul finanţator al investiţiilor, d. proprietar de firme, e. realizatorul producţiei sociale.

34

TEMA III. CREŞTEREA ECONOMICǍ

CONŢINUT 3.1. Conceptul de creştere economică 3.2. Factorii creşterii economice

REZUMAT

Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc, într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi.

Din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice este ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor.

Există o multitudine de factori care intervin direct sau mediat în creşterea economică, aceştia clasificându-se sau grupându-se după mai multe criterii. Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect cantitativ (volumul global al resursei), calitativ (randamentul utilizării resurselor) şi structural (ponderând contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ, în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de resurse şi în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare).

OBIECTIVE

Însuşirea de către studenţi a unor noţiuni fundamentale vizând creşterea economică, factorii care intervin direct sau mediat în creşterea economică.

3.1. CONCEPTUL DE CREŞTERE ECONOMICĂ

Problemele creşterii economice au atras atenţia economiştilor în toate epocile: primele demersuri de abordare sistematică a vieţii economice de ansamblu datează din perioada gândirii fiziocrate, când François Quesnay (1694–1774), în lucrarea sa Tabloul economic (1758) prezenta interde-pendenţele diferitelor sectoare din economie interconectate prin fluxuri reciproce materiale şi valorice.

În perioada clasicismului, Adam Smith11 (1723–1770) şi mai apoi David Ricardo (1772–1823) au elaborat concepţia privind diviziunea muncii la scara societăţii, Ricardo extinzând-o la comerţul internaţional, precum şi privind înzestrarea economiei naţionale cu factori de producţie şi schimburile economice la scară globală.

Secolul al XX-lea a adus mari progrese sub aspect doctrinar dar mai ales metodologic în clarificarea conceptului de creştere, economiştii utilizând multiplicatorul, acceleratorul, conceptul de echilibru economic, numeroşi

11 Smith, Adam, Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura

Academiei, Bucureşti, 1962, p. 103.

35

indicatori şi chiar modele econometrice pentru a alcătui o arhitectură coerentă şi realistă a economiei creşterii.

Cea mai cunoscută replică teoretică la problemele macroeconomice puse de criza de supraproducţie din anii 1929–1933 aparţine profesorului John Maynard Keynes (1883–1946), care a demonstrat şi a impus un macro-model apropiat de realitate, bazat pe situaţia existentă în ţările capitaliste dezvoltate, între cele două războaie mondiale, în care statul are un rol principal, de „dirijor” al economiei.

După cel de-al doilea război mondial s-a realizat pe plan teoretic sinteza dintre abordarea macroeconomică şi cea dinamică, în primul rând la gânditorii neokeynesişti. În acest context s-a delimitat o teorie a creşterii economice, ca o componentă a ştiinţei economice contemporane, aflată în contact cu alte ştiinţe conexe, precum şi cu practica elaborării de măsuri şi aplicării lor planificat, instituţionalizat, în sensul creşterii şi dezvoltării economice. Cele mai cunoscute contribuţii la dezvoltarea teoretică a conceptului şi modelelor de creştere şi dezvoltare economică aparţin economiştilor din ţările dezvoltate, dintre care amintim pe Paul Samuelson, John R. Hicks, Roy Harrod, E. Domar, Robert Sollow, Fr. Perroux, Gilbert Abraham-Frois, Rudiger Dornbush, iar în ţările în curs de dezvoltare pe Raul Prebish, Celso Furtado, J. Mahanobis.

Creşterea produsului intern brut şi net în mărime absolută şi pe locuitor constituie o preocupare centrală a autorităţilor politice în toate ţările, indicând creşterea şi dezvoltarea economică. Analiza conceptului de creştere economică nu se poate face decât în strânsă legătură decât cu cel de progres, dezvoltare, expansiune economică. Această analiză evidenţiază trăsăturile, direcţiile de evoluţie ale societăţii şi căile de înfăptuire a prosperităţii economice.

Prima tendinţă doctrinară în teoria economică acordă o semnificaţie identică creşterii şi dezvoltării economice. Astfel întâlnim o definiţie similară a acestor concepte, ca fiind o tendinţă de lungă durată, fermă de sporire a venitului naţional total şi pe locuitor, însoţită de transformări structurale. Creşterea şi dezvoltarea echivalează cu creşterea capacităţii de producţie, a volumului producţie şi a potenţialului economic, ca fenomene pe termen lung.

Creşterea economică nu se rezumă la fenomene cantitative ci şi la modificări structurale adică trecerea de la un stadiu de dezvoltare a producţiei, a economiei în ansamblu la altul superior. În literatura occidentală există economişti care identifică creşterea şi dezvoltarea cu progresul economic. Astfel în lucrarea lui Arthur Lewis, Teoria creşterii economice (1963) se arată „subiectul esenţial al acestei cărţi este creşterea producţiei pe locuitor”.

Un alt exemplu este W. W. Rostow care în lucrarea Etapele creşterii economice (1960), identifică progresul economic şi social cu creşterea şi dezvoltarea: întreaga istorie socială parcurge întotdeauna şi pretutindeni, obligatoriu cinci stadii ale creşterii economiei caracterizate după nivelul ei de dezvoltare.

O altă tendinţă teoretică este aceea care dă creşterii înţelesul unei sporiri globale a produsului intern net, comportând şi transformări de structură în timp ce progresul economic presupune creşterea continuă a

36

produsului intern net pe locuitor, sau a consumului real net pe locuitor, fiind o creştere a resurselor disponibile mai mult decât proporţională faţă de populaţie.

În lucrarea Economia secolului XX (1969), economistul francez François Perroux consideră creşterea ca o mărire durabilă a dimensiunii unei unităţi economice, simple sau complexe, realizate prin schimbări de structură şi eventual de sisteme şi însoţită de progrese economice; creşterea surprinde aspectele globale, naţionale, dar şi pe cele parţiale, locale, regionale.

Nu orice mărire a dimensiunii este sinonimă cu creşterea economică, ci numai cea durabilă susţinută pe o perioadă lungă, spre deosebire de expansiune care desemnează o sporire pe termen scurt.

Spre deosebire de creşterea economică, dezvoltarea este definită ca un ansamblu de schimbări în structurile sociale şi modelele mentale care generează o relaţie de antrenare reciprocă între aparatul de producţie şi populaţie, ceea ce creează un potenţial real, cumulativ şi durabil de creştere a produsului intern global.

În ţara noastră, conceptul de creştere s-a dezvoltat în paralel cu demersul teoretic similar din ţările dezvoltate. Şi în sistemul economic socialist creşterea era definită ca un proces obiectiv, complex şi permanent de sporire a produsului naţional net pe total şi pe locuitor, definirea nefăcând o diferenţiere între creşterea în ţările mari sau mici, creşterea în ţările dezvoltate sau subdezvoltate.

Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc, într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi.

Din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice este ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor.

Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, regrese economice temporare. Se utilizează şi concepte cum ar fi creştere zero sau creştere economică negativă, apărute în teoria economică în ultimii ani ai secolului al XX-lea.

Creşterea economică zero este acea situaţie în care rezultatele economice, absolute şi populaţia totală cresc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.

Creşterea zero este considerată de către adepţii ei ca o reacţie normală faţă de caracterul tot mai restrictiv al resurselor naturale, creşterea poluării şi chiar dezechilibrarea ecologică a mediului ambiant, în anumite regiuni.

Creşterea economică negativă este acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale ale echilibrului, ceea ce presupune compromisuri în nivelul de viaţă al populaţiei.

Dezvoltarea economică la rândul ei se defineşte ca o transformare cantitativă şi calitativă, necuantificată direct prin indicatori statistico-economici care să includă structurile economice, politice, sociale, modul de viaţă, calitatea vieţii şi a mediului ambiant, conştiinţa umană şi comportamentul în general uman în sistemul economico-social.

37

Conceptul de creştere şi cel de dezvoltare prezintă până la un anumit punct numeroase asemănări:

1. Ambele categorii exprimă o acţiune şi un proces continuu, care exercită efecte de antrenare, aglomerare şi cumulative.

2. Atât creşterea cât şi dezvoltarea, rezultante ale procesului obiectiv al mişcării generale, devin la un moment dat o cauză a acesteia, imprimându-i ritmul şi asigurându-i trecerea la un nivel mai ridicat.

3. Acţiunea are ca scop pentru ambele categorii punerea în funcţiune a mecanismelor cu ajutorul căreia se realizează perfecţionarea structurilor şi a stărilor economice de ansamblu.

4. Şi creşterea şi dezvoltarea economică sunt funcţii de aceleaşi variabile endogene şi exogene ale sistemului economic.

5. Finalitatea acţiunilor prin care se realizează ambele procese sunt oamenii cu nevoile lor materiale şi spirituale.

Aceste trăsături comune explică asemănările formale şi de conţinut dintre categoriile de creştere şi dezvoltare economică, care oferă posibilitatea de substituire a celor două noţiuni. Totuşi există o serie de deosebiri care evidenţiază faptul că din punct de vedere al generalizării şi reflectării unor fenomene sociale, elementele celor două concepte nu sunt identice.

1. Creşterea economică, punând în relaţie procesul de sporire a PIB cu procesul de evoluţie demografică exprimă nivelul şi dinamica PIB pe locuitor. Ea nu reflectă şi nu explică totalitatea trăsăturilor demoeconomiei unei ţări. Evidenţierea acestora este posibilă cu ajutorul unor indicatori calitativi care nu fac parte din instrumentarul propriu al teoriei creşterii economice. Noţiunea de dezvoltare implică şi ideea de schimbare şi de transformare a structurilor economice, sociale şi politice ca urmare a perfecţionării şi dezvoltării bunurilor de producţie şi a schimbărilor din mentalitatea oamenilor.

2. Creşterea economică se exprimă cu ajutorul unui sistem de relaţii cauzale între fenomene cuantificabile, exprimate cu ajutorul unor indicatori statistici redaţi în formă valorică şi fizică. Dezvoltarea economică exprimă în plus şi alte schimbări calitative intervenite în evoluţia fenomenelor demoeconomice, incluzând schimbarea unor concepţii şi mentalităţi faţă de producţie, consum, comportament demografic – elemente care nu sunt puse în evidenţă de teorie a creşterii. Teoria dezvoltării încorporând-o şi pe cea a creşterii abordează în plus şi probleme sociale şi politice.

3. Teoria creşterii economice reflectă produsul naţional net mediu pe locuitor, dar nu redă repartiţia acestuia. În schimb teoria dezvoltării economice şi sociale prezintă mai amplu repartiţia PNN variaţia şi distribuţia calităţii vieţii.

4. Creşterea economică poate fi considerată ca o expresie materială a fluxurilor ramurilor ale căror rezultate sunt analizate în mod independent unele de altele, adică ignorând legăturile funcţionale

38

ale acestora. Dezvoltarea economică este expresia materială a sumei fluxurilor diferitelor ramuri şi inter-influenţelor determinate de acţiunea factorilor generali şi parţiali, sub impulsul cărora are loc procesul de reproducţie.

Ca urmare observăm că noţiunea de creştere posedă mai puţine trăsături şi elemente de analiză în comparaţie cu cea de dezvoltare. În definirea conceptului de creştere economică, unii economişti introduc egalitatea dintre acesta şi teoria reproducţiei, iar alţii o opun pe una alteia. Atât teoria reproducţiei cât şi teoria creşterii economice cercetează aspectele macroeconomice din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Specificitatea teoriei reproducţiei constă în aceea că studiază ansamblul producţiei sociale (producţia, repartiţia, schimbul şi consumul) incluzând relaţiile ce apar în cadrul acestora.

În schimb teoria creşterii economice se referă la faptul că cercetarea vizează cu prioritate sfera producţiei în strânsă legătură cu factorii care contribuie la accelerarea dezvoltării economice. Această trăsătură relevă tocmai legătura dintre teoria reproducţiei şi cea a creşterii, ambele urmărind amplificarea producţiei şi a produsului naţional pe locuitor.

Definind reproducţia ca o reluare continuă a procesului de producţie, cuprinzând mecanismul de ansamblu al producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, precum şi integrarea cercetării tehnico-ştiinţifice ca sferă a reproducţiei, observăm că acest concept cuprinde punerea în valoare a tuturor resurselor societăţii, în vederea satisfacerii nevoilor de consum individual şi social. Legităţile obiective ale reproducţiei se aplică într-o ţară şi atunci când nu se înregistrează creştere economică, dezvoltare economică şi progres economic, respectiv nu se îmbunătăţeşte calitatea vieţii. Reproducţia este cadrul cel mai larg de abordare a problemelor macroeconomice şi ea nu se poate confunda cu analiza creşterii economice, ca fenomen particular, sau latură a reproducţiei.

Progresul economic este un proces social-istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior, care se manifestă în esenţă prin creşterea productivităţii muncii, a produsului naţional net pe locuitor, în condiţiile modernizării structurii pe ramuri a economiei naţionale.

Progresul economic este un proces complex, care cunoaşte intensităţi diferite în evoluţia economică a societăţii, fiind influenţat de factori ca: potenţialul natural şi eficacitatea atragerii lui în circuitul economic, potenţialul uman (cantitativ şi calitativ), structura pe ramuri a economiei, nivelul cercetării tehnico-ştiinţifice şi gradul de aplicare a acesteia în economie, intensitatea şi eficienţa participării economiei naţionale la diviziunea mondială a muncii şi comerţul internaţional, etc.

Indicatorii sintetici ai intensităţii progresului economic sunt ritmul creşterii produsului intern brut şi al produsului naţional net pe locuitor.

Progresul social exprimă evoluţia progresivă a societăţii, care implică îmbunătăţirea calităţii vieţii, a condiţiei umane în complexitatea sa. El are la bază progresul economic, depinde în mod hotărâtor de acesta şi se apreciază în raport de starea iniţială şi cea finală. Progresul social se înfăptuieşte prin efortul fiecărui individ şi prin efortul colectiv, conştient şi responsabil al societăţii. Spre deosebire de conceptele prezentate, expansiunea economică

39

reprezintă o fază din ciclul afacerilor, caracterizată prin amplificarea acestora, prin creşterea investiţiilor, a producţiei, a ocupării, pe termen scurt.

Expansiunea este condiţionată de creşterea profiturilor, care are ritmuri mari o anumită perioadă, fiind urmată de o scădere a acestora.

Creşterea, dezvoltarea, reproducţia, progresul şi expansiunea economică au un conţinut economico-social concret istoric, specific, în funcţie de stadiul şi particularităţile complexului economic naţional în care se desfăşoară.

Conţinutul, trăsăturile, modul de desfăşurare şi implicaţiile acestora sunt diferite de la o ţară la alta, de la o epocă la alta.

3.2. FACTORII CREŞTERII ECONOMICE

Există o multitudine de factori care intervin direct sau mediat în creşterea economică, aceştia clasificându-se sau grupându-se după mai multe criterii.

După felul în care sunt implicaţi prin rezultatele macroeconomice, avem:

• Factori care intră direct în procesul de producţie, denumiţi şi fundamentali sau decisivi, generând creştere economică, dintre care evidenţiem factorii naturali, capitalul, munca, progresul tehnico-ştiinţific sau factorul informaţional-tehnologic.

• Alţi factori care acţionează mediat, fie accelerând sau frânând factorii de creştere direcţi, cum ar fi măsurile de politică economică, anumite reglementări.

Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect cantitativ (volumul global al resursei), calitativ (randamentul utilizării resurselor) şi structural (ponderând contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ, în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de resurse şi în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare).

Pentru fiecare factor se observă o interacţiune compensatoare a laturilor cantitative şi calitative, mediată prin aspectul structural, fiecare prezentând elemente particulare, după cum urmează.

Factorul uman influenţează creşterea economică prin sporirea volumului muncii prestate la scară macroeconomică, precum şi prin productivitatea acestei munci.

Sub aspect cantitativ, el se măsoară prin volumul de manoperă efectiv prestată de populaţia ocupată. Sub acest aspect, creşterea locurilor de muncă este cea care asigură creşterea. Unii economişti susţin că de fapt extinderea ocupării este o consecinţă a creşterii, datorate efectului de antrenare pe care sporirea PNB o are asupra fondurilor destinate investiţiilor. Latura cantitativă se referă şi la structura şi repartiţia geografică a populaţiei.

Din punct de vedere calitativ, factorul uman influenţează datorită calificării, motivaţiei în muncă şi productivităţii, care la rândul ei depinde de înzestrarea tehnică a muncii. Dimensiunea calitativă a factorului uman al creşterii economice este relevată de conceptul de capital uman care sintetizează totalitatea cunoştinţelor şi competenţelor profesionale rezultate din procesul educaţional şi consolidate prin acumulare de cunoştinţe la locul de muncă.

40

Economistul american Simon Kuznets aprecia că factorul de creştere cel mai important este creşterea masei de cunoştinţe utile: „Acei ce formează această masă sunt savanţii, inventatorii, inginerii, personalul de conducere şi cercetătorii din toate domeniile”.

Dimensiunea structurală se referă la structura populaţiei ocupate, respectiv a pieţei muncii. Interesează în special structura pe vârste (populaţia ocupată în vârstă optimă), precum şi structura profesională, iar legat de acestea mobilitatea geografică şi profesională a populaţiei ocupate.

În sistemul economiei naţionale se regăseşte o ordonare, o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor sau grupelor de activităţi, atât în funcţie de numărul personalului angajat, cât şi de productivitatea medie a persoanelor respective. Între ramuri, sectoare, firme au loc transferuri de personal care decurg din tendinţele pieţei muncii şi care influenţează aportul factorului uman la creşterea economică. Un rol important în declanşarea acestora revine progresului tehnico-ştiinţific reflectat de sistemul de învăţământ şi de cererea de muncă în ramurile şi firmele promotoare a tehnologiilor avansate.

Politicile economice pot interveni pozitiv prin orientarea investiţiilor de dezvoltare, precum şi prin creşterea interesului întreprinzătorilor de a-şi plasa capitalurile în ramurile cele mai competitive.

Factorul material al creşterii economice este reprezentat de resursele naturale atrase în producţie şi de echipamentul de producţie acumulat, care, prin combinarea şi funcţionarea lor devin capital real.

Complementaritatea acestor două elemente rezultă din forma lor materială şi caracterul lor stocabil, ca trăsături comune.

Dimensiunea cantitativă a factorului material se prezintă sub forma volumului de capital real în exploatare şi a stocului de bunuri de capital alocate pentru investiţii într-o perioadă dată (echipament de producţie, materii prime, energie, etc.). Mobilizarea în procesul creşterii economice are loc prin formarea de fluxuri de resurse materiale cu destinaţie productivă, a căror amplificare, la un nivel dat de randament al utilizării, conduce la o producţie sporită. Asemenea fluxuri iau naştere, de regulă, prin investiţii, având ca rezultat lărgirea capacităţilor de producţie, a acumulării de capital real la nivelul agenţilor economici, al ramurilor, al economiei naţionale.

Limitele cantitative ale factorului material, restrictive, vin din insuficienţa fondurilor de investiţii, din puterea redusă de absorbţie a pieţei, din deciziile de combinare a factorilor de producţie, precum şi din interesul întreprinzătorilor de a obţine economisiri. De asemenea, de loc neglijabil este caracterul epuizabil al unor resurse naturale, sau capacitatea redusă de regenerare a altora, precum şi ciclicitatea reînnoirii capitalului fix (al cărui ritm poate deveni o frână): uzura fizică a capitalului fix afectează dimensiunea cantitativă a factorului material, punându-l în legătură cu formarea brută a capitalului.

Aspectul calitativ prin care factorii materiali susţin creşterea economică este sintetizat prin productivitatea capitalului real . Nivelul potenţial al acestui randament depinde de caracteristicile tehnologice, de armonizarea cu factorul uman, de funcţionalitatea globală a sistemelor de producţie. Spre deosebire de capitalul uman, dimensiunea calitativă a factorului material nu are în timp un comportament cumulativ şi poate fluctua sub influenţe multiple, de ordin tehnologic, economic,

41

organizaţional. Reglarea acestor parametri calitativi este dificilă datorită eterogenităţii resurselor şi varietăţii condiţiilor de utilizare, precum şi faptului că deciziile ce le pot afecta acţionează numai indirect, prin exercitarea unor influenţe cum ar fi: schimbarea regimului de funcţionare, exploatarea de către un personal mai calificat, reorganizarea fluxurilor de funcţionare, investiţii de retehnologizare, schimbarea structurii de producţie, etc.

Dimensiunea structurală a factorului material evidenţiază şi ea eterogenitatea resurselor incluse în acest factor. Structurile materiale ale producţiei se referă la repartizarea pe ramuri şi teritorială a resurselor de capital real, mijlocită de piaţa bunurilor de capital, la proporţia categoriilor de capital fix şi circulant. Resursele de materii prime, materiale şi energie, spre deosebire de echipamentul de producţie, au o gamă de utilizări alternative, care le poate plasa în mod diferit în variate configuraţii structurale. Cererea pieţei şi tendinţele tehnologice, ambele influenţate de concurenţă, intervin în reglarea alocării dinamice a resurselor de materii prime pe ramuri, activităţi şi agenţi economici.

Produsele noi, în faza de lansare şi ascensiune pe piaţă concentrează mult capital real, comparativ cu cele aflate în faza de maturitate sau declin, care conţin deja premizele viitoarelor restructurări ale producţiei şi ale utilizării resurselor.

Factorul informaţional-tehnologic, denumit şi neofactor, are şi va avea în continuare un rol decisiv în procesul creşterii economice. Informaţia constituie o resursă economică activă ce se concretizează printr-un mod specific de administrare şi de utilizare în procesul economic. Acest comportament specific al informaţiei, multitudinea de forme pe care le îmbracă fac dificilă formalizarea matematică a influenţei acestui neofactor, inclusiv încorporarea lui în modele econometrice. La scara unei firme, mici sau mari, informaţiile au un rol decisiv în acapararea pieţei, menţinerea ei şi ascensiunea profiturilor: orice strategie de dezvoltare trebuie să cuprindă un avantaj competitiv în afaceri, obţinut în urma gestionării unor informaţii utile.

La nivel macroeconomic se observă apariţia sectorului cuaternar, al informaţiilor, în economiile statelor dezvoltate, care este specializat în generarea şi transformarea acestei resurse într-o utilitate intelectuală pentru consumatori. Acest sector este cel mai dinamic din economiile deschise mari, cu tendinţa de a-şi mări ponderea şi de a exercita efecte de antrenare în sistemul economic, pe măsură ce societatea se transformă într-o civilizaţie informaţională. În SUA acest sector ocupă peste 50% din personalul angajat, iar utilizarea cu precădere a calculatoarelor în economie a lansat conceptul de economie digitală.

Explicarea rolului jucat de factorul informaţional-tehnologic în procesul creşterii economice este pusă în legătură cu inovarea tehnologică – ca principalul izvor de informaţii cu aplicaţii practice şi efect economic măsurabil.

Inovaţia este principala sursă de avantaj comparativ pentru un sistem micro-economic sau macroeconomic. Potenţialul ei de a induce progres şi eficienţă este practic nelimitat, ceea ce justifică tratarea potenţialului de inovare drept o resursă de importanţă strategică. Din punct de vedere

42

cantitativ, potenţialul de inovare al unei ţări este condiţionat de proporţia deţinută de investiţiile pentru cercetare-dezvoltare în produsul naţional brut.

Din punct de vedere calitativ, inovarea este importantă nu numai pentru eficienţa directă, cât şi pentru eficienţa economică propagată. Mecanismul propagării efectelor este interpretat prin două ipoteze: cea a progresului tehnic încorporat şi cea a progresului tehnic autonom neîncorporat.

Ipoteza progresului tehnic încorporat priveşte diferenţierea tipologică internă a fiecărui factor de producţie sau de creştere primar pe generaţii tehnologice, fiecare acţionând în modalităţi şi cu randamente diferenţiate.

Contribuţia la creşterea economică este cu atât mai mare cu cât generaţia tehnologică este mai avansată. La un moment dat coexistă şi acţionează conjugat generaţii tehnologice diferite accentuându-se eterogenitatea sistemului (pluralismul tehnologic). De altfel, ritmul asimilării progresului tehnic în factori de producţie primari este variabil în timp şi de la o categorie la alta.

Ipoteza progresului tehnic autonom pune în evidenţă o îmbunătăţire vizibilă, progresivă a performanţelor de producţie prin acumularea de experienţă în funcţionarea şi eliminarea treptată a perturbaţiilor, când condiţiile exterioare se menţin constante. Aceste două ipoteze sunt compatibile.

Din punctul de vedere al sistemului economic în ansamblu, ele sunt convergente, permiţând prin aceasta obţinerea de avantaje competitive prin îmbinarea afluxului de progres tehnologic din exteriorul sistemului cu capacitatea interioară de a genera el însuşi, în timp, un progres tehnologic.

Progresul economico-tehnologic indus prin inovare determină efecte multiple: a) are o contribuţie esenţială la ameliorarea randamentului sistemelor de producţie, exprimat prin productivitatea muncii şi a capitalului; el afectează astfel, în sensul amplificării, contribuţia laturilor calitative ale factorilor creşterii economice; b) determină, în cea mai mare parte obţinerea economiilor de scară, prin reducerea costurilor medii pe unitatea de produs, cu consecinţa sporirii profitului, ca sursă de acumulare a capitalului destinat investiţiilor ce susţin creşterea economică; c) limitează şi reduce costurile ecologice şi sociale ale creşterii economice, prin eliminarea şi controlul surselor de poluare, umanizarea muncii şi civilizarea vieţii societăţii pe suportul noilor infrastructuri computerizate; d) schimbă continuu gama destinaţiilor de utilizare a diferitelor categorii de resurse naturale, prin substituirea produselor şi tehnologiilor poluante, energo-intensive sau materialo-intensive, permiţând astfel protejarea resurselor epuizabile şi eliminarea, pe calea eficienţei mai mari, a deficitelor cantitative ce pot limita creşterea economică; noile generaţii de produse şi tehnologii sunt cele informaţional-intensive, încorporând un volum mare de muncă de concepţie şi funcţii inteligente programate pe calculator sau microprocesoare; e) determină restructurarea treptată, pe sectoare şi ramuri a economiilor naţionale, precum şi a relaţiilor dintre acestea; dinamica inovării favorizează creşterea ramurilor care generează, propagă sau încorporează masiv progresul tehnologic, conferind produselor acestora competitivitate pe pieţele interne şi externe. Astfel se amplifică mobilitatea structurală a sistemului economic şi creşte gradul său de adaptabilitate la modificări

43

generate de condiţii exterioare sau interioare, perturbaţiile fiind mai uşor prevenite sau absorbite, ceea ce accelerează creşterea economică.

Asemenea caracteristici corespund unui sistem economic ce a fost denumit economia tehnologică informaţională. În prezent mecanismele creşterii economice se află sub influenţa decisivă a tehnologiilor informaţionale, ceea ce se explică prin următoarele cauze:

• Informaţia este prezentă în toate activităţile umane, existând o tendinţă de extindere a noilor tehnologii informaţionale nu numai în producţie ci şi în menaje, în procesele de învăţare şi creaţie intelectuală, în sfera cultural-artistică şi comunicarea interumană. În orice produs trebuiesc introduse nu numai muncă şi materii prime ci şi informaţii.

• Tehnologiile informaţionale au rată de inovare înaltă, nelimitată: pe seama lor sunt estimate progresele viitoare în planul eficienţei economice şi raţionalităţii conducerii sistemelor economice şi sociale.

• Avansul tehnologiei informatice se răsfrânge asupra potenţialului de inovare existent la nivelul unei economii naţionale amplificându-l şi uşurând valorificarea acestuia. În acelaşi timp informaţiile tehnologice şi manageriale permit valorificarea eficientă a celorlalte resurse accelerând creşterea economică. Pe un plan mai larg, noile tehnologii informaţionale permit adoptarea unei strategii macro-economice viabile, elaborate pe baze ştiinţifice.

Prin combinarea laturilor factorilor creşterii economice se pot defini două tipuri fundamentale de creştere economică: tipul extensiv şi intensiv.

Acestea se diferenţiază în funcţie de contribuţia relativă pe care laturile de aceeaşi natură ale factorilor direcţi o aduc la obţinerea sporului P.N.B. într-o perioadă dată. Stabilirea tipului de creştere înregistrat de o anumită economie, pe un anumit interval de timp, presupune descompunerea în factori de influenţă a sporului total al P.N.B.

Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului P.N.B. Un asemenea tip caracterizează ţările cu un nivel economic scăzut ce nu pot asigura satisfacerea cererii agregate a pieţei, resursele interne rămânând nevalorificate superior.

Creşterea extensivă se bazează pe acumulări susţinute pe un amplu efort investiţional, prin atragerea de capital din surse interne sau externe.

Aceste surse reprezintă în acelaşi timp şi condiţionări potenţial restrictive ale creşterii economice. Alte condiţionări decurg din numărul populaţiei ocupate, din modul de organizare al sistemului economic.

Sistemul economic aflat în creştere extensivă, numai treptat şi pe termen lung este capabil să mobilizeze şi laturile intensive ale acţiunii resurselor cu care este înzestrat.

În aceste condiţii pentru a stimula creşterea economică este necesară crearea şi utilizarea potenţialului propriu de inovare tehnologică, deoarece creşterea extensivă funcţionează un timp limitat, iar resursele cu care operează sunt epuizabile sau greu substituibile.

44

Creşterea de tip extensiv are costuri economice, ecologice şi sociale ridicate. Dar este o etapă ce trebuie parcursă, presupunând acumulări necesare în domeniul infrastructurii, acumulări ce vor favoriza propagarea efectelor şi creşterea eficienţei.

Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu structură diversificată, capabilă de a genera şi absorbi progres tehnologic şi aflate într-un echilibru dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii, la nivel global. În asemenea condiţii activează mecanismul de antrenare a laturilor calitative ale resurselor, care contribuie majoritar la obţinerea sporului de rezultate macro-economice. Desigur că astfel de mecanisme sunt susţinute prin politici guvernamentale adecvate.

Creşterea intensivă este capabilă să se auto-întreţină şi să se auto-accelereze prin efecte pozitive de feed-back (răspuns pozitiv). Sistemele aflate în creştere intensivă beneficiază de toate formele impactului favorabil al inovării: societatea informaţională contemporană beneficiază şi de noile tehnologii ale informaţiei, calculatoarelor şi telecomunicaţiei.

Tipul de creştere intensiv succede celui extensiv deoarece un astfel de salt calitativ are la bază acumulări cantitative.

Putem observa existenţa unui tip intermediar de creştere economică în care laturile cantitative şi cele calitative au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporurilor de rezultate macro-economice. Tipul intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de factorii interni dar şi de conjunctura internaţională.

Mecanismele creşterii economice combină factorii de producţie pentru a da naştere unui proces de producţie bazat pe creştere. În economia de piaţă este necesară o cerere agregată suficient de mare pentru a incita pe întreprinzători la investiţii; aceste investiţii vor avea o dublă consecinţă: asupra ofertei globale, în măsura în care măreşte capacitatea fizică de producţie şi asupra cererii efective, în măsura în care investiţia antrenează crearea de venituri monetare. Din aceste observaţii au rezultat două tipuri de analize teoretice asupra mecanismelor creşterii: cele care au în vedere cererea şi oferta, privilegind factorul capital şi cele care iau în considerare numai efectul capitalului asupra ofertei acordând aceeaşi importanţă capitalului şi muncii.

Cel mai cunoscut economist care a analizat creşterea macro-economică în prima parte a secolului al XX-lea a fost John Maynard Keynes, care în lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor (1936) a pus accentul asupra importanţei cererii în procesele economice. Dar acordând o mai mare importanţă efectelor creării de venit monetar datorate investiţiilor pe termen scurt, el a neglijat efectele reale ale creşterii capacităţilor de producţie.

Discipolii săi au completat teoria sa luând în mod simultan cele două efecte ale investiţiilor.

Instrumentele fundamentale care permit studierea mecanismelor creşterii economice sunt grupate în:

– instrumente ale ofertei de bunuri, care stabilesc legătura dintre cantitatea de capital şi cantitatea de produse: coeficientul capitalului;

45

– instrumente ale cererii, care studiază acţiunea investiţiei asupra venitului şi a cererii de bunuri de consum multiplicatorul şi acţiunea cererii de bunuri de consum asupra investiţiilor acceleratorul.

Coeficientul capitalului este o expresie, un indicator economic ce face legătura dintre capitalul folosit şi venitul obţinut, el având două forme:

1. Coeficientul mediu al capitalului, definit prin raportul dintre capitalul folosit şi venitul sau produsul obţinut: c/v .

2. Coeficientul marginal, care indică creşterea capitalului necesar pentru a obţine o creştere a venitului sau producţiei: Δc/Δv = I /Δv. Coeficientul capitalului este supus unor variaţii datorate elementelor

conjuncturale sau ca urmare a evenimentelor accidentale, sau cauzate de transformarea structurilor economiei.

În cazul variaţiilor conjuncturale ale coeficientului capitalului apar, dacă spre pildă, capacitatea de producţie este subutilizată: pentru aceeaşi valoare a capitalului, producţia şi implicit venitul vor fi mai scăzute. Se înregistrează astfel o creştere a coeficientului mediu al capitalului (c/v). Dacă se realizează o suprautilizare a capacităţii de producţie, coeficientul mediu va scădea, venitul va fi mai ridicat pentru un capital cu aceeaşi valoare.

Variaţiile coeficientului marginal pot fi mult mai accentuate decât cele ale coeficientului mediu. Într-o perioadă de stagnare a producţiei, în care întreprinzătorii menţin investiţiile la un nivel scăzut, raportul (Δc/Δv) tinde către infinit pentru că (Δc) are o valoare scăzută, finită, iar (Δv = 0).

Într-o perioadă de avânt economic, (Δc/Δv) este scăzut sau nul. Ca urmare, (Δv) va fi mare, iar (Δc) scăzut sau nul. Variaţiile coeficientului capitalului sunt legate şi de evoluţia

structurilor economiei, modificându-se în funcţie de nivelul de dezvoltare. Multiplicatorul keynesian al investiţiilor are expresia: m = 1/1 – c, şi

presupune că la o creştere a investiţiei de Δ I, el să provoace o creştere a investiţiei de Y. Acest efect al multiplicatorului lui Keynes nu are nimic de a face cu efectul productiv al investiţiilor, unde producţia creşte ca urmare a introducerii noilor maşini. El este efectul echilibrului pe termen scurt, când se depăşeşte o stare de echilibru iniţial (Y

Δ

0, I0) şi se ajunge la un echilibru final (Y0 + yΔ 0, I0 + Δ I0).

Trebuie remarcat faptul că, creşterea nivelului activităţii economice prin acest efect al multiplicatorului este plafonat, deoarece forţând creşterea producţiei se creează o economie superioară nevoii de investiţii şi o cerere de consum inferioară ofertei. Grafic, efectul multiplicatorului keynesian ar arăta astfel:

Investiţia autonomă declanşează un proces de multiplicare. Acesta rezultă din acţiunea investiţiei asupra consumului. Dar, se ajunge la un moment în care capacitatea de producţie existenţă să nu mai poată răspunde creşterii cererii de bunuri de consum. De aceea trebuie investit din nou pentru satisfacerea cererii adiţionale. Această investiţie poartă denumirea de investiţie poartă denumirea de investiţie indusă şi ea exprimă acţiunea consumului asupra investiţiei aspect cunoscut sub denumirea de fenomen de acceleraţie.

46

CO

Y

Y1

YC

M1

45º

M0

IO

M2 M3

Figura 1. Multiplicatorul keynesian Despre accelerator a vorbit pentru prima dată A. Aftalion într-o

lucrare despre crizele economice. După el, creşterea cererii de bunuri de consum începe prin a provoca o creştere mai mult decât proporţională a producţiei mijloacelor de producţie, producţia suplimentară de bunuri de consum cerută nu se produce decât după aceasta şi câteodată în cantităţi excesive.

De studiul acceleratorului s-au mai ocupat John M. Clark, S. Kuznets, R. F. Harrod şi P. A. Samuelson.12

Principiul acceleratorului se enunţa după Henri Guitton astfel: „schimbările survenite în cererea de produse finite şi servicii tinde să producă variaţii mult mai accentuate ale cererii de mijloace de producţie necesare producerii acestora”.

Exemplificarea practică: Ipoteze:

1. folosirea completă a capacităţii de producţie; 2. amortizarea capitalului tehnic cu o rată anuală constantă; Presupunem că:

• valoarea totală a capitalului – 500 u. v.; • cota anuală de amortizare – 10%; • cererea anuală a investiţiei de înlocuire – 50; • coeficientul capitalului sau raportul între valoarea capitalului tehnic şi producţia unui an este constant;

• pentru a creşte producţia de produse finite într-o proporţie dată, trebuie să crească în aceeaşi proporţie şi investiţia.

12 Niţă Dobrotă – Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.

47

Demonstraţia: • În primul an: o creştere de 20 % a cererii de produse finite. Cererea de investiţii va fi: de înlocuire, 50; suplimentară 100/150 (20% din 500); total o creştere de 200%, adică de 10 ori mai mare decât pentru produsele finite.

În al doilea an: o creştere de 8% a cererii de produse finite. Cererea de investiţii va fi:

• înlocuire, 50 • suplimentară 40/90 (8% din 500) • total o scădere de 40% în raport cu anul precedent, faţă de o simplă

încetinire a creşterii cererii de produse finite. În al treilea an: stabilizarea cererii de produse finite. Cererea de

investiţii va fi: • înlocuire, 50 • suplimentară 40/50 din nou scădere de 45% în timp ce cererea de

produse finite nu s-a modificat. Astfel acceleratorul stabileşte o relaţie între rata de schimbare a

cererii de produse finite (în care cererea de bunuri de consum este componenta principală dar la care trebuie adăogate echipamentele destinate consumatorilor industriali) şi investiţii.

Analizele care iau în considerare fenomenele ofertei: Altă manieră de abordare a problemelor creşterii constă în a lua în

considerare ca principiu de analiză, nu numai folosirea factorilor de producţie ci şi maniera în care produsul finit se realizează prin intermediul actelor de producţie, adică combinaţiile operate între factorii de producţie, asupra ofertei produsului. Pivotul principal în acest caz este funcţia de producţie.

Sunt posibile două moduri de raţionament: în absenţa progresului tehnic şi cu introducerea lui.

În primul caz, luăm în considerare numai doi factori de producţie munca T şi capitalul C. Funcţia de producţie este o relaţie de forma:

Producţie = P= f (T, C) cu două variabile. Această funcţie este rezultatul cercetărilor lui Cobb şi Douglas. După aceşti doi autori, relaţia are forma următoare: P = A C* T* în care A este o constantă, C reprezintă cantitatea de capital şi T cantitatea de muncă.

Trebuie să luăm în considerare nu numai variaţia în cantitate a capitalului ci şi aspectul calitativ, acesta fiind legat de progresul tehnic.

Se poate introduce progresul tehnic în funcţia de tip Cobb – Douglas care va avea forma: P= A C* T*e* unde e* - reprezintă partea din producţie datorată progresului tehnic; e - baza logaritmilor neperieni (e – 2,71...), t - reprezintă timpul; z - este o constantă.

Dacă factorii de producţie capital şi muncă rămân constanţi în ce priveşte cantitatea, producţia va creşte datorită acestui progres tehnic care se dezvoltă în timp. Presupunând că e* reprezintă progresul tehnic se admite în mod implicit că numai capitalul, munca şi progresul tehnic sunt susceptibile de a face să varieze producţia.

Mulţi economişti vorbesc despre neutralitatea progresului tehnic. Dar conceptul de neutralitate este diferit după autorii care îl analizează. Vom

48

preciza două sensuri principale în care acest termen de neutralitate este folosit.

Pentru autorii neoclasici, conceptul de neutralitate a progresului tehnic este definit ca acela care lasă neschimbat raportul productivităţilor marginale a factorilor cu alte cuvinte:

C/T = cantitatea de capital/cantitatea de muncă rămâne aceeaşi. În acest caz, progresul tehnic permite, fără creşterea

factorilor, creşterea producţiei ca urmare a creşterii productivităţilor marginale a muncii şi a capitalului.

Pentru economiştii post-keynesişti, progresul tehnic neutru este acela care crescând intensitatea capitalului adică capitalul pe muncitor, menţine coeficientul capitalului constant. Cu o cantitate de muncă constantă, dublând capitalul, trebuie să se dubleze şi producţia.

Un progres tehnic ne neutru, poate fi considerat a fi favorabil, dacă, coeficientul capitalului se diminuează, fie defavorabil dacă el creşte.

BIBLIOGRAFIE: [62 Smi] Smith, A., Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura Academiei, Bucureşti, 1962. [97 Dob] Dobrotă N. – Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.

49

TEST DE EVALUARE 1 . Creşterea economică exprimă: a. evoluţia economiei naţionale pe termen scurt, b. modificările ce au loc într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi, c. controlul asupra rezultatelor macroeconomice, d. un caz particular al dezvoltării economice, e. un proces care aglomerează economia naţională. 2 . Tipurile de creştere economică: a . sunt influenţate de trăsăturile dezvoltării de ansamblu a economiei, b . sunt stabilite pe baza factorilor indirecţi de creştere, c. rezultă prin combinarea tuturor laturilor factorilor creşterii economice, grupându-se în tipul extensiv şi intensiv. d . corespund structurii economiei naţionale, e . merg în paralel cu tehnologia informaţională. 3 . Tipul extensiv al creşterii economice: a. corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului produsului naţional brut, b. se regăseşte în ţările cele mai dezvoltate ale lumii, c. rezultă din valorificarea superioară a resurselor, d. conduce la satisfacerea cererii de consum a populaţiei, e. depinde de politica externă a statului. 4 . În cadrul unei creşteri economice de tip intensiv: a. factorii extensivi sunt eliminaţi total, b. se ajunge la creşterea inflaţiei, c. factorul uman poate fi neglijat, d. elementele extensive, legate de creşterea producţiei au o pondere mai redusă, e. predomină elementele extensive. 5 . Factorul material al creşterii economice: a. depinde de fluxurile de resurse umane, b. nu se bazează pe investiţii, c. este determinat de politica fiscală internă, d. apare în ramurile cele mai competitive ale economiei, e. este reprezentat de resursele naturale atrase în producţie şi de echipamentul acumulat, care prin combinarea şi funcţionarea lor devin capital real.

50

TEMA IV. ECHILIBRUL ECONOMIC

CONŢINUT 4.1. Echilibrul economic în viziunea diferitelor şcoli economice 4.2. Modele de echilibrare macroeconomică

REZUMAT

Termenul de echilibru provine din latinescul aequilibrium, aequs însemnând egal, iar libra-balanţă. Pentru a caracteriza interdependenţa. dintre echilibru şi mişcare, J. B. Clark a făcut o comparaţie celebră cu un biciclist aflat în mişcare pe bicicleta sa şi în echilibru în acelaşi timp, mai mult, el neputându-şi conserva echilibrul decât aflându-se în mişcare.

Modelul echilibrului concurenţial a fost fundamentat de Leon Walras (1834–1910) care, printr-un sistem matematic dezvoltat a demonstrat că într-un sistem de concurenţă pură, perfectă, preţul fiecărui produs este egal cu preţul său de revenire şi că la acest preţ se asigură alocarea optimă a resurselor şi folosirea factorilor de producţie.

Cel de-al doilea model de echilibru, în literatura economică este cel formulat de J. M. Keynes: produsul naţional este determinat de investiţii, iar la rândul său determină economisirile (partea care se economiseşte). Macroechilibrul keynesian este o situaţie determinată numai de investiţii, fiind un echilibru al subocupării mâinii de lucru; analiza lui Keynes este macroeconomică, în termeni de flux.

OBIECTIVE Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a conceptelor cu care operează teoriile echilibrului macroeconomic, a modelelor de macroechilibru.

4.1.ECHILIBRUL ECONOMIC ÎN VIZIUNEA DIFERITELOR ŞCOLI ECONOMICE

Termenul de echilibru provine din latinescul aequilibrium, aequs

însemnând egal, iar libra-balanţă. Din punct de vedere filosofic, acest concept exprimă stabilitatea calitativă a obiectelor şi fenomenelor, determinată de ponderea egală a acţiunii contrariilor, de anularea reciprocă a tensiunilor contradictorii ale acestora în cadrul unui sistem.

Un astfel de sistem este şi economia, ca realitate dinamică, aflată în continuă mişcare. Ea este un sistem integrat de sectoare, ramuri şi activităţi productive, de repartiţie, schimb şi consum, juridice economico-organizatorice şi social-culturale.

Toate aceste activităţi sunt realizate şi asigurate de către agenţii economici şi ghidate, prin mecanismele pieţei, prin „mâna invizibilă” a raporturilor de piaţă.

La nivelul economiei naţionale, ele nu se pot desfăşura în condiţii optime, în concordanţă cu trebuinţele indivizilor şi ale societăţii, fără o

51

anumită stare de concordanţă, denumită echilibru macroeconomic, între sectoarele şi ramurile economice, între componentele mecanismului economic, componente care deşi se află într-o anumită interdependenţă, au o funcţionalitate proprie şi sunt în mişcare.

Ca urmare, problematica echilibrului macroeconomic, sau a echilibrului general al economiei ocupă un loc de seamă în teoria şi practica economică.

Definirea echilibrului variază de la o teorie la alta, dar, aşa cum arată francezul Edmond Malinvaud, laureat al premiului Nobel pentru economie, în lucrarea sa Equilibrium concept in Economics conceptul de bază rămâne acelaşi13. Mai mult decât atât, gândirea economică despre echilibru fascinează atât de mult, încât „este frapant să constaţi că cea mai mare parte a lucrărilor contemporane de calitate poartă în titlul lor cuvântul „echilibru”, după cum remarca Henri Guitton14.

Preocupările pentru realizarea concordanţei dintre resursele disponibile şi nevoile subordonate diverselor scopuri, caracterizate printr-o tendinţă de continuă creştere, au existat din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de a fi închegate sub forma unei teorii. Fără a utiliza conceptul, probleme ale echilibrului se regăsesc la gânditorii antichităţii, apoi la mercantilişti, la fiziocraţi. Cel care realizează pentru prima dată o schemă de ansamblu a factorilor producţiei, a factorilor de echilibru şi a factorilor evoluţiei economice, care va servi drept cadru de referinţă pentru întreaga gândire clasică este Adam Smith. Concepţia sa cu privire la echilibrul economic se bazează pe principiile liberalismului economic, ale mecanismului faimoasei „mâini invizibile”, pe credinţa sa optimistă în organizarea spontană a vieţii economice prin libera concurenţă a intereselor particulare. Principiul echilibrului economic la Smith este piaţa, cu jocul liber al preţurilor, care asigură echilibrarea cererii cu oferta15.

Se apreciază însă că termenul de echilibru a fost introdus şi fundamentat în economie din ştiinţele naturii, în cadrul teoriei preţurilor şi alocării resurselor. Leon Walras i-a acordat un loc proeminent (1874), demonstrând că atunci când oferta unui bun este egală cu cererea sa, piaţa respectivă se află „într-o stare staţionară” sau în echilibru.

Teza fundamentală a teoriei walrasiene este aceea că echilibrul global, localizat la nivelul pieţei şi înţeles ca egalitate a cererii cu oferta se realizează automat ca urmare a mişcării preţurilor pe piaţă (piaţa concurenţei

13 Edmond Malinvaud, The Equilibrium Concept in Economics, în „Logic,

Methodology of Science”. Proceding of the 6-th International Congres of Logic, p. 585–595.

14 Henri Guitton, De l’imperféction en économie, Calman-Levy, Paris, 1979, p. 204.

15 Adam Smith, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 1, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1962, p: 41–43.

52

perfecte)16. După Walras, echilibrul se înregistrează atunci când cererea totală este egală cu oferta totală: la preţuri de echilibru.

Şcoala neoclasică a analizat prin excelenţă echilibrul pe termen scurt: Alfred Marshall vorbea despre un „echilibru temporar”, pentru a insista asupra faptului că se schimbă în timp condiţiile egalităţii dintre cerere şi ofertă. Mai târziu, conceptul a fost utilizat într-o altă direcţie: J.M. Keynes, în lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor”, 1936, şi mai ales discipolii lui şi-au concentrat atenţia pe echilibrul ocupării forţei de muncă şi a corelaţiei dintre ocupare şi politicile financiare şi monetare. Keynes a deschis o nouă epocă în dezvoltarea teoriei economice occidentale, înscriindu-se prin macroanalizele sale în linia lucrărilor neformalizate, care modelează un echilibru al subocupării17.

O examinare atentă a conceptului de echilibru economic a fost făcută de F. Machlup (Equilibrium and Disequilibrium. Misplaced correctness and disguised politics, 1958). Pornind de la premisa că modelul, ca şi echilibrele sale sunt construcţii mentale, noţiunea de echilibru fiind intim legată de modelul în care ea apare, el a definit echilibrul drept „o constelaţie de variabile inter-corelate, alese astfel să se adapteze una celeilalte, pentru că nici o tendinţă. inerentă spre schimbare să nu predomine în modelul constituit de ele”, sau mai simplu, „compatibilitatea reciprocă a unui set ales de variabile inter-corelate de mărimi particulare”.

Edmond Malinvaud, cunoscut pentru studiile sale în domeniu, afirma că aceste definiţii accentuează compatibilitatea reciprocă, dar nu se referă la subiectul ştiinţelor economice. S-ar putea introduce mai multă precizie arătând că un echilibru economic recunoaşte întotdeauna existenţa agenţiilor care produc, comercializează, consumă, împrumută, subvenţionează.

Compatibilitatea are în acest caz două dimensiuni care sunt întotdeauna prezente, chiar dacă numai implicit în unele modele: l) diferitele activităţi ale unui agent trebuie să fie compatibile una cu alta şi cu constrângerile impuse lor, ca şi cu scopurile pe care el încearcă să le realizeze; 2) acţiunile diferiţilor agenţi trebuie să fie reciproc compatibile: un act comercial de exemplu, este cumpărarea pentru un agent şi vânzarea pentru altul. În acest fel, interdependenţele dintre agenţi şi diferitele operaţii vor sta în centrul observaţiei şi analizei economice.

Pornind de la aceste consideraţii, Malinvaud formulează următoarea definiţie: în reprezentarea abstractă a unei categorii de fenomene economice, un echilibru este o stare în care acţiunile diferiţilor agenţi economici sunt reciproc consistente una cu alta şi individual compatibile cu comportamentul acestor agenţi.

Echilibrul se poate defini la graniţa dintre economie şi alte discipline: matematică, psihologie, ş.a. Încă din 1890 A. Marshall se referea la „echilibrul dintre dorinţă şi efort”, pe această idee mergând concepţiile

16 Ilie Băbăiţă, Al. Duţă, Economie politică, vol. IV, Timişoara, 1992, p. 114.

17 Janos Kornai, Anti-equilibrium. Despre teoriile sistemelor economice şi sarcinile cercetării, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 343.

53

behavioriste despre echilibru de mai târziu, care vor exagera elementele de psihologia consumatorului, fetişizând capriciile consumului individual18.

Preocupările de elaborare a teoriei echilibrului economic datează; după unii autori, de peste două secole.

Pentru a elabora o teorie a echilibrului, elementele sistemului şi intercondiţionările lui trebuie analizate mai întâi static, desprinzând condiţiile de echilibru la un moment dat. Dar în economie, sau pe piaţă, echilibrul nu înseamnă absenţa mişcării.

Dimpotrivă, echilibrul şi mişcarea, deci schimbarea mărimilor economice se află în relaţie de interdependenţă. Pentru a caracteriza mai plastic interdependenţa. dintre echilibru şi mişcare, J. B. Clark a făcut o comparaţie celebră cu un biciclist aflat în mişcare pe bicicleta sa şi în echilibru în acelaşi timp, mai mult, el neputându-şi conserva echilibrul decât aflându-se în mişcare.

În acest fel, trebuie să distingem echilibrul static de cel dinamic. Totodată, ţinând seama de perspectiva de abordare, distingem echilibrul pe termen scurt şi pe termen lung; după criteriul nivelului de analiză se disting echilibrul parţial şi echilibrul general, echilibrul micro, mezo şi macroeconomic. Ca urmare, în teoria economică se fac adesea referiri la câteva concepţii şi tipuri de echilibru economic.

4.2. MODELE DE ECHILIBRARE MACROECONOMICĂ Echilibrul în viziunea şcolii neoclasice este poate cel mai pe larg

analizat în literatura de specialitate. Analiza neoclasică se bazează pe studiul mişcării economice pe termen scurt. Acest tip de echilibru se mai numeşte şi echilibru concurenţial, el reprezentând o referinţă larg utilizată, explicit şi implicit, în teoriile ulterioare despre creşterea economică generalizată19.

Echilibrul concurenţial constă în descrierea situaţiei finale către care tinde, mai mult sau mai puţin rapid, o economie care cunoaşte simultan şi cumulativ libertatea totală a alegerilor consumatorului şi multiplicarea întreprinderilor în fiecare sector de producţie.

În acest caz, egalizarea de către consumatori a satisfacţiilor marginale pe care le obţin prin consum; sau din deţinerea bunurilor existente, dispariţia profitului, care are loc în cazul creării de noi întreprinderi, determină instaurarea unei stări stabile. Ca urmare, numărul de bunuri şi cel al întreprinderilor rămâne constant, economia cunoaşte o evoluţie echilibrată, care poate fi creşterea, atunci când produsele sunt vândute la preţurile prevăzute, iar veniturile utilizate conform previziunilor producătorilor şi dorinţelor consumatorilor.

Dacă gusturile sau numărul de bunuri se schimbă; echilibrul iniţial este distrus, dar se instaurează un nou echilibru. Dacă apare un nou produs

18 G. Katona, The Powerfull Consumer, New York, McGraw-Hill, 1960; – Psichological Analysis of Economic Behaviour, New York, McGraw-Hill, 1963; – „The Mass Consumption Theory”, New York, McGraw-Hill, 1964.

19 Alain Cotto, Dictionnaire de science economique, Mame, Paris, p. 204.

54

şi producerea sa asigură (datorită gusturilor consumatorilor) un profit ridicat primei întreprinderi care îl va produce, repartiţia consumului se va modifica astfel încât numărul întreprinderilor care produc noul produs se stabilizează (noile întreprinderi sunt atrase de profit). Fiecare din aceste echilibre, mai mult sau mai puţin durabile, este cel în care domneşte utilizarea deplină a forţei de muncă şi a capitalului.

Dacă, de exemplu, populaţia creşte, scăderea salariilor nominale este totdeauna suficientă pentru a asigura utilizarea completă a acesteia Sistemul de preţuri asigură deci, în permanenţă, prin variaţiile sale, utilizarea deplină a factorilor şi folosirea deplină a noilor producţii.

În formularea sa cea mai dezvoltată, această formă de echilibru a fost fundamentată de Leon Walras (1834–1910) care, printr-un sistem matematic dezvoltat, a demonstrat că într-un sistem. de concurenţă pură, perfectă, preţul fiecărui produs este egal cu preţul său de revenire şi că la acest preţ se asigură alocarea optimă a resurselor şi folosirea factorilor de producţie.

Modelul echilibrului economic general al lui Walras (Élements d’économie politique), constă în elaborarea unui sistem de ecuaţii liniare de gradul întâi, simultane (adică egalizările pe care le formulează se fac în acelaşi timp, instantaneu), ale cărui necunoscute sunt elementele vectorului „pi” al preţurilor de echilibru. Sistemul conţine, după cum arăta Maurice Allais20, trei tipuri de ecuaţii: ecuaţii structurale (funcţii de preferinţă şi funcţii de producţie, cu coeficienţi de fabricaţie ficşi, iar ulterior variabili, dar cu randamente constante), ecuaţii de comportament (care rezultă din maximizarea indicilor de preferinţă de către consumatori şi a venitului net de către producător) şi ecuaţii contabile (care exprimă pentru fiecare bun egalitatea cantităţilor cerute şi a cantităţilor disponibile). Punerea în ecuaţii, care utilizează calculul diferenţial, a permis lui Walras să scoată în evidenţă interdependenţa generală a tuturor fenomenelor economice. La vectorul preţ de echilibru „Pe”, care ar urma să fie determinat prin rezolvarea sistemului de ecuaţii walrasian, vor corespunde cantităţile de echilibru Si(Pe) pe fiecare dintre pieţe, egale cu Di Pe). Şi Pe) înseamnă cantităţile oferite din bunurile i (în care i=1,2...m), în condiţiile preţurilor de echilibru Pe, iar Di Pe) înseamnă cantităţile cerute din bunurile ‚‚i’’ la aceleaşi preţuri de echilibru.

Ansamblul format din aceste preţuri şi cantităţile de echilibru este numit echilibru concurenţial sau echilibru walrasian. El corespunde unei alocări optimale a resurselor între agenţi, în sensul că aceşti agenţi pot, cel puţin teoretic, să-şi realizeze planurile lor optimale atunci când preţurile de echilibru sunt cunoscute. Ceea ce caracterizează orice echilibru în concepţie neoclasică constă în faptul că, din momentul în care este atins, nimic nu se mai schimbă, sau ‚,nimic nu se mişcă” (rién ne bouge).În cazul acestui echilibru interesează în esenţă vectorul de echilibru, deoarece, din momentul în care acesta este cunoscut, cantităţile nu pot lua decât valori pozitive, altfel neavând sens economic. Matematic însă, sistemul de ecuaţii walrasian este un sistem căruia nu i se poate determina soluţia; deoarece dintre cele (m) ecuaţii ale sistemului doar (m – 1) sunt independente. Ultima, a(m) – a, nu

20 Maurice Allais, Les théories de l’équilibre générale et efficacité maximale. Impasses recents et nouvelles persperctives, în Revue d’économie politique, nr. 3/mai, juin, 1971, p. 339.

55

este o veritabilă ecuaţie, deoarece ea exprimă funcţia de cerere a aşa-numitului „numerar-dorit”, adică a etalonului monetar care, după expresia lui Hicks21, nu este altceva decât o umbră a monedei”. Această funcţie de cerere exprimată prin a(m)- a ecuaţie, potrivit „identităţii lui Say”, sau „legii lui Walras”22 este independentă de funcţiile de cerere ale tuturor celorlalte (m – 1) bunuri, factori şi servicii productive, adică este dependentă de celelalte (m – 1) ecuaţii. S-a ajuns astfel la un sistem de (m) necunoscute (preţuri de echilibru) cu (m – 1) ecuaţii independente, ceea ce în matematică reprezintă un sistem indeterminat, căruia nu i se poate descoperi o soluţie unică. Rezolvarea problemei a fost realizată de Walras prin aşa-numitul „proces al tatonărilor”, o încercare de simulare a proceselor desfăşurate pe piaţă, prin care a căutat să explice cum are loc în practică identificarea soluţiilor, descoperirea necunoscutelor din vastul său sistem de ecuaţii. Concret, acest proces al „tatonărilor” este răspunsul imaginat de Walras la problema de a şti cum şi de către cine sunt stabilite preţurile de echilibru, de care vor trebui să ţină seama agenţii economici. Operatorii care caută echilibrul, consumatori şi producători, au nevoie să fie informaţi prompt de situaţia tuturor propunerilor făcute pe piaţă.

Walras imaginează un personaj care există în realitate în toate sălile de vânzări la licitaţie: evaluatorul licitaţiilor, cel care „strigă” preţurile şi adjudecă vânzarea, denumit commisaire-priseur sau secretarul general al pieţei care anunţă ansamblului de participanţi starea ofertelor şi a cererilor la diferitele niveluri ale preţurilor, până când apare echilibrul la diferite niveluri ale preţurilor, până când apare echilibrul concomitent al cererii şi ofertei pentru toate mărfurile, pe toate pieţele. Regula „tatonării” introdusă de Walras ar putea fi formulată astfel: atât timp cât vectorul – preţ de echilibru nu este atins, evaluatorul face să varieze preţurile pe fiecare dintre pieţe, ţinând cont de semnul cererilor nete (cererea netă reprezintă diferenţa dintre cererea totală pentru un bun şi oferta sa totală) – el măreşte preţul bunurilor pentru care cererea este pozitivă şi diminuează preţurile celorlalte, pentru care cererea netă este negativă. Walras gândea că modelul său descria în mod real maniera în care piaţa ajunge la un echilibru în condiţiile concurenţei perfecte. În teoria sa a schimbului el a ignorat însă orice tranzacţie desfăşurată în afara echilibrului, la preţuri şi cantităţi de dezechilibru. Este evident însă, că, în realitate, schimburile la preţuri de „dezechilibru” constituie un element de bază al procesului prin care se ajunge la echilibru. Meritul lui Walras este acela că a prezentat un tablou al interdependenţelor dintre pieţe, dar el este din păcate prea vag şi practic inutilizabil. Motivul sterilităţii modelului walrasian rezidă în mare parte în faptul că el nu studiază legile variaţiei sistemului său de echilibru general, ci deduce condiţiile pe care trebuie să le satisfacă preţurile în condiţiile unor resurse şi preferinţe date, fără a explica ceea ce se întâmplă dacă gusturile şi preferinţele se schimbă. În plus, modelul nu ia în consideraţie incertitudinea.

21 J.R. Hicks, Valeur et capital, Dunod, Paris, 1968, p. 52.

22 Identitatea lui Say, sau „legea lui Walras” afirmă că piaţa monedei este mereu în echilibru, ceea ce se exprimă, prin identitatea Dm = Sm, (cererea de monedă este identic egală.

56

Deşi acest model a fost mult supus criticilor, la timpul respectiv, atât pentru imperfecţiunile sale, cât mai ales pentru propunerea făcută de Walras cu privire la naţionalizarea pământului, exegeţii contemporani afirmă că „astăzi, revanşa lui Walras este spectaculoasă”23. Cea mai importantă teză formulată de Walras, referitoare la interdependenţa tuturor preţurilor şi a cantităţilor a stat la baza teoriei echilibrului parţial al pieţelor – a lui Marshall, precum şi a altor teorii ulterioare, ca cea a echilibrului general elaborată de economiştii Arrow şi Debreu, sau în tabloul relaţiilor inter-ramuri al lui W. Leontief.

Cel de-al doilea model de echilibru amplu analizat în literatura economică este cel formulat de J. M. Keynes. El a formulat teza că produsul naţional este determinat de investiţii, iar la rândul său determină economisirile (partea care se economiseşte).Echilibrul keynesian este o situaţie determinată numai de investiţii, fiind un echilibru al subocupării.

S.I. Economie investiţii S = Sy – S0 ΔI Produs I s naţional 0 y y' S0 Δy

Figura 2. Echilibrul keynesian

Analiza lui Keynes este macroeconomică, în termeni de flux24, iar

cadrul preferat îl reprezintă economia naţională. Reamintim că în concepţia lui Keynes, problema de bază a echilibrului şi dezvoltării este ocuparea forţei de muncă, echilibrul fiind pe termen scurt. Relaţia cauzală I→Y S este cea care conduce la subutilizarea forţei de muncă dacă investiţiile sunt insuficiente (I = investiţiile, Y = produsul sau venitul naţional, iar S =

→

23 Jean Marie Albertini, Ahmed Silem, Comprendre les théories

économiques, Ed. du Seuil, vol. I, Paris, 1986, p. 82–83.

24 După Irving Fisher, fluxul economic este diferenţa dintre două stocuri în momente diferite de timp. „Stocul se referă la un punct în timp, fluxul la un interval de timp”. Irving Fisher, What is The Capital?. Economic Journal, VI, 1896 p. 514.

SΔ = St1 = Stl - Sto unde Stl şi Sto sunt mărimile stocului corelativ in momentele to < tl. După N. Georgescu-Roegen, „fluxul este un stoc distribuit pe un interval de timp”, v. Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, 1979, p. 374.

57

saving, economiile, adică acea parte a venitului care nu se cheltuieşte). Pornind de la tezele de echilibru postulate de Keynes şi exprimate prin formulele: Y = C + I; S = I, această situaţie poate fi reprezentată grafic ca în figura numărul 1, unde investiţiile I sunt independente de produsul naţional (paralelă la axa Y), iar economisirea dimpotrivă, este legată liniar de el În grafic se observă că echilibrul (valoarea venitului naţional) este determinat de investiţii. Pentru Keynes, orice „echilibru” este deci posibil, mai bun decât cel mai rău – şomajul. Guvernul trebuie să adopte politici economice corespunzătoare (creşterea investiţiilor publice şi private) pentru restaurarea unui echilibru corespunzător (ocuparea deplină). Această concepţie a stat la baza măsurilor de intervenţie a statului în viaţa economică în numeroase ţări, pe perioade importante de timp. În lucrarea sa „Echilibrul şi creşterea economică” (1967), cunoscutul Lionel Stoleru a făcut o sugestivă prezentare a echilibrului keynesian; combinând analiza economică cu cea matematică şi grafică25.Iată cum explică el politica ocupării depline: în concepţia lui Keynes, nu există un nivel de deplină ocupare variabil cu nivelul salariului propus ci mai degrabă un nivel unic de salariu în vigoare şi un nivel unic de deplină ocupare (NE). Poate exista deplină ocupare numai dacă producţia se stabileşte la nivelul dat de relaţia YE = Y(NE).Pe piaţa bunurilor şi serviciilor producţia se echilibrează la nivelul Y0 definit prin Yo = C(Y0) + I (unde I este dat şi Y = C + I).

C + 1 ME M0 c + 1 1 c 0 Y Ocuparea Y0 YE deplină NE Funcţia de şomaj producţie N0 Y 0 Y0 YE

Figura 3. Producţia determină deplina ocupare

Din grafic rezultă un antagonism: pe de o parte, ocuparea deplină nu

este posibilă decât la o producţie YE, iar pe de altă parte, echilibrul bunurilor şi serviciilor nu este posibil decât 1a o producţie Y0.

25 Lionel Stoleru, L’équilibre et la croissance économiques. Dunod, Paris, 1967, p. 45–102.

58

Situaţia este caracterizată printr-un şomaj figurat de segmentul N0 NE şi printr-o insuficientă a cererii de bunuri şi servicii, figurată de MEME

26. Keynes explică prin urmare şomajul prin insuficienţa cererii globale: problema principală a vieţii economice este realizarea echivalenţei dintre Y0

E 0 E

şi Y , Y = Y , (sau suprapunerea celor două puncte), ceea ce nu poate avea loc, în concepţia sa printr-un mecanism natural. Aceasta este o problemă de echilibru social şi politic. S-ar putea obiecta că şomajul este tolerabil dacă se acordă ajutoare de şomaj care să acopere un minimum vital.

Este la fel de eficace vărsarea unei alocaţii de şomaj cu crearea de locuri de muncă, sau investiţii publice), cu construirea de sateliţi, cu acordarea de credite pe termen lung şi dobânzi mici pentru întreprinderi.

Prin această teorie, Keynes aduce trei modificări de esenţă a teoriei clasice: 1) ipoteza funcţiei de consum: economisirea este determinată de nivelul venitului şi nu de atracţia plasamentului, 2) ipoteza preferinţei pentru lichiditate: oamenii vor să păstreze lichiditatea pentru eventuale plasamente în viitor, când va creşte rata investiţiilor, 3) ipoteza rigidităţii salariilor este imposibil ca investigaţiile să determine scăderea preţurilor sau a debuşeelor sub forma scăderii salariilor nominale. Marele merit al demersului teoretic al lui Keynes constă în faptul că, modelul echilibrului economic pe termen scurt elaborat de el a dat soluţii viabile problemelor practicii, a răspuns nevoii sociale concrete şi urgente, a pornit de la realităţi, luându-le în considerare şi integrându-le într-un conţinut progresist al echilibrului economic.

Necesitatea intervenţiei statului în economie, pe care a fundamentat-o, cu greu poate fi contestată, în ciuda faptului că după anii ’70 politicile economice bazate pe concepţia dirijistă a lui Keynes au început să fie respinse, imputându-li-se numeroasele disfuncţionalităţi apărute în economie şi în primul rând inflaţia şi şomajul, care au continuat să crească şi să devină fenomene permanente în economie. Aşa numita „revoluţie keynesiană” a impus nu numai o nouă paradigmă în teoria economică, dar are meritul de a aşeza pe primul plan în ierarhia obiectivelor politice care se fundamentează pe ştiinţa economică, pe acela al echilibrului de pe piaţa muncii, desigur, în interdependenţa pieţelor specifică economiei naţionale. După Keynes, numeroşi economişti au preluat concepţiile devenite „neokeynesiste”, elaborând modele de echilibru mai mult sau mai puţin formalizate. Dintre acestea, ne vom referi la cel al lui R. F. Harrod27, care ajunge la un model de creştere şi echilibru economic cu trei feluri de rate: a) rata reală, rezultată din datele statistice la sfârşitul perioadei; b) rata naturală, rezultată din folosirea integrală a resurselor şi posibilităţilor de care dispune societatea; c) rata garantată, care ar asigura investitorilor profitul scontat. Ideal ar fi ca rata reală să rezulte din folosirea completă (cu

26 În relaţiile prezentate, Y = venitul, I = investiţia, C = consumul, YE = venitul de echilibru corespunzător ocupării depline; N = număr de lucrători, NE = ocuparea deplină. N0NE = segmentul corespunzător şomajului; MEM'E = insuficienţa cererii de bunuri şi servicii, Mo = echilibrul dintre oferta de bunuri şi servicii (funcţia de producţie) şi cererea globaIă (Y = C + I).

27 Roy F. Harrod, Towards a Dynamic Economics. Some Present Development of Economic Theory and Their Application to Policy. London, 1956.

59

marja de nefolosire admisibilă) a capacităţilor de producţie şi forţei de muncă şi astfel să coincidă cu rata naturală, iar interesele investitorilor să fie satisfăcute, cele trei rate să fie aproximativ egale, dar ele se abat de la egalitate.Pe ideea acestor oscilaţii îşi construieşte Harrod teoria ciclurilor industriale. Formalizând aceste condiţii în felul următor: Cn = s/Cr, sau s = Gn x Cr, în care Gn este rata naturală (rata creşterii PNB), care asigură folosirea deplină a tuturor condiţiilor producţiei; „s” este rata acumulării; „Gr” este coeficientul capitalului. Stabilitatea economică va apărea atunci când G = Gw = Gn, unde „G” este rata reală de creştere a venitului naţional (ΔY/Y), iar „Gw” este rata garantată de creştere a venitului naţional, care satisface interesele întreprinzătorilor. În contextul politicilor anticiclice, Harrod vedea posibilitatea creării unui echilibru între sectorul public şi cel privat din economie, printr-o sporire a sectorului public (adică printr-o apropiere a creşterii garantate de cea naturală). El a sesizat însă că depăşirea unei limite raţionale a etatizării vieţii economice are efecte dezastruoase asupra democraţiei: „Până acum a existat tendinţa de a concentra în mâinile statului acea muncă imensă de luare a deciziilor celor mai importante referitoare la viaţa economică a ţării. În epoca viitoare, va fi ea socialistă sau nu, un asemenea sistem va trebui schimbat, întrucât devine clară incompatibilitatea lui cu controlul democratic”.

Modelul lui E.D. Domar are la bază relaţia: T = dY/i, în care „T” este productivitatea investiţiilor; „DY” este sporul de venit naţional; „i” este înclinaţia spre investiţii, adică inversul coeficientului capitalului (i = l/Cr)28.

Domar acordă prioritate investiţiilor de capital şi parametrilor tehnico-economici. În formula sa marginală coeficientul capitalului devine I/ΔY, ceea ce reprezintă inversul parametrului folosit de E. Domar: ΔY/I. Între aceşti parametri şi multiplicatorul lui Keynes (ΔY/IΔi) există anumite legături, cu deosebirea că în ultimul caz se ia în calcul numai creşterea investiţiilor. Un alt model este cel al lui Robert Solow29, care evidenţiază variabilitatea raportului capital venit, adică a coeficientului capitalului,

încercând ajustarea condiţiilor de echilibru prin adaptarea producţiei şi ofertei la nevoile echilibrului. În raport cu modelul Domar, în acest caz se face abstracţie de efectul de multiplicator al investiţiilor asupra venitului. Condiţia de echilibru este transpusă în limbaj matematic astfel: f = s/Cr, unde „f” este rata de creştere naturală a forţei de muncă utilizată în producţie; „Cr” este coeficientul capitalului, iar „s” este rata acumulării. Acest model a fost preluat şi diversificat de mulţi alţi economişti cu formaţie econometrică: Benoit, Krishna, Davidson, Deneckere, ş. a.

Un loc aparte în gândirea economică despre echilibru şi dinamica economică îl ocupă teoria echilibrului economic general (TEG), ale cărei coordonate de bază, inspirate din echilibrul concurenţial walrasian, au fost fundamentate prin modelele Arrow-Debreu30, elaborate în deceniul al şaselea. Ideile de bază ale teoriei echilibrului general se sintetizează în:

28 Fr. Perroux –L' économie du XX-e, Siècle –, PUF, Paris, 1969. 29 Carl Davidson, Raymond Deneckere– „Excess Capacity and Collusion”, în

International Economic Review, vol: 31, No. 3, aug. 1990. 30 Ghiţă Tănase, Mircea Coşea, Ilie Gavrilă, Dan Niţescu, C. Popescu - Economie politică, ASE, Bucureşti, 1991, p. 159 şi următoarele.

60

premisele, sau postulatele de bază; noţiunile principale şi problemele de bază la care teoria, prin tezele sale, încearcă să dea răspuns. Premisele sunt în număr de 12 şi ele pun limitele, creează cadrul de mişcare (caracter static şi staţionar), sistemul economic se compune dintr-un număr determinat de organizaţii (constanţa mulţimii organizaţiilor), sistemul se compune exclusiv din două feluri de organizaţii: producători şi consumatori; economia creează un număr mare finit de produse, iar numărul şi mulţimea produselor nu se modifică în timp (constanţa mulţimii produselor); funcţionarea simultană (cu variante). Noţiunile caracteristice cu care operează TEG sunt: preferinţă, utilitate, optim; cerere, ofertă, preţ, profit, echilibru. Problemele pe care şi le pune spre rezolvare sunt următoarele: a) existenţa şi stabilitatea echilibrului: ce condiţii asigură echilibrul economic al sistemului; sub incidenţa căror procese se formează şi cât de stabil este echilibrul ? b) optimalizarea stării sistemului economic paretian (sau „un criteriu al optimalităţii”), care presupune existenţa ordonării preferinţelor consumatorilor, dar nu pretinde nici un fel de comparare.

Pentru definirea echilibrului economic se porneşte de la conceptul similar adoptat în ştiinţele naturii: „Echilibrul este acea stare macroscopică a sistemelor materiale (corpuri)”, capabile de transformări, ce se formează sub acţiunea reciprocă a unor forme externe, respectiv interne, stare ce rămâne invariabilă în timp. Dacă se modifică interacţiunea reciprocă, respectiv parametrii care caracterizează mărimea respectivă (presiunea, temperatura, gradul de concentrare etc.) atunci se modifică şi echilibrul. În echilibru, forţele ce acţionează în direcţia schimbării stării (formele rezultate din interacţiune) macroscopic se compensează reciproc, iar rezultanta lor este nulă. De asemenea, se porneşte de la premisa că în cadrul economiei de piaţă, două reguli de bază ghidează, comportamentul agenţilor economici şi anume: producătorii urmăresc maximizarea profiturilor în condiţiile unor preţuri date, iar consumatorii urmăresc maximizarea funcţiilor de utilitate, în raport cu restricţiile de venit de care dispun. La baza echilibrului se află producţia de bunuri şi servicii. Fără îndoială că schimbul de bunuri este mijlocit de monedă, iar desfăşurarea producţiei nu este posibilă fără forţa de muncă.Ca urmare, echilibrul generat cuprinde toate categoriile de pieţe.

Din punct de vedere teoretic, echilibrul economic cuprinde, înainte de toate, egalitatea dintre ofertă şi cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor, în funcţie de evoluţia acestui raport având loc adoptarea deciziilor de către agenţii economici. Ca urmare, pentru toate pieţele, condiţia de echilibru este ca nivelul producţiei, sau oferta globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D): Y = D (1).Dacă se are în vedere faptul că cererea globală cuprinde cererea pentru bunurile de consum (C) şi cererea pentru bunurile de investiţii (I), iar venitul (producţia) este destinat consumului şi economiilor (S) se obţin următoarele relaţii: D = C + I; Y = C + S, de unde, pe baza relaţiei Y = D, rezultă că: C + S = C + I. Se ajunge deci, la una din ecuaţiile de echilibru formulate în teoria keynesistă: S = I (2). Din analiza acestor relaţii rezultă că egalitatea economiilor şi investiţiilor (2) este echivalentă cu egalitatea dintre oferta globală şi cererea globală (I). Prin urmare, prima relaţie (I), reprezintă condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor economice.

Economia naţională nu se dezvoltă izolat de economia de piaţă mondială. De aceea, teoria echilibrului economic general porneşte de la

61

ipoteza deschiderii economiei spre exterior, legăturile cu piaţa mondială realizându-se în primul rând prin importuri şi exporturi.

Notând importul cu „H”, iar exportul cu „E”, atunci relaţia de echilibru de pe piaţa producătorilor devine: Y + H = D + E sau C + S + H = C + I + E, adică S + H = I + E sau S – I = E – H (3). În acest caz, diferenţa dintre economii şi investiţii (S – I) trebuie să fie egală cu soldul dintre export şi import (E – H). Cu alte cuvinte, egalitatea (3) reprezintă condiţia de echilibru piaţa producătorilor, în situaţia luării în considerare a comerţului exterior al ţării. Ca urmare a legăturilor dintre oferta de monedă (Ym) şi cererea de monedă (Cm), pe piaţa monedei, echilibrul se realizează atunci când cantitatea de monedă oferită pe piaţă este egală cu cererea de monedă, ambele laturi ale egalităţii trebuind să fie în concordanţă deplină cu cererea şi oferta de bunuri şi servicii (Ym = Cm).

Pornind de la componentele teoriei cantitative a monedei şi anume: cantitatea de monedă pusă în circulaţie de către bănci (M), viteza de circulaţie a banilor (V), volumul tranzacţiilor (vânzărilor) pe piaţă (T) şi nivelul mediu al preţurilor, ajungem la formula lui Irwing Fischer, care, ca ecuaţie a schimbului, exprimă şi condiţia de echilibru: M'V = PT, în care „M'V” reprezintă oferta reală de bani, iar „PT” este cererea reală de bani.

Piaţa muncii, către care converg judecările de valoare de până acum, trebuie să fie caracterizată de un echilibru dintre oferta de muncă (YL) (unde „Y” este oferta globală sau producţia; „L” reprezintă numărul de lucrători, sau cantitatea de muncă) şi respectiv cererea de forţă de muncă „CL”. Condiţia de echilibru este exprimată de relaţia: YL = CL (5).

Un alt model de analiză a echilibrului economic general îl reprezintă modelul „input-output” (intrări-ieşiri). El mai este cunoscut şi sub denumirea de modelul „Leontief”, după numele autorului, Wasilly Leontief, laureat al premiului Nobel pentru economie. Modelul descrie interdependenţele dintre ramurile economiei naţionale cu ajutorul unui sistem de ecuaţii liniare. Analiza „input-output” este o metodă de interpretare teoretică a echilibrului general al economiei prin prisma fluxurilor economice.

Metoda descrie relaţiile dintre ramurile economiei printr-un sistem de ecuaţii de repartizare a producţiei şi respectiv un sistem ai ecuaţiilor cheltuielilor de producţie. Ele sunt:

⎪⎩

⎪⎨

⎧

=+++=

=+=

∑

∑=

);,...2,1(,

);,...2,1(,1

niaiPiRiakixiX

niyiaijxjX

I

n

jI

în care: xi este valoarea producţiei ramurii „i” într-o unitate de timp; yi este produsul final al ramurii; Ri este salariul corespunzător ramurii „i”; Pi este plusprodusul din ramura „i”; ai este amortizarea în ramura „i”; aij este (xij / Xi) şi reprezintă coeficienţii cheltuielilor directe (tehnice) care arată cât s-a consumat din producţia ramurii „i” pentru a obţine o unitate valorică din producţia ramurii „j”.

Cantităţile xij reprezintă fluxuri de consum intermediar.

62

În prezent există şi alte propuneri de modele econometrice care doresc să rezolve problemele creşterii echilibrate.

O ţară mai puţin dezvoltată este aceea al cărei venit per capital este relativ mai mic decât actualul venit al unor ţări mai mari. Din acest punct de vedere, România este pe locul 134 în lume (v. CART/IFRI RAMSES 98, Banca Mondială). În ţările cu venituri mici, raporturile dintre ramuri şi activităţi sunt contradictorii, preţurile relative fluctuează rapid, decalajele tehnologice interne sunt frapante; putem spune că structurile unei astfel de ţări reflectă contrastele economice globale ale mondo-economiei.

Experienţa României, arată că schimbarea regimului politic nu rezolvă de la sine conflictele sociale, nu activează automat mecanismele de piaţă care produc beneficii, sau care ar putea asigura o securitate economică distribuită echitabil cetăţenilor.

Una dintre cauzele obiective care menţin această stare de lucruri, şi care este greu de influenţat, este presiunea externă de natură economică, instrumentată în primul rând prin balanţa de plăţi externe, cursul de schimb valutar, pârghii prin care centrele mari de putere mondială dirijează fluxurile de efecte pozitive şi negative spre anumite arii geografice.

Integrarea unor ţări mai mici în Comunitatea Europeană poate avea şi pentru acestea efecte favorabile ce decurg din proiectarea unei strategii continentale de creştere: specializarea şi segmentarea pieţelor, cooperarea în realizarea schimburilor economice, utilizarea reală a capitalurilor în puntele de maxim profit fără bariere administrative. În acelaşi timp se observă că o capitalizare ridicată, ca cea europeană, cere o rată înaltă a ocupării, iar libera circulaţie a capitalurilor şi mâinii de lucru are ca efect echilibrarea segmenţială a pieţelor (egalizarea cererii cu oferta locală). Totuşi rata şomajului în ţările dezvoltate europene, stabile şi sigure din punct de vedere monetar este foarte ridicată în zorii mileniului III. Nu punem din nou întrebarea, cel puţin teoretic, dacă macroechilibrul se fixează sau nu după un model keynesian.

Economia românească se află în prezent într-un proces de adaptare la cerinţele concurenţiale de piaţă precum şi de modernizare a structurilor de producţie spre ceea ce au numit unii exegeţi, economia digitală, referindu-se desigur la gradul ridicat de tehnicitate a mecanismului productiv. În această perioadă, impactul cel mai mare asupra populaţiei îl are menţinerea echilibrului macroeconomic intern, fapt realizat de politicieni prin cea mai simplă şi rapidă politică - cea a instrumentării echilibrului monetar. Modul concret de realizare a echilibrului monetar, precum şi natura şi intensitatea efectelor acestuia diferă de la o economie la alta, ceea ce face necesară adaptarea teoriei la condiţiile recente ale României.

În cadrul numeroaselor probleme pe care le ridică evoluţia contorsionată a fenomenelor monetare, econometrizarea evenimentelor pieţei joacă un rol fundamental, care poate direcţiona utilizarea pârghiilor bugetare, a politicilor fiscale şi financiare. Acestea se cer sistematizate şi înglobate într-un set de componente articulate ale teoriei monetare actuale care cuprinde: definirea rolului economic al banilor, crearea banilor, mecanismul de transmitere şi efectele sale, echilibrarea pieţei monetare.

Ideea caracterului neutral, invariant al factorului monetar a fost explicată încă din lucrările clasicilor ştiinţei economice (Smith, Ricardo,

63

Mill, Say), unde relaţiile economice, în speţă cele de schimb se derulau într-o echivalenţă generalizată, scopul ultim al alocării şi distribuirii produsului muncii fiind acoperirea nevoii sociale exprimate, solvabile. Moneda, ca mijlocitor al schimbului, intermediază un transfer economic perfect, echilibrat, ea este etalonul sigur şi ideal utilizabil, fapt care nu numai că a descris un mediu economic pur, dar a susţinut multiplicarea formelor de existenţă a banilor, alimentând părerea că modificările masei băneşti nu influenţează evoluţia economică reală: producţia, preţurile, rata dobânzii, investiţiile, cheltuielile totale, s.a. Dacă evoluţia reală depinde exclusiv de factorii de producţie existenţi şi de rata dobânzii, atunci banii nu afectează procesele de bază din economie, ci în mod aleator şi temporar, doar nivelul preţurilor. În acest punct, ideile marginaliste au întărit optica pasivităţii monedei, în special prin legarea acesteia de modelul echilibrului general walrasian. Astfel, la începutul secolului, banii figurau ca o marfă oarecare: volumul total al ofertei de mărfuri şi de bani era întotdeauna egal cu cel al cererii de monedă, iar creşterea masei monetare ar fi dus la o creştere în aceeaşi măsură a preţurilor tuturor mărfurilor, lăsând neschimbate raporturile dintre preţurile respective (preţurile relative), adică la o restabilire a echilibrului.

Complexitatea economiilor de piaţă din acest moment face ca ele să nu poată funcţiona în afara unui mecanism intervenţionist activ, fie el guvernamental sau regional-local. În conjunctura necesităţii unor politici dirijiste, bazate pe laturile active ale pârghiilor utilizate, reamintirea bipolarităţii monetare are menirea de a încerca o corectare a eşecurilor obţinute prin forţarea influenţării economiei reale cu ajutorul prioritar sau exclusiv al mijloacelor specifice politicilor monetare31.

Dintre toate politicile macroeconomice, pârghiile monetare răspund cel mai rapid mecanismului declanşator al modificărilor şi de aceea ele sunt comod instrumentate de guvernare pentru obiective de scurtă durată. Insuficienţa acestei practici constă însă în ignorarea laturii neutrale a monedei, cea care face legătura cu piaţa muncii şi a bunurilor. Acest fapt are ca efect declanşarea unor presiuni persistente şi uneori crescânde propagate în tranzacţiile pe toate pieţele.

În economia actuală, care este o economie a ofertei, politicile globale trebuie să aparţină cu prioritate instrumentelor de potenţare a ofertei, având ca scop activizarea ritmului productivităţii. Aceasta presupune ca autoritatea monetară să aibă în vedere pe termen mediu o rată a dobânzii determinată de forţele reale ale productivităţii, de o creştere a investiţiilor şi a economiilor private. Pe termen scurt, factorul monetar are un rol semnificativ în echilibrarea macroeconomică: expansiunea monetară trebuie să depăşească indicele salariilor, pentru a putea domina fluxurile reale şi anticipate ale preţurilor.

Influenţa ofertei de monedă asupra echilibrului dinamic al pieţei poate fi urmărită în figura următoare, care ilustrează ratele creşterii monetare

31 Paul W. Beamish, J. Peter Killing, Donald J.Lecraw, Harold

Crookell-International Management, text and cases, Ed., Richard D. Irwin, Inc., 1991, Cap. 8, p.119–140.

64

(ΔM/M), ratele actuale ale inflaţiei (∆P/P) şi creşterea reală a veniturilor (ΔV/V), utilizând un exemplu cu mărimi ipotetice, corelate.

Până la momentul t0, autorităţile monetare au crescut oferta de monedă la 8% pe an, cu o creştere constantă a veniturilor de 3%, ceea ce va produce o rată a inflaţiei constantă şi anticipată de 5%. În momentul t0, rata monedei creşte la 13% (prin operaţiuni de open-market, cumpărarea de acţiuni ale tezaurului).

Printr-o ofertă de monedă suplimentară, balanţele monetare cresc: acesta este efectul real de balanţă asupra cheltuielilor de consum şi de investiţii.

Presupunând că economia se află deja într-un echilibru, cu o rată naturală a şomajului, atunci şi nivelul veniturilor era fixat la nivelul deplinei ocupări.

0

3

timpto tm

5

810

13

%Ofertamonetară,preţuri,venituri M/M)(

V/ V)(P/P)*(P/P)(

igura 4. Echilibrul monetar dinamic

Dacă este posibilă în continuare o supraocupare, deoarece în multe ţări

rata ocupării creşte (variază) independent de rata şomajului, atunci ultimele resurse ale preţurilor şi costurilor trebuiesc valorificate, iar preţurile încep să crească. Inflaţia actuală intră în ascensiune, dar preţurile anticipate sunt mai lente la ajustare. În acest proces, stocul real de bani creşte la început, dar începe să scadă când rata inflaţiei actuale creşte deasupra ratei suportabile pe termen lung, în exemplul dat de 10%.

Decalajele aşteptate ale ratelor inflaţiei rămân în urma actualei rate a inflaţiei, dar pot presa asupra ratei actuale înainte ca ea să oscileze, cu rata actuală în jurul echilibrului permanent atins la momentul tm După tm, ratele anticipate şi actuale ale inflaţiei coincid32.

Inevitabil, o injecţie de monedă în acest sistem dezechilibrează balanţele actuale ale banilor reali. Problema este de a aprecia cât mai corect limitele între care are loc acest fenomen de echilibrare pe termen lung şi de a interveni prin ajustare atunci când oferta de monedă care antrenează schimbările depăşeşte capacitatea de absorbţie a pieţei interne, respectiv

32 Ian Jacques, Mathematics for Economics and Business, Ed.,

Addison-Wesley Publishing Company, 1995, p. 84, 225, 243, 328–330.

65

relaţiile cu partenerii străini. Pentru o politică generală de stabilitate ar trebui ajustate atât oferta de monedă, inflaţia, cât şi inflaţia anticipată.

La noi în tară, după Revoluţia din 1989, guvernul a preluat o serie de practici monetare folosite în statele capitaliste, încercând să le aplice. Se observă o tactică prudentă în ceea ce priveşte raportul dintre indicele veniturilor şi cel al monedei: la o dublare anuală a salariilor nominale (în primii ani după revoluţie), s-a menţinut o dublare a masei monetare în instituţiile bancare. Evoluţia bilanţurilor totale este: 1990= 1600863 mil. lei; 1991 = 3258226 mil. lei; 1992 = 6140180 mil. lei [ASR,1993, p.661]. Tendinţa actuală este aceea în care veniturile reale medii scad, preţul creditului creşte (rata dobânzii), iar oferta monetară creşte şi sub influenţa presiunilor monetare şi nemonetare externe33.

Pentru o stabilitate economică, toate pârghiile utilizate în guvernare ar urmări o creştere a salariilor pe baze economice, scop în care neutralitatea monetară nu se evidenţiază numai prin plasarea ca prim obiectiv oferta de masă monetară, care se dimensionează după ratele preţurilor şi veniturilor.

Totodată, ca o consecinţă a însuşirilor neutrale ale monedei, opinăm pentru limite mai largi de creştere a masei monetare, fără nici un risc de amplificare a inflaţiei.

BIBLIOGRAFIE: [76 Mal] Malinvaud, E., The Equilibrium Concept in Economics, în Logic, Methodology of Science Proceding of the 6-th International Congres of Logic, 1976. [79 Gui] Guitton, H. De l’imperféction en économie, Ed. Calman-Levy, Paris, 1979. [62 Smi] Smith, A. Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 1, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1962. [92 BD] Băbăiţă, I., Duţă, Alexandrina, Economie politică, vol. IV, Timişoara, 1992. [74 Kor] Kornai, J. Anti-equilibrium. Despre teoriile sistemelor economice şi sarcinile cercetării, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. [64 Kat] Katona, G. The Mass Consumption Theory,,McGraw-Hill, New York, 1964. [90 Cot] Cotto, A Dictionnaire de science economique, Mame, Paris, 1990. [71 All] Allais, M. Les théories de l’équilibre générale et efficacité maximale. Impasses recents et nouvelles persperctives, în Revue d’économie politique, nr. 3/mai, juin, 1971. J.R. Hicks, Valeur et capital, Dunod, Paris, 1968, p. 52. J. M. Albertini, Ahmed Silem, Comprendre les théories économiques, Ed. du Seuil, vol. I, Paris, 1986, p. 82–83. [79 GR] Georgescu-Roegen, N.- Legea entropiei şi procesul economic, Ed. Politică, Bucureşti, 1979. [67 Sto] Stoleru, L. L’équilibre et la croissance économiques, Ed. Dunod, Paris, 1967.

33 ***Anuarul Statistic al României, 1991, 1992, 1993, 1998.

66

[56 Har] Harrod, R. F. Towards a Dynamic Economics. Some Present Development of Economic Theory and Their Application to Policy. London, 1956. [69 Per] Perroux Fr.–L' économie du XX-e, Siècle –, PUF, Paris, 1969. [90 DD] Davidson, C., Deneckere R. – Excess Capacity and Collusion, în International Economic Review, vol: 31, No. 3, aug. 1990. [91 TCGNP] Tănase, G., Coşea, M., Gavrilă, I., Niţescu, D., Popescu, C.-

Economie politică, Ed. ASE, Bucureşti, 1991. [91 BKLC] Beamish, P. W., Killing, J. P., Lecraw, D. J., Crookell H. -International Management, text and cases, Ed., Richard D. Irwin, Inc., 1991, Cap. 8, p.119–140. [95 Jac] Jacques, I. Mathematics for Economics and Business, Ed., Addison-Wesley Publishing Company, 1995, p. 84, 225, 243, 328–330. ***Anuarul Statistic al României, 1991, 1992, 1993, 1998.

TEST DE EVALUARE

1. Echilibrul macroeconomic se înregistrează atunci când: a. cererea totală este egală cu oferta totală la preţuri de echilibru, b. oferta unui bun este egală cu cerea sa, c. factorii de producţie se află în echilibru, d. domneşte utilizarea deplină a mâinii de lucru, e. nu există inflaţie. 2. Echilibrul keynesian este: a. de lungă durată, b. un echilibru al subocupării, c. dat de insuficienţa ofertei, d. influenţat de stat, e. determinat de preferinţa pentru lichiditate. 3. Dezechilibrul datorat excesului de cerere pe piaţa bunurilor şi a muncii: a. se caracterizează prin livrarea promptă a comenzilor, b. cuprinde toate pieţele locale, c. duce la o lipsă a resursei umane ca factor de producţie, d. duce la creşterea calităţii vieţii, e. micşorează inflaţia.

67

TEMA V. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

CONŢINUT 5.1. Teorii ale ciclicităţii economice 5.2. Tipologia ciclurilor economice

REZUMAT

Ciclicitatea activităţii economice reprezintă succesiunea în timp sau repetarea unor faze şi stări ale macro-economiei, care se aseamănă de la un ciclu la altul şi sunt puse în evidenţă de evoluţia indicatorilor economici, în special ai indicatorilor performanţelor înregistrate curent şi periodic. Tipologia ciclurilor economice include ciclurile generale şi specifice.

Cele generale, la rândul lor pot fi, în funcţie de durata lor, de trei categorii: ciclurile scurte, mici, (anuale), denumite Kitchin, cele medii (decenale), denumite Juglar, ciclurile lungi (seculare), denumite şi Kondratieff.

OBIECTIVE Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a fenomenelor de succesiune, de repetare în timp a unor faze, ale unor stări măsurabile în planul eficienţei, prin intermediul indicatorilor economici, precum şi a tipologiei lor.

5.1. TEORII ALE CICLICITĂŢII ECONOMICE

Activităţile economice care se desfăşoară în economie, la toate nivelurile de structurare, prezintă o succesiune, o repetare în timp a unor faze, ale unor stări măsurabile în planul eficienţei, care se aseamănă cu o mişcare oscilatorie periodică, în jurul unei tendinţe. La nivelul firmei sau al macroeconomiei, rezultatele activităţii se evidenţiază prin intermediul unor indicatori, ai unor algoritmi, privind producţia, vânzările, profitul, investiţiile, relaţiile cu angajaţii. Aceştia nu rămân constanţi în timp şi nu evoluează uniform, prezentând variaţii sezoniere, aleatoare, cu multiple cauze interne şi externe, dar şi variaţii ciclice de natura evoluţiei obiective a sistemului macro-economic. Ştiinţa economică a studiat din cele mai vechi timpuri sursele fluctuaţiilor activităţii economice. Teoriile insuficienţei consumului explică ciclurile economice plecând de la variaţiile nivelului consumului în raport cu producţia. Precursorul acestei explicaţii a fost Thomas Robert Malthus, care în lucrarea sa Eseu asupra populaţiei s-a arătat adversarul legii Say, legea debuşeelor, susţinând că oferta de mijloace de trai nu-şi creează automat, prin ea însăşi, cererea corespunzătoare. Ulterior, John Maynard Keynes, în a sa Teorie generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor, a preluat teza rămânerii în urmă a consumului faţă de producţie, dar a susţinut că există mai mulţi factori care contribuie la oscilaţiile macroeconomice.

68

Teoriile monetare fac din insuficienţa sau excedentul monedei sau a creditului principala cauză a fluctuaţiilor activităţii economice. Monetariştii îmbrăţişează teoria cantitativă a monedei, considerând că modificările masei monetare aflate în circulaţie determină fazele ascendente sau descendente ale investiţiilor, producţiei, sau profitului. Încă din 1860, Clément Juglar a văzut în abuzul de credit originea perturbaţiilor economice, operând cu categoria de ciclu economic, care are perioade de creştere şi involuţie. Forma cea mai elaborată a monetarismului o regăsim la Milton Friedman, care consideră moneda o variabilă independentă, autonomă, a mecanismului economic, în sensul că mişcarea san u este indusă de ciclul afacerilor. El consideră că variaţia stocului de monedă premerge şi anticipează variaţia veniturilor şi prin aceasta pe cea a ciclului economic. O accelerare a emisiunii monetare ar fi urmată de o fază de expansiune, după cum o reducere considerabilă a stocului de monedă s-ar solda cu o scădere a ritmului activităţii economice. Stabilind originea mişcării economice ciclice în fluctuaţiile masei monetare, doctrina monetaristă a adoptat ca regulă cu efect stabilizator principiul după care rata emisiunii monetare trebuie să fie egală cu ritmul de creştere economică. Acest raport ar fi de natură să tempereze amplitudinea fluctuaţiilor ciclice şi să menţină un ritm constant de creştere economică. Teoriile supracapitalizării sau supra-investiţiilor găsesc momentul rupturii sau reînceperii unui nou ciclu într-un exces de investiţii, care la rândul său afectează raportul dintre sectoarele fundamentale ale economiei. Fr. Von Hayek, în lucrarea sa Preţ şi producţie, atribuie originea ciclului politicii de credit şi implicit politicii de investiţii; o politică de expansiune a creditului declanşează următorul mecanism: rata curentă a dobânzii de pe piaţă se reduce sub rata naturală (care corespunde echilibrului dintre cerea şi oferta capitalului de împrumut), urmând ca, la o rată mică a dobânzii, întreprinzătorii să se împrumute masiv şi să investească în ramurile de activitate care asigură productivitate maximă, respective în sectorul producţiei de mijloace de producţie; în paralel se reduce investiţiile în sectorul bunurilor de consum, ajungându-se la un exces de mijloace de producţie faţă de posibilităţile lor de utilizare, care depinde de cerea pentru bunuri de consum, cea din urmă manifestând o penurie.34 Ieşirea din impas se face prin decapitalizare sau dezinvestiţie: se renunţă la investiţii în sectorul mijloacelor de producţie, ceea ce va creşte şomajul, băncile vor ridica rata dobânzii pentru a-si asigura nivelul minim de lichiditate, ceea ce va antrena un proces de deflaţie. În urma decapitalizării se ajunge la mai buna repartizare a resurselor între sectorul producător de mijloace de producţie şi cel producător de bunuri de consum. Acum va fi suficientă o nouă politică a creditului pentru ca ciclul economic să reînceapă. Pornind de la această teorie, Paul Samuelson a dezvoltat o teorie a ciclului afacerilor bazată pe principiul acceleratorului. O altă concepţie teoretică, a lui N. Kaldor, pune la baza ciclicităţii o dinamică a comportamentului uman, motivaţia profitului fiind motorul ciclicităţii, inclusiv al ciclicităţii politicilor economice.

34 Niţă Dobrotă- Economics, Ed. ASE, Bucureşti, 1994.

69

Teoria fractalilor, sau a auto-similitudinilor, consideră că variaţia neliniară a preţurilor, cotaţiilor bursiere, cursului valutar, producţiei agricole, etc., la fel ca şi variaţia temperaturii, precipitaţiilor, presiunii atmosferice, sau forma autorepetabilă unor corpuri naturale, cum ar fi fulgul de nea, sunt rezultatul unor cicluri în cicluri, care nu se repetă cu adevărat şi fac imposibilă o precizie a previziunii. Oscilaţiile sezoniere ale producţiei în sectorul agricol, construcţii, turism, transporturi, comerţ, se datorează condiţiilor climaterice, duratei lunii calendaristice, a luminii diurne, obiceiurilor şi tradiţiilor autohtone, pe o piaţă. Variaţiile aleatoare sunt rezultatul unor fenomene naturale sau unor evenimente politice şi culturale care nu se repetă cu regularitate. Principalele componente ale variaţiilor interanuale sunt tendinţa, care reprezintă o variaţie continuă, având forma unei funcţii continue de ordinul unu sau un fragment dintr-o funcţie de gradul doi şi variaţia ciclică, aceasta din urmă putând fi comparată cu o înlănţuire de funcţii succesive, cu o oscilaţie periodică în jurul unei tendinţe. Ciclicitatea activităţii economice se caracterizează prin succesiunea în timp sau repetarea unor faze şi stări ale macro-economiei, care se aseamănă de la un ciclu la altul şi sunt puse în evidenţă de evoluţia indicatorilor economici, în special ai indicatorilor performanţelor înregistrate curent şi periodic. Deoarece fazele ciclului se intercondiţionează, pregătind premizele continuităţii şi progresului, teoreticienii economiei consideră că ciclicitatea este o formă obişnuită, obiectivă, a evoluţiei economiei în ansamblu.

5.2.TIPOLOGIA CICLURILOR ECONOMICE

Studiul evoluţiei ciclice este realizat în special prin metode matematico-statistice, pe baza indicatorilor valorici ai rezultatelor macroeconomice, în preţuri comparabile. Tipologia ciclurilor economice include ciclurile generale şi specifice.

Cele generale, la rândul lor pot fi, în funcţie de durata lor, de trei categorii: ciclurile scurte, mici, (anuale), denumite Kitchin, cele medii (decenale), denumite Juglar, ciclurile lungi (seculare), denumite şi Kondratieff. Ciclurile scurte au o durată de 0,5 – 3 ani, fiind formate din două faze: expansiunea şi încetinirea, cuprinzând producţia, preţurile şi profiturile din ansamblul economiei. Ele se intercalează cu cele decenale şi surprind mişcarea unor factori de producţie. Ciclurile medii au o durată de 4 – 10 ani şi un număr de patru faze: contracţia, înviorarea, expansiunea şi apogeul, ele diferind prin volumul afacerilor, nivelul preţurilor, mărimea producţiei şi numărul şomerilor. Aceste cicluri surprind în esenţă mişcarea economiei, concentrează acţiunea şi influenţa celui mai mare număr de factori, prezentând un interes deosebit pentru oamenii de afaceri. Denumit şi tradiţional, acest ciclu se descompune în patru faze caracteristice: criza, depresiunea, înviorarea şi avântul.

70

Criza (chute, slump sau contracţie) este o ruptură temporară, violentă şi profundă a echilibrului dintre producţie şi consum, cu consecinţe negative: faliment, diminuarea creditului, prăbuşirea preţurilor şi a cursului de schimb. Depresiunea este faza care urmează crizei şi se caracterizează prin continuarea reducerii preţurilor, stagnarea sau scăderea producţiei, creşterea şomajului, restricţionarea creditului. Înviorarea şi avântul sunt surprinse condensat în termenul de expansiune a ciclului economic (boom). Ca urmare a reducerii preţurilor, costul factorilor de producţie scade, iar întreprinzătorii sunt înclinaţi, pentru a-şi revigora producţia, să impulsioneze cererea efectivă de materii prime, capital fix, mână de lucru, urmând o redimensionare a volumului de producţie fabricată; urmează faza de expansiune, caracterizată printr-o creştere a vânzărilor şi preţurilor, augmentarea creditului şi creşterea generală a veniturilor. Ruptura (le chute) va pune capăt acesteia şi un nou ciclu va reîncepe. Nu există două faze sau cicluri perfect asemănătoare, căci, deşi ele se află sub incidenţa unor factori generali comuni, care le conferă trăsături comune, totuşi prezintă particularităţi date de mediul social-politic, perioada şi conjunctura în care se manifestă. Ciclurile lungi, Kondratieff, având o durată de 40 – 60 de ani cuprind două faze: una ascendentă, caracteristică anilor de prosperitate, cu ritmuri relativ ridicate de creştere a venitului naţional, investiţiilor şi calităţii vieţii, iar alta descendentă, cuprinzând ani mai numeroşi de recesiune, scăderea ritmurilor producţiei, creşterea inflaţiei şi a şomajului, compromisuri în domeniul calităţii vieţii. Ele se explică prin factori exogeni: mari descoperiri ştiinţifice, războaie, apariţia de noi resurse, revoluţii, s.a.35

Ciclurile lungi din ultimele două secole au fost prezentate statistic astfel: Ciclurile lungi Tabel nr.1.

Delimitarea ciclurilor Faza ascendentă Faza descendentă 1790-1848 1790-1814 1814-1848 1848-1896 1848-1873 1873-1896 1896-1948 1896-1920 1920-1948 1948-2005 1948-1973 1973-2005

Datele statistice înregistrând performanţele activităţii economice reflectă:

• O producţie în creştere substanţială de la un secol la altul, • Oscilaţiile economice au fost mai ample în secolul al XX-lea

comparativ cu secolul al XIX-lea, • Prezenţa permanentă a fazelor ascendente, urmate de cele

descendente, • Efectul profund distructiv datorat celor două războaie mondiale,

35 Tudorel Postolache – Capitalismul contemporan şi categoriile economice, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p.258.

71

• Necesitatea combinării analizei statistice a ciclurilor cu cea istorico-economică, pentru a se putea dezvălui cauzele, natura, amploarea şi consecinţele undelor lungi. Ciclurile specifice sunt: a) ciclurile construcţiilor, cuprinzând

mişcare capitalurilor imobilizate în construcţii; b) ciclurile agricole, animale sau vegetale, care descriu sinuozităţile confruntării dintre cererea şi oferta de produse animale şi vegetale.

Investigarea fenomenelor ciclice se poate realiza prin metode simple, pentru determinarea ciclurilor şi fazelor, pentru determinarea duratelor acestora şi a punctelor de maxim şi de minim.

Metodele mai complexe, cum este analiza spectrală, presupun filtrarea seriei de date iniţiale pentru eliminarea componentelor neciclice şi descompunerea oscilaţiilor în armonicele componente cu ajutorul funcţiilor trigonometrice, pentru a putea aprofunda studiul fenomenului avut în obiectiv.

Economiştii consideră că variaţia ciclică a economiei este determinată de evoluţia ciclică a:

1. Cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, 2. Formării resurselor de capital, muncă şi materii prime, 3. Schimbării structurilor şi interdependenţelor economiei naţionale

şi internaţionale, 4. Fenomenelor naturale: intensitatea şi periodicitatea exploziilor

solare (ciclu de 11 ani) Studiul ciclurilor producţiei, preţurilor şi profiturilor contribuie la

cunoaşterea şi explicarea retrospectivă a fenomenelor economice, ajută prognoza şi previziunea economică, perfecţionarea activităţii tuturor agenţilor economici.

BIBLIOGRAFIE: [88 Pos] Postolache, T.– Capitalismul contemporan şi categoriile economice, Ed. Politică, Bucureşti, 1988. [94 Dob] Dobrotă N.- Economics – Ed. ASE, Bucureşti, 1994

72

TEST DE EVALUARE

1 . Fenomenele economice evoluează: a. într-o alternanţă a perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor şi activităţilor economice în general, b. în mod aleator, c. ca o consecinţă a fenomenelor naturale, d. încadrat în termene riguroase, exacte, e. în strânsă legătură cu politicile economice. 2 . Ciclurile economice sunt cauzate de: a. fluctuaţiile sezoniere datorate unor factori obiectivi, b. creşterea indicatorilor economici pe termen scurt, c. evoluţia eficienţei utilizării factorilor de producţie, d. dinamica pieţei factorilor de producţie, e. perioadele de stagnare economică. 3 . Ciclurile economice Kondratieff: a. se caracterizează prin fluctuaţii ritmice, decenale, b. prezintă o tendinţă ascendentă, general crescătoare, c. se compun din stagnări şi revirimente ale producţiei, d. depind de valoarea de inventar a mijloacelor fixe, e. determină liberalizarea salariilor şi preţurilor. 4. Modelul ciclicităţii economice în România: a. are determinări social-istorice, b. seamănă cu ciclurile Juglar, c. are similitudini cu cel al ţărilor europene, d. nu există, e. se bazează pe sporirea cheltuielior publice. 5. Într-o economie aflată în fază de „boom”: a. dinamica investiţiilor este ascendentă, b. resursele naturale devin abundente, c. este necesar un deficit bugetar, d. creşte fiscalitatea, e. producţia se adaptează pieţei.

73

TEMA VI. ŞOMAJUL

CONŢINUT 6.1. Categoria economică de şomaj 6.2. Şomajul şi macro-echilibrul

REZUMAT

Teoria dezechilibrelor macroeconomice statuează piaţa muncii ca o piaţă specială, cu numeroase particularităţi, atât din cauza restricţiilor legislative (legi protecţioniste), instituţionale (agenţii de ocupare - plasare a angajaţilor, patronate, sindicate) precum şi a raportului de forţe dintre acestea, generator al unui excedent de forţă de muncă faţă de numărul celor angajaţi, ce formează o presiune permanentă a ofertei de muncă faţă de cererea de acest fel.

Definiţia etalon a statutului de şomer este dată de ,,Biroului International al Muncii”, fiind şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: este aptă de muncă, nu are loc de muncă, este disponibilă pentru o munca salariată şi se poate angaja imediat, caută un loc de muncă, nu a lucrat salariat nici măcar o oră pe lună.

Măsurarea standard a acestui fenomen se face cu ajutorul indicatorilor absoluţi (numărul celor înregistraţi ca şomeri la un moment dat), a indicatorilor relativi: rata şomajului (numărul şomerilor/populaţia activă), a indicatorilor duratei medii a şomajului, a structurii şomajului pe ramuri, localităţi, profesii, vârste, sexe, nivel de calificare, etc…

NAIRU este conceptul ce desemnează dimensiunea şomajului fricţional şi structural care există atunci când venitul naţional se află la nivelul său potenţial. OBIECTIVE

Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a dezechilibrelor macroeconomice, în speţă şomajul, a corelaţiilor sale cu echilibrul şi posibilitatea de creştere.

6.1. CATEGORIA ECONOMICĂ DE ŞOMAJ

Termenul şomaj provine de la cuvântul chomage din limba franceză, la rândul sau preluat din limba greacă cauma care însemna “căldura mare” din cauza căreia se întrerupea orice activitate. La origine noţiunea de şomaj reprezenta întreruperea lucrului din cauza temperaturilor ridicate, dar sensul său s-a amplificat.

Şomajul se poate caracteriza ca o stare negativă a economiei care afectează direct o parte din populaţia activă disponibilă, prin neasigurarea locurilor de muncă pentru toţi. Şomeri sunt toţi acei apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru. Eventual, ei pot fi angajaţi parţial sau total, numai în anumite momente ale dezvoltării economice. Ei reprezintă,

74

un excedent de forţă de muncă faţă de numărul celor angajaţi, formând o presiune permanentă a ofertei de muncă faţă de cerere, pe piaţa muncii.

Şomajul a devenit o problemă, odată cu dezvoltarea industrială, începand cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în perioadele de recesiune, când întreprinderile industriale îşi micşorau producţia şi, ca urmare, concediau un număr important de muncitori, care deveneau şomeri.

Şomajul este astăzi unul din fenomenele cel mai puţin acceptate care afectează economiile tuturor ţărilor.

Adesea, şomajul contemporan este abordat şi analizat ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional, ca o confruntare între cererea globală şi oferta globală de muncă.

Şomajul apare ca rezultat exclusiv al ofertei de muncă sau de forţă de muncă, cererea nefiind luata în considerare. Numai corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea mai corectă a situaţiei de pe piaţa muncii, în termenii echilibrului. O creştere a ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o deteriorare a situaţiei ocupării forţei de muncă: şomajul, dacă nu a existat până la acest moment, apare, iar dacă exista, creşte.

Dimpotrivă, creşterea cererii şi scăderea ofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a şomajului.

Teoria dezechilibrelor macroeconomice statuează piaţa muncii ca o piaţă specială, cu numeroase particularităţi, atât din cauza restricţiilor legislative (legi protecţioniste), instituţionale (agenţii de ocupare –plasare a angajaţilor, patronate, sindicate) precum şi a raportului de forţe dintre acestea. Pe de altă parte, echilibrul Keynesian relevă şomajul ca un efect natural al echilibrului economic, deoarece economia nu poate funcţiona normal decât în situaţia de echilibru de subocupare a mâinii de lucru.36

Existenţa unui stoc de resurse pe piaţa muncii va atrage comenzi suplimentare de bunuri de consum, deci va genera creşterea producţiei şi prin aceasta va ridica nivelul punctului de echilibru pe un plan superior; există deci o influenţă indiscutabilă a şomajului asupra echilibrului macro-economic, fără ca el să determine hotărâtor nivelul sau existenţa acestuia.

La nivelul individului, ca şi al societăţii, reglementarea drepturilor şomerilor este imperativă pentru circumstanţele democraţiei economico-sociale europene la care aspirăm.

Definiţia etalon a statutului de şomer este dată de ,,Biroului International al Muncii”, fiind şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: este aptă de muncă, nu are loc de muncă, este disponibilă pentru o munca salariată şi se poate angaja imediat, caută un loc de muncă, nu a lucrat salariat nici măcar o oră pe lună. Totodată, documentele BIT definesc şi limitele populaţiei ocupate.

Pornind de la aceste criterii internaţionale de delimitare a şomajului, legea română face precizări privitoare la drepturile şomerilor, la posibilitatea acordării ajutorului de şomaj, mai ales, care este la rândul său determinată de mărimea venitului naţional realizat.

36 J. Genereux-Economie politică. Macroeconomie în economia deschisă, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000, pag.100-150.

75

În România, Legea nr 1/1990, republicată cu modificări în Legea 86/1992, precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor.

Măsurarea standard a acestui fenomen se face cu ajutorul indicatorilor absoluţi (numărul celor înregistraţi ca şomeri la un moment dat), a indicatorilor relativi: rata şomajului (numărul şomerilor/populaţia activă), a indicatorilor duratei medii a şomajului, a structurii şomajului pe ramuri, localităţi, profesii, vârste, sexe, nivel de calificare, etc…

Prin politicile economico-sociale promovate de guvernele tuturor tarilor, se tinde spre realizarea unui grad de ocupare (deplina) a populaţiei active cat mai apropiat de ocuparea deplină.

Teoria economică a înregistrat saltul calitativ al corelării echilibrului macroeconomic cu fenomenul şomajului prin contribuţia remarcabilă a lui John Maynard Keynes (1883-1946), care în lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor (1936) a explicat fenomenele macroeconomice centrând atenţia economiştilor pe factorul uman- motorul oricărei activităţi.

Nevoia de echilibru în mecanismul de piaţă presupune virtuţile stimulării cererii agregate pentru a potenţa producţia şi a da prin acesta posibilitatea micşorării şomajului, iar apariţia ulterioară a teoriilor întregitoare privitoare la încurajarea ofertei agregate (curentul Noilor economişti: Clark, Laffer, Gilder) nu a diminuat importanţa raţionamentului keynesian pentru aplicarea politicilor adecvate unor strategii de creştere economică.

Putem afirma că la începutul acestui mileniu, economia României şi a celor mai multe ţări europene se află în tranziţie spre o structură nouă, informatizată, care promite societăţii eficienţă sporită, o mai mare stabilitate şi siguranţă, deşi evoluţia unor fenomene ca inflaţia şi şomajul pare la prima vedere aleatoare şi indeterminată.

Aceste deziderate impun realizarea echilibrului pe termen lung al economiei, un echilibru al interdependenţei pieţelor, reglate prin preţuri de echilibru, chiar şi apelând la intervenţia statului sau marilor firme.

6.2. ŞOMAJUL ŞI MACRO-ECHILIBRUL

În economia actuală există în orice moment un nivel al şomajului compatibil cu echilibrul real, cu obţinerea de venituri şi cu creşterea economică (echilibrul de subocupare în viziunea lui Keynes, rata naturală a şomajului în concepţia monetaristă, sau neokeynesistă).

Conform unei observaţii făcute de Milton Friedman, există o tendinţă obiectivă de creştere marcată prin tendinţa salariilor reale de a evolua crescător, spre o ,,rată seculară normală”- rată care poate fi menţinută pe termen lung în condiţiile stabilităţii parametrilor formării capitalului, îmbunătăţirilor tehnologice şi altor factori care concură la activitatea economică.

Totuşi echilibrul este influenţat de presiunea şomajului, indiciu al excesului de ofertă de muncă, ce scade nivelul salariului real, iar atunci când

76

rata şomajului scade, salariile cresc. Constituite în elemente componente inevitabile, tot mai pronunţate, există niveluri ale şomajului şi inflaţiei compatibile cu echilibrul, care ar fi în punctul în care ratele estimate ale inflaţiei pe toate pieţele, la toţi agenţii economici, coincid cu rata reală a inflaţiei, precum şi cu o rată tolerabilă a şomajului.

Într-un astfel de punct, există o rată a şomajului naturală - terminologie care doreşte să legitimeze coexistenţa ocupării şi şomajului, în proporţii,,normale”.

Teoria economică nu poate da nivelul unei astfel de normalităţi: faptul că un economist consideră între 2% şi 4% o rată a şomajului ce poate fi denumită ,,rata şomajului corespunzătoare deplinei ocupări” sau corespunzătoare echilibrării dinamice a pieţelor nu conferă o rezolvare viabilă pentru obţinerea echilibrului stabil pe parcursul restructurărilor economice de lungă durată (deja au depăşit 10 ani) din economiile est europene, inclusiv România.

De acest lucru şi-au dat seama chiar adepţii monetarismului, introducând o legătură între rata şomajului, cea a inflaţiei şi starea de echilibru macroeconomic (pe toate pieţele). De altfel, şomajul nu apare ca rezultat al unei disfuncţii a pieţei muncii, ci el constituie tocmai mecanismul de ajustare prin care agenţii economici raţionali se adaptează la imperfecţiunile lansate de informarea insuficientă şi constrângerile instituţionale. Conform unei păreri mai larg acceptată în prezent de către specialişti, rata naturală a şomajului reprezintă acea rată a şomajului care corespunde funcţionării normale şi eficiente a pieţei muncii, în condiţiile date de constrângerile instituţionale şi cele ale imperfecţiunilor informării agenţilor economici.

Acceptând că nivelul permanent al şomajului este compus din şomaj fricţional (de căutare), şomaj structural (o variantă a precedentului tip) şi şomaj clasic, se defineşte ocuparea deplină a mâinii de lucru sau ocuparea de echilibru acea situaţie în care produsul intern brut (PIB) este la nivelul său potenţial, iar rata şomajului este fie o rată naturală, fie o rată a şomajului care nu accelerează inflaţia (NAIRU), apreciată de unii economişti ca depăşind 6% după anii '70 şi 8% în ultimul deceniu al secolului al XX-lea.

Rata naturală a şomajului şi NAIRU (non-accelerating-inflation rate of unemployment) sunt folosite în literatura de specialitate uneori ca şi cum ar fi acelaşi concept. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce rata naturală a şomajului caracterizează echilibrul într-o economie perfect concurenţială, NAIRU se poate folosi şi în cazul competiţiei imperfecte, altfel spus, rata naturală este un caz particular al lui NAIRU (NAIRU este şomajul fricţional şi structural care există atunci când venitul naţional se află la nivelul său potenţial).

Şomajul natural este în mare măsură voluntar, iar numai o parte a şomajului clasic poate fi considerată involuntară şi anume aceea care provine din legislaţia care îi obligă pe angajatori să plătească salarii minime ridicate (există persoane care ar accepta un salariu real inferior celui curent).

Partea involuntară a şomajului poate fi redusă prin repunerea în discuţie a instituţiilor care rigidizează salariile, împiedicându-le să scadă.

77

Politica economică ar putea prin mecanisme legislative, sindicale, etc. să elimine şomajul clasic, pe baza fluctuaţiei salariului de acceptare: însăşi teoria căutării locului de muncă porneşte de la constatarea că pentru aceeaşi muncă omogenă, nu există un salariu unic în întreaga economie, ci o serie de salarii despre care indivizii nu au cunoştinţă în mod instantaneu şi gratuit; lipsa de informare creează o situaţie imperfectă în care, dacă mai există un loc de muncă disponibil care corespunde exact aşteptărilor şi calificărilor celor în căutare de lucru, atunci există o rezervă de şomaj ce nu poate fi comprimată.

Economiştii de factură neoclasică susţin că rata naturală a şomajului nu poate fi micşorată durabil prin nici o terapie, deci acest şomaj voluntar este unul al utilizării depline a mâinii de lucru. Dacă am considera că rata şomajului are funcţii multiple în analiza economică: de indicator al ciclului afacerilor, de indicator al sărăciei, de măsurare a performanţelor economice, de scop al politicilor economico-sociale, atunci ce răspuns putem da creşterilor permanente ale ratelor şomajului ?

Există şi alte opinii, în speţă monetariste sau neomonetariste, care susţin că totuşi orice tip de şomaj, inclusiv NAIRU poate fi diminuat, fără a incita inflaţia exagerat, pe termen lung: şomajul scade atunci când sistemul economic devine mai competitiv, creşte productivitatea, iar grupurile de angajaţi cu risc devin mai restrânse.

AD SRA

Eo

0

PoP1

Y1 Yo Y2 venitul national real

pret

S

Figura 5: Echilibrul macroeconomic

Reprezentarea uzuală a echilibrului macroeconomic este cea din figura numărul 5, unde AD este curba cererii agregate (combinaţiile dintre venitul naţional şi nivelul preţurilor care asigură echilibrul dintre cheltuielile agregate şi producţia agregată actuală), SRAS este curba ofertei agregate pe termen scurt (locul geometric al creşterii preţurilor şi nivelului producţiei asociate scăderii salariului real, respectiv creşterea mai puternică a preţului producţiei în raport cu preţul intrărilor), iar Eo este punctul de echilibru macroeconomic. În figura numărul 12, punctul de echilibru ar trebui să

78

determine valorile de echilibru pentru venitul naţional Yo şi nivelul preţurilor Po. La orice preţ mai mic decât cel de echilibru P1 < Po, producţia dorită de firme este marcată pe curba SRAS cu Y1, iar nivelul producţiei corespunzător lui P1 va fi în corelaţie cu decizia de cheltuieli, pe funcţia AD, adică Y2.

Menţinerea echilibrului pe termen lung se poate realiza printr-o creştere economică, marcată de amplificarea venitului naţional – folosind de pildă o politică de sporire a cererii agregate, reprezentată în figura numărul 6.

LRASo

Yo Y1

LRAS1

0

AD

niv. preturilor

venitul national real

Figura 6: Potenţarea cererii agregate

În figura de mai sus, creşterea venitului naţional este ilustrată de amplificarea producţiei potenţiale de la Yo la Y1, însoţită de măsuri de reducere a şomajului structural. Funcţia LRAS (long run aggregat supply)- a ofertei agregate pe termen lung, se deplasează din poziţia LRASo în poziţia LRAS1, deoarece persoanele care erau şomeri, având calificări nepotrivite sau existând locuri de muncă nepotrivite, au acum posibilităţi mai bune de angajare. AD este funcţia cererii agregate (aggregat demand), care se intersectează cu oferta la un nivel al preţurilor mai scăzut. Mai departe, dacă oferta de factori şi de productivitate produce o creştere a venitului naţional, curba LRAS îşi va continua deplasarea spre dreapta, într-un proces continuu, dacă există o creştere economică continuă.

Acest grafic ilustrează logica teoretică a posibilităţii reducerii NAIRU: din observaţiile făcute în secolul trecut (al XX-lea) asupra corelaţiei dintre inflaţie şi şomaj, s-a desprins concluzia că fenomenele de criză pe diferite pieţe creează o presiune inflaţionistă (reflectată uneori prin controlul salariilor şi preţurilor) şi care scade atunci când rata şomajului este aproape de cea naturală.

79

Logica inutilităţii măsurilor de a reduce NAIRU cuprinde următoarea argumentaţie: pentru scopuri politico-electorale, guvernul poate ,,forţa” reducerea ratei şomajului dincolo de rata sa naturală, prin creşterea produsului intern cu ajutorul unei politici monetare expansioniste, care va deplasa funcţia LRAS spre dreapta. Oferta devine crescătoare: penuria cererii cauzează o sporire simultană a producţiei şi a nivelului general al preţurilor.

Creşterea preţurilor, la un salariu nominal neschimbat, duce la scăderea costului real al muncii. Prin urmare, firmele îşi sporesc cererea de muncă, iar pe piaţa muncii, numărul locurilor de muncă şi salariile nominale cresc. Dar angajaţii nu anticipează imediat creşterea preţurilor curente: pentru a munci în plus, ei negociază o creştere a salariilor nominale care ţine seama de rata inflaţiei trecute şi nu de inflaţia actuală, mai ridicată. Angajaţii interpretează creşterea salarială nominală ca o sporire a puterii lor de cumpărare.37

Şomerii voluntari vor accepta mai rapid locurile de muncă propuse, iar la rândul lor, patronii vor accepta să crească numărul locurilor de muncă deoarece sporirea salariilor nominale rămâne inferioară aceleia a preţurilor. Urmează o creştere a gradului de ocupare a mâinii de lucru şi o diminuare a şomajului dincolo de nivelul său natural, dar cu preţul unei rate a inflaţiei mai ridicate, care nu poate fi menţinută decât temporar.

Pentru a contracara revenirea ratei şomajului spre rata sa naturală, trebuiesc repetate în mod succesiv politicile de relansare a cererii şi de accelerare continuă a inflaţiei.

Figura numărul 7 ilustrează acest fenomen: prima rezolvare de moment a diminuării ratei şomajului (U) are loc în punctul B, situat pe curba Phillips CP1; ulterior, această curbă se deplasează spre dreapta, în CP2, CP3, se ating succesiv mai multe echilibre intermediare, ca punctul C.

0 U

P

P5P4P3P2P1P0

U2 U0U1

E

D

BF

CP3

CP2CP1

CPLT

A

C

Figura 7. Relansarea succesivă a cererii agregate

37 R.Lipsey, K. A. Chrystal- Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag. 680-780, 860- 920.

80

Dar în C, inflaţia mai ridicată decât în B va fi anticipată de către angajaţi în cursul perioadei următoare, ei negociind o nouă creştere salarială nominală, care va reduce oferta şi va creşte preţurile şi şomajul. Acest proces va continua atâta timp cât şomajul va fi în alt punct decât nivelul său natural.

Anticiparea din ce în ce mai precisă a inflaţiei va conduce la o negociere a creşterii salariilor nominale identică cu cea a preţurilor (P); în acest moment salariile reale revenind la nivelul lor iniţial, oferta şi cererea de muncă au revenit în punctul lor de pornire, gradul de ocupare şi şomajul revin la nivelul lor natural în punctul D, însă inflaţia a crescut. Din punctul acesta, dacă se aplică din nou aceeaşi metodă, ne deplasăm de-a lungul curbei CP3, spre punctul E, corespunzător unei rate a inflaţiei P5, accelerată.

Economistul Arthur Okun38 a studiat corelaţia dintre şomaj şi produsul intern brut pe exemplul SUA, ajungând chiar la o concluzie practică: o modificare de 3% a produsului intern brut antrenează o creştere de 1% a ratei şomajului, iar mai recent, Robert Gordon şi Robert Hall39 au reluat aceste evaluări, estimând între 2% şi 3% modificarea PIB-ului pentru fiecare procent de creştere a ratei şomajului. Aceste evaluări pot orienta amplitudinea măsurilor autorităţilor centrale care intervin în economie, modelând-o.

BIBLIOGRAFIE: [00 Gen] Genereux J., Economie politică. Macroeconomie în economia deschisă, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000. [99 LC] Lipsey, R., Chrystal, K. A., Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999. [98 RMM] Reynolds, L.G., Masters, S.H., Moser, C. H., Labor Economics And Labor Relations, Ed. Prentince Hall, New Jersey,1998. [97 Sti] Stiglitz, J., Reflections on The Natural Rate Hypothesis, The Journal of Economic Perspectives, (Winter 1997).

38 L.G. Reynolds, S.H. Masters, C. H. Moser- Labor Economics And Labor Relations, Ed. Prentince Hall, New Jersey,1998, pag.235-250. 39 J.Stiglitz- " Reflections on The Natural Rate Hypothesis”, The Journal of Economic Perspectives, (Winter 1997), pag.3-10.

81

TEST DE EVALUARE

1 . Indicatorii şomajului se pot exprima: a. doar absolut, prin numărul şomerilor, b. doar relativ, prin rata şomajului, c. prin analiza evoluţiei numărului şomerilor, d. prin dinamica ratei şomajului, e. atât absolut, cât şi relativ.

2 . Şomajul este un dezechilibru al pieţei muncii atunci când: a. cererea de muncă este excedentară în raport cu oferta de muncă, b. oferta de muncă este excedentară în raport cu cererea de muncă, c. cererea şi oferta fluctuează permanent, d. ritmul de creştere al ofertei de muncă este inferior celui al cererii, e. apar alţi factori conjuncturali.

3 . Numărul şomerilor a sporit cu 15%, iar populaţia ocupată a crescut cu 5%. Cu cât a crescut rata şomajului ?

a. cu 9,5%, b. cu 109,5%, c. cu 10%, d. cu 15%, e. cu 5%.

4 . Populaţia aptă de muncă = 8 milioane, rata de activitate = 80%, iar rata şomajului (la populaţia ocupată) = 10%. Numărul şomerilor este de: a. 0,64 milioane, b. 1 milion, c. 1,6 milioane, d. 2 milioane. e. 2,1 milioane. 5 . Rata şomajului este: a. dată de numărul şomerilor aflaţi în plată, b. raportul dintre numărul absolut al şomerilor şi populaţia ocupată, c. rezultată din comparaţii internaţionale, d. populaţia activă raportată la cea inactivă, e. populaţia totală din care scădem militarii în termen, studenţii şi elevii.

82

TEMA VII. INFLAŢIA

CONŢINUT 7.1. Natura şi cauzele inflaţiei 7.2. Inflaţia contemporană

REZUMAT

Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic cu evidente manifestări pe fluxurile mondo-economice, care dezvăluie multiplele fracturi ale sistemului economiei de piaţă, prin fenomene reale de creştere durabilă a nivelului general al preţurilor de consum, deprecierea banilor, crize pe pieţele de capital şi ale muncii, diminuarea standardului de viaţă pentru numeroşi cetăţeni. Există puncte de vedere diferite cu privire la natura inflaţiei şi se utilizează diferite criterii de delimitare a formelor inflaţiei.

Aspectele contemporane ale inflaţiei cuprind: inflaţia monetară, inflaţia prin credit, inflaţia prin cerere, prin excesul cererii de consum a populaţiei, prin insuficienţa ofertei, inflaţia prin costuri. OBIECTIVE

Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a diferitelor opinii cu privire la cauzele inflaţiei.

7.1. NATURA ŞI CAUZELE INFLAŢIEI

Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic cu evidente manifestări pe fluxurile mondo-economice, care dezvăluie multiplele fracturi ale sistemului economiei de piaţă, prin fenomene reale de creştere durabilă a nivelului general al preţurilor de consum, deprecierea banilor, crize pe pieţele de capital şi ale muncii, diminuarea standardului de viaţă pentru numeroşi cetăţeni. Fenomen larg cunoscut, inflaţia continuă să rămână insuficient controlată, erodând resursele şi aşa limitate, ale creşterii şi dezvoltării economice. Procesul inflationist a apărut cu mult înainte de cristalizarea economiei ca ştiinţă. Fiind, înainte de toate un proces monetar, precizarea naturii inflaţiei se poate face în corelaţie cu formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii. Din timpuri străvechi, inflaţia s-a manifestat sub forma falsificării monedelor din metale preţioase, acest proces fiind cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie monetaro-bănească. Elementele definitorii ale acestei inflaţii sunt: separarea conţinutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conţinutul lor real (mai mic); transformarea existenţei – aur a monedei în aparenţă –aur; aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină; scăderea puterii de cumpărare a monedelor falsificate. Inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur a fost cea de de-a doua formă de inflaţie. În perioada formării economiei de piaţă în Europa,

83

tinerele state au fost preocupate de lichidarea haosului monetar specific epocii feudale târzii, ce atinsese cote alarmante în secolul al XVI-lea. S-a acţionat pentru sisteme băneşti stabile şi o circulaţie monetară sănătoasă, normală, acestea bazându-se pe etalonul aur. Când banii de hârtie au înlocuit realmente aurul monetar, mişcarea semnelor valorii a devenit oglinda legilor circulaţiei banilor – aur cu valoare deplină. De altfel, aceştia puteau fi convertiţi liber în aur. Corespunzător, cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îi reprezentau în circulaţie. În această situaţie, inflaţia nu putea să apară, decât tot printr-un fenomen fraudulos de editare de însemne băneşti false. Dar, relativ repede, canalele circulaţiei băneşti au început să se aglomereze. Într-o anumită perioadă, aceasta s-a datorat insuficientei cantităţi de mărfuri aflate în circulaţie. Dacă banii de hârtie întreceau propria lor măsură (dacă ei depăşeau cantitatea monedelor de aur cu aceeaşi denumire ce ar fi trebuit să circule), aceştia se discreditau în faţa agenţilor economici . Scăderea puterii de cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie antrena creşterea preţurilor. Inflaţia de acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în circulaţie o depăşea sensibil pe cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (o cantitate de aur ce era aşezată la baza unei unităţi băneşti). Prăbuşirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflaţie –inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur. Acum, existenţa funcţională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială. Ca urmare, în condiţiile când singurele elemente de stabilitate şi normalitate monetară decurg din cursul forţat al banilor şi din încrederea populaţiei în buna lor funcţionare, inflaţia poate să apară ca un proces ce părăseşte cadrul normalului monetar, ce pune în evidenţă un excedent monetar.

Această delimitare istorică arată că formele pe care le-a cunoscut inflaţia banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general au fost şi sunt destul de diferite în timp şi spaţiu. Ele s-au diversificat şi mai mult pe seama realităţilor din ţările foste socialiste. Ca urmare, problema naturii şi cauzelor inflaţiei rămâne actuală şi complexă.

În literatura de specialitate există puncte de vedere diferite cu privire la natura inflaţiei şi se utilizează diferite criterii de delimitare a formelor inflaţiei. Din punct de vedere al intensităţii întâlnim:

• inflaţia moderată caracterizată printr-o creştere medie anuală a preţurilor şi serviciilor de 3%-4% care duce la deprecierea lentă şi progresivă a banilor,

• inflaţia deschisă, în care creşterea anuală a preţurilor este între 5% şi 10% şi este însoţită de creşteri economice mai reduse sau chiar stagnări,

• inflaţia declarată, în care preţurile cresc anual cu 10%-15%, • inflaţia galopantă, în care preţurile şi tarifele cresc anual cu mai

mult de 15%, provocând mari dezechilibre economice şi sociale, • hiperinflaţia, forma cea mai periculoasă şi excesivă a inflaţiei, la

care preţurile cresc la intervale scurte de timp, antrenând dezechilibre generale în economia naţională,

84

• dezinflaţia, care se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor,

• creşterea economică neinflaţionistă, care este o inflaţie moderată, însoţită de o creştere economică mai mare decât inflaţia,

• creşterea economică inflaţionistă relevă un ritm pozitiv de creştere a producţiei naţionale, însoţit de o rată a inflaţiei mai înaltă decât cea a dinamicii economice,

• stagflaţia desemnează acea situaţie din economia în care coexistă inflaţia cu lipsa de creştere economică,

• slumpflaţia sintetizează coexistenţa inflaţiei galopante cu recesiunea economică.

Fiind un fenomen deosebit de complex, inflaţia se poate măsura şi ilustra prin utilizarea simultană a mai multor indici şi indicatori, fiecare din aceştia evidenţiind o anumită faţetă a inflaţiei. Cei mai importanţi sunt: diferenţa dintre cererea solvabilă şi oferta reală de mărfuri, bunuri şi servicii, indicele general al preţurilor, indicele preţurilor de consum, indicele costului vieţii, scăderea puterii de cumpărare a banilor pe piaţa internă şi cea externă, depăşirea de către masa monetară aflată în circulaţie a produsului naţional.

Exprimarea în mărime absolută a inflaţiei se determină ca diferenţă dintre cererea absolută nominală şi cantitatea reală de bunuri şi servicii pe care le pot oferi spre vânzare agenţii economici.

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, dintre circulaţia banilor depreciaţi şi circulaţia bunurilor factori de producţie. El exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor de hârtie şi de credit, creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor, diminuarea calităţii vieţii.

Indiferent de cauza declanşării inflaţiei, desfăşurarea ei, perpetuarea şi agravarea inflaţiei are determinări multifactoriale. În condiţiile economiei actuale, inflaţia are la bază factori de ordin economic, monetar socio-politic, de natură internă şi externă care acţionează simultan şi se influenţează reciproc.

7.2. INFLAŢIA CONTEMPORANĂ Economiile contemporane produc sub incidenţa factorilor

globalizării noi forme de manifestare ale inflaţiei, care se multiplică la scurt timp după reguli ale auto-similitudinulor.

Inflaţia monetară40 se datorează introducerii şi menţinerii în circulaţie a unei mase monetare excedentare raportată la cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă. Ea poate fi explicată doar prin emisiunea excesivă de

40 [00 Dob] Dobrotă N. (coord), Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

85

semne băneşti (inflaţia prin monedă). Economistul american Milton Friedman, afirma că inflaţia este legată mai ales de oferta de monedă, suplimentarea acesteia decurgând din deciziile agenţilor economici specializaţi în interesul sporirii activelor lor de bani de credit.

Excedentul de masă monetară poate fi determinat de: emisiunea de monedă, crearea de monedă scripturală, controlul insuficient al autorităţilor asupra emisiunii de monedă, creşterea vitezei de circulaţie a banilor, scăderea încrederii în moneda naţională.

O variantă a inflaţiei monetare este inflaţia prin credit. Creşterea substanţială a creditului duce relativ repede la dezechilibrul inflaţionist, la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum . În anumite condiţii, profiturile cresc mai încet decât masa economiilor disponibile ale întreprinderilor. Ca urmare, guvernele caută să promoveze programe proprii de investiţii, pe seama bugetului.

Inflaţia prin cerere este un fenomen de creştere a preţului provocată de o situaţie de dezechilibru între o cerere agregată solvabilă prea mare în raport cu oferta agregată la un anumit preţ. În condiţii normale, excesul de cerere stimulează mărirea producţiei. Dacă însă creşterea volumului cererii nu determină o creştere corespunzătoare a producţiei, a ofertei, preţurile cresc şi se manifestă fenomenul inflaţionist.

Excesul cererii de consum a populaţiei poate constitui, uneori, factorul principal al inflaţiei, care poate să provină dintr-o utilizare excesivă a economiilor băneşti, sau a creditelor pentru consum. Acest fenomen se interferează cu aspecte psihologice, de deplasare a unor cereri viitoare în prezent, pe căile creditului de consum, explicabile prin comportamentul consumatorilor-cumpărători aflaţi sub imperiul fricii de o inflaţie durabilă, sau de riscuri militare, socio-politice, etc…

Acest aspect al inflaţiei prin cerere sustrage resurse de la investiţiile productive, prin drenarea economiilor populaţiei către speculaţii aducătore de profituri pe termen scurt, sau de diminuare a riscurilor sociale. Inflaţia prin cerere de consum poate avea ca sursă şi creşterea excesivă a salariilor neînsoţită de o creştere corespunzătoare a producţiei sau a productivităţii muncii: asistăm la o penurie de bunuri materiale şi de servicii. Specialiştii numesc un asemenea dezechilibru inflaţie reală.

O altă cauză a inflaţiei prin cerere este excesul cererii guvernamentale, globale, peste posibilităţile bugetare curente.

Dezechilibrul inflaţionist este explicat adeseori prin insuficienţa ofertei, prin penuria de bunuri materiale şi servicii de pe piaţă. Această concepţie consideră drept cauza principală a inflaţiei insuficienţa producţiei (inflaţia prin ofertă).41

Inflaţia prin costuri exprimă acea creştere inflaţionistă a preţurilor datorată creşterii elementelor ce intră în calculul preţurilor: materii prime, salarii, beneficii., respectiv a costurilor de producţie.

Inflaţia prin costuri poate fi declanşată de firme, stat, salariaţi, consumatori. Exigenţele progresului tehnico-ştiinţific duc la sporirea cheltuielilor publice, deci şi la creşterea presiunii fiscale. Ca urmare se produc creşteri la preţurile bunurilor de consum. Aceasta atrage prin

41 Dobrotă, Niţă, Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

86

mecanismul revendicărilor producătorilor, ridicarea veniturilor din muncă, ce antrenează creşterea costurilor. Prin această interdependeţă costuri-venituri-preţuri se dezechilibrează raportul dintre oferta reală de bunuri şi cererea nominală a populaţiei.

Consecinţele inflaţiei sunt examinate prin prisma deprecierii monetare care este percepută ca total indezirabilă de populaţie:

- ele sunt recepţionate în primul rând de cumpărători, ca o diminuare a puterii lor de cumpărare,

- micşorează economiile agenţilor economici diminuându-li-se resursele datorită scăderii puterii de cumpărare a banilor,

- inflaţia îi dezavantajează pe creditori, - în timpul inflaţiei producţia scade, - inflaţia elimină o parte din resursele acumulate, - inflaţia constituie un factor dezorganizator al oricărei economii

naţionale - descurajează investiţiile productive de lungă durată, - generează şi extinde şomajul, - sub incidenţa inflaţiei se accentuează deprecierea monedei naţionale, - creează tensiuni şi conflicte economico-sociale.

Pentru combaterea inflaţiei factorii de decizie trebuie să aibă în atenţie frânarea creşterii masei monetare şi a preţurilor, atragerea economiilor băneşti şi transformarea lor în capitaluri active, revalorizarea banilor, echilibrarea cererii cu oferta agregată, reducerea riscurilor şi incertitudinilor în afaceri prin reglementarea unui mediu concurenţial real. BIBLIOGRAFIE: [97 Dob] Dobrotă, N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 [00 Dob] Dobrotă N. (coord), Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

87

TEST DE EVALUARE

1 . Inflaţia avantajează debitorii datorită: a. scăderii valorii banilor, b. creşterii riscurilor de pe piaţa valutară c. sporirii masei monetare d. reducerii ratei şomajului e. creşterii ratei preţurilor. 2 . Putem defini inflaţia astfel: a. creşterea masei monetare mai rapid decât creşterea preţurilor, b. creşterea generală a preţurilor şi deprecierea banilor aflaţi în circulaţie, c. un proces de devalorizare a numerarului, d. o creştere generală şi durabilă a preţurilor, e. creşterea decalajului dintre volumul masei monetare şi volumul bunurilor economice de pe piaţă. 3 . Inflaţia contemporană este: a. un dezechilibru monetaro-material, favorizând acţiunile speculative curente, b. o modalitate de redimensionare a resurselor şi nevoilor umane, c. o creştere a cantităţii de bani aflată la populaţie, d. un instrument macro-economic uzual, e. un mod de organizare a economiei naţionale. 4. Pentru măsurarea dimensiunilor inflaţiei şi ale deflaţiei se folosesc indicatorii: a. cantitatea de bani care circulă în economie la un moment dat, b. cererea solvabilă nominală, c. presiunii inflaţioniste de semne contrare, d. preţurile în general şi preţurile bunurilor de consum, puterea de cumpărare a banilor şi costul vieţii, e. mărimea activităţii oamenilor politici influenţi în domeniul monetar-financiar. 5. Măsurile antiinflaţioniste pot cuprinde: a. creşterea ofertei de bunuri de consum, b. modificarea ratei şomajului c. creşterea nelimitată a masei monetare, d. variaţia soldului balanţei de plăţi externe, e. diminuarea relaţiilor comerciale cu ţările europene.

88

TEMA VIII. ECONOMIA INTERNAŢIONALĂ

CONŢINUT 8.1. Economia mondială şi fluxurile economice internaţionale 8.2. Globalizarea economiei mondiale

REZUMAT

Piaţa mondială este o reprezentare a economiei mondiale, cuprinzând toate ţările, influenţându-le dezvoltarea economică. Ea poate fi considerată spaţiul economic de manifestare a relaţiilor de schimb dintre agenţii economici din diverse ţări, purtători ai cererii şi ofertei. În prezent, piaţa mondială cuprinde în esenţă relaţiile sistematice de export şi import, de bunuri economice tot mai diversificate, create în condiţiile tehnicii moderne şi ale eficienţei economice maxime.

Totalitatea fluxurilor economice internaţionale aflate în strânse relaţii de interdependenţă formează circuitul economic mondial.

În sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind procesul dinamic al amplificării interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor dintre ele, în sfera vieţii economice, politice şi socio- culturale, având drept consecinţă faptul că problemele naţionale devin globale, cerând la rândul lor o soluţionare globală. OBIECTIVE

Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a conţinutului relaţiilor internaţionale, a fluxurilor mondiale şi a elementelor globalizării contemporane.

8.1. ECONOMIA MONDIALĂ ŞI FLUXURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Relaţiile comerciale internaţionale au însoţit dezvoltarea umană din

cele mai vechi timpuri, iar marile descoperiri geografice, sau marile migraţii, au urmat de fapt calea atragerii în circuitul economic mondial a noi şi noi resurse, dintre cele mai variate, deschiderea de noi pieţe, care au accelerat progresul fluxurilor internaţionale. Creşterea producţiei de bunuri marfare, de servicii, stimulată de mediul prielnic concurenţial de piaţă, bazat pe proprietatea privată, a influenţat schimburile economice, interdependenţele dintre ţări, care au parcurs un proces istoric contradictoriu, reflectat de macroeconomia deschisă. Formarea statelor naţionale în secolul al XIX-lea, a influenţat şi pe plan politic relaţiile de schimb, prin creşterea ariei de manifestare a diviziunii mondiale a muncii. Piaţa mondială este o reprezentare a economiei mondiale, cuprinzând toate ţările, influenţându-le dezvoltarea economică. Ea

89

poate fi considerată spaţiul economic de manifestare a relaţiilor de schimb dintre agenţii economici din diverse ţări, purtători ai cererii şi ofertei. În prezent, piaţa mondială cuprinde în esenţă relaţiile sistematice de export şi import, de bunuri economice tot mai diversificate, create în condiţiile tehnicii moderne şi ale eficienţei economice maxime. Caracterizarea complexităţii şi evoluţiei pieţei mondiale presupune cercetarea capacităţii de absorbţie, volumului şi structurii tranzacţiilor, raportului cerere-ofertă, locului ocupat de fiecare ţară, mecanismului concurenţial. Economia mondială este constituită din ansamblul economiilor naţionale independente şi din conexiunile lor, generate de diviziunea internaţională a muncii şi guvernate în conformitate cu ordinea economică existentă.42

Trăsăturile fundamentale ale economiei mondiale pot fi sintetizate astfel:

• Economiile naţionale se dezvoltă independent; • Interdependenţele au un caracter integrator la nivel regional sau

planetar; • Echilibrul are un caracter relativ şi se manifestă ca tendinţă pe

termen lung; • Ţările incluse sunt eterogene, în sensul că pot să fie mai mari sau

mai mici, bogate sau sărace, superdezvoltate sau subdezvoltate; • Decalajele dintre economiile naţionale se reflectă în locul ocupat în

cadrul ordinii economice mondiale; • Conţinutul, structura şi relaţiile de schimb au un caracter dinamic; • Specializarea internaţională în cadrul diviziunii mondiale a muncii

determină interdependenţele dintre economiile naţionale; • Cunoaşterea umană trebuie să facă posibilă globalizarea libertăţii de

a alege şi egalitatea şanselor.

Diviziunea mondială a muncii este rezultatul dinamicii economiilor naţionale, care va produce în viitor alte configuraţii.

Specializarea internaţională permite ţărilor dezvoltate să-şi valorifice superior factorii de producţie, în timp ce ţările slab dezvoltate pot să obţină prin export resursele valutare de care au nevoie. În general, specializarea poate să fie inter-ramuri, intra-ramuri, sau intra-producţie şi este determinată de progresul tehnic şi eficienţa economică.

Locul şi rolul ţărilor în cadrul diviziunii mondiale depind de dimensiunile economiei, teritoriului, populaţiei, cantitatea şi calitatea resurselor naturale, capitalul disponibil, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, obiceiurile şi tradiţiile popoarelor, conjunctura politică.

Interdependenţele economice presupun cooperarea reciproc avantajoasă a statelor suverane pe baza principiilor dreptului internaţional pentru progresul economiilor naţionale. În prezent, principalele interdependenţe sunt determinate de nevoia de alimente, nevoia de minerale şi energie, precum şi de protecţia mediului înconjurător. Fluxurile economice internaţionale sunt constituite din mişcări 42 Dornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia, Ed. Sedona, Timişoara, 1997.

90

de bunuri materiale, servicii, informaţii sau valori băneşti, de la o ţară la alta. Ele depind de diviziunea existentă pe piaţa mondială şi pot să fie caracterizate prin conţinut, mărime, direcţie, viteză, durată. La începutul economiei mondiale, fluxurile economice aveau ca obiect bunurile materiale, apoi, în prima parte a secolului al XX-lea au devenit preponderente fluxurile de capital, pentru ca în prezent să devină prioritară cooperarea tehnico-ştiinţifică. Intensificarea cooperării internaţionale a fost determinată de globalizarea problemelor omenirii, aşa cum sunt: subdezvoltarea, criza alimentară, degradarea mediului, sărăcia, creşterea rapidă a populaţiei, migraţia ilegală, inflaţia, şomajul, terorismul, cheltuielile militare, bolile incurabile, urbanizarea excesivă, epuizarea unor resurse naturale, s.a.

Decalajul dintre Nordul industrializat şi Sudul agricol, este evidenţiat de fluxurile economice dintre statele situate pe cele două emisfere, de nord şi de sud. Totalitatea fluxurilor economice internaţionale aflate în strânse relaţii de interdependenţă formează circuitul economic mondial.

Cu cât dezvoltarea economică internă a unei ţări este mai mare, cu atât legăturile sale externe sunt mai intense, iar ponderea sa în circuitul economic mondial este mai importantă.

8.2. GLOBALIZAREA ECONOMIEI MONDIALE

Numeroasele probleme globale ale omenirii au atras atenţia cercetătorilor în general şi economiştilor în special, constituindu-se într-un obiect de lucru permanent al unor importante grupări organizatorico-executive cu caracter internaţional.

După unii specialişti, ele trasează un proces de globalizare a economiei mondiale, început la mijlocul anilor '80 şi care a căpătat noi valenţe în deceniul '90, în prezent şi în perspectivă. După alţii, globalizarea este un fenomen istoric, cu obiective prin excelenţă economice, plasat sub efigia unei teorii a conspiraţiei.

În sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind procesul dinamic al amplificării interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor dintre ele, în sfera vieţii economice, politice şi socio- culturale, avand drept consecinţă faptul că problemele naţionale devin globale, cerând la rândul lor o soluţionare globală.

Abordată din punct de vedere economico- financiar, globalizarea poate fi definită prin întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe o piaţă globală a bunurilor, serviciilor şi mai ales a capitalurilor.

O definiţie asemănătoare este prezentată într-un raport al Fondului Monetar Internaţional din 1997: fenomenul globalizării economiei mondiale reprezintă integrarea internaţională, aflată în creştere, atât a pieţelor de bunuri şi servicii, cât şi a celor de capital.

Globalizarea este un proces obiectiv, cuprinzând în sfera sa cvasi-totalitatea statelor lumii, capabil să furnizeze un volum mai mare de bunuri

91

şi de resurse relativ rare, restrictive, sau servicii ce trebuiesc eficientizate, raţionalizate. Din acest punct de vedere, integrarea internaţională a pieţelor are, cel puţin teoretic, un rol accelerator, stimulator, alimentând benefic posibilităţile producţiilor naţionale ale ţărilor integrate.

Globalizarea este caracterizată prin interdependenţele economice dintre state, ca urmare a creşterii coeficientului de dependenţă faţă de economia mondială. Globalizarea economică presupune, aşadar, în esenţă, globalizarea procesului de creare a producţiei interne brute ale statelor lumii.

Globalizarea economiei mondiale se derulează sub impactul unor factori favorizanţi: libera circulaţie a mărfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea pieţelor de capital, liberatatea investitorilor străini de a înfiinţa firme, factori cu caracter legislativ şi administrativ-organizatoric, politicile economice protecţioniste ale statelor sau grupărilor de state, creşterea imperativelor legate de protecţia mediului şi nu în ultimul rând gradul de implementare a sistemelor tehnico-informatizate- elemente care se constituie în ramuri economice cu anumite particularităţi. Liberalizarea comerţului cu servicii a luat amploare în special în domeniul telecomunicaţiilor, asigurărilor şi bancar, a constituit tendinţa dominantă a globalizării economice în anii ’70, în SUA, fiind continuată în anii ’80 în Marea Britanie şi ulterior în Uniunea Europeană şi Japonia. Acest fenomen continuă în prezent în ţările Europei Centrale şi de Est, printre care şi România. Liberalizarea pieţelor de capital ca urmare a eliminării treptate a obstacolelor impuse circulaţiei devizelor şi a capitalului reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor pieţe financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscurile repatrierii capitalurilor, în special în cazul companiilor transnaţionale, alimentând şi alte avantaje pentru proprietari, de natura diminuării costurilor unor activităţi economice. Liberalizarea investiţiilor străine directe reprezintă un factor important de accelerare a globalizării, generând avantaje reciproce pentru investitori şi pentru primitorii de investiţii. Începând cu anii ’70, interesul comun al umanităţii de conservare a calităţilor mediului înconjurător s-a concretizat în lansarea unor concepte, cu vocaţie globală: bunurile comune ale umanităţii, dezvoltarea durabilă, securitatea ecologică. Ele au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale prin iniţierea de proiecte cu finanţări internaţionale, urmărind obiective ecologiste punctuale.

Bunurile comune ale umanităţii sunt spaţii cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate şi nici nu cad sub incidenţa suveranităţii statelor şi care sunt şi vor fi atrase tot mai mult în circuitul economic mondial.

Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile. Conceptul a fost lansat în vederea reconcilierii dintre activităţile productive poluante şi mediul înconjurător, ca o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman, calitatea vieţii, pe întreaga planetă, în prezent şi în perspectivă.

92

Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securităţii globale, fiind strâns legată de noile probleme ale terorismului şi războiului modern, inclusiv cel dus în domeniul economico-informatic.

Un factor determinant pozitiv al globalizării îl reprezintă tradiţiile culturale, care diversifică şi individualizează achiziţiile conceptului de globalizare. Integrarea economică şi globalizarea au trăsături comune. Ele pornesc de la diminuarea taxelor vamale, de la unificarea politicilor vamale, a restricţiilor de circulaţie a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor şi capitalurilor, pe măsura dezvoltării schimburilor economico-sociale internaţionale. Cel puţin prin prisma experienţei Uniunii Europene, globalizarea şi integrarea determină diminuarea rolului guvernului naţional pe piaţa internă, ca urmare a extinderii acţiunii capitalului internaţional şi a societăţilor transnaţionale, deşi, anumite aspecte legate în special de controlul legalităţii operaţiunilor, cad în competenţa autorităţilor interne sau locale. Putem vorbi, în cadrul legislativ vest-european de o diviziune a competenţelor, structurate într-un sistem coerent. Globalizarea a fost este apreciată drept proces de administrare a lumii de către forţe transnaţionale, existând grupări anti-globaliste organizate, de asemenea transnaţionale. Ea nu este prin urmare un proces unic, atotcuprinzător, ci se manifestă dintr-o perspectivă largă ca o tendinţă.

Temerile cele mai mari ale anti-globaliştilor sunt legate de acumularea şi concentrarea bogăţiilor într-un singur pol, formarea unui monopol internaţional al avuţiei, care prin forţa sa ar putea genera riscuri majore pentru omenire.

Nu trebuie omise eforturile legislative ale Europei Unite, dar şi ale SUA de a atenua imperfecţiunile concurenţiale ale pieţei, pentru a da şanse firmelor mici şi mijlocii de a concura pe piaţă. În prezent, în economia mondială are loc o tendinţă de globalizare, dar şi o alta de descentralizare: în timp ce prima constă în supranaţionalizarea domeniilor comerţului, finanţelor şi tehnologiilor de vârf, descentralizarea constă în transferarerea de la guvernul naţional către comunităţile locale a tot mai multe atribuţii administrative, sociale, educaţionale, bugetare, s.a.

O altă particularitate ce relevă un imperativ al globalizării este faptul că ritmul de creştere al comerţului internaţional devanseză pe cel de creştere a producţiei mondiale.

Devansarea necesităţilor de producţie şi consum ale unui stat faţă de posibilităţile producţiei naţionale fac imposibilă satisfacerea tuturor cerinţelor sub aspect tehnologic şi de eficienţă: are loc o creştere a coeficientului de dependenţă a economiei naţionale faţă de economia mondială. Cu cât o economie naţională este mai dezechilibrată, mai slab diversificată şi înzestrată sub raport tehnologic, cu atât ea depinde mai mult de piaţa mondială.

Pe fondul acestei conjuncturi, are loc o creştere a importanţei pieţei externe, fapt ce obligă autorităţile să adopte măsuri de liberalizare a comerţului exterior, ajungându-se până la desfiinţarea taxelor vamale, temporar, la anumite produse.

93

Liberalizarea mişcării internaţionale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forţei de muncă şi a tehnologiilor conduce la dispariţia graniţelor comerciale, la unificarea pieţelor. Benefic, această flexibilizare a pieţei ar trebui să atragă după sine o scădere a preţurilor vizate şi o stabilizare economică relativă. De aceea, s-au adoptat reglementări comune de către state – acorduri, tratate, convenţii privind eliminarea dublei impuneri, regimul favorabil al investiţiilor străine, acordarea clauzei naţiunii cele mai favorizate, înfiinţându-se şi instituţii şi organisme internaţionale comune, cu atribuţii la scară mondială, continentală, regională publice şi private.

Măsurile adoptate de state privind integrarea economică internaţională se realizează sub forma integrării statale, transtatale sau superstatale. Fără îndoială că există avantaje absolute şi relative ale participanţilor la fenomenul de globalizare, de mondializare: reducerea costurilor de producţie datorită extinderii fabricaţiei pe scară largă, realizată în condiţiile fizice cele mai prielnice, accelerarea vitezei tranzacţiilor, extinderea sistemelor informatice de comunicaţii şi implementarea ultimilor cuceriri ale tehnicii în producţie, posibilitatea de extindere a pieţelor şi crearea de noi pieţe independente de anumite surse sau zone tradiţionale. Adepţii antiglobalizării atrag atenţia asupra unor pericole reale sau potenţiale cum ar fi: desfiinţarea naţiunii şi statului naţional; reducerea locurilor de muncă în ţările în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivităţii muncii; specializarea unor state sau zone în activităţi de producţie generatoare de poluare şi care necesită un consum mare de muncă, materii prime şi energie; adâncirea decalajelor economice dintre ţări sau grupuri de ţări; falimentarea unor bănci, destabilizarea economiei, unor state. Globalizarea, ca proces obiectiv macroeconomic are o evoluţie contradictorie: în ce priveşte mişcările de capital, ea a fost cel mai des asociata in ultima vreme cu creşterea fluxurilor private de capital înspre tarile in curs de dezvoltare pe parcursul anilor '90,43 această evoluţie succedând unei reduse mişcări a capitalului în aceste direcţii pe parcursul anilor'80; fluxurile oficiale de ajutoare sau asistenţă pentru dezvoltare s-au redus semnificativ de la începutul deceniului al nouălea al secolului trecut, iar structura mişcărilor de capital privat a înregistrat modificări semnificative, investiţiile străine directe devenind categoria cea mai importantă; atât investiţiile de portofoliu cât şi creditele bancare au marcat evoluţii tot mai sinuoase, reducându-se dramatic la începutul crizei financiare din ultimii ani ai secolului XX.

Comerţul internaţional cu produse manufacturate a înregistrat pentru ţările în curs de dezvoltare o sporire a ponderii, de la 19% în 1971 la 29% în 1999, cu variaţii destul de importante între marile regiuni. Ţări industrializate din Asia, în fruntea cărora se situează exemplul Coreei de Sud, au înregistrat evoluţii pozitive, în timp ce Africa, pe ansamblu, a avut un trend descrescător. În structura ofertelor de export, cea mai importantă creştere a fost a exportului de produse manufacturate, iar ponderea produselor primare, oferite mai ales ţărilor sarace s-a redus.

43 Samuelson, P., Nordhouse, A, Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000.

94

Migraţia forţei de muncă reprezintă un flux de resurse cu caracter local, regional, continental şi mondial. În perioada 1965-1990, proporţia forţei de muncă de origine străină pe ansamblul globului a crescut cu aproape 50%. Cele mai importante direcţii ale fluxului de mână de lucru au fost dinspre ţările în curs de dezvoltare spre ţările dezvoltate. Economiile naţionale evoluează sub incidenţa unor influenţe generate de globalizare. Astfel se constată orientarea activităţilor economice spre sectorul terţiar, al serviciilor, în economiile capitaliste dezvoltate, care ajung la un anumit grad de organizare şi rentabilitate. Simultan, apar cerinţe noi pe piaţa muncii, care este deficitară la calificările hibride sau complexe: un şomaj ridicat coexistă cu o criză acută a resurselor umane rare, ca o caracteristică pe termen lung a economiilor naţionale dezvoltate.

Globalizarea pieţei resurselor umane rare este o soluţie pentru această situaţie, având şi alte avantaje: orientarea eficientă a fluxurilor de capital, a inovaţiilor tehnologice şi indirect, reducerea preţurilor unor mărfuri de import. O analiză obiectivă a procesului de globalizare evidenţiază faptul că avantajele economice aparţin mai mult statelor dezvoltate şi marilor puteri economice, unde îşi găsesc originea companiile transnaţionale. În acest sens acţionează şi mecanismul financiar mondial, care prin instrumentele sale, Fondul Monetar Internaţional., Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului, dominate de marile puteri economice avantajează ţările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investiţiilor străine directe, iar instituţiile, societăţile transnaţionale şi statale creditoare obţin profituri ridicate.

BIBLIOGRAFIE: [97 DF] Dornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia, Ed. Sedona, Timişoara, 1997. [00 SN] Samuelson, P., Nordhouse, A, Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000.

95

TEST DE EVALUARE

1. Participarea unei ţări la piaţa mondială decurge din: a. necesitatea de a exporta anumite mărfuri b. necesitatea de a importa anumite mărfuri c. atât din necesitatea de a exporta cât şi din necesitatea de a importa d. dorinţa de a deveni membri ai U.E. e. nevoile agenţilor economici privaţi

2. Circuitul economic mondial este format din:

a. Totalitatea fluxurilor economice internaţionale aflate în strânse relaţii de interdependenţă

b. exporturile de bunuri competitive c. importurile de bunuri competitive d. totalitatea firmelor private e. mărimea capitalului care circulă între bănci.

3. Globalizarea este un proces obiectiv de: a. creştere a interdependenţelor dintre statele suverane b. al amplificării interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor dintre ele, în sfera vieţii economice, politice şi socio- culturale, având drept consecinţă faptul că problemele naţionale devin planetare, cerând la rândul lor o soluţionare globală c. utilizare a internetului pentru comunicaţii d. transfer al valorilor mobiliare e. interconectare a burselor de mărfuri

96

TEMA IX. SUBDEZVOLTAREA ECONOMICĂ

CONŢINUT 9.1. Cuantificarea nivelului de dezvoltare 9.2. Inegalităţile de dezvoltare

REZUMAT

În statistica internaţională şi mai ales în cea a organismelor ONU, în prezentarea treptelor şi stadiilor evoluţiei statelor din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare, se foloseşte de obicei indicatorul produs naţional brut pe locuitor. Pentru exprimarea locului pe care-l ocupă o ţară sau o economie naţională în ierarhia mondială din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare şi al puterii economice în literatura de specialitate se calculează ponderea în totalul mondial a: suprafeţei, populaţiei, P.I.B.-ului, comerţului exterior, rezervelor în aur şi devize, consumului de energie, cheltuielilor militare.

Din 1960, distanţa dintre cincimea cea mai bogată şi cincimea cea mai săracă a ţărilor s-a dublat. Producţia pe cap de locuitor a crescut apreciabil, dar distribuţia venitului pe ţări a devenit tot mai inegală în comparaţie cu situaţia de la începutul secolului. OBIECTIVE

Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a sistemului de indicatori care cuantifică nivelul de dezvoltare economică, precum şi a distribuţiei bogăţiei între state.

9.1. CUANTIFICAREA NIVELULUI DE DEZVOLTARE

Asocierea locului sau treptei pe care o ocupă o ţară în competiţia dezvoltării nu se poate realiza cu ajutorul unui singur indicator, oricât ar fi acesta de agregat. În statistica internaţională şi mai ales în cea a organismelor ONU, în prezentarea treptelor şi stadiilor evoluţiei statelor din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare, se foloseşte de obicei indicatorul produs naţional brut pe locuitor, cu toate că i se recunoaşte capacitatea restrânsă de a exprima complexul tablou al rezultatelor dezvoltării. De altfel, nici în aceste statistici statele nu sunt incluse în mod mecanic într-o anumită categorie, numai în funcţie de nivelul produsului naţional brut pe locuitor.

Pentru analiza comparativă a statisticii şi dinamicii dezvoltării ţărilor lumii se utilizează un sistem complex de indicatori şi indici destinaţi să surprindă: situaţia resurselor, a gradului de atragere în circuitul economic şi a folosirii lor; situaţia consumului şi a cheltuielilor; structura pe ramuri a economiei naţionale; nivelul rezultatelor obţinute şi modul de repartizare a lor; gradul de integrare în diviziunea internaţională a muncii; performanţele ştiinţifice şi tehnice; nivelul satisfacerii nevoilor fundamentale ale populaţiei; durata vieţii şi alte variabile demografice etc.

97

Printre cei mai folosiţi indicatori enumerăm: produsul naţional (sau intern) brut pe locuitor şi indicele de creştere a acestuia, populaţia activă ocupată şi structura sa pe sectoare, nivelul productivităţii muncii şi capitalului şi ritmul de creştere a acestuia, rata economisirii şi rata investiţiilor, ponderea investiţiilor, a exporturilor, importurilor, a facturii petroliere, a prelevărilor obligatorii la dispoziţia statului, a cheltuielilor publice, a datoriei publice, a cheltuielilor militare, a cheltuielilor pentru cercetare şi dezvoltare, a ajutorului public pentru dezvoltare etc., în P.I.B., rata de economisire a familiilor, rata de utilizare a capacităţilor de producţie, dependenţa energetică etc.

Pentru exprimarea locului pe care-l ocupă o ţară sau o economie naţională în ierarhia mondială din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare şi al puterii economice în literatura de specialitate se calculează ponderea în totalul mondial a: suprafeţei, populaţiei, P.I.B.-ului, comerţului exterior, rezervelor în aur şi devize, consumului de energie, cheltuielilor militare etc. Un indiciu important în acest sens îl oferă şi locul întreprinderilor şi băncilor din ţara analizată în primele 500 sau 1000 de întreprinderi şi bănci din lume, volumul producţiei agricole, producţia şi consumul de energie, volumul producţiei unor produse industriale de bază, datele cu privire la activitatea din transporturi etc.

9.2. INEGALITĂŢILE DE DEZVOLTARE

De-a lungul secolului XX venitul global pe cap de locuitor a crescut în mod semnificativ, dar cu diferenţe destul de importante între ţări.

Fapt este că diferenţele de venit dintre ţările bogate şi cele sărace s-au adâncit tot mai mult pe perioade destul de mari. Revista World Economic Outlook prezintă un studiu pe 42 de ţări (reprezentând 90% din populaţia globului) pentru care există date pentru tot secolul al XX-lea: s-a ajuns la concluzia că producţia pe cap de locuitor a crescut apreciabil, dar distribuţia venitului pe ţări a devenit tot mai inegală în comparaţie cu situaţia de la începutul secolului. O altă concluzie este aceea că ţările mai sărace au înregistrat progrese mai rapide privitoare la îmbunătăţirea condiţiilor sociale. De exemplu: Sri Lanka marchează niveluri ridicate pentru indicatorii sociali. În actuala lume globală, 200 dintre societăţile transnaţionale existente încasează o cifră de afaceri care depăşeşte PIB realizat de circa 150 de ţări membre ale OECD.

„Îmbunătăţirea esenţială a standardului de viaţă” pentru toţi cei din ţările subdezvoltate „prin creşterea producţiei industriale”, aşa cum promitea preşedintele american Harry Truman în 1949 săracilor lumii, nu va avea loc. Cea mai bogată cincime din statele existente, hotărăşte asupra a 84,7% din produsul social brut mondial, cetăţenii acestora desfăşoară 84,2% din comerţul mondial şi deţin 85,5% din soldul de economii interne. Din 1960, distanţa dintre cincimea cea mai bogată şi cincimea cea mai săracă a ţărilor s-a dublat.

Pentru înţelegerea contrastului dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate, a enormei distanţe care separă aceste două extreme ale

98

economiei mondiale contemporane, vom prezenta succint câteva dintre statele lumii, guvernate de mecanismele economiei de piaţă.

Realitatea demonstrează faptul că funcţionarea economiei de piaţă nu a dat şi nici nu poate da peste tot aceleaşi rezultate.

„Marile economii” - cum le numesc în titlul cărţii lor Yves Barou şi Bernard Keizer44 - sunt: Statele Unite ale Americii, Japonia, Germania, Franţa, Regatul Unit, Italia, China. Dacă adăugăm şi Canada, avem lista participanţilor la „summet”-urile anuale ale liderilor Occidentului dezvoltat.

O analiză sumară, sub forma unei economii comparate, a moştenirii istorice, economice şi sociale, a atuurilor şi handicapurilor în dotarea iniţială cu factori de producţie (aparatul productiv, forţa de muncă şi materiile prime), a opţiunilor de politică economică în materie socială şi industrială, bugetară şi fiscală, financiară şi monetară, a performanţelor naţionale apreciate prin prisma „careului magic” al creşterii, inflaţiei, utilizării braţelor de muncă şi echilibrului exterior, a caracteristicilor în materie de investiţii, de industrializare, de specializare sau de comerţ exterior ar fi extinsă ca arie. De aceea, doar relativ, vor fi evidenţiate câteva elemente care pot oferi o explicaţie suplimentară locului pe care-1 deţin economiile de piaţă performante.

Un prim factor, care nu poate fi neglijat, dar nici absolutizat, îl reprezintă resursele. Statele Unite ale Americii, un adevărat continent, aveau în 1982: 232 milioane de locuitori faţă de 272 milioane ai Comunităţii Economice Europene. Suprafaţa lor totală de 9,4 milioane km2 este de 5,5 ori mai mare decât a C.E.E. O latură modernă a economiei americane ţine de locul diferitelor sectoare. Cu toate că terţiarul deţine peste două treimi din întreaga activitate economică, Statele Unite sunt prima putere agricolă (înaintea Chinei) şi industrială (înaintea fostei URSS) din lume. Primul producător mondial de soia, de porumb, de fructe; grânarul lumii, SUA asigură aproape jumătate din exporturile mondiale, de cereale, putând folosi „arma verde” ca mijloc de presiune politică (vezi, de exemplu embargoul asupra exportului de cereale spre fosta URSS după invadarea Afganistanului). În acelaşi timp, industria manufacturieră americană reprezintă aproape un sfert din producţia mondială şi chiar mai mult dacă se ia în considerare şi cea a filialelor externe ale multinaţionalelor sale.

A doua originalitate a economiei americane din punctul de vedere al resurselor o reprezintă dependenţa sa energetică, în pofida bogăţiilor subsolului său. A doua putere minieră din lume SUA sunt primul producător mondial de gaz natural, de cupru, de uraniu şi huilă, al doilea producător de plumb, al treilea de fier şi de petrol. Fiind cel mai mare consumator de energie, SUA sunt totuşi cel mai mare importator de petrol brut, factura sa petrolieră reprezentând 2,1% din P.I.B. în 1982, anul celui de-al doilea şoc petrolier, dependenţa sa energetică (13%) fiind însă mult mai mică decât cea a Japoniei (85%) sau a ţărilor Europei Occidentale (între 50% şi 85%, cu excepţia Regatului Unit).

La polul opus al capitolului „resurse”, Japonia, cu suprafaţa sa de 369 000 km2, din care terenul arabil nu reprezintă decât o şesime, nu-şi poate asigura autosuficienţa agricolă (în afară de orez), este săracă în cărbune,

44 Barou, Yves, Keizer, Bernard, Les grandes economies, Ed. Seuil, Paris, 1984.

99

petrol şi zăcăminte minerale, fiind obligată să le importe în cea mai mare parte. În 1980, trei pătrimi din consumul de energie erau acoperite prin importul de petrol, în special din Orientul Mijlociu. Tot atunci, Japonia cumpăra aproape 40% din minereul de fier importat de ţările membre ale O.C.D.E., o treime din lemnul şi bumbacul importat de aceleaşi ţări, un sfert din lână şi din cositor etc. De fapt, în 1980, importurile de materii prime reprezentau mai mult de trei sferturi din importurile sale totale. Japonia era în 1982 primul importator mondial de produse agricole şi de petrol, factura sa petrolieră reprezentând 4,8% din P.I.B. America este de 30 de ori mai bogată decât Japonia în privinţa pământului arabil, de 1300 de ori mai bogată în zăcăminte de ţiţei şi de 300 de ori mai bogată în zăcăminte de cărbune. Din unghiul de vedere al Japoniei, Statele Unite constituie pur şi simplu ceea ce Max Weber numea odată zona de şanse economice optime45.

Insuficienţa resurselor, handicap de nedepăşit pentru alte economii, a reprezentat pentru „ţara soarelui răsare” o oportunitate: lipsa produselor agricole a forţat-o să folosească resursele marine, pescuitul oferindu-i importante resurse şi pentru export; raritatea resurselor energetice a îndreptat-o spre construcţiile hidro-electrice şi a obligat-o să-şi realizeze o structură a economiei cât mai puţin posibil energo-fagă; importurile generale ridicate a determinat-o să adopte o strategie economică orientată spre exporturile cele mai competitive.

Un alt element care nu poate fi trecut cu vederea în judecarea performanţelor acestor ţări îl reprezintă istoria, în special a ultimei jumătăţi de secol si mai cu seamă legată de consecinţele ultimei conflagraţii mondiale. În timp ce Statele Unite ale Americii au instaurat după cel de-al doilea război mondial o dominaţie, politică şi militară, prin înţelegerile de la Yalta şi Potsdam, şi economică şi financiară, prin acordurile de Bretton —Woods şi planul Marshall, Franţa, Italia şi mai ales Regatul Unit au intrat în perioada postbelică epuizate, iar Germania şi Japonia cu pierderi imense, total în ruine. Este de reţinut că numai teritoriul SUA nu a fost teatru de război, că pierderile americane în vieţi omeneşti au fost de numai 300 000–400 000, în timp ce Germania a înregistrat 5 milioane de morţi, că economia americană a înregistrat în anii războiului un avânt fără precedent, la terminarea ostilităţilor punându-se doar problema reconversiunii ei în economie civilă, în timp ce economiile Europei şi Japoniei au ieşit din război distruse în proporţie de 50–95% etc.

Cu toate acestea, după 1950, Japonia, ca şi Germania de altfel, începe cursa de ajungere din urmă a celorlalte ţări. În 1950, Japonia producea un P.I.B. quasi egal cu cel al Italiei, reprezentând 4% din cel al SUA; venitul său pe locuitor era la jumătate din cel al Italiei, la o treime din cel al Germaniei, la o cincime din cel al Regatului Unit şi la o douăsprezecime din cel al SUA. În 1982, Japonia producea un PIB egal cu jumătate din cel al C.E.E. şi cu o treime din cel al SUA;·ea era de-acum a doua putere economică pe glob şi al treilea exportator mondial, după Germania. Şi Germania - la rândul său - a avut o evoluţie asemănătoare. Este greu de apreciat care ar fi fost azi ierarhia în lume dacă nu ar fi avut loc al doilea război mondial. 45 Joel Kotkin, Cristalizarea unei „naţiuni mondiale”, preluat în „Sinteza”, nr. 82/1990.

100

Forţa de muncă şi gradul de consens social pot prezenta un alt factor explicativ al performanţei economice diferite de la ţară la ţară. Fără a mai insista pe calitatea forţei de muncă, atât de diferită de la muncitorul italian la cel german sau american, pe structura profesională a acesteia, cu efectele cunoscute asupra nivelului productivităţii muncii, să ne îndreptăm atenţia asupra modului cum se realizează în general lucrătorilor din sectorul privat, dar interzis în sectorul public, între 1950 şi 1979, numărul anual de zile de grevă la 1000 de salariaţi a fost de două ori mai mare decât în Franţa şi de l0 ori mai mare decât în Germania.

O situaţie deosebită o întâlnim în Japonia, unde ataşamentul muncitorului faţă de firmă este impus de faptul că, practic, piaţa muncii este închisă, pentru cei care sunt deja angajaţi. Demisia unui salariat nu poate conduce decât la slujbe precare sau chiar la şomaj. Locul de muncă este garantat pe viaţă, iar salariul creşte în funcţie de vechime, ceea ce face ca stabilitatea să fie preferată mobilităţii în cazul a circa o treime din numărul total al angajaţilor. Această garantare a fost cel mai bun răspuns al marilor grupuri industriale nipone la penuria lucrătorilor calificaţi şi la fluctuaţia ridicată a forţei de muncă în timpul demarajul, economiei japoneze. Pentru ceilalţi. lucrători, angajaţi în mici întreprinderi sub-furnizoare ale marilor grupuri, cu slujbe temporare, sezoniere, zilnice sau la domiciliu, statutul, este precar, iar remunerarea muncii inferioară, ei fiind primii care suportă dificultăţile restructurările rapide din economie.

O altă problemă legată de factorul forţei de muncă este aceea a aportului extern pe care l-a adus statelor dezvoltate şi în special Statelor Unite ale Americii, migraţia internaţională de cadre cu înaltă pregătire profesională. În perioada 1970–1985, în SUA, Canada şi statele vest-europene au emigrat 800 000 de oameni de ştiinţă, ingineri, medici, şi de alte specialităţi din Africa, Asia şi America latină., care au adus acestor state un profit apreciat la circa 120 miliarde de dolari. Aproape două milioane dintre intelectualii care îşi desfăşoară activitatea în SUA, sunt din alte ţări; 24% din membrii Academiei SUA nu sunt de origine americană, 42% din deţinătorii premiului Nobel din SUA sunt străini.

Politicile economice, conţinutul acestora şi flexibilitatea opţiunilor doctrinare au, de asemenea, o importanţă deosebită. În lumea occidentală, după al doilea război mondial s-au succedat mai multe şcoli de gândire economică, ale căror recomandări au stat la baza politicii economice promovate de guvern.

Astfel, în Statele Unite, după epuizarea valenţelor politicilor economice de inspiraţie keynesistă sau neokeynesistă promovate până în prima parte a anilor ’70, se afirmă monetariştii, în special prin şcoala de la Chicago, în frunte cu Milton Friedman, apoi economiştii teoriei ofertei, avându-l ca principal reprezentant pe Arthur Laffer cu faimoasa sa curbă, şi noii economişti ai anilor ’80. Politica economică demarată în SUA în anii ’80, în timpul administraţiei Reagan (aşa-numita „reaganomie”), se inspiră din curentele de gândire economică aflate în ascensiune, preluând de la teoreticienii ofertei reducerea simultană a cheltuielilor şi veniturilor statului, de la monetarişti lupta împotriva inflaţiei prin controlul strict al masei monetare, iar de la noii economişti dereglementarea economiei. Aşa cum „New Deal-ul” anilor ’30 constituise un răspuns la Marea

101

Depresiune, tot aşa „Era nouă” - cum este denumit noul program american de redresare economică - îşi propune să pună capăt Marii Inflaţii.

În Germania ca o reacţie la cartelizarea forţată a economiei în timpul celui de-al treilea Reich şi la planificarea aplicată în RDG, după război a avut audienţă şcoala de la Freiburg avându-l ca lider pe Walter Eucken, care a promovat aşa-numita „economie socială de piaţă”. Ghidându-se după formula „atâta libertate cât este posibil şi atâta limitare cât este necesară”, adepţii acestui model cereau ca statul să nu intervină decât pentru a garanta libera concurenţă la scară naţională şi internaţională şi pentru a corija abuzurile inevitabile ale liberului joc al sistemului în domeniul concentrării producţiei şi protecţiei sociale, fără a se amesteca în activitatea economică. Avându-l ca principal protagonist pe Ludwig Erhard, politica întemeiată pe această teorie a „ordo-liberalismului” a fost promovată într-o primă fază a evoluţiei RFG-ului, de la reforma monetară din 1949 până la începutul anilor ’60, când se trece la o a doua fază, bazată pe reţetele keynesiste de susţinere a cererii. În cadrul acesteia, sarcinile statului cresc, politica bugetară dobândind un pronunţat caracter anticiclic, iar deficitului bugetar revenindu-i rolul de motor auxiliar al creşterii economice atunci când motorul principal al exporturilor nu mai funcţiona la parametrii necesari. În a treia fază, demarată la mijlocul anilor ’70, după euforia marilor reforme sociale, se revine la liberalism, punându-se accentul pe transformările structurale şi încurajarea ofertei. Avantajele acestui nou „liberalism cu faţă socială” constau în special în posibilitatea pe care o oferă politicii economice de a-şi menţine continuitatea în obiective, variindu-şi mijloacele de acţiune în funcţie de constrângerile apărute.

Alte posibile explicaţii ale locului pe care-l ocupă ţările occidentale pe scara dezvoltării, cât şi a diferenţelor mari care există între statele lumii sunt: mărimea ratei investiţiilor, cheltuielile mari pentru cercetare-dezvoltare, capacitatea concurenţială ridicată, dată de aptitudinile adaptării rapide la schimbările structurale ale cererii interne şi externe, introducerea accelerată a tehnologiilor avansate în ramurile de vârf şi trecerea la cea de-a treia revoluţie industrială bazată pe informatizarea producţiei şi societăţii, facilităţile oferite populaţiei de sistemul bancar prin noi şi variate instrumente de credit care au stimulat gradul şi calitatea integrării în relaţiile economice internaţionale, cheltuielile militare etc.

Performanţele economice globale din statele bogate nu se răsfrâng în mod egal asupra cetăţenilor lor: în interiorul statelor dezvoltate există mari inegalităţi socio-economice. „Dar, în aceste zone industriale avansate - arată Edgar Morin această dezvoltare ea însăşi nu produce numai „bien-aise” şi bunăstare; ea produce de asemenea, din ce în ce mai mult, „mal-aise” şi proastă stare, nu numai sub formă de vătămări şi de poluare, nu numai sub formă de constrângeri tehno-crono-birocratice, care apasă asupra vieţii fiecăruia, ci şi sub forma unei sărăcii psihice, morale, mentale, în viaţa a milioane de orăşeni din Occident, consacraţi egoismului lor individualist, crispărilor asupra a ceea ce cuantifică şi este cuantificabil, adică banii şi de aici din ce în ce mai mult posedaţi de către bunurile materiale care le aparţin, din ce în ce mai solidari în atomizarea civilizaţională, din ce în ce mai nefericiţi şi închişi în casa lor proprietate,

102

toate acestea făcându-i să fie din ce în ce mai aspiranţi la satisfacţia personală şi la fericire”46.

Deci, peste tot în lumea hiperdezvoltată, ca şi în cea în curs de dezvoltare există o dezvoltare a subdezvoltării inseparabilă de ea însăşi. Şi pentru a înţelege mai bine că dezvoltarea nu este un proces liniar, înscris definitiv pe orbita bunăstării şi fericirii, privit numai prin prisma sa economică, vom continua prezentarea făcută de apreciatul autor francez: „Astfel, nu există numai o dezvoltare inegală, care, din această cauză, este o dezvoltare a inegalităţilor. Nu-i vorba numai de faptul că orice dezvoltare suscită ea însăşi criză în societatea, în tradiţia, în cultura în care se produce. Nici că dezvoltarea este în criză şi produce propria sa criză. Este vorba de faptul că dezvoltarea aduce cu sine subdezvoltarea adică de faptul că progresul său comportă şi aduce regres.

Dezvoltarea ne apare deodată ca o realitate crizică şi critică, aducând tot atâtea distrugeri cât şi creaţii, tot atâtea regrese cât şi progrese şi ne dăm seama că ideea de dezvoltare, sub forma sa simplistă şi euforică, economistică şi tehnologică, era un mit dement al gândirii tehno-birocratice moderne încă o dată, delirul abstract se lua drept raţionalitate”

În iulie 1971, fostul preşedinte american Richard Nixon, la o întâlnire cu conducători de ziare reuniţi la Kansas City, aprecia că existau deja cinci centre de putere economică mondială: Europa Occidentală, Japonia, China, fosta URSS şi Statele Unite. „Aceştia sunt cei cinci care vor determina viitorul economic şi, din cauză că puterea economică va fi cheia celorlalte feluri de putere, viitorul lumii se va decide în ultima treime a acestui secol”47.

Modelul bipolar al dominaţiei economice mondiale, de acum peste un secol, lasă treptat locul celui pentagonal, ca apoi să înceapă a se manifesta tendinţe de modificare secvenţială a ierarhiei în cadrul acestui pentagon, şi mai ales între SUA, Japonia şi U.E., concomitent cu apariţia altor centre de putere, în defavoarea celorlalte state.

BIBLIOGRAFIE: [84 BK] Barou, Y., Keizer, B., Les grandes economies, Ed. Seuil, Paris, 1984. [90 Kot] Joel Kotkin, Cristalizarea unei „naţiuni mondiale”, preluat în „Sinteza”, nr. 82/1990. [70 Key] Keynes, J. M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. [81 Mor] Morin, E., Pour sortir du vingtième siècle, Editions Fernand Natham, Paris, 1981. [88 Ken] Kennedy, P., Ascensiunea şi declinul marilor puteri, (IV), în revista Lumea, nr. 43/20 oct. 1988.

46 Morin, Edgar., Pour sortir du vingtième siècle, Editions Fernand Natham, Paris, 1981. 47 [88 Ken] Kennedy, P., Ascensiunea şi declinul marilor puteri, (IV), în revista Lumea, nr. 43/20 oct. 1988.

103

TEST DE EVALUARE

1. Posibile explicaţii ale locului pe care-l ocupă ţările dezvoltate sunt: a. mărimea ratei investiţiilor, b. cheltuielile mari pentru cercetare-dezvoltare, c. introducerea accelerată a tehnologiilor avansate d. facilităţile oferite populaţiei de sistemul bancar.

2. Politica economică demarată în SUA în anii ’80, în timpul administraţiei Reagan (aşa-numita „reaganomie”): a. se inspiră din curentele de gândire economică aflate în ascensiune, b. preia de la teoreticienii ofertei reducerea cheltuielilor statului, c. preia de la teoreticienii ofertei reducerea veniturilor statului, d. luptă împotriva inflaţiei prin controlul strict al masei monetare, e. se inspiră de la noii economişti prin dereglementarea economiei.

104

TEMA X. COMERŢUL EXTERIOR

CONŢINUT 10.1. Formele comerţului exterior 10.2. Indicatorii comerţului exterior

REZUMAT

Activitatea de comerţ exterior cuprinde totalitatea raporturilor cu străinătatea privind vânzarea-cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor tehnologice, consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunile financiare, asigurările şi turismul şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ.

Principalii indicatori ai comerţului exterior sunt: cursul de revenire brut la export, cursul de revenire brut la import, indicele raportului de schimb, aportul net în devize, indicatorul rentabilităţii unei cooperări tehnico-ştiinţifice. OBIECTIVE

Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a complexităţii activităţii de comerţ exterior, a indicatorilor de măsurare a eficienţei comerţului exterior.

10.1. FORMELE COMERŢULUI EXTERIOR

În epoca noastră, nici o ţară, indiferent de mărimea sau bogăţiile sale, nu-şi poate asigura toate produsele de care are nevoie numai din producţia proprie. Ca urmare, fiecare ţară este nevoită să desfăşoare o activitate de comerţ exterior. Activitatea de comerţ exterior cuprinde totalitatea raporturilor cu străinătatea privind vânzarea-cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor tehnologice, consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunile financiare, asigurările şi turismul şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ. După cum observăm, activităţii de comerţ exterior i se atribuie un conţinut foarte larg: alături de formele tradiţionale de comerţ exterior se include şi cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică.48

Formele tradiţionale de comerţ exterior sunt: 48 Dobrotă, Niţă, Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

105

a) importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care se cumpără mărfuri din alte ţări şi se aduc în ţară pentru consumul productiv şi neproductiv; într-un sens mai larg, în cadrul importului se include şi aşa-numitul import invizibil, adică serviciile procurate de o anumită ţară din alte ţări în domeniile transporturilor, asigurărilor, creditului, turismului, licenţelor etc.; b) exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o ţară se vând în alte ţări; într-un sens mai larg, şi exportul cuprinde aşa-numitul export invizibil. În vederea favorizării schimburilor noastre economice cu diferite state s-a decis introducerea tarifului vamal. Tariful vamal reprezintă un sistem de taxe vamale care se aplică, de regulă, asupra mărfurilor importate, diferenţiat, pe categorii de mărfuri şi pe ţări, în funcţie de interesele economice ale ţării noastre. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, politica privitoare la taxele vamale se va unifica, devenind similară cu a tuturor ţărilor membre. Alături de formele tradiţionale de comerţ exterior, o extindere din ce în ce mai mare cunoaşte în zilele noastre, cooperarea economică internaţională. Aceasta reprezintă o formă superioară a legăturilor economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul producţiei cu cele din sfera circulaţiei, cele din economie cu cele din ştiinţă şi tehnică, presupunând existenţa unei legături mai strânse şi pe perioade mai lungi între parteneri. Realizarea cooperării economice internaţionale poate avea loc într-o gamă variată de forme, cum sunt: a) construirea de obiective economice pe teritoriul unei ţări; b) cooperarea în fabricarea de utilaje, maşini, subansamble şi piese; c) fabricarea unor produse pe baza folosirii licenţelor, brevetelor sau documentaţiei tehnice a partenerului; d) efectuarea de prospecţiuni şi explorări de către o ţară în altă ţară; e) cooperarea cu firme comerciale străine; f) cooperarea în realizarea unor obiective turistice; g) fondarea de societăţi mixte. Creşterea economică a oricărei ţări este rezultatul acţiuni conjugate a două categorii de factori: interni şi externi. Cei interni, legaţi de eforturile pe care le face fiecare popor pentru a-şi dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legaţi de participarea ţărilor la circuitul economic mondial influenţează creşterea economică în mod nemijlocit, prin intermediul factorilor interni multiplicându-le sau diminuându-le forţa. Printre factorii externi, un rol deosebit de important şi în continuă creştere are comerţul exterior. Influenţa acestui factor asupra creşterii economice se exercită sub mai multe forme.49

49 John Craven, Introduction to economics, Ed. Basil Blackwell, 1984 .

106

În primul rând, comerţul exterior asigură înfăptuirea realizării produsului social chiar în condiţiile în care structura cererii diferă de structura ofertei. Se ştie că asigurarea unei eficienţe a producţiei presupune un anumit volum minim al acesteia. Dacă acest volum depăşeşte capacitatea de absorbţie a pieţei interne, asigurarea unei producţii eficiente impune apelarea la piaţa externă. Pe de altă parte, anumite produse fie că nu pot fi obţinute în producţia internă fie că nu se justifică din punct de vedere economic a se obţine din producţia internă. Şi într-un caz şi în celălalt aceste produse se pot obţine numai de pe piaţa externă. În al doilea rând, comerţul exterior determină sporirea sau diminuarea venitului naţional produs în exterior, în funcţie de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior.

10.2. INDICATORII COMERŢULUI EXTERIOR

Ca parte a eficienţei economice în general, eficienţa economică a comerţului exterior este oglindită de raportul dintre efectele obţinute de pe urma schimburilor de pe pieţele externe şi eforturile făcute în acest domeniu. În condiţiile unor efecte numeroase şi eficienţa economică a comerţului exterior se oglindeşte prin intermediul mai multor indicatori. Din această multitudine, o importanţă deosebită prezintă indicatorii rentabilităţii. În condiţiile existenţei unor cursuri comerciale diferite, principalii indicatori ai rentabilităţii comerţului exterior sunt următorii: a) cursul de revenire brut la export (Cre), care se determină ca un raport între preţul intern de producţie sau livrare (Pp) plus cheltuielile de circulaţie până la frontieră (Ce) şi preţul extern în valută franco-frontiera ţării noastre (Pe), adică: Cre = (Pp + Ce) / Pe b) cursul de revenire brut la import (Cri), care se determină ca un raport între preţul produsului pe piaţa internă în lei (Pi) plus taxele de import percepute pe marfa respectivă (Ti) şi costul în valută al acestei mărfi franco-frontieră (Pe), adică: Cri = (Pi + Ti) / Pe c) indicele raportului de schimb (Irs), care se determină ca un raport între indicele preţului mediu la export (Ipe) şi indicele preţului mediu la import (Ipi), adică: Irs = Ipe / Ipi d) aportul net în devize (And), care se determină prin raportarea diferenţei dintre preţul de vânzare la extern în lei valută a unui produs (Pe) şi valoarea în lei valută a materiilor prime şi combustibilului importate (mi) şi exportabile (me), la preţul vânzare în lei valută (Pe), adică: And = [Pe – (mi + me)] / Pe

107

e) indicatorul rentabilităţii unei cooperări tehnico-ştiinţifice (Rcts), care se determină prin raportarea cheltuielilor interne de realizare a proiectului respectiv în moneda naţională (C) la diferenţa dintre preţul în valută a proiectului respectiv (P) şi cheltuielile în valută pentru realizarea în ţară a proiectului (V), adică: Rcts = C / (P – V) Aprecierea eficienţei comerţului exterior nu se reduce însă la indicatorii rentabilităţii, care oglindesc doar o parte a eficienţei economice a comerţului exterior. În timp ce rentabilitatea reflectă doar efectele băneşti directe şi imediate înregistrate pe măsura efectuării operaţiilor de import-export, eficienţa exprimă efectul total al comerţului exterior asupra accelerării creşterii economice, contribuţia acestuia la asigurarea unor proporţii judicioase în cadrul economiei naţionale, la folosirea completă şi raţională a forţei de muncă, la valorificarea superioară a resurselor naturale, la folosirea raţională a capacităţilor de producţie. BIBLIOGRAFIE: [97 Dob] Dobrotă, N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 [84 Cra] Craven, J., Introduction to economics, Ed. Basil Blackwell, 1984.

TEST DE EVALUARE

1. Comerţul exterior al unei ţări: a. depinde de concurenţa pe piaţa bunurilor. b. este ansamblul tranzacţiilor de export şi de import ambele categorii de tranzacţii fiind structurate pe ţări, bunuri şi pieţe, c . se referă la totalul importurilor unei ţări, d . cuprinde relaţiile de orice fel cu străinătatea, e . include numai afacerile de stat. 2. Eficienţa comerţului exterior este cu atât mai mare cu cât: a. volumul exporturilor este mai mare, b. ţările participante la tranzacţii au o producţie mai specializată, c. puterea de cumpărare a clienţilor este mai mare, d. se pot importa mai multe bunuri economice pe seama exporturilor,

e. mărfurile sunt mai diversificate.

108

TEMA XI. PIAŢA VALUTARĂ CONŢINUT

11.1. Elementele pieţei valutare 11.2. Balanţa de plăţi externă

REZUMAT

Piaţa valutară mai poate fi definită ca fiind totalitatea instituţiilor specializate dintr-un anumit centru financiar care participă la operaţiunile de schimb valutar, de vânzare-cumpărare de monede naţionale convertibile.

Sistemul monetar internaţional (valutar) cuprinde totalitatea principiilor, normelor, mecanismelor, instituţiilor care permit persoanelor juridice sau fizice din ţări diferite să efectueze: reglarea creanţelor reciproce şi să realizeze cooperare în domeniul monetar.

Sistemul financiar internaţional se referă la mecanismele şi reglementările ce privesc mişcarea internaţională a capitalului, precum şi organismele constituite pentru facilitatea transferului internaţional de fonduri.

Balanţa de plăţi externe constituie un instrument economico – statistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp determinată.

OBIECTIVE

Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a pieţei valutare, a componentelor sale, a balanţei de plăţi externe.

11.1 ELEMENTELE PIEŢEI VALUTARE

Piaţa valutară este o consecinţă a dezvoltării relaţiilor economice între Statele lumii – fapt ce a generat amplificarea diversificarea fluxurilor valutar-financiare internaţionale. Această piaţă funcţionează în strânsă legătură cu: piaţa monetară, piaţa capitalurilor, piaţa muncii şi implică schimbarea continuă a monedelor naţionale între ele, operaţiune ce poartă denumirea de schimb valutar.

Piaţa valutară mai poate fi definită ca fiind totalitatea instituţiilor specializate dintr-un anumit centru financiar care participă la operaţiunile de schimb valutar, de vânzare-cumpărare de monede naţionale.

Pentru efectuarea plăţilor şi lichidarea datoriilor externe indiferent de geneza lor, se utilizează valutele şi devizele.

Pin valută se înţelege moneda naţională a unei ţări, atunci când este utilizată în operaţiuni şi tranzacţii internaţionale (plăţi către juridice şi fizice străine, restituirea diferitelor datorii către străinătate etc.).

Valută mai poate fi numită moneda naţională a unei ţări care îndeplineşte funcţia de instrument de plată şi de rezervă pe plan internaţional.

Valuta se poate clasifica:

109

a. după modul de constituire şi existenţă în – valute efective (monede, bancnote); – valute în cont; b. după stabilitatea lor: – valute forte (valută care pe o perioadă îndelungată de timp are un

curs ascendent: dolarul, euro, yenul japonez etc.); – valute stabile (care într-un interval mai mare de timp au un curs

orizontal, fără fluctuaţii); – valute slabe (care cunosc într-un interval de timp oarecare un curs

descendent); c. după rolul îndeplinit în cadrul sistemului valutar: – valută de rezervă; – valute obişnuite. Valutele de rezervă sunt instrumente de plăţi selectate din rândul

valutelor cu stabilitatea valorică, securitate etc.; fapt ce le permite să joace rolul de rezervă monetară internaţională în cadrul unui plasament de lungă durată.

d. după posibilitatea de preschimbare a unei valute în alta: – valute convertibile; – valute liber utilizabile; – valute transferabile; – valute neconvertibile. Valutele convertibile sunt cele ce pot fi preschimbate în orice altă

valută sau folosită în mod liber pentru a efectua plăţi tranzacţii cu parteneri străini.

Valutele liber, utilizabile sunt cele folosite în mod larg pentru efectuarea plăţilor în tranzacţiile internaţionale, ele fiind larg negociate de principalele pieţe valutare. Acestea sunt: dolarul SUA, lira sterlină, euro şi yenul japonez. Ele se mai numesc şi „valute cheie” fiind utilizate pe scară întinsă ca valute de rezervă şi ca mijloc de tezaurizare.

Valutele transferabile, (virabile) sunt acele monede care fără a deveni convertibile pot fi transferabile prin încrederea acordată de către un grup de state. Ele nu pot avea decât forma valutei în cont.

Valutele neconvertibile sunt acele monede care nu sunt recunoscute decât de statul emitent şi în interiorul graniţelor (leul românesc în prezent).

Devizele sunt în sens restrâns documente de plată (CEC, bilet de ordin, trată, ordin de plată etc.) instrumente de credit pe termen scurt şi alte hârtii de valoare (titluri de proprietate, obligaţiuni, cambii etc.) exprimate într-o valută convertibilă. Ele dau dreptul beneficiarului să primească la o anumită dată sau la vedere şi într-o localitate stabilă, o anumită sumă de valută respectivă. În sens larg, devizele includ, pe lângă elementele arătate mai sus şi valutele în numerar sau în cont. Devizele pot fi negociate la bursă sau scontate la bancă înainte de scadenţă.

Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valute, titluri de credit cambii, bilete de ordin, CEC-uri, valori imobiliare, obligaţiuni, titluri de proprietate etc., toate denumite devize.

Piaţa valutară implică un ansamblu de relaţii interbancare precum şi relaţii între bănci şi clienţii lor care se formează pe pieţele naţionale unde au loc operaţiuni cu valută sau devize ca expresie a întâlnirii cererii cu oferta.

110

Dimensiunea pieţei valutare este dată de volumul activităţii bancare şi a celorlalţi operatori care acţionează în fiecare ţară în conformitate cu normele stabilite de autorităţile statale respective.

Pieţele valutare au mărimi diferite în funcţie de importanţa operaţiunilor desfăşurate. Cele mai cunoscute pieţe valutare sunt în prezent cele din New York, Paris, Frankfurt pe Main, Zürich.

Deşi funcţionează într-un cadru naţional, pieţele valutare au un caracter internaţional după natura operaţiilor efectuate. Ca urmare pieţele naţionale valutare privite în totalitatea lor şi în interdependenţa lor formează „piaţa valutară internaţională”.

Pe pieţele valutare se stabilesc cursurile de schimb dintre monede, se procură mijloace de plată cele mai folosite pentru stingerea obligaţiunilor internaţionale (valute forte) şi se efectuează diferite operaţiuni specifice cu acestea.

Elementele specifice pieţei valutare sunt: agenţii economici autorizaţi să efectueze operaţiuni cu valută; metodele de determinare a cursului valutar şi de protecţie a acestuia prin acţiunea Băncii Naţionale (Băncii Centrale); normele legale privind organizarea, desfăşurarea şi controlul operaţiunilor cu valute; riscul şi profitul pe piaţa valutară; timpul în care funcţionează piaţa valutară.

Pe piaţa valutară acţionează mai multe categorii de subiecţi: a. operatori principali, îndeosebi băncile; b. operatori comercianţi, respectiv agenţii economici ce realizează

activităţi de comerţ internaţional; c. operatori intermediari, îndeosebi brokerii; d. operatorii speculatori ca persoane fizice sau juridice. Operatorii principali acţionează prin reprezentanţii lor (cambişti) pe

baza autorizaţiei obţinute de la autoritatea statală valutară. Operatorii comercianţi vin la piaţă ca vânzători de valută şi

cumpărători de monedă naţională iar atunci când sunt importatori cumpără valută în schimbul monedei naţionale.

Operatorii intermediari acţionează în calitate de comisionari sau reprezentanţi ai diferitelor agenţii economice din comerţul internaţional.

Operatorii speculatori au acces la afacerile de pe piaţa valutară pe baza reglementărilor existente în fiecare ţară.

Piaţa valutară are ca obiect un ansamblu de fluxuri: Vânzarea – cumpărarea de valute convertibile; schimbarea unei valute

efective pe valută în cont sau invers; vânzarea – cumpărarea de efecte de comerţ exprimate în EURO (unitate de cont europeană) pe efecte exprimate în alte valută etc.

Schimbul valutar poate viza: banii în numerar (schimb „manual” sau „turistic”); preschimbarea monedei naţionale în devize scripturale (schimb „tras” – cel mai numeros).

Cererea şi oferta de valută se constituie pe baza unor procese economice specifice ce ţin de evoluţia economiilor naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale şi îşi au originea în funcţiile banilor şi în mecanismul de acţiune al sistemului bancar.

Cererea de valută se formulează de către agenţii economici în următoarele situaţii: pentru extinderea activităţii lor economice; pentru

111

acţiuni speculative aducătoare de profit; pentru protejare sau apărare împotriva unei evoluţii nefavorabile a cursului de schimb a diverselor monede naţionale.

De asemenea, cererea de valută poate proveni din: operaţiunile de import; din prestările de servicii realizare în ţară de agenţi economici străini; din ieşirile de capital naţionale etc.

Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare şi a banilor aparţinând persoanelor juridice sau fizice ca agenţii economici şi care acţionează în diverse ramuri: industrie, agricultură, comerţ, turism etc.

Pe piaţa valutară naţională, oferta de devize poate proveni de la: exportatorii de bunuri; agenţii economici naţionali care prestează servicii în afara graniţelor naţionale; alte intrări de capitaluri străine în ţară.

Oferta se realizează practic prin transferul valutei, din depozitele bancare la ordinul vânzătorului (deţinătorul de valută) la dispoziţia cumpărătorului.

În prezent asistăm la o lărgire a pieţelor valutare datorită: – extinderii relaţiilor economice internaţionale; – perfecţionării mijloacelor electronice de facilitare a transferului – perfecţionării tehnicilor bancare (exemplu viramentul interbancar); – creşterii rolului creditului extern, etc. Piaţa valutară internaţională presupune şi existenţa sistemului

financiar monetar internaţional ce cuprinde: mecanismele funcţionale şi aranjamentele instituţionale privind mişcarea internaţională a fondurilor băneşti; mecanismul de creare şi de distribuire a lichidităţilor internaţionale; normele referitoare la cursul de schimb.

În ansamblul relaţiilor financiar-monetare internaţionale distingem două subsisteme: a. sistemul monetar internaţional (valutar); b. sistemul financiar internaţional.

Sistemul monetar internaţional (valutar) cuprinde totalitatea principiilor, normelor, mecanismelor, instituţiilor care permit persoanelor juridice sau fizice din ţări diferite să efectueze: reglarea creanţelor reciproce şi să realizeze cooperare în domeniul monetar. În centrul acestui sistem stă problema reglementării cursului de schimb de care depinde în mare măsură realizarea raportului de plăţi.

Principalul mecanism de realizare a relaţiilor valutare îl constituie piaţa valutară adică totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare de monedă.

Actualul sistem monetar internaţional a fost creat în anul 1944 la Bretton – Woods având în centrul său ca nucleu crearea F.M.I. (Fondul Monetar Internaţional).

Principiile de organizare şi funcţionare a acestui sistem sunt: a. cooperarea universală prin aderarea oricărui stat la F.M.I. b. convertibilitatea monedelor; c. stabilitatea (valutară) a parităţilor şi a cursurilor valutare în cadrul

unor abateri normale; d. asigurarea lichidităţii internaţionale; e. crearea unei monede universale (D.S.T. – Drepturi Speciale de

Tragere) ca monedă efectivă; f. perfecţionarea sistemului în funcţie de noile cerinţe;

112

g. constituirea cadrului instituţional al relaţiilor financiar – monetare. Cadrul instituţional al relaţiilor financiar monetare este format din:

F.M.I. şi Banca Mondială care la rândul ei, ca organism monetar internaţional este formată din:

– Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.); – Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.); – Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I); În prezent funcţionează la nivelul european Banca Europeană pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.). Sistemul financiar internaţional se referă la mecanismele şi

reglementările ce privesc mişcarea internaţională a capitalului, precum şi organismele constituite pentru facilitatea transferului internaţional de fonduri.

Principalele mecanisme prin care se asigură funcţionarea acestui sistem sunt: piaţa financiară internaţională şi piaţa creditului internaţional – ambele acţionând în strânsă conexiune, formând un tot unitar care constituie pe de o parte un mecanism de facilitare a mişcării fluxurilor internaţionale de mărfuri şi servicii iar pe de altă parte un ansamblu autonom cu rol specific în desfăşurarea circuitului economic mondial.

Schimbul valutar presupune cursul valutar. Prin curs valutar se înţelege preţul unei monede naţionale sau

internaţionale exprimat într-o monedă naţională cu care se cumpără valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp.

Cursul valutar mai poartă denumirea şi de preţul unui mijloc de plată străin exprimat în moneda unei ţări şi este expresie a raportului valoric dintre diferite monede naţionale. Este considerat „preţul cel mai sintetic” dintr-o economie deoarece influenţează relaţiile economice, sociale şi politice, constituind în acelaşi timp un instrument important al politicii economice.

Cursurile valutare pot fi clasificate pe baza unor criterii diferite.50 Astfel, după modul de formare, există cursul valutar oficial şi cursul valutar de piaţă (curs valutar liber).

Cursul valutar oficial – se stabileşte de către autorităţile monetare (de regulă Banca Centrală) ale unui stat, pe cale unilaterală, prin legea monetară. În acest caz reducerea cursului oficial se numeşte devalorizare iar mărirea lui revalorizare.

Într-o serie de ţări, îndeosebi în cele cu monedă neconvertibilă, se poate utiliza cursul oficial cu primă care se obţine prin adăugarea la cursul oficial monetar din ţara respectivă. Aceasta se utilizează, de regulă, în cadrul comerţului invizibil (turism internaţional, deplasări în interes de serviciu în străinătate etc.) şi are ca scop stimularea intrărilor de valută în ţară.

Cursul valutar de piaţă denumit şi cursul valutar economic este cursul efectiv zilnic ce se foloseşte în tranzacţiile naţionale, fundamentându-se pe paritatea preţurilor de cumpărare a monedelor naţionale. Se stabileşte pe pieţe valutare pentru monedele convertibile, evoluţia acestui curs fiind determinată de raportul dintre cererea şi oferta de monede care la rândul este influenţată de factori de ordin tehnico-valutar, factori legaţi de politica

50 Marina Sarbovan – Economie IV, Ed. Orion, Bucureşti, 2004.

113

intervalutară a diferitelor state factori psihologici etc. Aceste raporturi de schimb se exprimă fie în deprecierea unor valute (pierderea puterii lor de cumpărare) fie în aprecierea acestora (creşterea puterii de cumpărare) fapt ce influenţează dinamica schimbărilor economice internaţionale.

În funcţie de influenţa economică ce urmează să o realizeze în practică, cursurile oficiale pot fi: unice şi multiple.

Cursurile unice sunt practicate îndeosebi de ţările dezvoltate şi se aplică pentru toate categoriile de operaţiuni cu străinătatea şi ele asigură o apreciere mai corectă a eficienţei economice a operaţiunilor respective, deoarece reprezintă un punct fix de referinţă.

Cursurile multiple sunt practicate de ţările în curs de dezvoltare, fiind diferite în cazul operaţiunilor de export în raport cu cele de import sau cu încasările din plăţi necomerciale etc. urmărind obiective de politică economică internă: înconjurarea sau frânarea operaţiunii de import sau export; protejarea rezervelor valutare naţionale etc.

Cursul valutar se află sub incidenţa unor factori care influenţează stabilitatea şi forţa unor monede naţionale în raport cu altele:

a. factori economici: balanţa de plăţi; mişcările de capital legate de creditul internaţional; rata inflaţiei; rata dobânzii; politica fiscală şi bugetară;

b. factori politici: când situaţia politică este stabilă cursul monedei naţionale înregistrează tendinţe de creşteri şi invers;

c. factori psihologici: psihoza unui posibil conflict militar sau de altă natură; posibilitatea intervenţiei pe piaţă a Băncii Centrale etc.;

d. factori tehnici: intervenţia Băncii Centrale pe piaţă prin vânzarea unei cantităţi de valută în scopul creşterii ofertei şi a scăderii cursului sau a cumpărării de valută de către Banca Centrală în scopul creşterii cursului.

Aceşti factori mai pot fi clasificaţi în: interni şi externi. Factorii interni: activitatea economică internă şi performanţele ei;

preţurile interne; masa bănească; creditul şi dobânda etc. Factorii externi sau internaţionali: raportul dintre cererea şi oferta de

bani pe piaţa externă; starea balanţei între plăţi externe a fiecărei ţări etc. Între factorii interni şi cei externi există o strânsă legătură o

intercondiţionare reciprocă. Exprimarea cursului valutar se poate face prin metoda de cotare

directă (cotarea directă). Ex.: un dolar SUA = x lire sterline engleze sau prin metoda de cotare indirectă (cotarea indirectă) când preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină. Ex.: o liră sterlină engleză = x dolari SUA.

Diferenţa dintre ei se numeşte spread (răspândire) şi exprimă avantajul (câştigul) pentru agentul care cotează, în cazul când ele realizează concomitent operaţiuni de vânzare şi cumpărare.

Operaţiunile de pe piaţa valutară – se efectuează într-un număr mare şi într-o gamă diversificată şi sunt realizate în cea mai mare parte de către bănci. În principal aceste operaţiuni pot fi: la vedere şi la termen.

Operaţiunile valutare la vedere (spot) – constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Se mai numesc şi operaţiuni curente şi sunt cele mai numeroase în cadrul

114

schimburilor de valută în cont. Aceste operaţiuni facilitează relaţiile de export – import; contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe (investiţiile de portofoliu, titluri de valoare etc.) se mai numesc şi tranzacţii pe bani gata (spot) şi vizează acele operaţii de vânzare – cumpărare de valută care se încheie la cursul zilei.

Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata la un termen ulterior (scadenţă) mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul indiferent de situaţia cursului spot la acea dată. Aceste operaţiuni au un caracter speculativ deoarece operatorii mizează pe o dinamică avantajoasă a cursului valutar la termen care îşi poate avea originea în necorelările dintre cererea şi oferta de valută. Acest curs este în general mai mare decât cel la vedere şi se explică prin faptul că există şansa modificării până la scadenţă.

Operaţiunile valutare la termen pot fi la rândul lor: operaţiuni simple (normale) şi operaţiuni complexe.

Operaţiunile simple (normale) presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere şi revinderea acesteia în aceiaşi zi ca operaţiune la termen.

Operaţiunile complexe sunt cele de gen Swap care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă urmând ca după o anumită perioadă de timp (termen) fiecare dintre părţi să restituie cantităţile de monedă cu care s-a efectuat schimbul swap. Ex.: o vânzare astăzi, de dolari în lei româneşti, însoţită de o răscumpărare la termen (o lună, trei, luni) în dolari americani. Aceste operaţiuni reprezintă o formă modernă a acordului de compensaţie şi reflectă operaţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa valutară, mai ale între băncile centrale din diverse ţări pentru a înlătura temporar anumite deficite ale balanţei de plăţi externe. De asemenea aceste operaţiuni nu au în fond un caracter speculativ.

Existenţa creditului internaţional generează datoria externă a statului şi a agenţilor privaţi. Noţiunea de datorie externă este complexă şi poate fi clasificată în funcţie de:

– destinaţia creditului extern: credite pentru mărfuri şi credite financiare;

– durata de rambursare: pe termen scurt (1–3 ani), mijlociu (3–5 ani) şi lung (peste 5 ani);

– natura creditului: credite acordate de firme furnizoare (credite comerciale sau de firmă); credite acordate de bănci sau alte instituţii financiare (credite bancare); credite acordate de guverne (credite guvernamentale); credite acordate de organisme financiare internaţionale (credite financiare); credite acordate de rentieri sau alte persoane fizice (împrumuturi de stat);

– natura beneficiarului: credite primite de firme private; credite primite de firme publice sau alte instituţii de drept public; credite primite de bănci; credite primite de guverne sau unităţi administrativ-teritoriale.

115

Toate aceste credite contracte cu străinătatea formează datoria publică externă care nu este identică cu datoria externă. Noţiunea de datorie este mai cuprinzătoare şi este constituită din:

a. datoria externă brută în sens larg care include sumele băneşti provenite din toate formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţi unor ţări le datorează exteriorului;

b. datoria externă în sens restrâns care se determină prin scăderea din datoria externă brută în sens larg a creditelor pe termen scurt, sub un an, a investiţiilor directe efectuate de investitorii străini fără termen de restituire a ajutoarelor cu caracter nerambursabile etc.;

c. datoria externă în accepţiunea Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) formată din: sumele de rambursat unor creditori publici şi particulari, în valută, în bunuri materiale sau servicii convenite, cu termen mai mare de un an, precum şi sumele băneşti datorate exteriorului de persoane particulare, dar garantate de o autoritate publică din ţara debitoare;

d. datoria externă datorată ca diferenţa între creanţele şi angajamentele externe ale unor ţări – adică prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unor ţări în străinătate a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara debitoare.

Gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţării debitoare poate fi cunoscut cu ajutorul unor indicatori:

a. mărimea absolută a datoriei externe pe locuitori; b. raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut (P.I.B)

respectiv ponderea datoriei externe în PIB. Efortul valutar angajat în datoria externă a ţării debitoare se exprimă

prin: a. mărimea absolută a serviciului datoriei externe (amortizarea

creditelor şi dobânzilor externe); b. raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din

exportul de bunuri şi servicii, respectiv procentul din export pe care-l reprezintă datoria externă.

Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea acesteia în conformitate cu condiţiile convenite la acordarea creditului.

Probleme datoriei externe se pune în termeni diferiţi pentru cele două grupuri mari de ţări: dezvoltate şi în curs de dezvoltare.

Pentru cele dezvoltate, ce dispun de monedă convertibilă şi de mari investiţii de capital sau de împrumuturi datoria lor externă este doar un „dezechilibru valutar financiar”, iar pentru ţările în curs de dezvoltare este o datorie externă efectivă pentru care nu există, în momentul contractării creditului posibilităţi imediate de rambursare. În general, datoria externă are efecte benefice pentru ţările în curs de dezvoltare deoarece completează resursele proprii deficitare şi contribuie la accelerarea dezvoltării, la relansarea economiei etc.

Dincolo de un anumit punct datoria externă poate genera şi consecinţe negative datorită imposibilităţii rambursării la timp a serviciilor generate de această datorie – fapt ce poate duce la creşterea nivelului absolut al datoriei prin creşterea nivelului dobânzilor la creditele nerambursate la timp

116

îngreunând astfel procesul de dezvoltare în continuare al economiei ţării respective, generând fenomenul crizei datoriei externe.

11.2. BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE

Între instrumentele economice, valutar financiare utilizate pentru evidenţa, analiza şi controlul fluxurilor economice externe un rol important de primă importanţă îl deţine balanţa de plăţi externe. Aceasta serveşte şi la corelarea activităţii valutar financiare cu dezvoltarea economico – socială a ţării pe o perioadă determinată de regulă un an.

Balanţa de plăţi externe constituie un instrument economico – statistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp determinată.

În balanţă se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea cu excepţia stocului activ sau pasiv de resurse financiar – valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un moment dat.

Balanţa de plăţi externe oferă concluzii sintetice privind politica de comerţ exterior şi cea valutară a unei ţări oglindită în: balanţa comercială; balanţa serviciilor; balanţa transporturilor; balanţa investiţiilor directe şi indirecte, balanţa creditelor; balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt; modificări în rezervele de aur şi devize.

De asemenea, balanţa de plăţi externe a unei ţări cuprinde totalitatea încasărilor şi plăţilor valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale şi servicii cu capitaluri efectuate între agenţii economici din ţara de referinţă şi cei străini şi ordonate într-o anumită grupare.51

În metodologia F.M.I.-ului posturile (poziţiile) în balanţa de plăţi externe se grupează în două:

1. Grupa I – Balanţa curentă sau contul curent include: a. balanţa comercială care reprezintă în formă valorică încasările din

export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale (materiale); b. balanţa serviciilor care cuprinde încasările şi plăţile pentru servicii

internaţionale (de transport, telecomunicaţii, turism, asigurări şi expediţii, tranzit, operaţiuni bancare etc.);

c. balanţa veniturilor care cuprinde încasările şi plăţile cu titlul de venituri (dividente, profituri, rente, dobânzi, salarii repatriate de emigranţi, salarii plătite specialiştilor străini etc.);

d. balanţa transferurilor unilaterale care cuprinde transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi, despăgubiri, donaţii, ajutoare publice şi private etc.

2. Grupa II – Balanţa mişcărilor de capital sau contul de capital ce cuprinde:

a. balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt (creditele primite sau acordate pe termen de până la 1 an, repatrierea activelor etc.);

51 NN Constantinescu, Reforma economică. În folosul cui?, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

117

b. balanţa mişcărilor de capital pe termen lung fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor directe, investiţiilor de portofoliu, donaţii, cotizaţii, creditarea internaţională, exclusiv creditele F.M.I.-ului;

c. balanţa rezervelor valutare care reprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare precum şi folosirea creditelor F.M.I.

În legătură cu creditele acordate de F.M.I. apare noţiunea de Acord Stand-by – credit confirmat care poate fi contractat cu F.M.I. şi se acordă unei ţări pentru o perioadă de maximum trei ani. Pe această bază beneficiarul dispune de o linie de credit, deci poate obţine un credit până la un plafon stabilit, credit pe care îl utilizează succesiv pe măsura nevoilor.

Într-un acord Stand-by sunt cuprinse elemente referitoare la criterii economice de performanţă, acţiuni specifice pe linia ratei dobânzilor şi a cursului de schimb etc. Nerespectarea criteriilor de performanţă duce la întreruperea acordării împrumutului.

Structura posturilor (poziţiilor) balanţei de plăţi externe exprimă în formă bănească activităţile ce se efectuează în relaţiile internaţionale:

a. activitatea comercială (importul şi exportul de bunuri şi servicii); b. activitatea financiară (mişcarea capitalurilor pe termen lung); c. activitatea de creditare (mişcarea de capitaluri pe termen scurt); d. activitatea monetară (mişcarea masei monetare). Corelarea acestor activităţi favorizează înfăptuirea echilibrului

balanţei de plăţi externe, exprimat prin relaţia: E – I – Sf = Sc + Rr unde E = valoarea exportului, I = valoarea importului, Sf = soldul

operaţiunilor financiare, Sc = soldul operaţiunilor de credit, Rr = modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare din economia naţională.

Balanţa de plăţi externe poate fi: a. echilibrată – încasările sunt egale cu plăţile; b. excedentară (activă) – încasările sunt mai mari decât plăţile; c) deficitară (pasivă) – încasările sunt mai mici decât plăţile către

străinătate.

BIBLIOGRAFIE: [04 Sar] Sarbovan, Marina – Economie IV, Ed. Orion, Bucureşti, 2004. [00 Con] Constantinescu, NN., Reforma economicã. În folosul cui?, Editura Economicã, Bucureşti, 2000.

118

TEST DE EVALUARE 1.Balanţa de plăţi externe constituie: a. un instrument economico – statistic în care se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp determinată b. o metodă de calcul a serviciului datoriei externe c. expresia democraţiei în economia de piaţă d. un mijloc de măsurare macroeconomică. 2. Efortul valutar angajat în datoria externă a ţării debitoare se exprimă prin: a. mărimea absolută a serviciului datoriei externe (amortizarea creditelor şi dobânzilor externe) b. raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri şi servicii, respectiv procentul din export pe care-l reprezintă datoria externă c. cursul de schimb valutar curent d. diferenţa dintre cifra de afaceri a firmei şi costurile totale.

119

TEMA XII. INTEGRAREA EUROPEANĂ CONŢINUT

12.1. Scurt istoric al Uniunii Europene 12.2. Noi modificări şi adăugări ale reglementărilor europene

REZUMAT

Tratatului de la Roma, la 25 martie 1957, a generat Comunitatea Economică Europeană.

Uniunea Economică şi Monetară (UEM), etapă decisivă în construcţia europeană a făcut obiectul unui tratat special semnat la 10 decembrie 1991 la Masstricht, care este însoţit de Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, statutul Băncii Centrale Europene şi Protocolul privind Institutul Monetar European.

Pentru a deveni membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene, ţările candidate trebuie să îndeplinească criteriile de aderare, stabilite cu ocazia Summitului Consiliului European de la Copenhaga din 1993.

OBIECTIVE Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a procesului de integrare europeană, a condiţiilor de aderare la U.E. pentru noii candidaţi.

12.1. SCURT ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE

La 9 mai 1950, Robert Schumann, pe atunci Ministru de Externe al Franţei, lansează planul prin care Franţa şi Germania urmau să pună sub administraţie comună industria cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de Miniştri al Franţei. Puţin înţeles de unii miniştri, acel plan era necunoscut pentru responsabilii industriei vizate şi total necunoscut opiniei publice. Primit cu entuziasm de cancelarul german Adenauer, acest proiect s-a bucurat şi de susţinerea Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului, finalizându-se prin semnarea Tratatului de la Paris din 18 aprilie 1951, prin care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Motivată de necesităţi obiective Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi-a propus prin Tratatul de la Paris: să înlăture barierele tarifare şi netarifare în calea circulaţiei libere a cărbunelui, cocsului, fontei, deşeurilor metalice şi oţelului; să elaboreze şi să transpună în practică un ansamblu de reguli comune şi loiale de concurenţă; să transfere o parte din deciziile suverane pe seama instituţiilor comunitare cu rol consultativ (Adunarea Parlamentară) şi de decizie (Consiliul Ministerial). După ce într-o perioadă de circa 2 ani, s-a reuşit eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor din calea schimburile comerciale cu aceste produse, în 1958, ţările membre au stabilit taxe vamale comune în schimburile comerciale cu ţările terţe. Conducerea CECO a deţinut-o iniţial Înalta Autoritate, organul suprem executiv, împuternicită să stabilească nivelul preţurilor, producţiei şi

120

schimburilor reciproce, să impoziteze producătorii şi să acorde, împrumuturi pentru investiţii.

Nefiind scutită de dificultăţi, de incertitudini privind prezentul şi viitorul, CECO a devenit cu timpul, prima structură vest-europeană integrată la nivel supranaţional, cu un impact relevant asupra gândirii, acţiunii şi conduitei integriste. Nefinalizate în marea lor majoritate, proiectele şi acţiunile CECO au avut totuşi darul, să mobilizeze energiile în direcţia negocierii şi înfiinţării altor forme de integrare52 ca de exemplu, EURATOMUL-ul. Posibilitatea creării unei uniuni în domeniul nuclear a fost reliefată pentru prima dată, de Raportul Spaak prezentat şi discutat în mai 1956 la Veneţia. Ţările membre CECO erau interesate de coordonarea politicilor nucleare, de impulsionarea cercetării ştiinţifice în acest domeniu precum şi de realizarea unei pieţe comune pentru materialele şi echipamentele nucleare.

Înfiinţarea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM a coincis cu formarea Comunităţii Economice Europene (CEE), prin semnarea de către Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg a Tratatului de la Roma, la 25 martie 1957. Obiectivul principal al Comunităţii Economice Europene, l-a constituit dezvoltarea armonioasă a economiei întregii Comunităţi, expansiunea economică echilibrată şi continuă, creşterea stabilităţii economice, ridicarea nivelului de trai şi strângerea relaţiilor dintre statele membre.

Potrivit Tratatului de la Roma, CEE urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare. În prima etapă, s-a prevăzut asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor iar a doua etapă, libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea unei monede unice în interiorul comunităţii. Formal, Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, însă primele măsuri pentru aplicarea prevederilor acestuia au fost adoptate începând cu 1 ianuarie 1959.

Pentru a facilita crearea uniunii vamale, Tratatul de la Roma a prevăzut:

• înlăturarea completă, dar treptată, a barierelor tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale dintre ţările membre, atât pentru produsele industriale cât şi cele agricole;

• instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre şi elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii;

• instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi, respectiv instituirea în primul rând, a unui tarif vamal comun.

În acest context, paralel cu desfiinţarea integrală a taxelor vamale de import în relaţiile comerciale dintre ţările membre au fost înlăturate şi marea majoritate a restricţiilor cantitative, precum şi alte bariere netarifare. Totodată au fost introduse contingente tarifare comunitare (cantităţile de mărfuri exprimate fizic sau valoric, pe care ţările membre ale CEE le puteau importa din afara comunităţii cu scutire de plata taxelor vamale de import)

52 Nechita V., Integrarea europeană, Editura Deşteptarea, Bacău, 2004.

121

în conformitate cu angajamentele asumate de Comunitate în cadrul GATT. În linii mari, se poate aprecia că la 1 iulie 1968 s-a înfăptuit uniunea vamală a CEE. Cu toate acestea, nu s-a putut asigura o liberă circulaţie deplină a mărfurilor, întrucât au continuat să existe o serie de bariere netarifare, ca de exemplu, cele de natură administrativă şi fiscală.

În vederea realizării celei de a doua etape, respectiv a uniunii economice monetare, Tratatul de la Roma a statuat:

• înlăturarea restricţiilor cu privire la circulaţia capitalurilor şi serviciilor în cadrul comunităţii;

• înlăturarea restricţiilor cu privire la circulaţia forţei de muncă în cadrul comunităţii;

• instituirea unei politici agricole comunitare, a unei politici energetice, a unei politici comune în domeniul monetar şi a unor măsuri comune pentru eliminarea deficitelor balanţelor de plăţi.

Pe fondul evoluţiei pozitive a economiilor ţărilor membre a CEE, cu ocazia Summitului CEE de la Haga din decembrie 1969, a fost aprobat Planul Werner, care prevedea realizarea în două etape (1971–1975, respectiv 1976–1980), a uniunii economice şi monetare a CEE. Obiectivele majore ale Planului Werner vizau:

• asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului în cadrul CEE;

• transferarea în sarcina instituţiilor comunitare a responsabilităţilor privind problemele de politică economică, comercială, financiară şi monetară;

• asigurarea deplinei convertibilităţi a monedelor ţărilor membre ale CEE;

• eliminarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare şi introducerea unei: monede unice europene.

Criza financiară, criza energetică şi a resurselor de materii prime, criza ciclică din perioada 1974–1975, au împiedicat CEE să realizeze obiectivele prevăzute în Planul Werner pentru prima etapă, care a coincis şi cu aderarea Marii Britanii, a Danemarcei şi Irlandei, în 1973. Printr-un raport bilanţ al Comisiei Europene, Raportul Tindemans, a fost consemnat eşecul Planului Werner şi necesitatea elaborării unui alt plan de creare a uniunii economice şi monetare, care să ţină seama de condiţiile interne şi internaţionale. Datorită divergenţelor dintre ţările membre, nu s-a putut adopta un asemenea plan. În această perioadă, principala realizare a fost adoptarea la Summitul de la Paris din 1979 a acordului privind intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European, şi a introducerii . unei monede de cont, numită ECU (European Currency Unit).

La începutul anilor 80, s-au multiplicat eforturile menite să determine o reformă a Comunităţii Economice Europene şi relansarea uniunii economice şi monetare. În cele din urmă, aceste eforturi s-au finalizat printr-un compromis, respectiv prin adoptarea în iulie 1985 a aşa numitei Cărţi Albe pentru desăvârşirea pieţei unice a CEE până la finele anului 1992. În această perioadă, a continuat procesul de extindere a CEE, prin aderarea în 1981 a Greciei, iar în 1986 a Spaniei şi Portugaliei. În februarie 1986, nouă ţări membre au semnat documentul privind reforma CEE, denumit Actul Unic Vest-European, care a intrat în vigoare în iulie 1987. Introducând

122

noţiunea de spaţiu fără frontiere, Actul Unic Vest-European a prevăzut şi realizarea altor obiective în afara pieţei unice interne şi anume: întărirea, coeziunii economice a statelor membre; armonizarea politicii sociale; coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică a ţărilor membre; cooperarea în domeniul monetar etc.

Uniunea Economică şi Monetară (UEM), etapă decisivă în construcţia europeană a făcut obiectul unui tratat special semnat la 10 decembrie 1991 la Masstricht, care este însoţit de Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, statutul Băncii Centrale Europene şi Protocolul privind Institutul Monetar European. Acest moment important a fost precedat de o serie de reuniuni la vârf, în special de cea de la Hanovra, când Consiliul European a hotărât crearea unui comitet de specialişti condus de Jacques Delors care să analizeze oportunitatea introducerii unei monede unice europene şi să propună un plan de creare a UEM. Pe baza concluziilor Raportului Delors, la reuniunea Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, statele membre ale CEE au hotărât ca UEM să se realizeze în trei etape.

In prima etapă, care a debutat la 1 iulie 1990, s-au urmărit următoarele obiective: suprimarea ultimelor bariere privind tranzacţiile monetare şi mişcările de capital; întărirea coordonării politicilor economice şi bugetare; întărirea cooperării între băncile centrale din statele membre. A doua fază a UEM a debutat la 1 ianuarie 1994, prin crearea Institutului Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Principalele obiective ale Institutului Monetar urmăreau: să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilităţii preţurilor; să pregătească instrumentele şi procedurile necesare aplicării politicii monetare în cea de-a treia etapă; să supravegheze evoluţia ECU-ului.

A treia etapă, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999, odată cu introducerea monedei unice euro. În legătură cu această etapă, merită subliniate două aspecte:

• intrarea în această fază nu s-a făcut automat, ci pe baza îndeplinirii criteriilor de convergentă din Tratatul de la Maastrich53. Prin intermediul articolului l09, Tratatul de la Maastricht a stabilit criteriile de performanţă financiară care urmau să fie îndeplinite pentru a putea introduce moneda unică europeană. Astfel, inflaţia din aceste ţări nu trebuia să fie mai mare de 1,5 puncte procentuale faţă de media celor mai performante trei state comunitare în materie de inflaţie. Deficitul bugetar nu trebuia să fie mai mare de 3% din PIB-ul fiecărei ţări, iar datoria publică a ţării respective nu trebuia să fie mai mare de 60% din PIB-ul acesteia. De asemenea, ratele de schimb nu trebuiau să depăşească marjele normale faţă de ECU, prevăzute în cadrul Sistemului Monetar European, iar rata dobânzii să nu fie mai mare de 2 puncte procentuale faţa de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu;

• politica monetară este de competenţa Băncii Centrale Europene.

53 Silaşi G., Integrarea monetară europeană între teorie şi politică, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998.

123

12.2. NOI MODIFICĂRI ŞI ADĂOGĂRI ALE REGLEMENTĂRILOR EUROPENE

Deşi a fost semnat în 1991, Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare

la 1 noiembrie 1993, după ratificarea de către parlamentele statelor membre. Tratatul a adus noi modificări şi completări celor trei tratate încheiate anterior (CECO–1951, CEE–1957 şi EURATOM–1957), pe linia reformei începută de Actul Unic Vest-European. După intrarea în vigoare a acestui tratat, cele trei comunităţi au început să se numească Uniunea Europeană. Pe lângă această unice europene, cetăţenia uniunii, acordarea de competente suplimentare Comunităţii de puteri suplimentare pentru Parlamentul European, instituirea unei politici externe şi de securitate comună.

În Tratatul de la Maastricht au fost prevăzute şi trei principii noi care să guverneze activitatea Uniunii Europene, respectiv principiul subsidiarităţii a codeciziei şi solidarităţii. În vremurile moderne, conceptul de subsidiaritate ocupă un loc central în statele organizate în structuri federale, în baza acestuia făcându-se partajul de competenţe între nivelul local (stat federal, provincie, regiune) şi guvern central. Apărut iniţial în proiectul de creare a Uniunii Europene propus de către Parlamentul European în 1984, cunoscut sub denumirea de Proiectul Spineli principiul subsidiarităţii a fost consacrat în articolul 3b din Tratatul de la Maastrricht. Astfel, conform articolul 3b, „Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care-i sunt conferite şi a obiectivelor prevăzute în prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiuni avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare pentru statele membre, [...] şi pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar” Principiile codeciziei şi solidarităţii se referă la modul de adoptare a deciziilor şi a răspunderilor comune, solidare în tot ceea ce se întreprinde pe linia îndeplinirii obiectivelor prevăzute în Tratatul de la Maastricht.

Deşi a marcat un pas major în direcţia integrării monetare, Tratatul de la Maastricht nu a soluţionat o serie de probleme importante legate de adâncirea procesului de integrare la nivelul Uniunii Europene şi de extinderea spre est a acesteia. Problema unei eventuale extinderi spre Est a Uniunii Europene; de acceptarea ca membre cu drepturi depline a fostelor ţări socialiste din zonă s-a pus pentru prima dată la începutul anilor ’90, odată cu înscrierea acestor ţări pe direcţia reformelor economice şi tranziţiei la economia de piaţă. De asemenea în această perioadă UE 12, a devenit UE 15, prin aderarea Austriei, Finlandei, şi Suediei începând cu 1 ianuarie 1995.

În decembrie 1996 a avut loc la Dublin reuniunea Consiliului European care s-a soldat cu adoptarea aşa-numitului Pact de stabilitate bugetară, şi care se referă la sancţionarea ţărilor participante la moneda unică, în cazul în care deficitul bugetar al acestora ar depăşi pragul stabilit de 3% din PIB. De asemenea, s-a convenit asupra calendarului tehnic de lansare a monedei unice, şi asupra necesităţii adoptării unui nou tratat, care să modifice şi să completeze Tratatul de la Maastricht

Anul 1997, a fost marcat de două evenimente foarte importante. Astfel, în primul rând, reuniunea Consiliului European din iunie 1997, s-a

124

finalizat cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam, care prin prevederile sale, îşi propune să construiască o Europă mai apropiată de cetăţenii săi, mai prezentă pe plan internaţional şi capabilă să funcţioneze cu 20, 25 sau chiar 27 de membri, după aderarea ţărilor asociate.

Noutăţile Tratatului de la Amsterdam se referă la: • sporirea competenţelor Parlamentului European în cadrul sistemului

instituţional al Uniunii Europene; • îmbunătăţirea cooperării în domeniul justiţiei, al politicii vizelor54 şi

azilului; • îmbunătăţirea cooperării în domeniul afacerilor externe, în special în

cadrul politicii externe şi de securitate comune; • sporirea preocupărilor legate de coordonarea politicilor naţionale în

domeniul ocupării forţei de muncă; • consacrarea posibilităţii integrării diferenţiate, prin adoptarea

cuvântului, cheie „flexibilitate”, pentru a depăşi perioadele de impas în negocierile de extindere a Uniunii Europene.

În al doilea rând, în decembrie 1997, a avut Ioc la Luxemburg reuniunea Consiliului European, la care s-a luat în discuţie extinderea spre Est şi Sud a Uniunii Europene. Cu această ocazie s-a subliniat faptul că extinderea este un proces global, inclusiv şi evolutiv, care se va derula pe etape, potrivit ritmurilor proprii fiecărui stat candidat, în funcţie de gradul său de pregătire. Consiliul European a decis ca procesul de aderare cu toate cele 10 state candidate din Europa precum şi cu Cipru, să fie lansat la 30 martie 1998 printr-o reuniune a miniştrilor de externe.

La reuniunea de la Bruxelles, din 30 martie 1998, s-a decis ca anual, Comisia Europeană să examineze situaţia ţărilor candidate pentru a vedea dacă întrunesc condiţiile pentru începerea efectivă a negocierilor. În noiembrie 1998, când au fost examinate Programele naţionale de aderare la UE, s-a hotărât să se înceapă efectiv negocierile de aderare cu Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia Cipru. Celelalte ţări candidate la aderare printre care România, Slovacia, Bulgaria, Lituania, Letonia şi Turcia, fac parte din al doilea val, şi au primit acceptul de începere a negocierilor de aderare, la Summitul Consiliului European de la Helsinki, în decembrie 1999. Negocierile de aderare cu aceste state au fost lansate oficial în februarie 2000.

Pentru a deveni membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene, ţările candidate trebuie să îndeplinească criteriile de aderare, stabilite cu ocazia Summitului Consiliului European de la Copenhaga din 1993. Criteriile de aderare au fost împărţite în trei categorii, respectiv criterii politice, economice şi alte obligaţii pe care le implică statutul de membru al Uniunii Europene.

Criteriul politic presupune instaurarea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor omului şi pe cele ale minorităţilor naţionale. În ceea

54 http://europa.eu.int/abc/obj/amst/en/-Tratatul de la Amsterdam Tratatul de la Amsterdam, a preluat Protocolul Schengen referitor la acordarea vizelor.

125

ce priveşte acest criteriu, prin intermediul Agendei 2000, Comisia Europeană a precizat că democraţia şi statul de drept se referă la:

• garantarea pluralismului politic; • garantarea de alegeri libere şi echitabile; • independenţa puterii judecătoreşti şi constituţionale; • garantarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii cultelor.

Criteriul economic prevede existenţa unei economii de piaţă viabilă şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii Europene, respectiv:

• jocul liber al forţelor pieţei, care să asigure echilibrul între cerere şi ofertă;

• libertatea preţurilor şi schimburilor; • absenţa barierelor de intrare şi ieşire de pe piaţă; • stabilitatea macroeconomică; • existenţa unui mediu economic eficient; • un consens larg asupra fundamentelor politicii economice.

Celelalte obligaţii referitoare la aderare vizează acceptarea obiectivelor uniunii economice şi monetare, adoptarea acquis-ului comunitar şi dezvoltarea capacităţii administrative şi juridice de implementare a acquis-ului. În cadrul acestei obligaţii, pe primul loc se situează însuşirea acquis-ului comunitar în ansamblul său. Acquis-ul va trebui aplicat aşa cum se va prezenta la data aderării ţării candidate, şi nu cum se prezintă în momentul de faţă.

BIBLIOGRAFIE: [04 Nec] Nechita V., Integrarea europeană, Editura Deşteptarea, Bacău, 2004. [98 Sil] Silaşi G., Integrarea monetară europeană între teorie şi politică, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998. http://europa.eu.int/abc/obj/amst/en/-Tratatul de la Amsterdam

126

TEST DE EVALUARE

1.Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă: a. în 1969, odată cu Planul Werner b. prin Tratatul de la Roma, 1957, semnat de Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, c. cu ajutorul EUROATOM, d. prin Tratatul de la Paris, 1951, e. în 1956, la Veneţia. 2. Pentru a deveni membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene, ţările candidate trebuie să îndeplinească criteriile de aderare, stabilite cu ocazia: a. protocolului EUROATOM b. Tratatului de la Paris c. Summitului de la Copenhaga, 1993 d. Meeting-ului de la Haga e. Sesiunii de lucru anuale a Parlamentului European. 3.Criteriile de performanţă financiară care urmau să fie îndeplinite pentru a putea introduce moneda unică europeană sunt: a. inflaţia din aceste ţări nu trebuie să fie mai mare de 1,5 puncte procentuale faţă de media celor mai performante trei state comunitare în materie de inflaţie. b. deficitul bugetar nu trebuie să fie mai mare de 3% din PIB-ul fiecărei ţări, c. datoria publică a ţării respective nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB-ul acesteia. d. ratele de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale faţă de ECU, prevăzute în cadrul Sistemului Monetar European, e. iar rata dobânzii să nu fie mai mare de 2 puncte procentuale faţa de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu .

127

BIBLIOGRAFIE [88 AF] Abraham-Frois, G. - Èconomie politique, Ed. Economică, Bucureşti, 1988. [86 AS]. Albertini, J. M, Silem, A. Comprendre les théories économiques, Ed. Du Seuil, vol. I, Paris, 1986. [71 All]Allais, M. Les théories de l’équilibre générale et efficacité maximale. Impasses recents et nouvelles persperctives, în Revue d’économie politique, nr. 3/mai, juin, 1971. [01 AS] Angelescu, Coralia, Stănescu, Ileana - Politici economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2001. [84 BK] Barou, Y., Keizer, B., Les grandes economies, Ed. Seuil, Paris, 1984. [92 BD] Băbăiţă, I., Duţă, Alexandrina, Economie politică, vol. IV, Timişoara, 1992. [01 BKL]Beamish, P. W., Killing, J. P., Lecraw, D. J., Crookell H. -International Management, text and cases, Ed., Richard D. Irwin, Inc., 1991, Cap. 8. [00 Con] Constantinescu, NN., Reforma economicã. În folosul cui?, Editura Economică, Bucureşti, 2000. [90 Cot] Cotto, A Dictionnaire de science economique, Mame, Paris, 1990. [84 Cra] Craven, J., Introduction to economics, Ed. Basil Blackwell, 1984. [90 DD] Davidson, C., Deneckere R. – Excess Capacity and Collusion, în International Economic Review, vol: 31, No. 3, aug. 1990. [97 Dob] Dobrotă N. – Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997. [02 Dob] Dobrotă N. (coord), Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2002 [94 Dob] Dobrotă N.- Economics – Ed. ASE, Bucureşti, 1994 [97 DF] Dornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia, Ed. Sedona, Timişoara, 1997. [00 Gen] Genereux J., Economie politică. Macroeconomie în economia deschisă, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000. [79 GR] Georgescu-Roegen, N.- Legea entropiei şi procesul economic, Ed. Politică, Bucureşti, 1979. [79 Gui] Guitton, H. De l’imperféction en économie, Ed. Calman-Levy, Paris, 1979. [79 Gui] Guitton, H., De l’imperféction en économie, Ed. Calman Levy, Paris, 1979. [56 Har] Harrod, R. F. Towards a Dynamic Economics. Some Present Development of Economic Theory and Their Application to Policy. London, 1956. [68 Hic] Hicks, J.R. Valeur et capital, Dunod, Paris, 1968. [98 Ian] Iancu A, Bazele teoriei politicii economice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998. [95 Jac] Jacques, I. Mathematics for Economics and Business, Ed., Addison -Wesley Publishing Company, 1995.

128

[64 Kat] Katona, G. The Mass Consumption Theory, McGraw-Hill, New York, 1964. [88 Ken] Kennedy, P., Ascensiunea şi declinul marilor puteri, (IV), în revista Lumea, nr. 43/20 oct. 1988. [70 Key] Keynes, J. M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. [74 Kor] Kornai, J. Anti-equilibrium. Despre teoriile sistemelor economice şi sarcinile cercetării, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. [90 Kot] Kotkin, J. Cristalizarea unei „naţiuni mondiale”, preluat în „Sinteza”, nr.82/1990. [99 LC] Lipsey, R., Chrystal, K. A., Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999. [76 Mal] Malinvaud, E., The Equilibrium Concept in Economics, în Logic, Methodology of Science Proceding of the 6-th International Congres of Logic, 1976. [81 Mor] Morin, E., Pour sortir du vingtième siècle, Editions Fernand Natham, Paris, 1981. [04 Nec] Nechita V., Integrarea europeană, Editura Deşteptarea, Bacău, 2004. [92 Pau] Păun, N.- Stat şi economie, Ed. Interferenţe, Cluj-Napoca, 1992. [69 Per] Perroux Fr.–L' économie du XX-e, Siècle –, PUF, Paris, 1969. [59 Pie] Piettre, A. Gândirea economică şi teoriile contemporane, Dalloz, Paris, 1959. [88 Pos] Postolache, T.– Capitalismul contemporan şi categoriile economice, Ed. Politică, Bucureşti, 1988. [98 RMM] Reynolds, L.G., Masters, S.H., Moser, C. H., Labor Economics And Labor Relations, Ed. Prentince Hall, New Jersey,1998. [00 SN] Samuelson, P., Nordhaus,W., Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000. [04 Sar] Sârbovan, Marina - Economie IV, Editura Orion, Bucureşti, 2004. [97 Sar] Sârbovan, Marina, Piaţa muncii. Politici de ocupare în România, Ed. Orion, Bucureşti, 1997. [98 Sil] Silaşi G., Integrarea monetară europeană între teorie şi politică, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998. [62 Smi] Smith, A. Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 1, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1962. [97 Sti] Stiglitz, J., Reflections on The Natural Rate Hypothesis, The Journal of Economic Perspectives, (Winter 1997). [67 Sto] Stoleru, L. L’équilibre et la croissance économiques, Ed. Dunod, Paris, 1967. [91 TCGNP] Tănase, G., Coşea, M., Gavrilă, I., Niţescu, D., Popescu, C., Economie politică, Ed. ASE, Bucureşti, 1991. [01 Vis] Vişinoiu N. Economie politică-Bazele teoriei economice, Bucureşti, Ed. Odeon, 2001.

* * * ***Anuarul Statistic al României, 1991, 1992, 1993, 1998, 2000. ***http://europa.eu.int/abc/obj/amst/en/- Tratatul de la Amsterdam

129