- M I N U T A - ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PROFESIONAL

- 13-14 DECEMBRIE 2013 -

Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal

1. Procedura verificării și regularizării cererii; fixarea primului termenul de judecată – art. 200, art. 201 Cod proc. civ.

1.1. Consecințele sintagmei în măsura în care acestea sunt cunoscute

de reclamant, cuprinsă în art. 194 lit. a Cod proc. civ., cu referire la codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale reclamantului, precum și ale pârâtului… Având în vedere atenuarea - adusă expres de legiuitor – obligației

de indicare, de către reclamant, în cererea de chemare în judecată, a datelor anterior enumerate, cu referire la pârât, prin formularea în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant, nu se poate proceda, de plano, la anularea cererii, pentru lipsa unuia/unora dintre acestea.

Concluzia rezultă și din modalitatea de redactare a textului, legiuitorul neutilizând o formulare de tipul în măsura în care acestea sunt cunoscute sau puteau/trebuiau să fie cunoscute de reclamant.

Împrejurările relevante țin de un fapt pozitiv - cunoașterea respectivelor date ale pârâtului, de către reclamant –, instanța neputându-i pretinde părții să se raporteze (prin aspectele concrete pe care le relevă) la un fapt negativ – necunoașterea acestor date.

1.2. Coroborarea, în analizarea cererii de reexaminare (prevăzute de

art. 200 alin. 4 Cod proc. civ.), a disp. art. 200 alin. 3 Cod proc. civ. – referitoare la anularea cererii – cu disp. art. 175 alin. 1 Cod proc. civ. – referitoare la existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului -, cu

1

trimitere la cerințele vizând codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale pârâtului… În concret, analizarea, cu ocazia soluționării cererii de reexaminare, a existenței sau inexistenței vătămării aduse părții adverse ca efect al neindicării datelor anterior enumerate. Potrivit opiniei exprimate cu ocazia întâlnirii profesionale

organizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29 mai 2013, cu preşedinţii curţilor de apel, ai secţiilor I şi a II-a civile, anularea cererii, în temeiul disp. art. 200 N.C.P.C., poate fi dispusă numai pentru lipsa unui element care produce vătămare, norma generală menţionată trebuind coroborată cu prevederile referitoare la nulitate, cuprinse în art. 175 alin. 1 N.C.P.C.

Concluzia a fost susţinută şi prin raportare la disp. art.194 lit a teza a II-a N.C.P.C., dat fiind că o serie de elemente, referitoare la pârât, dintre cele enumerate de disp. art. 194 lit. a, trebuie incluse în cererea de chemare în judecată numai în măsura în care sunt cunoscute de reclamant.

De asemenea, concluzia a fost susţinută din perspectiva disp. art. 200 alin. 6 N.C.P.C., instanţa care soluţionează cererea de reexaminare putând reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă în mod eronat (sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat), marja de apreciere în analizarea cererii de reexaminare ţinând şi de lipsa respectivului/respectivelor element/ elemente prin raportare la vătămarea pe care această lipsă a cauzat-o.

Aceeaşi opinie a fost exprimată şi în doctrină – de către autorii Noului Cod de procedură civilă – comentat pe articole, Ed. Hamangiu, 2013 - cererea urmând a fi anulată pentru oricare din lipsurile constatate şi enumerate de art. 194 – 197 N.C.P.C., dacă există o vătămare. Prin urmare, chiar dacă doctrina nu face trimitere, în acest context, la disp. art. 175 alin. 1 N.C.P.C., efectul coroborării textelor de lege menţionate rezultă din referirea la existenţa unei vătămări.

Magistraţii prezenţi la şedinţa de învăţământ profesional din datele de 13-14 decembrie 2013 au exprimat un alt punct de vedere, interpretând într-un mod diferit opinia doctrinară anterior relevată.

Astfel, au considerat că nu se impune trimiterea la disp. art. 175 alin. 1 N.C.P.C., faţă de opţiunea clară a legiuitorului, şi anume aceea de anulare a cererii, cuprinsă în disp. art. 169 alin. 1, art. 200 alin. 3 N.C.P.C.

Ca excepţie de la această regulă, s-a avut în vedere nepronunţarea unei încheieri de anulare a cererii, în temeiul normelor

2

generale mai sus arătate, pentru cazurile în care din normele speciale rezultă partea ce are calitatea de pârât, în cauză.

Facem trimitere, în acest sens, la disp. art. 13 din Legea nr. 554/2004, din care reiese, în mod clar, că are calitatea de pârâtă autoritatea emitentă a actului atacat (uşor identificabilă, în condiţiile în care, în cererea de chemare în judecată trebuie să se facă referire concretă la acest act a cărui anulare formează obiectul cauzei şi, pe de altă parte, înscrisul consemnând dispoziţia/decizia, etc. atacată constituie probă ce trebuie ataşată cererii de chemare în judecată, potrivit disp. art. 150 alin. 1 N.C.P.C., la care face trimitere expresă art. 194 lit. e teza a II-a N.C.P.C.).

Tot ca excepţie de la regulă şi tot cu privire la indicarea pârâtului, se au în vedere disp. art. 281 alin. 1, 3, art.283 alin. 1, 11, 3, art. 285 din O.U.G. nr.34/2006, norme speciale din care rezultă, în mod clar, faptul că judecarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor are loc în contradictoriu cu această autoritate publică, ce are, aşadar, calitatea de pârâtă.

1.3. Posibilitatea anulării în parte a cererii, când neîndeplinirea

cerințelor prevăzute de art. 194-197 N.C.P.C. vizează în mod expres doar un petit al acesteia, respectiv unul dintre petitele principale, neaflate în legătură indisolubilă, iar reclamantul nu îndeplinește, în termenul acordat de instanță, obligațiile care i-au fost comunicate în scris. Observarea ipotezei date de art. 34 alin. 2, art. 36 alin. 1, 2 din O.U.G. nr. 80/2013, referitoare la posibilitatea anulării cererii în parte, în cazul neîndeplinirii decât parțiale a obligației de timbrare. Magistraţii au ajuns – ca soluție de principiu - la concluzia că,

indiferent de faptul că lipsa unuia/unora din elementele cerute de disp. art. 194 N.C.P.C. priveşte un petit (principal) al cererii sau toate petitele, cererea trebuie anulată în întregime.

Concluzia a fost reţinută prin raportare la faptul că în art. 194, art. 195 N.C.P.C. se face referire expresă la cererea de chemare în judecată şi, mai mult, art.196 alin. 1 statorniceşte: cererea de chemare în judecată care nu cuprinde… este nulă.

Posibilitatea expresă a formulării mai multor capete principale de cerere – prin aceeaşi cerere de chemare în judecată – este dată de disp. art. 198 N.C.P.C.

3

Concluzia anterior redată este confirmată şi de dispoziţia cuprinsă în art. 200 alin. 2 N.C.P.C. – când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii.

Aşadar, deşi completările sau modificările pot viza doar unul dintre petitele principale, neîndeplinirea, de către reclamant, a obligaţiei punctuale ce i-a fost pusă în vedere de către instanţă determină anularea cererii, în integralitatea ei, legiuitorul nefăcând nicio distincţie cu privire la efectele anulării (deşi, în situaţia în care ar fi avut în vedere o astfel de distincţie, aceasta ar fi fost cuprinsă în partea finală a disp. art. 200 alin.2 N.C.P.C.).

În cazul în care cererea conţine un petit principal şi petite accesorii (care urmează soarta juridică a primului), nu se mai pune problema analizei anterior redate, dat fiind faptul că neîndeplinirea obligaţiei de completare sau modificare a cererii cu privire la petitul principal duce, pe cale de consecinţă, la anularea întregii cereri, în contextul legăturii indisolubile dintre petite.

Aceeaşi este soluţia de principiu şi în cazul în care cererea conţine mai multe capete principale întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură – art. 99 alin. 2 N.C.P.C. (la care face trimitere art. 198 N.C.P.C.).

Alta este, însă, situaţia în care neregularitatea sesizată în etapa

verificării şi regularizării cererii, parcursă în temeiul disp. art. 200 N.C.P.C., vizează neîndeplinirea, în termenul acordat de instanţă, a obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru când, devin incidente normele speciale cuprinse în O.U.G. nr.80/2013, respectiv disp. art. 34 alin. 2 - dacă la momentul înregistrării cererii au fost timbrate doar o parte din capetele de cerere, acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru acele capete de cerere pentru care nu a fost achitată taxa judiciară de timbru.

Prin urmare, în această ipoteză cererea va fi anulată doar în parte, soluţie care presupune și luarea unei alte dispoziţii cu privire la disjungerea celuilalt/celorlalte capăt/capete de cerere, ce vor forma obiectul procesului.

Anularea cererii, în parte, pentru neîndeplinirea obligaţiei de timbrare cu privire la un capăt de cerere, ridică şi problema soluţiei în cazul existenţei unei legături de dependenţă între petitul principal şi cel/cele accesoriu/accesorii.

4

În această situație, soluţia, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru aferente petitului principal (într-o cerere de chemare în judecată care cuprinde şi petite accesorii), este determinată de dependenţa între cele două categorii de petite, astfel că trebuie analizat, în mod concret, dacă, în speţă, în lipsa petitului principal din cererea de chemare în judecată (ca efect al anulării acestuia, în temeiul disp. art. 34 alin. 2 din O.U.G. nr.80/2013, corob.cu art.197 N.C.P.C.), petitele accesorii pot avea o existenţă procesuală de-sine-stătătoare – ipoteză ce rămâne, însă, una de excepție.

O altă chestiune referitoare la anularea cererii de chemare în

judecată, în etapa verificării şi regularizării acesteia, în temeiul disp. art. 200 N.C.P.C., este cea în legătură cu aplicarea disp. art. 34 alin. 2 din O.U.G. nr.80/2013, corob.cu art.197 N.C.P.C., în etapele procesuale ale apelului şi recursului.

Această chestiune a primit deja, din punctul de vedere al magistraţilor Secţiei a II-a Civile, de Contencios administrativ şi fiscal de la Curtea de Apel Târgu-Mureş, o soluţie de principiu, cuprinsă în Minuta şedinţei învăţământului profesional desfăşurat la data de 28 octombrie 2013.

Pentru acurateţe, reluăm această opinie de principiu, cu argumentele aferente:

Potrivit disp. art. 197 NCPC¸dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii, iar netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii.

Art. 470 alin. 3 teza finală NCPC îngăduie depunerea dovezii achitării taxei de timbru (cerință prevăzută la alin. 2) până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.

Prin urmare, de vreme ce art. 197 NCPC conține sintagma în condițiile legii, iar o altă normă generală dă posibilitatea părții, în etapa apelului, de a face dovada îndeplinirii obligației de achitare a taxei de timbru până la primul termen de judecată la care a fost legal citată, considerăm că nu se poate dispune anularea cererii de apel în etapa verificării și regularizării acesteia, derulate în temeiul art. 200 NCPC, pentru nedepunerea dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru. Concluzia este susținută și de disp. art. 482 NCPC care fac trimitere la dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță, care se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice.

În ce privește etapa recursului, față de disp. art. 494 NCPC, facem trimitere la argumentele anterior menționate.

5

1.4. Parcurgerea sau neparcurgerea integrală a procedurii verificării și regularizării cererii când instanța observă, în prima etapă a acestei proceduri, că nu este competentă să soluționeze litigiul. Problema procedurală punctuală care s-a pus, în acest context,

este cea referitoare la parcurgerea etapei verificării şi regularizării cererii, de către instanţa care este necompetentă să soluţioneze acea cerere sau de către instanţa la care, ca urmare a hotărârii de declinare, dosarul este trimis, spre soluţionare.

Se au în vedere, referitor la posibilitatea invocării necompetenţei de către instanţă, prevederile art. 130 N.C.P.C.

În ce priveşte problema în discuţie, magistraţii consideră, de principiu, că trebuie să se ţină seama de disp. art.131 alin.1 N.C.P.C., text de lege din care rezultă că judecătorul este obligat, la primul termen de judecată, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, această încheiere având caracter interlocutoriu.

Deşi textul se referă în mod expres la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, principiul se aplică, în temeiul disp. art. 482, art. 494 N.C.P.C., şi etapelor procesuale ale apelului şi recursului.

Pe de altă parte, în situaţia în care magistratul ar da eficienţă juridică excepţiei necompetenţei, în etapa verificării şi regularizării cererii, fără să fi parcurs integral această etapă, consecinţa ar fi că instanţa la care cauza a fost declinată nu mai are temei pentru a proceda, ea însăşi, la parcurgerea etapei prevăzute de disp. art. 200 N.C.P.C., situaţie în care s-ar ajunge la încălcarea normelor generale care statornicesc obligativitatea realizării acestei proceduri (fără a face, aici, distincţiile pe materii, în funcţie de caracterul urgent al unor cereri, afirmat şi/sau confirmat de legiuitor – problema făcând obiectul altor întâlniri profesionale, anterioare).

1.5. Efectele renunțării la judecată (art. 406 Cod proc. civ.), în etapa

verificării și regularizării cererii. Actul instanței (art. 406 alin. 6 Cod proc. civ.). Distincții în funcție de momentul procedural la care a avut loc manifestarea de voință expresă a reclamantului, în sensul renunțării la judecarea cererii – respectiv, anterior sau ulterior comunicării acesteia către pârât.

6

Problema principală care s-a pus se referă la posibilitatea sau imposibilitatea renunţării (cu consecinţe juridice) la judecarea cererii care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 194 N.C.P.C. când, practic, suntem în prezenţa unui „concurs” între două instituţii juridice: anularea cererii şi renunţarea la judecată.

Pe de o parte, s-a exprimat soluţia de principiu potrivit căreia pentru ca instanţa să poată lua act de manifestarea expresă de voinţă a reclamantului, în sensul renunţării la judecarea cererii, aceasta trebuie să fi fost legal introdusă, adică să răspundă exigenţelor cumulativ stabilite de legiuitor prin disp. art. 194-197 N.C.P.C. Prin urmare, are prioritate instituţia anulării cererii, în cazul neîndeplinirii, de către reclamant, în termenul stabilit, a obligaţiilor ce i-au fost puse în vedere de către instanţă.

Într-o altă opinie de principiu – care a fost însuşită de magistraţii

prezenţi la şedinţa de învăţământ profesional – se poate da eficienţă juridică instituţiei procedurale a renunţării la o cerere de chemare în judecată care nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 194 N.C.P.C. pentru că legiuitorul nu a instituit nicio interdicţie, în acest sens. În plus, potrivit disp. art. 406 alin.1 N.C.P.C., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă. De asemenea, din textul alin. 3 rezultă, în mod clar, că renunţarea poate fi făcută atât după comunicarea cererii de chemare în judecată, cât şi anterior acestui moment procedural, concluzie ce rezultă din utilizarea, de către legiuitor, a condiţionalului dacă, care introduce ipoteza renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, ceea ce determină existenţa ipotezei renunţării făcute, prin cerere scrisă, anterior comunicării cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, în situaţia în care reclamantul formulează cerere de renunţare la judecată, anterior comunicării către pârât a cererii de chemare în judecată (care nu îndeplineşte întru totul condiţiile prevăzute de art. 194-197 N.C.P.C.), se poate lua act de renunţarea la judecată, în cameră de consiliu, cu trimitere la procedura necontencioasă – disp. art. 527-528 N.C.P.C.

Considerăm că soluţia de principiu se impune şi din perspectiva pârâtului căruia, dacă s-ar proceda la parcurgerea integrală a etapei prevăzute de art. 200 N.C.P.C., i s-ar comunica o cerere cu privire la care ar urma ca instanţa să ia act de renunţarea la judecată, dar, faţă de care, până la momentul pronunţării acelei hotărâri, pârâtul trebuie să formuleze întâmpinare, iar reclamantul, la rândul lui, trebuie să formuleze răspuns la întâmpinare (art. 201 N.C.P.C.) – demersuri procedurale ce presupun acordarea unei perioade de timp fiecăreia

7

dintre părţi, la care se adaugă perioadele de timp necesare comunicării efective, către acestea, a actelor instanţei conţinând obligaţiile mai sus enumerate.

Pe de altă parte, în ipoteza relevată, pârâtul poate să apeleze la serviciile unui mandatar avocat care să redacteze întâmpinarea ajungându-se la angajarea unor cheltuieli de judecată, ulterior solicitate de la reclamant, în temeiul disp. art. 406 alin. 3 N.C.P.C.

În ce priveşte denumirea hotărârii, respectiv încheiere sau sentinţă/decizie, se are în vedere disp. art. 406 alin. 6 N.C.P.C. care se referă la hotărâre, aşa încât instanţa nu este împiedicată să pronunţe o încheiere, în temeiul disp. art. 533 N.C.P.C.

În situaţia în care actul de voinţă al reclamantului referitor la renunţarea acestuia la judecată este consemnat într-un înscris depus după comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, nu mai există temei pentru stoparea procedurii prevăzute de art. 201 N.C.P.C., instanţa urmând să ia act de renunţare după parcurgerea şi finalizarea acestei proceduri.

În legătură cu hotărârea prin care se ia act de renunţarea la

judecată formulată anterior comunicării cererii de chemare în judecată către pârât se pune şi problema menţiunilor care trebuie operate în Programul Ecris pentru ca acesta să permită închiderea dosarului. În acest sens, instanţa trebuie să stabilească termenul la care va soluţiona, în camera de consiliu, cererea de renunţare la judecată, cu notarea acestui termen în Programul Ecris, precum şi a hotărârii pronunţate la acea dată – act care urmează să fie închis în aplicaţia informatică, după tehnoredactarea acestuia.

1.6. Incidența, în etapa verificării și regularizării cererii, a procedurii

referitoare la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile, față de prevederile cuprinse în art. 519 N.C.P.C. – completul învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective -, art. 520 alin. 1 N.C.P.C. – sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, încheierea trebuind să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților. Soluţia de principiu referitoare la această chestiune este cuprinsă

chiar în normele generale citate, legiuitorul având în vedere etapa

8

cercetării procesului (care începe potrivit disp. art. 237 N.C.P.C.), şi nu cea a verificării şi regularizării cererii, devreme ce se referă la dependenţa soluţionării pe fond a cauzei de chestiunea de drept cu privire la care se face aplicarea art. 519 N.C.P.C. şi la necesitatea unor dezbateri contradictorii, care au loc anterior pronunţării dispoziţiei de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul disp. art. 520 N.C.P.C.

1.7. Includerea, în citația adresată reclamantului (întocmită în

procedura regularizării cererii, pentru primul termen de judecată), în temeiul disp. art. 193 alin. 1, corob. cu art, 227 alin. 3 N.C.P.C. și al normelor speciale cuprinse în art. 601 din Legea nr. 192/2006 (referitoare la materiile în care etapa de informare, din cadrul procedurii de mediere, este obligatorie) a necesității prezentării actului (proces verbal-certificat) care să ateste parcurgerea etapei ședinței de informare cu privire la avantajele medierii. Problema prezintă importanță și față de prevederea expresă conținută în art. 2 alin. 12 din Legea nr. 192/2006, potrivit căreia instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60^1 alin. (1) lit. a) - f). În mod concret, se are în vedere îndeplinirea obligaţiei de

parcurgere a unei proceduri prealabile – obligaţia fiind stabilită ca atare prin normele speciale anterior relevate -, iar potrivit disp. art. 193 alin. 1 N.C.P.C., dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată. Ca soluţie de principiu, considerăm că nu se pune problema includerii unei astfel de menţiuni în citaţie.

Referitor la caracterul obligaţiei, respectiv dacă aceasta face parte dintre cele ce, în caz de neîndeplinire, duc la anularea cererii de chemare în judecată, se are în vedere, în primul rând, faptul că depunerea acestui înscris nu face parte din obligaţiile expres prevăzute de art. 194-197 N.C.P.C. - tratate de magistraţi în litera legii, fără posibilitate de extindere, tocmai datorită efectului pe care neîndeplinirea acestor obligaţii îl determină, precum şi datorită

9

clarităţii normei generale cuprinse în art. 200 alin. 3, corob. cu alin. 1 şi 2.

În al doilea rând, se are în vedere faptul că sancţiunea aplicabilă în situaţia în care nu se face dovada îndeplinirii procedurii prealabile este inadmisibilitatea cererii.

În al treilea rând, neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii (art. 193 alin. 2 N.C.P.C.), legiuitorul stabilind, deci, în mod expres, persoana care are calitatea procesuală de a invoca inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, precum şi momentul procedural până la care aceasta poate fi invocată.

2. Aspecte dezbătute din perspectiva jurisprudenței/soluțiilor

de principiu ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal

2.1. Aplicarea normei de tranziție cuprinse în art. 55 din O.G. nr. 80/2013. Soluțiile de principiu transmise de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal sunt următoarele: - în privinţa litigiilor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865, se aplică dispoziţiile Legii nr. 146/1997 şi ale O.G. nr. 32/1995; - în privinţa litigiilor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă din 2010 se aplică dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013; - în privinţa cererilor administrative sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013, indiferente de dispoziţiile procedurale aplicabile cauzei. În privinţa normei de tranziţie cuprinse în art. 55 din O.U.G.

nr.80/2013, magistraţii Tribunalului Specializat Mureş au susţinut, în continuare, soluţiile de principiu pe care le-au adoptat şi care au fost susţinute – anterior comunicării soluţiilor de principiu mai sus citate – de către o parte dintre magistraţii Secţiei a II-a Civile, de Contencios administrativ şi fiscal de la Curtea de Apel Târgu-Mureş, fundamentată pe următoarele argumente punctuale:

Potrivit disp. art. 58 lit. a, b din O.U.G. nr. 80/2013, la data intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență, s-a abrogat Legea nr. 146/1997 și O.G. nr. 32/1995.

10

De asemenea, conform art. 55, pentru cererile şi acţiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor.

Art. 23 alin. 1 din O.G. nr. 80/2013 folosește, expres, sintagma cererile pentru exercitarea apelului, iar art. 25 alin. 1 se referă la cererile pentru exercitarea apelului sau, după caz, a recursului.

Prin urmare, potrivit voinței legiuitorului, în categoria „cererilor” sunt incluse și cererile de apel/recurs îndreptate împotriva unor hotărâri judecătorești, legiuitorul neutilizând noțiunea de „proces”, ca în cazul disp. art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. În plus, prin disp. art. 3 alin. 2 din Legea nr. 76/2012, legiuitorul a făcut o distincție clară în „proces” și „cerere”, ultima constituind actul prin care începe procesul.

În consecință, cererilor de apel și recurs introduse după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013 (publicată în Monitorul Oficial nr. 392 din 29 iunie 2013) li se aplică dispozițiile aceste norme speciale în materia timbrării.

2.2. Soluționarea cererilor principale îndreptate împotriva pârâtei

Universitatea ”Spiru Haret” și a cererilor de chemare în garanție formulate de pârâtă împotriva Ministerului Educației Naționale, având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă (inclusiv foaia matricolă), precum și obligarea chematului în garanție la emiterea formularelor tipizate (constând în diploma de licenţă şi în suplimentul de diplomă). Punerea în discuţie a acestei probleme a fost determinată de

oscilaţia jurisprudenţială a instanţei supreme (în faţa instanţelor de contencios administrativ invocându-se o decizie de speţă prin care s-a respins o astfel de cerere). Însă, astfel cum rezultă din concluziile şedinţei de unificare a practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, din data de 28 octombrie 2012, s-a decis, cu majoritate de voturi şi cu referire la obligarea pârâtei Universitatea ”Spiru Haret” să elibereze reclamantului diploma de licenţă şi/sau suplimentul la această diplomă, precum şi la obligarea chematului în garanţie Ministerul Educaţiei Naţionale să aprobe tipărirea formularului de licenţă şi a suplimentului la diplomă, ca soluţie de principiu, obligarea pârâtei şi a chematului în garanţie, în sensul solicitat de reclamant.

11

În legătură cu admiterea cererii de chemare în garanţie, s-a observat că unele dintre instanţe (cu referire la judecata în primă instanţă), deşi admit această cerere, formulată de pârâtă – care a solicitat şi obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată la care pârâta a fost obligată -, totuşi, nu pun, prin efectul admiterii cererii de chemare în garanţie, cheltuielile de judecată solicitate fie în temeiul disp. art. 274 alin. 1 C.P.C., fie în temeiul art. 453 N.C.P.C., în sarcina chematului în garanţie. O astfel de soluţie nu este, însă, justificată nici prin hotărâre şi nici prin specificul raportului procesual între partea care a formulat cererea de chemare în garanţie şi partea care a fost chemată în garanţie (cu consecinţele acestui raport pentru chematul în garanţie, în cazul admiterii cererii).

2.3. Influenţa normelor speciale cuprinse în Legea nr.84/2012 asupra

soluţionării cererilor având ca obiect anularea unor acte de control întocmite de curtea de conturi ce conţin dispoziţii cu privire la recuperarea unor sume de bani, de la funcţionarii publici, în temeiul legii menţionate. Soluţia de principiu, în sensul unificării practicii judiciare şi având

în vedere jurisprudenţa constantă a instanţei supreme este cea potrivit căreia intrarea în vigoare a Legii nr. 84/2012 – cu efectele unei amnistii fiscale pentru subiecţii şi perioada de timp la care se referă, în contextul îndeplinirii condiţiilor stabilite expres prin acest act normativ – nu are consecinţe asupra legalităţii actelor de control întocmite de curtea de conturi, chiar dacă autoritatea administrativă care a fost obligată să recupereze sumele de bani (cărora li se aplică prevederile Legii nr.84/2012) nu mai poate trece la luarea măsurilor efective pentru plata, de către funcţionarii publici, a sumelor de bani reţinute în actul de control, pentru care sunt incidente normele speciale menţionate.

3. Aspecte dezbătute din perspectiva jurisprudenței altor

instanțe

3.1. Restituirea taxelor pe emisiile poluante/timbrului de mediu, achitate în perioada de activitate a O.U.G. nr. 1/2012, respectiv, a O.U.G. nr. 9/2013. Soluție de principiu cu privire la înmatricularea autovehiculelor fără plata taxei, în situația în care cererea a fost adresată autorității administrative după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 1/2013, respectiv, a O.U.G. nr. 9/2013.

12

Decizia nr. 1477/21 august 2013 a Curţii de Apel Constanţa

(dos. nr. 1177/118/2013). Instanţa a expus, în esenţă, următoarele argumente, în sensul

restituirii taxei plătite sub incidenţa O.U.G. nr. 1/2012: Prin O.U.G. nr. 1/2012 s-a dispus suspendarea, până la data de 1

ianuarie 2013, a aplicării disp. art. 2 lit. i, art. 4, alin. 2, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 9/2012. La data plăţii taxei, în speţă, precum şi la data refuzului de restituire a taxei, efectele suspensive menţionate încetaseră. Învestirea instanţei a vizat lămurirea faptului dacă taxa de poluare plătită de reclamant contravine art. 90 TCE (art. 110 TFUE), art. 11, 148 alin. 2 din Constituţie, Legii nr. 157/2005 şi jurisprudenţei C.J.U.E.

Tribunalul Constanţa a reţinut (în Sentinţa nr. 2707/7 mai 2013) că nu există nicio dispoziţie a dreptului U.E. care să interzică statelor membre instituirea unui sistem general de impozite aplicate potrivit unor criterii obiective, unei categorii determinate de bunuri, precum autovehiculele, dar, cu toate acestea, atunci când un stat membru ar impune o taxă autovehiculelor importate, va însemna că regimul fiscal în cauză nu trebuie să discrimineze aceste autovehicule prin favorizarea, directă sau indirectă, a autovehiculelor produse în acel stat membru. Din economia textelor de lege analizate rezultă că taxa se datorează atât pentru autovehiculele noi, cât şi pentru cele rulate, cu privire la care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003 sau taxa pe poluare, pentru autovehicule ce nu fac parte din categoria celor exceptate sau scutite de la plata taxelor, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării. Tribunalul a reţinut, în concluzie, inexistenţa unei diferenţieri de aplicare a dispoziţiei legale referitoare la plata taxei, respingând cererea reclamantului.

Curtea de Apel Constanţa a reţinut că decizia de calcul al taxei a fost emisă la 21 decembrie 2012, reclamantul plătind taxa la data de 14 ianuarie 2013, deci raportul juridic fiscal s-a născut sub imperiul legii vechi, respectiv, al Legii nr. 9/2012, ale cărei dispoziţii au fost suspendate în parte (art. 2 lit. i, art. 4, alin. 2, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 9/2012), prin O.U.G. nr.1/2012, până la data de 16 ianuarie 2013. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că şi legea nouă, prin ansamblul dispoziţiilor sale, nesuspendate în perioada în care s-a emis decizia de calcul, instituie obligaţia de plată a unei taxe discriminatorii şi încalcă principiul liberei circulaţii a mărfurilor, în mod nelegal, autorităţile condiţionând înmatricularea autoturismului care fusese deja înmatriculat într-un stat membru U.E., de plata taxei pentru emisiile poluante.

13

Prin Sentinţa nr. 1232/18 septembrie 2013, Tribunalul

Teleorman a admis acţiunea formulată de reclamant, obligând pârâta (A.F.P. Alexandria) la restituirea sumei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule (cu dobânda fiscală, suma fiind actualizată şi cu rata inflaţiei, de la data plăţii taxei şi până la restituirea efectivă).

Hotărârea nu este definitivă. Tribunalul a reţinut, în esenţă, că, potrivit reglementării

aplicabile la data analizării cauzei Tatu, de către C.J.U.E., cu ocazia achiziţionării unui autovehicul second-hand, deja înmatriculat în România (produs naţional în sensul art. 110 TFUE), dobânditorul nu era obligat la suportarea unei sarcini fiscale, în timp ce pentru ipoteza în care problema s-ar pune în raport de un autovehicul de ocazie importat (produs al altui stat membru, în accepţiunea art. 110 TFUE), în vederea punerii acestuia în circulaţie, în România, respectiva sarcină fiscală prevăzută de normele dreptului intern se aplică.

Instanţa a analizat compatibilitatea O.U.G. nr. 9/2013 (taxa reprezentând timbru de mediu fiind achitată de reclamant la 11 aprilie 2013) cu disp. art. 110 TFUE, reţinând că legiuitorul a urmărit, în principal, găsirea unei formule legislative care să nu mai conţină deficienţele vădite ale celor anterioare (ce instituiau o clară diferenţă de tratament în favoarea produselor naţionale –care nu erau supuse sarcinilor fiscale –şi cele importate –care erau supuse acestor sarcini).

Instanţa a conchis că reglementarea actuală, cuprinsă în O.U.G. nr. 9/2013, nu se află în consonanţă cu art. 110 TFUE în privinţa autovehiculelor second-hand importate din state membre U.E., în vederea punerii lor în circulaţie în România, dat fiind că există acelaşi efect favorizant, în privinţa produselor naţionale, cel puţin în raport cu autovehiculele de ocazie importate din statele membru U.E. Pe de o parte, parcul auto intern este compus, în proporţie relativ importantă, din bunuri naţionale (în accepţiunea art. 110 TFUE), referitor la care s-a achitat deja taxa specială pentru autovehicule, taxa pe poluare sau taxa pe emisiile poluante care nu a fost restituită ulterior, astfel încât o însemnată parte din piaţa autovehiculelor interne de ocazie este scutită de aplicarea sarcinii fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 9/2013. Pe de altă parte, autovehiculele similare importate din state membre U.E. (bunuri ale altor state membre, în accepţiunea art. 110 TFUE), vor fi supuse unei astfel de sarcini fiscale, cu ocazia primei lor înmatriculări în România, potrivit art. 4 lit. a din O.U.G. nr. 9/2013.

Prin acest efect al O.U.G. nr.9/2013, persoanele care urmăresc achiziţionarea unui autovehicul sunt direcţionate înspre dobândirea unui autovehicul naţional din categoria acelora nesupuse plăţii timbrului de mediu, în timp ce în ipoteza achiziţionării unui

14

autovehicul dintr-un alt stat membru al U.E., invariabil această sarcină fiscală se va aplica cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România (art. 4, alin. 1 lit. a din O.U.G. nr. 9/2013), astfel încât rezultă caracterul indirect discriminator faţă de produsele importate al actualei reglementări interne, efect contrar dispoziţiilor art. 110 TFUE.

Raportat la cele mai sus expuse, dispoziţiile O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu sunt contrare dispoziţiilor art. 110 TFUE în ceea ce priveşte autoturismele de ocazie achiziţionate din alte state membre unionale în vederea punerii acestora în circulaţie în România întrucât au drept efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale exceptate de la plata timbrului de mediu descurajându-se, în acest mod, importul produselor similare a altor state membre, aspect care jurisprudenţa CJUE l-a sancţionat în cauza Ioan Tatu.

Magistraţii prezenţi la şedinţa de învăţământ profesional au făcut

trimitere la argumentele deja expuse în hotărârile judecătoreşti definitive date de instanţa de recurs cu privire la cererile având ca obiect restituirea timbrului de mediu achitat în perioada de activitate a O.U.G. nr. 1/2012, respectiv, a O.U.G. nr. 9/2013, cu menţiunea expresă că, pentru argumentele următoare, nu s-au putut identifica încălcări ale TFUE, din perspectiva aspectelor reţinute de CJUE în hotărârea Tatu din 7 aprilie 2011 – cauza nr. C-402/2009 şi în hotărârea Nisipeanu din 7 iulie 2011 – cauza 263/10:

• taxa a fost introdusă prin Legea nr. 9/2012; conform art. 4 alin. 1 din actul normativ amintit, „taxa pentru emisiile poluante se aplică: a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare; b) la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 şi 8; c) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7”; în continuarea alin. 2 al aceluiaşi articol (dispoziţiile cuprinse în acest aliniat au fost suspendate prin O.U.G. nr. 1/2012, până la data de 1 ianuarie 2013) prevede că „obligaţia de plată a taxei intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sau taxa pe

15

poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”;

• potrivit art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 9/2012, „prima transcriere a dreptului de proprietate” este definită ca fiind „primul transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat, realizat după intrarea în vigoare a prezentei legi, în condiţiile art. 11 alin. 2) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”; de asemenea, conform art. 11 alin. 2 lit. b din O.U.G. nr. 195/2002, înmatricularea autovehiculelor presupune şi „transcrierea în evidenţele autorităţilor competente, potrivit legii, a tuturor transmiterilor ulterioare ale dreptului de proprietate asupra unui vehicul”;

• din analiza prevederilor legale amintite anterior reiese că taxa pentru emisii poluante se aplică nu doar pentru autovehiculele second-hand (rulate) cumpărate din străinătate şi neînmatriculate în România, ci şi pentru cele cumpărate din ţară şi deja înmatriculate în România, la momentul transcrierii în evidenţele autorităţilor competente a dreptului de proprietate asupra acestora; or, în această formă (care era în vigoare la momentul la care partea reclamantă a solicitat înmatricularea autoturismului, urmare a încetării suspendării dispuse prin O.U.G. nr. 1/2012), taxa pentru emisii poluante nu mai are caracter discriminatoriu deoarece, începând cu data de 1 ianuarie 2013 nu mai există diferenţă de tratament între autovehiculele de ocazie cumpărate din România şi cele cumpărate din alte state;

• Curtea de la Luxemburg, în cauzele Tatu, nr. C-402/2009 şi Nisipeanu, nr. C-263/2010, a reţinut că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie în statul membru menţionat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”; în ambele cauze în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunţe cu privire la interpretarea art. 110 TFUE, s-a observat că O.U.G. nr. 50/2008 (act normativ care a fost abrogat prin Legea nr. 9/2012, taxa pe poluare reglementată de O.U.G. nr. 50/2008 fiind înlocuită de taxa pentru emisii poluante reglementată de Legea nr. 9/2012) „menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-o uzură şi o

16

vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală”;

• aşadar, modul de calcul al taxei pe poluare a avut ca efect favorizarea vânzării autoturismelor de ocazie deja înmatriculate în ţară şi descurajarea, în acest fel, a importului de vehicule de ocazie similare deja înmatriculate într-un stat membru prin influenţarea alegerii consumatorului, fiind astfel menţinută o discriminare incompatibilă cu art. 110 TFUE; este evident că achiziţionarea autoturismelor de ocazie care erau deja înmatriculate în România era mai atractivă fiscal decât achiziţionarea autoturismelor de ocazie achiziţionate dintr-un stat membru al UE unde fuseseră înmatriculate la momentul achiziţionării; cu toate că aceste considerente ale Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea O.U.G. 50/2008 prin prisma art. 110 TFUE, astfel cum acestea se regăsesc în cauzele C-402/09 şi C-263/10, au rămas valabile în ceea ce priveşte reglementarea taxei pe emisii poluante pentru perioada vizată de suspendarea dispusă prin O.U.G. nr. 1/2012 (aceasta deoarece se constată că obligaţia de plată a taxei pe emisii poluante intervenea în aceleaşi cazuri pentru care era prevăzută obligaţia de plată a taxei pe poluare conform art. 4 din O.U.G. 50/2008), prin intrarea în vigoare a prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 (ca urmare a încetării suspendării dispuse prin O.U.G. nr. 9/2012) nu se mai poate reţine că există diferenţă între autoturismele de ocazie (second-hand) care au fost înmatriculate anterior în România sau într-un stat membru al UE; astfel, la data plății taxei nu mai poate fi reţinută nicio diferenţă de tratament între autovehiculele care fuseseră anterior înmatriculate în România şi cele care fuseseră înmatriculate în alt stat membru al Uniunii Europene, în privinţa obligaţiei de plată a taxei, din moment ce taxa amintită este impusă la înmatriculare sau la transcrierea dreptului de proprietate asupra autovehiculelor, indiferent de provenienţa acestora (România sau state membre UE).

Referitor la cererea de înmatriculare a unui autovehicul, fără plata taxei, analiza legalității refuzului autorității publice trebuie raportată la data înregistrării cererii adresate acestei autorități (sau la data depunerii acestei cereri la poștă).

Concluzia este susținută de faptul că încălcarea sau neîncălcarea dreptului comunitar, din perspectiva motivelor cuprinse în hot. Tatu din 7 aprilie 2011 – cauza nr. C-402/2009 şi în hotărârea Nisipeanu din 7 iulie 2011 – cauza 263/10, se impune a fi cercetată prin trimitere la normele speciale care reglementau (reglementează) plata taxei la data la care reclamantul a considerat că nu o datorează - și că, în

17

consecință, autoritatea publică a refuzat în mod nejustificat înmatricularea autovehiculului fără plata taxei, producându-i o vătămare într-un drept recunoscut de lege.

În ipoteza în care cererea a fost înregistrată la autoritatea administrativă (sau depusă la poștă) la o dată la care erau deja în vigoare prevederile O.U.G. nr. 1/2012, respectiv, ale O.U.G. nr. 9/2013, rămân valabile argumentele anterior expuse, referitoare la faptul că nu se pot identifica încălcări ale TFUE, din perspectiva aspectelor reţinute de CJUE în hotărârea Tatu din 7 aprilie 2011 – cauza nr. C-402/2009 şi în hotărârea Nisipeanu din 7 iulie 2011 – cauza 263/10, astfel încât refuzul autorității administrative de a înmatricula autovehiculul nu este nejustificat.

4. Calea de atac în cauzele având ca obiect achiziții publice,

soluționate de instanța civilă (fosta instanță comercială) sau de instanța de contencios administrativ – în acord cu oscilațiile legislative succesive în materia competenței în domeniul acestor cauze -, în contextul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 77/2012 și a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

Potrivit disp. art. 81 din Legea nr. 76/2012 (publicată în

Monitorul Oficial nr. 365/30 mai 2012) – în forma aplicabilă începând cu data de 31 ianuarie 2012 -, Legea nr. 134/2010 a intrat în vigoare la 15 februarie 2013.

În conformitate cu disp. art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006 (cuprinsă în Cap. 9, Secțiunea 9, „Soluționarea litigiilor în instanță”), în forma aplicabilă de la 1 ianuarie 2013 – adică începând cu o dată care se situează ulterior publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, dar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 -, hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de Secţia contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel. Formularea este cea cuprinsă la pct. 71 din O.U.G. nr. 77/2012, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 34/2006 (O.U.G. nr. 77/2012 fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 827 din 10 decembrie 2012).

Ulterior, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010, respectiv, a NCPC, deci, de la 15 februarie 2013, conținutul art.28716 din O.U.G. nr. 34/2006 este următorul: Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată numai cu apel, în termen de 5 zile de

18

la comunicare. Apelul se judecă de curtea de apel. Textul a fost introdus prin art. 61 alin. 2 din Legea nr. 76/2012.

Însă, potrivit disp. art. 27 NCPC, hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul (așadar, nu sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege la data pronunțării hotărârii care face obiectul căii de atac).

Prin urmare, având în vedere faptul că art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006 a prevăzut calea de atac a recursului, indiferent dacă procesul a fost dat în competența instanței comerciale sau a celei de contencios administrativ (prin efectul modificărilor succesive ale acestei norme speciale), hotărârile date în procesele începute anterior intrării în vigoare a NCPC pot fi atacate cu recurs, fie că au fost pronunțate de instanța comercială, fie că au fost pronunțate de instanța de contencios administrativ, în temeiul Cap. 9, Secțiunea 9 din O.U.G. nr. 34/2006.

Pe de altă parte, cauzele prevăzute în Cap. 9, Secțiunea 8 din O.U.G. nr. 34/2006, având ca obiect plângeri împotriva deciziei C.N.S.C., problema anterior analizată nu se pune, dat fiind că, prin art. 283 alin. 1, legiuitorul a stabilit următoarele: instanţa competentă să soluţioneze plângerea formulată împotriva deciziei pronunţate de Consiliu este curtea de apel, secţia de contencios-administrativ şi fiscal în a cărei rază se află sediul autorităţii contractante.

Considerațiile anterior expuse sunt valabile pentru procesele începute anterior datei de 15 februarie 2013.

În ce privește procesele începute ulterior, se constată că prin art.

I pct. 71 din O.U.G. nr. 77/2012 (publicată în M.O. nr. 827/10 decembrie 2012) s-a modificat art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006, calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță fiind recursul care se judecă la Secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

După intrarea în vigoare a O.U.G nr. 77/2006 a intrat în vigoare, începând cu data de 15 februarie 2013, și Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Potrivit art. 61 pct. 4 din Legea nr. 76/2012, art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006 a fost modificat în sensul posibilității atacării cu apel a hotărârii pronunțate pe temeiul O.U.G. nr. 34/2006, menționând doar că apelul se judecă de curtea de apel (fără a preciza secția).

Pe de altă parte, însă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2012, O.U.G. nr. 77/2012 – pentru modificarea O.U.G. nr. 34/2006 – a fost aprobată prin Legea nr. 193/2013, publicată în M.O.

19

nr. 387 din 28 iunie 2013. Deși Legea nr. 193/2013 modifică o serie de prevederi din O.U.G. nr. 77/2012, păstrează neschimbată dispoziția cuprinsă în art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la calea de atac a recursului și la instanța competentă să o soluționeze – curtea de apel, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, disp. art. 83 lit. k din Legea nr. 76/2012, potrivit căreia, la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă orice alte dispoziții contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale nu este incidentă cu privire la art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 77/2012, care a fost aprobată printr-o lege specială, intrată în vigoare ulterior Codului de procedură civilă.

5. Înscrierea în tabelul de obligaţii ale debitoarei, a

creditorilor garantaţi, având creanţe înscrise în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare

Problema se pune, mai cu seamă, în legătură cu creanţele

organelor fiscale, prin raportare la îndeplinirea obligaţiei de înfiinţare a sechestrului asupra bunurilor debitorului, în condiţiile normelor speciale cuprinse în O.G. nr. 92/2003, dat fiind faptul că, prin raportare la disp. art. 2328 din Noul Cod civil, se instituie o preferinţă specială pentru creanţele bugetare în cadrul procedurii falimentului, statutul privilegiat al acestor creanţe fiind avut în vedere în mai multe texte ale Legii nr.85/2006 – respectiv în art. 100 alin. 3 lit. c, art. 123 pct. 4, art.121.

Art. 2328 N.C.C. trimite la legea specială, iar O.G. nr. 92/2003 trimite, cu privire la formalităţile generale de opozabilitate pe care creditorul fiscal trebuie să le îndeplinească, la dreptul comun (din nou), pentru a determina regimul juridic al gajului fiscal; de asemenea, conform art. 2494 N.C.C., publicitatea gajului urmează regulile instituite pentru ipoteci (mobiliare) – art. 2409 alin. 2, art. 2413, art. 2423 N.C.C., dreptul real de gaj fiind opozabil unui creditor ipotecar numai în măsura în care gajul a fost înscris în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Referitor la condiţiile pe care sechestrul trebuie să le îndeplinească, practica judiciară a fost unificată în următorul sens:

• dacă, prin raportare la data avizului, sunt incidente în cauză dispoziţiile privind înscrierea ipotecilor imobiliare în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare din Noul Cod civil (art. 2413-2419), întrucât în temeiul disp. art. 221 şi art. 230 lit. u din Legea nr. 71/2011, la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (1 octombrie 2011), titlul VI al Legii nr. 99/1999 („Regimul

20

juridic al garanţiilor reale mobiliare”) s-a abrogat este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative pentru existenţa unei creanţe garantate, conform art. 2409 coroborat cu art. 2413 N.C.C.: existenţa unor bunuri în patrimoniul debitoarei, condiţia constituirii unei garanţii reale asupra bunurilor debitoarei şi condiţia publicităţii creanţei ce a fost garantată potrivit celor menţionate; de asemenea, potrivit disp. art. 2414 din N.C.C. înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Imobiliare nu conferă validitate unei ipoteci lovite de nulitate, această dispoziţie legală subliniind condiţia constituirii unei garanţii reale valabile asupra bunurilor debitoarei pentru înscrierea creanţei în arhivă;

• disp. art. 3 pct. 9 din Legea 85/2006 definesc creanţele garantate ca fiind creanţele persoanelor care beneficiază de o garanţie reala asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă aceasta este debitorul principal sau terţ garantat fata de persoanele beneficiare ale garanţiilor reale; Codul de procedură fiscală conţine o singură prevedere referitoare la Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare, şi anume cea prin care se stabileşte autorizarea Ministerului Finanţelor Publice, ca operator, pentru a înscrie în AEGRM creanţele cuprinse în titlurile sale executorii, aspect prev. de art. 230 din O.G. nr. 92/2003, neprecizându-se direct faptul că înregistrarea în AEGRM conferă creditorilor fiscali un drept de gaj asupra bunurilor debitoarei; în privinţa bunurilor mobile, garanţia se dobândeşte potrivit Capitolului V al Titlului VIII din O.G. nr. 92/2003 prin înfiinţarea sechestrului, dreptul de gaj astfel constituit conferind preferinţă; pentru bunurile imobile, garanţia constituită rezultă din procesul-verbal de sechestru încheiat în condiţiile art. 129 alin. 8 din OG nr. 92/2003;

• conform art. 152 din O.G. nr. 92/2003, procesul verbal de sechestru trebuie să cuprindă şi descrierea bunurilor mobile sechestrate, cu indicarea valorii estimative a fiecăruia, după aprecierea executorului fiscal, pentru identificarea şi individualizarea acestora; ipoteca, indiferent că este convenţională sau legală, constituie, în conformitate cu art. 2343 din N.C.C., un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii; prin raportare la aceste dispoziţii, constituirea dreptului real în discuţie are ca premisă existenţa unor bunuri în patrimoniul debitoarei, creditoarea având obligaţia de a proba constituirea unei garanţii conform dispoziţiilor speciale menţionate, nefiind suficient să se prevaleze de avizul emis de AEGRM, act care asigură numai publicitatea faţă de terţi a creanţei, conform art. 2409 alin. 2 N.C.C.; lipsa probei privind constituirea garanţiei putea fi complinită prin

21

îndeplinirea condiţiilor prevăzute în O.G. nr.92/2003, ce se aplică în completarea normelor prevăzute în Noul Cod civil, prin mijloacele puse la dispoziţie organului fiscal de O.G. nr. 92/2003 (stabilite ca necesare), respectiv, sechestrul sau ipoteca, putând fi astfel obţinute efectele juridice ale existenţei unei creanţe garantate.

6. Posibilitatea atacării, de către creditori, a raportului

prevăzut de art. 59 din Legea nr. 85/2006, pe calea contestaţiei.

Soluţia de principiu este în sensul posibilităţii de exercitare a căii

de atac a contestaţiei, împotriva acestui raport, cu mențiunea că motivele pentru care contestaţia poate fi formulată vizează exclusiv legalitatea actului, ceea ce înseamnă că judecătorul sindic poate fi învestit cu această cale de atac doar în situaţia în care raportul instituit prin disp. art. 59 din Legea nr.85/2006 nu îndeplineşte condiţiile de legalitate prevăzute de norma specială. Cu alte cuvinte, la data întocmirii raportului nu s-au respectat aceste condiţii, nefiind reflectate în conţinutul actului.

Dacă s-ar nega dreptul de exercitare a contestaţiei, în cazul relevat, nu ar exista posibilitatea atacării acestui raport – determinând consecinţe importante pentru derularea procedurii speciale, dat fiind că vizează cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă -, blocându-se, în mod nejustificat, posibilitatea verificării legalităţii acestuia, de către judecătorul sindic, în temeiul disp. art. 11 lit. i din Legea nr.85/2006.

PREȘEDINTE, Dr. Andreea Ciucă

22