lumea catholica, februarie 2008

2 Lumea Catholica, februarie 2008

Sumar: Inevitabil sfârşitul creştinismului în Occident? Nu! ........................... 3

Cardinalul Jean-Louis Tauran

O copilă martiră, un Episcop sfânt şi darul Postului .......................... 9

pr. Bernard O`Connor

Comorile tradiţiei orientale, bogăţie pentru Postul Mare ................ 14

Giampaolo Mattei

Oremus et pro Iudaeis - Să ne rugăm şi pentru iudei ....................... 20

Cardinalul Gianfranco Ravasi

Sănătatea ca tindere spre armonie .................................................... 24

Cardinalul Javier Lozano Barragan

Importanţa Lourdes-ului după 150 de ani ........................................ 33

Isabelle Cousturie

Martor al speranţei (prefaţa) ............................................................. 38

George Weigel

Secretele Inchiziţiei Spaniole revelate ............................................... 47

Robert P. Lockwood

Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă ......................................... 54

-

La ce vârstă a murit Isus? ................................................................... 58

pr. Ariel Alvarez Valdes

Lumea Catholica, februarie 2008 3

Inevitabil sfârşitul creştinismului în Occident? Nu! Autor: Cardinalul Jean-Louis Tauran Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L`Osservatore Romano, 10 februarie 2008

La Roma, la Centrul cultural "Saint Louis de France" s-a desfăşurat zilele trecute o întâlnire despre viitorul creştinismului în Occident. Cardinalul Jean-Louis Tauran, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, a susţinut o intervenţie prezentată în continuare.

Ce viitor are creştinismul în Occident? Întrebarea nu este nouă. În anul 1977, Jean Delumeau publica o carte cu titlul "Creştinismul se află pe moarte?" Mai aproape de noi, Rene Remond, în "Creştinismul care acuză" (2001) afirma: "Creştinismul suferă astăzi de un fel de discreditare". Aş spune că într-un anumit sens această situaţie se datorează însăşi naturii "ambalajului" istoric al mesajului lui Isus şi al transmiterii sale în timp: întemeietorul său moare pe cruce; primii apostoli nu erau nici gânditori nici strategi; Biserica a cunoscut erezii, dezbinări, scandaluri. Aşadar este inevitabil ca un observator atent să îşi pună întrebări cu privire la existenţa şi la durata unui astfel de grup religios. De câte ori a fost îngropată Biserica: Nietzsche a declarat că "timpul religiilor s-a terminat; Dumnezeu a murit". Totalitarismele din secolul trecut au spus acelaşi lucru. În Franţa, în urmă cu o sută de ani, Jules Ferry, la întrebarea lui Jaures cu privire la obiectivul profund al politicii sale a răspuns: "Scopul meu? Să organizez omenirea fără Dumnezeu." Sociologii şi unii gânditori se complăceau să descrie creştinismul de mâine fără tineret, dezbinat, ameninţat de curba identitară, un creştinism care pierea sub loviturile de berbec ale noilor religii sau ale formelor vechi şi noi de necredinţă şi de ateism.


De asemenea este inevitabil să constatăm faptul că inima creştinismului s-a mutat treptat de la nord spre sud. Unele previziuni prevăd pentru anul 2025 - presupunând că rata convertirilor nu se schimbă în mod substanţial - 2 miliarde şi 600 de milioane de creştini, din care 663 de milioane în Africa, 640 de milioane în America Latină, 555 de milioane în Europa, 460 de milioane în Asia (Europa este pe locul al treilea). În anul 2050 o cincime din cele trei miliarde de creştini va fi constituită din persoane de culoare ne-hispanice. Fără îndoială provoacă îngrijorare faptul că aşa de puţini tineri occidentali frecventează regulat bisericile: un mare număr de copii cresc fără să fi deschis niciodată o Biblie, fără să cunoască riturile creştine, fără să ştie că se pot ruga lui Dumnezeu. Ar trebui menţionată şi scăderea numărului de preoţi, scăderea practicii religioase, dificultatea de a transmite credinţa într-un limbaj mai accesibil, etc.

Şi totuşi, fenomenul religios este departe de a fi dispărut. Creştinii nu au renunţat la misiunea lor. Acest creştinism a cărui dispariţie o prevedeau unii - mă gândesc la acel curajos funcţionar municipal din Valence care, după ce a constatat, la 29 august, decesul "numitului Giannangelo Braschi, care exercita profesia de Pontif (Pius al VI-lea)", a trimis raportul său la Paris, anunţând că Papa care abia murise era cu siguranţă ultimul din istorie - da, acest creştinism muribund arată o vitalitate surprinzătoare şi rezervă multe surprize. Într-o seară de octombrie din anul 1978 Arhiepiscopul de Cracovia, în inima Europei centrale "marxist-izate", a fost chemat să ocupe Catedra lui Petru! Şi noi care trăim la Roma sau care avem posibilitatea de a vizita Bisericile locale, avem despre Biserică o viziune confortantă: o Euharistie celebrată în Africa, vizitarea unui seminar în America Latină, o biserică dintr-un oraş din Asia plină de credincioşi pentru Liturghia zilnică, nu ne fac să ne gândim deloc la o Biserică în agonie. Fără a vorbi despre Zilele Mondiale ale Tineretului sau despre celebrarea înmormântării Papei Ioan Paul al II-lea. Îmi vine în minte o conferinţă ţinută chiar aici de Harvey Cox, în anul 1968. Acesta a prezentat traducerea franceză a cărţii lui, "Oraşul secular", şi a entuziasmat pe câţiva dintre confraţii mei din seminarul francez prezicând eliberarea omului modern de toate arhaismele religioase şi de ritualurile învechite. Însă după un an publica "Sărbătoarea nebunilor" şi după câţiva ani "Întoarcerea Sacrului": în ele recunoştea că o lume fără preocupări spirituale este ireală!


Într-adevăr, creştinismul mai are încă multe de spus şi va avea întotdeauna. Cuvântul nostru este aşteptat chiar dacă nu este luat ca punct de referinţă. Mărturia noastră ne interpelează. Este impresionant să constatăm că în centrul acestei lumi noi pe care o vedem deschizându-se, fără a şti ce va fi, cu toţii - credincioşi sau necredincioşi, optimişti şi pesimişti - suntem constrânşi să ne punem întrebările fundamentale, suntem condamnaţi să ne punem întrebările esenţiale. Este harul timpului nostru! Într-un articol din revista "Esprit", datată în februarie 1966, intitulat "Prospective et utopie, Prevision economique et choix ethique", Paul Ricoeur afirma că omul modern avea în faţa sa patru întrebări, cea a autonomiei, a dorinţei, a puterii şi a nonsensului: omul de astăzi nu vrea să dea cont nimănui, refuză că este creatură, este triumful individualismului; în măsura în care sunt satisfăcute toate necesităţile fundamentale (pentru cei mai norocoşi!), intră în lumea capriciului şi a arbitrarului: "vreau totul şi vreau imediat!", este dorinţa avidă; conflictul dintre naţiuni, faptul de a avea numai drepturi fără nici o obligaţie, face în aşa fel încât cel mai arogant, cel mai puternic, să îşi impună legea; "mai mult, imediat" da, dar cu ce scop? Se poate trăi fără puncte de referinţă şi fără finalităţi? Totul pare că a devenit nesemnificativ: munca, sexualitatea, distracţia. Orice preot care primeşte destăinuirile colegilor lui din omenire cunoaşte entitatea acestei "descântări": se visau că sunt liberi şi se trezesc sclavi...

Iată o lume care se organizează şi se proiectează fără Dumnezeu. Ei bine, împreună cu Karl Rahner spunem că "omul nu există ca om decât atunci când, cel puţin ca întrebarea care neagă şi este negată, spune 'Dumnezeu'" (Curs fundamental despre Credinţă).

Totuşi, recent situaţia s-a schimbat: Dumnezeu a revenit în spaţiul public. Religia a reapărut: cărţile, publicaţiile, dezbaterile televizate mişună. Preşedintele Republicii franceze, Nicolas Sarkozy, făcând urările sale corpului diplomatic, în urmă cu câteva zile, nu a ezitat să declare că schimbarea climatică şi întoarcerea religiosului constituie "cele două provocări" ale lumii din secolul al douăzeci şi unu. Apoi a precizat: "Convingerea mea este că aceste două provocări vor contribui la structurarea societăţii internaţionale din secolul XXI, poate mai profund decât ideologiile din secolul XX". Caracterul precar al lumii, violenţa din societăţile noastre şi islamul, explică în bună parte această "întoarcere" a lui Dumnezeu! Dar în loc să asigure, religiile provoacă frică. Atentatele de


la 11 septembrie 2001, terorismul islamic, conflictele din Orientul Mijlociu nu au originea lor în religii. Însă unii le alimentează cu ingrediente de tip religios. Religia s-a întors, da, dar este percepută ca ceva purtător de conflicte... Oricum ar fi, noi trăim într-un Occident multireligios şi suntem constrânşi să ne întrebăm cu privire la identitatea noastră spirituală, cu privire la conţinutul credinţei noastre, cu privire la calitatea mărturiei noastre. Cine suntem cu adevărat noi creştinii? Cine sunt ceilalţi? A ne pune asemenea întrebări este o oportunitate: harul unui "creştinism fragil" (Albert Rouet). Pluralismul religios nu îmi trezeşte nelinişte. Ceea ce mă preocupă este să ştiu dacă creştinii sunt conştienţi de comoara pe care o reprezintă credinţa lor, dacă păstorii lor le oferă mijloacele corespunzătoare pentru ca să fie în stare să dea cont despre speranţa care este în ei (cf. 1Pt 3,15), dacă au curajul de a se afirma diferiţi.

Ei bine, articolele publicate de "La Croix" ne informează bine cu privire la eforturile făcute de catolici, credincioşi şi păstori, pentru ca Biserica pe care o formăm noi să fie semn (sacrament) al Celui care "a venit pentru ca oamenii să aibă viaţă şi să o aibă din belşug" (In 10,10). Preocuparea rugăciunii şi a formării teologice, eforturile făcute în vederea unei cateheze mai incisive, un simţ al Bisericii mai ascuţit, toate sunt elemente care ne fac să credem că se redescoperă necesitatea unei anumite interiorităţi. Pe de altă parte, numai în creştinism se găsesc atâţia voluntari în acţiune, disponibili pentru a alina situaţiile de suferinţă. În acest sens, reluând o expresie a unui sociolog britanic (Grace Davie), am impresia că creştinii europeni fac parte dintre acei credincioşi care trăiesc câteva aspecte ale credinţei, în afara oricărei legături cu Biserica lor (believing without belonging - a crede fără a aparţine comunităţii).

Aşadar, cum trebuie să privim la viitor? Cu seninătate, deoarece este viitorul nostru. Desigur, suntem o minoritate, dar o minoritate activă şi valorile creştine subîntind numeroase "convingeri" laice: demnitatea persoanei umane, libertatea, solidaritatea, respectarea naturii, toate valori care îşi au propriile rădăcini în humusul creştin. Creştinismul este şi creativ: noile comunităţi, şcolile de credinţă, iniţiativele de tot felul pentru a-l sluji pe aproapele. De asemenea nu trebuie uitat că Biserica Catolică este singura instituţie capabilă să convoace şi să adune atâţia tineri. Lucrurile astea ar trebui să spună totuşi ceva!


Ieri după-amiază, în timp ce terminam redactarea acestui text, un gând mi-a venit în minte şi m-a lăsat înmărmurit. Vi-l împărtăşesc simplu şi vouă: mă întreb dacă cea mai mare dificultate cu care se ciocneşte creştinismul în eforturile sale de evanghelizare şi de transmitere a credinţei nu este aceea că trebuie să constate că cea mai mare parte dintre contemporanii noştri nu simte nici un fel de necesitate de a fi mântuiţi. Ideea că fiecare dintre noi are nevoie de un Mântuitor le este total străină! Poate fi evitat Isus Cristos? Ce-i de făcut? A deveni tot mai mult o Biserică ce se roagă, care celebrează şi care slujeşte. Într-o lume multireligioasă ar fi paradoxal ca creştinii, care au ca strămoşi în credinţă pe Augustin, Benedict, Dominic, Tereza de Avila, Francisc de Sales, Elisabeta a Sfintei Treimi - ca să citez numai câteva din marile personalităţi spirituale din tradiţia catolică - să nu mai fie capabili să intre într-un dialog de iubire cu un Dumnezeu personal (pentru că asta e rugăciunea).

Liturgia, bine pregătită şi celebrată, este fără nici o îndoială manifestarea cea mai vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu în centrul societăţii: biserica-edificiu deja de la sine aminteşte că omul nu trăieşte numai cu pâine. Adevărata cetate, spunea Giorgio La Pira este "aceea în care oamenii au casa lor şi în care Dumnezeu are casa lui". O lume care ar fi numai lumea muncii şi a producţiei şi care nu ar fi şi lumea liturgiei, ar fi de netrăit. O adunare care celebrează, arată că-l primeşte pe Cristos pentru a-l comunica.

Dacă noi creştinii trebuie să exercităm o putere, este puterea inimii. În lumea dură pe care am fabricat-o, trebuie să demonstrăm că persoana umană nu se reduce la ceea ce arată sau produce, că familia este spaţiul natural în care se învaţă iubirea, că gesturile simple (a spune bună ziua, a asculta, a mulţumi) sunt suficiente adesea pentru a reda speranţa celui care se simte refuzat sau, mai rău încă, uitat.

Aş vrea să mărturisesc această putere a inimii, care este probabil cea pe care trebuie să o exercităm în primul rând. "Casa Carităţii" primeşte la Bertinoro doisprezece neputincioşi grav de care se ocupă un preot de 70 de ani, două călugăriţe şi 50 de voluntari din parohiile vecine. Am întâlnit-o pe Patrizia, victimă la 37 de ani a unui anevrism cerebral devastator care a făcut-o prizonieră a trupului său. Nu poate să se mişte, nici să vorbească. Ea comunică cu ajutorul mişcărilor pleoapelor şi a unui


computer special care face arată alfabetul şi-i permite astfel să formeze cuvintele. Când m-am apropiat de ea, am văzut că avea capul rezemat de un fular pe care era imprimată această frază: "Eu trăiesc pentru că cineva mă iubeşte". Orice comentariu ar fi de prisos. Dar eu spun că creştinismul în Italia şi în Europa este şi acesta. Şi alte exemple ar putea fi citate. Atâţia bărbaţi şi atâtea femei, consacraţi sau nu, se străduiesc şi găsesc în credinţa lor energia şi perseverenţa pentru ca unul dintre fraţii lor sau dintre surorile lor să poată crede că, în pofida a toate, viaţa este frumoasă, că are o demnitate, că viaţa sa are un sens. Toate acestea nu dintr-un sentiment de compătimire sau pentru a avea conştiinţa în ordine, ci datorită lui Isus, care a învins răul şi moartea pentru noi.

În sfârşit, noi avem responsabilitatea de a vesti evanghelia speranţei. Împreună cu Papa Benedict al XVI-lea spunem: "Viaţa nu este un simplu produs al legilor şi al cauzalităţii materiei, ci în toate şi în acelaşi timp mai presus de toate există o voinţă personală, există un Spirit care în Isus Cristos s-a revelat ca Iubire" (Spe salvi, nr. 5). Aşadar nu ne putem îndoi de ziua de mâine.

Închei spunând că creştinismul are un viitor frumos în Occident şi în altă parte, deoarece va şti, ca şi ieri, "să treacă la barbari", să găsească drumul reînnoirii în fidelitate faţă de tradiţie, aşa cum a făcut mereu. Va face asta ca un ferment. Nouă ni se cere doar să fim creştini coerenţi, convinşi că timpul nostru este mai bun, deoarece Dumnezeu ne-a plantat în acest moment al istoriei pentru ca să aducem roade. Modernitatea nu trebuie să ne provoace frică! Noi aparţinem acestei lumi ca şi creştini, şi vrem să fim recunoscuţi ca atare: "Suntem cetăţeni ai acestei lumi şi nu din aceia care cer azil!" (Cardinalul G Daneels).

(Text publicat iniţial pe Ercis.ro)


O copilă martiră, un Episcop sfânt şi darul Postului Autor: pr. Bernard O`Connor Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican, martie 2008

Articolul urmează să apară în numărul pe luna martie al revistei Inside the Vatican, dar a fost difuzat în februarie prin email abonaţilor.

Arhiepiscopul Fulton J. Sheen este cunoscut în special de conaţionalii lui, dar faima lui nu se limitează la Statele Unite ale Americii. Seria pentru televiziune "Life is Worth Living" ("Viaţa merită trăită" - vezi un material în Cutia Media - nota traducătorului), difuzată între 1952 şi 1957, alături de prezenţa la radio la Ora Catolică transmisă de NBC între 1930 şi 1952, pe lângă predicile, discursurile, conferinţele, cărţile şi articole sale şi excepţionala strângere de fonduri pe când era director naţional al Societăţii pentru Propagarea Credinţei, l-au înscris în galeria celor mai importante personalităţi ale Bisericii din SUA din istoria modernă. La puţin timp după moartea sa, la 9 decembrie 1979, au început procedurile care să conducă la beatificarea şi canonizarea acestui remarcabil Arhiepiscop.

Cei care îi cunosc personalitatea ştiu că un element cheie al spiritualităţii Arhiepiscopului Sheen a fost promisiunea de a petrece o oră din zi în prezenţa Preasfântului Sacrament, promisiune pe care a respectat-o în cele şase decenii de preoţie. La un moment dat, prelatul a explicat de unde provine acest angajament al său. Găsim explicaţia în colecţia de predici la novena dedicată Sf. Tereza de Lisieux, în 1973, în Dublin, când se împlineau o sută de ani de la naşterea Micii Flori (cartea a apărut în 2007 sub titlul "St. Therese: A Treasured Love Story", Basilica Press). Să vedem deci întâmplarea (în cartea citată, paginile 34-35).


În China, se pare că fie în timpul revoluţiei republicane din 1911, fie în timpul răscoalei boxerilor (1899-1901), militanţii anti-catolici au preluat controlul unei parohii catolice. Preotul paroh a fost constrâns la domiciliu forţat în casa parohială, de unde a putut să asiste cu durere la profanarea tabernacolului bisericii. Treizeci şi două de ostii consacrate au fost aruncate atunci pe jos. Dar la scenă a asistat şi o fetiţă de 11 ani. Timp de 31 de nopţi, ea s-a tot întors la biserică. După ce se ruga cu ardoare, consuma de fiecare dată câte o ostie. În a 32-a noapte însă, un zgomot l-a trezit pe paznic. Acesta a urmărit-o, a prins-o şi a bătut-o până la moarte cu patul puştii.

Arhiepiscopul Sheen, care a auzit de martiriul acestei fetiţe pe când era seminarist, şi-a promis că se va ruga câte o oră la Preasfântul Sacrament în fiecare zi, pentru tot restul vieţii. Jertfa ei a fost cea care i-a inspirat acest angajament; şi în fapt acest angajament l-a susţinut în slujirea exemplară demonstrată de-a lungul vieţii. Tânăra eroină nu şi-ar fi imaginat niciodată că printr-un Episcop ea avea să atingă inimile a milioane de catolici. Papa Benedict al XVI-lea spunea în acest sens că iubirea noastră pentru Dumnezeu prin Cristos şi Biserica Sa nu este niciodată izolată, ci are puterea de a-i transforma pe cei cu care interacţionăm; pe cei pe care îi întâlnim şi prin ei pe nenumăraţi alţii. Fie că suntem conştienţi de influenţa pe care o exercităm, fie că nu, ea poate să ajungă în hăurile nopţii spirituale pentru a aduce lumina adevărului şi a speranţei.

În mesajul său pentru Postul Mare din acest an, Sfântul Părinte ne cere să o imităm pe văduva despre care citim în Evanghelia lui Marcu (12, 44). Ea era săracă. Şi totuşi donaţia pe care a făcut-o Templului reprezenta tot ceea ce avea ea. Papa subliniază în mesaj că această văduvă nu îi dă lui Dumnezeu din preaplinul ei, nici din ceea ce are ea, ci mai degrabă din ceea ce este ea. Se dăruieşte în totalitate. Este aceeaşi lecţie pe care ne-o dă şi fetiţa chinezoaică. A fost lecţia lăsată moştenire Arhiepiscopului Sheen şi prin el nouă. Catolicismul nostru nu se află la periferia fiinţei noastre, ci în centrul ei. Dumnezeu doreşte cu pasiune ca întreaga Sa iubire să se unească veşnic cu întreaga noastră dăruire de sine. Deoarece Dumnezeu este deplinătatea darului, şi deoarece Isus pe Cruce este o dăruire totală Tatălui în numele nostru, scopul identităţii noastre în relaţie cu Sacrul nu se va realiza prin jumătăţi de măsură sau printr-un angajament parţial sau minimal.


A ne împotrivi înşelătoriei că pentru Dumnezeu este de ajuns oricât constituie în principal scopul participării noastre la Post. În Miercurea Cenuşii (6 februarie), Papa Benedict al XVI-lea a vorbit în cadrul audienţei sale generale tocmai având în minte acest lucru.

Impunerea cenuşii, alături de îndemnul la convertire şi la a crede în Evanghelie, constituie recunoaşterea faptului că suntem creaturi limitate, păcătoşi având nevoie constantă de penitenţă şi convertire. Deoarece suntem cufundaţi într-o societate contemporană care pare să conspire pentru a ne amăgi să ne declarăm autonomia faţă de Dumnezeu. Consecinţa este tragică. Omul devine propriul lui sclav şi adesea se trezeşte nemângâiat de singur. Convertirea promovată de Postul Mare este ea însăşi un har autentic de la Dumnezeu pentru a ne deschide complet inimile către El. Postul Mare este destinat aşadar să constituie pentru fiecare dintre noi un impuls pentru a ne întoarce în braţele lui Dumnezeu, ca să ne încredinţăm Lui ca şi copii adoptivi, copii renăscuţi prin iubirea şi viaţa Sa.

Papa Benedict al XVI-lea subliniază rolul penitenţei, iar sublinierea sa corespunde celei făcute de Conciliul Vatican II. Constituţia despre Sfânta Liturghie insistă că există atât consecinţe personale cât şi sociale ale păcatului, şi că esenţa reală a virtuţii penitenţei este ura faţă de păcat ca ofensă adusă lui Dumnezeu (art. 109). De aceea, penitenţa nu trebuie să fie doar interioară şi individuală, ci şi externă şi socială. Iar practica trebuie să fie adaptată în conformitate cu posibilităţile timpului nostru, ale unei anumite regiuni şi cu circumstanţele specifice credincioşilor (art. 110). Viziunea Conciliului Vatican II nu insistă deci asupra unei versiuni generice de observare a Postului, ci încurajează flexibilitatea şi sensibilităţile oamenilor în funcţie de context şi de situaţie.

În mesajul său pentru Postul Mare, Papa Benedict al XVI-lea subliniază în mod similar faptul că înnoirea personală din timpul Postului a presupus în mod tradiţional rugăciunea, postul şi pomana. Acestea sunt penitenţiale în măsura în care ne permit să ne distanţăm de propria persoană pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie, făcând în acelaşi timp un exerciţiu ascetic (nr. 1). Rugăciunea cere disciplinarea modului de folosire a timpului nostru, a energiei noastre şi a atenţiei noastre. Postul presupune disciplină prin aplicarea unor abţineri trupeşti, iar pomana este o


disciplină deoarece suntem eliberaţi de ataşamentul nepotrivit faţă de bunurile pământeşti. Combinate, în special în cazul pomenii, ele constituie un mod de purificare la care se adaugă un gest de comuniune eclesială.

De exemplu, aşa după cum descrie Sfântul Paul (2Corinteni, capitolele 8 şi 9) modul în care Biserica primară colecta fonduri pentru a sprijini comunităţile aflate în necaz, numeroase Dieceze organizează colecte de-a lungul Postului Mare, ceea ce oferă ocazia exprimării sprijinului şi solidarităţii cu creştinii din alte părţi ale lumii, ale căror nevoi depăşesc adesea resursele lor. Un exemplu îl constituie colecta din Vinerea Mare, sumele strânse fiind trimise Congregaţiei pentru Bisericile Răsăritene. Banii sunt distribuiţi în Ţara Sfântă, unde presiunea datorată instabilităţii politice şi sociale pun greutăţi extraordinar de mari pe umerii catolicilor care caută să mai rămână în regiune. Pot da propria mea mărturie (pr. O'Connor face parte din Congregaţia pentru Bisericile Răsăritene - nota traducătorului) că generozitatea demonstrată în Vinerea Mare este esenţială pentru supravieţuirea acestor catolici şi pentru menţinerea bisericilor, sanctuarelor, instituţiilor de învăţământ şi caritabile din Ţara Sfântă.

Şi o recomandare: Papa Benedict sugerează în reflecţiile sale pe marginea Postului Mare asumarea unui program de meditaţie zilnic, care să fie urmat în aceste săptămâni. Iată un posibil program, bazat pe mesajul papal pentru Post:

• luni: Isus îi condamnă explicit pe toţi cei care posedă şi se folosesc de bogăţii lumeşti doar pentru sine (nr. 2).

• marţi: Pomana, conform Evangheliei, nu înseamnă doar filantropie. Şi nu caută niciodată ceva înapoi, în interes personal, sau aplauze (nr. 3).

• miercuri: Pomana poate să devină un instrument de reconciliere cu Dumnezeu şi cu semenii noştri (nr. 4).

• joi: Pomana ne învaţă generozitatea iubirii (nr. 5). Postul ne motivează să urmăm exemplul lui Cristos - El a dăruit totul Tatălui şi nouă.

• vineri: Postul este o şcoală care ne învaţă ce înseamnă a ne face disponibili pentru ceilalţi (nr. 5).


• sâmbătă: Postul presupune o aprofundare a vocaţiei noastre

creştine şi inspiră diferite forme de dăruire (nr. 5). • duminică: Postul ne invită să ne antrenăm spiritual, chiar şi prin

practica pomenii, pentru a putea creşte în iubire şi pentru a-l putea recunoaşte în săraci pe Cristos însuşi (nr. 6).

Închei însuşindu-mi rugăciunea Papei Benedict al XVI-lea. Să ne ajute Maria să ducem "lupta spirituală" a Postului Mare înarmaţi cu rugăciunea, cu postul şi cu practicarea pomenii, pentru a ajunge la celebrările sărbătorilor pascale reînnoiţi în spirit.


Comorile tradiţiei orientale, bogăţie pentru Postul Mare Autor: Giampaolo Mattei Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L`Osservatore Romano, 16 februarie 2008

Doriţi un sfat practic pentru exerciţiile de Postul Mare de la unul din cei mai mari cunoscători ai spiritualităţii Orientului creştin? Permiteţi şi câte un element umoristic, "util nu atât pentru a rămâne treji, ci tocmai pentru a trăi o pocăinţă creştină sinceră". Este atitudinea sugerată de Cardinalul Tomas Spidlik care spune: "Am folosit eu însumi acest stil, cu câteva referinţe umoristice, predicând în anul 1995 exerciţiile spirituale de Postul Mare Papei Ioan Paul al II-lea şi el a observat aceasta, făcându-i plăcere". Iezuit morav, având 89 de ani, Cardinalul Spidlik continuă să fie punct de referinţă în est ca şi în vest. Din anul 1991 trăieşte şi lucrează la Centrul Aletti, la un pas de biserica "Santa Maria Maggiore", unde se studiază tradiţia Orientului creştin în relaţia sa cu lumea contemporană. În următorul interviu acordat publicaţiei L'Osservatore Romano, Cardinalul vorbeşte despre esenţa Postului privind spre comorile tradiţiei orientale.

- Ce diferenţă există în acest domeniu între cei doi plămâni ai Bisericii Universale?

- O caracteristică a acestei diversităţi se recunoaşte deja în termenii cu care indicăm progresul spiritual. În Occident se foloseşte cuvântul convertire. Este acelaşi din grecescul metanoia? Să vedem. Convertire este traducerea literară a termenului biblic care indică o schimbare a drumului. O persoană a descoperit că acţiunea şi gândirea sa merg spre un scop greşit. Deci trebuie să schimbe, să se întoarcă înapoi. Traducând acest limbaj metaforic în termeni morali, rezultă vestitul avertisment: ingredere totus, mane solus,


ex alius! Se povestesc exemple edificatoare ale unor sfinţi care au ieşit radical schimbaţi din exerciţii spirituale făcute cu suflet generos. Dar tocmai acest concept trezeşte îndoieli în persoanele ecleziastice care fac exerciţii spirituale în fiecare an: de câte ori trebuie să îmi schimb viaţa şi deciziile mele interioare? Dacă se face cu sinceritate, este suficient o dată pentru totdeauna. Nu se face în fiecare an o convertire totală, ci o anumită miniconvertire, legat de o anumită temă particulară.

- Şi termenul grec metanoia?

- Se poate înţelege diferit termenul metanoia. A doua parte a cuvântului semnifică modul de a gândi şi acesta creşte mai bine nu prin schimbare, ci înaintând în direcţia luată. Putem încerca să înţelegem ce înseamnă aceasta pornind de la observarea lucrurilor din jurul nostru. Primul pas este vederea ochilor. Este ştiinţa fizică (physika). Într-un al doilea pas aceleaşi lucruri pot fi privite cu intelectul pur: se progresează spre metafizică (meta-physika). Însă autorii spirituali insistă asupra necesităţii de a face un al treilea pas, adică a vedea aceleaşi lucruri şi pe noi înşine cu ochii luminaţi de Duhul Sfânt, a merge dincolo de metafizică. Acesta este scopul principal al exerciţiilor spirituale din Postul Mare.

- Ce tradiţie au exerciţiile spirituale pentru Postul Mare în Orientul creştin?

- Îmi permit să propun un exemplu care nu deviază chiar aşa de mult de la temă, deşi aşa ar putea să pară la o primă vedere. Pe Muntele Athos exista o şcoală de pictori de icoane a cărei cursuri erau ca un fel de exerciţii spirituale. Participanţii trebuiau să asiste la Liturghie, să aprofundeze cunoştinţele despre credinţă, teologia şi să studieze şi arta iconografică. La sfârşit, trebuiau să treacă un fel de examen de maturitate care consta în pictarea imaginii Schimbării la faţă pe Muntele Tabor.

- De ce icoana Schimbării la faţă?

- Pentru a demonstra că sunt capabili să observe lumea nu cu ochii profani, nici prin speculaţii raţionale, că pot deci vedea universul aşa cum l-au văzut apostolii pe Tabor. Aspectul special al acestei viziuni taborice este descris în omiliile părinţilor şi autorilor bizantini. Termenul grec pentru schimbare la faţă este metamorphosis, adică literal "schimbarea


formelor". Cunoaştem Metamorfozele lui Ovidiu. Schimbarea la faţă a lui Isus nu putea avea loc în acest mod. Dacă şi-ar fi schimbat forma, apostolii nu l-ar fi recunoscut. Apostolii l-au văzut pe Mântuitorul într-o lumină nouă, o lumină spirituală, au dobândit metanoia, perfecţiunea credinţei. De fapt, pe icoane este în general reprezentat numai sfântul Petru, care reuşeşte s-o priceapă pe deplin dat fiind faptul că, înainte de a urca pe Tabor, a mărturisit: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu". Creştinii sunt invitaţi să dobândească lumina taborică în rugăciuni. De aceea, elementul principal în exerciţiile spirituale este o intensă rugăciune personală.

- Care este semnificaţia rugăciunii?

- Ar fi mai bine să ne dăm mai întâi seama ce este ceea ce se numeşte rugăciune. Pentru noi creştinii e de importanţă capitală faptul că în timpul Sfinţilor Părinţi a fost adăugată la definiţiile rugăciunii clasica afirmaţie platonică: rugăciunea este "ridicarea minţii la Dumnezeu". Şi totuşi Evagrie, care în secolul al IV-lea a introdus această definiţie în tratatele monastice, a făcut o adăugire de mare valoare: "... şi colocviul cu Dumnezeu". Aceasta înseamnă că Dumnezeu, către care ridicăm mintea, nu este o idee nobilă, o idee universală abstractă, ci o persoană vie cu care se intră în dialog personal. Insist asupra acestui aspect, astăzi atât de actual. Considerându-mă ca unul care studiază "spiritualitatea orientală", se mai întâmplă uneori ca cineva să vrea să vorbească cu mine despre meditaţia orientală, despre yoga, zen... De obicei aceste persoane sunt ferm convinse că aceste practici se potrivesc cu mentalitatea omului de astăzi, dar au îndoieli asupra modului de a le concilia cu rugăciunile creştine.

- Un exemplu de conciliere între yoga şi rugăciunea creştină?

- Am avut la un moment dat o discuţie cu o budistă japoneză. Se întorcea din Elveţia unde a participat la un curs de ştiinţă comparată între religii şi voia să discute cu mine despre mistica creştină. Am schiţat pentru ea pe hârtie schema urcării pe munte, Sinai sau Carmel, diferitele etape. A ascultat uimită şi a trasat o schemă destul de asemănătoare, luând-o dintr-un document budist. Apoi m-a întrebat: "Mai aveţi vreo altă schemă de urcare mistică?" - "Desigur", am răspuns, explicându-i teoria lui


Evagrie despre eliberarea de conceptele particulare pentru a ajunge la Dumnezeu "fără forme". Budista, entuziasmată, a exclamat: "Acest lucru este tipic al nostru. Dar atunci, dacă se pot găsi atâtea analogii, există sau nu există diferenţă între rugăciunea creştină şi cea budistă?" Am încercat să ies din încurcătură cu o contra-întrebare: "Când voi vă rugaţi, unde voiţi să ajungeţi?" - "Este clar: la unirea cu Fiinţa supremă", a fost răspunsul ei. - "Frumos, sunt de acord şi eu. Dar întreb încă un lucru: În această viaţă a noastră cineva a ajuns deja la unirea perfectă cu Dumnezeu?", am insistat eu. Femeia mi-a dat un răspuns într-adevăr frumos: "Aceasta este dorinţa oamenilor, dar în această viaţă prezentă nimeni nu a ajuns la ea". Atunci i-am zis: "Noi creştinii credem că în persoana lui Isus Cristos, omul şi Dumnezeu s-au unit perfect. De aceea, rugăciunea noastră se face mereu prin intermediul Domnului nostru Isus Cristos, unire personală, dialogală cu El şi apoi cu Tatăl, care vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor". Budista a rămas în tăcere, apoi mi-a spus: "Mă voi gândi la asta". Şi cu înclinaţii profunde şi zâmbete amabile ne-am despărţit.

- Trebuie recunoscută rădăcina vitală.

- Consider foarte important acest fapt deoarece societatea noastră devine tot mai mult o împărăţie a morţii. Tratăm fiinţele vii ca pe nişte lucruri pur materiale şi pe însuşi Dumnezeul cel viu ca pe o idee abstractă, moartă. De aceea şi distincţiile noastre între bine şi rău au efecte mortale. Gânditorul rus Sestov explică în acest sens primul păcat al lui Adam. Rodul paradisiac care dădea deosebirea binelui şi a răului era, din porunca lui Dumnezeu, inseparabil de pomul vieţii. Rupt de acolo, a adus moartea. Întorcându-ne la contextul nostru iniţial putem spune: scopul exerciţiilor spirituale este de a întoarce noţiunile noastre de credinţă la rădăcina vitală prin rugăciunea vie cu Dumnezeu Tatăl viu, prin Dumnezeu-Om viu Cristos şi Duhul său dătător de viaţă.

- Dar postul şi pomana?

- La prima vedere se pare că, prin aceşti termeni, ne întoarcem înapoi. În timp ce până acum am vorbit despre ceea ce trezeşte viaţa, cu aceşti termeni intrăm în sfera cunoscută ca mortificaţie. Viaţa se susţine cu hrană. Atunci de ce ar trebui cineva să postească? Unii monahi din deşert


practicau abstinenţa într-un mod atât de eroic încât ni se pare neverosimil. În omiliile părinţilor se încerca să se stabilească atât măsura, cât şi motivele spirituale ale postului. De posturile stabilite în Vechiul Testament creştinii se simţeau eliberaţi, dar au găsit noi motive.

- Care sunt motivele pentru a posti?

- Primul este caritativ: ceea ce se economiseşte din propriul belşug, caritatea împarte celor lipsiţi. Se dă ca pomană. Este un termen nu prea drag lumii de astăzi, dar iniţial exprima compasiunea sinceră faţă de alţii şi faptul de a le da tot ceea ce au ei nevoie. În ceea ce priveşte trupul, Sfântul Vasile ne asigură că adevăratele sale necesităţi sunt destul de puţine. Apoi adaugă în omiliile sale despre post şi motive luate de la medici şi asceţi păgâni. Chiar şi un motiv care ar trebui să atragă sexul feminin: femeile care postesc sunt mai frumoase. Desigur că toată acea elocvenţă a înflorit mai ales în predicile de Postul Mare.

- Ce are de spus Postul Mare lumii de astăzi, care pare să anuleze prezenţa lui Dumnezeu şi simţul păcatului?

- Recunosc că totul sună rău la urechile lumii, până când noi o vom ajuta să înţeleagă avertismentul decisiv din Evanghelie: "Pocăiţi-vă pentru că împărăţia lui Dumnezeu este aproape". Să auzim definiţia patristică: "Pocăinţa reînnoieşte botezul; pocăinţa este un pact cu Dumnezeu pentru a începe o viaţă nouă". Pentru Sfântul Grigore din Nazianz pocăinţa este un "botez al lacrimilor". Şi Sfântul Efrem a scris: "Sufletul a murit datorită păcatului. Lacrimile care cad pe un trup nu reuşesc să învie un cadavru, dar dacă ele cad pe un suflet, îl învie, îl fac să trăiască din nou." Experienţa cotidiană ne descoperă atâtea rele în lume. Suntem întristaţi de aceasta? Mult. Şi totuşi tristeţea este trecută de asceţi printre viciile fundamentale. Cum să ne eliberăm de ea? Cu promisiunea că orice rău provine din păcat şi că orice păcat este reparabil prin intermediul pocăinţei. Un document etiopian, "Misterul cerului şi al pământului", asigură: "Atunci când şi păcatele credinciosului ar fi mari cât munţii şi foarte numeroase, dacă pocăinţa este asemenea unei scântei, va prevala chiar dacă e mică, şi va şterge toate păcatele lui". Pentru acest motiv călugării voiau să facă pocăinţă continuă, aproape ca un Post Mare prelungit. Plângeau amintindu-şi de păcatele lor.


- Un plâns care poate fi propus omului de astăzi?

- Să fim atenţi la ceea ce spun călugării despre plânsul lor: nu sunt lacrimi de tristeţe, ci de o emoţie înduioşătoare, de consolare - cât de bun este Mântuitorul, mereu gata să repare orice rău! Spune sfântul Efrem: "O faţă spălată de aceste lacrimi este de o frumuseţe nepieritoare". Dar oamenii de astăzi? Nu vor să admită păcatul lor, deci consideră că nu au nevoie de Dumnezeu pentru a-l ierta. Şi atunci le rămâne numai experienţa tristă a răului. Rămân săraci din punct de vedere spiritual. Însă sunt suflete generoase care fac pocăinţă pentru ei, mai ales în Postul Mare, având conştiinţa că noi oamenii suntem un singur organism: între noi sunt legături de solidaritate care ne face să împărtăşim păcatele precum şi sfinţenia şi eforturile de bine.



Oremus et pro Iudaeis - Să ne rugăm şi pentru iudei Autor: Cardinalul Gianfranco Ravasi Traducător: Mons. Mihai Todea Sursa: L`Osservatore Romano, 15 februarie 2008

Cardinalul Gianfranco Ravasi este preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură şi preşedintele Comisiei Pontificale pentru Bunurile Culturale ale Bisericii.

Într-o zi Kafka îi răspunse prietenului Gustav Janouch, care-l întreba despre Isus din Nazaret: "Acesta este o explozie de lumină. Trebuie să închizi ochii pentru a nu orbi". Raportul dintre evrei şi acest "frate mai mare al lor", după cum curios l-a numit filozoful Martin Buber, a fost întotdeauna intens şi tensionat, reflectând mult mai complexul şi tensionatul raport dintre iudaism şi creştinism. Poate că în simplificarea formulei este sugestivă fraza lui Shalom Ben Chorin din eseul său care are titlul emblematic "Fratele Isus" (1967): "... Credinţa lui Isus ne uneşte cu creştinii, dar credinţa în Isus ne desparte".

Am dorit să recreăm acest fundal, în realitate mult mai vast şi diversificat, pentru a localiza în mod mai coerent noua formulă Oremus et pro Iudaeis din cadrul Liturghiei din Vinerea Mare. Nu trebuie să repetăm că este vorba despre o intervenţie asupra unui text deja redactat şi dedicat unei folosiri specifice, privind Liturghia din Vinerea Mare conform Misalului Roman în redactarea promulgată de Fericitul Ioan al XXXIII-lea, înainte de reforma liturgică a Conciliului Vatican II. Un text, deci, deja cristalizat în redactarea sa şi circumscris folosirii actuale, conform deja cunoscutelor dispoziţii conţinute în motu proprio papal Summorum Pontificum din luna iulie a anului trecut.


Aşadar, în interiorul legăturii care uneşte intim Israelul lui Dumnezeu şi Biserica, vom căuta să individualizăm caracteristicile teologice ale acestei rugăciuni, în dialog şi cu reacţiile dure pe care le-a provocat în mediul iudaic. Prima este o consideraţie "textuală" în sens strict: să ne amintim că de fapt cuvântul textus face trimitere la ideea unui "ţesut", un material compus din mai multe fire. Ei bine, cele treizeci de cuvinte latine substanţiale care alcătuiesc acest Oremus sunt în totalitate rodul unei "ţesături" de expresii neotestamentare. Este vorba, deci, despre un limbaj care aparţine Sfintei Scripturi, punctul de referinţă al credinţei şi rugăciunii creştine.

Suntem invitaţi să ne rugăm mai întâi pentru ca Dumnezeu să "ilumineze inimile", pentru ca astfel şi evreii "să-L recunoască pe Isus Hristos ca mântuitor al tuturor oamenilor". Faptul ca Dumnezeu Tatăl şi Hristos să "ilumineze ochii şi mintea" este o dorinţă pe care Sfântul Pavel o destina însăşi creştinilor din Efes care proveneau din mediu fie iudaic fie păgân (Efeseni 1,18; 5,14). Marea mărturisire de credinţă în "Isus Hristos ca mântuitor al tuturor oamenilor" este conţinută în prima Scrisoare către Timotei (1Timotei 4,10), dar este reformulată în forme analoge şi de alţi autori neotestamentari, cum ar fi, spre exemplu, Luca în Faptele Apostolilor, care pune în gura lui Petru această mărturie în faţa Sinedriului: "... Şi mântuirea nu se află în nimeni altul, căci nu se află sub cer alt nume dat oamenilor prin care să putem fie mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4,12).

Ajunşi la acest punct iată orizontul pe care îl conturează rugăciunea adevărată: se cere lui Dumnezeu, "care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului", să facă astfel "ca, prin intrarea tuturor popoarelor în Biserică, şi Israel să fie mântuit". În sus se înalţă epifania solemnă a Dumnezeului atotputernic şi veşnic a cărui iubire este ca o mantie care acoperă întreaga omenire: El, citim de altfel în prima scrisoare către Timotei ( 1Timotei 2,4) "vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului". La picioarele lui Dumnezeu se mişcă, în schimb, un fel de grandioasă procesiune planetară, alcătuită din toate naţiunile şi culturile şi care-l vede pe Israel într-o poziţie privilegiată, cu o prezenţă necesară. Iată-l din nou pe apostolul Pavel care concluzionează celebra secţiune a capodoperei sale teologice, Scrisoarea către Romani, dedicată poporului evreu, măslinul originar pe care şi noi suntem altoiţi, cu această viziune a cărei descriere este


"împletită" cu citate profetice şi psalmice: aşteptarea deplinătăţii mântuirii "... are loc până să intre întreaga păgânime, iar pe urmă va fi mântuit întreg Israelul, precum stă scris: 'Din Sion va veni mântuitorul şi va înlătura nelegiuirile din sânul lui Iacob. Iar acesta va fi legământul meu cu ei, când voi îndepărta păcatele lor'" (Romani 11,25-27).

Este, aşadar, o rugăciune care corespunde metodei compilaţiei clasice creştinătăţii: "împletirea" invocaţiilor pe baza Sfintei Scripturi astfel ca să fie ţesute împreună în mod intim credinţa şi rugăciunea (este o interacţiune între lex orandi şi lex credendi). În acest punct putem propune o a doua reflecţie mai mult asupra conţinutului. Biserica se roagă pentru a avea alături de ea în comunitatea unică a celor care cred în Hristos şi pe Israel, ca unul dintre credincioşi. Este ceea ce aştepta ca o mare speranţă escatologică, ca ultim element al istoriei, Sfântul Pavel în ultimele capitole ale Scrisorii către Romani (capitolele 9-11) la care ne-am referit deja mai sus. Este ceea ce Conciliul Vatican II proclama când, în Constituţia despre Biserică, afirma că "cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu. În primul rând acel popor căruia i-au fost date testamentele şi făgăduinţele şi din care s-a născut Hristos după trup, popor ales, iubit pentru părinţii lui: căci Dumnezeu nu-şi ia înapoi darurile şi chemarea făcută" (Lumen Gentium nr. 16).

Această speranţă intensă este bineînţeles proprie Bisericii care are în centru, ca izvor al mântuirii, pe Isus Hristos. Pentru creştini El este Fiul lui Dumnezeu şi este semnul vizibil şi eficace al iubirii divine, pentru că aşa cum i-a spus Isus în acea noapte "unui mai mare al iudeilor", lui Nicodim, "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut şi nu l-a trimis pentru a judeca lumea ci pentru ca lumea să se mântuiască prin El" (cf. Ioan 3,16-17). Deci, de la Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul lui Israel, provine valul purificator şi roditor al mântuirii, motiv pentru care se poate spune în cele din urmă, precum Hristos în Evanghelia lui Ioan, că "mântuirea vine de la iudei" (4,22).

Repetăm încă o dată: aceasta este viziunea creştină şi este speranţa Bisericii care se roagă. Nu este o propunere programatică a unei adeziuni teoretice şi nici o strategie misionară spre convertire. Este atitudinea caracteristică invocaţiei în rugăciune conform căreia se doreşte şi pentru


persoanele care sunt considerate apropiate, dragi şi importante, o realitate care este considerată valoroasă şi mântuitoare. Un important exponent al culturii franceze din secolul XX, Julien Green, scria că "este întotdeauna frumos şi legitim a dori pentru celălalt ceea ce este pentru tine un bine sau o bucurie: dacă te gândeşti să dăruieşti un dar adevărat, nu-ţi opri mâna". Bineînţeles, acest lucru trebuie să aibă loc întotdeauna în respectul libertăţii şi al diferitelor căi pe care celălalt le adoptă. Dar este un semn de afecţiune a dori şi pentru fratele tău ceea ce tu consideri un orizont de lumină şi viaţă.

În această perspectivă şi acest Oremus, cu toate limitele sale şi cu specificul său, poate şi trebuie să confirme legătura noastră şi dialogul cu "acel popor cu care Dumnezeu a binevoit să stabilească Vechiul Legământ", alimentându-ne "din rădăcina sa de măslin bun pe care au fost altoite ramurile măslinului sălbatic care suntem noi, Neamurile" (Nostra Aetate, nr. 4). Şi după cum se va ruga Biserica în Vinerea Mare, conform liturgiei Misalului Papei Paul al VI-lea, speranţa comună şi ultimă este ca "poporul întâi născut al alianţei cu Dumnezeu să poată ajunge la deplinătate mântuirii".


Sănătatea ca tindere spre armonie Autor: Cardinalul Javier Lozano Barragan Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, 26 ianuarie 2008

Cardinalul Javier Lozano Barragan, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Serviciilor de Sănătate, a ţinut o lectio magistralis vineri, 18 ianuarie 2008, în sediul companiei farmaceutice multinaţionale "GlaxoSmithKline" din Verona, Italia. Redăm în continuare conţinutul acestei prelegeri.

Ce este sănătatea? Cu toţii experimentăm sănătatea atunci când o avem şi boala atunci când soseşte. Însă de la experiment la concept lucrurile se schimbă, deoarece nu este atât de uşor a descrie sănătatea. De fapt, sănătatea este ceva care ocroteşte viaţa şi a intra în misterul vieţii nu este un lucru uşor.

I. Sănătatea

1. Diferite definiţii ale sănătăţii

Câteva definiţii ale sănătăţii au fost enunţate astfel: 1. Sănătatea este tăcerea organelor; 2. Sănătatea constă în lipsa bolilor; 3. Sănătatea este o stare de perfectă bunăstare fizică, mentală şi socială, şi nu numai lipsa bolilor; 4. Sănătatea este nivelul de eficacitate funcţională şi/sau metabolică a unui organism, atât la nivel micro (celular), cât şi la nivel macro (social); 5. Sănătatea este un echilibru dinamic în continuă mişcare de la o stare de sănătate la o alta de boală, aceste oscilaţii depinzând de numeroşi factori sau variabile biologice, psihologice şi/sau sociale, în interacţiune intimă şi continuă; 6.


Sănătatea constă în capacitatea de a reacţiona la factori adverşi de orice tip, fără a compromite sistemul de viaţă; 7. Sănătatea este un proces, este capacitate şi dispoziţie de a trăi în formă autonomă, solidară şi cu capacitate pentru veselie şi bucurie; 8. Sub profilul mintal, se afirmă că sănătatea este capacitatea de a iubi, de a se bucura şi de a tolera.

Se spune că factorii care influenţează în sănătate ca determinanţi generali sunt: "biologia umană", "ambientul", "forma de viaţă" şi "organizarea sănătăţii". Se consideră ca factori foarte importanţi: exerciţiul fizic, nutriţia şi sănătatea mintală [1].

2. Adnotări la definiţiile sănătăţii

Examinând aceste opt definiţii, sau mai bine spus descrieri ale sănătăţii, vedem că provin din concepţia care există despre om, adică presupun o întreagă antropologie care stă la bază. De la o antropologie mecanicistă materialistă nu putem aştepta altceva decât o definiţie a sănătăţii de tip exclusiv biologic, enunţată în termeni pur materiali. Astfel, unele dintre aceste definiţii au conceput sănătatea numai ca lipsă a bolilor, sau în domeniul exclusiv al senzaţiilor corporale. Atunci când abandonăm această mentalitate, sănătatea este privită nu doar centrându-ne pe boală, ci pe bolnav în complexitatea sa. Sunt definiţii care includ aspecte psihologice şi sociale. Între acestea, cea mai acceptată astăzi este cea formulată de Organizaţia Mondială pentru Sănătate, care a afirmat că sănătatea "este o stare de perfectă bunăstare, fizică, mentală şi socială, şi nu numai absenţa bolilor".

Această definiţie are meritul de a depăşi concepţia pur mecanicistă şi de a lua în considerare, pentru a defini sănătatea, nu numai bolile, ci şi pe bolnav. Din acest punct de vedere, depăşeşte celelalte definiţii care provin dintr-un cadru mecanicist şi se deschide spre dimensiunile mentale şi sociale. Însă, din păcate, definiţia de mai sus, cuprinzând în conceptul de sănătate o bunăstare perfectă, iese din realitate şi nu depăşeşte o simplă dorinţă la care, însă, nu se poate ajunge. Prin urmare, această sănătate nu s-ar afla nicăieri şi tot ceea ce se concepe având ca bază această definiţie riscă să fie un adevărat eşec. Să ne gândim la frustrarea întregii ştiinţe medicale, a tuturor lucrătorilor sanitari care lucrează tocmai pentru ca pacienţii să aibă acces la sănătate. Şi totuşi, aceasta nu o putem avea, de


vreme ce starea de perfectă bunăstare nu o vom putea obţine niciodată. Mai mult, moartea inevitabilă a bolnavului va fi frustrarea cea mai mare.

Există alte definiţii care tind mai degrabă să ajungă la o anumită armonie. O definiţie ne vorbeşte de a armoniza sănătatea cu boala; o altă definiţie susţine că sănătatea este capacitatea de a nu ne lăsa tulburaţi de factorii externi negativi care izbucnesc în individ; sau capacitatea de a rămâne mereu în veselie şi bucurie, trăind în formă autonomă şi solidară.

Mi se pare că aceste definiţii au deja un merit în plus, deoarece caută armonia. Dar tot aceste definiţii cad şi în ficţiune, vorbind de armonie, de bucurie şi de veselie când, în realitate, persoana este mai degrabă tulburată de boală. În afară de aceasta, a defini sănătatea ca armonie între boală şi sănătate nu ne rezolvă problema, de vreme ce ar trebui să se spună mai întâi ce este sănătatea, pentru a o putea compara cu boala, altminteri s-ar afirma un lucru prin acelaşi lucru, adică, sănătatea este sănătatea. Fiind realişti, armonia în totalitatea sa nu există în această lume, nici în domeniul individual fizic sau mintal, nici la nivel social. Totuşi, această referire la armonie cred că ne pune, într-un fel, pe un traseu pe care dacă-l urmăm putem să ne apropiem mai mult de un concept realist despre sănătate.

II. Sănătatea ca tindere spre armonie

Definiţia sănătăţii dată de Papa Ioan Paul al II-lea

Mă refer la conceptul pe care ni l-a dat slujitorului lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea, în mesajul său pentru Anul Jubiliar 2000. În acel mesaj, Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că sănătatea este: "Tinderea spre armonia fizică, psihică, socială şi spirituală, şi nu numai lipsa bolilor, care îl capacitează pe om să îndeplinească misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o în viaţa sa" [2].

Substratul definiţiei Papei Ioan Paul al II-lea

Este clar că această definiţie a sănătăţii are ca fundament întreaga concepţie creştină. Putem spune că dorinţa oricărei religii este ca divinitatea să ne dea sănătatea. Această sănătate se pierde fie din cauzele


naturale ale evenimentelor cosmice, fie datorită istoriei rele a oamenilor, şi se poate recăpăta atunci când din punct de vedere cultural sunt dominate aceste cauze naturale, sau oamenii se eliberează de acţiunile rele săvârşite.

Totul este diferit în concepţia creştină despre sănătate. Sănătatea nu se află în orânduirea corectă a elementelor, sau în acţiunile umane care ne eliberează de o istorie rea. De fapt, sănătatea nici nu este un dar obiectiv pe care ni-l dă Dumnezeu, ci însuşi Dumnezeu ni se dăruieşte nouă în Isus Cristos. Concepţia creştină despre sănătate este o concepţie holistică ce ia totul din persoana umană, în toate dimensiunile sale, prezente şi viitoare, astfel încât sfârşitul dorit de orice creştin este tocmai sănătatea veşnică.

Deja în Vechiul Testament apare conceptul de sănătate ca: "a crea un spaţiu", "a se elibera de duşman", "a ajunge la victorie", "a ajuta", "a vindeca", "a mântui", şi cel care dă sănătatea este Domnul. El este refugiul împotriva ameninţărilor la adresa sănătăţii, împotriva duşmanilor care pot lua sănătatea. El este stăpânul vieţii şi al morţii, dăruieşte viaţa şi eliberează de moarte. În Noul Testament sănătatea este dată de Mântuitorul. Toată opera lui Cristos se concepe ca sănătate, El se prezintă pe sine însuşi ca sănătate, şi ca pe cel care ne eliberează de tot ceea ce se împotriveşte sănătăţii. Sănătatea este împărăţia sa. În această formă sunt interpretate minunile de vindecare săvârşite de Isus care, deşi redau sănătatea vremelnică, se îndreaptă spre sfârşit, ca o vestire a sănătăţii definitive, tocmai aceea pe care Mântuitorul ne-o aduce. Trebuie să insistăm asupra faptului că îl interesează sănătatea vremelnică, dar aceasta nu se desparte de sănătatea întreagă, ci mai mult, sănătatea despre care ne vorbeşte Noul Testament nu este numai ceva spiritual, ci este totală, care ajunge şi la reînnoirea totală a cosmosului [3].

Bazându-ne pe această concepţie antropologică, să încercăm să explicăm descrierea sănătăţii pe care ne-a lăsat-o slujitorul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea.

Elementele definiţiei Papei Ioan Paul al II-lea

1. Tindere


Să începem cu primul concept: tindere. Sănătatea este, înainte de toate, ceva care se află nu numai în organele omului, ci implică omul întreg şi îl stimulează să tindă spre înainte. Acel "înainte" se plasează în linia speranţei. Se aşteaptă ceva. Sănătatea este capacitatea de a aştepta, capacitatea de a spera. Cine nu speră nimic şi rămâne închis în el însuşi a pierdut sănătatea. Această "tindere spre înainte" înseamnă că sănătatea are grade şi că poate fi obţinută în măsuri diferite, dar rămâne mereu deschisă posibilitatea de perfecţionare a ceea ce s-a obţinut. Această posibilitate de perfecţionare este scara speranţei: se bazează pe ceea ce se posedă şi de la această realitate se tinde spre un viitor mai bun. Astfel ia naştere un elan continuu care nu se opreşte niciodată şi care, conceput în manieră corectă, ocroteşte împotriva oricărei deprimări. Speranţa reală constituie imunitatea împotriva oricărei frustrări.

2. Armonia

Ceea ce se speră, acel ceva spre care se tinde este armonia. Desigur, armonia deplină nu poate fi obţinută în această viaţă. Aşadar, nu este real a aştepta, aşa cum spune definiţia OMS, "o stare de perfectă bunăstare". Dar este real a tinde spre armonie; cu alte cuvinte, încetul cu încetul, a mări în noi înşine armonia parţială pe care o posedăm. Deci sănătatea este o luptă împotriva a tot ceea ce se împotriveşte armoniei în om. Această afirmaţie se clarifică spunând că armonia este confluenţa ordonată a elementelor distincte, adică unitatea. Şi unitatea este viaţa, de vreme ce dezintegrarea este tocmai moartea. A tinde spre armonie înseamnă a lupta pentru a avea şi a spori viaţa, şi sănătatea este tocmai maniera unică pentru a conserva şi a spori viaţa. Privind ce clasă de armonie este aceea care cere sănătatea, vedem că în această tindere nu e vorba numai de simple dorinţe, ci de fapte concrete care realizează încontinuu armonia în tindere, în practică cele care fac să crească ceea ce se posedă deja şi corectează defectele de lipsă de armonie care pot exista. De fapt, se tinde spre o armonie cvadruplă, adică: fizică, psihică, socială şi spirituală. Este clar că această armonie se referă la fiecare aspect, dar nu se poate referi la fiecare decât atunci când există armonie în ansamblul celor patru aspecte, în maniera vaselor comunicante.

3. Fizică


A construi armonia fizică înseamnă a construi întregul aspect biologic al sănătăţii, aspect asupra căruia se concentrează atâtea concepţii actuale ale medicinii, care nu se resping, dar care relevă parţialitatea sa. Sănătatea este şi lipsă a bolilor, dar nu numai aceasta. Aşadar, a lupta împotriva bolilor şi cu toată forţa face parte din însuşi conceptul de sănătate. Este clar că în armonia fizică, în lipsa bolilor, există grade; se poate avea mai multă sau mai puţină sănătate fizică.

4. Psihică

Atunci când se vorbeşte de armonie psihică, vorbim despre armonie în autoconducere. Ne amintim de faimosul mit al vizitiului despre care ne vorbeşte Platon în Dialogul lui Fedru şi care povesteşte astfel: "Zbura prin lumea inteligibilă un vizitiu, condus de doi cai, unul trăgea bine, celălalt rău. Unul alb, celălalt negru. Deodată, din cauza calului negru, vizitiul pierde controlul şi toţi cad în abis, iar carului i se rup aripile. Carul înaripat este sufletul, intelectul, partea raţională, vizitiul care conduce; conduce celelalte părţi, deşi uneori discută. Calul alb este partea irascibilă a omului, curajul, impulsul, bravura, acţiunea. Calul negru este partea concupiscentă, dorinţa, satisfacerea necesităţilor fizice. Naşterea fizică a unei persoane aduce cu sine căderea sufletului în trup, se pierde controlul carului înaripat care cade în abis. Se rup aripile sale şi nu mai poate zbura, dar cu aripile frânte mai are sensibilităţi şi nelinişti care îl fac încet-încet să urce din nou". Fără a accepta amprenta dualistă a lui Platon, putem afirma totuşi că armonia psihologică constă în armonia celor doi cai, cel alb şi cel negru, şi acea armonie este condusă de vizitiu. Intelectul, voinţa, partea irascibilă a omului, curajul, impulsul, bravura, acţiunea şi partea concupiscentă, dorinţa, satisfacerea necesităţilor fizice, etc., trebuie să se echilibreze şi să fie în armonie, pentru a putea parcurge în mod corespunzător drumul vieţii. Adică armonia psihologică constă în propria auto-transparenţă şi în a ne conduce conştient pe noi înşine spre un scop vrednic şi capabil, în special atunci când bolile fizice se intensifică, sau când factori extrinseci, fizici sau afectivi, ameninţă persoana. Intelectul, voinţa, sentimentele, impulsurile vitale, toate în armonie perfectă. A şasea şi a şaptea definiţie a sănătăţii, indicate la început, ating acest aspect.

5. Socială


Persoana umană are, să spunem aşa, două versante care o constituie, versantul individual şi versantul social. Armonia spre care se tinde în sănătate este armonia individuală, dar şi armonia socială. Armonia socială este armonia de completare cu alte persoane. Este armonia iubirii. Înseamnă dreptatea, pacea, iubirea. Înseamnă a găsi cealaltă persoană, individual şi colectiv, a se dărui ei şi a o primi în acelaşi timp. Merge de la armonia familială şi de la prietenie la cea socială în diferitele tipuri de manifestare, atât politice cât şi economice, ştiinţifice şi în general culturale. Aici putem vorbi şi de armonia ambientală, care înseamnă ocrotirea mediului împotriva poluării. Distrugerea ambientului distruge şi sănătatea socială, psihică şi fizică.

6. Spirituală

Când vorbim de sănătatea spirituală, înţelegem gradul de unificare umană totală. Persoana umană se unifică atunci când are un obiectiv vital spre care tinde în totalitate. Sănătatea spirituală coordonează, să spunem aşa, sănătatea fizică, sănătatea psihică şi sănătatea socială, deoarece le conduce pe toate trei spre acest obiectiv vital. Dacă persoana este pierdută şi nu ştie ce trebuie să facă în viaţă, spre ce anume sau spre cine trebuie să orienteze existenţa sa, acea persoană nu se bucură de sănătate spirituală. Deci obiectivul vital trebuie să fie în sine vrednic şi capabil de a orândui spre sine sănătatea fizică, sănătatea psihică şi sănătatea socială. O eroare în alegerea acestui obiectiv face în aşa fel încât nu se obţine armonia dorită şi, într-adevăr, nu se posedă sănătatea. În măsura în care acest obiectiv domină existenţa, se va avea armonia astfel şi sănătatea.

7. Unificarea

Pentru aceasta, Papa Ioan Paul al II-lea afirma că sănătatea depinde de îndeplinirea misiunii pe care Dumnezeu a încredinţat-o diferitelor persoane. Misiunea este obiectivul vital care trebuie să unifice toată viaţa. Această misiune, în forme multiple, constă în faptul că fiecare trebuie să depăşească moartea şi să aibă o viaţă care nu se termină niciodată. Adică misiunea fiecăruia ar consta în dobândirea plinătăţii vieţii. Sănătatea este pentru a conserva viaţa. Spiritualitatea sănătăţii nu constă numai în conservarea vieţii prezente, ci în multiplicarea ei într-o manieră aproape infinită.


Această sănătate spirituală nu este în contrast cu sănătatea fizică, psihică şi socială, ci în afară de faptul că le unifică, aşa cum s-a spus, în îndeplinirea misiunii proprii, le prelungeşte până la frontiere inimaginabile.

8. Drumul

Drumul acestei sănătăţi spirituale este oferit gratuit fiecărei persoane de însuşi Dumnezeu în Isus Cristos. El este unica sănătate. El ne asumă în moartea şi învierea Sa, prin marea iubire care este Duhul Sfânt. A îndeplini misiunea înseamnă a răspunde cu toată iubirea umană la această iubire divină şi, astfel, a unifica întreaga existenţă în iubire.

Această iubire nu este numai între Dumnezeu şi o persoană în particular, ci este o iubire care se extinde la toată familia umană, începând cu propria familie şi ajungând la întreaga omenire. Ba mai mult, este o iubire totală care cuprinde întregul Univers. Iubire, unitate, armonie, sănătate sunt concepte interschimbabile.

9. Diversităţi de sănătate

Tinderea spre armonie şi armonia obţinută are, de aceea, grade care, în fond, depind de configurarea cu Cristos mort şi înviat; adică depind de darul de iubire al Duhului Sfânt şi de gradul de iubire umană cu care se răspunde în mod liber acestei iubiri divine.

Diversităţile darurilor divine primite de la această iubire constituie diversitatea niciodată repetabilă a misiunilor, diversitatea fiecărei persoane umane, diversitatea caracterelor distincte, diversitatea circumstanţelor în care se trăieşte. Astfel, se configurează diferitele spiritualităţi şi se configurează armoniile distincte. Prin urmare, se ajunge la diversitatea de sănătate şi a gradelor de sănătate. Este clar aşadar că sănătatea este mereu diferită de la o persoană la alta, şi este diferită şi în funcţie de etapa vieţii în care se află fiecare.

Ca o adnotare finală, observăm că acest obiectiv vital este un obiectiv pentru toată omenirea; totuşi, conform planurilor divine, se prezintă în mod diferit fiecăruia. Deci nu se poate spune că e valabil numai pentru


catolici, sau pentru cei care au credinţa creştină. Este pentru toţi. Cum obţin în practică această armonie cei care nu împărtăşesc credinţa creştină este ceva care până la urmă numai Dumnezeu cunoaşte.

Concluzie:

Sănătatea este armonia. Aceasta se obţine în diferite grade ce determină gradele de sănătate, care se generează prin tinderea spre armonie. Această armonie este fizică, psihică, socială şi spirituală. Se obţine numai învingând moartea. Unica formă reală şi istorică pentru a învinge moartea este a fi încorporat în moartea şi învierea lui Cristos. Această încorporare o face Duhul Sfânt, iubirea infinită a lui Dumnezeu şi armonia Lui deplină. Astfel, sănătatea, armonia, viaţa şi unitatea sunt concepte care se implică reciproc.

Afirmaţia centrală în această reflecţie este că sănătatea este armonia, şi aceasta din urmă se obţine numai învingând moartea; singura cale pentru a învinge moartea este a fi, în realitate deplină, încorporaţi în moartea şi învierea lui Cristos. Astfel putem înţelege mai bine de ce Papa Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat această descriere a sănătăţii ca tindere spre armonia fizică, psihică, socială şi spirituală, şi nu numai lipsă a bolilor, care capacitează persoana pentru a îndeplini misiunea pe care Domnul i-a încredinţat-o.

Note

[1]. http://es.wikipedia.org/wiki/Salud.

[2]. Messaggio dell'Anno Giubilare del 2000, n. 13.

[3]. cfr. W. Koester, Heil, In LThk., 5,76-77: J. Ratzinger, ibid, 78-80.



Importanţa Lourdes-ului după 150 de ani Autor: Isabelle Cousturie Traducător: Oana Capan Sursa: Zenit, 20 februarie 2008

Episcopul de Lourdes consideră că pelerinajele în Dieceza sa sunt ca promisiunile care nu înşeală niciodată. Afirmaţia a fost făcută de Episcopul Jacques Perrier de Tarbes şi Lourdes la 10 februarie, în ajunul sărbătorii Fecioarei de la Lourdes, în predica de la Liturghia celebrată la grotă. "Apariţiile de la Lourdes", spunea Episcopul, "ca şi Postul, ne propun aceeaşi întrebare, aceea a speranţei, căreia Papa i-a dedicat a doua sa Enciclică. În ce ne punem speranţa? Ce suntem gata să facem pentru a intra în marea speranţă?" În contextul Jubileului celor 150 de ani de la prima apariţie a Fecioarei înaintea tinerei Bernadetta Soubirous, prelatul a acordat un interviu agenţiei Zenit despre mesajul lăsat de "Doamna cea frumoasă".

- În acest an de importanţă specială pentru Dieceza voastră, ce mesaj aţi dori să transmiteţi credincioşilor şi pelerinilor?

- Dacă vin la Lourdes, vor fi bine primiţi şi li se va propune ceva foarte simplu: să urmeze calea jubiliară, formată din patru etape - baptisteriu, unde a fost botezată Bernadetta; vechea închisoare, care este un loc tipic evanghelic; evident sanctuarele; şi oratoriul unde Bernadetta a primit Prima Împărtăşanie.

Aşadar, mesajul este acela de a demonstra că fenomenul apariţiilor este încadrat într-o viaţă creştină, care este viaţa creştină a Bernadettei şi viaţa creştină a parohiei din Lourdes. Este necesar să încercăm să propunem din nou itinerariul unui pelerinaj, o metodologie actualmente


la modă, în contextul unei vieţi creştine obişnuite, în Euharistie, chiar dacă astăzi numărul de preoţi a scăzut mult comparativ cu alte perioade.

Cei care vin pot să urmeze această cale. Mesajul de la Lourdes nu constă în principal în cuvinte, ci mai degrabă în acţiuni, cuvinte, gesturi toate împreună, pentru a intra în spiritul apariţiilor, prin acest itinerariu prin intermediul celor patru puncte din oraş şi de la sanctuare. Iar pentru cei care nu pot să vină, există alte căi pentru a se uni cu noi de departe. Au fost concepute zile de reculegere, sau mai exact o novenă, pentru ca oricine să se poată asocia cu calea Jubileului, deoarece pentru noi este important să poată trăi spiritul Jubileului şi cei care nu au posibilitatea de a fi prezenţi fizic, din cauza lipsei timpului sau din motive financiare.

- Acest an jubiliar este o ocazie de a merge pe urmele Bernadettei Soubirous şi de a redescoperi mesajul pe care Fecioara Maria ni l-a dat prin ea. Aţi putea să ne amintiţi acest mesaj şi să ne spuneţi care este situaţia actuală?

- Sunt diferite elemente în mesaj. Există un constant aspect strict evanghelic, care este acela că Dumnezeu îi alege pe cei umili şi mici, deoarece Bernadetta a fost chiar fără educaţie. Era inteligentă dar îi lipsea educaţia. Nu ştia să citească sau să scrie. Nu mergea la cateheză şi aparţinea unei familii foarte sărace.

Este de asemenea aspectul rugăciunii: toate episoadele apariţiilor au avut loc în întregime într-un climat de rugăciune. Şi există şi aspectul încrederii, al faptului că Fecioara şi Bernadetta vorbesc una cu cealaltă, iar uneori nu îşi spun nimic. Întâlnirea a avut loc în tăcere în 18 ocazii. Există deci aici acest tip de cooperare, de familiaritate reciprocă între Bernadetta şi Fecioara de la Lourdes. Ceva din această atmosferă se regăseşte şi astăzi. La Lourdes oamenilor nu le este teamă. Şi de aceea sunt aici atât de mulţi oameni. Fecioara se prezintă ca cineva care poate înţelege orice şi primeşte la ea pe oricine.

Mai este şi aspectul penitenţei care nu poate fi uitat. Acest aspect nu apare nici la începutul şi nici la sfârşitul apariţiilor, ci tocmai la mijloc. Cinci dintre apariţii se concentrează foarte mult pe penitenţă şi tocmai în cadrul unui act de penitenţă a fost descoperit izvorul care astăzi este atât


de mult asociat cu Lourdes-ul, deoarece imediat după aceea vestea despre Lourdes s-a răspândit în lumea întreagă.

După cum vedeţi, există numeroase aspecte în acest mesaj al Fecioarei Maria. Şi tocmai pentru că sunt multe, fiecare poate să găsească ceva pentru el. În orice caz, nu este un mesaj ce poate fi rezumat în doar cele câteva cuvinte care au fost repetate. Mesajul include de asemenea gesturile, atitudinile, timpul care a trecut. Toate acestea formează mesajul. Este asemenea Evangheliei: nu e vorba doar de cuvintele evanghelice proclamate de Cristos; Evangheliile dau mărturie despre întreaga viaţă a lui Cristos.

- Comparativ cu trecutul, care sunt aşteptările credincioşilor şi pelerinilor care vin la Lourdes?

- Există două răspunsuri la această întrebare. Primul este acela că nimeni nu poate să ştie exact care sunt aşteptările, pentru că oamenii care vin aici nu sunt întrebaţi despre aşa ceva. Nu li se pun întrebări, nu se fac sondaje. Nu li se spune: dacă vrei aceasta sau aceasta treci în coloana din stânga; dacă vrei altceva, în coloana din dreapta. Fiecăruia i se lasă o mare libertate spirituală. Astfel, din acest punct de vedere, nu avem un sondaj de opinie. Nu avem obiective asemenea celor care lucrează în marketing.

Referitor la motivaţia oamenilor, am putea să vorbim despre o anumită constanţă mai degrabă decât despre o mare înnoire. Ambele ipoteze pot fi însă susţinute. Nu sunt sigur că motivaţiile de astăzi sunt diferite de cele de acum un secol, cum s-ar putea crede. Lumea s-a schimbat, dar nu sunt sigur că în profunzimea inimii lui omul s-a schimbat la acest capitol, deoarece în cele din urmă sunt aceleaşi semnele care îi atrag pe oameni: piatra, grota, apa, lumina. Acum o sută cincizeci de ani era ca acum. Ceea ce înseamnă este că toate acestea merg în adâncul fiinţei umane.

- Faptul că figura credinciosului s-a schimbat astăzi, că modul lui de a acţiona a devenit ceva interior, mai personal - influenţează acest lucru comportamentul pelerinilor sau al credincioşilor, în modul de a-şi arăta astăzi iubirea faţă de Lourdes?


- Pelerinajele în creştinism nu au fost niciodată obligatorii, astfel că ele nu sunt percepute negativ de generaţia actuală ca fiind o datorie. Cred că ele au fost mereu obiectul unui spirit cu adevărat benevol. Aşadar consider că acest fapt corespunde foarte bine cu ziua de astăzi: toate locurile de pelerinaj, sanctuarele, în toate religiile, se potrivesc bine cu timpurile actuale.

Ceea ce este bine şi nu foarte bine. Este bine pentru că permite dimensiunii spirituale a fiinţei umane să se manifeste, şi nu să fie total reprimată. Regimurile totalitare au încercat dintotdeauna să împiedice pelerinajele. Pe vremea regimului comunist din Polonia era imposibil să găseşti vreun indicator care să arate calea spre Czestochowa. Aşadar, este adevărat că această [dimensiune] există, dar nu este suficient, deoarece o viaţă creştină, ca să nu mai spunem una militantă sau angajată, nu poate fi construită doar pe faptul de a merge ocazional într-un loc de pelerinaj, o dată la câţiva ani. Dar este mai mult decât nimic. Astfel, pelerinajele şi sanctuarele au astăzi un loc recunoscut în evanghelizare.

- Timp de mulţi ani, un pelerinaj era văzut din exterior ca o cerere pentru o vindecare miraculoasă. Mai este cazul acum?

- Nu cred că cineva vine din start pentru aceasta. Cu siguranţă în istoria Lourdes-ului, aceasta a avut un loc important. Dar cred că astăzi vindecarea este înţeleasă în toate sensurile cuvântului: poate fi vorba despre vindecarea unei relaţii, sau poate o vindecare de ordin psihologic, sau fizic, sau una interioară. Apoi este reconcilierea. Este deci un concept foarte deschis. Cuvântul "vindecare" are acum o conotaţie mai largă, nu doar sensul fizic.

- Anul trecut, aţi considerat necesar să luaţi poziţie în privinţa vindecărilor şi miracolelor legate de Lourdes, definind noi criterii înaintea vindecărilor. De ce aţi considerat necesar acest lucru?

- Deoarece medicina s-a schimbat atât de mult încât aplicarea criteriilor tradiţionale a devenit foarte dificilă. Am intrat într-o epocă a probabilităţilor. Ni se spune că este o mare probabilitate ca o anumită persoană să fi avut cutare sau cutare boală şi că avea efectiv foarte mici şanse de a se vindeca de ea. Dar rar ni se spune că este absolut, 100%


sigur că o anumită persoană a avut cutare sau cutare boală şi că este absolut sigur că avea să moară trei zile mai târziu. Medicii de astăzi vorbesc despre pronosticul unei boli. În mod normal criteriile ne obligă să vorbim la un mod absolut: "Da, ea a avut cutare boală care era total incurabilă". Astăzi, însă, nu se mai vorbeşte astfel. Aşadar, nu teologia s-a schimbat, ci mai degrabă medicina.

- Mai primiţi multe cereri de recunoaştere a unor vindecări miraculoase?

- În fiecare an aproximativ 40 de cazuri sunt prezentate birourilor medicale, dar se ştie că acesta este doar un mic procent din numărul persoanelor care de fapt au beneficiat de o vindecare, de un har. Mulţi oameni nici nu conştientizează faptul că există un astfel de proces, de înregistrare a miracolelor. Iar dintre cei ce ştiu, mulţi nu sunt interesaţi să îşi prezinte propriul caz spre anchetare. Procesul de recunoaştere a unei vindecări ca fiind miraculoase este unul complicat, trebuie să recunoaştem, astfel că este evident că nu sunt mulţi cei dispuşi să îl înceapă. Pe de altă parte sunt nenumărate mărturii vechi, despre vindecări ce s-au întâmplat acum zeci de ani. Lourdes-ul a avut o dimensiune internaţională încă de la început. Ea continuă să fie prezentă şi astăzi şi ne folosim de mijloacele oferite de aceste timpuri pentru a permite oamenilor să se unească cu recunoştinţa noastră faţă de Fecioara Maria.

The linked image cannot be displayed. The file may have been moved, renamed, or deleted. Verify that the link points to the correct file and location.


Martor al speranţei (prefaţa) Autor: George Weigel Traducător: Radu Vasile Sursa: Editura Galaxia Gutenberg

Are peste o 1100 de pagini cu peste 2500 de note, aproape 50 de fotografii color şi acoperă 80 de ani din viaţa unei personalităţi extraordinare a secolului XX. Este vorba de cartea "Martor al speranţei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea", de George Weigel, apărută la sfârşit de 2007 la Editura Galaxia Gutenberg, în traducerea fostului premier al României, Radu Vasile. Cartea cunoscutului biograf papal a apărut până în prezent tradusă în zece limbi, fiind acum disponibilă şi publicului român. Prin amabilitatea directorului Editurii Galaxia Gutenberg, pr. Siliviu Hodiş, vă oferim nota traducătorului, prefaţa autorului şi cuprinsul volumului, ca o invitaţie la lectura cărţii.

Nota traducătorului (Radu Vasile)

"O bibliografie monumentală şi un document indispensabil pentru a înţelege istoria ultimului sfert al secolului XX". Este caracterizarea făcută de prestigioasa publicaţie L'Express, cărţii autorului american George Weigel. Într-adevăr cartea nu este numai o excepţională analiză, uneori mergând până la detaliu: a vieţii, operei şi activităţii lui Ioan Paul al II-lea, ci şi a epocii asupra căreia şi-a pus amprenta imposibil de şters.

Acest "ultim gigant al secolului XX", cum l-a caracterizat un comentator american, charismatic şi persuasiv, emanând căldură omenească, dar şi o lumină venită parcă de dincolo de uman, izvorând din minunaţii săi ochi albaştri, ca două lacuri din Munţii Tatra atât de dragi lui, profund credincios, om al rugăciunii, dar şi unul al deciziilor neaşteptate şi al acţiunilor îndrăzneţe, Ioan Paul al


II-lea, Păstor Universal, a redat Oficiului lui Petru esenţa sa evanghelizatoare şi forţa morală atât de necesară într-o lume a dominaţiei relativismului şi triumfalismului voinţei autonome, o lume în care criza modernităţii l-a făcut pe om să se simtă atât de singur.

El a proclamat ca singura adevărată forţă motrice a istoriei umane: cultura, forţa spiritului fiind cea care, până la urmă, învinge întotdeauna. El s-a ridicat contra totalitarismului, de orice fel în vorbă sau în faptă, dar şi contra utilitarismului, hedonismului, libertinajului care au luat prizoniere sufletele oamenilor, în democraţiile mai vechi sau mai noi. El şi-a dedicat viaţa, episcop şi pontif, implementării lui în viaţa Bisericii. Dar, dincolo de orice, el le-a cerut de nenumărate ori oamenilor de bună voinţă în întreaga lume: "Nu vă fie frică să-l primiţi pe Cristos !".

Cartea de faţă ne spune despre toate acestea şi încă multe altele, deschizând, "o infinitate de uşi secrete, arhive private, mărturii şi memorii ale persoanelor implicate", după cum a remarcat recenzentul cărţii de la Il Messagero. Este o carte de referinţă "o biografie adevărată" (Le Monde) şi oricine care în viitor va vrea să scrie ceva despre Ioan Paul al II-lea nu are cum să o ocolească. Este în fine, un eveniment editorial real, care permite să se înţeleagă de oricine interesat, catolic sau nu, ce înseamnă, în toate dimensiunile sale, Biserica Universală.

Prefaţa autorului (George Weigel)

Când Ioan Paul al II-lea a murit, în ziua de 2 aprilie 2005, extraordinara revărsare de afecţiune umană şi deferenţă pentru acest bătrân preot şi episcop, care în ultimii ani de viaţă ajunsese aproape imobilizat, a arătat că influenţa sa asupra vieţii oamenilor de cele mai felurite condiţii, a fost mai mare decât a oricărui om al epocii sale.

În satele africane şi favellas braziliene, în birourile din Manhattan şi în cartierele sordide ale Calcuttei, în oficiile guvernamentale de pe toate cele cinci continente, oamenii, bărbaţi şi femei, au simţit atunci că au


pierdut definitiv pe cineva drag, pe cineva care le-a marcat într-un fel sau altul propriile existenţe. Prin analogie istorică, unii au susţinut că de la moartea lui Churchill, în 1965, nu a mai existat acel sentiment general împărtăşit de întreaga umanitate că o viaţă s-a sfârşit. O asemenea analogie are o logică plină de semnificaţie. Churchill a devenit un simbol al umanităţii pentru lupta sa tenace în apărarea libertăţii împotriva tiraniei. Ioan Paul al II-lea a întruchipat ceea ce, atât admiratorii cât şi criticii au recunoscut-o unanim, o adevărată nobleţe a spiritului şi inimii, prin lupta sa neobosită pentru apărarea drepturilor omului, prin pasiunea sa pentru adevăr şi deschiderea sa către adevărurile "celorlalţi".

Ultimii săi ani de viaţă au fost încărcaţi de suferinţă şi durere. El nu a încercat niciodată să-şi mascheze starea, dar nici nu s-a arătat stânjenit sau afectat de slăbiciunea sa fizică. Şi-a continuat până la sfârşit activitatea ca Papă cu convingerea că îşi îndeplineşte astfel promisiunea solemnă făcută Bisericii şi Stăpânului Bisericii, la alegerea sa, din 16 octombrie 1978, promisiunea de a-şi dedica întreaga viaţă întăririi credinţei pentru fraţii şi surorile sale. Cel mai remarcabil fapt al ultimei părţi a vieţii sale a fost că excepţionala sa misiune creştină, a atras atenţia asupra creştinismului milioanelor de sceptici, ca şi altor milioane care niciodată nu au avut măcar posibilitatea de a accepta creştinismul.

Într-un anumit fel, acestea sintetizează împlinirile Papei. Din ziua alegerii sale ca cel de al 263-lea succesor al Sf.Petru, Ioan Paul al II-lea a interpretat, practic literal, hotărârea lui Cristos privitoare la Petru (Luca, 22.32) ca el să fie cel care, printre ceilalţi apostoli, să confirme şi să întărească în credinţă pe fraţii şi surorile în Cristos. Făcând acest lucru pentru Biserică, Ioan Paul al II-lea a devenit de asemeni şi un simbol al lumii, şi al speranţei în viitor. Din acest punct de vedere, el a reprezentat singurul pontificat cu adevărat global din istorie, un pontificat care a modelat istoria şi vieţile în toate "lumile" din care e compusă omenirea.

Leit motivul ultimilor ani ai vieţii sale îl găsim în scrisoarea apostolică din 6 ianuarie 2001, care a închis Marele Jubileu 2000, Nova Millenio Ineunte ("Intrând în Noul Mileniu"). Papa şi-a reafirmat aici profunda convingere că cel de al treilea mileniu ar putea să fie o "primăvară" a proclamării Evanghelie, de fapt, aşa cum afirmase la O.N.U în 1995, o "primăvară a spiritului uman". Prin Nova Millenio Ineunte el a cerut întregii Biserici


"mergi în adânc" (Luca, 5.4) pentru ceea ce el numise, încă din 1992, "noua evanghelizare". Biserica nu există prin ea însăşi, le-a reamintit el celor peste un miliard de catolici din lume. Biserica există pentru misiunea şi slujba sa în lume, pentru a predica vestea cea bună a iubirii profunde a lui Dumnezeu faţă de oameni, şi pentru a vindeca rănile unei lumi care nu a învăţat, odată cu sfârşitul războiului rece, cum să îşi rezolve problemele prin raţiune şi dialog.

În mod cert această continuare a violenţei în lume fost o mare dezamăgire pentru ultimii doisprezece ani ai vieţii sale. Ca unul dintre principalii catalizatori ai revoluţiei nonviolente din Europa centrală şi de est, el a socotit, la începutul anilor 1990, că secolul XXI va fi mai puţin sfârtecat de violenţă decât predecesorul său. A fost însă o speranţă repede spulberată, iar analiştii vor discuta decenii, dacă nu secole, dacă Ioan Paul al II-lea nu a avut o viziune prea "universală" asupra lui "1989", o experienţă care, privită retrospectiv, pare să fi fost doar produsul unui grup concret de împrejurări istorice. Nu are importanţă cum va fi finalizată această controversă, cert este însă faptul că rolul lui Ioan Paul al II-lea în prăbuşirea comunismului a demonstrat, dincolo de orice discuţie, modul în care convingerea religioasă poate să modeleze istoria. Totuşi în ultimii ani ai pontificatului său s-au impus fapte cu mult mai puţin demne de admirat ale contemporaneităţii.

Mai bine de un sfert de secol Papa a făcut din Biserică una dintre marile forţe formatoare de cultură şi modelatoare a istoriei, demonstrând, în Europa centrală şi de răsărit ca şi în America latină şi Asia de est, cum o credinţă religioasă bimilenară poate face pe oameni, bărbaţi şi femei, să îşi asume ceea ce Ioan Paul al II-lea a numit odată "visul libertăţii", şi să o facă fără a se ucide între ei. O astfel de împlinire, impresionantă prin ea însăşi, se arată a fi şi mai amplă într-o lume în care o altă forţă religioasă în creştere, islamismul radical, sau mai bine spus, ideologia islamică, s-a arătat şi ea hotărâtă să supună istoria scopurilor sale. Modul în care viziunea unui catolicism, formator de cultură, promotor al drepturilor omului, democraţiei, societăţii civile şi manifestând o autentică toleranţă deosebirile, va interacţiona în secolul XXI cu provocarea islamică, este destinat să devină una dintre cele mai presante probleme de pe agenda succesorului lui Ioan Ioan Paul al II-lea.


La sfârşitul unuia dintre cele mai îndelungate pontificate din istorie, Biserica reprezintă o comunitate complexă şi imensă, cuprinzând peste un miliard de membri, provenind din cele mai diverse medii şi condiţii. Evanghelismul fără odihnă al Papei, care a continuat până ce boala i-a făcut imposibile deplasările la mare distanţă, au conturat înfăţişarea Papalităţii pentru secolul XXI. Însă aceasta a avut rezultate amestecate. Eforturile lui Ioan Paul al II-lea au consolidat poziţia Bisericii în America Latină devenită, din punct de vedere demografic, centrul catolicismului mondial. A fost singurul lider al lumii care nu a neglijat Africa, care are una dintre cele mai vibrante populaţii catolice, aflată în creştere numerică, deşi catolicismul african se află sub presiunea puternică a Islamului, ale cărui efecte dizolvante asupra societăţii se văd în ţări ca Sudan şi Nigeria. În pofida crizelor determinate de unele abuzuri de comportament şi de conducere, de-a dreptul iresponsabilă, a unor episcopi, Biserica din S.U.A. rămâne totuşi cea mai vie biserică locală din rândul ţărilor dezvoltate.

În celelalte ţări ale "lumii întâi", la sfârşitul pontificatului, situaţiile sunt diferite. Catolicismul din Europa occidentală, patria sa istorică şi culturală, s-a aflat chiar mai în defensivă la decesul papei, decât în momentul alegerii sale. Rata natalităţii scăzută, la un nivel fără precedent, duce aproape la o adevărată sinucidere demografică, în pofida apelului repetat al Papei de redescoperire a rădăcinilor spirituale ale creştinismului şi de depăşire a traumelor secolului XX. Acest apel a fost deosebit de vibrant în cea mai amplă dintre exhortaţiile apostolice, Ecclesia in Europa (Biserica în Europa), din 2003. Însă faptul că avocatul plin de pasiune al civilizaţiei europene care a fost Ioan Paul al II-lea, nu a fost în măsură să modifice sensul mareei secularismului în Europa, această parte a lumii unde modernitatea conţine în mod obligatoriu secularismul şi unde a şi fost transpusă în practică, este o altă problemă cu care succesorul Papei va avea de luptat.

Starea bisericii din Canada, mai ales în ultimii ani ai vieţii lui Ioan Paul al II-lea, ilustrează atât realizările cât şi ambiguităţile pontificatului său. Ziua Mondială a Tineretului din 2002, organizată la Toronto, a fost cel mai grandios eveniment public al pontificatului său, după Jubileul anului 2000. Anterior presa mondială îşi manifestase îndoiala că prezenţa Papei ar mai fi în măsură să atragă o asistenţă numeroasă: după ce a coborât din avion, Ioan Paul al II-lea a lovit de trei ori cu bastonul în pista


aeroportului Pearson, ca şi cum ar fi vrut să spună "V-am promis că voi veni !" Vizita de o săptămână s-a transformat într-o remarcabilă revărsare de credinţă. Un Toronto mai mult decât secularizat, a fost şocat să vadă sute de mii de tineri veniţi din lumea întreagă, făcând Calea Crucii pe University Avenue, între cartierul afacerilor şi Parlamentul provinciei Ontario. Peste o jumătate de milion de tineri au sfidat ploaia torenţială pentru a fi prezenţi dumineca dimineaţa la liturghia celebrată de Papă unde, în predica sa, el a repetat insistent ca tineretul să nu accepte altceva decât măreţia spirituală şi morală de care ei pot fi capabili, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Dar - după acea săptămână, de departe cea mai importantă din istoria catolicismului din Canada, episcopii canadieni nu au făcut practic nimic pentru a pune la punct o strategie pastorală serioasă. Apare astfel o întrebare gravă, valabilă şi pentru succesorul lui Ioan Paul al II-lea: cum se explică faptul că cel mai dinamic Episcop al Romei nu a reuşit să insufle încredere şi un dinamism similar multora dintre episcopii din ţările bogate? Ioan Paul al II-lea a avut un succes deosebit în a face generaţia tânără să ia în serios Biserica şi învăţătura acesteia, a avut succes în a atrage tineri pentru cariera de preot şi tineri să opteze pentru o viaţă religioasă consacrată, în a determina tinerele familii să trăiască o viaţă catolică deplină. Zeci de mii de preoţi din toată lumea au găsit în dragostea manifestă a Papei pentru preoţii săi o nouă speranţă şi o nouă inspiraţie. Mulţi tineri teologi catolici, influenţaţi de afirmarea intelectuală stimulată de Ioan Paul al II-lea, asupra credinţei şi învăţăturii morale catolice, nu au fost deloc înclinaţi spre contestaţie şi dezacord, ca teologii generaţiei anterioare. De ce atunci episcopi ai Bisericii, mai ales cei din "lumea întâia", au fost cel mai puţin influenţaţi şi reînsufleţiţi de Ioan Paul al II-lea, episcopul care pur şi simplu a iradiat în jurul său energie timp de 45 de ani ?

Durata pontificatului său a făcut inevitabilă situaţia ca Ioan Paul al II-lea să fie cel care să numească marea majoritate a cardinalilor, care l-au ales pe succesorul său. Ioan Paul al II-lea a realizat, prin aceste numiri, cel mai diversificat din punct de vedere naţional grup de cardinali din istorie, astfel că conclavul papal a devenit cel mai deschis şi mai complex din întreaga istorie modernă a alegerilor papale: cel mai deschis, pentru că transformarea Papalităţii operată de către Ioan Paul al II-lea, către un sens mult mai evanghelic şi pastoral a făcut ca naţionalitatea să aibă o


importanţă mai redusă, dacă nu cumva chiar să nu mai aibă nici un fel de importanţă; cel mai complex, pentru că cei care trebuie să facă faţă acestei adevărate isprăvi herculene, de a alege pe succesorul unuia dintre cei mai influenţi papi din mileniul al II-lea, nu se cunosc bine unii pe alţii, provin dintr-o largă gamă de experienţe şi condiţii, dar care au condiţii mult mai confortabile de viaţă, în timpul conclavului, datorită construcţiei Domus Sanctae Marthae, de către Ioan Paul al II-lea.

Întotdeauna conclavurile au creat surprize: pronosticurile de dinaintea lor s-au dovedit nu odată contrazise, iar din punct de vedere catolic, nu este o idee bună să evaluezi dinainte lucrarea Sfântului Spirit asupra cardinalilor-electori. Aşteptările pe care lumea şi Biserica le au asupra Papei, ca şi diversitatea şi complexitatea electorilor-cardinali au sugerat că conclavul ce alege pe succesorul lui Ioan Paul al II-lea să fie unul neobişnuit de complicat, chiar dacă are o viziune nouă asupra unor criterii, precum naţionalitatea şi rasa.

Istoricii sunt cei care vor măsura impactul Papei Ioan Paul al II-lea în timp. Vasta sa învăţătură, magisterium, pare a fi modelat practica şi gândirea catolică din mileniul al II-lea. Transformarea pontificatului dintr-un oficiu managerial într-unul evanghelic a creat noi ocazii deosebite pentru Biserică, dar situaţia a creat probleme pe care succesorul său va fi obligat să le abordeze.

Mărturia profetică a Papalităţii, care acum a intrat în realitatea lumii, ca punct moral de referinţă global căutat de atâta vreme, poate să coexiste cu diplomaţia Sfântului Scaun, care trebuie să participe la jocul politicii mondiale, practicat după reguli stabilite? Ioan Paul al II-lea a readus Papalitatea la originile sale din Noul Testament, de a fi iarăşi un oficiu al mărturiei şi proclamării credinţei; ce se întâmplă însă cu conducerea administraţiei centrale a Bisericii? Este ea aşa cum ar trebui să fie? Fluxul informaţional al Vaticanului este atât de impresionant, cum s-a sugerat atât de frecvent? Criteriile şi procedurile de numire a episcopilor au nevoie de revizuire şi reformare? Cum va trebui să acţioneze Sf.Scaun, în timp real, 24 de ore pe zi, timp de şapte zile pe săptămână, într-un mediu globalizat al ştirilor, în aşa fel încât mesajul său să fie clar şi coerent? Acestea sunt numai unele din întrebările-problemă pe care Ioan Paul al II-lea le-a lăsat în urma sa şi pe care conclavul trebuia să le aibă în vedere la


alegerea succesorului, şi cu care, în acelaşi timp, acest succesor, trebuie să lupte dacă doreşte să construiască pe imensele realizări ale lui Ioan Paul al II-lea.

Trebuie însă să ne reamintim mereu că aceste realizări au, ca fundament, o împlinire spirituală. Papa Ioan Paul al II-lea a fost marele mărturisitor creştin al ultimului sfert al secolului XX şi începutul secolului XXI. El a adus Papalităţii un mănunchi de talente proprii, personale, extraordinare. Dar talentele sale nu explică nici omul, nici impactul său. Totul devine clar când ne reamintim că Ioan Paul al II-lea a fost un discipol creştin convins, profund, radical. Pasiunea sa, ca discipol, este cea care l-a făcut cel mai influent om al timpului său. Fie ca această pasiune să continue în vieţile fără număr ale altora, cu consecinţe imposibil de spus, până departe în viitor...

Cuprins

Prolog: Discipolul

Capitolul I Un fiu al libertăţii: Polonia Semper fidelis

Capitolul II În clandestinitate: Al III-lea Reich vs. Împărăţia adevărului

Capitolul III "Spuneţi-mi Wujek": A fi preot

Capitolul IV Privind lucrurile aşa cum sunt: Naşterea unui filosof

Capitolul V Noile Rusalii: Conciliul Vatican II şi criza umanismului

Capitolul VI Succesorul sfântului Stanislaw: Trăind Conciliul la Cracovia

Capitolul VII Un Papă dintr-o ţară îndepărtată: Alegerea lui Ioan Paul al II-lea

Capitolul VIII "Să nu vă fie frică!": Un Papă pentru lume

Capitolul IX "Câte divizii are Papa?": Sfidând imperiul minciunii

Capitolul X Căile libertăţii. Adevărul personal, adevărul public

Capitolul XI Petru printre noi: Păstorul universal ca martor apostolic

Capitolul XII În ochiul furtunii: Luni de violenţă şi dezacorduri


Capitolul XIII Eliberări: limitele politicii şi promisiunea Mântuirii

Capitolul XIV Retrăind Conciliul: Religia şi reînnoirea unei lumi încă

Capitolul XV Înapoi la valorile tradiţionale: Libertate reglementată prin demnitatea datoriei

Capitolul XVI După imperiul minciunii: Miracole şi justiţie

Capitolul XVII La capătul pământului: Reconciliind o lume divizată

Capitolul XVIII În pragul speranţei: Făcând apel la îngerii noştri buni

Capitolul XIX O singură lume: Solidaritatea umană şi Evanghelia vieţii

Capitolul XX Credinţă raţională: Dincolo de un secol al iluziilor

Epilog Al treilea mileniu: A vedea cum răsare soarele

Postfaţă O Biserică pentru un Nou Mileniu: Marele Jubileu din anul 2000

Achiziţionarea lucrării

Cartea "Martor al speranţei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea" se găseşte în librării (nu doar catolice) din toată ţara la preţul de 100RON. Poate fi comandată şi prin internet, de la diverse librării electronice, la acelaşi preţ. Doar de pe situl Editurii Galaxia Gutenberg, www.GalaxiaGutenberg.ro, puteţi însă comanda cartea cu o reducere de 20% (această reducere se aplică de fapt la toate cărţile acestei edituri).

Editura Galaxia Gutenberg (80RON) Librăria Presa Bună (100RON) Librăria Sophia (100RON)


Secretele Inchiziţiei Spaniole revelate Autor: Robert P. Lockwood Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: The Rock, noiembrie 2007

De câte ori vine vorba de legendele catolice urbane, recordul îi aparţine de departe Inchiziţiei Spaniole. Din Anglia elisabetană a secolului al XVI-lea până la fundamentalismul secolului al XXI-lea, Inchiziţia Spaniolă este aceea care a servit drept izvor şi punct focal pentru toate atacurile anti-catolice.

Inchiziţia Spaniolă conţine toate elementele unei legende urbane catolice clasice. Înţelegerea distorsionată a datelor istorice, împărtăşită deopotrivă de catolici şi de ne-catolici, reprezintă un cap de atac util, îndreptat împotriva oricărei luări de poziţie a Bisericii în arena vieţii publice actuale. Şi aceasta o ştie bine orice apologet catolic sau purtător de cuvânt de orientare pro-catolică în cultura contemporană. Este practic imposibil să te angajezi într-o discuţie fără ca cineva să nu aibă câştig la puncte amintind de Inchiziţia Spaniolă, indiferent dacă faptul acesta este relevant sau nu pentru subiectele aflate în dezbatere.

Inchiziţia Spaniolă duce greul. E vorba despre Biserică, înfăţişată drept duşman al libertăţii, care arde eretici în autos-da-fe, şi despre maşinării cumplite de tortură, puse în mişcare de călugări diabolici. Este lumea lui Edgar Allan Poe cu "Pit şi pendulul" şi a celor nevinovaţi care cred în Biblie şi sunt martirizaţi pentru credinţa lor. Este parte a unor "epoci întunecate" dominate de papalitate, care au aruncat Spania înapoi în timp,


din care a început să iasă cu adevărat abia după căderea lui Franco în sec. XX.

Realitatea istorică a Inchiziţiei Spaniole are, desigur, propriile sale tragedii şi rămâne un episod urât în trecutul Europei. Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare pentru greşelile trecutului în pragul noului mileniu, cu siguranţă s-a referit şi la Inchiziţia Spaniolă. Dar istoria adevărată a Inchiziţiei Spaniole e foarte departe de caricatura aflată în bagajul cultural anti-catolic al majorităţii indivizilor. Ceea ce pretindem că ştim despre Inchiziţia Spaniolă este adesea propaganda post-Reformă.

Rădăcinile otrăvite

Adevărata Inchiziţie Spaniolă a apărut târziu în istoria Europei. Inchiziţia clasică ce a existat în diferite zone ale Europei în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea a avut un impact redus asupra peninsulei spaniole. Inchiziţia era inexistentă la acea vreme în Spania şi Portugalia. În Spania, inchiziţia s-a dezvoltat abia în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Iar ţinta sa principală nu au fost aşa-zişii "eretici". Adevărul urât despre Inchiziţia Spaniolă este că ţintea în primul rând către descendenţii evreilor convertiţi, care erau acuzaţi că practică în secret vechea lor credinţă. Iar motivaţia o constituia nu atât apărarea unităţii credinţei, cât lăcomia, gelozia şi pogromurile rasiale.

În cadrul Europei Occidentale, Spania reprezenta un unicat prin diversitatea rasială a populaţiei: la o populaţie musulmană numeroasă, se adăuga cea mai mare comunitate de evrei din lume, care la acea dată număra aproximativ 100.000 de persoane. Secole de-a rândul, evreii şi creştinii au convieţuit ducând o existenţă în general paşnică, deşi separată. În vara anului 1391, totuşi, lucrurile s-au schimbat, când s-au dezlănţuit în Spania mişcări violente anti-evreieşti. Fie că aceste mişcări au fost la origine rasiale, naţionaliste sau religioase - istoricii dezbat încă problema - rezultatul a fost oricum o convertire în masă la creştinism în rândurile populaţiei evreieşti. Fără îndoială că multe, dacă nu chiar majoritatea acestor convertiri, au fost făcute forţat. Şi sigur că mulţi s-au convertit doar ca să-şi salveze viaţa.


Acei evrei convertiţi din secolul al XIV-lea aveau să fie numiţi conversos (sau, cu un termen dispreţuitor, marranos), ca să se deosebească de vechile familii tradiţional creştine. Această identitate avea să marcheze familiile respective timp de ani de zile. Cu timpul, li s-a permis acestor conversos să se integreze pe deplin în societatea spaniolă. În multe cazuri, identitatea lor religioasă şi moştenirea ebraică s-a pierdut. Participau în totalitate la viaţa spaniolă şi practicau credinţa creştină, iar mulţi au devenit personalităţi marcante în guvern, ştiinţă, afaceri. Deşi au existat unele reglementări legislative conform cărora cei forţaţi să se convertească puteau să revină la practicile iudaice, mulţi nu au făcut-o.

Aceste familii de conversos au fost acelea care au agitat spiritele, punând în mişcare forţele şi prejudecăţile ce au dominat Inchiziţia Spaniolă. "Vechii creştini", geloşi pe succesul, bunăstarea şi averea în creştere a acestora, i-au considerat drept oportunişti şi au inventat propria lor legendă urbană - anume că aceşti conversos care dominau viaţa Spaniei menţineau în secret credinţa strămoşilor lor. Aceasta este legenda care a constituit una dintre motivaţiile majore ale Inchiziţiei Spaniole.

Urmărirea "evreilor clandestini"

În secolul al XV-lea, Spania a intrat în luptă cu musulmanii pentru recucerirea peninsulei Iberice (Reconquista). Cele două regate tradiţionale, Aragon şi Castilia, unite prin căsătoria lui Ferdinand cu Isabella, au cucerit în cele din urmă de la musulmani regiunea Granada în 1492. În regatul Castiliei, sentimentele anti-conversos şi anti-semitice au crescut dramatic în cursul fervorii naţionaliste a Reconquista. În multe privinţe, conversos erau consideraţi mai răi decât evreii, fiindcă erau consideraţi "recidivişti" care aveau acces la privilegii şi poziţii sociale. Un nou anti-semitism apare astfel în Spania, ca un fals sentiment de unitate şi identitate naţională. Inchiziţia a fost considerată astfel necesară, pentru stârpirea acestor "falşi" conversos.

În 1478, Ferdinand şi Isabella au solicitat o bulă papală pentru înfiinţarea inchiziţiei. Aceasta a fost dată şi din 1482 inchiziţia a început să funcţioneze sub conducerea călugărului dominican Tomas de Torquemada. De ce doreau monarhii o inchiziţie? Aparent, motivul a fost investigarea acuzaţiilor împotriva acelor conversos care s-ar fi reîntors în


secret la credinţa iudaică. Ei doreau să asigure în acelaşi timp unitatea în credinţă a întregii peninsule. Dar mai era şi dorinţa arzătoare - resimţită nu neapărat de monarhi, dar cu siguranţă împărtăşită de duşmanii conversos - de a confisca bunurile lor şi de a-i alunga din viaţa publică, astfel încât "vechile" familii creştine să le poată luă locul.

Chiar din acest prim moment al istoriei Inchiziţiei Spaniole însă, papalitatea avea alte gânduri. Papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) s-a plâns de activitatea inchiziţiei din Aragon şi felul în care aceasta îi trata pe conversos. Dar, ca de altfel pretutindeni în Europa, papalitatea pierduse mult din controlul asupra activităţilor desfăşurate de inchiziţiile locale. Papa Inocenţiu al VIII-lea (1484-1492) s-a plâns şi el, dar tot fără folos. Inchiziţia în Spania era controlată de autorităţile spaniole, nu de autoritatea papală.

În martie 1492, Ferdinand şi Isabella au ordonat expulzarea - sau convertirea - evreilor care mai rămăseseră în Spania. Ei sperau, într-adevăr, în convertire. Majoritatea dovezilor indică faptul că motivaţia lor a fost religioasă. Dar oricare ar fi fost aceasta, rezultatul a fost dublu: în primul rând, mulţi evrei au fugit; în al doilea rând, un număr mare s-a convertit - lucru care în mod firesc a agravat imaginea populară a "evreilor clandestini" în comunitatea creştină din Spania. Ca urmare, până prin 1530 activitatea de prim ordin a Inchiziţiei Spaniole a avut drept scop urmărirea pretinşilor conversos. Documentele Inchiziţiei Spaniole arată că, practic, singura "erezie" urmărită era pretinsa practicare secret a credinţei iudaice. De la începuturile Inchiziţiei Spaniole până în 1530, au fost condamnaţi aproximativ 2000 de conversos. Mulţi dintre aceştia fugiseră; locul lor au fost arse efigiile lor.

Bastionul credinţei

Pe măsură ce revolta luterană şi diversele sale ramuri s-au extins în Europa după 1530, Inchiziţia Spaniolă s-a întărit în scopul protejării credinţei în Spania împotriva infiltrării ideilor protestante, dar şi pentru sprijinirea puterii regale. De altfel, din motive numeroase şi specifice Spaniei, ideile protestante nu au câştigat niciodată teren aici. Imaginea Inchiziţiei Spaniole torturând şi ucigând sute de mii de simpli protestanţi


credincioşi Bibliei nu se bazează pe nici un fapt istoric, din simplul motiv nu existau practic protestanţi în Spania.

În Spania, în perioada Reformei, Inchiziţia Spaniolă a căutat cu siguranţă dovezi ale existenţei protestantismului. Tendinţa contemporană era să se manifeste suspiciune în această privinţă, chiar şi atunci când cei investigaţi erau în mod clar catolici la originile lor. Istoricii estimează că înainte de 1558 se aflau pe listele Inchiziţiei Spaniole probabil mai puţin de 50 de cazuri de spanioli pretinşi luterani. Spre sfârşitul anilor 1550, a fost descoperit totuşi un mic grup de protestanţi, numărând vreo 120 de persoane. Coroana a reacţionat îngrozită. Deşi Spania a anticipat un val de dezvăluiri şi descoperiri de pseudo-protestanţi, în anii 1560 autorităţile seculare au rotunjit doar la vreo 200 numărul aşa-numiţilor protestanţi.

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, probabil vreo alte 200 de persoane fost acuzate de a fi adepţi ai lui Luther. Dar în general se crede că majoritatea acestora erau departe de a fi protestanţi. Ca şi în multe alte zone ale Europei, în timpul inchiziţiilor aşa numiţii eretici erau de fapt cei care aveau sentimente de necredinţă, de cele mai multe ori la beţie, sau erau persecutaţi mai degrabă pentru anticlericalism decât pentru cine ştie ce mare apostazie. Inchiziţia Spaniolă a continuat existe până la abolirea ei oficială în 1834, deşi până în 1730 majoritatea celor mai rele lucruri făcute de ea erau de domeniul trecutului. În cea mai mare parte, ea a rămas aşa cum fusese: îndreptată în primul rând împotriva acelor conversos catolici de sorginte iudaică şi, mai târziu, convertiţilor similari care proveneau din Islam.

Nu călugări diabolici

Dar ce este cu acei călugări diabolici, mânuind instrumente oribile de tortură, şi cu ereticii arşi cu miile în autos-da-fe? Nu era vorba de călugări diabolici. Ca în orice zonă unde acţiona inchiziţia sau în orice sistem legal secular în întreaga Europă Occidentală, autorităţile civile ordonau tortura pentru obţinerea de informaţii. În timp ce privim înapoi la acest lucru cu repulsie vădită, simplul fapt este că tortura a fost un lucru obişnuit în toate sistemele judiciare din Europa Occidentală.


Cum funcţiona Inchiziţia Spaniolă? Sub multe aspecte, exact aşa cum funcţionau inchiziţiile pretutindeni. Se anunţa o anchetă în comunitate şi se promulga un "edict de graţiere" acordat pentru recunoaşterea ofenselor aduse, fără pedepse serioase. Prin secolul al XVI-lea, procesele inchiziţiei în mod obişnuit nu erau publice, şi probele erau adunate înainte de procesul propriu-zis. Dacă existau suficiente probe, persoană în cauză era întemniţată. Fiindcă probele erau strânse dinainte, procesul nu era considerat un mijloc pentru a determina vina sau nevinovăţia. Procesul era intentat mai degrabă pentru a solicita mărturisirea şi convertirea. Tortura era folosită pentru a obţine informaţii sau mărturisirea, şi nu ca pedeapsă. Tortura nu a fost niciodată dirijată şi nici efectuată de cler, ci de profesionişti plătiţi, care reprezentau autorităţile seculare.

Acuzatului i se ofereau de obicei trei ocazii să admită că a greşit. Spre deosebire de inchiziţiile medievale din majoritatea zonelor Europei, acuzatul avea dreptul la un avocat (deşi adesea era aproape ineficient), dacă scopul era exonerarea. În principal, avocatul ajuta acuzatul să explice circumstanţele atenuante, care includeau tipic faptul că se afla sub influenţa băuturii în momentul respectiv. Acestea erau procesele bisericeşti, nu cele seculare, şi în final se pronunţau diferite grade de pedeapsă. Ca în cele mai multe inchiziţii medievale, majoritatea cazurilor nu implicau erezii evidente. Cazurile cele mai obişnuite implicau acuzaţia de bigamie, depravare, adulter şi blasfemie.

Cele mai grave acuzaţii - şi acestea puse mai ales pe seama conversos - erau de erezie fără căinţă sau recăderea în erezie. Cei consideraţi vinovaţi erau deferiţi apoi autorităţilor seculare şi arşi pe rug. Trebuie semnalat că după persecuţia aspră a conversos din primele două decenii ale Inchiziţiei Spaniole, foarte puţini au fost de fapt executaţi. Majoritatea condamnaţilor au fost arşi efigie, fiindcă ei fugiseră deja înainte de începerea urmăririi.

Actele publice de penitenţă

Auto-da-fe-ul (literal, "act de credinţă") care urma proceselor în Spania este cel mai scandalos - şi greşit înţeles - element al Inchiziţiei Spaniole. Reprezentările artistice cu auto-da-fe-uri realizate de către moara


propagandei anti-catolice constau în a reprezenta mulţimea care priveşte salivând, cu ochi sălbatici, la ereticii care erau torturaţi şi arşi în piaţă.

Realitatea este că auto-da-fe-ul a constituit un aspect unic al Inchiziţiei Spaniole, care implica un act de credinţă public, liturgic. Ţinut de obicei într-un loc public după încheierea procesului, auto-da-fe-ul implica Liturghia, rugăciunea, citirea sentinţelor date şi procesiunea cu vinovatul. Era un act religios subliniind speranţa de reconciliere a celor acuzaţi. Auto-da-fe-urile nu însemnau nici tortură şi nici ardere. Daca execuţia avea loc, se făcea separat de auto-da-fe şi era mai puţin publică.

După ce monarhia a abolit Inchiziţia Spaniolă în secolul al XIX-lea, şi odată cu dezvoltarea studiilor istorice bazate pe cercetare şi nu pe propaganda, începe să-şi facă loc încet-încet în cărţile de istorie o imagine mai aproape de adevăr în privinţa Inchiziţiei Spaniole. Deşi nu reprezintă o parte a istoriei sale cu care Biserica să se poată mândri, Inchiziţia Spaniolă poate fi cu greu considerată acea "legendă neagră" care încă mai bântuie imaginaţia populară. Istoria creată pe baza polemicilor Reformei nu este istorie. Este doar o legendă urbană catolică.


Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă Autor: - Traducător: Nora Livadaru Sursa: The Rock, decembrie 2007

Întrebare: Care este învăţătura oficială a Bisericii în ceea ce priveşte soarta pe care sufletele noastre o au după ce trupul moare: suntem "morţi" până la Ziua Judecăţii de Apoi sau mergem imediat în Rai, Iad sau Purgatoriu?

Răspuns (Jim Blackburn): Deşi trupul fizic uman moare, sufletul uman nu moare niciodată. Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că fiecare suflet "este nemuritor: el nu piere odată cu despărţirea de trup prin moarte, ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi" (CBC 366). Prin urmare, în momentul morţii, sufletul se separă de trup, este judecat imediat şi intră fie în Rai (imediat sau prin Purgatoriu), fie în Iad. Fiecare om îşi primeşte răsplata eternă în sufletul său nemuritor chiar în momentul morţii sale, în cadrul unei judecăţi particulare, care raportează viaţa lui la Cristos: fie intrarea în binecuvântarea Raiului - printr-o purificare sau imediat -, fie damnarea imediată şi veşnică (CBC 1022). (Pentru dovezi din Scriptură, a se vedea Luca 16,22; 23,43; 2Corinteni 5,8; Filipeni 1,23.)

Fiecare suflet se va uni cu trupul lui reînviat chiar înainte de Judecata Finală ( "Ziua Judecăţii de Apoi"), la a doua venire a lui Cristos: în prezenţa lui Cristos, care este Adevărul Însuşi, adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu va fi descoperit. Judecata de Apoi va arăta până la cele mai îndepărtate consecinţe binele pe care fiecare om l-a făcut sau nu l-a făcut în viaţa lui pământească. Această judecată va veni în momentul celei de-a doua veniri în slavă a lui Cristos. Tatăl este singurul care cunoaşte ziua şi ora; doar El este cel care hotărăşte momentul venirii.


Atunci, prin Fiul Său, Isus Cristos, Dumnezeu va rosti cuvântul final asupra întregii istorii. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii creaţii şi al întregii economii a mântuirii, precum şi căile minunate prin care Providenţa a condus totul către final. Judecata de Apoi va arăta faptul că dreptatea lui Dumnezeu triumfă asupra tuturor nedreptăţilor comise de către creaturile Sale şi că dragostea lui Dumnezeu este mai puternică decât moartea (CBC 1039-1040).

Întrebare: Este adevărat că relaţiile sexuale în căsnicie sunt considerate păcătoase dacă soţii le consumă fiind conduşi de "pofta trupească"?

Răspuns (pr. Vincent Serpa): Sunt conştient de faptul că în cultura noastră cuvântul "poftă" poate avea sensuri mai largi, de la "a pofti un baton de ciocolată", până la a considera o altă persoană atrăgătoare din punct de vedere sexual. Însă pentru Biserica Catolică, pofta trupească înseamnă a căuta plăcere sexuală în celălalt strict pentru plăcerea personala, fără consideraţie pentru cealaltă persoană. Catehismul Bisericii Catolice afirmă că pofta trupească "este dorinţa dezordonată după plăcerea venerică sau desfătarea dezordonată în aceasta. Plăcerea sexuală e moralmente dezordonată când este căutată pentru ea însăşi, în mod izolat de scopurile procreării şi unirii" (CBC 2351). A avea dorinţe sexuale faţă de soţie/soţ sau a te bucura împreună cu acesta de plăcerea sexuală este permis şi în conformitate cu planul lui Dumnezeu. Dar a-l folosi pe celălalt ca pe un obiect de plăcere, fără să-ţi pese de el, este considerat păcat de moarte.

Întrebare: Este bine sau rău să ai o familie puţin numeroasă? Trebuie să am o familie mai numeroasă?

Răspuns (Jim Blackburn): Dumnezeu a spus: "Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul...". Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că "Sfânta Scriptură şi practica tradiţională a Bisericii văd în familiile numeroase un semn al binecuvântării divine şi al generozităţii părinţilor" (CBC 2373). Prin urmare, aceasta înseamnă că a avea o familie numeroasă este datoria morală a fiecărei familii? Răspunsul este nu. De fapt, mărimea unei familii nu este deloc o problemă de moralitate, însă probleme morale sunt atât deschiderea faţă de a avea copii, cât şi planificarea familială responsabilă.


Este important să înţelegem că a da naştere copiilor şi a-i creşte este unul dintre scopurile esenţiale ale căsătoriei. Catehismul explică: "Legământul căsătoriei, prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă, [a fost] rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor precum şi spre naşterea şi educarea copiilor" (CBC 1601). "Rodnicia este un dar, un scop al căsătoriei, căci iubirea conjugală tinde în mod firesc să rodească. Copilul nu vine din exterior să se adauge la iubirea reciprocă dintre soţi; el apare chiar în inima acestei dăruiri reciproce, pentru care constituie un rod şi o împlinire" (CBC 2366).

Acestea fiind spuse, cuplurile au o obligaţie morală de a-şi planifica, responsabil, familiile. Un aspect deosebit al acestei responsabilităţi se referă la reglementarea procreării. Pentru motive întemeiate, soţii ar putea dori ca naşterile copiilor lor să aibă loc la o anumita distanţă una faţă de cealaltă. Este de datoria lor să se asigure că dorinţa lor nu este motivată de egoism, ci este în conformitate cu generozitatea aferentă responsabilităţii de a fi părinte (CBC 2368). Concluzionând, mărimea unei familii ar trebui să fie determinată de procrearea responsabilă în strânsă legătură cu dragostea Lui Dumnezeu, Creatorul (cf. CBC 2367).

Întrebare: Nu mai vreau să fiu catolic. Vreau să fiu "necatolic". Ce pot face în acest sens?

Răspuns (Jim Blackburn): Însuşi faptul că aţi pus această întrebare demonstrează că recunoaşteţi autoritatea Bisericii. Altfel, de ce aţi mai fi adresat o asemenea întrebare? Găsesc acest fapt îmbucurător, pentru că cineva care recunoaşte autoritatea Bisericii şi o înţelege cu adevărat, nu va dori vreodată să fie "necatolic". Bănuiesc că în acest moment puneţi la îndoială unele dintre învăţături, disciplina sau legile canonice. Doriţi să credeţi în propria autoritate în detrimentul celei bisericeşti. Însă văzută din perspectivă potrivită, autoritatea Bisericii este reconfortantă, deoarece Isus a înzestrat Biserica cu puterile Sale, astfel încât noi să putem dobândi mântuirea.

Documentul Conciliului Vatican II Lumen Gentium explică: "Cristos Domnul, pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri care tind spre binele întregului Trup. Cei care le exercită, înzestraţi cu putere sfântă, sunt în slujba fraţilor lor,


pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu şi, ca atare, se bucură de adevărata demnitate de creştini, aspirând împreună în mod liber şi organizat spre acelaşi scop, să ajungă la mântuire" (LG 18). Vă sugerez să va gândiţi foarte serios ce puneţi dumneavoastră, de fapt, sub semnul îndoielii, să aflaţi exact ceea ce înseamnă, de ce există şi, în final, de ce aţi fi mai fericit fără acest lucru.

Întrebare: Dacă o persoană nu crede că ostia consacrată devine cu adevărat Trupul şi Sângele lui Cristos, este vreo diferenţă în ceea ce se întâmplă când o primeşte? Dacă i s-ar face o injecţie cu morfină, faptul că persoana respectivă ar crede că nu este morfină nu ar schimba efectele asupra trupului său. Cred că acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu ostia. Trupul şi Sângele lui Cristos intră în trupul său şi îi dau har, indiferent ce crede.

Răspuns (pr. Vincent Serpa): Fiecare sacrament este o întâlnire personală cu Isus. Harul este participarea la viaţa Lui şi la iubirea Lui. El nu îşi impune niciodată iubirea asupra cuiva. Cu siguranţă realitatea prezenţei lui Isus în Euharistie nu depinde de starea sufletului celui care se împărtăşeşte. El poate primi Euharistia într-un act de sacrilegiu. Dar nu poate primi harul sacramental fără o atitudine sau dispoziţie adecvată. Este ca şi când ar merge la fântână fără găleată. Apa este reală. Dar fără găleată, fără un recipient adecvat, pleacă fără apă. Iubirea are două sensuri. O persoană nu poate intra într-o relaţie de iubire fără a fi dispus să iubească.

Întrebare: Înainte de Întrupare, Isus a fost de sex masculin?

Răspuns (Michelle Arnold): Înainte de Întrupare, Fiul a fost spirit pur, aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt. Prin urmare, El nu se înscria atunci într-o categorie de un anumit sex. Fiul a devenit de sex masculin doar când s-a întrupat ca omul Isus Cristos. Tatăl şi Duhul Sfânt rămân spirite pure şi nu au aşadar sex biologic. Pentru a ni se face cunoscut, Dumnezeu a revelat Preasfânta Treime în principal în termeni masculini, deoarece El este cel care are iniţiativa, cauza primă; El este cel care iniţiază mântuirea. Biserica este prezentată în termeni feminini deoarece ea este cea care primeşte mântuirea şi care îi hrăneşte pe creştini cu harurile primite de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.


La ce vârstă a murit Isus? Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Editura Sapientia

La 33 de ani, conform tradiţiei

Cunoaştem data morţii multor personaje vestite. De exemplu, Cervantes, la 23 aprilie 1616; sfântul Francisc, la 4 octombrie 1226; Mahomed, la 6 iunie 632; Nero, la 8 iunie 68. Cum de nu cunoaştem data morţii lui Isus? S-a spus mereu că a murit la 33 de ani, şi aceasta prin deducţie din două informaţii evanghelice. Prima: fraza lui Luca, conform căreia, "când Isus a început să predice, avea cam treizeci de ani" (3,23). A doua, luată din Evanghelia după Ioan, din care se deduce că Domnul a predicat timp de trei ani. Însumând ambele informaţii, conchidem că Isus a trăit 33 de ani.

Această opinie generalizată l-a făcut pe papa Pius al XI-lea, cu enciclica Quod nuper, să declare anul 1933 An Sfânt, pentru a comemora 1900 de ani de la moartea lui Cristos (ca şi cum ar fi murit în anul 33). Acest lucru a avut loc, chiar dacă, în aceeaşi enciclică, papa a recunoscut că "istoria încă nu a putut să precizeze anul exact al morţii Mântuitorului".

Câteva date care ajută

Această incertitudine în determinarea corectă a cronologiei vieţii lui Isus se datorează faptului că, atunci când evangheliştii au scris operele lor, s-au interesat mai mult de formarea spirituală a cititorilor decât de precizia istorică. Aşa că s-au interesat, mai ales, de transmiterea învăţăturii şi a faptelor lui Isus, decât să precizeze momentele în care au avut loc faptele, circumscriindu-le într-o succesiune cronologică vrednică de crezare.


Cu toate acestea, în evanghelii există câteva elemente foarte precise despre viaţa lui Isus, graţie cărora putem să determinăm o reconstruire destul de probabilă a evenimentelor din viata lui. Primul lucru pe care îl putem preciza este momentul când Isus a început să predice. Din Faptele Apostolilor (1,22; 10,37-38) reiese că a fost la puţin timp după ce Ioan Botezătorul îşi începuse slujirea. Auzind despre activitatea sa, Isus a venit la el, a fost botezat şi, din acel moment, a început predicarea sa, pe care noi toţi o cunoaştem cu termenul de "viaţă publică".

Ziua în care a ieşit pe drum

Când a început să predice Ioan Botezătorul? Luca ne furnizează un element: "în anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu" (3,1). De vreme ce Tiberiu a început domnia în anul 14 al erei creştine, al cincisprezecelea an al domniei sale ar fi anul 28 d.C. Totuşi, ştim că, doi ani mai înainte, Tiberiu a asumat conducerea tuturor provinciilor imperiului. De aceea, este posibil ca anul al 15-lea al domniei lui Tiberiu, cel în care Ioan Botezătorul şi-a început slujirea, să fie mai curând anul 26 al erei creştine, şi nu 28. Dacă ar fi aşa, am putea să începem să datăm începutul ministerului public al lui Isus în primele luni ale anului 27.

Datarea unei discuţii

Acest element cronologic ar fi confirmat de un episod pe care îl citim în Evanghelia după Ioan. La primul Paşte pe care Isus l-a petrecut în Ierusalim, după ce a alungat vânzătorii din templu, evreii l-au întrebat de ce a făcut aşa ceva; acesta a fost răspunsul lui Isus: "Distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica din nou". Interlocutorii săi, crezând că Isus vorbeşte despre templul din Ierusalim, când, de fapt, el se referea la templul trupului său, i-au replicat: "în patruzeci şi şase de ani s-a construit acest templu şi tu îl vei ridica în trei zile?" (In 2,19-20). Mai ştim că Irod a început reconstruirea totală a templului în anul 19 î.C. şi că în timpul lui Isus încă nu era terminată. Prin urmare, dacă, la data începerii lucrărilor (anul 19 î.C.) adunăm cei 46 de ani cât afirmau evreii că au durat lucrările, rezultă cu credibili-tate că episodul primului Paşte al lui Isus este din anul 27 al erei creştine.

Cele patru sărbători ale Paştelui


Dacă Isus a început să predice în anul 27, putem şti cât a durat viaţa sa publică? Conform evangheliilor sinoptice (Matei, Marcu şi Luca), Isus a predicat numai câteva luni, pentru că ele citează o singură intrare în Ierusalim în timpul vieţii sale publice, mai precis în preajma sărbătorii Paştelui, în timpul căreia a murit. În schimb, de la Ioan ştim că viaţa publică a lui Isus s-a desfăşurat de-a lungul mai multor celebrări pascale:

a) prima, la puţine luni de la începerea predicării sale, când i-a alungat pe vânzătorii din templu (In 2,13);

b) a doua, atunci când a vindecat un bolnav, aproape de piscina Betesda (In 5,1): în realitate, în această relatare se vorbeşte vag despre "o sărbătoare a evreilor", chiar dacă este posibil să fie vorba de sărbătoarea Paştelui;

c) a treia, atunci când a înmulţit pâinile pentru cinci mii de persoane care îl urmau (In 6,4);

d) în sfârşit, a patra, în care a murit (In 11,55).

Sub puterea lui Ponţiu Pilot

Aşadar, dacă în viaţa publică a lui Isus au fost numai trei celebrări pascale, el a predicat cel puţin doi ani; dacă au fost patru celebrări, Isus a predicat trei ani. Deci, cât a durat predicarea sa? Pentru a deduce cu credibilitate, trebuie să încercăm să mergem înapoi la data morţii sale. Dispunem de un element important: Isus a murit pe timpul lui Ponţiu Pilat. Ştim că acesta a condus provincia Iudeea între anii 26-36 din era creştină. Aşadar, răstignirea lui Isus a avut loc în această perioadă.

Un alt element pe care îl avem, asupra căruia cele patru evanghelii concordă, este cel al morţii lui Isus în ziua de vineri, zi pe care evreii o numeau "a Pregătirii" (Mt 27,62; Mc 15,42; Le 23,54; In 19,31); de fapt, ziua următoare, sâmbăta (sabbat), în acel an se celebra Paştele. Deoarece Paştele ebraic - spre deosebire de cel creştin, care se celebrează întotdeauna duminica - poate să cadă în orice zi a săptămânii, este suficient să vedem în care an, între anii 26-36 (în care a condus Ponţiu


Pilat), Paştele a căzut sâmbăta: acest element ne-ar confirma anul morţii lui Isus.

Smochinul fără roade

Graţie unor calcule astronomice complexe, ştim că, în timpul conducerii lui Ponţiu Pilat, Paştele a coincis cu sâmbăta numai în anii 27, 30 şi 33. Prin urmare, Isus ar fi putut să moară în oricare dintre aceşti ani. Între aceştia, putem deduce care este anul cel mai probabil. În mod necesar, trebuie să respingem anul 27, pentru că am spus deja că el coincide cu începutul ministerului public al lui Isus. Nici anul 33 nu convinge, pentru că, dacă Isus a început să predice în anul 27, viaţa sa publică ar fi durat circa şase ani, iar în evanghelii nu avem elemente suficiente care să ne justifice o perioadă de timp aşa de lungă. Ne rămâne unicul an posibil, anul 30; aşa că am putea confirma şi faptul că viaţa publică a lui Isus a durat circa trei ani, adică între anii 27-30.

Se pare că parabola smochinului fără roade confirmă acest fapt (Lc 13,6-9). În ea, Isus povesteşte istoria, desigur, parafrazată, a unui om care a plantat un smochin într-o vie şi că acel copac nu a dat nici un rod. Atunci, stăpânul i-a spus viticultorului: "Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Aşadar, taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?" Mulţi cercetători sunt de acord când spun că parabola se referă la scurta perioadă a vieţii lui Isus. Via ar reprezenta poporul lui Israel; smochinul ar reprezenta Ierusalimul. Şi însuşi Isus ar fi cel care, timp de trei ani, tocmai anii vieţii sale publice, a încercat să găsească fructe în el, dar nu a găsit.

Începuturile

Aşadar, pare posibil să precizăm cu exactitate suficientă cronologia vieţii lui Isus. S-a născut - aşa cum am clarificat în altă parte - în anul 7 î.C, fără însă să putem preciza nici ziua, nici luna. În anul 26 (după căldurile mari ale verii), probabil în preajma sărbătorii Corturilor, la care multă lume mergea în Iudeea (adică la sfârşitul lui septembrie sau la începuturile lui octombrie), a început să predice Ioan Botezătorul. La sfârşitul acelui an, Isus părăsise deja Nazaretul şi, la începutul anului 27, venea la Ioan Botezătorul, între mulţimea de păcătoşi şi vameşi, la Iordan, pentru a se


supune ritului botezului. Evangheliile ne menţionează că, din ziua aceea, Mesia a dat vieţii sale o cotitură radicală: s-a retras în pustiu, unde a rămas în rugăciune şi în post mai multe zile, şi după aceea a început să predice. În perioada aceea împlinise, nu de mult, 34 de ani.

La sărbătoarea Paştelui din anul 27 îl găsim la Ierusalim, unde îi alungă din templu pe vânzători şi pe schimbătorii de bani (In 2,13-22). În acel an, Paştele a căzut în ziua de sâmbătă, 30 aprilie. Anul următor, la sărbătoarea Paştelui din anul 28, ajungând la Ierusalim, Isus a vindecat un om bolnav de 38 de ani, aproape de o piscină care în timpul acela era un loc de cură (In 5,1-18). În acel an, Paştele a căzut în ziua de miercuri, 28 aprilie.

Ultimii doi ani

În luna aprilie a anului 29, a treia sărbătoare a Paştelui din viaţa sa publică, Isus nu a mers la Ierusalim, pentru că îi era în pericol propria integritate. A celebrat-o în nord, în Galileea, unde a înmulţit pâinile în faţa mulţimii care îl urma (In 6,1-4). în acel an, sărbătoarea s-a celebrat, luni, 18 aprilie. Am spus deja că ultima sărbătoare a Paştelui pe care a celebrat-o Isus (In 12,1) a fost cea a pătimirii şi morţii sale. Este singura care este menţionată de sinoptici.

Cu câteva zile înainte de evenimentele pascale, Isus a intrat în sătucul Betania, aproape de Ierusalim, unde a rămas în casa surorilor Marta şi Maria. În ziua următoare, a intrat triumfător în marele oraş, aclamat de mulţime. Tragedia pătimirii era aproape să înceapă să se dezlănţuie în toată cruzimea sa. Isus pierduse consensul atâtor oameni; clasele politice şi religioase îl duşmăneau: a fost aproape un joc ca să-l aresteze, să-l pună în lanţuri şi să-l ucidă. Acea moarte a avut loc în ziua de vineri, 7 aprilie, anul 30, pe la trei după-amiază, cu câteva ore înainte de apusul soarelui, care marca începutul celebrării evenimentelor pascale din anul acela. Această cronologie evidenţiază, încă o dată, că Isus a murit pe la 37 de ani, nu la 33 de ani, aşa cum a afirmat întotdeauna tradiţia.

Cine este?


La începutul erei noastre, un simplu tâmplar s-a înconjurat de un grup de pescari într-un sat sărac. Nimic nu lăsa să se presupună că era vorba despre cineva important. Se îmbrăca modest, nu părea să aibă o mare cultură. Nu avea titluri, nici recomandări. Nu avea arme, nici vreo putere. A fost un personaj dispreţuit de către cei puternici; cei umili, la rândul lor, nu reuşeau să-l înţeleagă în totalitate. Cei violenţi l-au considerat slab. Cei cu bunăstare l-au considerat violent. Şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu, dar clasa sacerdotală l-a acuzat că este blasfemator. A fost părăsit de toţi atunci când a venit asupra lui furia persecuţiei celor puternici, şi numai mama sa şi câteva femei l-au însoţit în agonia unei morţi ruşinoase.

Atunci când piatra de la mormânt, împrumutat şi el, s-a închis pentru a păstra cadavrul său, nimeni nu ar fi pariat nici măcar o centimă cu privire la posibilitatea ca amintirea sa să se perpetueze în timp. În schimb, în pofida previziunilor, şi după douăzeci de secole, istoria lui Cristos trăieşte în toată lumea şi încă mai trezeşte interes; o mare parte din omenire se identifică pe sine, istoria sa şi cultura sa cu numele lui Cristos. În fiecare an sunt publicate mii de cărţi despre viaţa şi învăţătura sa. Milioane de persoane au fost arestate, torturate, dispreţuite, ucise, numai pentru că au proclamat cu mult curaj că aparţin comunităţii adepţilor săi.

Cine a fost acest om care a împărţit istoria în două, repunând în discuţie toate valorile care au fost moş-tenirea culturală a omenirii dintr-un timp imemorabil? Cine este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu? Un nebun? Un mincinos? Este foc care arde şi care încălzeşte, sau este opiu care amorţeşte libertatea? Este unguent care vindecă, sabie care răneşte, sau morfină care ameţeşte? Cine este, cu adevărat, Isus din Nazaret? Cel care încă nu a răspuns la aceste întrebări încă nu şi-a acordat privilegiul de a trăi o viaţă demnă de acest nume...

Preluare din volum 6 al seriei "Ce ştim despre Biblie".

În acelaşi volum:

- Ce spune Biblia despre extratereştri?

- De ce l-a blestemat Noe pe fiul său, care l-a văzut gol?


- De ce Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham să-l sacrifice pe fiul său, Isaac?

- David l-a învins pe uriaşul Goliat?

- De ce exista în Israel un an sfânt?

- De ce unele Evanghelii nu relatează copilăria lui Isus?

- Când l-a cunoscut Petru pe Isus?

- Fecioara Maria a murit sau nu?

- Cine a scris Evanghelia după Ioan?

- Când s-a înălţat la cer Isus Cristos?

- Ce este bătălia de la Armaghedon?

lumea catholica, februarie 2008

Documents