1

ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA

LUCRĂRILE CONFERINŢELOR

VVooll.. 44,, 22001111,, nnrr 22 IISSSSNN 2068-4096

Sesiunea ştiinţifică de toamnă

a CENTRULUI "UNIVERSUL ŞTIINŢEI“

Mioveni, judeţul Argeş, 8 - 10 septembrie 2011

Secţiunea Protecţia Infrastructurilor Critice (Pic)

Editura

ACADEMIEI OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA Bucureşti, 2012

2

EDITURA ACADEMIEI OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA

Adresa: Splaiul Independenţei nr. 54, sectorul 5, cod 050094, Bucureşti,

România

Şef serviciu: Mihail CĂRUŢAŞU Tehnoredactori: Ioan BALINT

Gabriela Petrescu Andrei PETRESCU

Copyright © Editura Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

Bucureşti, 2012

3

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC

Vasile CÂNDEA, membru titular

fondator AOSR, Preşedinte AOSR

Ion BASGAN, membru titular

fondator AOSR, Vicepreşedinte

AOSR

Dan ŞCHIOPU, membru titular

fondator AOSR, Vicepreşedinte

AOSR

Doru-Sabin DELION, membru

titular AOSR Secretar ştiinţific

AOSR

Ecaterina ANDRONESCU, membru

titular AOSR, Preşedintele Secţiei

de Ştiinţe Chimice, AOSR

Adrian Alexandru BADEA,

membru titular AOSR, Preşedintele

secţiei de Ştiinţe Tehnice AOSR

Ion NICOLAE, membru titular

fondator AOSR, Preşedintele

Secţiei de Ştiinţe Agricole, Silvice şi

Medicină Veterinară

Irinel POPESCU, membru titular

AOSR, Preşedintele Secţiei de

Ştiinţe Medicale AOSR

Eugen BĂDĂLAN, Preşedintele

Secţiei de Ştiinţe Militare AOSR

Alexandru BOGDAN, m.c. al

Academiei Române, membru de

onoare AOSR, preşedinte de

onoare al CNSSA.

Gheorghe MENCINICOPSCHI,

Vicepreşedinte CNSSA, directorul

Institutului de Cercetări

Alimentare

Gheorghe SIN, Membru

corespondent al Academiei

Române, Preşedinte ASAS,

membru titular fondator al AOSR

Ion DEDIU, membru titular al

Academiei de Ştiinţe a Republicii

Moldova, membru titular AOSR.

Valeriu TABĂRĂ, membru titular

AOSR, Ministrul Agriculturii şi

Dezvoltării Rurale

Şerban-Constantin VALECA,

Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al

Institutului de Cercetări Nucleare

Piteşti

Ion CHIUŢĂ, Membru titular AOSR,

secţia Ştiinţe Tehnice

COMITETUL ŞTIINŢIFIC DE

PROGRAM

Miron ZAPCIU, Coordonator

Productica – AOSR, catedra MSP,

UPB

Constantin STROE, Preşedinte al

Asociaţiei Constructorilor de

Automobile ACAROM

George DARIE, Decan al facultăţii

de Energetică, UPB

Horia NECULA, Şef Catedră,

Producerea şi utilizarea energiei,

UPB

Mircea DEGERATU, membru

AOSR, UTCB

Ion TABACU, Prorector,

Universitatea din Piteşti

Sanda Marina BĂDULESCU,

MECTS, Profesor, Universitatea din

Piteşti

Constantin MINCU, membru titular

AOSR

Teodor FRUNZETI, membru titular

AOSR

Gheorghe MENCINICOPSCHI,

membru titular AOSR

Irinel POPESCU, membru titular

AOSR

Valeriu TABĂRĂ, membru titular

AOSR

Adrian BADEA, membru titular

AOSR

Adrian VÂLCIU, CN-

TRANSELECTRICA, Comisia de

Infrastructură Critică a AOSR

Ion CHIUŢĂ, membru titular AOSR

4

Mihai SĂNDULEAC, Comisia

Energie-Mediu

Sorina COSTINAŞ, Comisia

Energie-Mediu

Nicolae OPRIŞ, Comisia Energie-

Mediu

Virgil DUMBRAVĂ, Comisia

Energie-Mediu

Paul ULMEANU, Comisia Energie-

Mediu

Georgeta BANDOC, Comisia

Energie-Mediu

Lăcrămioara PETRIU, Comitetul

Naţional pentru Securitate şi

Strategie Alimentară

Doina MUREŞAN, Comitetul

Naţional pentru Securitate şi

Strategie Alimentară

Daniel GHIBA, Comitetul Naţional

pentru Securitate şi Strategie

Alimentară

COMITETUL ŞTIINŢIFIC DE

RECENZIE LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE:

Prof.dr.ing. CHIUŢĂ Ion, MT-AOSR

Prof. univ. dr. ŞCHIOPU Dan, MTF-

AOSR

Lt.col. lect.univ.dr. GHIBA Daniel,

Secretar al CNSSA

Prof.dr.ing. DEGERATU Mircea, MT-

AOSR

Prof.dr.ing. VALECA Şerban-

Constantin, MA-AOSR

Prof.dr.ing. ZAPCIU Miron, MA-

AOSR

Prof.dr.ing. BADEA Adrian, MT-

AOSR

Prof.dr.ing. DARIE George, MA-

AOSR

G-ral mr. (r) MINCU Constantin,

MT-AOSR

Prof. Dr. BĂDULESCU Sanda-

Marina, Prof. Univ. Dr. –

Universitatea din Piteşti

COORDONARE SESIUNE

ŞTIINŢIFICĂ

Prof.dr.ing. Ion CHIUŢĂ – Membru

titular AOSR, Profesor, facultatea

de Energetică, UPB

Ing. drd. Lăcrămioara PETRIU -

preşedinte executiv CNSSA, Şef

birou ANSVSA

Dr.ing. Georgeta ZAPCIU –

Membru fondator Productică,

facultatea de Energetică, UPB

Insp. pr. Nadia Iuliana MATEI –

Birou Dezvoltare Economică

Locală Mioveni

Consilier educativ Marilena

IONESCU – Primăria Mioveni

Viceprimar Aurel COSTACHE –

Primăria Mioveni

Primar Ion GEORGESCU – Primăria

Mioveni

Conf. Univ. Dr. Gheorghe PUFU –

Universitatea Piteşti

Prof. Aurel ŞERBAN – Directorul

Grup Şcolar construcţii maşini

Colibaşi

Prof. Ileana MĂRGĂRIT – Director

adjunct Grup Şcolar construcţii

maşini Colibaşi

Prof. Ion Dumitru VOICULESCU –

Liceul Teoretic “Iulia Zamfirescu”

Prof. Daniela CREŢU – Liceul

Teoretic “Iulia Zamfirescu”

Prof. Roxana STROE - Liceul

Teoretic “Iulia Zamfirescu”

COMITETUL DE ORGANIZARE

Ec. Ion GEORGESCU – Primar al

oraşului MIOVENI

Ing. Aurel COSTACHE – Viceprimar

al oraşului MIOVENI

Prof.dr.ing. Ion CHIUŢĂ – Membru

titular AOSR

5

Prof.dr.ing. Miron ZAPCIU –

Preşedinte al Comisiei de

Productica

Dr. ing. Georgeta ZAPCIU –

Membru fondator Productica

Ing. Mihai SINDILE – Secretar

ştiinţific secţia VI Ştiinţe Tehnice

AOSR

Margareta Iuliana IORDACHE –

Şef birou Dezvoltare Economică

Locală

Nadia Iuliana MATEI – Insp. pr.

Birou Dezvoltare Economică

Locală Mioveni

Argentina CULCUŞ – Director al

Casei de Cultură a Sindicatelor

Mioveni

Prof. Dan DUŢĂ – Director al Şcolii

cu clasele I-VIII, Racoviţa

Prof. Anişoara GHEORGHE –

Şcoala cu clasele I-VIII “George

Topârceanu”

Prof. Elena TEODOREANU – Şcoala

cu clasele I-VIII “Liviu Rebreanu”

Prof. Adriana MUŞAT – Şcoala cu

clasele I-VIII “Liviu Rebreanu”

Prof. Maria BĂDICĂ – Şcoala cu

clasele I-VIII “Liviu Rebreanu”

As. Univ. Drd. Cornel POPESCU,

Universitatea Piteşti

Colonel (r) Dumitru VOICULESCU,

infrastructure critice specifice

oraşului Mioveni

Dr. Vasile FRÎNCU, Directorul

Spitalului Orăşenesc Mioveni

CENTRUL CULTURAL MIOVENI

CASA DE CULTURĂ A

SINDICATELOR MIOVENI

LICEELE DIN ORAŞUL MIOVENI

Membri ai Consiliului Local

Mioveni, salariaţi ai Primăriei

Mioveni

Abrevieri:

AOSR – Academia Oamenilor de

Ştiinţă din România

CNSSA - Comitetul Naţional

pentru Securitate şi Strategie

Alimentară

MT – Membru titular

MC – Membru corespondent

MA – Membru asociat

MTF – Membru titular fondator

MO – Membru de onoare

6

CONDUCEREA SECŢIUNILOR ŞTIINŢIFICE

Secţiunea - PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE (PIC)

1. Eugen BĂDĂLAN

2. Adrian BADEA

3. Constantin MINCU

4. Ion CHIUŢĂ

5. Şerban-Constantin VALECA

Mirela GUINEA – secretar secţiune PIC

Secţiunea – ENERGIE-MEDIU (EM)

1. Adrian BADEA

2. George DARIE

3. Ion CHIUŢĂ

4. Şerban Constantin VALECA

5. Ilie TURCU

6. Mircea POPOVICI

Ana Maria ŞTEFĂNOIU – secretar secţiune EM

Secţiunea - SECURITATE ŞI STRATEGIE ALIMENTARĂ (SSA)

1. Dan ŞCHIOPU

2. Alexandru T. BOGDAN

3. Lăcrămioara PETRIU

4. Ion BASGAN

5. Ion DEDIU

6. Doina MUREŞAN

7. Constantin MINCU

8. Silvian IONESCU

9. Daniel GHIBA

Marilena IONESCU – secretar secţiune SSA

7

Secţiunea - PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE (PIC)

Dezvoltarea infrastructurii de apărare a României Eugen BĂDĂLAN, Eugen SITEANU 11

Resursele alimentare – element al infrastructurii critice Teodor FRUNZETI 29

Consecinţele dezastrelor ecologice asupra securităţii umane Mirela ATANASIU 42

Riscuri şi ameninţări din spaţiul cibernetic la adresa infrastructurii informaţionale critice

Constantin MINCU, Gruia TIMOFTE 62

Securitatea infrastructurii critice de informaţie - sisteme de detecţie a intruziunii în reţelele de calculatoare

Cristea DUMITRU 76

Noi cerinţe impuse sistemelor informaţionale din infrastructura critica în condiţiile contemporane

Constantin MINCU, Gruia TIMOFTE 86

Riscuri şi ameninţări la adresa infrastructurii critice din zona litoralului românesc şi a zonei economice exclusive a României

Marius HANGANU 99

Organizarea sistemelor de comunicaţii şi informatice pentru managementul crizelor şi protecţia infrastructurilor critice în cadrul politicii de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene

Constantin MINCU, Dănuţ ŢIGĂNUŞ 109

Gestiunea crizelor Ion-Alexandru PLĂVICIOSU 120

Secţiunea – ENERGIE-MEDIU

Managementul strategic al infrastructurilor critice. Infrastructuri critice în domeniul hidroenergetic. Accidente tehnice la construcţiile circuitelor hidraulice

Constantin IVAN 130

Managementul infrastructurilor critice electroenergetice Adrian BADEA, Ion CHIUŢĂ, Adrian VÂLCIU, George PĂUN 157

Reformularea prezentării rezultatelor la testele de eroziune cavitaţională. Regresie polinomială de gradul doi

Mircea POPOVICIU, Ilare BORDEAŞU 173

8

Modelarea şi controlul turbinelor eoliene Dumitru POPESCU, Andreea PINTEA, Irina TACHE, Adrian MOISE 183

Geopolitica energetică în secolul al XXI-lea Ştefan MÂŞU 196

Design high-level de microgrid controlat de sisteme multi-agent Marius AVRĂMESCU, Adina Magda FLOREA 213

Spectrul riscurilor în activităţile de explorare, exploatare, procesare şi comercializare a combustibilor fosili

Gheorghe BULIGA 221

Repere importante din istoria folosirii petrolului şi gazelor existente în teritoriul României – cronologie

Mihai OLTENEANU, Veronica OLTENEANU 221

Secţiunea – SECURITATE ŞI STRATEGIE ALIMENTARĂ

Securitatea alimentară, imperativ major al secolului al XXI-lea Ştefan MÂŞU 226

Ecologia şi bioeconomia – două ştiinţe complementare, ca bază a concepţiei dezvoltării durabile: contribuţii româneşti

Ion DEDIU, Vlad GALIN-CORINI 239

Arc peste timp Nicolae M. CONSTANTINESCU 248

Securitatea şi strategia alimentară – interrelaţii şi domenii de activitate implicate

Dan ŞCHIOPU 254

Securitatea alimentară – Factor esenţial în securitatea naţională Lăcrămioara Mariana PETRIU 264

Securitatea alimentară - dimensiune alimentară a securităţii naţionale a României

Bogdan BAZGĂ, Victor MANOLE, Nicolae ISTUDOR 274

Rolul şi locul conceptului de securitate umană în strategia de securitate naţională a României

Cristian BARNA 287

Conceptul de securitate al martorilor - componentă a securităţii, libertăţii şi justiţiei

Adrian-Augustin BĂRĂSCU 296

Implicaţiile modificării Codului muncii Denisa-Oana PĂTRAŞCU 305

Cheltuielile şi consumurile alimentare din România Marian CONSTANTIN, Iulian ALECU 316

Sistemul agrosilvopastoral şi securitatea alimentară în contextul încălzirii globale

Teodor MARUŞCA, Vasile MOCANU, Vasile Adrian BLAJ 328

Utilizarea biotehnologiilor de reproducţie zooveterinare (I.A. şi E.T.) în realizarea siguranţei şi securităţii alimentare

9

George Florea TOBĂ, Alexandru T. BOGDAN, Leonard George TOBĂ, Marcel Th. PARASCHIVESCU, Amalia-Gianina STRĂTEANU, Gheorghe PUCHEANU, Ioan ROŞU, Gheorghe REMAN, Lăcrămioara PETRIU, Florin BĂNĂŢEANU

338

Agricultura şi securitatea alimentară sub impactul schimbărilor climatice

Bogdan BAZGĂ, Sergiu Sorin CHELMU 354

Puncte critice de control pe fluxul tehnologic de panificaţie Gigel PARASCHIV, Gheorghe VOICU, Gabriel-Alexandru CONSTANTIN, George DARIE, Sorin-Ştefan BIRIŞ, Elena-Mădălina ŞTEFAN

362

Geopolitica relaţiilor România-Federaţia Rusă Vasile SIMILEANU 373

Actualizări ale rolului medicinei veterinare în expertizarea siguranţei şi securităţii alimentare în anul mondial al profesiei

Gheorghe PUCHEANU, Alexandru T. BOGDAN, Viorel ANDRONIE, George Florea TOBĂ, Lăcrămioara PETRIU

409

Implementarea legislaţiei Uniunii Europene în domeniul alimentului în România - etichetarea alimentelor

Daniela NUŢĂ, Nicolae NUŢĂ 421

Parteneriatul stat – culte religioase în România anului 2011, în contextul integrării ei în Uniunea Europeană

Stelian GOMBOŞ 429

Metoda de conducere specifică managementului protecţiei infrastructurii critice

Radu ANDRICIUC 452

Securitatea naţională ca factor de stabilitate socială Gabriel MICU, Aurelian CHIRA, Bogdan BAZGĂ 460

Impactul volatilităţii preţurilor la produsele agricole de bază asupra agriculturii şi securităţii alimentare

Bogdan BAZGĂ, Aurelian CHIRA 467

Securitatea alimentară în contextul noului mediu de securitate Doina MUREŞAN 476

Organizaţii internaţionale care contribuie la asigurarea securitaţii alimentare

Cristian-Mihai ŢUCĂ 486

Bioterorismul Lucian CIUCHIŢA 501

Rolului parteneriatului public-privat în protejarea infrastructurilor critice

Elena COANDĂ 507

Bazarea deciziilor manageriale pe conceptele de proprietate intelectuală şi de bio- şi de eco-eficienţă economică

Marcela Izabela ŞTIUCĂ (CIOPA), Cristian Silviu BANACU, Simona Luise UTUREANU

516

Spălarea banilor şi finanţarea terorismului versus managementul şi protecţia infrastructurilor critice

10

Mircea Constantin SCHEAU 524

Influenţa stimulării luminoase intermitente asupra undelor alfa cerebrale şi relaxării

Ştefan-Claudiu MIRESCU, Adela JOANTĂ, Adriana MUREŞAN, Nicoleta-Cornelia JUJAN, Corina-Luminiţa ROŞIORU

533

Inamicul obscur al sănătăţii individului uman Horaţiu RUSSIN 542

Fenomenul fast food Marian-Cristian RAICU 548

Impactul schimbărilor climatice asupra culturii viţei de vie Livia MIRESCU 555

Ecosistemele – infrastructura vitală a civilizaţiei umane Francisc TOBĂ 562

Valoarea fondurilor europene destinate dezvoltării rurale şi măsuri promovate de România în perioada 2007-2013

Mihai DINU 569

Securitatea alimentară. Constituirea rezervelor alimentare pe plan naţional şi internaţional. Principiile de bază utilizate în stabilirea combinaţiilor nutritive (reţetarelor). Reţete cu ingrediente selective şi echivalentul lor caloric

Adrian-Leonard BANTAS, Dragoş-Adrian BANTAS 581

Securitatea umană şi întrebuinţarea softpower în acţiunile militare Constantin POPESCU 586

11

DEZVOLTAREA INFRASTRUCTURII DE APĂRARE A ROMÂNIEI

Eugen BĂDĂLAN1, Eugen SITEANU2

1) General (r) prof. univ. dr., Membru titular fondator AOSR, preşedintele secţiei de Ştiinţe Militare, deputat în Parlamentul României

2) Colonel (r) prof. univ. dr. ing., Membru asociat AOSR, Universitatea Naţională de Apărare « Carol I » Bucureşti

esiteanu@yahoo.com

Rezumat

Este de domeniul evidenţei faptul că infrastructura de apărare reprezintă o necesitate vitală pentru oricare naţiune în contextul proceselor actuale de integrare europeană şi internaţională. Asigurarea securităţii actuale, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional, depinde de transformările generate de integrarea economică la nivel european şi de dezvoltarea economiei naţionale; iar terorismul, corupţia şi criminalitatea organizată, precum şi migraţia masivă a forţei de muncă determină noi riscuri şi ameninţări. Ca urmare, se impune redefinirea conceptului tradiţional de securitate prin luarea în calcul a riscurilor non-convenţionale. Omenirea a ajuns la concluzia că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor Uniunii Europene se pot realiza doar prin cooperare continentală şi internaţională, deoarece nici un stat, oricât de puternic ar fi, nu-şi poate asigura singur securitatea.

Datorită proceselor de aderare la NATO şi de integrare în Uniunea Europeană, s-au produs modificări substanţiale ale strategiei de securitate a ţării noastre şi configurarea unui rol activ al României în cadrul celor două organizaţii, pe baza asigurării resurselor necesare. Un obiectiv al acestei strategii îl reprezintă asigurarea infrastructurii pentru securitate (apărare), inclusiv pregătirea teritoriului, economiei şi a societăţii pentru a contracara cu succes riscurile şi ameninţările la adresa securităţii (apărării) europene şi naţionale.

Sistemul de infrastructură teritorială eficient, compatibil cu cele europene reprezintă un element important în dezvoltarea României în cadrul NATO şi Uniunii Europene. De asemenea, amplasarea facilităţilor militare americane pe teritoriul ţării noastre începând cu luna decembrie 2005, aduce un spor de securitate României, în primul rând infrastructurii teritoriale.

Programele comunitare cu finanţare externă pentru infrastructura de apărare românească sunt numeroase. Analiza noastră vizează în primul rând situaţia economiei româneşti, a economiei de piaţă, a stucturii de apărare şi a efectelor pe care le au asupra securităţii interne, europene şi internaţionale. Prin demersul nostru, vom cerceta modalitatea în care finanţarea asigurată de Uniunea Europeană sub forma programelor comunitare contribuie la mărirea potenţialului infrastructurii româneşti de a satisface nevoile de securitate naţională şi europeană.

Abstract

Is obvious, infrastructure for defence represents a vital necessity for every nation in the context of actual processes of European and international integration. Provision of current security, both European and nationally levels, depends on the transformation generated by European economic integration, and by national economic development, and also terrorism, corruption and labor form migration determines new risks and threats.

12

Therefore, the redefinition of the traditional security concept is necessary by taking into account the non-conventional risks.

The mankind comes to the conclusion that the security interests and objectives of European states can be accomplished only by European and international cooperation because either state, no matter his power, cannot assure security by his one.

Owed to NATO adhesion and EU integration processes, important transformation of our country strategy and the configuration of Romania΄s active role within the two democratic organizations on the bases of necessary resources preservation. An important objective of this strategy is the assessment of the infrastructure for security (defence), including preparing the territory, the economy and the society in order to successfully counteract the risks and threats against European and national security (defence).

* * *

Este de domeniul evidenţei faptul că infrastructura de apărare reprezintă o

necesitate vitală pentru oricare naţiune în contextul proceselor actuale de integrare europeană şi internaţională. Asigurarea securităţii, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional, depinde de transformările generate de integrarea economică la nivel european şi de dezvoltarea economiei naţionale; iar terorismul, corupţia şi criminalitatea organizată, precum şi migraţia masivă a forţei de muncă determină noi riscuri şi ameninţări. Există astăzi o „triadă” deosebit de periculoasă, numită „criminalitate strategică”, care reprezintă o combinaţie între terorism, corupţie şi criminalitatea organizată, concepută în scopul subminării instituţiilor fundamentale ale statelor. Interferenţa terorismului cu grupuri ale criminalităţii organizate transfrontaliere în deosebi în domeniul migraţiei clandestine este dată de convergenţa obiectivelor vizate, printre care şi deteriorarea unor elemente ale infrastructurii de apărare. De aceea se impune realizarea urgentă a unui cadru juridic şi instituţional viabil pentru legitimarea şi asigurarea eficacităţii măsurilor de prevenire şi contracarare a noului val de terorism internaţional. În opinia noastră, pe teritoriul României, „criminalitatea strategică” vizează următoarele ţinte principale: simbolurile statale, locuri publice, obiective ale infrastructurii de apărare, în special cele militare, industriale şi energetice.

Ca urmare, se impune redefinirea conceptului tradiţional de securitate prin luarea în calcul a riscurilor non-convenţionale. S-a ajuns la concluzia că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor Uniunii Europene se pot realiza doar prin cooperare continentală şi internaţională, deoarece nici un stat, oricât de puternic ar fi, nu-şi poate asigura singur securitatea. Securitatea naţională, inclusiv securitatea infrastructurii de apărare, se poate asigura prin diminuarea vulnerabilităţilor şi a riscurilor şi prin prevenirea sau micşorarea ameninţărilor, ceea ce impune orientarea strategiei noastre de securitate naţională spre interior,

13

pentru reducerea vulnerabilităţilor statului, precum şi spre exterior, pentru a acţiona cu forţe şi mijloace asupra surselor de ameninţare externe.

Datorită proceselor de aderare la NATO şi de integrare în Uniunea Europeană s-au produs modificări substanţiale ale strategiei de securitate a ţării noastre şi configurarea unui rol activ al României în cadrul celor două organizaţii pe baza asigurării resurselor necesare. Un obiectiv al acestei strategii îl reprezintă dezvoltarea infrastructurii pentru securitate (apărare), inclusiv pregătirea teritoriului, economiei şi a societăţii pentru a contracara cu succes riscurile şi ameninţările la adresa securităţii (apărării) europene şi naţionale.

Infrastructura de apărare trebuie să interacţioneze eficace şi eficient cu alte sisteme, să se transforme (modernizeze), operaţionalizeze şi să funcţioneze la parametrii de performanţă europeană în condiţii depline de securitate. Ea are particularitatea că se extinde şi în afara teritoriului naţional cu unele elemente proprii, dar totodată se conectează cu unele sisteme de securitate europene şi internaţionale.

Infrastructura de apărare constituie una dintre cele mai complexe şi mai vulnerabile infrastructuri ale unui stat mai ales în noul mediu de securitate şi în actualele condiţii de adoptare a noilor elemente de infrastructură şi de realizare a protecţiei acestora în cadrul unui sistem integrat, naţional şi european pentru executarea misiunilor internaţionale în cadrul UE şi/sau NATO.

Infrastructura de apărare conţine trei categorii de elemente: comune, speciale şi critice. Cele comune se referă la acele elemente care asigură construcţia şi funcţionarea la infrastructura civilă a sistemului. Sistemele/Infrastructurile speciale deţin un rol important în funcţionarea elementelor şi proceselor sistemelor militare (de apărare), conferindu-le acestora o capacitate de luptă sporită, calitate managerială înaltă, confort operaţional şi performanţă acţională. De obicei, infrastructurile de apărare speciale sunt infrastructuri de performanţă cu specific militar.

Infrastructura de apărare critică conţine unele elemente, subsisteme şi sisteme funcţionale şi acţionale civile şi militare (de exemplu ale categoriilor de forţe, ale SMG şi ale logisticii şi conducerii acestora), de care depind atât performanţa operaţional-acţională şi competitivitatea, cât şi stabilitatea operaţională, siguranţa în funcţionare şi securitatea proiectării forţei din domeniul apărării (sau securităţii) nu numai pe timp de pace, ci mai ales pe timp de război.

Infrastructura de apărare critică conţine, prin urmare, o categorie de elemente cu rol decisiv în asigurarea funcţionării sistemelor de securitate (de apărare), prin trecerea subsistemelor lor principale în capacităţi (capabilităţi) şi prin garantarea funcţionării performante a celorlalte elemente şi subsisteme acţionale, manageriale şi logistice în cele mai diverse situaţii. Caracteristicile pentru care unele infrastructuri de apărare (securitate) sunt considerate critice

14

sunt foarte bine descrise de către gl. bg. (r) dr. Constantin Onişor în lucrarea „Infrastructurile militare critice”.1

Dezvoltarea unei infrastructuri teritoriale moderne şi eficiente, compatibilă cu cele din NATO şi Uniunii Europene este de mare importanţă în procesul de dezvoltare a României în cadrul celor două organizaţii. De asemenea, amplasarea facilităţilor militare americane pe teritoriul ţării noastre începând cu luna decembrie 2005, aduce un spor de securitate României, în primul rând infrastructurii teritoriale şi. infrastructurii de apărare.

Programele comunitare cu finanţare externă pentru infrastructura de apărare românească sunt numeroase. Analiza noastră vizează în primul rând situaţia economiei româneşti, a economiei de piaţă, a structurii de apărare, şi a efectelor care le au asupra securităţii interne, europene şi internaţionale. Prin demersul nostru vom cerceta modalitatea în care finanţarea asigurată de Uniunea Europeană sub forma programelor comunitare contribuie la mărirea potenţialului infrastructurii româneşti de a satisface nevoile de securitate naţională şi europeană.

Dacă nu există securitate energetică, securitate alimentară, securitatea transporturilor, securitatea sanitară, culturală şi ecologică, securitatea financiară şi informaţională, nu se poate asigura nici securitatea sistemului naţional de apărare.

Prin infrastructura teritorială înţelegem ansamblul construcţiilor, lucrărilor, obiectivelor, amenajărilor care deţin sau pot obţine prin adaptare o utilizare în război sau în situaţii de criză şi fie pot amplifica avantajele şi proprietăţile oferite de factorul natural geografic, fie pot contribui la creşterea capacităţii de apărare a tuturor forţelor şi la menţinerea viabilităţii infrastructurii naţionale de apărare.

Infrastructura de transport (care conţine atât infrastructura civilă, cât şi cea militară) reprezintă un obiectiv de interes naţional, deoarece aceasta satisface cererile de servicii publice, de transport călători şi mărfuri, şi asigură necesităţile strategice ale ţării. Ea contribuie direct atât la asigurarea legăturii între toate localităţile ţării, cât şi cu alte localităţi din exteriorul frontierelor şi la integrarea ţării în spaţiul economic, social şi cultural european şi internaţional. Pentru asigurarea dezvoltării şi în primul rând funcţionalităţii infrastructurii de transport este necesară absorbţia fondurilor UE în scopul: stopării deteriorării sistemului de transport; restabilirii infrastructurii transporturilor şi alinierii la standardele UE (viteză, elasticitate, confort, siguranţa circulaţiei şi protecţia mediului); racordării economice la sistemul european de transport pentru integrarea sistemului naţional de transport în cel european; dezvoltării infrastructurii specifice transporturilor multimodale; modernizării parcului de vagoane şi a liniilor de cale ferată care să permită viteze de circulaţie mai mari de

1 Gl. bg. (r) dr. Constantin Onişor în lucrarea „Infrastructurile militare critice”, Revista de ştiinţe militare nr. 1/2008, p. 29.

15

140 km/h; reabilitării drumurilor naţionale şi locale precum şi începerii procesului construirii de autostrăzi într-o manieră occidentală; modernizării porturilor şi a trecerilor permanente peste cursurile de apă şi infrastructurii aeroportuare; punerii în exploatare a noi tronsoane de metrou etc. Toate aceste cerinţe nu se vor putea realiza fără absorbţia fondurilor puse special la dispoziţia României de către UE, fonduri care nu au fost consumate nici măcar în proporţie de 10%.

Pentru asigurarea funcţionalităţii infrastructurii de telecomunicaţii este necesară realizarea reţelei naţionale de bază prin cabluri de fibră optică şi tehnologie UE, denumită „Ierarhia Digitală Sincronă” (SDH), cu trei inele naţionale. Această tehnologie, SDH, va asigura legăturile de rezervă între fiecare localitate urbană de pe teritoriul naţional. De asemenea se va urmări conectarea centrelor mici cu cele regionale; realizarea sau dezvoltarea unor centre de comunicaţie de tip protejat inclusiv la comutaţie internaţională în scopul asigurării unui sistem de rezervare garantată; asigurarea facilităţilor (pe baza lucrărilor de tip permanent) pentru conectarea directă a centrelor de transmisiuni la reţeaua naţională de fibră optică.

Se ştie că dezvoltarea infrastructurii constituie o condiţie esenţială pentru progresul şi prosperitatea unei ţări, deoarece infrastructura reprezintă coloana vertebrală a economiei naţionale. Prin urmare, dezvoltarea României depinde, în primul rând, de crearea unei infrastructuri moderne prin absorbţia de fonduri europene şi prin atragerea atât a investitorilor străini cât şi a celor autohtoni.

România trebuie să recupereze un decalaj enorm în domeniul infrastructurii, faţă de celelalte ţări membre ale Uniunii Europene. Unele studii internaţionale ne dezvăluie că starea deplorabilă a drumurilor şi lipsa investiţiilor reprezintă un impediment major pentru dezvoltarea economică. Două treimi din suprafaţa totală a infrastructurii din România trebuie refăcută, ceea ce înseamnă că modernizarea infrastructurii româneşti la standarde europene reprezintă o prioritate pentru perioada 2007-2013, ţara noastră fiind principala beneficiară a fondurilor de coeziune ale Uniunii Europene pentru perioada 2007-2013.

Noi am mai adăuga şi faptul că spre deosebire de celelalte state ale UE, în România o autostradă, un drum naţional, judeţean sau comunal, un stadion, un patinoar, un bazin olimpic sau orice alt element de infrastructură costă de câteva ori mai mult din cauza corupţiei, fenomen care nu permite dezvoltarea infrastructurii acestei ţări.

Se impune realizarea unui consens al partidelor parlamentare în privinţa modernizării urgente a infrastructurii româneşti la standardele UE.

Conceptul dezvoltării regionale desemnează impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi îmbunătăţirea nivelului de trai.

Dezvoltarea regională în România a început după implementarea programului PHARE, în 1996, pentru reducerea decalajelor economice şi sociale

16

existente între diversele regiuni, ceea ce a însemnat implicarea tuturor domeniilor începând cu cele economice şi terminând cu cele social-culturale.

Infrastructura teritorială reprezintă unul dintre cele mai rămase în urmă domenii ale amenajării teritoriului din România, fiind caracterizată prin sectoarele de căi rutiere şi feroviare nemodernizate, în stare necorespunzătoare şi cu o capacitate redusă de preluare a fluxurilor mari, prin puncte critice precum pasajele la nivel, traversările de localităţi şi poduri. Din cauza lipsei de interes a factorilor de decizie politică numeroase localităţi sunt lipsite de legături telefonice, nu sunt racordate la sistemul energetic şi nici măcar la reţelele de drumuri comunale; nu sunt valorificate resursele de energie neconvenţională, traseele intens solicitate sunt deficitare în asigurarea transportului în comun între localităţi, gările şi aeroporturile sunt nemodernizate etc.

Regiunile de Dezvoltare din România (Regiunea Nord-Est, Regiunea Sud-

Est, Regiunea Sud-Muntenia, Regiunea Sud-Vest Oltenia, Regiunea Vest,

Regiunea Nord-Vest, Regiunea Centru, Regiunea Bucureşti-Ilfov) sunt sub nivelul mediu de dezvoltare economică al regiunilor din ţările membre ale Uniunii Europene. De aceea sunt necesare măsuri, care au ca scop diminuarea dezechilibrelor regionale şi prevenirea altor dezechilibre internaţionale, care să sprijine creşterea economică şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, stimularea iniţiativelor şi cooperării interregionale interne.

Pentru a putea fi aplicată această politică de dezvoltare regională s-au înfiinţat cele opt regiuni de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul României şi care au fost enumerate în rândurile precedente. Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe judeţe şi nu reprezintă unităţi administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile judeţene şi cele locale.

România a primit, după aderarea la Uniunea Europeană, asistenţa financiară pentru dezvoltare, dar nu a fost capabilă să beneficieze încă de aceste fonduri şi nici pe viitor nu se întrezăresc rezultate satisfăcătoare. Fondurile sunt alocate statelor membre potrivit politicilor Uniunii Europene. Politica de Coeziune Economică şi Socială (PCES) reprezintă politica fundamentală a UE pentru reducerea disparităţilor de dezvoltare economică şi socială între statele membre şi regiunile UE, îmbunătăţirea funcţionării Pieţei unice şi promovarea dezvoltării stabile şi durabile a UE. De asemenea, Uniunea promovează şi Politicile complementare de dezvoltare care sunt: Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene (PAC) şi Politica Comună de Pescuit (PCP).

Instrumentele structurale (mijloacele financiare prin care se implementează PCES) cuprind cele două Fonduri Structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională şi Fondul Social European), şi Fondul de Coeziune, toate trei fondurile fiind cunoscute sub denumirea generică de Fonduri Structurale şi de Coeziune (FSC).

17

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) susţine dezvoltarea economică durabilă la nivel regional şi local prin diversificarea structurilor economice în următoarele domenii: cercetare şi dezvoltare tehnologică, inovare şi antreprenoriat, societatea informaţională, întreprinderi mici şi mijlocii (IMM), protecţia mediului, turism şi energie.

Fondul Social European (FSE) este destinat sporirii adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor, creşterii accesului pe piaţa forţei de muncă, prevenirii şomajului, prelungirii vieţii active şi creşterii gradului de participare pe piaţa muncii a femeilor şi a migranţilor, sprijinirii incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate şi combaterii discriminării.

Prin intermediul Fondului de Coeziune (FC) se finanţează proiecte destinate protecţiei mediului şi reţelelor de transport transeuropene, dezvoltării durabile şi proiecte pentru îmbunătăţirea managementului traficului aerian şi rutier, modernizarea transportului urban, precum şi dezvoltarea şi modernizarea transportului multimodal.

Documentele naţionale de programare care stau la baza implementării Fondurilor Structurale şi de Coeziune sunt: Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND), Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 (CSNR) şi Programele Operaţionale (PO), detaliate fiecare printr-un Program Complement (PC).

În vederea accesării Fondurilor Structurale şi de Coeziune (FSC) ale Uniunii Europene, s-a elaborat Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, pe baza strategiilor sectoriale de dezvoltare şi a strategiei naţionale de dezvoltare regională, urmărindu-se planificarea dezvoltării economice şi sociale a ţării, similară celei realizate de statele membre ale UE, pe patru priorităţi tematice: 1) Dezvoltarea infrastructurii la standarde europene; 2) Îmbunătăţirea competitivităţii pe termen lung a economiei româneşti; 3) Dezvoltarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman; 4) Construirea unei capacităţi administrative eficiente.

Totodată, s-a stabilit ca prioritate teritorială „Promovarea dezvoltării teritoriale echilibrate”.

Implementarea strategiei Cadrului Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 se realizează prin Programele Operaţionale elaborate de către Autorităţile de Management. Aceste programe definesc domeniile majore de intervenţie ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune, în conformitate cu prevederile regulamentelor europene. Elaborarea lor trebuie realizată sub coordonarea metodologică a Ministerului Finanţelor Publice. Finanţarea acţiunilor din Programele Operaţionale se realizează atât din fonduri europene, cât şi din cele naţionale (buget de stat, bugete locale, alte surse publice, surse private).

Cadrul Strategic Naţional de Referinţă cuprinde strategia de sprijinire a Programelor Operaţionale, care vor fi cofinanţate de cele trei Fonduri Europene: Fondul de Dezvoltare Regională, Fondul European Social şi Fondul de Coeziune.

18

Obiectivul global al Programului Operaţional Sectorial de Transport (POST) este acela de realizare a unui sistem de transport în România, care să asigure circulaţia rapidă şi eficientă, în condiţii de siguranţă şi la standarde europene, a persoanelor şi bunurilor, la nivel naţional şi internaţional. În scopul realizării obiectivului POST, este necesar ca fondurile UE şi cele de la buget să fie concentrate pe modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii Reţelei Trans-Europene de Transport (TEN-T) şi naţionale, pe toate modurile de transport. Factorii de decizie politică trebuie să înţeleagă că reţeaua feroviară are un rol important în infrastructura de transport din România şi pentru dezvoltarea acesteia sunt necesare nu numai investiţii în infrastructură, ci şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor. În acest proces de modernizare, o atenţie deosebită trebuie acordată dezvoltării durabile a sectorului transport pe următoarele patru axe prioritare:

1) Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de transport are scopul de a întări coeziunea teritorială dintre România şi statele membre UE, prin reducerea duratelor călătoriilor, în condiţii de siguranţă şi servicii de calitate sporite, atât pentru pasageri, cât şi pentru mărfuri, către destinaţiile principale, în România şi în Europa, de-a lungul Axelor Prioritare TEN-T 7, 18 şi 22. În acest scop se vor construi autostrăzi şi se vor moderniza cele existente, se va moderniza infrastructura feroviară şi navală, pentru a creşte calitatea, eficienţa şi viteza de transport şi creşterea volumului traficului de pasageri şi marfă. Se va urmări în special dezvoltarea reţelei de autostrăzi (prioritatea TEN-T nr. 7) şi modernizarea infrastructurii feroviare din punct de vedere al inter-operabilităţii (prioritatea TEN-T nr. 22), precum şi dezvoltarea transportului naval pe căile navigabile interioare (prioritatea TEN-T nr. 18).

2) Pentru modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale de transport în afara axelor prioritare TEN-T se va urmări modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii rutiere, feroviare, navale şi aeriene din reţeaua naţională care se află în afara axelor prioritare TEN-T, pentru creşterea volumului şi vitezei traficului de pasageri şi marfă, în condiţii de siguranţă şi calitate a serviciilor sporite, inclusiv în ceea ce priveşte inter-operabilitatea feroviară.

3) Pentru promovarea echilibrului dintre modurile de transport se va urmări modernizarea materialului rulant feroviar de pasageri din reţelele feroviare naţionale şi TEN-T în scopul furnizării de servicii mai rapide, mai sigure şi de o calitate mai bună, la standarde europene de inter-operabilitate. Pentru transportul feroviar naţional şi internaţional de persoane se va moderniza materialul rulant de cale ferată, astfel încât transportul feroviar să poată concura cu transportul rutier. Acest obiectiv corespunde efortului general de revitalizare a căilor ferate, pentru echilibrarea modurilor de transport, obiectivul Cartei Albe a CE (conform Politicii europene în transport până în 2010).

4) Pentru dezvoltarea durabilă a sectorului de transport se vor implementa principiile de dezvoltare durabilă a sectorului transport în România, pe baza

19

concluziilor Consiliului European de la Cardiff (1998) şi Strategiei europene de dezvoltare durabilă (Goteborg, 2001). Astfel se vor promova nivele crescute de siguranţă, se va minimiza efectele adverse asupra mediului şi se va promova transportul inter-modal şi combinat.

Obiectivul global al Programului Operaţional Sectorial de Mediu este de a îmbunătăţi standardele de viaţă şi calitatea mediului, punându-se accent în special pe respectarea acquis-ului referitor la mediu. Programul sectorial operaţional în acest domeniu urmăreşte reducerea decalajului dintre Uniunea Europeană şi România, în ceea ce priveşte respectarea standardelor de mediu, pentru realizarea următoarelor scopuri pe termen lung: asigurarea accesului general la utilităţile publice de bază, îmbunătăţirea calităţii mediului şi consolidarea capacităţii instituţionale şi a guvernării. Toate obiectivele specifice ale Axelor Prioritare corespund acquis-ului European de mediu şi angajamentelor asumate în procesul de negociere (la Capitolul 22 “Mediu”). Avem în vedere cele cinci axe prioritare:

1) Extinderea şi modernizarea infrastructurii de apă are ca obiective: asigurarea serviciilor de apă şi canalizare, la tarife accesibile, furnizarea de apă potabilă de calitate corespunzătoare în toate localităţile urbane; îmbunătăţirea calităţii cursurilor de apă; creşterea calităţii managementului apelor uzate şi nămolurilor provenite din staţiile de epurare.

2) Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor şi reabilitarea locurilor contaminate are ca obiective: creşterea ratei de conectare la servicii publice de salubritate, la un nivel calitativ european şi la tarife europene; reducerea cantităţii de deşeuri depozitate; creşterea cantităţii de deşeuri reciclate şi refolosite; reducerea numărului de locuri (zone) contaminate.

3) Îmbunătăţirea sistemelor municipale de termoficare în zonele selectate are ca obiective: reducerea emisiilor de poluanţi ai centralelor de termoficare; micşorarea nivelului de concentraţie al poluanţilor în toate localităţile; îmbunătăţirea stării de sănătate a cetăţenilor din localităţile vizate.

4) Se vor implementa sistemele adecvate de management pentru protejarea naturii pentru conservarea diversităţii biologice, a habitatelor naturale, a speciilor sălbatice de floră şi faună şi asigurarea managementului durabil al zonelor protejate.

5) Se va implementa o infrastructură adecvată în scopul prevenirii riscurilor naturale în zonele cele mai vulnerabile pentru realizarea unui management durabil al inundaţiilor în zonele de risc ridicat; se va asigura protecţia şi se va reabilita litoralul Mării Negre.

Principalul obiectiv al Programului Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice este de a contribui la creşterea productivităţii întreprinderilor româneşti în primul rând prin modernizarea celor existente şi crearea unora noi, în special întreprinderi mici şi mijlocii (IMM) în sectoarele productive şi de servicii pentru afaceri.

20

Dezvoltarea antreprenoriatului prin îmbunătăţirea accesului la finanţare şi la infrastructura de afaceri va avea un rol important în asigurarea unui mediu economic viabil, cu posibilităţi de dezvoltare durabilă.

Prin dezvoltarea infrastructurii de cercetare, dezvoltare şi inovare (CDI), creşterea calităţii şi diversificarea ofertei de servicii inovative în sectorul productiv, valorificarea potenţialului tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor (TIC) în procesele administrative se pot obţine rezultate care se vor putea aplica direct în economie pentru realizarea unei noi generaţii de produse şi servicii cu o mai mare valoare adăugată.

Prin reducerea intensităţii energetice, producerea de energie din surse regenerabile şi implementarea de tehnologii moderne pentru reducerea emisiilor datorate instalaţiilor energetice se va obţine creşterea competitivităţii economice şi sporirea protecţiei mediului. Promovarea României şi a potenţialului ei turistic ar putea impulsiona mediul economic şi competitivitatea prin sporirea încrederii investitorilor străini şi creşterea atractivităţii spaţiului românesc pentru turiştii străini. Şi în aceste domenii se vor urmări de asemenea cinci axe prioritare:

1) Sistemul inovativ de producţie va avea următoarele scopuri: modernizarea, îmbunătăţirea sau valorificarea echipamentului de producţie, inovarea proceselor productive şi sprijinirea adoptării standardelor europene şi internaţionale, creşterea gamei de produse; îmbunătăţirea serviciilor de consultanţă specializate şi sprijin pentru internaţionalizare în vederea dezvoltării segmentului de piaţă; sprijinirea dezvoltării antreprenoriatului; acces la finanţare, instrumente financiare inovatoare, accesabilitatea infrastructurii şi a serviciilor.

2) Cercetare şi dezvoltare pentru asigurarea competitivităţii va sprijini modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor şi infrastructurii pentru cercetare, dezvoltare şi inovare (CDI), va îmbunătăţi gama de servicii inovatoare şi calitatea acestora şi va stimula cererea de inovare din sectorul productiv.

3) Tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor (TIC), nu numai pentru sectorul public, ci şi pentru cel privat, are ca scopuri extinderea infrastructurii TIC, promovarea introducerii inovării în sectorul productiv, în procesele administrative şi sociale; dezvoltarea unei pieţe pentru o nouă generaţie de conexiuni pentru produse şi servicii, crearea de portaluri, dezvoltarea de sisteme informaţionale integrate pentru creşterea interoperabilităţii bazate pe sisteme „geographic information systems” (GIS) şi dezvoltarea de aplicaţii e-business.

4) Creşterea eficienţei energetice şi dezvoltarea durabilă a sistemului energetic (creşterea eficienţei energetice; intensificarea folosirii de surse energetice regenerabile; reducerea impactului sectorului energetic asupra mediului).

5) Programul „România - destinaţie atractivă pentru turism şi afaceri” are ca obiectiv îmbunătăţirea imaginii României din punct de vedere a destinaţiei

21

turistice, în vederea creşterii atractivităţii atât în scop turistic cât şi pentru afaceri şi realizarea unui sistem integrat de oferte turistice.

Programul Operaţional Regional (POR) are ca scop accelerarea creşterii economice a Regiunilor rămase în urmă, ceea ce se poate realiza doar printr-o coordonare strânsă cu acţiunile prevăzute pentru celelalte programe operaţionale. POR urmează să acorde prioritate regiunilor rămase în urmă, prin folosirea resurselor regionale şi locale. Sprijinirea dezvoltării regiunilor se va face prin finanţare diferenţiată, astfel încât regiunile rămase în urmă să primească mai multe fonduri decât cele dezvoltate. POR are patru axe prioritare:

1) Îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale prevede îmbunătăţirea infrastructurii de bază în transport, educaţie şi a infrastructurii sociale, cu scopul de a creşte atractivitatea şi accesibilitatea regiunilor şi de a stimula dezvoltarea lor socio-economică. Se va acorda o atenţie specială regiunilor mai puţin dezvoltate şi de asemenea zonelor din regiunile mai prospere care trec printr-o perioadă de declin. Domeniile principale de intervenţie identificate în infrastructura de transport şi socială sunt: reabilitarea/ modernizarea reţelelor judeţene şi locale de transport rutier; reabilitarea / modernizarea / dezvoltarea serviciilor de sănătate şi a infrastructurii sociale şi de siguranţă publică; reabilitarea / modernizarea/ dezvoltarea infrastructurii educaţionale.

2) Întărirea mediului de afaceri regional şi local urmăreşte creşterea contribuţiei economiilor locale şi regionale la crearea produsului intern brut, prin sprijinirea acelor economii care au devenit mai puţin competitive în economia de piaţă şi crearea de structuri economice funcţionale, pentru susţinerea utilizării eficiente a potenţialului endogen al regiunilor - resurse naturale, materii prime, resurse umane -şi pentru stimularea economiilor regionale. Domeniile principale de intervenţie sunt: dezvoltarea structurilor de sprijin pentru afaceri specifice fiecărei regiuni şi sprijinirea iniţiativelor antreprenoriale locale.

3) Dezvoltarea turismului regional şi local urmăreşte crearea de surse suplimentare de venit la nivel regional/ local şi crearea de noi locuri de muncă, prin dezvoltarea patrimoniului istoric, natural şi cultural al tuturor regiunilor (şi în interiorul regiunilor, în zonele izolate, cu potenţial turistic, care pot contribui la dezvoltarea lor economică şi la reducerea gradului de izolare). Domeniile principale de intervenţie sunt: restaurarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural şi istoric; dezvoltarea resurselor turistice naturale în contextul dezvoltării durabile; creşterea calităţii serviciilor turistice din punct de vedere al condiţiilor de cazare şi recreere.

4) Dezvoltarea urbană durabilă are ca obiectiv creşterea rolului centrelor urbane în dezvoltarea economică locală şi regională prin revitalizarea oraşelor mici şi mijlocii, dar şi a unor părţi ale celor mari, cu scopul reducerii diferenţelor existente. Principalele intervenţii vor fi: sprijinirea revitalizării urbane prin finanţarea de proiecte integrate de regenerare urbană pentru zonele urbane

22

defavorizate, bine delimitate în interiorul zonelor urbane. Prin aceste proiecte se va reabilita mediul construit, se vor dezvolta centrele urbane şi spaţiile publice în scopul creşterii calităţii vieţii şi încurajării activităţilor economice; stimularea antreprenoriatului, crearea unor condiţii favorabile de ocupare, furnizarea de servicii de consiliere; sprijinirea incluziunii sociale, pentru asigurarea de şanse egale pentru bărbaţi şi femei, precum şi a condiţiilor pentru o mai bună integrare în viaţa socială şi în muncă.

Obiectivele strategice ale Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea

Resurselor Umane (POS DRU) urmăresc, la nivel European, participarea sporită pe piaţa muncii a unei resurse umane înalt calificată şi adaptabilă, modernizarea sistemului educaţional şi creşterea adaptabilităţii acestuia la cererea pieţei muncii, asigurarea educaţiei pe tot parcursul vieţii, creşterea adaptabilităţii angajaţilor şi a întreprinderilor, asigurarea calificărilor şi cunoştinţelor necesare integrării şi mobilităţii pe piaţa muncii şi sprijinirea dezvoltării economice. De asemenea se urmăreşte promovarea şi dezvoltarea acelor forme de economie socială şi modalităţi de asigurare a incluziunii sociale a personalelor care aparţin grupurilor vulnerabile, minorităţilor etnice sau populaţiei Rromă. POS DRU are şase axe prioritare:

1) Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere are ca obiective asigurarea premiselor pentru dezvoltarea unui capital uman competitiv prin dezvoltarea rutelor flexibile de învăţare pe tot parcursul vieţii, furnizarea de servicii educaţionale şi de formare profesională continuă moderne şi de calitate pentru toţi, care să răspundă cerinţelor specifice ale pieţei muncii şi societăţii bazate pe cunoaştere; modernizarea sistemului de educaţie şi formare profesională astfel încât să satisfacă nevoile pieţei muncii şi asumarea unei abordări comune a învăţării şi instruirii; sprijinirea asigurării calităţii, elaborarea curriculelor şcolare în sprijinul competitivităţii, asigurarea relevanţei ofertelor educaţionale.

2) Conectarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii urmăreşte crearea premiselor pentru îmbunătăţirea nivelului de educaţie, dezvoltarea de programe de învăţare bazate pe acţiune şi creşterea capacităţii de angajare a resurselor umane pe tot parcursul vieţii, în contextul societăţii bazate pe cunoaştere; asigurarea educaţiei pe tot parcursul vieţii şi a însuşirii competenţelor şi aptitudinilor cerute pe piaţa muncii.

3) Creşterea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor, se referă, în principal la specializarea şi adaptarea forţei de muncă.

4) Modernizarea Serviciului Public de Ocupare are ca scopuri modernizarea SPO, diversificarea şi actualizarea serviciilor în sprijinul unei bune funcţionări a pieţei muncii.

5) Promovarea măsurilor active de ocupare (urmăreşte ocuparea forţei de muncă şi reducerea şomajului).

23

6) Promovarea incluziunii sociale - urmăreşte de asemenea ocuparea forţei de muncă şi reducerea şomajului.

Obiectivul general al Programului Operaţional pentru Dezvoltarea Capacităţii Administrative (PO DCA) este contribuirea la realizarea obiectivelor naţionale şi ale Uniuni Europene pentru a obţine progresul în dezvoltarea socio-economică potrivit obiectivelor de coeziune şi convergenţă. Acesta se va realiza prin creşterea activităţilor economice din România, creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi în îmbunătăţirea măsurabilă a furnizării de servicii publice la nivelul administraţiei publice centrale şi locale. Toate aceste realizări vor depinde direct de implementarea cu succes a unor reforme ale administraţiei publice care au ca scop întărirea capacităţii de management. Programul are doar două axe prioritare:

1) Întărirea intervenţiilor de politici publice în administraţia centrală are ca scopul de a contribui la dezvoltarea performanţei administraţiei centrale din România, de a moderniza şi integra procesele de formulare a propunerilor de politici publice şi relaţionarea lor cu planurile instituţionale strategice; de a finaliza reformele funcţiei publice care vizează raţionalizarea structurilor administraţiei centrale, de a implementa managementul performanţei şi consolidarea reformelor prin intervenţii durabile de instruire şi de a introduce o cultură de monitorizare şi evaluare a rezultatelor.

2) Dezvoltarea capacităţii de creştere a performanţei serviciilor în administraţia locală are următoarele scopuri: 1) de a contribui la reforma administraţiei publice judeţene şi subjudeţene prin implementarea unui management al reformei care se adresează unor elemente cheie ale ciclului de management strategic; 2) de a moderniza şi integra procesele privind planificarea strategică şi a activităţilor, managementul resurselor umane (managementul performanţei) şi rezultatul activităţilor de monitorizare şi evaluare; 3) de a oferi sprijin pentru implementare organizaţiilor judeţene şi sub-judeţene (orăşeneşti şi comune) în vederea creşterii eficienţei şi calităţii furnizării de servicii publice.

Programul Operaţional pentru Asistenţă Tehnică la nivel naţional are ca obiectiv să asigure sprijin pentru coordonarea şi implementarea instrumentelor structurale în România. Acest program conţine trei axe prioritare:

1) Sprijinirea implementării instrumentelor structurale şi coordonării programelor urmăreşte: atingerea unei capacităţi administrative suficiente pentru o implementare şi absorbţie eficientă şi efectivă a instrumentelor structurale în perioada 2007-2013 şi pregătirea intervenţiilor viitoare ale instrumentelor structurale.

2) Dezvoltarea şi sprijinirea funcţionării Sistemului Informatic Unic de Management (SMIS) are ca obiectiv funcţionarea SMIS, dezvoltarea organizaţională şi funcţională şi extinderea continuă a sistemului pentru a permite accesul prompt la date din toate instituţiile care au atribuţii în procesul

24

instrumentelor structurale şi instituirea unui management eficient al programelor europene, pe baza reglementărilor naţionale şi europene.

3) Scopul diseminării de informaţii şi promovării instrumentelor structurale este de a informa potenţialii candidaţi cu privire la oportunităţile existente şi a promova în domeniul cunoaşterii publice obiectivele şi realizările instrumentelor structurale şi ale Planului Naţional de Dezvoltare, precum şi de a asigura recunoaşterea rolului instrumentelor structurale ale UE.

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) este un concept specific politicii europene de coeziune economică şi socială, destinat să ofere o concepţie coerentă şi stabilă privind dezvoltarea statelor membre ale Uniunii Europene, cu privire la priorităţi de dezvoltare, programe, proiecte, în concordanţă cu principiul programării fondurilor structurale. PND are obiectivul de a alinia politica naţională de dezvoltare la priorităţile Uniunii Europene de dezvoltare, prin implementarea măsurilor considerate stimuli de dezvoltare socio-economică durabilă la nivel european.

În scopul reducerii decalajelor importante de performanţă pe care România le prezintă în raport cu statele membre UE se urmăreşte creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere prin creşterea productivităţii întreprinderilor româneşti pentru reducerea decalajelor faţă de productivitatea medie la nivelul Uniunii. De aceea trebuie generată, până în anul 2015, o creştere medie a productivităţii de aproximativ. 5% anual pentru a permite României să atingă un nivel de aproximativ 50% din media UE. Ţara noastră trebuie deci să susţină investiţiile productive (utilaje şi tehnologii noi), să certifice întreprinderile şi produsele, să creeze un mediu favorabil finanţării afacerilor, să dezvolte infrastructura de afaceri (incubatoare, centre de afaceri, clustere emergente), să sprijine eforturile de internaţionalizare a întreprinderilor, şi să promoveze potenţialul turistic românesc.

În cadrul strategiei infrastructurii transporturilor, un obiectiv principal îl reprezintă extinderea acestei infrastructuri şi modernizarea acesteia, precum şi asigurarea tuturor celorlalte condiţii privind dezvoltarea sustenabilă a economiei, astfel încât volumul activităţii de transport în Produsul Intern Brut să crească de la 3, 6 miliarde euro la cel puţin 7 miliarde euro până în anul 2015. În vederea atingerii acestui obiectiv, strategia dezvoltării şi modernizării infrastructurii româneşti de transport se va realiza prin intermediul modernizării, construcţiei şi dezvoltării infrastructurii de transport trans-europene şi a reţelelor de legătură, prin modernizarea şi construcţia de infrastructuri rutiere, feroviare, navale şi aeroportuare trans-europene şi de interes naţional şi îmbunătăţirea serviciilor aferente, prin modernizarea şi construcţia de infrastructuri rutiere, feroviare (inclusiv serviciile aferente) şi navale. Realizarea dezvoltării durabile a sectorului transporturi, se va face prin promovarea intermodalităţii, îmbunătăţirea siguranţei traficului pe toate modurile de transport, reducerea impactului

25

lucrărilor şi activităţilor de transport asupra poluării mediului şi asigurarea siguranţei infrastructurii de transport.

În domeniul protecţiei mediului, trebuie îmbunătăţite standardele de viaţă prin asigurarea serviciilor de utilităţi publice la standardele (de calitate şi cantitate) europene, în infrastructurile de apă şi deşeuri, prin dezvoltarea sistemelor de infrastructură de apă şi apă uzată în localităţi şi crearea sau consolidarea companiilor regionale de profil, şi prin dezvoltarea sistemelor integrate de management al deşeurilor (colectare, transport, tratare/eliminare a deşeurilor în localităţile vizate; desfiinţarea depozitelor necorespunzătoare). Totodată, se va urmări îmbunătăţirea sistemelor sectoriale de management de mediu, cu accent pe: dezvoltarea sistemelor specifice de management al apei şi deşeurilor, a celor de management al resurselor naturale (conservarea diversităţii biologice, reconstrucţia ecologică a sistemelor deteriorate, prevenirea şi intervenţia în cazul riscurilor naturale – în special inundaţii), dar şi pe îmbunătăţirea infrastructurii de protecţie a aerului.

Pentru promovarea unei economii rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol se va dezvolta o agricultură competitivă bazată pe cunoaştere şi iniţiativă privată şi se va proteja patrimoniul natural cultural şi istoric al zonelor rurale din România. Trebuie să crească competitivitatea economiei agroalimentare şi silvice prin adaptarea ofertei la cerinţele pieţei, în care scop se va acorda sprijin financiar în special pentru modernizarea fermelor şi îmbunătăţirea capitalului uman din agricultură (măsuri de consultanţă şi sprijinire a tinerilor fermieri, măsuri de încurajare a asocierii producătorilor), precum şi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor; creşterea standardelor de viaţă în zonele rurale prin diversificarea activităţilor rurale: stimularea activităţilor non-agricole, promovarea agroturismului precum şi dezvoltarea de micro-intreprinderi în amontele şi avalul producţiei agricole, toate acestea în contextul unor servicii de bază de bună calitate. Dezvoltarea economică durabilă a fermelor şi a exploataţiilor forestiere, vizează implementarea unor acţiuni ce privesc utilizarea durabilă a terenului agricol şi forestier, materializate în acordarea de plăţi pentru agro-mediu şi bunăstarea animalelor, plăţi compensatorii pentru terenurile cu handicap natural, precum şi prime de împădurire, dar şi în realizarea unor acţiuni de prevenire a calamităţilor naturale. Majoritatea acestor deziderate au rămas doar pe hârtie şi nu au fost transpuse în realitate deoarece fondurile s-au dus pe cu totul alte scopuri, în primul rând politice şi clientelare.

Pentru reducerea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării se impunea o creştere economică mai accelerată a regiunilor slab dezvoltate, în vederea diminuării diferenţelor de dezvoltare interregionale şi intraregionale, ceea ce de asemenea nu s-a realizat încă. Realizarea priorităţii PND privind dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării trebuie înfăptuită printr-o abordare integrată, bazată pe o combinare a investiţiilor publice în infrastructura locală, politici

26

active de stimulare a activităţilor de afaceri şi sprijinirea valorificării resurselor locale.

Trebuie îmbunătăţită infrastructura publică regională şi locală prin creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri, prin îmbunătăţirea infrastructurii de transport, a infrastructurii de sănătate, servicii sociale şi educaţie, precum şi a infrastructurii de siguranţă publică pentru situaţii de urgenţă, dezastre naturale şi tehnologice. De asemenea trebuie consolidat mediul de afaceri regional şi local, dezvoltată infrastructura de afaceri şi sprijinite activităţile locale de afaceri cu caracter inovativ, creând conexiunile necesare între activităţile productive şi cele de cercetare-dezvoltare-inovare. Nu trebuie uitată nici dezvoltarea turismului regional şi local, ci realizată o creştere a gradului de atractivitate turistică a regiunilor prin crearea unei infrastructuri adecvate şi îmbunătăţirea serviciilor specifice, dezvoltarea de forme alternative de turism, protecţia şi promovarea patrimoniului natural şi cultural la nivel local şi regional, ceea ce de asemenea nu s-a transformat în realitate încă.

Pentru dezvoltarea urbană durabilă se impune regenerarea zonelor urbane care au suferit din cauza restructurării industriale sau care au grave probleme socio-economice, precum şi consolidarea reţelei de centre urbane cu potenţial de dezvoltare pentru ca acestea să acţioneze ca adevărate motoare ale creşterii economice regionale şi cooperării teritoriale europene. Acest sub-obiectiv se încadrează în noul Obiectiv de intervenţie din cadrul Politicii de Coeziune pentru perioada 2007-2013 („Cooperare teritorială europeană”) consacrat integrării armonioase şi echilibrate a întregului teritoriu al UE, prin implementarea cooperării între diferitele entităţi teritoriale la nivel transfrontalier, transnaţional şi interregional, în probleme de interes comunitar. Sub-obiectivul va fi înfăptuit prin realizarea de acţiuni în domeniul cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale, în scopul integrării socio-economice a zonelor de graniţă şi creşterii atractivităţii şi accesibilităţii regiunilor României în cadrul UE.

În România se impune iniţierea rapidă a unui proces de dezvoltare, modernizare şi asigurare a protecţiei infrastructurii de apărare, a elementelor vitale ce vizează pregătirea instituţiilor, societăţii, economiei şi teritoriului naţional pentru a face faţă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii. Trebuie reconfigurate instituţiile şi procedurile naţionale în concordanţă cu dinamica procesului unional şi adaptată atât legislaţia, cât şi doctrinele şi strategiile la cerinţele impuse de noile riscuri şi ameninţări şi la cerinţele determinate de nevoile de cooperare în cadrul NATO, Uniunii Europene şi parteneriatelor strategice.

Printre necesităţile strategice ale României la loc de frunte stă dezvoltarea rapidă a unor reţele de infrastructură specializate, eficiente şi rezistente la diferite riscuri, care să fie compatibile cu reţelele europene şi euro-atlantice, capabile să potenţeze atât dezvoltarea susţinută şi modernizarea accelerată a economiei, cât şi securitatea naţională. În acest sens trebuie lansate programe viabile de

27

investiţii naţionale, în cooperare şi în parteneriat. Ca domenii prioritare se impun în mod deosebit: infrastructura de transport, construcţia de autostrăzi şi modernizarea infrastructurii feroviare şi reţeaua de management a traficului; infrastructura energetică; infrastructura de comunicaţii; managementul potenţialului hidrografic şi protecţia împotriva inundaţiilor; precum şi restructurarea sistemului bazelor militare.

Pentru adaptarea şi modernizarea infrastructurii, principalele direcţii de acţiune considerăm că sunt următoarele: reabilitarea, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de transport pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor, eficientizarea transportului (de călători şi marfă) şi alinierea la standardele europene de transport. O altă direcţie de acţiune ar fi dezvoltarea, securizarea şi realizarea unor noi reţele de aprovizionare cu energie, în consens cu proiectele strategice ale Uniunii Europene şi cu interesele României. Următoarea este promovarea noilor tehnologii şi dezvoltarea sistemului informatic din domeniul securităţii, în conformitate cu standardele europene. Alte direcţii considerăm că sunt: adaptarea programului naţional de securitate aeronautică şi portuară la noile tipuri de ameninţări; modernizarea infrastructurii militare, precum şi pregătirea şi modernizarea capacităţilor oferite în cadrul NATO, Uniunii Europene şi parteneriatelor strategice; identificarea domeniilor de risc, elaborarea hărţilor cuprinzând riscuri probabile şi dezvoltarea într-o concepţie nouă a infrastructurii, pentru apărarea populaţiei de pericolele unor calamităţi naturale, dezastre şi accidente ecologice; reducerea riscului de declanşare a unor incidente sau accidente nucleare şi asigurarea securităţii instalaţiilor nucleare.

Pe lângă acestea apreciem că trebuie elaborate strategii unitare de creştere a fiabilităţii, protecţiei, şi apărării infrastructurii de apărare şi în special a celei critice, care asigură continuitatea, coerenţa, unitatea metodologică şi procedurală, precum şi eficacitatea şi eficienţa antiteroristă. Securitatea infrastructurii critice de apărare trebuie să vizeze nu numai contracararea riscurilor generate de acţiuni ostile, ci şi a celor produse de accidente sau forţe ale naturii. În acest sens trebuie prevăzute atât măsurile de suport şi rezistenţă, cât şi cele de reabilitare urgentă a funcţionării activităţilor în situaţia distrugerii sau avarierii elementelor din compunerea infrastructurii.

În urma apartenenţei reale la comunitatea europeană şi euroatlantică, România, prin strategia sa de securitate naţională, contribuie activ, substanţial şi predictibil la securitatea internaţională şi regională, având un profil strategic distinct în cadrul NATO şi al Uniunii Europene. Această strategie şi direcţiile de acţiune stabilite stau la baza conceptuală pentru elaborarea celorlalte documente cu privire la funcţionarea instituţiilor ce compun sectorul securităţii naţionale, precum şi elementele de bază în fundamentarea programelor de alocare a resurselor.

Principalele resurse pentru îndeplinirea acestui program sunt resursele umane, timpul-ca resursă strategică fundamentală şi evident voinţa politică a

28

forţelor cărora poporul le v-a încredinţa responsabilitatea guvernării, dar mai ales legătura acestora cu poporul, cu oamenii care şi-au pus speranţele în acest program. Mai adăugăm şi faptul că responsabilitatea politică faţă de oameni şi pentru securitatea lor este şi o imensă responsabilitate morală.

Realizarea obiectivelor dezvoltării infrastructurii de apărare pe baza strategiei securităţii naţionale implică un efort major de conştientizare a acestei răspunderi şi de respectare a judecăţii poporului care s-a angajat întotdeauna conştient în realizarea idealurilor naţionale. Experienţa de peste două decenii în dinamizarea eforturilor vizând construcţia democraţiei şi a prosperităţii dă de gândit încrederii societăţii româneşti în factorul politic, iar apartenenţa ţării noastre la comunitatea euroatlantică reprezintă principala garanţie a modernizării şi dezvoltării infrastructurii de apărare.

În concluzie, finanţarea dobândită de la UE sub forma programelor comunitare nu a fost utilizată în cel mai eficient mod posibil în scopul dezvoltării infrastructurilor şi în special a dezvoltării celei de apărare. Este, deci, necesar ca în viitor aceste programe şi fonduri europene să fie utilizate mai eficient de statul român pentru asigurarea creşterii capacităţii infrastructurii de apărare de a răspunde nevoilor de apărare şi securitate naţionale şi europene.

Bibliografie selectivă - Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007 - Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 - Planul Naţional de Dezvoltare a României 2007-2013 - Cernăianu, Adrian, Infrastructura teritorială şi acţiunile militare, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2003 - Gl. bg. (r) dr. Constantin Onişor în lucrarea „Infrastructurile militare critice”,

Revista de ştiinţe militare nr.1/2008, - www.fondurile-europene.ro - www.guv.ro

29

RESURSELE ALIMENTARE – ELEMENT AL INFRASTRUCTURII CRITICE

Teodor FRUNZETI General-locotenent prof. univ. dr., Membru titular AOSR,

Rectorul Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I » Bucureşti tfrunzeti@yahoo.com

Rezumat

În ultimii ani, pe lângă ameninţările politico-militare explicite la adresa securităţii internaţionale au fost reliefate şi alte ameninţări provocate de consumul intensiv de resurse naturale în unele părţi ale lumii şi lipsa acestora în altele sau riscuri naturale şi antropice la adresa acestora. În acest context, specialiştii, politicienii şi publicul avizat au început să citeze viziunile clasice „catastrofice”, atât pe cele ce atrăgeau atenţia asupra anarhiei globale cauzate de epuizarea unor resurse sau suprapopularea planetei, cât şi pe cele ce anticipau „limitele creşterii”. Sentimentele lor de teamă au fost alimentate de expansiunea formidabilă a producţiei, creditului şi consumului din Occident şi de ascensiunea fulminantă a economiilor emergente, de la „tigrii asiatici” la ţările BRICS.

Recenta criză economico-financiară a temperat aceste tendinţe excesive şi a obligat comunitatea internaţională să realizeze importanţa resurselor de hrană şi să intensifice preocupările pentru protecţia infrastructurilor critice din domeniul agroalimentar (ICA). Problema resurselor de orice natură este una foarte gravă şi din ce în ce mai frecvent discutată în ultimul timp, căutându-se soluţii nu doar pentru asigurarea securităţii energetice, ci şi a celei alimentare şi a resurselor de apă.

*

* * În ultimii ani, pe lângă ameninţările politico-militare explicite la adresa

securităţii internaţionale au fost reliefate şi alte ameninţări provocate de consumul intensiv de resurse naturale în unele părţi ale lumii şi lipsa acestora în altele sau riscuri naturale şi antropice la adresa acestora. În acest context, specialiştii, politicienii şi publicul avizat au început să citeze viziunile clasice „catastrofice”, atât pe cele ce atrăgeau atenţia asupra anarhiei globale cauzate de epuizarea unor resurse sau suprapopularea planetei, cât şi pe cele ce anticipau „limitele creşterii”. Sentimentele lor de teamă au fost alimentate de expansiunea formidabilă a producţiei, creditului şi consumului din Occident şi de ascensiunea fulminantă a economiilor emergente, de la „tigrii asiatici” la ţările BRICS2.

Recenta criză economico-financiară a temperat aceste tendinţe excesive şi a obligat comunitatea internaţională să realizeze importanţa resurselor de hrană şi să intensifice preocupările pentru protecţia infrastructurilor critice din domeniul agroalimentar (ICA). Problema resurselor de orice natură este una foarte gravă şi

2 Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud.

30

din ce în ce mai frecvent discutată în ultimul timp, căutându-se soluţii nu doar pentru asigurarea securităţii energetice, ci şi a celei alimentare şi a resurselor de apă.

Resursele de hrană şi securitatea alimentară

În prezent, poziţionarea unui stat şi rolul acestuia în ierarhia internaţională şi în „ecuaţiile” de putere nu se mai bazează doar pe forţa lui armată, ci mai ales pe resursele naturale de care dispune. Conflictele şi războaiele începutului de secol sunt tot mai mult duse pentru dominaţie economică, tehnologică, informaţională etc. Războiul economic este acum o constantă a derulării relaţiilor dintre state şi constituie un instrument mult mai eficient pentru atingerea unor scopuri strategice. În cadrul acestuia, competiţia pentru accesul, controlul şi distribuţia resurselor vitale de apă, hrană şi energie nu a scăzut în intensitate ci, dimpotrivă, este din ce în ce acerbă, spectrul epuizării acestora accentuând şi mai mult această luptă.

Resursele sunt definite drept componente care satisfac diferite necesităţi ale omenirii3, mai precis totalitatea factorilor de producţie, cantitativi şi calitativi, pentru satisfacerea necesităţilor economice şi sociale. În cadrul acestora resursele naturale constituie totalitatea zăcămintelor de minerale şi minereuri, a terenurilor cultivate şi folosibile, a pădurilor şi apelor de care dispune o anumită ţară4, care se formează ca efect al unor procese şi evoluţii naturale, fără intervenţia omului. În această categorie se plasează: aerul, apa, solul, substanţele minerale, plantele, animalele, energia solară, eoliană, mareele etc.

În cadrul resurselor naturale, primul loc este ocupat, evident, de către resursele de hrană (alimentare). Acestea cuprind cantităţile de mărfuri alimentare şi orice produse derivate care sunt disponibile pentru consumul uman în cursul unei perioade de referinţă5. Alimentul sau produsul alimentar este definit ca orice produs sau substanţă, indiferent dacă este prelucrat integral, parţial sau neprelucrat, destinat ori preconizat a fi destinat consumului uman6. De exemplu, resursele mondiale de porumb cuprind cantităţile de porumb, făină de porumb şi orice alte produse derivate, precum fulgii de porumb, disponibile pentru consumul uman. Spre deosebire, resursele de lapte însumează cantităţile de lapte

3 Gheorghe Preda (coord. tratat), Mihai Marinescu, Gabriel Năstase (coord. vol. I), Tratat: Valorificarea resurselor naturale. Volumul I: Bazele resurselor naturale, Editura International Univestity Press, Bucureşti, 2004, p. 13. 4 ***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 920. 5 Food and Agriculture Organization of the United Nations (FAO), Food balance sheet: A handbook, Rome, 2001, p. 14. 6 Art. 3, alin. 1 din Legea nr. 150/2004 privind siguranţa alimentelor şi a hranei pentru animale, republicată în Monitorul Oficial nr. 959 din 29 noiembrie 2006.

31

proaspăt şi conservat disponibile într-o anumită perioadă, mai puţin untul, brânza şi alte produse lactate care sunt cuantificate separat.

După cum susţinea şi H. Morgenthau „un stat cu resurse alimentare proprii suficiente sau aproape suficiente deţine un mare avantaj asupra celui care, neavând destule resurse, le importă, riscând astfel subdezvoltarea şi foametea”7. În acest context, securitatea alimentară este un concept mai nou apărut pe agenda relaţiilor internaţionale, odată cu Declaraţia Mondială asupra Nutriţiei8, asigurarea acesteia depinzând în principal de existenţa şi accesul la resursele alimentare. Ea este asigurată când toţi indivizii, în orice moment, au acces fizic şi economic la hrană suficientă, sigură şi cu calităţi nutriţionale pentru a-şi satisface nevoile şi preferinţele alimentare pentru un stil de viaţă activ şi sănătos9. Putem spune că securitatea alimentară reprezintă acea componentă a securităţii naţionale care include instrumentele şi politicile organizaţionale utilizate pentru preîntâmpinarea riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor şi contracararea eventualelor crize survenite în domeniul accesului la hrană al populaţiei. Unii specialişti consideră că ea ţine de securitatea umană, alături de securitatea politică, securitatea economică, securitatea ecologică, securitatea personală sau cea a comunităţii.

De obicei, conceptul de securitate alimentară include securitatea zootehnică (animale, păsări şi peşte) şi securitatea fito-tehnică (cereale, legume, fructe, viţă-de-vie, puieţi şi răsaduri, seminţe etc.) şi este aplicat pe trei niveluri de agregare: regional/naţional, gospodărie şi individ. Mai mult, conceptul este împărţit în trei elemente principale care sunt utilizate pentru stabilirea gradului de securitate/insecuritate alimentară într-o anumită regiune, ţară, comunitate sau gospodărie: existenţa alimentelor, accesul la ele şi modul lor de utilizare10. Prin urmare, pentru a fi în securitate din punct de vedere alimentar este necesar ca resursele de hrană să fie:

disponibile – cantitatea şi calitatea alimentelor disponibile la nivel regional, naţional sau local pot fi afectate temporar sau pentru perioade mai lungi de timp de numeroşi factori, inclusiv cei ce ţin de climă şi mediu, dezastre, războaie şi conflicte, mişcări sociale, numărul şi rata de sporire a populaţiei, practicile agricole, statut social şi comerţ;

accesibile – depinde de menţinerea unor preţuri la produsele alimentare care să permită şi persoanelor mai puţin bogate şi celor sărace să-şi poată

7 Hans J. Morgenthau, Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 153. 8 FAO and World Health Organization, World Declaration and Plan of Action for Nutrition, Rome, December 1992, http://whqlibdoc.who.int/hq/1992/a34303.pdf. 9 FAO, World Food Summit: Plan of Action, World Food Summit, Rome, 13-17 November 1996, www.fao.org/wfs/index_en.htm. 10 Thematic Evaluation of Food-Aid Policy and Food-Aid Management and Special Operations in Support of Food Security, Volume 1: Final Evaluative Report, Evaluation for the European Commission, July 2004, p. 2.

32

achiziţiona hrană suficientă, sigură şi cu calităţi nutriţionale fără nici un fel de asistenţă şi eventual să contribuie la scăderea ponderii cheltuielilor pentru hrană în bugetul familiei;

utilizate – nevoile de hrană suficientă şi variată la nivel de gospodărie trebuie asigurate astfel încât oamenii să se poată dezvolta în mod normal, să-şi satisfacă nevoile de energie şi să evite orice fel de boli.

Accesul neîngrădit la hrană este un drept fundamental al omului, recunoscut în mod unanim în condiţiile ameninţărilor reprezentate de impactul schimbărilor globale de mediu asupra producţiei alimentare şi sănătăţii populaţiei11. Prin urmare, performanţa în cele trei categorii de mai sus este considerată o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii alimentare la un nivel dat. Totuşi, existenţa unei cantităţi suficiente de alimente în lume este o condiţie necesară a asigurării securităţii alimentare, dar nu şi suficientă, deoarece, de multe ori, accesul la hrană este împiedicat de puterea de cumpărare scăzută sau de distribuţia deficitară a hranei. Se constată că securitatea alimentară naţională/europeană este influenţată de 4 grupe de factori din care provin riscurile şi ameninţările la adresa sa şi anume: mediul socio-economic şi politic; performanţele sectorului agroalimentar; protecţia socială; sănătatea şi igiena12. Aceste grupe de factori sunt îmbinate şi inter-relaţionează între ele nefiind determinate sau determinante unitar, ele acţionează împreună, consecutiv, astfel încât într-un mediu politic eşuat, economia şi protecţia socială sunt şubrede, agricultura suferă modificări negative, care se revarsă şi asupra performanţelor sectorului agroalimentar şi toate aceste elemente însumate guvernează sănătatea populaţiei, care, interacţionând cu o igiena precară în toate domeniile vieţii sociale ale individului, datorată lipsei apei curente, energiei, produselor de îngrijire şi/sau resurselor materiale de a-şi le procura creează un mediu de insecuritate generalizat pe măsura acutizării acestor elemente.

Situaţia actuală a resurselor de hrană

După cel de-al doilea război mondial, rezerva globală de hrană acoperea necesităţile pentru 133 de zile, în timp ce în 2007 şi 2008 aceasta a coborât la doar 57 de zile şi, respectiv, 40 de zile13, situaţie ce probabil s-a agravat şi mai mult în

11 Ştefan Blacioti, Securitatea alimentară – interes naţional al României în condiţiile integrării în Uniunea Europeană, teza de doctorat, Bucureşti, 2009, p. 103. 12 Ştefan Blacioti, Securitatea alimentară – interes naţional – riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi la nivelul Uniunii Europene şi ţării noastre, în volumul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională „Stabilitate şi securitate regională” a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Secţiunea 1: Securitate şi Apărare, 9-10 aprilie 2009, Editura UNAp, Bucureşti, 2009, p. 894. 13 European Parliament, Committee on Agriculture and Rural Development, Draft Report on The Common Agricultural Policy and Global Food Security, 20 October 2008, p. 4, www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/pr/747/747819/747819en.pdf.

33

perioada următoare. În plus, ONU estimează că până în anul 2050 populaţia lumii va ajunge la aproape 9,3 miliarde14, ceea ce va însemna aproape o dublare a cererii de hrană.

Conform Biroului American pentru Evidenţa Populaţiei15, populaţia globală a sporit de la 6,067 miliarde în 2000 la 6,892 miliarde în 2010, o creştere de 825 milioane persoane în doar 10 ani. Deşi sporul natural al populaţiei a scăzut de la 1,4% în 2000 la 1,2% în 2010, anul 2011 va aduce o creştere a populaţiei mondiale de cel puţin 83 milioane. Asta înseamnă că în fiecare zi apar alte 219.000 persoane care trebuie hrănite16. Cu toate că anul trecut s-a înregistrat pentru prima oară în ultimii 15 ani o reducere a numărului persoanelor subnutrite, numărul lor continuă să rămână inacceptabil de ridicat la aproape 925 milioane în 2010 faţă de 1.017 milioane în 2009, adică 1 din 7 oameni suferă de foame.

642

265

53 4215

578

239

5337

19

0

100

200

300

400

500

600

700

Asia-Pacific Africa

subsahariană

America

Latină şi

Caraibe

O rientul

Apropiat şi

Africa de Nord

Regiunile

dezvoltate

2009 2010

Figura nr. 1: Situaţia persoanelor subnutrite 2009-2010 (milioane)17

Cea mai semnificativă reducere a avut loc în Asia şi Africa sub-sahariană, cu

circa 80 milioane şi, respectiv, 12 milioane mai puţine persoane subnutrite. Această diminuare se datorează în principal unui mediu economic mai favorabil şi reluării creşterii economice, în special în ţările în curs de dezvoltare, şi

14 United Nations Press Release, World Population to reach 10 billion by 2100 if Fertility in all Countries Converges to Replacement Level, 3 May 2011, http://esa.un.org/unpd/wpp/Other-Information/Press_Release_WPP2010.pdf. 15 Population Reference Bureau, 2010 World Population Data Sheet, www.prb.org/pdf10/ 10wpds_eng.pdf. 16 Lester R. Brown, The New Geopolitics of Food, în „Foreign Policy”, May/June 2011. 17 FAO, The State of Food and Agriculture 2009, Rome 2009, p. 104 şi The State of Food and Agriculture 2010-2011, Rome, 2011, p. 67.

34

atenuării creşterii preţurilor internaţionale ale produselor alimentare. Cu toate acestea, numărul de persoane care suferă de lipsa hranei este mai mare în 2010 faţă de perioada de criză economică şi alimentară din 2008-2009. După cum sublinia şi Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon: „Avem destulă mâncare pentru a hrăni toată lumea şi, totuşi, un miliard de oameni suferă de foame...”.

Din fericire, criza financiară şi cea economică care a urmat au afectat în special ţările dezvoltate din Occident, spre deosebire de economiile emergente care au resimţit într-o măsură mult mai mică efectele negative. Totuşi, criza preţurilor la alimente din 2007-2008 şi mai apoi recesiunea economică au redus puterea de cumpărare a unor categorii largi de populaţie în numeroase ţări în curs de dezvoltare, reducând accesul lor la produsele alimentare şi subminând astfel securitatea alimentară. Indicele preţurilor la alimente realizat de ONU a atins 234 de puncte în iunie 2011, cu 1% mai mare faţă de luna mai şi 39% mai mult faţă de iunie 2010. În februarie 2011, indicele ajunsese la valoarea record de 238 puncte18, după 8 luni de creşteri consecutive. După cum se poate observa, preţurile internaţionale la alimente continuă să se menţină la un nivel destul de ridicat, dar impactul nu este resimţit peste tot la fel şi depinde gradul de transmitere a acestora spre pieţele interne.

Cererea mondială de alimente sporeşte permanent, iar producţia stagnează sau în cel mai bun caz creşte uşor, fiind afectată în principal de unele fenomene hidro-meteorologice extreme, eroziunea solurilor şi scăderea rezervelor de apă. Ultimele estimări ale FAO arată că producţia mondială de cereale va ajunge la 2.313 milioane tone în 2011, cu 3,3% mai mare faţă de anul 2010. Cu toate acestea, stocurile de cereale au scăzut de la 533,2 milioane tone în 2009/2010 la 493 milioane tone în 2010/201119. Prin urmare, este puţin probabil ca acest ritm lent de creştere a producţiei să acopere cererea de hrană din ce în ce mai mare. La aceasta se adaugă şi faptul că anual circa o treime din producţia mondială de alimente este irosită sau aruncată la gunoi20.

În opinia noastră, ţările BRICS reprezintă o sursă crucială pentru viitorul securităţii alimentare globale. Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud sunt ţări aflate în plină expansiune economică şi demografică. Ele înseamnă circa 25, 9% din suprafaţa geografică a lumii şi 40% din populaţia globală. Dacă luăm în considerare doar China, India şi Brazilia, constatăm că dispun de o suprafaţă de teren arabil mult mai întinsă decât cea din Europa şi America de Nord la un loc. Printr-o creştere a productivităţii agricole, ele au posibilitatea de a acoperi peste jumătate din necesităţile de hrană ale lumii.

18 FAO, FAO Food Price Index, 7 July 2011, www.fao.org/worldfoodsituation/wfs-home/foodpricesindex/en. 19 FAO, FAO Cereal Supply and Demand Brief, 7 July 2011, www.fao.org/worldfoodsituation/wfs-home/csdb/en. 20 Jenny Gustavsson, Christel Cederberg, Ulf Sonesson, Robert van Otterdijk, Alexandre Meybeck, Global Food Losses and Food Waste, FAO, Rome, 2011, p. V.

35

BRICS Suprafaţă21

(km2)

Populaţie22 (locuitori) PIB23 (mld. dolari)

2010 2050 2000 2008 2010

Brazilia 8.514.877 194.946.000 222.843.000 642 1.655 2.090

Rusia 17.098.242 142.958.000 126.188.000 260 1.660 1.465

India 3.287.263 1.224.614.000 1.692.008.000 480 1.259 1.538

China 9.596.961 1.341.335.000 1.295.604.000 1.198 4.520 5.878

Africa de Sud

1.219.090 50.133.000 56.757.000 133 276 357

Figura nr. 2: Suprafaţa, populaţia şi PIB-ul ţărilor BRICS

BRICS Teren arabil

(% din suprafaţă)

Indexul producţiei alimentare

(1999-2001= 100)

Pondere agricultură în PIB (%)

2000 2008 2000 2008 2000 2008

Brazilia 6, 8 7, 2 98 148 6 6

Rusia 7, 6 7, 4 98 130 6 4

India 54, 7 53, 2 98 123 23 18

China 13, 0 11, 6 100 130 15 11

Africa de Sud 12, 1 11, 9 106 123 3 3

Figura nr. 3: Situaţia agroalimentară a ţărilor BRICS24

China şi India dispun şi de resurse naturale semnificative şi alţi factori de

producţie cu ajutorul cărora sunt capabile să susţină ratele mari de creştere economică. În 2000, cele patru ţări BRIC au contribuit doar cu 18% la PIB-ul mondial, în timp ce naţiunile industrializate aveau o pondere de 65%. În 2010, BRIC generau peste un sfert din PIB-ul mondial (27%) faţă de ţările dezvoltate a căror pondere s-a diminuat la 56%. De altfel, PIB-ul însumat al ţărilor BRIC a crescut în perioada 2000-2010 cu un procent impresionant de 92,7%, spre deosebire de PIB-ul mondial – 32% sau cel al economiilor industrializate – 15,5%.

21 Central Intelligence Agency, The World Factbook 2011, www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook 22 United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division, Populations Estimates and Projections Section, Population, http://esa.un.org/unpd/wpp/unpp/ panel_population.htm 23 International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2011, www.imf.org/ external/pubs/ft/weo/2011/01/weodata/index.aspx 24 The World Bank, Indicators – Agriculture & Rural Development, http://data.worldbank.org/ indicator.

36

Această situaţie a dus, cel puţin în cazul Chinei, la trecerea multor familii în rândul clasei de mijloc, categorie ce contribuie semnificativ la sporirea cererii şi consumului de alimente superioare calitativ.

Totuşi, nivelul producţiei şi productivităţii agroalimentare a Indiei şi Chinei este ameninţat de sisteme de irigaţii nesustenabile. La aceasta contribuie atât scăderea nivelului pânzei freatice, cât şi deşertificarea accelerată a unor regiuni: anual peste 2.200 km2 din nordul Chinei se deşertifică25. În aceste condiţii, China şi alte ţări care dispun de fonduri financiare semnificative au achiziţionat sau închiriat suprafeţe întinse de teren arabil pentru a-şi completa producţia de cereale, mai ales în Africa. Mai mult, ratele mari ale inflaţiei din toate ţările BRICS favorizează din ce în ce mai mult creşterea preţurilor la consumator, inclusiv la produsele alimentare.

Prin urmare, securizarea resurselor de hrană de către ţările bogate ar putea acoperi consumul lor intern pe termen mediu şi lung, dar nu ar ajuta cu nimic la sporirea securităţii alimentare a lumii. În acest context, liderii BRICS au adoptat la Summitul de la Ekaterinburg, din iunie 2009, o Declaraţie comună privind securitatea alimentară globală26. Pentru a oferi o soluţie la problema tot mai apăsătoare a securităţii alimentare, ei s-au angajat să adopte şi implementeze o gamă largă de măsuri pe termen mediu şi lung precum:

asigurarea de resurse şi asistenţă suplimentară pentru sectorul agricol prin canalele bugetare naţionale şi ale instituţiilor internaţionale de dezvoltare, în special a agriculturii de gospodărie care este principala sursă pentru producţia de alimente;

dezvoltarea de inovaţii tehnologice comune şi a cooperării internaţionale în ceea ce priveşte introducerea tehnologiilor avansate în sectorul agricol din ţările în curs de dezvoltare pentru a spori semnificativ productivitatea agricolă;

modernizarea infrastructurii agricole, inclusiv sistemele de irigaţii, transport, aprovizionarea, depozitare şi distribuţie şi promovarea asistenţei tehnice, accesului la creditare şi politicile de asigurare a culturilor. În acest domeniu, parteneriatele public-private vor avea un rol extrem de important;

îmbunătăţirea schimbului de cunoştinţe şi know-how şi comercializarea biocombustibililor sustenabili;

asigurarea unui acces mai larg la alimente la nivel naţional şi internaţional prin politici adecvate şi sisteme de distribuţie funcţionale, în special pentru persoanele sărace şi cele mai vulnerabile din ţările în curs de dezvoltare;

schimbul de bune practici în ceea ce priveşte operaţionalizarea cu succes a unor programe de distribuţie publică;

25 Lester R. Brown, op. cit., May/June 2011. 26 BRIC’s Joint Statement on Global Food Security, Yekaterinburg, 16 June 2009, http://archive.kremlin.ru/ eng/ text/docs/2009/06/217964.shtml.

37

dotarea ţărilor în curs de dezvoltare cu mijloace financiare şi tehnologice pentru a pune în aplicare măsuri de minimizare a efectelor negative ale schimbărilor climatice asupra securităţii alimentare.

Tot mai mulţi specialişti avertizează că menţinând actualele trenduri de dezvoltare economică şi demografică ale omenirii, nu peste mult timp petrolul nu ne va mai ajunge, iar resursele de apă, hrană şi chiar aer vor fi tot mai insuficiente. Evenimentele din ultimii ani au scos în evidenţă vulnerabilităţile asigurării securităţii alimentare globale la şocuri majore, atât pe pieţele agricole, cât şi în economia mondială. Omenirea se află la numai “un şoc distanţă” de o criză de amploare a aprovizionării şi preţurilor la alimente. Un singur eveniment major legat de vreme în unele din marile regiuni cultivatoare ar putea împinge economia mondială într-o criză alimentară fără precedent.

Problematica infrastructurilor critice din domeniul agroalimentar

Spectrul tot mai apropiat a unei crize alimentare deosebit de grave a obligat comunitatea internaţională să recunoască importanţă crescândă şi pe termen lung a infrastructurilor critice specifice. Atât americanii, cât şi europenii, includ domeniul agroalimentar printre elementele de infrastructură critică ce trebuie protejate. ICA constau în principal în elemente, sisteme sau componente ale acestora, aflate pe teritoriul naţional sau transnaţionale, a căror perturbare sau distrugere poate afecta grav sau incapacita statul/statele respective de a garanta securitatea alimentară a populaţiei lor, nu doar în ceea ce priveşte furnizarea alimentelor de bază, cât şi calitatea şi siguranţa lor pentru sănătatea consumatorului final. Ele se găsesc pe tot lanţul de aprovizionare cu produse alimentare (producţie – procesare – ambalare – depozitare – transport – distribuţie27) către consumatorii finali.

Pe traseul produselor alimentare de la producător la consumator, pot fi identificate următoarele ICA28:

Terenurile cultivabile, păşunile şi fâneţele fără de care nu se pot cultiva cereale şi creşte animale pentru consum. Ele pot fi ţinta atât a calamităţilor naturale, cât şi a contaminării intenţionate cu agenţi chimici, biologici sau radiologici. De exemplu, incendiile naturale sau puse de om pot arde în timp scurt suprafeţe întinse de terenuri cultivate, ceea ce poate afecta echilibrul cererii-ofertei naţionale, regionale sau chiar mondiale de produse alimentare.

Sursele de apă şi sistemele de irigaţii au ajuns să constituie un element crucial al ICA în condiţiile schimbărilor climatice. Extinderea şi multiplicarea

27 Department of Homeland Security, Food and Agriculture Sector-Specific Plan: An Annex to the National Infrastructure Protection Plan, 2010, pp. 10-11. 28 Cristina Bogzeanu, Infrastructuri critice din domeniul agriculturii, în cadrul Proiectului „Sisteme de management integrat pentru protecţia economico-financiară a infrastructurii critice şi a personalului împotriva terorismului de orice natură”, Bucureşti, 2010, pp. 69-70.

38

perioadelor de secetă au determinat ca o mare parte a agriculturii să depindă de sistemele de irigaţii, în absenţa cărora cultivarea plantelor şi creşterea animalelor nu ar putea fi posibilă. De o importanţă deosebită sunt amenajările adiacente irigaţiilor, precum cele referitoare la apărarea împotriva inundaţiilor, baraje, diguri etc. Aceasta din cauză că experienţa din ultimii cinci ani a statelor din Europa Centrală şi de Est a dovedit că inundaţiile reprezintă hazarde cu efecte deosebit de grave în plan agricol, ducând uneori la compromiterea recoltelor pe suprafeţe mari, perturbând, implicit, şi activităţile de creştere a animalelor, generând deficite de produse agricole la nivel naţional sau regional, afectând grav securitatea alimentară a populaţiei.

Depozitele de produse agricole vegetale şi fermele de animale reprezintă construcţii în care sunt depozitate cantităţi mari de produse agricole primare sau unde se cresc animale. Contaminarea lor cu agenţi chimici sau biologici şi nedepistarea acesteia în timp util ar antrena consecinţe dezastruoase pentru sănătatea populaţiei, pentru securitatea alimentară şi chiar pentru încrederea cetăţenilor în capacitatea statului de a guverna eficient. Mai mult, dat fiind contextul globalizării descris mai sus, trebuie luată în consideraţie şi posibilitatea extinderii efectelor unui asemenea eveniment la scară regională sau chiar mondială.

Unităţi ale industriei alimentare – facilităţi de procesare a produselor agricole – constituie elemente extrem de importante ale ICA din cauza concentrării unui volum mare de produse agricole şi animaliere într-un singur loc, dar şi din cauza destinaţiei acestei industrii – prelucrarea acestor bunuri poate implica şi anumite riscuri pentru securitatea alimentară a populaţiei, putând constitui, în condiţii nefaste, veritabile focare de contaminare a acestora. În cadrul acestor unităţi de procesare care fac parte din industria alimentară putem enumera unităţile de procesare a produselor lactate, a cărnii şi produselor din carne, a zahărului şi produselor din zahăr, a legumelor şi fructelor, a uleiurilor şi grăsimilor vegetale.

Căile de transport rutiere, feroviare, maritime şi aeriene care fac legătura între producătorii, industria de prelucrare şi consumatorii de produse agricole. Acestea constituie condiţia primară a transportului produselor agricole primare de la producători către industria prelucrătoare şi apoi către consumatorii finali. Perturbarea sau distrugerea căilor de transport ar priva populaţia de produsele alimentare primare, în special cea urbană. În condiţiile în care urbanizarea a căpătat proporţii extrem de mari, furnizarea de alimente către mediul urban dinspre cel rural devine un aspect deosebit de important al asigurării securităţii naţionale. În plus, căile de transport transfrontaliere capătă şi ele o importanţă deosebit de mare deoarece distrugerea sau perturbarea lor ar putea întrerupe sau afecta grav comerţul cu produse agricole dintre state sau la nivel regional, ducând la privarea populaţiei unuia sau mai multor state de anumite bunuri alimentare.

39

Considerăm că analiza acestor tipuri de ICA trebuie să ţină cont în primul rând de funcţia de bază a agriculturii – furnizarea de hrană pentru populaţie –, care depinde de nivelul de tehnologizare, de dependenţa de alte infrastructuri critice şi de gradul de interconectare a acestui segment al economiei naţionale şi cel al altor state. Cu cât aceste legături sunt mai puternice, cu atât mai mare va fi importanţa ICA, deoarece de buna lor funcţionare depinde aprovizionarea populaţiei unui stat sau mai multor state cu produse alimentare de bază.

Riscurile la adresa ICA pot fi grupate în două categorii: naturale şi antropice. În cadrul celor naturale cele mai frecvente sunt cele de natură hidro-meteorologică – inundaţii, secetă, furtuni şi alte fenomene extreme –, care pot afecta atât culturile, cât şi căile de transport, depozitele, fermele, unităţile de industrie alimentară şi sistemele de irigaţii. Cele determinate de intervenţia omului şi activităţile umane pot fi generate de diverse accidente tehnologice (industriale, de transport sau de altă natură), de la deversări de substanţe toxice în ape curgătoare care duc la contaminarea culturilor agricole, afectând grav şi creşterea animalelor, până la atacuri teroriste care urmăresc contaminarea intenţionată a produselor agricole cu agenţi chimici, biologici sau radiologici. De obicei, scopul unui act terorist este de a produce daune de masă consumatorilor, este de aşteptat ca acestea să se concentreze asupra contaminării produselor finale.

Unul dintre cele mai grave riscuri la care sunt supuse ICA este constituit de ceea ce, în studiile de specialitate, este cunoscut sub denumirea de agroterorism. Acesta este definit drept utilizarea cu rea intenţie sau ameninţarea cu folosirea agenţilor patogeni de origine vegetală sau animală pentru a cauza boli catastrofale în agricultură29. Actele teroriste, inclusiv cele care utilizează, spre exemplu, explozivi, se concretizează în acţiuni care întrerup producţia, procesarea şi distribuţia produselor agricole şi vizează stoparea sau afectarea funcţiilor sau elementelor esenţiale ale ICA. Cele mai vulnerabile la acest tip de risc sunt depozitele de produse agricole, fermele de animale şi unităţile de prelucrare a alimentelor. Agroterorismul reprezintă în egală măsură un risc pentru agricultură şi pentru aprovizionarea cu hrană a populaţiei, tocmai din cauza interdependenţei dintre cele trei elemente: agricultură-hrană-populaţie. Lanţul pe care produsele agricole le cunosc de la recoltare sau de la fermă până la consumatorul final este complex, iar elementele lui sunt profund interdependente, ceea ce face ca ICA să aibă numeroase puncte în care ar putea fi lansat un atac.

Mai grav este faptul că efectele unui act terorist nu vor fi observate imediat ci după un anumit interval de timp, care poate consta în zile sau chiar săptămâni, de la efectuarea actului şi până la manifestarea primelor simptome, la nivelul

29 Federal Emergency Management Agency, Tool Kit for Managing the Emergency Consequences of Terrorist Incidents, July 2002, p. E-1.

40

sănătăţii umane sau a animalelor, timp care va permite răspândirea produselor infectate la nivel naţional, regional sau chiar mondial (spre exemplu, furnizarea de ajutoare umanitare constând în astfel de produse infectate, care nu au fost depistate din timp). Agroterorismul reprezintă, aşadar, o lovitură dată economiei, sănătăţii umane, dar şi structurii sociale şi încrederii populaţiei în factorii de decizie.

Preocupările pentru protecţia ICA s-au amplificat după recenta criză economico-financiară, tot mai multe ţări conştientizând gradul ridicat de risc al acestora la hazarde naturale sau atacuri teroriste şi importanţa lor pentru securitatea alimentară a propriilor cetăţeni. Astfel, s-au adoptat o serie de măsuri şi dezvoltat sisteme de protecţie care au ca scop fie reducerea vulnerabilităţilor, fie gestionarea optimă a consecinţelor producerii unui hazard sau a unui atac terorist, astfel încât perturbarea sau distrugerea ICA să aibă o probabilitatea cât mai mică, iar în cazul în care acestea se produc, efectele asupra populaţiei să fie minime şi să poată fi înlăturate rapid.

Dintre acestea, apreciem că cele mai importante sunt investiţiile în consolidarea mijloacelor de supraveghere, comunicaţii şi de alertă rapidă, precum şi cele de elaborare a unor proceduri de cooperare interinstituţională la nivel naţional. Spre exemplu, pentru depistarea unei contaminări, instalarea carantinei, urmărirea şi arestarea persoanei ce a realizat atacul agroterorist, prevenirea unui atac ulterior, minimizarea şi înlăturarea efectelor, diseminarea lecţiilor învăţate din această experienţă este nevoie de un set de proceduri de cooperare, de o metodologie de acţiune clară în acest domeniu, care să stabilească fără echivoc rolul fiecărei instituţii în restabilirea stării de normalitate.

Concluzii

Conceptul de securitate alimentară a evoluat dinamic în timp, extinzându-şi semnificaţiile şi conexiunile, astfel încât în prezent el înglobează totalitatea aspectelor care permit populaţiei accesul optim la resursele alimentare.

Perspectivele de expansiune demografică tot mai accelerată din următorii ani, în special în zonele sărace, accentuează necesitatea sporirii producţiei de alimente. Spectrul unei crize alimentare majore obligă comunitatea internaţională să facă eforturi de asigurare a echilibrului resurselor de hrană, în sensul optimizării raportului dintre nevoi şi resursele alimentare disponibile. Pentru a asigura securitatea alimentară, este nevoie de o abordare comprehensivă, care integrează agricultura cu energia, populaţia şi politicile hidro. Strategiile de securitate alimentară trebuie să includă investiţii semnificative şi măsuri de creştere a productivităţii agricole, a producţiei şi distribuţiei alimentare, cu cât mai puţine resurse de apă şi conservând solurile fertile.

De asemenea, este necesară conştientizarea populaţiei cu privire la importanţa critică a securităţii alimentare. Păstrarea mediului înconjurător şi a

41

resurselor sale pentru generaţiile actuale şi cele viitoare reprezintă o problemă de importanţă vitală, de care depinde dezvoltarea economică durabilă, securitatea energetică sau alimentară a omenirii pe termen lung.

În final, considerăm că garantarea securităţii alimentare la nivel naţional, regional sau global nu poate fi tratată independent de protecţia ICA, fie că vorbim de terenuri cultivabile, sisteme de irigaţii, depozite, căi de transport, fie de sisteme de protecţie împotriva inundaţiilor şi alte tipuri de mijloace de protecţie. Identificarea, configurarea şi securizarea, după principii şi criterii care se cer foarte bine elaborate, a ICA devin elemente obligatorii de trecere spre dimensiunea operaţională şi acţională, care modelează atitudinea faţă de evoluţia anumitor componente ale mediului naţional şi internaţional de securitate.

42

CONSECINŢELE DEZASTRELOR ECOLOGICE ASUPRA SECURITĂŢII UMANE*

Mirela ATANASIU

cercetător principal dr., Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate (CSSAS) Universitatea Naţională de Apărare « Carol I » Bucureşti

atanasiu.mirela@yahoo.com

Rezumat

Este cunoscut faptul că mediul înconjurător şi societatea umană suportă adesea acţiunea unor fenomene extreme periculoase cu origine diferită, naturală sau antropică, ce pot produce dereglări distructive şi brutale în anumite sisteme sau situaţii prestabilite. Aceste evenimente (cutremure, erupţii vulcanice, tsunami, alunecări de teren, furtuni, inundaţii, secete, incendii, accidente tehnologice, situaţii conflictuale etc.) se produc, de regulă, pe neaşteptate şi pot provoca numeroase victime în rândul oamenilor şi animalelor, un volum mare de pagube materiale, dezechilibre ecologice şi chiar grave tulburări ale stării psihice şi morale a populaţiei ce intră sub incidenţa fenomenului respectiv.

Bilanţul dezastrelor ecologice arată că acest gen de evenimente s-a multiplicat continuu, cu efecte tot mai apocaliptice şi diversificate. Mai mult, în ultimii ani, aceste fenomene şi-au schimbat structura probabilistică şi intensitatea în raport cu acelaşi tip de fenomene înregistrate cu un deceniu în urmă, ceea ce îngreunează orice măsură de prevenţie.

Cuvinte-cheie: dezastre ecologice, risc, securitate, vulnerabilitate, efecte

Abstract

Is well-known the surrounding environment and human society often bears the action of some extremely dangerous phenomena with diverse origin, natural or human, being able to produce destructive and brutal detuning in certain established systems or situations. These events (earthquakes, volcanic eruptions, tsunami, land slides, storms, flows, drought, fires, technological accidents, conflict situations etc.) are usually produces unexpectedly and can provoke many victims as humans and animals, a large volume of material wastages, ecological unbalances and even hard disturbances of psychological and moral state of population being under the incidence of respective phenomenon.

The ecological disasters summing-up shows this genre of events continuously multiplied, with more apocalyptical and diversified effects. Moreover, these phenomena changed their probabilistic structure and intensity in report to the same type of phenomena registered a decade ago, this hardening any prevention measure.

Keywords: ecological disasters, risk, security, vulnerability, effects

* * *

* Material realizat în cadrul proiectului de cercetare finanţat de CNMP cu denumirea: Sisteme de management integrat pentru protecţia economico-financiară a infrastructurii critice şi a personalului împotriva terorismului de orice natură (SMEFIP 2008-2011).

43

Dezastrele reprezintă o ameninţare permanentă pentru dezvoltarea durabilă şi generează anual numeroase victime omeneşti şi pierderi materiale; totodată, începutul acestui mileniu se caracterizează printr-un impact tot mai accentuat al activităţilor umane asupra Terrei. Pentru perioada 1980 – 2000, se estimează că 75% din populaţia lumii a fost afectată cel puţin o dată de un dezastru (cutremur, ciclon tropical, inundaţie, secetă etc.)30.

În 2005, UNISDR a înregistrat o creştere de 18% în mortalitatea cauzată de dezastre în întreaga lume, ce a dus la pierderea a 91.900 de vieţi31. Rapoartele statistice anuale sunt nesigure şi nu ar trebui folosite pentru a trage concluzii pe termen scurt despre tendinţele statistice referitoare la incidenţa şi impactul dezastrelor. Totuşi, dacă utilizăm baza de date a Centrului de Cercetare a Epidemiologiei Dezastrelor (CRED) pentru o vedere statistică pe termen mai lung, unele tendinţe devin mai puternice, permiţându-ne să tragem nişte concluzii pertinente.

Astfel, din cele 9.000 de dezastre înregistrate în această bază de date, începând cu anul 1900, aproximativ 80% au avut loc în ultimii 30 de ani, iar tendinţa este de creştere continuă, în special în cazul evenimentelor hidrometeorologice precum secete, inundaţii, uragane, tsunami şi altele. Totuşi, tendinţa statistică trebuie privită cu o oarecare rezervă: o mare parte a creşterii -ce nu poate fi cuantificată- se datorează fără îndoială raportărilor îmbunătăţite şi a iniţierii colectării active de informaţii de Biroul Statelor Unite pentru Asistenţă Externă în caz de Dezastre din 1960 şi de CRED din 1973.

Lumea se confruntă cu dezastre de dimensiuni nemaiîntâlnite, astfel, în 2006, Strategia Internaţională a Naţiunilor Unite pentru Reducerea Dezastrelor (UNISDR) a înregistrat 395 de dezastre, soldate cu 21.342 de morţi, ce au afectat peste 130 de milioane de oameni şi au provocat pagube estimate la 19 miliarde $32.

Totuşi, dacă încadrăm aceste previziuni în contextul creşterii accentuate a populaţiei, al urbanizării şi al inabilităţii multor populaţii regionale de a scăpa de sărăcie, pare rezonabil să considerăm că va exista o creştere a numărului dezastrelor şi a urgenţelor ecologice în anii următori33.

În mod tradiţional, se identifică trei tipuri de dezastre: naturale, tehnologice şi sociale.

Evenimentele violente naturale (cutremurele, inundaţiile, uraganele şi alunecările de teren) au un deosebit impact asupra oamenilor. Dezastrele

30 Asociaţia ALMA-Ro, Managementul riscului de dezastru – ghid de lucru pentru ONG-urile de mediu în prevenirea dezastrelor, martie 2007, p. 31 UNISDR (2006) Comunicat presă luni 30 ian. 2006 Dezastrele au crescut cu 18% în 2005, dar rata mortalităţii scade, de la www.unisdr.org 32 UNISDR (2007) Comunicat presă luni 29 ian. 2007, de la www.unisdr.org 33 CRED (2004) 30 Years of Natural Disasters - 1974-2003: The Numbers, UCL Presses Universittaires De Louvain, de la www.cred.be

44

tehnologice sunt cauzate, în general, de erori umane sau omisiuni. Actele umane deliberate precum războaiele, revoluţiile sau actele teroriste constituie cauza unor imense pierderi umane şi materiale constituindu-se în dezastre sociale.

Dezastre ecologice tehnologice pot fi: chimice (apar atunci când prin explozie violentă a unor substanţe chimice combustibili se produc distrugeri prin procese chimice), nucleare sau termonucleare (caracterizate prin eliberarea accidentală de substanţe radioactive ca urmare a unui accident nuclear ce conduce la creşterea nivelului de radiaţii peste nivelurile internaţionale de siguranţă), miniere (apar în situaţia acumulării de gaze de mină sau praf de cărbune ce se autoaprinde şi acţionează exploziv în contact cu aerul).

Recent, a intrat în discuţie un al patrulea tip de dezastru – cel ecologic, care poate fi cauzat în special de oameni şi care afectează pe multiple căi asupra atmosferei, pământului, florei şi faunei.

Tipurile de hazarduri considerate ca având potenţial de a provoca dezastre ecologice sunt considerate a fi: conflictul armat, ciclonul, seceta, cutremurele de pământ, epidemiile, exploziile, incendiile, inundaţiile, alunecările de teren, accidente majore pe căile de comunicaţii, agenţi dăunători culturilor agricole, persoane refugiate sau strămutate în interiorul aceleaşi ţări, tsunami şi erupţii vulcanice.

1. Dezastre ecologice naturale

Fenomenele care fac să crească vulnerabilitatea societăţii faţă de dezastrele naturale sunt: creşterea populaţiei, urbanizarea excesivă, degradarea mediului, lipsa de structuri locale specializate în managementul dezastrelor, sărăcia, economii instabile şi dezvoltate haotic.

Categorii de daune Numeric În România, dacă se vizualizează statisticile referitoare la dezastrele naturale ecologice care s-au întâmplat în perioada 1980-201034 se constată că acestea au avut efectele generale aşa cum sunt exprimate în tabelul 1.

Număr de evenimente 74

Număr de oameni ucişi 902

Media de oameni ucişi pe an 29

Numărul oamenilor afectaţi 412.998

Numărul de oameni afectaţi pe an 13.323

Daune economice (mii US$) 3.536.618

Daune economice pe an (mii US$) 114.084

Tabel 1. Efecte generale ale dezastrelor din România pe perioada 1980-2000

34 Romania – disaster statistics, http://www.preventionweb.net/english/countries/statistics/ index.php?cid=141

45

Tot din tabelul de mai sus, putem identifica ca efecte ale dezastrelor ecologice cu intensitate variabilă: mortalitate umană, populaţie afectată şi daune economice, care fiecare în parte afectează securitatea zonei sau naţională.

De asemenea, se mai observă şi media dezastrelor pe an şi pe tipuri specifice la care este supusă ţara noastră:

Tip de dezastru Media pe

an Tip de dezastru

Media pe an

Secetă 0,06 Invazie de insecte dăunătoare ...

Cutremure 0,10 Alunecări de terenuri 0,03

Epidemii 0,10 Vulcani ...

Temperaturi extreme 0,55 Furtuni 0,29

Inundaţii 1,26 Incendii devastatoare ...

Tabel 2. Media dezastrelor pe an

Din Tabelul de mai sus, se observă că inundaţiile sunt cel mai frecvent dezastru ecologic care se manifestă în ţara noastră.

Tipurile de consecinţe asupra securităţii ale dezastrelor ecologice sunt imediate, pe termen mediu şi lung. În general, dezastrele ecologice au ca efecte în zona afectată: epidemiile, lipsa resurselor de aprovizionare cu apă, aglomerările de persoane deplasate, refugiaţi, reducerea resurselor de hrană şi foametea. S-a observat o creştere a efectelor asupra sănătăţii în situaţia unor dezastre naturale datorită modificărilor climatice printr-o vulnerabilitate crescută a populaţiei, precum şi o mai bună înregistrare a datelor de morbiditate şi mortalitate datorită boli transmise prin vectori, boli transmise prin apă contaminată etc.

În România, efectele schimbărilor climatice au avut un impact deosebit asupra agriculturii. În ultimul deceniu, perioadele de secetă şi inundaţiile au devenit mai frecvente, cu efecte negative asupra productivităţii agricole, în special la grâu şi porumb, specii cu ponderea cea mai însemnată în structura culturilor de câmp35.

Extinderea şi intensitatea fenomenelor meteorologice extreme diminuează anual producţia agricolă cu cel puţin 30%-50%. În România, pe aproximativ 14, 7 milioane hectare teren agricol, din care 9, 4 milioane hectare teren arabil (64% din suprafaţa arabilă), solurile sunt afectate, într-un grad mai mare sau mai mic, de secete frecvente, pe perioade lungi şi în ani consecutivi36.

La nivel local, seceta afectează: sănătatea populaţiei; confortul uman acasă, la muncă şi în spaţiul urban; degradarea stării mediului înconjurător; integritatea

35 Istoria anilor de arşiţă în România, Vezi: http://www.ecomagazin.ro/istoria-anilor-de-arsita-din-romania/ 36 Idem.

46

clădirilor; suprasolicitarea infrastructurii de apă potabilă şi canalizare; seceta are atât efecte directe, cât şi indirecte, asupra sănătăţii37. Efectele asupra sănătăţii populaţiei sunt astfel - directe: cei vârstnici, copiii şi cei suferinzi de tulburări respiratorii şi cardiovasculare sunt şi vor fi afectaţi de extremele climatice; cei mai afectaţi vor fi tot cei din zonele urbane datorită „insulelor de căldura” create de aglomerarea de clădiri, betoane şi şosele; temperaturile ridicate facilitează concentrarea ozonului la nivelul solului sporind astfel problemele poluării aerului - şi – indirecte: deteriorarea mediului înconjurător; resursele restrânse sau degradate de apă şi de hrană vor avea efecte negative asupra alimentaţiei umane datorită pierderii de terenuri agricole sau a altor consecinţe; influenţa organismelor biologice şi a proceselor legate de proliferarea bolilor infecţioase transmise de cele dăunătoare; creşterea nivelului oceanelor şi a mărilor va conduce la erodarea şi distrugerea unor importante ecosisteme, precum mlaştinile şi recifii coralieri; schimbările climatice pot spori nivelul de poluare al aerului, prin accelerarea reacţiilor chimice ce produc oxidanţi fotochimici.

Cutremurele şi alunecările38 de teren pot produce asupra construcţiilor şi ansamblurilor de construcţii efecte negative, uneori cu caracter de dezastru, prin: distrugerea (prăbuşirea) totală sau parţială a unor clădiri vulnerabile; distrugerea unor elemente (structurale sau nestructurale) componente ale unor clădiri sau avarierea lor; distrugerea/ avarierea unor echipamente şi instalaţii din clădiri, a unor reţele publice de utilitate vitală (de alimentare cu apă, gaze, energie electrică, energie termică, transport, comunicaţii) şi izolarea unor zone; incendii şi explozii în clădiri sau în cartiere, localităţi; blocarea unor intersecţii de străzi principale, ca urmare a prăbuşirii unor clădiri şi împiedicarea operaţiunilor de salvare-ajutorare.

În funcţie de locul de producere şi mărimea cutremurului sau a alunecării de teren, în strânsă legătură cu unele condiţii specifice locale, mişcările seismice şi alunecările de teren pot conduce la apariţia unor efecte sau dezastre complementare (colaterale sau secundare) cum ar fi: inundaţiile, ca urmare a avarierii sau distrugerii unor lucrări hidrotehnice, blocării sau devierii cursurilor unor ape curgătoare; contaminarea chimică sau radioactivă ca urmare a unor accidente chimice sau nucleare; explozii şi incendii ca urmare a unor accidente tehnologice; accidente în transportul rutier şi pe calea ferată ca urmare directă a mişcării seismice sau prin avarierea ori distrugerea căilor rutiere sau căilor ferate.

Efectele cutremurelor asupra populaţiei se pot manifesta prin: acţiune directă (pierderi de vieţi şi răniri), ca urmare a avarierii şi prăbuşirii unor construcţii sau elemente de construcţii, mobilier şi obiecte, a incendiilor, exploziilor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor post-seismice; acţiune indirectă (pierderi de vieţi şi răniri,

37 Hazarduri climatice – seceta, http://www.pagini-scolare.ro/Geografie-si-geologie-planuri-lectii-si-studii/ HAZARDURI-CLIMATICE-SECETA/menu-id-62.html 38 Avarii şi pierderi produse de cutremure, http://inforisx.incerc2004.ro/avariile.htm

47

afecţiuni psihice), ca urmare a unor fenomene secundare produse de seisme şi/sau alunecări de teren (incendii în lanţ, zvonurile, reacţiile psihice post-seismice etc)39.

Trebuie să reţinem că la cutremurele precedente din teritoriul nostru s-au produs o bună parte din tipurile de efecte menţionate, dar cele mai dureroase sunt cele cauzate de prăbuşirea clădirilor. Astfel, la cutremurul din 10 noiembrie 1940 (M=7,4) s-au înregistrat cca. 500 victime (după unii autori 400 pierderi de vieţi şi 300 răniţi) şi pagube totale de cca. 10 mil. US$. La cutremurul din 4 martie 1977 (Raport Banca Mondială, 1978), (M=7,2) s-au raportat 1.570 morţi, 11.300 răniţi, pierderi de peste 2mld.$ = 5% PIB, peste 50% fiind la locuinţe, în Bucureşti fiind 90% din victime şi 70% din pierderi (1, 4 mld. US$)40.

Epidemiile produc, ca efecte directe, îmbolnăviri şi decese în rândul populaţiei. Pe lângă aceste efecte strict medicale, se dezvoltă şi efecte indirecte importante precum: politice, psihosociale, economice şi mediatice, toate acestea determinându-se unele pe altele. Epidemiile pot înrăutăţi situaţiile traumatice sau cele care pun viaţa în pericol cum ar fi cele care se produc pe timpul foametei, în situaţii de urgenţă şi tabere de refugiaţi.

Temperaturi extreme induc efecte negative asupra sănătăţii populaţiei, economice, afectând culturilor agricole şi terenurilor arabile.

Efectele de sănătate induse de temperaturile extreme sunt: creşterea morbidităţii şi mortalităţii prin boli transmise de vectori; creşterea morbidităţii şi mortalităţii bolilor digestive, creşterea morbidităţii şi mortalităţii prin boli cu transmitere prin intermediul apei. În zonele temperate, se înregistrează morbidităţi şi mortalităţi prin boli cardio-vasculare şi respiratorii în timpul valurilor de căldură mai mult decât în perioadele de frig extrem.

Efecte indirecte ale UV: asupra climei, asupra alimentelor, asupra poluării aerului şi asupra vectorilor ce transmit o serie de boli.

Inundaţiile specifice apelor din România pot genera asupra securităţii următoarele tipuri de efecte negative41:

a) Economice, respectiv distrugeri sau avarii la: obiective industriale, drumuri şi căi ferate, localităţi, magistrale de petrol, apă sau gaze, linii electrice şi de telecomunicaţii, poduri şi podeţe, afectarea culturilor şi zonelor împădurite, sectorul zootehnic.

b) Sociale: vieţi omeneşti pierdute, evacuarea populaţiei, pericol de epidemii, întreruperea procesului de învăţământ, distrugeri de bunuri culturale, provocarea panicii, reducerea ritmului de dezvoltare al zonelor afectate şi diminuarea veniturilor populaţiei.

39 Idem. 40 Avarii şi pierderi produse de cutremure, http://inforisx.incerc2004.ro/avariile.htm 41 Scurgerea apelor în exces – inundaţii. Cauze manifestări, caracteristici: Vezi: http://www.isu dobrogea.ro/ inundatii.pdf

48

c) Ecologice: degradarea mediului ambiant, poluarea apelor de suprafaţă şi subterane, poluarea solurilor, exces de umiditate, degradarea versanţilor, distrugeri ale florei şi faunei.

d) Indirecte: întreruperea proceselor de producţie, întârzieri în livrarea produselor, cheltuieli pentru apărare în timpul inundaţiilor, cheltuieli pentru normalizarea vieţii după inundaţii, reducerea exporturilor.

Riscurile legate de viscole puternice în ţara noastră sunt asemănătoare cu cele existente în alte părţi ale lumii şi sunt reprezentate de pierderi de vieţi omeneşti, întreruperi ale circulaţiei şi ale aprovizionării populaţiei, ruperea cablurilor electrice, dezrădăcinarea arborilor etc.

Efectele furtunilor asupra activităţilor economico-sociale: pierderi de vieţi omeneşti; blocarea activităţilor porturilor şi aeroporturilor; avarierea liniilor de telecomunicaţii şi de transport energie; producerea de pagube în agricultură; producerea de pagube în fondul forestier; perturbarea traficului rutier prin căderea copacilor pe carosabil; avarierea unor construcţii; incendierea pădurilor, culturilor agricole sau a unor construcţii; perturbarea aprovizionării agenţilor economici; întreruperea legăturilor telefonice şi a alimentării cu energie electrică a localităţilor; producerea de accidente de circulaţie.

Efectele înzăpezirilor asupra activităţilor economico-sociale pot fi directe: pierderea de vieţi omeneşti; perturbarea sau blocarea traficului rutier, feroviar, aerian şi naval; producerea de accidente rutiere; avarierea sau chiar distrugerea unor construcţii sub acţiunea greutăţii stratului de zăpadă sau a avalanşelor; producerea de pagube în fondul forestier (pădurile de conifere) ca urmare a ruperii copacilor sub greutatea depunerilor de zăpadă; pierderi în fondul cinegetic; de asemenea, se manifestă şi efecte complementare: izolarea parţială sau totală a unor localităţi; perturbarea sau întreruperea aprovizionării cu materie primă şi materiale, furaje etc. a unor agenţi economici; perturbarea sau întreruperea livrărilor produselor agenţilor economici; perturbarea sau întreruperea aprovizionării populaţiei cu bunurile de primă necesitate; scăderea confortului termic în locuinţele a căror încălzire depinde de aprovizionarea cu combustibil lichid sau cărbune; întreruperea procesului de învăţământ; producerea unor accidente de circulaţie; perturbarea acordării asistenţei medicale; îngreunarea intervenţiei pompierilor; creşterea numărului îmbolnăvirilor şi deceselor cauzate de acţiunea prelungită a frigului.

Continuăm analiza consecinţelor în planul securităţii naţionale datorate principalelor tipuri de dezastre ecologice naturale cu probabilitatea cea mai mare de a se întâmpla pe teritoriul naţional în tabelul de mai jos.

Pentru aceasta vom cuantifica efectele asupra dimensiunilor securităţii pe tipuri de evenimente ţinând cont de impactul acestora pe o scală de la 0 la 3, unde 0 reprezintă inexistenţa acelui efect, 1 - grad scăzut, 2 - grad mediu şi 3 – grad ridicat de afectare.

49

Tip de dezastru natural

Secetă Cutremure:

Epidemii Temperaturi

extreme Inundaţii

Alunecări de terenuri

Furtuni şi înzăpeziri

Tipuri de efecte:

a) securitatea socială:

Morţi 1 2 3 2 2 1 1

Populaţie afectată 3 3 3 3 2 1 1

Refugiaţi 1 2 2 0 2 1 0

Foamete 3 1 2 0 2 0 1

Creşterea gradului de sărăcie

3 1 2 3 2 1 1

Afectarea infrastructurii sanitare

1 3 0 1 3 2 2

Afectarea infrastructurii educaţionale

0 2 3 3 3 1 3

Afectarea infrastructurii de apă potabilă

2 1 2 3 3 1 3

Afectarea infrastructurii de transport

0 3 0 1 3 3 3

Afectarea infrastructurii energetice

0 3 0 2 3 3 3

b) securitatea ecologică:

Poluare 0 1 1 0 2 1 1

Terenuri arabile afectate

3 0 1 3 3 2 2

Păduri afectate 3 0 0 3 3 2 2

Zone protejate 3 0 0 3 3 3 2

Apă potabilă 3 3 3 3 3 3 3

c) securitatea economică:

Perturbarea fluxului economic

1 3 3 3 3 1 3

Locuinţe afectate 0 3 0 1 3 3 3

Pagube economice 3 3 3 3 3 3 3

50

indirecte

d) securitatea umană

psihoze 1 3 3 2 3 3 3

Boli cronice 3 0 3 3 0 0 0

epidemii 3 2 3 3 3 1 0

e) securitatea informaţională

Afectarea reţelelor de comunicaţii şi informatice

0 3 0 3 3 3 3

f) securitatea alimentară

Apă potabilă 3 3 3 3 3 1 2

alimente 3 3 3 3 3 0 1

Culturi agricole 3 0 0 3 3 3 3

Tabel 3 – Efecte ale dezastrelor naturale asupra securităţii

Continuând faza de analiză a riscului de dezastre pe teritoriul României şi luând în considerare ca indicatori populaţia afectată, oameni ucişi şi daune economice se observă din tabelele de mai jos (4a, 4b şi 4c) că inundaţiile s-au demonstrat a fi cel mai preponderent şi dăunător dintre dezastrele ecologice deoarece afectează cei mai mulţi oameni, cele mai largi areale şi cu cele mai ridicate costuri economice

Dezastru An Număr de oameni afectaţi

Inundaţie 1997 122.320

Inundaţie 2000 60.431

Inundaţie 2005 30.800

Inundaţie 2006 17.071

Inundaţie 1991 15.000

Inundaţie 2005 14.669

Inundaţie 2004 14.128

Inundaţie 2004 14.000

Inundaţie 2010 12.237

Inundaţie 1998 12.000

Tabel 4.a. Populaţie afectată

51

Dezastru An Număr de oameni ucişi

Inundaţie 1991 108

Temperaturi extreme 2006 68

Temperaturi extreme 1998 60

Dezastru An Număr de oameni ucişi

Temperaturi extreme 2010 52

Temperaturi extreme 2009 43

Temperaturi extreme 2007 38

Inundaţie 2005 33

Inundaţie 1998 31

Inundaţie 2006 30

Temperaturi extreme 2007 30

Tabel 4.b. Număr de oameni ucişi

Dezastru An Cost (mii US$)

Inundaţie 2010 1.111.428

Inundaţie 2005 800.000

Secetă 2000 500.000

Inundaţie 2005 313.000

Inundaţie 2005 200.000

Inundaţie 1998 150.000

Inundaţie 2001 120.000

Inundaţie 1997 110.000

Inundaţie 2000 100.000

Inundaţie 1991 50.000

Tabel 4.c. Daune economice

Având în vedere analiza generală naţională de riscuri la dezastre ecologice

ale teritoriului României realizată prin aceste statistici, am considerat a fi util să continuăm analiza pe un tip de risc anume, cel care a afectat cel mai grav până în prezent teritoriul naţional.

În ultimii ani, teritoriul ţării noastre a fost afectat de producerea unor inundaţii cu urmări catastrofale. Astfel în anul 2005 inundaţiile au afectat Banatul, Moldova şi Muntenia, în anul 2006 localităţile situate în Lunca Dunării, iar în anul 2008 judeţele Moldovei din bazinele râurilor Prut şi Siret. Aceste

52

inundaţii au produs pierderi de vieţi omeneşti, distrugerea infrastructurii, a culturilor agricole, degradarea mediului ambiant. Situaţia a fost atât de gravă încât localităţi întregi au fost şterse de pe faţa pământului sau au trebuit să fie strămutate total sau parţial. Practic, ultimul deceniu a marcat o creştere fără precedent, ca frecvenţă şi amploare, a distrugerilor produse de inundaţii, sub toate formele lor de manifestare. Judeţul Iaşi a fost puternic afectat în luna august 2005 de inundaţiile produse de râul Siret în municipiul Paşcani şi suburbiile acestuia, iar în perioada iulie – august 2008, în special localităţile de pe cursul aceluiaşi râu Siret42.

Cauzele producerii inundaţiilor se constată a fi: poluarea generată de activităţile umane, care a condus la substanţiale modificări climatice, efectul de seră şi încălzirea globală; diminuarea severă a suprafeţelor împădurite ca urmare a tăierilor iraţionale; amplasarea localităţilor şi a unor obiective economico – sociale în zonele inundabile ale cursurilor de apă; insuficienţa unor lucrări de apărare împotriva inundaţiilor (diguri, baraje etc.).

Formele de manifestare ale inundaţiilor sunt: produse de revărsările naturale

ale cursurilor de apă, datorate creşterii debitelor sau blocajelor produse de gheţuri, plutitori, aluviuni; produse de scurgerile de pe versanţi, datorate căderii unor mari cantităţi de precipitaţii în timp scurt; produse de accidentele la

construcţiile hidrotehnice (avarierea sau distrugerea unor lucrări de genul barajelor sau digurilor).

Efectele producerii inundaţiilor: sunt expuse direct, sau indirect efectelor inundaţiilor: populaţia, precum şi bunurile sale mobile şi imobile; obiectivele

sociale; capacităţile productive (societăţi comerciale, platforme industriale, centrale electrice, ferme agrozootehnice, amenajări piscicole, porturi şi altele); barajele şi alte lucrări hidrotehnice care reprezintă surse de risc în aval, în cazul producerii de accidente; căile de comunicaţii rutiere, feroviare şi navale, reţelele de alimentare cu energie electrică, gaze, sursele şi sistemele de alimentare cu apă şi canalizare, staţiile de tratare şi de epurare a apei, reţelele de telecomunicaţii şi altele; mediul natural (ecosisteme acvatice, păduri, terenuri agricole, intravilanul localităţilor şi altele)43.

Modalităţile de combatere a inundaţiilor sunt următoarele: reducerea efectelor încălzirii globale prin reducerea emisiilor poluante, refacerea suprafeţelor împădurite etc.; amenajarea de lucrări de apărare împotriva inundaţiilor (diguri, baraje etc) şi întreţinerea celor existente; dezvoltarea sistemul informaţional meteorologic şi hidrologic, care constă în observarea, măsurarea, înregistrarea şi prelucrarea datelor meteorologice şi hidrologice, elaborarea prognozelor, avertizărilor şi alarmărilor, precum şi în transmiterea acestora factorilor implicaţi

42 Inundaţiile – cauze, forme de manifestare, efecte, modalităţi de combatere, Vezi: http://www.isujis.ro/files/l ectie-liceu.pdf 43 Idem.

53

şi la populaţia expusă; interzicerea amplasării de locuinţe sau obiective economico-sociale în zonele inundabile şi dezafectarea celor existente; întreţinerea sistemelor de preluare a apelor provenite din precipitaţii existente la nivelul localităţilor (sisteme de canalizare, rigole, şanţuri); întreţinerea albiei cursurilor de apă (îndepărtarea vegetaţiei, decolmatarea albiilor, îndepărtarea obstacolelor şi neobstrucţionarea sub nicio formă a curgerii cursului de apă).

2. Dezastre ecologice generate de accidente tehnologice

Importanţa hazardelor tehnologice a sporit odată cu dezvoltarea activităţilor economico-sociale, pe măsură ce noile dezvoltări ale ştiinţei şi tehnologiei sunt asimilate, ceea ce duce la transformări ale materialelor şi proceselor tehnologice. Hazardele tehnologice ce se concretizează în dezastre produc întreruperea sau perturbarea gravă a funcţionării societăţii şi generează victime omeneşti, mari pagube materiale şi distrugeri ale mediului.

Hazardele tehnologice sunt produse de erorile de proiectare ale instalaţiilor industriale, de gradul ridicat de uzură al acestora şi/sau managementul defectuos al întreprinderilor. Unele accidente însoţite de victime omeneşti şi de poluarea mediului sunt legate de transportul substanţelor periculoase. Sunt şi situaţii în care accidentele tehnologice cum sunt ruperile de baraje sau exploziile unor instalaţii sunt iniţiate de cauze naturale (inundaţii, cutremure) având loc o succesiune de elemente extreme complexe sub forma unor reacţii în lanţ. Unele dezastre tehnologice pot avea efecte transfrontaliere, la rândul ei România putând fi afectată de astfel de evenimente de pe teritoriul ţării vecine sau de conflictele armate.

În România există 245 obiective industriale care se încadrează în categoria de risc major. Cele mai multe sunt legate de industria chimică şi petrochimică (144 unităţi)44.

În această categorie sunt cuprinse: accidentele chimice, biologice, nucleare; accidentele în subteran; avariile la construcţiile hidrotehnice sau conducte magistrale; incendiile de masă; accidentele majore la utilaje şi instalaţii tehnologice majore; avariile mari la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii etc.

30% din teritoriul ţării se află sub incidenţa riscului tehnologic şi 8.000.000 de persoane – sunt în zone de risc tehnologic. Din punct de vedere al accidentului chimic cele mai vulnerabile categorii de populaţie sunt: copiii deoarece nu au asigurate mijloace de protecţie, doza de intoxicare şi letală este mai mică şi nu au deprinderi formate de a reacţiona în caz de accident chimic;

44 Dan Bălteanu, Sorin Cheval, Mihaela Şerban, Evaluarea şi cartografierea hazardelor naturale şi tehnologice la nivel local şi naţional – Studii de caz, Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti, p. 7, Vezi: http://www.racai.ro/RISC1/DanBalteanu.pdf

54

bătrânii deoarece capacitatea de reacţie este redusă, iar procentajul de bolnavi sau cu afecţiuni cronice este ridicat45.

La o scurtă analiză, efectuată cu privire la accidentele tehnologice care reprezintă surse de hazarde ecologice rezultă câteva categorii de astfel de evenimente şi anume: Accidentul chimic poate fi definit ca o eliberare necontrolatã în mediul înconjurător a unor substanţe toxice industriale la concentraţii mai mari decât concentraţiile maxim admise, punând astfel în pericol sănătatea populaţiei. Organizaţia Mondialã Sănătăţii (O.M.S.) apreciază cã în lume se produc câteva accidente chimice pe săptămână. Din fericire, numai un procent foarte mic dintre acestea pun în pericol sănătatea oamenilor din împrejurimi. Dar unele din accidentele care s-au produs în ultimul deceniu, au fost însoţite de emisia unor substanţe extrem de nocive în urma cărora multe persoane şi-au pierdut viaţa, multe au fost intoxicate.

Accidentele chimice pot fi: accidente chimice minime – atunci când într-o instalaţie-sursã toxicã (sursa de pericol chimic) se produce o avarie controlabilã, urmatã de eliminarea unor cantităţi de substanţe toxice în mediul înconjurător; accidente chimice maxime – atunci când la instalaţia sursã toxicã se produce o avarie necontrolabilă. În acest caz, din instalaţia sursã toxicã se eliminã în mediul înconjurător o mare parte sau întreaga cantitate de substanţã toxicã..

Zonele de risc chimic sunt situate în acele puncte de pe teritoriul ţării unde există agenţi economici importanţi care stochează, prelucrează, transportă sau produc substanţe periculoase (toxice). Se estimează, la nivel naţional, existenţa a circa 50 de astfel de puncte sursă de risc, fără a mai pune în evidenţă numărul şi frecvenţa transporturilor unor astfel de substanţe.

Accidentul nuclear reprezintă evenimentul care afectează instalaţiile unui reactor nuclear sau ale unei centrale nucleară-electrice, provocând iradierea şi contaminarea populaţiei şi a mediului înconjurător peste limitele permise de normele în vigoare. Radiaţiile sunt prezente în naturã şi pot fi produse artificial fără a fi diferite nici ca tip, nici ca efect. Prin specificul muncii, existã un mare număr de persoane expuse la radiaţiile ionizante în domeniile de cercetare, în industria energeticã, nuclearã etc. Surse de accident nuclear sunt: sateliţii artificiali care au la bord generatoare de energie electricã în conversie directã, reactoare nucleare cu plutoniu sau uraniu îmbogăţit; avioanele care transportã substanţe radioactive cu activitate mare sau arme nucleare; depozitele de deşeuri radioactive de înaltã radioactivitate de la centralele nucleare electrice şi de la reţeaua combustibilului iradiat; instalaţiile de morărit, concentrare, preparare şi retratare a

45 Hazarde tehnologice în România, http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/24/hazarde-tehnologice-in-romania/

55

combustibilului iradiat; reactoarele energetice sau de cercetare; obiectivele nucleare subterane pentru testare în scopuri paşnice; transportul terestru al surselor radioactive. Centralele nucleare electrice având în structurã reactoare nucleare de mare putere (500-1000 MW), constituie aşa cum au demonstrat accidentele nucleare de la Govonia (Brazilia), Cernobâl (1986), Tokaimura (Japonia – 1999) pericolele cele mai grave pentru contaminarea mediului înconjurător în astfel de situaţii.

Reactoarele nucleare energetice au totuşi un grad ridicat de siguranţă conferit de concepţia apărării în profunzime prin mai multe bariere fizice împotriva produselor de fisiune, ca teaca elementelor combustibile, circuitul primar de răcire, sistemul de anvelopare, precum şi existenţa sistemelor speciale de securitate pentru oprirea rapidă Surse de risc nuclear în România: C.N.E. CERNAVODÃ – Constanţa; C.N. COLIBAŞI (MIOVENI) – judeţul Argeş; F.I.N. MÃGURELE – Bucureşti.

Efectele accidentelor nucleare sunt de mai multe tipuri astfel, există efecte biologice sub forma efectelor somatice bine conturate (precoce, eritem, leucopenie, epilaţie întârziată, cancer de piele, osteosarcom), efectelor somatice stocastice: precoce; tulburări neuro-vegetative, leucemie, cancer tiroidian şi efectelor genetice (la prima generaţie - malformaţii ereditare şi congenitale; reducerea natalităţii; la generaţiile următoare - malformaţii recesive, diminuarea capacităţii imuno-biologice).

Reactorii nucleari pot produce contaminarea parţială a mediului ambiant, respectiv a atmosferei, prin produsele de fisiune volatile ca 131I, 133Xe, a apei folosită ca agent de răcire, a solului din vecinătatea care se contaminează cu produse de fisiune şi printr-o mare cantitate de deşeuri radioactive, a căror evacuare pune probleme grele pentru a evita contaminarea mediului în care se face evacuarea.

Accidentul biologic reprezintă orice scăpare de sub control a germenilor patogeni de la institute de cercetare sau spitale (defectare de incinte frigorifice, accidente ale procesului de sterilizare, scăpare accidentală de animale de laborator infectate) sau sabotaj voit ale unor asemenea instalaţii de producere şi depozitare a acestor agenţi patogeni.

Avariile la construcţii hidrotehnice reprezintă funcţionarea defectuoasă a unei construcţii hidrotehnice, ce duce la pierderi de vieţi umane şi la distrugeri materiale pe porţiuni din avalul acesteia. Lucrările hidrotehnice de amenajare a bazinelor hidrografice şi în special barajele şi lacurile de acumulare sunt lucrări de mare amploare, ce comportă multe dificultăţi tehnice. De aceea trebuie asigurată, pe de o parte, realizarea lor într-un cadru unitar având în vedere ansamblul bazinului hidrografic iar, pe de altă parte, în exploatarea lor trebuie urmărită satisfacerea optimă a tuturor folosinţelor şi intereselor. Controlul şi supravegherea barajelor ce interesează securitatea publică, reprezintă o obligaţie primordială, ce decurge din sarcinile statului privind

56

protejarea vieţii locuitorilor şi bunurilor lor. Din acest motiv statul trebuie să se implice. Din evidenţa Cadastrului Apelor din România şi din inventarele prezentate de principalii deţinători, rezultă că pe râurile din ţara noastră există astăzi cca 1.900 baraje, care pot acumula un volum total de apă de cca 15 miliarde m.c., respectiv cca 18, 7 miliarde m.c., incluzând şi acumulările de pe Dunăre şi Porţile de Fier I şi II.

Accidentele majore pe căile de comunicaţii reprezintă fenomene de întrerupere temporară a circulaţiei, care generează distrugerea acestor căi, victime umane, animale, cât şi pagube materiale. Pot fi aeriene, terestre sau maritime.

Accidentele aeriene cuprind impacturile violente ale aeronavelor ce transportă pasageri sau marfă.

Accidentele terestre sunt constituite de coliziunile sau deraierile de trenuri de marfă sau de pasageri sau ale vehiculelor (autoturisme, camioane, autobuze etc.). Accidentele maritime se referă la accidentele produse de vapoare în cursul unor furtuni, explozii, incendii, ciocniri de iceberguri sau de stânci.

Regulile de navigaţie maritimă şi mijloacele de semnalizare oferă o securitate deplină iar prognozele meteorologice permit evitarea cicloanelor, care pot să ducă la accidente pe căi de transport maritime. Şi, totuşi, aceste mijloace de transport se pot distruge şi pot expune la moarte sutele de pasageri de pe vas.

Tendinţa în accidentele de trafic este de creştere, datorită creşterii capacităţilor de transport sau a vitezei de deplasare a autovehiculelor.

În ultimii ani, frecvenţa accidentelor aviatice produse pe plan mondial cu număr mare de victime, dar şi accidentele aviatice înregistrate în ultimii ani în România, a crescut. Amintim, în acest sens, accidentul aviatic de la Baloteşti – 31 martie 1995, cursa Bucureşti – Bruxelles, înregistrat cu 60 morţi (49 pasageri şi 11 membri ai echipajului).

În catastrofele feroviare intervin trei factori: defecte ale căii ferate (deformări ale şinei, defecte ale platformei pe care este aşezată calea ferată), defecte ale materialului rulant şi defecte de circulaţie (exces de viteză, obstacole periculoase, semnalizare defectuoasă). Catastrofa rutieră de la Mihăileşti a reprezentat un accident datorat transportului necorespunzător de materiale periculoase (azotat de amoniu), care în contact cu substanţe organice la temperaturi critice produc explozii de mari proporţii.

Accidente majore la utilaje şi la instalaţii tehnologice periculoase. Prin acest tip de accidente se înţelege distrugerea sau avarierea unor utilaje şi instalaţii tehnologice, datorită neglijenţei umane, ducând la numeroase victime umane şi la mari pierderi materiale. Caracteristicile de bază ale acestui tip de accident pot fi: domeniul tehnologic de activitate (instalaţii metalurgice, chimice etc.); capacitatea, productivitatea şi durata ciclului tehnologic; mărimea zonei

57

afectate; modalitatea de propagare a accidentului (sub formă de explozie, nor toxic, incendiu).

Accidentele tehnologice se clasifică după amploarea efectelor în catastrofice, grave şi minore. Pentru studiul nostru referitor la dezastre ecologice, considerăm doar accidentele tehnologice catastrofice care au următoarele caracteristici46: pierderile de vieţi omeneşti (1 deces); pierderea totală a instalaţiei de producţie sau daune provocate proprietăţilor mai mari de 1 milion EURO; întreruperea producţiei pentru mai mult de 30 zile; impactul pe termen lung sau permanent asupra mediului; efectul potenţial dincolo de zona afectată – impact asupra populaţiei.

Efectele generale ce pot surveni în urma catastrofelor ecologice datorate unor activităţi tehnologice sunt următoarele: pierderi de vieţi umane şi pagube materiale; distrugerea totală sau parţială a instalaţiilor; neonorarea comenzilor pe plan intern şi extern; probleme sociale (şomaj, cheltuieli suplimentare pentru reabilitare); afectarea mediului ambiant.

Şi în cazul hazardelor tehnologice, ca şi în situaţia celor naturale, infrastructurile critice reprezintă una dintre cele mai vulnerabile componente, ce pot fi afectate din cauza multitudinii de ameninţări „invizibile” şi în cascadă ce sunt dificil de evaluat prin metodele uzuale de detectare.

Reducerea vulnerabilităţilor şi contracararea ameninţărilor se pot realiza prin investiţii în ştiinţă şi tehnologie, pe fundalul unui cadru legislativ şi decizional adecvat, care să îmbunătăţească capacitatea de rezistenţă la hazarde tehnologice a comunităţii respective.

Provocările majore se referă la capacitatea autorităţilor de a: furniza informaţii referitoare la hazarde şi dezastre tehnologice acolo unde şi când sunt necesare; descifra şi înţelege procesele antropice care declanşează hazarde tehnologice; dezvolta strategii şi tehnologii de diminuare a hazardelor tehnologice; identifica şi reduce vulnerabilităţile infrastructurilor critice interdependente; evalua rezistenţa la dezastru utilizând metodele standard; promova aşa-numitul „comportament de risc calculat”47.

3. Dezastre ecologice provocate de accidente sociale grave

Istoric vorbind, cele mai mari dezastre ecologice au fost provocate de războaie. În timp de pace, oamenii s-au străduit să atingă acelaşi record. De-a lungul istoriei, manevrele folosite în lupte au deteriorat îngrijorător mediul, iar costurile pentru reducerea poluării se ridică la miliarde de dolari.

46 Hazarde tehnologice în România, http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/24/hazarde-tehnologice-in-romania/ 47 Efectele hazardelor naturale şi tehnologice asupra infrastructurilor critice, Colocviu Strategic nr. 2/2009, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, p. 4.

58

Retragerea armatei lui Saddam Hussein din Kuweit în 1991 a costat Kuweitul 1, 5 miliarde de dolari pentru a stopa incendiile de la puţurile de petrol, iar ţara a pierdut peste 5 miliarde de dolari pentru a remedia infrastructura afectată. Fumul produs era încărcat cu gaze acide, particule toxice şi compuşi chimici periculoşi, precum dioxid de sulf şi hidrogen sulfurat, toate acestea fiind asociate cu afecţiuni respiratorii şi cancer48.

Un exemplu bine-cunoscut al utilizării războiului ecologic l-a reprezentat utilizarea „Agent Orange” de către armata SUA pentru a distruge sursele de hrană în timpul războiului din Vietnam. Mai recent, distrugerea de sonde de petrol în Kuweit a provocat eliberarea în atmosferă a tone de gaze poluante, precum dioxidul de carbon şi dioxidul de sulf, care au cauzat ploi negre şi acide în Arabia Saudită şi zăpadă neagră în Kashmir (la peste 1.500 de mile depărtare)49.

Explozia unei bombe grele anihilează toată flora şi fauna, distrugând complet straturile inferioare ale solului care se poate regenera complet doar după 1.500 -7.400 de ani.

Peste 84 de ţări au fost afectate de mine şi bombe neexplodate în 2004, potrivit Landmine Monitor50. Anul trecut, numărul acestora s-a redus la 70. Mult timp după ce conflictele s-au încheiat, minele terestre pot continua să facă zonele de conflict nelocuibile. Acestea pot rămâne active până la 50 de ani. Minele sunt fabricate cu costuri mici, însă eliminarea uneia poate costa până la 1.000 dolari. Minele pot fi neutralizate, la rate de peste 1.000 pe minut, dar este nevoie de o zi întreagă pentru ca un expert calificat să cureţe 20-50 metri pătraţi de teren contaminat cu mine. De asemenea, peste 20.000 de situri pe mai mult de 1.700 de facilităţi militare americane sunt contaminate cu deşeuri toxice convenţionale provenite de la mine. Potrivit datelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, estimarea costurilor de anul trecut pentru curăţarea minelor din 27 de state a costat o jumătate de miliard de dolari51.

În 2007, omenirea a cheltuit aproximativ 1,1 trilioane de dolari în domeniul militar, pentru fabricarea armamentului şi instruirea soldaţilor să ucidă52.

48 Pagubele ecologice produse de războaie costă statele miliarde de dolari, Vezi: http://www.antena3.ro/externe/pagubele-ecologice-produse-de-razboaie-costa-statele-miliarde-de-dolari-121058.html 49 EXCLUSIV Green Report: Cat polueaza un razboi? Milioane de dolari pentru reducerea poluarii din razboaie, luni, 21 martie 2011, Vezi: http://www.green-report.ro/stiri/exclusiv-green-report-cat-polueaza-un-razboi-milioane-de-dolari-pentru-reducerea-poluarii-din-razboaie 50 http://www.the-monitor.org/ 51 Pagubele ecologice produse de războaie costă statele miliarde de dolari, Vezi: http://www.antena3.ro/externe/pagubele-ecologice-produse-de-razboaie-costa-statele-miliarde-de-dolari-121058.html 52 EXCLUSIV Green Report: Cat polueaza un razboi? Milioane de dolari pentru reducerea poluarii din razboaie, luni, 21 martie 2011, Vezi: http://www.green-report.ro/stiri/exclusiv-green-report-cat-polueaza-un-razboi-milioane-de-dolari-pentru-reducerea-poluarii-din-razboaie

59

SUA au cheltuit în 2006 pentru războiul din Irak mai mult decât au investit toate ţările lumii în energie din surse regenerabile.

În ceea ce priveşte România, Jane’s Information Group susţine că, compania ROMAIR a dezvoltat şi a produs bomba combinată CL-250, care seamănă cu bomba sovietică RBK-250. Se mai susţine că această bombă este dotată cu mine antitanc BAAT-10 şi mine antipersonal BF-10T53.

Jane’s Information Group a raportat şi despre Aerostar SA că produce sistemul multi-lansator de rachete LAR-160, care poate folosi rachete MK4 ce conţin sub-muniţie 104 M8554

În ceea ce priveşte stocurile româneşti de muniţie combinată pe site-ul companiei ROMARM apar două tipuri de muniţii multi-uz convenţionale îmbunătăţite, proiectile de 152mm, CG-540 şi CG-540 ER55. Aceste tipuri de muniţii combinate, care conţin încărcătură GAA-001 reprezintă un rezultat de producţie şi marketing realizat cu ajutorul industriei militare israeliene. Încărcătura GAA-001 este descrisă a fi identică cu cea israeliană M85 şi este produsă de compania românească Aeroteh SA56.

Totuşi, în aprilie 2011, România a declarat că „nu deţine distribuitori KMG-U sau bombe combinate de tip RBK-250, RBK-275 sau RBK-500”.57

Concluzii

Dezastrele devin tot mai comune şi mai distrugătoare, în primul rând din cauza schimbărilor climatice şi a dezvoltării nedurabile. Dezastrele sunt rezultatul pericolelor – naturale sau antropologice - ce copleşesc capacitatea oamenilor vulnerabili de a le înfrunta. De aceea, dezastrele nu trebuie văzute ca ameninţări externe, ci ca riscuri create de societatea umană – care pot fi combătute prin acţiune umană.

Incidenţa dezastrelor are o legătură complexă cu procesele dezvoltării umane, şi prin urmare cu intervenţiile în dezvoltare legate de subzistenţă. Asigurarea bunăstării şi a creşterii economice este doar un aspect al dezvoltării ce nu reduce riscul în mod necesar: să ne amintim impactul devastator al uraganului Katrina din SUA. În schimb, relaţia dintre dezvoltare şi riscul de dezastre este multi-tematică, cuprinzând locaţia, cauzalitatea şi aspectele

53 Robert Hewson, ed., Jane’s Air Launched Weapons, Issue 44 (Surrey, UK: Jane’s Information Group Limited, 2004), p. 290. 54 Leland S. Ness and Anthony G. Williams, eds., Jane’s Ammunition Handbook 2007–2008 (Surrey, UK: Jane’s Information Group Limited, 2007), p. 714. 55 Romarm, “Artillery Ammunition, ” www.romarm.ro. 56 Leland S. Ness and Anthony G. Williams, eds., Jane’s Ammunition Handbook 2007–2008 (Surrey, UK: Jane’s Information Group Limited, 2007), pp. 605–606. 57 Letter from Doru Costea, 27 April 2011, C1-3/3782. Jane’s Information Group has listed Romania as possessing KMG-U dispensers (which deploy submunitions), and RBK-250, RBK-275, and RBK-500 cluster bombs.

60

programatice şi financiare ale muncii de dezvoltare. În acest sens se pot trage următoarele concluzii:

a) Dezastrele ecologice afectează disproporţional săracii din lume. Mai mult de jumătate din decesele cauzate de dezastre survin în ţările cu indici ai dezvoltării umane scăzuţi, deşi doar 11% din oamenii expuşi pericolelor trăiesc acolo58. Cu alte cuvinte, nivelurile scăzute ale dezvoltării umane sunt strâns legate de capacitatea scăzută şi vulnerabilitatea crescută în determinarea riscurilor. Invers, reducerea sărăciei poate ajuta la reducerea riscurilor de dezastre prin reducerea vulnerabilităţii şi îmbunătăţirea capacităţii, însă doar dacă măsurile de reducere a riscurilor de dezastre sunt evaluate conştient şi implementate ca parte a unei intervenţii.

b) Dezastrele îşi trag seva din eşecurile de dezvoltare. Declanşarea unui dezastru duce adesea la distrugerea infrastructurii, erodarea subzistenţei, rănire, îmbolnăvire, moarte. Însă, pierderile cauzate de dezastre interacţionează cu şi agravează alte slăbiciuni sociale, şi pot duce la crize politice, sociale şi economice pe termen mai lung. Cu alte cuvinte, schimbările sociale şi programele de dezvoltare din trecut au dat greş în a pregăti structurile sociale pentru izbucnirea unui dezastru: societăţile au rămas vulnerabile.

c) Proiectele de dezvoltare pot creşte riscul dezastrelor. Intervenţiile în dezvoltare ale actorilor statali sau non-statali pot avea efecte negative puternice asupra capacităţii şi vulnerabilităţii sociale la nivelurile cauzelor de bază, ale presiunilor dinamice şi a altor condiţii nesigure. Există multe exemple în care tendinţa pentru creştere economică şi îmbunătăţire socială creează noi riscuri de dezastre ca, de exemplu, urbanizarea rapidă.

d) Alocarea de resurse limitate pentru dezvoltare şi proiecte de ajutor par a fi un joc fără câştig din moment ce amândouă tipurile de intervenţii accesează aceeaşi sumă de bani redusă, o creştere în intervenţiile de ajutorare ar putea precipita o descreştere în intervenţiile pentru dezvoltare.

Bibliografie:

1. European Environment Agency, Mapping the impacts of recent natural disasters and technological accidents in Europe – Environmental issue report no. 35, Copenhaga, 2003.

2. Maxx Dilley, Robert S. Chen et all, Natural disaster hotspots: a global risk analysis, Synthesis Report, March 2005

3. Anexa la Strategia naţională de management al riscului la inundaţii - prevenirea, protecţia şi diminuarea efectelor inundaţiilor, http://schimbariclimatice.amr.ro/documente/strategia_ nationala_de_management_al_riscului_la_inundatii.pdf

58 Df (1999) Guidance for Evaluation Humanitarian Assistance in Complex Emergencies, de la www.the-ecentre.net/resource/e_library/doc/OECD.pdf

61

4. Ministerul Mediului şi Pădurilor, Strategia naţională pe termen mediu şi lung de management al riscului la inundaţii, 2009-2010.

5. Carta verde, Politici de mediu, Guvernul Romaniei, Programul Phare 2000 Fenomene de risc geografic, studiu al Academiei Romane, 1998

6. European Agency for Safety and Health at Work, OSH in figures: stress at work — facts and figures – European Risk Obsrvatory Report No. 9, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2009.

7. United Nations, International Strategy for Disaster Reduction, South Eastern Europe Disaster Risk Mitigation and Adaptation Initiative, Risk Assessment for South Eastern Europe Desk Study Review

8. Ministerul Administraţiei şi Internelor, Strategia Naţională de educare şi informare publică pentru situaţii de urgenţă, http://www.mai.gov.ro/documente/transparenta%20decizionala/strategia_de_constientizare_publica.pdf

9. Strategia naţională de securitate nucleară pe anii 2009-2012. 10. Confederaţia CARITAS România, Reducerea riscurilor de dezastre. Învăţând

pentru subzistenţă Seria nr. 1, http://caritasbucuresti.org/emergency/files/Documente_utile8/ Literatura/Romana/Reducerea_riscului.pdf

11. 1 Asociaţia ALMA-Ro, Managementul riscului de dezastru – ghid de lucru pentru ONG-urile de mediu în prevenirea dezastrelor, martie 2007, p.

12. UNISDR (2006) Comunicat presă luni 30 ian. 2006 Dezastrele au crescut cu 18% în 2005, dar rata mortalităţii scade, de la www.unisdr.org

13. UNISDR (2007) Comunicat presă luni 29 ian. 2007, de la www.unisdr.org 14. CRED (2004) 30 Years of Natural Disasters - 1974-2003: The Numbers, UCL

Presses Universittaires De Louvain, de la www.cred.be 15. Romania – disaster statistics, http://www.preventionweb.net/english/countries/ statistics/

index.php?cid=141 16. Istoria anilor de arşiţă în România, Vezi: http://www.ecomagazin.ro/istoria-anilor-de-

arsita-din-romania/

17. Hazarduri climatice – seceta, http://www.pagini-scolare.ro/Geografie-si-geologie-planuri-lectii-

si-studii/HAZARDURI-CLIMATICE-SECETA/menu-id-62.html

18. Avarii şi pierderi produse de cutremure, http://inforisx.incerc2004.ro/avariile.htm

19. Scurgerea apelor în exces – inundaţii. Cauze manifestări, caracteristici: http://www.isudobrogea.ro/inundatii.pdf

20. Inundaţiile – cauze, forme de manifestare, efecte, modalităţi de combatere, http://www.isujis.ro/files/l ectie-liceu.pdf

21. Dan Bălteanu, Sorin Cheval, Mihaela Şerban, Evaluarea şi cartografierea hazardelor naturale şi tehnologice la nivel local şi naţional – Studii de caz, Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti, http://www.racai.ro/RISC1/DanBalteanu.pdf

22. Hazarde tehnologice în România, http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/24/hazarde-

tehnologice-in-romania/

23. Efectele hazardelor naturale şi tehnologice asupra infrastructurilor critice, Colocviu Strategic nr. 2/2009, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.

62

24. Pagubele ecologice produse de războaie costă statele miliarde de dolari, http://www.antena3.ro/externe/pagubele-ecologice-produse-de-razboaie-costa-statele-miliarde-de-dolari-121058.html

25. EXCLUSIV Green Report: Cat polueaza un razboi? Milioane de dolari pentru reducerea poluarii din razboaie, luni, 21 martie 2011, Vezi: http://www.green-

report.ro/stiri/exclusiv-green-report-cat-polueaza-un-razboi-milioane-de-dolari-pentru-reducerea-poluarii-din-razboaie

26. http://www.the-monitor.org/ 27. Robert Hewson, ed., Jane’s Air Launched Weapons, Issue 44 (Surrey, UK: Jane’s

Information Group Limited, 2004). 28. .Leland S. Ness and Anthony G. Williams, eds., Jane’s Ammunition Handbook 2007–

2008 (Surrey, UK: Jane’s Information Group Limited, 2007). 29. Romarm, “Artillery Ammunition”, www.romarm.ro. 30. Leland S. Ness and Anthony G. Williams, eds., Jane’s Ammunition Handbook 2007–

2008 (Surrey, UK: Jane’s Information Group Limited, 2007). 31. Letter from Doru Costea, 27 April 2011, C1-3/3782. Jane’s Information Group has

listed Romania as possessing KMG-U dispensers (which deploy submunitions), and RBK-250, RBK-275, and RBK-500 cluster bombs.

32. Df (1999) Guidance for Evaluation Humanitarian Assistance in Complex Emergencies, de la www.the-ecentre.net/resource/e_library/doc/OECD.pdf

63

RISCURI ŞI AMENINŢĂRI DIN SPAŢIUL CIBERNETIC LA ADRESA INFRASTRUCTURII INFORMAŢIONALE CRITICE

Constantin MINCU1, Gruia TIMOFTE2

1) General mr. (r) prof. cons. dr., membru titular al AOSR 2) General brigadă (r) prof. univ. dr., membru titular al AOSR

mincu_constantin@yahoo.com

Rezumat

Infrastructurile critice sunt constituite din sisteme materiale şi cibernetice esenţiale pentru desfăşurarea activităţilor minime în economia şi guvernul unei naţiuni. Acestea cuprind telecomunicaţiile, resursele energetice, sistemul bancar şi financiar, transporturile, sistemele de aprovizionare cu apă şi serviciile de urgenţă, atât cele de stat, cât şi cele private. Multe dintre infrastructurile critice naţionale s-au dezvoltat, atât material cât şi logic ca sisteme separate, cu foarte puţine interdependenţe. Ca urmare a progreselor din tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor şi a necesităţii privind creşterea eficienţei, aceste infrastructuri au devenit din ce în ce mai automatizate şi interconectate. Pe de altă parte, aceste evoluţii au creat noi vulnerabilităţi determinate de defectarea echipamentelor, erorile umane, starea vremii şi alte cauze naturale, atacurile fizice şi cibernetice. Aceste vulnerabilităţi solicită abordări flexibile şi graduale care să vizeze ambele sectoare (de stat şi privat), să asigure securitatea naţională şi să contribuie la cea internaţională.

Cuvinte cheie: spaţiu cibernetic; infrastructură informaţională critică; tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor; risc, ameninţare şi vulnerabilitate cibernetică; securitate cibernetică.

Abstract

Critical infrastructures are those physical and cyber-based systems essential to the minimum operations of the economy and government. They include, but are not limited to, telecommunications, energy, banking and finance, transportation, water systems and emergency services, both governmental and private. Many of the national critical infrastructures have historically been physically and logically separate systems that had little interdependence. As a result of advances in communication and information technology and the necessity of improved efficiency, however, these infrastructures have become increasingly automated and interlinked. These same advances have created new vulnerabilities to equipment failure, human error, weather and other natural causes, and physical and cyber attacks. Addressing these vulnerabilities will necessarily require flexible, evolutionary approaches that span both the public and private sectors, and protect both domestic and international security.

Key-words: cyberspace, critical information infrastructure, communication and information technology, cyber vulnerability, threat, and risk, cyber security.

* * *

64

Infrastructurile critice sunt sisteme şi active, fizice şi virtuale, vitale pentru naţiuni astfel încât incapacitatea sau distrugerea lor ar avea un impact devastator asupra securităţii naţionale, securităţii economice naţionale, sănătăţii şi siguranţei publice naţionale sau oricărei combinaţii a acestora. Sectoarele infrastructurii critice sunt: agricol şi de alimentaţie, bănci şi finanţe, chimic, facilităţi comerciale, comunicaţii, producţie critică, baraje, baza industriei de apărare, servicii de urgenţă, energie, facilităţi guvernamentale, tehnologia informaţiei, monumente şi simboluri naţionale, reactoare nucleare, materiale şi deşeuri, poştă şi expediere, sănătate publică şi servicii medicale, sisteme de transport şi aprovizionare cu apă.

Combaterea acestor ameninţări se bazează pe un parteneriat eficient între guvern şi proprietarii şi operatorii infrastructurii critice din sectorul privat. De aceea, este necesar un model de parteneriat care include consilii publice şi private pentru coordonarea politicilor şi centre pentru schimb de informaţii şi analiză care să culeagă şi să disemineze informaţia referitoare la infrastructura fizică şi cibernetică. Recentele atacuri cibernetice asupra corporaţiilor din diferite ţări au evidenţiat ameninţările datorate conectării globale la reţele.

Ca urmare a faptului că sectorul privat deţine majoritatea infrastructurii critice a naţiunilor – instituţiile bancare şi financiare, reţelele de telecomunicaţii şi producţia de energie, precum şi facilităţile de furnizare a acesteia – este vital ca sectoarele public şi privat să formeze un parteneriat eficient care să protejeze cu succes aceste active cibernetice critice de o multitudine de ameninţări provenind de la terorişti, criminali şi naţiuni ostile [1].

Politica naţională trebuie să stabilească mecanisme variate pentru dezvoltarea parteneriatelor public-private. Consiliile creează structura prin care grupurile reprezentative de la toate nivelurile guvernamentale şi sectoarele private să colaboreze pentru planificare şi implementarea eforturilor de a proteja infrastructura critică. Consiliile sectorului sunt prevăzute să fie conectate politic şi să reprezinte un punct primar de contact al guvernării pentru planificarea întregii arii de activităţi legate de protecţia infrastructurilor critice inclusiv pe acelea referitoare la diminuarea ameninţările cibernetice. Obiectivele lor sunt de a determina (1) aşteptările părţilor interesate din sectorul privat legate de domeniul cibernetic, parteneriatele public-private şi în ce măsură aceste aşteptări sunt atinse şi (2) aşteptările sectorului public legate de domeniul cibernetic, parteneriatele public-private şi în ce măsură aceste aşteptări sunt îndeplinite. Organizaţiile publice şi private se bazează pe sistemele de computere pentru a transfera sume de bani, informaţii sensibile şi personale economice şi comerciale, precum şi informaţii clasificate sau sensibile şi neclasificate de apărare şi intelligence. Transferul în creştere al informaţiilor critice accentuează riscul ca persoane rău intenţionate să încerce să perturbeze sau să dezactiveze infrastructuri critice naţionale şi să obţină informaţii sensibile şi critice în scopuri maliţioase. Politica naţională trebuie să sporească importanţa coordonării public-

65

private pentru a se adresa ameninţărilor direcţionate împotriva infrastructurii critice naţionale cibernetice şi conexe.

Ameninţările cibernetice la adresa infrastructurii critice naţionale

Diferite tipuri de ameninţări cibernetice provenind de la surse numeroase pot afecta negativ calculatoare, software, operaţii ale unei agenţii, o industrie sau chiar Internetul. Interconectivitatea globală asigurată de Internet permite atacatorilor cibernetici să traverseze cu uşurinţă graniţele naţionale, să acceseze un număr mare de victime în acelaşi timp şi să-şi menţină cu uşurinţă anonimatul. Ameninţările cibernetice pot fi intenţionate şi neintenţionate. Ameninţările neintenţionate pot fi cauzate de upgradările de software sau procedurile de mentenanţă care perturbă sistemele din neatenţie. Ameninţările intenţionate includ atacuri direcţionate sau nedirecţionate. Atacurile pot proveni de la o varietate de surse inclusiv grupuri criminale, hackeri şi terorişti. Multe surse de ameninţări care au fost identificate de către comunităţile de intelligence şi de către alţii sunt după cum urmează:

Operatorii bot-net folosesc reţeaua, sau bot-net, unor sisteme compromise controlate de la distanţă pentru coordonarea atacurilor şi pentru distribuirea atacurilor sub forma schemelor de phishing (sustragere de date), spam (expediere de mesaje nesolicitate) şi malware (programe maliţioase). Serviciile acestor reţele sunt uneori disponibile pe piaţa neagră (de exemplu, achiziţionarea unui pachet pentru stoparea atacului asupra serviciului respectiv sau a unor servere de care te poţi folosi pentru iniţierea de atacuri spam sau phishing).

Grupările criminale încearcă să atace sistemele pentru a obţine câştig financiar. În mod specific, grupările criminale folosesc spam-ul, phishing-ul şi spyware-ul (soft de spionaj)/malware-ul pentru acţiuni de furt de identitate şi fraudă online. Spionii corporaţiilor internaţionale şi ai organizaţiilor criminale constituie o ameninţare pentru alte state prin abilitatea lor de a conduce spionajul industrial şi furtul monetar pe scară largă şi de a angaja şi dezvolta talentul hackerilor.

Hackerii (atacatori din exterior ai sistemelor informatice) pătrund în reţele de dragul provocării, pentru a-şi câştiga stima în comunitatea hackerilor, din răzbunare, pentru a-i urmări pe alţii, pentru a câştiga bani, acestea fiind doar unele dintre motive. În timp ce, în trecut, obţinerea accesului neautorizat necesita îndemânare şi cunoştinţe cibernetice substanţiale, acum, hackerii pot descărca script-uri (programe) şi protocoale de pe Internet şi lansa împotriva site-urilor victime. Astfel, pe măsură ce uneltele au devenit mai sofisticate, au devenit şi mai uşor de folosit.

Insiderii (atacatori din interior ai sistemelor informatice) sunt principala sursă de criminalitate informatică. Insiderii nu au nevoie de foarte multe cunoştinţe despre intruziunea în computere deoarece ştiinţa lor referitoare la un

66

sistem ţintă le permite de cele mai multe ori să obţină acces nerestricţionat, să provoace deteriorarea sistemului sau să fure date din sistem. Ameninţarea provenită din interior îi include pe contractorii angajaţi de organizaţie, ca şi pe angajaţii care introduc accidental programe maliţioase în sisteme.

Naţiunile folosesc instrumentele cibernetice ca parte a activităţilor lor de colectare de informaţii şi spionaj. În plus, multe naţiuni lucrează în mod agresiv pentru dezvoltarea de doctrine, programe şi capabilităţi de război informaţional. Astfel de capabilităţi permit unei singure entităţi să aibă un impact semnificativ şi grav prin perturbarea aprovizionării, comunicaţiilor şi infrastructurilor economice care sprijină puterea militară a altor ţări.

Phisherii (colectorii de informaţii) sunt indivizi sau grupuri restrânse de persoane, care execută scheme de phishing încercând să fure identităţi sau informaţii care să le aducă câştig financiar. Phisherii pot folosi şi spam sau spyware/malware pentru a-şi îndeplini obiectivele.

Spammerii sunt indivizi sau organizaţii care trimit email-uri nesolicitate cu informaţii ascunse sau false pentru a vinde produse, a conduce scheme de phishing, a distribui spyware/malware sau a ataca organizaţii (de exemplu, refuzarea serviciului).

Autorii de spyware sau malware sunt indivizi sau organizaţii cu intenţii maliţioase care conduc atacuri împotriva utilizatorilor prin producerea şi distribuirea de spyware şi malware.

Teroriştii încearcă să distrugă, să dezafecteze sau să exploateze infrastructurile critice pentru a ameninţa securitatea naţională, a cauza victime în masă, a slăbi economia şi a slăbi moralul şi încrederea publicului. Teroriştii pot folosi scheme de phishing sau spyware/malware pentru a genera fonduri financiare sau pentru a colecta informaţii sensibile.

Grupurile sau indivizii pot desfăşura în mod intenţionat exploatări cibernetice urmărind cu predilecţie un sistem cibernetic sau atacând prin Internet folosind viruşi, viermi (programe care se multiplică singure), sau malware nevizând o ţintă specifică. Principalele tipuri de exploatări cibernetice pot fi:

Denial-of-service (refuzul serviciului) reprezintă o metodă de atac provenind de la o sursă unică care refuză accesul în sistem al utilizatorilor legitimi prin încărcarea calculatorului ţintă cu mesaje şi prin blocarea traficului legitim. Poate stopa sistemul să execute schimbul de date cu alte sisteme sau să acceseze Internetul.

Distributed denial-of-service (refuzul distribuit al serviciului) reprezintă o variantă de atac care foloseşte atacul coordonat din parte unui sistem distribuit de calculatoare şi nu doar din partea unei singure surse. Adesea foloseşte viermi pentru a se răspândi către calculatoare multiple care apoi atacă ţinta.

Exploit tools (unelte de exploatare) sunt instrumentele sofisticate disponibile publicului pe care le pot folosi intruşii cu niveluri diferite de

67

îndemânare pentru a descoperi vulnerabilităţi şi a obţine accesul în sistemele vizate.

Bombele logice reprezintă forme de sabotaj prin care un programator inserează coduri care determină programul să realizeze o acţiune distructivă când intervin anumite evenimente, precum terminarea perioadei de angajare a programatorului.

Phishing-ul reprezintă crearea şi utilizarea de emailuri şi site-uri web – realizate să arate similar cu site-urile unor afaceri legitime, instituţii financiare şi agenţii guvernamentale bine-cunoscute – pentru a-i induce în eroare pe utilizatorii Internet-ului şi ai-i determina să-şi decline date personale precum informaţii referitoare la conturile bancare şi financiare şi la parolele personale. Ulterior, phisherii folosesc aceste informaţii în scopuri infracţionale pentru furtul de identitate şi fraude asupra persoanelor.

Sniffer este un program care interceptează datele vehiculate şi examinează fiecare pachet în căutare de informaţii specifice precum parolele transmise clar în format text.

Calul troian este un program de calculator care ascunde un cod dăunător. De obicei, un cal troian este deghizat într-un program util pe care un utilizator doreşte să-l execute.

Virusul este un program care infectează fişierele calculatorului, de obicei pe cele executabile, prin inserarea unei copii personale în cadrul fişierului. Aceste copii sunt, de obicei, executate când fişierul infectat este încărcat în memoria computerului permiţând virusului să infecteze alte fişiere. Spre deosebire de vierme, un virus necesită implicarea umană (de obicei involuntară) pentru a se propaga.

Vishing-ul reprezintă o metodă de phishing asupra tehnologiei Voice-over-Internet-Protocol (Protocolului de Voce pe Internet) şi software-ului centrului de apeluri din sursă deschisă care au făcut necostisitor pentru escroci să creeze centre de apeluri false şi pentru infractori să trimită emailuri şi mesaje text potenţialelor victime informându-le că a intervenit o problemă de securitate şi că trebuie să-şi sune banca să-şi reactiveze cardul de debit sau credit sau să trimită mesaje text spre telefoane mobile instruind victimele potenţiale să contacteze băncile online false pentru a-şi înnoi conturile.

War driving-ul (războiul de conducere) este o metodă de a obţine intrarea în reţele de calculatoare fără fir cu ajutorul unui laptop, antene şi un adaptor de reţea fără fir care implică locaţii de patrulare pentru a obţine acces neautorizat.

Viermele este un program de computer independent care se reproduce prin auto-copiere de pe un sistem pe altul în reţea. Spre diferenţă de viruşii de calculator, viermii nu necesită implicare umană pentru a se propaga.

Zero-day exploit (exploatarea zilei zero) este o ameninţare cibernetică, profitând de vulnerabilităţi de securitate în aceeaşi zi în care vulnerabilitatea devine cunoscută publicului larg şi pentru care nu există remedii disponibile.

68

Recente rapoarte referitoare la atacuri cibernetice ilustrează că astfel de atacuri pot avea un impact destabilizator asupra securităţii naţionale şi economice şi asupra sănătăţii şi siguranţei publice.

În mai 2007, Estonia a raportat că a fost ţinta unui atac cibernetic denial-of service (de refuzare a serviciului) care a avut consecinţe naţionale. Atacul coordonat a creat întreruperi în masă a website-urilor guvernului şi comerciale. [2]. În martie 2008, Departamentul Apărării al SUA a raportat că, în 2007, reţelele de computere operate de Departamentul Apărării, unele agenţii federale şi centre de cercetare ale apărării şi contractori au fost ţinta unor intruziuni asupra reţelelor de calculatoare. Deşi cei responsabili nu au fost identificaţi, atacurile au părut să-şi aibă originea în China[3]. În ianuarie 2010, s-a raportat că cel puţin 30 de companii tehnologice – majoritatea din Silicon Valley, California – au fost victimele intruziunilor. Atacatorii cibernetici au infectat calculatoarele cu programe ascunse ce au permis accesul neautorizat la fişiere care puteau include referiri la sisteme de securitate a calculatoarelor, date esenţiale pentru corporaţii şi software cu coduri sursă ale companiilor[4]. În ianuarie 2010, o companie cu sediul în California a dat în judecată două companii chineze motivând că acestea le-au furat codul de software pe care apoi l-au distribuit către zeci de milioane de beneficiari ca parte a software-ului de filtrare sponsorizat de guvernul chinez. Compania doreşte ca despăgubiri mai mult de 2, 2 milioane dolari. Cercetători academici au descoperit că porţiuni ale codului de software al companiei au fost copiate şi folosite în versiunea iniţială a software-ului chinez [5]. Bazându-se pe o investigaţie de 8 luni în 2009, cercetării universitari au raportat că sistemele de calculatoare din India au fost atacate. Atacatorii cibernetici suspectaţi s-au conectat la calculatoarele indiene folosindu-se de reţelele sociale pentru a instala bot-net-uri care s-au infiltrat şi au infectat calculatoarele populaţiei cu malware-uri. Incidentele au fost raportate că au fost descoperite ca aparţinând unei organizaţii subterane de spionaj care a putut sustrage informaţii sensibile de securitate şi apărare naţională [6]. Prin folosirea programului de parteneriat dintre sectoarele privat şi public se pot coordona acţiuni pentru gestionarea riscurilor legate de protejarea infrastructurii critice cibernetică de informaţii. Această coordonare include schimbul de informaţii, conducerea de exerciţii şi furnizarea de resurse.

Schimbul de informaţii. Schimbul de informaţii permite partenerilor guvernamentali şi din sectorul privat să evalueze corect evenimentele, să formuleze evaluări de risc şi să determine modalităţi adecvate de acţiune. Acesta include schimbul de informaţii referitoare la ameninţările şi vulnerabilităţile

69

cibernetice, la alerte şi avertizări asupra unor astfel de ameninţări şi recomandarea de măsuri de atenuare. Conducerea de exerciţii. Construirea şi menţinerea expertizei organizaţionale şi sectoriale necesită exerciţii cuprinzătoare pentru testarea interacţiunii dintre părţile implicate în contextul unor atacuri cibernetice grave, incidente teroriste, dezastre naturale sau alt gen de urgenţe. Exerciţiile sunt efectuate de către proprietarii şi operatorii din sectorul privat şi la toate nivelurile de guvernare. Furnizarea de resurse. Maximizarea utilizării eficiente a resurselor reprezintă elementul cheie al protejării infrastructurii critice naţionale. Aceasta include acordarea de asistenţă tehnică şi expertiză politică, de formare, angajamentul oamenilor şi ajutorul financiar prin proiecte de grant.

2. Cerinţele de securitate cibernetică ale sectoarelor infrastructurii

critice

a. Ameninţările, vulnerabilităţile, incidentele şi consecinţele potenţialelor atacuri sunt în creştere. Infrastructurile critice pot fi ameninţate utilizând atât mijloace fizice cât şi cibernetice. Mai multe organizaţii şi indivizi sunt capabili să conducă astfel de atacuri. Oricum, pe măsură ce creşte dependenţa infrastructurilor critice faţă de reţelele de computere şi de comunicaţii, tot mai multe organizaţii şi indivizi pot provoca daune folosind atacurile cibernetice [7].

b. Sectoarele infrastructurii critice se confruntă cu ameninţări cibernetice variate. În plus faţă de ameninţările fizice pe care le impun, teroriştii şi alţi răuvoitori, precum infractorii transnaţionali şi serviciile de informaţii străine, reprezintă o ameninţare pentru sistemul nostru naţional de calculatoare. Oficialii sunt din ce în ce mai preocupaţi de atacurile din partea indivizilor şi grupurilor cu intenţii maliţioase precum infracţiunea, terorismul, colectarea de informaţii străine etc.

c. Sistemul de management defectuos poate fi costisitor şi perturbator. În această categorie pot fi incluse ameninţările de securitate cibernetică obişnuite precum: monitorizarea inadecvată a sistemului şi unelte de control defectuoase, creşterea neplanificată a unui sistem larg şi complex cu interdependenţe externe; o combinaţie de factori externi puţin probabili a interveni, lipsa unei părţi interesate bine-definite responsabilă pentru robusteţea de ansamblu a sistemului şi confuzia sau erorile operatorului. Aceste ameninţări capătă puţină atenţie şi de aceea se pot transforma în riscuri serioase ce afectează creşterea economică naţională şi succesul unor iniţiative guvernamentale sau ale sectorului privat. Aceste activităţi plasează sistemelor operate de calculator roluri critice pentru sectoarele economic, guvernamental, militar sau industrial de importanţă naţională. Sistemele sunt în creştere printr-un proces neplanificat, organic de acumulare, fără nici un fel de plan la nivel mondial şi fără o entitate bine definită, cu responsabilitate clară pentru securitate şi fiabilitate. Sistemele rezultate sunt

70

intrinsec greu de analizat sau monitorizat, astfel încât chiar în cazul în care naţiunea are mandat ca să le controleze, ştiinţa de a face acest lucru lipseşte de cele mai multe ori.

d. Îngrijorare crescândă asupra conexiunilor dintre lumile cibernetică şi fizică. De exemplu, un atac cibernetic care întrerupe alimentarea cu apă sau sistemul electric, în combinaţie cu un atac fizic, ar putea sista serviciilor de urgenţă resursele necesare pentru a gestiona consecinţele unui atac fizic prin controlul incendiilor, coordonarea acţiunilor, şi generarea de curent electric.

e. Infrastructurilor critice se bazează pe tehnologia informaţiei pentru a funcţiona. În fiecare dintre sectoarele infrastructurilor critice, entităţile se bazează pe tipuri similare de tehnologie a informaţiei pentru a îndeplini atât funcţii critice şi non-critice, cum ar fi cele legate de: contabilitate, finanţe, personal, fabricaţie, inginerie, logistică şi care, pentru îndeplinirea misiunilor lor, necesită generarea şi transmiterea energiei electrice, furnizarea de apă, producerea de substanţe chimice, transportul de mărfuri şi persoane, sau sprijinirea operaţiunilor financiare.

Datorită faptului că sectoarele infrastructurii folosesc tehnologii analoage de calculatoare şi interconectare, ele au nevoi similare pentru securitatea cibernetică. Cu toate acestea, nivelul de importanţă acordat diverselor aspecte ale securităţii cibernetice variază. De exemplu, cerinţele de securitate cibernetică sunt adesea descrise în termeni de confidenţialitate, integritate sau disponibilitate datelor şi sistemelor. Confidenţialitatea asigură menţinerea restricţiilor autorizate privind accesul şi divulgarea de informaţii, inclusiv mijloacele de protecţie a vieţii private cu caracter personal şi a informaţiilor particulare. Integritatea este definită ca paza împotriva modificărilor necorespunzătoare sau distrugerea informaţiilor şi include informaţii de non-repudiere şi autenticitate. Disponibilitatea înseamnă garantarea accesului în timp util şi de încredere şi utilizarea de informaţii.

3. Tehnologiile şi standardele de securitate cibernetică

Deţinătorii de infrastructuri critice folosesc tehnologii curente de securitate cibernetică precum firewall-uri (paravane de protecţie) şi software-uri antivirus pentru a proteja informaţiile pe care le procesează, înmagazinează şi transmit în sistemele de reţea care sunt predominante în infrastructuri. Pentru a ajuta proprietarii de infrastructuri să achiziţioneze tehnologii de securitate cibernetică, sunt disponibile standarde care descriu caracteristicile şi calităţile operaţionale ale produselor tehnologice de securitate cibernetică. Sunt, de asemenea, disponibile şi standardele care descriu protocoalele şi ghidurile de operare care arată modul de folosire al produselor tehnologice [8].

a. Următoarele categorii de produse tehnologice de securitate cibernetică reprezintă elemente comune de control care ajută la securizarea sistemelor de tehnologia informaţiei şi a reţelelor:

71

Controlul accesului limitează capacitatea utilizatorilor necunoscuţi sau neautorizaţi de a vizualiza sau utiliza informaţii, gazde sau reţele. Tehnologiile de control al accesului pot ajuta la protejarea datelor şi a sistemelor sensibile. Controalele de acces includ tehnologii de protecţie a limitei, de autentificare şi de autorizare.

Controalele integrităţii sistemului sunt folosite pentru a se asigura că sistemul şi datele sale nu sunt modificate ilegal sau corupte de un cod maliţios. Software-ul antivirus şi verificatorii de integritate sunt două tipuri de tehnologii care ajută la asigurarea integrităţii sistemului.

Controalele criptografice includ criptarea datelor în timpul transmisiei şi atunci când sunt stocate într-un sistem. Criptarea este procesul de transformare a datelor obişnuite într-o formă de cod, astfel încât informaţiile sunt accesibile numai celor care sunt autorizaţi să aibă acces. Două aplicaţii ale criptografiei sunt reţelele virtuale private şi semnăturile şi certificatele digitale.

Controalelor de audit şi de monitorizare ajută administratorii să efectueze investigaţii în timpul şi după un atac. Vom descrie patru tipuri de tehnologii de audit şi monitorizare: sisteme de detectare a intruziunilor, sisteme de prevenire a intruziunilor, instrumente de corelare a evenimentelor de securitate şi criminalistica calculatoarelor.

Controalele de configurare a managementului şi de asigurare ajută administratorii să vizualizeze şi să modifice setările de securitate ale gazdelor şi reţelelor lor, să verifice corectitudinea setărilor de securitate şi să menţină operaţiunile într-un mod securizat în condiţii de constrângere. Aici, amintim cinci tipuri de tehnologii de configurare a managementului şi de asigurare: aplicarea de politici, managementul de reţea, continuitatea operaţiunilor, scanere şi managementul patch-urilor (actualizărilor).

b. Standardele de securitate cibernetică pot ajuta la furnizarea bazei pentru cumpărarea şi vânzarea de produse de securitate prin definirea unui set de reguli, condiţii sau cerinţe pe care trebuie să le întrunească produsele.

Există trei categorii largi de standarde care guvernează tehnologia de securitate cibernetică: (1) standardele de securitate a protocolului; (2) criteriile de securitate a produsului, precum criteriile comune de protecţie ale profilurilor; şi (3) orientările operaţionale. Standardele de securitate a protocolului sunt standarde de interfaţă care definesc punctele de legătură dintre două dispozitive. Standardele de produs stabilesc calităţile şi cerinţele pe care trebuie să le deţină un produs şi care va servi efectiv scopului acestuia. Orientările operaţionale definesc procesul ce se va urma pentru ca un proces sau sistem de securitate să funcţioneze în mod eficient. Proiectanţii şi constructorii produselor pot folosi standardele de protocol şi produs pentru a crea şi testa produsele pentru a se asigura că acestea întrunesc criteriile stabilite prin standardele anterioare. Cumpărătorii pot selecta

72

tehnologie care respectă standardele având asigurarea că aceste tehnologii respectă standardele.

4. Elemente de implementare a securităţii cibernetice

Proprietarii de infrastructuri critice sunt în cele din urmă responsabili pentru asigurarea nevoilor lor de securitate cibernetică. Pentru unele sectoare de infrastructură, coordonatorii de sector – indivizi sau organizaţii – au un rol colectiv în sprijinirea entităţilor din sectorul lor să asigure securitatea cibernetică. În plus, statul şi organizaţiile locale au rol să se asigure că sunt urmărite interesele de securitate naţională şi bunăstarea publică şi aceştia deţin o varietate de instrumente, inclusiv regulamente, granturi şi parteneriate, care pot fi folosite să influenţeze modul în care infrastructurile critice naţionale sunt protejate. Multe dintre provocări sunt comune tuturor tipurilor de infrastructuri critice pe timp ce unele provocări sunt specifice unor sectoare. Concomitent cu provocările, există şi oportunităţi de acţiune din partea guvernului, sectoarelor de infrastructură critică, entităţilor individuale care deţin infrastructuri critice şi producătorii de tehnologie [9].

a) Un cadru de lucru bazat pe risc pentru proprietarii de infrastructură pentru a implementa tehnologiile de securitate cibernetică. Pe baza rezultatelor

evaluării de risc, proprietarii de infrastructuri pot implementa tehnologiile disponibile de securitate cibernetică pentru a diminua riscurile identificate. Există mai multe categorii de tehnologii disponibile pentru securitatea cibernetică care poate fi folosite pentru o mai bună securizare a sistemelor infrastructurii critice. De asemenea, proprietarii de infrastructuri trebuie să ţină cont de limitările acestor tehnologii ca şi de interacţiunile tehnologiilor cu procesele de securitate şi cu oamenii ce utilizează aceste tehnologii. Este important să gândim securitatea cibernetică într-un cadru de lucru

general care include următoarele procese: (1) determinarea cerinţelor de securitate ale afacerii; (2) realizarea evaluării de risc; (3) stabilirea unei politici de securitate; (4) implementarea unei soluţii de securitate cibernetică care include oameni, procese şi tehnologie pentru a minimiza riscurile identificate; şi (5) monitorizarea şi gestionarea continuă a securităţii. Analiza de risc sau evaluarea riscului reprezintă o componentă cheie în

cadrul de lucru general pentru securitatea cibernetică. Abordarea bunei securităţi este similară la bază, indiferent de activele de protejat. O metodologie a managementului de risc poate furniza informaţiile de bază necesare luării deciziilor asupra modului în care trebuie protejate sistemele de informaţii ale unei entităţi. Deoarece este imposibil de protejat sistemele de calculatoare de toate

atacurile, contramăsurile identificate prin procesul de management al riscului trebuie să sprijine trei concepte integrale ale unui program holistic de securitate:

73

protecţie, detecţie şi reacţie. Protecţia furnizează contramăsuri precum politicile, procedurile şi controalele tehnice de apărare împotriva atacurilor asupra activelor ce sunt protejate. Detecţia monitorizează potenţialele slăbiciuni ale măsurilor de protecţie care se pot transforma în breşe de securitate. Reacţia, care adesea necesită implicarea umană, răspunde de detectarea breşelor pentru a contracara atacurile înainte să fie provocate daune. Protecţia absolută faţă de atacuri este imposibil de obţinut drept pentru care un program de securitate care nu încorporează detecţia şi reacţia este incomplet. Organizaţiile au resurse limitate – oameni şi bani – şi, prin urmare, de

obicei, ele se focalizează pe îmbunătăţirea securităţii cibernetice doar în măsura

în care acele nevoi de securitate sunt necesare pentru a-şi continua operaţiile de afaceri sau sunt cerute de clienţii lor. Potrivit propriei prioritizări a acestor riscuri, entitatea poate determina dacă ameninţarea unui atac cibernetic reprezintă un risc semnificativ care trebuie diminuat. În acest punct, entitatea poate proceda la implementarea contramăsurilor pentru diminuarea riscului de atacuri cibernetice, bazată pe propria analiză a eficienţei costului contramăsurilor.

b) Unele riscuri se situează dincolo de controlul sectoarelor infrastructurii critice. O evaluare a vulnerabilităţii poate descoperi că există dependenţe faţă de sisteme şi infrastructuri situate dincolo de controlul unei entităţi. De exemplu, mai multe sectoare sunt dependente de reţeaua electrică şi infrastructura de telecomunicaţii. Unele sectoare sunt dependente de sistemele informatice care sunt operate de alte sectoare sau de guvernul naţional. Aceste interconexiuni pot duce la apariţia vulnerabilităţilor şi, de aceea, trebuie considerate în consecinţă. Mai mult, datorită faptului că aceste dependenţe se află în afara controlului entităţii, opţiunile pentru diminuarea acestor potenţiale vulnerabilităţi sunt limitate. Având în vedere un astfel de eşec, o opţiune posibilă pentru entităţile dependente este de a dezvolta un plan de continuitate a afacerii. Acesta, ca parte a procesului de management de risc, poate ajuta o organizaţie să-şi identifice cele mai critice procese ale afacerii şi acţiunile pe care le poate realiza înaintea sau pe timpul unei slăbiciuni pentru a diminua riscurile potenţiale [10].

c) Sectoarele critice de infrastructură au întreprins acţiuni pentru a combate ameninţările la adresa sectoarelor lor. Politica naţională de protecţie a infrastructurii critice necesită o arie largă de acţiuni pentru îmbunătăţirea abilităţii naţiunii de a detecta şi răspunde atacurilor grave computerizate şi fizice şi de a stabili un parteneriat între guvern şi sectorul privat. Aceasta încurajează sectorul privat pentru a face eforturi voluntare, a schimba informaţii şi a întări poziţia de securitate a activelor lor fizice şi cibernetice. Unele sectoare de infrastructură au luat măsuri ample pentru a atinge în mod voluntar aceste activităţi propuse. Luarea în considerare a eforturilor curente ale sectoarelor

74

infrastructurii critice poate ajuta la informarea decidenţii legislativi cu privire la necesitatea ca politica guvernamentală viitoare să sporească gradul de utilizare al tehnologiilor de securitate cibernetică. Principalele aspecte sunt după cum urmează: coordonarea eforturilor şi creşterea participării la activităţile sectorului; colectarea şi analiza incidentului, ameninţării, vulnerabilităţii informaţionale ale entităţilor sectoriale; dezvoltarea de strategii, de orientare şi standarde pentru îmbunătăţirea securităţii, oferind metode pentru validarea independentă a software-ului şi hardware-ului; creşterea gradului de conştientizare cu privire la importanţa securităţii cibernetice; încurajarea performanţei evaluărilor de vulnerabilitate; schimbul de informaţii critice de protecţie a infrastructurilor legate de activitatea sectoarelor; schimbul de bune practici; mobilizarea eforturilor existente [11].

În această lucrare, descriem unele provocări, ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi la adresa infrastructurii critice ca şi metodele de protecţie şi utilizare ale tehnologiilor de securitate cibernetică care pot securiza infrastructurile critice în faţa atacurilor cibernetice. Unele tehnologii, precum firewalll-urile şi biometrie pot ajuta la protejarea mai bună a calculatoarelor şi reţelelor în faţa atacurilor, pe timp ce altele, precum detecţia intruziunii şi continuitatea instrumentelor de operare ajută la detectarea şi răspunsul atacurilor cibernetice pe timpul desfăşurării lor. Aceste tehnologii pot ajuta la protejarea informaţiei care este procesată, stocată şi transmisă în sistemele computerelor aflate în reţele şi care prevalează în infrastructurile critice. Deşi multe tehnologii de securitate cibernetică sunt disponibile, experţii conştientizează că aceste tehnologii nu sunt cumpărate şi implementate în totalitate. Adiţional nevoii de soluţii pe termen scurt de implementare propice a actualelor tehnologii de securitate cibernetică există şi o nevoie pe termen lung de cercetare în securitatea cibernetică şi de transpunere a rezultatelor cercetării în produse comerciale viabile. Pe baza unui număr de agende de cercetare şi cercetării desfăşurată în securitate cibernetică am găsit că un număr de arii de cercetare necesită atenţie continuă. Aceste arii de cercetare privind securitatea cibernetică includ compoziţia sistemelor securizate, securitatea sistemelor legate în reţea, metria securităţii, impactul socio-economic de securitate, identificarea şi analizarea vulnerabilităţii şi securitate reţelelor wireless (fără fir).

Referinţe: [1] U.S. General Accounting Office. Critical Infrastructure Protection: Key Private and Public Cyber Expectations Need to Be Consistently Addressed, GAO-10-628 (Washington, D.C.: July 15, 2010).

75

[2] Computer Emergency Response Team of Estonia, “Malicious Cyber Attacks Against Estonia Come from Abroad” (Apr. 29, 2007) and Remarks by Homeland Security Secretary Michael Chertoff to the 2008 RSA Conference (Apr. 8, 2008).

[3] U.S. Office of the Secretary of Defense, Annual Report to Congress: Military Power of the People’s Republic of China 2008 (Washington, D.C.: Oct. 16, 2008).

[4] The New York Times, Google, Citing Attack, Threatens to Exit China (Jan. 13, 2010). [5] The New York Times, Suit Says 2 Chinese Firms Stole Web-Blocking Code (Jan. 7, 2010).

[6] The New York Times, China Cyber–Spies Target India, Dalai Lama: Report (Apr. 6, 2010).

[7] U.S. General Accounting Office. Technology Assessment: Cyber Security for Critical Infrastructure Protection (Washington, D.C.: May 28, 2004).

[8] The White House. Cyberspace Policy Review: Assuring a Trusted and Resilient Information and Communications Infrastructure (Washington, D.C.: May 29, 2009).

[9] U.S. General Accounting Office. Cyber Security: Continued Attention Needed to Protect Our Nation's Critical Infrastructure and Federal Information Systems (Washington, D.C.: March 16, 2011).

[10] U.S. General Accounting Office. Cyber Analysis and Warning: DHS Faces Challenges in Establishing a Comprehensive National Capability, GAO-08-588 (Washington D.C.: July 31, 2008).

[11] U.S. General Accounting Office. Critical Infrastructure Protection: Sector-specific Plans’ Coverage of Key Cyber Security Elements Varies, GAO-08-113 (Washington D.C.: Oct. 31, 2007) and Critical Infrastructure Protection: Current Cyber Sector-Specific Planning Approach Needs Reassessment, GAO-09-969 (Washington D.C.: Sept. 24, 2009).

76

SECURITATEA INFRASTRUCTURII CRITICE DE INFORMAŢIE - SISTEME DE DETECŢIE A INTRUZIUNII ÎN REŢELELE DE CALCULATOARE

Cristea DUMITRU

General lt. (r) profesor universitar doctor, Membru corespondent AOSR, Secţia Ştiinţe Militare, Universitatea Naţională de Apărare « Carol I » Bucureşti

Membru AFCEA (Armed Forces Communications and Electronics Association – Asociaţia Forţelor Armate pentru Comunicaţii şi Electronică), fost şef al [former chief of] J6 (Direcţia

Comunicaţii şi Informatică din Statul Major General / Directorate of IT&C in General Staff) (e-mail: dumitru.cristea@computerland.ro).

Rezumat

Securitatea infrastructurii critice de informaţie se va asigura întotdeauna cu dificultate, tocmai datorită caracteristicilor care o fac de neînlocuit în funcţionarea altor infrastructuri critice. Aceasta este descentralizată, interconectată, interdependentă, controlată de o multitudine de actori (în principal privaţi) şi încorporează tipuri de tehnologii diverse. Este aproape o axiomă faptul că avarierea infrastructurii critice de informaţie afectează sisteme aflate la mare distanţă, iar problemele din spaţiul cibernetic au consecinţe directe asupra lumii reale. Într-adevăr, internetul poate fi utilizat ca un multiplicator pentru a amplifica efectele unui atac asupra unor infrastructuri critice. Provocările la adresa securităţii sporesc odată cu progresul tehnologic.Una dintre ultimele linii de apărare care completează schema de securitate de ansamblu a infrastructurii critice de informaţie este reprezentată de sistemele de detecţie a intruziunilor în reţelele de calculatoare.

Cuvinte cheie: securitatea infrastructurii critice de informaţie, sisteme de detecţie a intruziunii, SCADA, NIDS

Abstract

Critical Information Infrastructure security will always be difficult to ensure, just because of the features that make it irreplaceable for other critical infrastructures normal operation. It is decentralized, interconnected, interdependent, controlled by multiple actors (mainly private) and incorporating diverse types of technologies. It is almost axiomatic that the disruption of the Critical Information Infrastructure affects systems located much farther away, and the cyber problems have direct consequences on the real world. Indeed, the Internet can be used as a multiplier in order to amplify the effects of an attack on some critical infrastructures. Security challenges increase with the technological progress. One of the last lines of defense which comes to complete the overall security scheme of the Critical Information Infrastructure is represented by the Network Intrusion Detection Systems.

Keywords: Critical Information Infrastructure Security, Intrusion Detection Systems, SCADA, NIDS

77

1. Introducere

Societatea modernă a devenit din ce în ce mai dependentă de disponibilitatea, fiabilitatea, siguranţa şi securitatea multor infrastructuri tehnologice. Sistemele informatice reprezintă o necesitate pentru umanitate atât datorită importantelor beneficii sociale şi economice pe care le oferă, cât şi consecinţelor grave care apar în urma avarierii lor. Infrastructurile critice constau în acele tehnologii fizice şi de informaţii, reţele, servicii şi bunuri care, în cazul deteriorării sau distrugerii, ar putea avea un impact serios asupra sănătăţii, siguranţei şi securităţii sau bunăstării economice ale cetăţenilor, ori asupra funcţionării eficiente a guvernelor. [1] În opinia noastră, pentru ca societatea să supravieţuiască, următoarele infrastructuri critice trebuie să funcţioneze, cel puţin la un nivel minim:

- furnizarea de apă, energie electrică şi combustibil; - sistemul de transporturi şi comunicaţiile; - asigurarea hranei şi managementul deşeurilor; - sistemul financiar şi de asigurări; - reţelele informatice şi de telecomunicaţii; - sistemele de apărare militare; - serviciile de urgenţă, de sănătate şi de salvare; - sistemul juridic, agenţiile publice şi administraţia publică etc.

Furnizarea de energie electrică, precum şi reţelele informatice şi de

telecomunicaţii pot fi considerate ca fiind de o importanţă crucială, întrucât celelalte infrastructuri critice le datorează funcţionarea corespunzătoare. Apreciem că în ultimele decenii, infrastructurile critice au devenit dependente de tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, cum este cazul reţelelor fixe şi mobile de telefonie, Internetului sau a reţelelor terestre şi satelitare destinate managementului informaţiilor, comunicaţiilor şi funcţiilor de control. Infrastructura critică de informaţie controlează managementul centralelor electrice, barajelor, sistemului energetic naţional, sistemelor de control ale traficului aerian, sistemelor de distribuţie a utilităţilor publice, sistemului financiar, pentru a numi numai câteva din elementele constituente ale infrastructurilor critice. Sprijinul acestor instalaţii fizice sensibile pe infrastructura critică de informaţie determină ca securitatea infrastructurii critice de informaţie să reprezinte un interes naţional.

Evaluarea gradului de securitate a infrastructurii critice de informaţie, precum şi o serie de analize şi rapoarte realizate de părţile interesate din sectorul public şi privat subliniază atât dependenţa socială, politică şi economică de tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor a societăţii contemporane, cât şi creşterea constantă a numărului, amplorii, gradului de sofisticare şi a impactului ameninţărilor naturale sau generate de oameni. Asistăm în prezent la o tendinţă

78

de utilizare a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor în scopul obţinerii supremaţiei politice, economice şi militare, inclusiv prin capacităţi ofensive.

Guvernele şi ansamblul furnizorilor de servicii vitale nu fac cunoscute publicului deficienţele de securitate şi rezilienţă decât dacă sunt obligaţi să o facă. Chiar şi în aceste condiţii, se cunosc numeroase exemple de ameninţări la adresa infrastructurilor critice cauzate de deficienţele de securitate şi de rezilienţă de la nivelul infrastructurilor critice de informaţie:

în 2007 şi 2008, au avut loc atacuri cibernetice de amploare în Estonia, Lituania şi Georgia;

în 2008, întreruperea cablurilor submarine intercontinentale din Mediterana şi din Golful Persic a afectat traficul internet în numeroase ţări;

în aprilie 2009, responsabilii federali cu securitatea din SUA au avertizat cu privire la pătrunderea în reţeaua electrică a SUA a unor „spioni cibernetici”, în urma cărora au rămas în reţea programe informatice care ar putea fi folosite pentru a perturba sistemul;

în luna iulie 2009, SUA şi Coreea de Sud au fost nevoite să facă faţă unor întreruperi manifeste ale serviciilor (implicând preluarea controlului asupra unui număr de 100 000-200 000 de calculatoare, devenite „zombi”), ceea ce a afectat funcţionarea a numeroase site-uri guvernamentale.

În plus, după cum o arată şi recentele evenimente sud-mediteraneene, unele

regimuri sunt pregătite şi capabile să interzică sau să submineze în mod arbitrar accesul propriilor lor cetăţeni la mijloacele informatice de comunicare, în special internetul şi comunicaţiile mobile, în scopuri politice. Astfel de intervenţii interne unilaterale pot avea consecinţe grave asupra altor părţi ale lumii. [2] Pentru a înţelege şi mai bine aceste diferite ameninţări, acestea pot fi împărţite în următoarele categorii: – pentru exploatare, cum ar fi ameninţările avansate persistente sau atacurile

neîntrerupte şi coordonate împotriva agenţiilor guvernamentale, în scopul spionajului economic şi politic (de exemplu, Ghost Net [3]), furtul de identitate, recentele atacuri împotriva sistemului de comercializare a cotelor de emisii sau împotriva sistemelor informatice guvernamentale;

– pentru sabotaj, cum ar fi atacurile de tip DDoS (Distributed Denial of Service – blocarea distribuită a serviciului) sau spamurile generate prin botneturi (de exemplu, reţeaua Conficker de 7 milioane de calculatoare şi reţeaua Mariposa din Spania de 12, 7 milioane de calculatoare), Stuxnet şi întreruperea mijloacelor de comunicare;

– pentru distrugere. Acesta este un scenariu care încă nu s-a materializat, însă, dată fiind utilizarea crescândă a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor în

79

infrastructurile critice (de exemplu, reţelele inteligente şi reţelele de distribuţie a apei), el nu este exclus pentru anii care vin. [4]

Aşa cum menţionam anterior, infrastructura critică de informaţie joacă un

rol fundamental în managementul unor infrastructuri critice, cum ar fi reţeaua de energie electrică, producţia de petrol şi gaze naturale, reţelele de alimentare cu apă etc. O trăsătură comună a acestor infrastructuri critice o reprezintă utilizarea largă a informaţiilor distribuite şi a sistemelor de comandă şi control, atât pentru a asigura servicii mai eficiente, cât şi pentru a satisface cerinţele consumatorilor. Pentru a conduce, controla şi supraveghea funcţionarea unor infrastructuri atât de complexe sunt utilizate în prezent sistemele de control SCADA (Supervisory, Control, and Data Acquisition – achiziţia de date, control şi supraveghere). Sistemele SCADA sunt sisteme informatice modeme, destinate urmăririi şi conducerii operative a proceselor industriale, pe baza datelor achiziţionate on line de la un număr foarte mare de unităţi echipate cu senzori capabili să colecteze informaţii despre starea infrastructurii şi dispozitivelor de acţionare.centralizate. Dar sistemele bazate pe SCADA nu sunt securizate, atât timp cât sistemele şi reţelele folosesc produse comerciale, echipamentele de reţea sunt bazate pe IP, iar interconectarea necesită serviciul de internet, care finalmente deschide uşa potenţialilor agresori.

2. Măsuri tehnice de asigurare a securităţii infrastructurii critice de

informaţie

În urma analizării mai multor rapoarte asupra securităţii spaţiului cibernetic şi a lecţiilor învăţate rezultate în urma atacurilor cibernetice, apreciem ca fiind de maximă importanţă adoptarea următoarelor măsuri tehnice pentru asigurarea securităţii infrastructurii critice de informaţie:

- Tehnologii de autentificare – schemele de autentificare pentru elemente constitutive ale reţelelor, cum ar fi echipamentele hardware, aplicaţiile software, datele şi utilizatorii sunt necesare pentru o largă varietate de scopuri, ce includ identificarea, autentificarea şi verificarea integrităţii datelor. Aceste scheme trebuie să îşi dovedească siguranţa, să fie uşor de verificat, să poată fi utilizate de o multitudine de componente şi să fie executabile rapid. Metodele de criptografiere tradiţională s-au concentrat pe asigurarea securităţii, dar acestea nu pot fi suficient de eficiente în cazul utilizării extinse, în medii în care, de exemplu, un singur ruter de reţea trebuie să autentifice milioane de pachete de date pe secundă. Rezultate mult mai bune au fost obţinute cu protocoalele criptografice.

- Securizarea protocoalelor de bază – puţine dintre protocoalele ce guvernează funcţionarea internetului au un grad de securitate adecvat. De exemplu, pentru a devia traficul de date pe un site alternativ, un atacator poate păcăli cu uşurinţă protocoale cum este şi Border Gateway Protocol (BGP) (care

80

controlează traseele urmate de pachetele de date în circulaţia acestora pe internet) sau servicii de tipul Domain Name System (DNS) (care controlează destinaţia pachetelor de date). Astfel de atacatori pot intercepta, monitoriza, altera sau manipula traficul pe internet, adeseori fără a putea fi detectaţi. Pentru ca internetul să devină un mediu de comunicaţie de încredere, trebuie dezvoltate versiunile securizate ale protocoalelor de bază care să contracareze ameninţări cum ar fi interzicerea de servicii, alterarea datelor şi inducerea în eroare. Mai mult, apreciem că trebuie securizate protocoalele de bază împotriva atacurilor de incapacitare, care exploatează slăbiciunile protocoalelor.

- Securizarea ingineriei software şi a asigurării software – ingineria aplicaţiilor software comerciale suferă de lipsa unor controale stiinţifice riguroase, necesare pentru producerea unor aplicaţii de calitate, securizate, la un cost acceptabil. Practicile de inginerie software obişnuite permit apariţia unor erori periculoase, care permit multor programe de atac să compromită, în fiecare an, funcţionarea a milioane de calculatoare.

- Securitatea holistică a sistemului – securitatea eficientă într-o infrastructură globală, stratificată şi complexă, cum este internetul şi nodurile sale, impune mai mult decât securizarea componentelor sale. Realizarea unor metode clare de autentificare, protocoale de securitate pentru operaţiunile Web de bază, precum şi îmbunătăţirea ingineriei software fac parte din ecuaţia care trebuie să rezolve problema securităţii pe internet. Cu toate acestea, cel mai important aspect pe care cercetătorii trebuie să îl ia în consideraţie îl reprezintă abordarea arhitecturală end-to-end a securităţii întregului, care transcede securitatea fiecărui element în parte. Cercetarea fundamentală trebuie să dezvolte arhitecturi de securitate holistică cu totul noi, care să includă echipamentele hardware, sistemele de operare, reţelele şi aplicaţiile software.

- Monitorizarea şi detectarea – indiferent de progresul realizat în cercetare, tot pot apărea evenimente neanticipate. Atunci când se întâmplă aşa ceva, sunt necesare instrumente care să permită monitorizarea şi înţelegerea evenimentului, precum şi adoptarea măsurilor defensive corespunzătoare. Capacitatea instrumentelor curente care monitorizează activităţile anormale din reţea de a identifica rapid cauzele este insuficient evoluată. Avantajul pe care îl au în prezent atacatorii va creşte pe măsură ce aceştia se perfecţionează, iar internetul devine tot mai vast şi mai complex.

- Metodologii de atenuare a efectelor atacurilor şi de recuperare – sistemele securizate trebuie să fie astfel proiectate încât să răspundă rapid la atacuri şi evenimente neprevăzute şi să aibă capacitatea de recuperare în urma oricărei avarii rezultate, o sarcină cu atât mai provocatoare atunci când este cazul unui sistem de amploarea şi complexitatea internetului şi nodurilor sale. Această problemă a fost abordată în sisteme de extraordinară complexitate, cum este cazul navetelor spaţiale, prin realizarea unor investiţii substanţiale pentru obţinerea unor fiabilităţi şi redundanţe maxime. Nici-un efort comparabil nu a

81

fost investit în dezvoltarea metodelor de fiabilizare a internetului şi a sistemelor de calculatoare în faţa atacurilor.

- Prinderea atacatorilor şi descurajarea activităţilor informatice ilegale – arestarea şi condamnarea rapidă a atacatorilor constituie principalul obiectiv al aplicării legii şi serveşte, în egală măsură, şi ca o metodă de descurajare a activităţilor informatice ilegale. Capabilităţile curente de investigare a infracţiunilor informatice, identificarea făptaşilor, adunarea şi prezentarea probelor şi condamnarea atacatorilor sunt doar satisfăcătoare.

- Modelarea şi bancuri de probe pentru noile tehnologii – una dintre barierele în calea dezvoltării rapide a noilor produse de securitate cibernetică o reprezintă insuficienţa modelelor realiste şi a bancurilor de probă pentru testarea celor mai avansate tehnologii într-un mediu similar celui din realitate. Până acum au fost realizate unele cercetări de modelare a internetului, dar au fost oarecum simpliste şi cu un impact mic în practică. Problema este de mare dificultate din cauza complexităţii şi mărimii internetului.

- Probleme non-tehnologice ce pot compromite securitatea cibernetică – un mare număr de factori non-tehnologici – psihologici, societali, instituţionali, legali şi economici – pot compromite securitatea cibernetică într-un mod ce nu poate fi rezolvat doar de reţea sau ingineria software. Instalarea tehnologiilor ce nu ţine cont de aceşti factori poate agrava problemele ce se intenţionează a fi rezolvate. Cercetarea asupra aspectelor umane şi organizaţionale ale infrastructurii critice de informaţie poate explora soluţii ce vizează şi comportamentul uman.

3. Sistemele de detecţie a intruziunii – delimitări conceptuale

Tehnicile de prevenire tradiţionale, cum sunt autentificarea utilizatorilor, criptarea datelor, evitarea erorilor de programare şi firewall-urile fac parte din prima linie de apărare pentru securitatea reţelelor. Întrucât toate aceste metode au şi puncte slabe ce pot afecta securitatea de ansamblu a unei reţele, ne-am propus ca să abordăm şi să dezvoltăm în comunicarea noastră problematica sistemelor de detecţie a intruziunii în reţelele de calculatoare.

Detecţia intruziunilor este procesul de monitorizare a evenimentelor apărute la nivelul unui sistem de calcul sau al unei reţele, precum şi de analizare a acestora pentru a căuta semne de intruziuni, Intruziunile sunt încercările de realizare a unor acţiuni neautorizate de penetrare, prin ocolirea mecanismelor de securitate ale unui sistem de calcul şi/sau reţele. Acestea sunt cauzate de atacatori care accesează sistemul din internet, utilizatori autorizaţi ai sistemului care încearcă să obţină privilegii suplimentare pentru care nu au permisiuni sau utilizatori autorizaţi care folosesc în mod inadecvat privilegiile care le sunt alocate. [5]

82

Un sistem de detecţie a intruziunilor (IDS - Intrusion Detection System) este un sistem software/hardware responsabil cu detectarea de date suspecte a căror prezenţă poate fi considerată neautorizată în reţea. Sistemul IDS inspectează toată activitatea reţelei şi identifică structuri de date suspecte ce pot indica un atac din partea cuiva care încearcă să se conecteze sau să compromită un sistem. Spre deosebire de un firewall, care limitează accesul în reţea pentru a preveni intruziunile fără a semnaliza însă un atac sau o conexiune neautorizată din interiorul reţelei, un IDS evaluează activităţile suspecte de intruziune şi le semnalizează. Sistemul IDS capturează şi inspectează tot traficul, indiferent dacă acesta este permis sau nu, urmând ca pe baza conţinutului pachetelor transmise în reţea, la nivel IP sau la nivel aplicaţie, să declanşeze o alarmă în momentul apariţiei unui eveniment suspect. Dezvoltând aceste procese, IDS analizează sursa de date, iar după preprocesarea intrărilor permite unui motor de detecţie să decidă, pe baza unui set de criterii de clasificare, dacă respectivele date sunt normale sau nu, în conformitate cu un model comportamental. Acest proces este, în mod evident, mult mai complicat în situaţia asigurării securităţii în timp real, întrucât analiza comportamentală a utilizatorului trebuie realizată cât mai repede posibil pentru a reduce pierderea pachetelor de date. Odată ce a fost determinat comportamentul utilizatorului, acesta este folosit pentru a defini un set de criterii de clasificare, necesar motorului de detecţie pentru a identifica activităţile anormale. [6]

Sistemele IDS sunt de regulă de trei tipuri: sisteme hardware de sine stătătoare care supraveghează traficul, aplicaţie software pentru un server dedicat sau un modul hardware de tip “add-in”pentru firewall-ul existent. Sistemele IDS analizează traficul de date şi pot controla o gamă largă de tipuri de atacuri, inclusiv DoS (Denial of Service) sau DDoS (Distributed Denial of Service), care tind de obicei să blocheze activitatea în reţea sau accesul utilizatorilor la resursele necesare.

Astăzi există sisteme IDS dedicate monitorizării şi protecţiei atât la nivel de reţea, cât şi local, la nivel de server şi chiar de desktop. Soluţiile dedicate protecţiei la nivel de reţea se împart la rândul lor în două categorii:

- OnLine IDS - sisteme ce analizează traficul într-un nod de reţea, în mod ascuns, de la distanţă, fără ca traficul să treacă efectiv prin punctul în care acestea sunt instalate. OnLine IDS poate monitoriza tot traficul dintr-o reţea, atât extern, cât şi intern, el fiind conectat pe portul de monitorizare al switch-ului respectiv, punct în care poate fi colectat întreg traficul. Acest tip de IDS reuşeşte să analizeze traficul în întregime şi să alerteze asupra activităţilor neconforme politicii de securitate stabilite la nivel de reţea, putând chiar să ia măsuri de blocare a conexiunilor sau sesiunilor respective, ori să administreze şi să modifice politicile pentru firewall.

- InLine IDS - sisteme ce monitorizează o anumită conexiune şi analizează traficul în mod direct, reprezentând un filtru instalat în spatele unui

83

firewall şi în faţa serverelor şi sistemelor critice din reţea. InLine IDS monitorizează doar traficul din punctul de conexiune, traficul trecând chiar prin el, rolul său fiind acela de a recunoaşte atacurile şi acţiunile neconforme politicilor impuse şi de a filtra orice trafic neutorizat în acel punct.

Sistemele de detectare a intruziunilor pentru server (HIDS - Host-based

Intrusion Detection Systems), monitorizează aplicaţii şi fişiere specifice, inclusiv setările regiştrilor, alertând în cazul accesării neautorizate, modificării, ştergerii, sau copierii datelor rezidente pe sistemul monitorizat. Rolul lor este de a menţine politicile (seturile de reguli) impuse respectivului server şi de a semnala orice încercare de accesare neautorizată, putând chiar înlocui automat fişierele deteriorate, pentru a asigura integritatea datelor. O alternativă a HIDS sunt sistemele centralizate de detectare a intruziunilor în reţele (CHIDS - Centralized Host-based Intrusion Detection Systems) care servesc aceluiaşi scop, dar realizează o analiză centralizată prin trimiterea tuturor datelor într-un nod central de analiză.

Capacitatea de a alerta numai în cazul unor atacuri reale şi cu adevărat periculoase pentru reţeaua informatică respectivă face diferenţa între un sistem IDS bun şi restul. De aceea, pentru a obţine o soluţie competitivă, un IDS bun trebuie dublat de o configurare specializată, de întreţinere şi adaptare realizate de profesionişti.

Multe dintre sistemele IDS dezvoltate până acum pentru a răspunde atacurilor cibernetice îndreptate asupra reţelelor întâmpină probleme în procesarea în timp real a volumului de trafic, care creşte în continuu. Pe cale de consecinţă, se impune adaptarea tehnicilor de analiză a securităţii pentru procesarea unui volum de trafic ridicat, în reţele de mare viteză, cum sunt reţelele Gigabit Ethernet.

4. Sisteme de detecţie a intruziunii în reţele de mare viteză

Sistemele de detecţie a intruziunilor în reţea (NIDS – Network Intrusion Detection Systems) reprezintă un instrument important şi practic pentru securitatea reţelei. Acestea efectuează analiza de securitate a pachetelor de date prin monitorizarea reţelei. Creşterea constantă a vitezei reţelelor şi volumului traficului de date a impus noi probleme acestor sisteme. În opinia noastră, pentru a avea garanţia unei detecţii de precizie a intruziunilor, NIDS trebuie să detecteze pachetele de date la viteza de transfer a datelor în reţea. Pentru a menţine performanţele şi eficienţa IDS şi având în vedere tendinţa de proliferare a reţelelor de mare viteză, studiile au arătat că se impune alegerea IDS cu arhitectură distribuită. [7] Într-o astfel de configuraţie, traficul de reţea este preluat de o multitudine de senzori care procesează, fiecare în parte, doar o fracţiune a traficului, reducând posibilitatea pierderilor de pachete de date din

84

cauza supraîncărcării. Fiecare senzor citeşte pachetele de date, le compară conţinutul cu baza de date a semnăturilor de atac şi transmite alarme către unitatea de management atunci când este detectat un atac sau un comportament ce contravine politicilor de securitate. Unitatea de management a NIDS recepţionează alarmele sau pachetele suspecte, le stochează într-un fişier şi lansează acţiunile corespunzătoare. Acţiunile de răspuns ale unităţii de management a NIDS pot fi: notificarea administratorului de reţea, reconfigurarea automată a sistemului pentru blocarea intruziunii sau implementarea unor mecanisme care să ofere suportul pentru intervenţia manuală asupra sistemului. [8]

Un astfel de NIDS are, în opinia noastră, următoarele caracteristici:

utilizează servere obişnuite, fără cerinţe de hardware speciale;

rulează pe reţele de mare viteză stabil şi asigură o rată mică de pierdere a pachetelor de date;

asignează traficul spre noduri cât mai echilibrat posibil şi se adaptează varietăţii traficului din reţea;

realizează un echilibru corespunzător între rata de pierdere a pachetelor de date şi complexitatea algoritmului de lucru;

integrează mesajele de alertă emise la nivel de nod pentru a detecta atacurile multi-obiect îndreptate asupra întregii reţele;

asigură simultan raportul de înalt nivel între obiectivul de analiză a tendinţei macroscopice a securităţii reţelei, sugestiile de răspuns şi cele de reacţie.

Având capabilitatea de a procesa şi analiza în timp real securitatea de reţea

pentru reţelele de mare viteză, arhitectura distribuită a NIDS permite o mai bună scalabilitate şi flexibilitate a structurii ierarhice. [9] Pe baza acestei arhitecturi, NIDS va monitoriza cu eficienţă gradul de securitate al reţelelor infrastructurii critice de informaţie, oferind o mai bună evaluare şi predicţie a ameninţărilor şi atacurilor cibernetice.

5. Concluzii

Sistemele de control ale infrastructurilor critice sunt din ce în ce mai expuse ameninţărilor atacurilor cibernetice, datorită utilizării reţelelor informatice şi de comunicaţii tip IP. Mai mult, apreciem că informaţia digitală are o importanţă sporită pentru operarea infrastructurilor critice, iar ca rezultat, ceea ce numim infrastructura critică de informaţie condiţionează integrarea şi interoperarea elementelor ce compun fiecare infrastructură critică.

85

Demersul studiului nostru a avut drept scop evidenţierea noilor modalităţi de control şi management ale securităţii infrastructurii critice de informaţie prin utilizarea sistemelor de detecţie a intruziunii în reţelele de calculatoare.

Bibliografie [1] Cf. Commission of the European Communities, Critical Infrastructure Protection in the Fight Against Terrorism, COM (2004) 702 final, Brussels, 20.10.2004, p.3. [2] Comunicare comună privind Parteneriatul pentru democraţie şi prosperitate împărtăşită cu ţările sud-mediteraneene, COM (2011) 200, 08.03.2011. [3] Rapoartele proiectului Information Warfare Monitor: ”Tracking Ghost Net: investigating a Cyber Espionage Network” (2009) şi ”Shadows in the Cloud: Investigating Cyber Espionage 2.0” (2010). [4] World Economic Forum, Global Risks 2011. [5], [8] Sorin SOVIANY, Sorin PUŞCOCI, Gheorghiţă PESCARU, Radu DRAGOMIR, Sisteme de detecţie a intruziunilor, Telecomunicaţii, Anul LI, nr.2/2008, p.45. [6] Salvatore D’ANTONIO, Francesco OLIVIERO, Roberto SETOLA, High-Speed Intrusion Detection in Support of Critical Infrastructure Protection, Lecture Notes in Computer Science, Volume 4347/2006, p.224. [7] Cristopher KRUEGEL, Fredrik VALEUR, Giovanni VIGNA, Richard KEMMERER, Stateful Intrusion Detection for High-speed Networks, Proceedings of IEEE Symposium on Security and Privacy, 2002. [9] Zhi-Jun LU, Jing ZHENG, Hao HUANG, A Distributed Real-Time Intrusion Detection System for High-Speed Network, Journal of Computer Research and Development, 2004.

ABREVIERI BGP Border Gateway Protocol CHIDS Centralized Host-based Intrusion Detection System DDoS Distributed Denial of Service DNS Domain Name System DoS Denial of Service HIDS Host-based Intrusion Detection System IDS Intrusion Detection System IP Internet Protocol NIDS Network Intrusion Detection System SCADA Supervisory, Control, and Data Acquisition

86

NOI CERINŢE IMPUSE SISTEMELOR INFORMAŢIONALE DIN INFRASTRUCTURA CRITICA ÎN CONDIŢIILE CONTEMPORANE

Constantin MINCU1, Gruia TIMOFTE2

2) General brigadă (r) prof. univ. dr., membru titular al AOSR timmy_gruia@yahoo.com

Rezumat

Acest articol analizează vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările la adresa sistemelor informaţionale din compunerea infrastructurii critice, în era informaţională, cu ample şi rapide evoluţii în tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor. Dimensiunea virtuală este foarte importantă pentru sistemele informatice, reţelele de comunicaţii, sistemele de supraveghere, control şi avertizare şi fluxurile informaţionale critice aferente pentru managementul infrastructurii critice globale şi naţionale. Aceste sisteme sunt considerate ca fundamentale pentru infrastructura critică şi necesare pentru continuitatea managementului informaţiilor şi cunoştinţelor în scopul asigurării serviciilor specifice. De aceea, sistemele care integrează tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor trebuie să fie robuste, fiabile, sustenabile, sigure, redundante, adaptive etc. pentru a rezista la ameninţările şi riscurile cibernetice.

Cuvinte cheie: infrastructură informaţională critică, sisteme informaţionale, managementul informaţiilor şi cunoştinţelor, ameninţări cibernetice, securitate cibernetică.

*

* *

Dicţionarul Wikipedia defineşte spaţiul cibernetic ca un mediu electronic compus din reţele de calculatoare în care se desfăşoară comunicaţii on-line. În utilizarea uzuală termenul de „spaţiu cibernetic” reprezintă reţeaua cu infrastructuri independente de tehnologia informaţiei, reţele de telecomunicaţii şi sisteme de prelucrare informaţională computerizate. Din punct de vedere social, indivizii pot interacţiona, schimba idei, partaja informaţii, asigura sprijin social, conduce afaceri, crea canale de comunicaţii în masă, participa la jocuri, angaja în discuţii politice etc. prin utilizarea reţelei globale. Termenul a devenit unul convenţional pentru a descrie orice activitate asociată cu Internetul şi diversitatea de culturi care se manifestă în această reţea de reţele [1].

În S.U.A., spaţiul cibernetic este definit ca o reţea independentă de infrastructuri de tehnologia informaţiei care cuprinde Internetul, reţelele de telecomunicaţii, sistemele de calculatoare, procesoarele şi dispozitivele de control electronic din ramurile industriale critice. În sens uzual, termenul desemnează

87

mediul informaţional virtual şi interacţiunile dintre oameni care au loc prin intermediul acestuia [2]. Spaţiul cibernetic este înţeles mai corect ca un mediu de comunicare şi

informare, în care tehnologia nu reprezintă numai un vector pentru dezbatere ci şi unul important pentru schimbare [3]. Acesta reprezintă un ansamblu tehnologii, produse, medii şi aplicaţii de colaborare. Aceste elemente interacţionează permanent într-un sistem evolutiv, dinamic şi impredictibil. Mai mult decât atât, sistemul este populat de o gamă vastă şi diversă de actori cuprinzând utilizatori individuali, din comunităţi ad-hoc, sectorul privat şi public, comunităţi ale securităţii naţionale etc. În mod evident, odată cu evoluţia tehnologiei şi spaţiului cibernetic este de aşteptat ca şi ameninţările şi provocările care derivă din aceasta să devină tot mai sofisticate.

1. Spaţiul cibernetic şi infrastructura informaţională critică

Cele mai elocvente preocupări privind protecţia infrastructurilor critice în corelaţie ce dezvoltarea spaţiului cibernetic se manifestă în ţările dezvoltate şi, în mod deosebit, în S.U.A.

La scurt timp după preluarea funcţiei, preşedintele Obama a dispus o revedere riguroasă a eforturilor federale pentru apărarea infrastructurii informaţionale şi de comunicaţii a S.U.A. şi dezvoltarea unei abordări comprehensive pentru securizarea activităţilor digitale ale Americii în spaţiul cibernetic care cuprinde o gamă de măsuri privind reducerea vulnerabilităţilor şi ameninţărilor, descurajarea, angajarea internaţională, răspunsul la incidente, activităţile de restabilire şi recuperare incluzând operaţiile în reţelele de calculatoare, asigurarea informaţională, impunerea legii, misiunile diplomatice, militare şi de informaţii referitoare la securitatea şi stabilitatea infrastructurii globale informaţionale şi de comunicaţii. Scopul urmărit nu cuprinde şi alte politici informaţionale şi de comunicaţii care nu au conexiune directă cu securitatea naţională sau protecţia infrastructurii [4].

Acţiunile pe termen scurt recomandate sunt menţionate în continuare:

Elaborarea unei politici oficiale de securitate cibernetică pentru coordonarea strategiilor şi activităţilor din acest domeniu la nivel naţional.

Pregătirea şi aprobarea de către Preşedinte a unei strategii naţionale actualizate privind securizarea infrastructurii informaţionale şi de comunicaţii.

Desemnarea securităţii cibernetice ca una din priorităţile esenţiale de management ale Preşedintelui şi stabilirea criteriilor de evaluare a acesteia.

Desemnarea privaţiunilor şi libertăţilor civile pentru directoratul securităţii cibernetice.

88

Stabilirea mecanismelor potrivite între agenţii privind realizarea analizelor legale referitoare la priorităţile securităţii cibernetice şi formularea unei politici unitare coerente care să clarifice rolurile, responsabilităţile şi modul de aplicare a autorităţii agenţiilor privind activităţile de securitate cibernetică.

Iniţierea unei campanii naţionale publice de cunoaştere a situaţiei şi educaţie pentru promovarea securităţii cibernetice.

Îmbunătăţirea punctelor de vedere ale guvernului S.U.A. privind cadrul politic internaţional referitor la securitatea cibernetică şi întărirea parteneriatelor internaţionale pentru dezvoltarea iniţiativelor care vizează întreaga gamă de activităţi, politici şi oportunităţi conexe securităţii cibernetice.

Pregătirea unui plan de răspuns la incidentele de securitate cibernetică, iniţierea unui dialog pentru îmbunătăţirea parteneriatului public-privat şi asigurarea resurselor necesare pentru optimizarea contribuţiei şi angajamentului acestor sectoare.

Colaborarea cu alte entităţi şi elaborarea unui cadru pentru cercetarea şi dezvoltarea strategiilor ce se concentrează pe tehnologiile de vârf care au potenţialul să îmbunătăţească securitatea, fiabilitatea, flexibilitatea şi încrederea în infrastructura digitală.

Crearea unei viziuni şi strategii de management bazate pe securitatea cibernetică care vizează păstrarea confidenţialităţii şi libertăţilor civile, precum şi îmbunătăţirea tehnologiilor pentru naţiune.

În mai 2009, Preşedintele a acceptat recomandările rezultate din Politica

Revizuită privind Spaţiul Cibernetic şi a apreciat că iniţiativele vor juca un rol esenţial în îmbunătăţirea multor prevederi din acest document [5].

Iniţiativele privind Securitatea Cibernetică Naţională Comprehensivă constau într-un număr de propuneri cu următoarele obiective privind îmbunătăţirea securităţii SUA în spaţiul cibernetic: stabilirea unui front comun pentru apărarea împotriva ameninţărilor imediate, apărarea împotriva întregului spectru de ameninţări şi întărirea mediului de securitate cibernetică viitor.

Aceste iniţiative vizează următoarele aspecte:

Gestionarea reţelei informaţionale naţionale ca un tot unitar cu conexiuni de încredere la Internet.

Realizarea unui sistem de senzori pentru detectarea intruziunilor la nivelul reţelei naţionale.

Continuarea implementării sistemului de prevenire a intruziunilor la nivelul întregii ţări.

Coordonarea şi reorientarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare.

89

Interconectarea centrelor pentru operaţiile cibernetice existente pentru a îmbunătăţi cunoaşterea situaţiei.

Elaborarea şi implementarea unui plan guvernamental amplu de contrainformaţii în domeniul cibernetic.

Creşterea nivelului securităţii în reţelele cu informaţii clasificate.

Extinderea activităţii de educaţie cibernetică.

Definirea şi dezvoltarea strategiilor şi programelor privind tehnologiile avansate durabile.

Definirea şi dezvoltarea strategiilor şi programelor de descurajare.

Dezvoltarea unei abordări multilaterale pentru managementul riscurilor privind sistemul de aprovizionare global.

Definirea rolului statului federal privind extinderea securităţii cibernetice în domeniile infrastructurii critice.

Securitatea şi performanţele efective ale infrastructurii critice din S.U.A. şi alte ţări se bazează pe spaţiul cibernetic, sistemele de control industrial şi tehnologia informaţiei care sunt vulnerabile la întreruperi sau în exploatare. Împreună cu Guvernul, Departamentul Apărării depinde în funcţionarea sa de spaţiul cibernetic. Acesta utilizează peste 15.000 de reţele şi 7 milioane de dispozitive de prelucrare computerizată în cadrul sutelor de instalaţii dispuse într-o serie de ţări de pe tot globul pământesc. Departamentul utilizează spaţiul cibernetic pentru activităţi militare, de informaţii şi afaceri, deplasarea personalului şi materialelor, comanda şi controlul întregului spectru de operaţii militare. În acest scop sunt stabilite 5 iniţiative strategice, după cum urmează [6]:

(1). Departamentul Apărării va trata spaţiul cibernetic ca un domeniu operaţional şi se va organiza, instrui şi dota astfel încât să utilizeze întregul potenţial oferit de acesta.

Managementul riscurilor din spaţiul cibernetic prin eforturi de intensificare a instruirii, asigurare informaţională, cunoaşterea mai detaliată a situaţiei şi realizarea unei infrastructuri de reţea sigure şi fiabile;

Asigurarea integrităţii şi disponibilităţii prin angajarea în parteneriate eficiente, realizarea apărării colective şi menţinerea unei imagini operaţionale comune;

Realizarea capabilităţilor integrate de deplasare şi desfăşurare în zonele cele mai importante.

(2). Departamentul Apărării va întrebuinţa noi concepte de apărare pentru a-şi proteja propriile sisteme şi reţele. În prima etapă, Departamentul îşi va perfecţiona metodele pentru a

îmbunătăţi securitatea cibernetică proprie. În al doilea rând, pentru a descuraja şi diminua ameninţările din interiorul sistemului, va perfecţiona personalul din comunicaţii, cel cu responsabilităţi în domeniul resurselor umane, capabilităţile

90

de monitorizare internă şi management informaţional. În al treilea rând, va întrebuinţa capacităţi active de apărare cibernetică pentru a preveni intruziunile în reţelele şi sistemele proprii. În al patrulea rând, Departamentul dezvoltă noi concepte operaţionale de apărare şi arhitecturi de prelucrare computerizată a informaţiilor.

(3). Departamentul Apărării va colabora cu celelalte departamente şi agenţii, precum şi cu sectorul privat pentru aplicarea strategiei de securitate cibernetică. (4). Departamentul Apărării va întreţine relaţii puternice cu aliaţii S.U.A. şi partenerii internaţionali pentru a întări securitatea cibernetică comună. (5). Departamentul Apărării va contribui la ingeniozitatea naţiunii printr-un personal cu pregătire cibernetică superioară şi o inovaţie tehnologică rapidă.

Cele 5 iniţiative strategice ale Departamentului îi oferă posibilitatea de a

acţiona eficient în spaţiul cibernetic, a apăra interesele naţionale şi a îndeplini obiectivele securităţii naţionale.

În documentele oficiale, termenul de protecţie a infrastructurii critice (PIC) este utilizat în mod frecvent chiar dacă documentul se referă doar la aspectele informaţionale. Din acest motiv cele două aspecte nu pot şi nu trebuie să fie discutate ca şi concepte separate. PIC este un concept mai larg decât PIIC (protecţia infrastructurii informaţionale critice), dar PIIC este o componentă esenţială a primului concept. O concentrare exclusivă pe ameninţările cibernetice care ignoră ameninţările fizice tradiţionale importante este la fel de periculoasă ca şi neglijarea dimensiunii virtuale şi, de aceea, acestea trebuie abordate într-o strânsă corelaţie [7]. În timp ce PIC cuprinde toate sectoarele infrastructurii critice naţionale, PIIC este un subset al efortului de protecţie comprehensivă care se focalizează pe măsurile pentru securizarea infrastructurii informaţionale critice (IIC). În general, IIC reprezintă o parte a infrastructurii informaţionale naţionale sau globale esenţial necesară pentru asigurarea continuităţii serviciilor furnizate de către infrastructura critică. IIC, în sens larg, constă în sectorul de telecomunicaţii şi informaţional, cuprinzând mijloacele de telecomunicaţii, calculatoarele şi software-ul, sistemele de control, supraveghere şi alarmare, Internetul etc. Termenul este utilizat, de asemenea, pentru a desemna totalitatea reţelelor de calculatoare şi comunicaţii interconectate, precum şi fluxurile de informaţii critice aferente. Datorită rolului lor de interconectare a diferitelor alte sectoare din infrastructură, precum şi datorită pericolelor care se aduc prin faptul că devin ţinte, aceste tipuri de infrastructură au un rol special care trebuie analizat ca atare. Ele sunt privite ca esenţiale pentru infrastructurile critice, datorită faptului că schimbul neîntrerupt de informaţii este foarte important pentru activităţile desfăşurate în cadrul infrastructurilor şi serviciile pe care acestea le oferă.

91

2. Sistemele informatice şi spaţiul cibernetic

Un sistem informatic reprezintă o combinaţie de personal, mijloace tehnice, software, reţele de comunicaţii, resurse de date, politici şi proceduri care stochează, regăsesc, transformă şi diseminează informaţii într-o organizaţie. Oamenii se bazează pe sistemele informatice moderne pentru a comunica unii cu alţii utilizând o varietate de mijloace tehnice, proceduri de prelucrare a informaţiei, canale de comunicaţii şi datele stocate [8].

Din punct de vedere conceptual, aplicaţiile sistemelor informatice implementate în infrastructura critică pot fi clasificate în diferite moduri. De exemplu, câteva tipuri de sisteme informatice pot fi clasificate ca operaţionale sau de management al informaţiei.

a. Asemenea sisteme de sprijin operaţional realizează o varietate de produse informaţionale pentru uz intern sau extern. Oricum, acestea nu evidenţiază produsele informaţionale specifice pentru uzul managerilor. De aceea, este necesară o prelucrare suplimentară de către sistemele de management al informaţiilor. Rolul sistemelor de sprijin operaţional al organizaţiei este de a procesa tranzacţiile, controla procesele industriale, sprijini comunicaţiile şi colaborarea organizaţiei şi actualiza bazele de date. Principalele sisteme de sprijin operaţional sunt următoarele:

Sisteme de procesare a tranzacţiilor – prelucrează datele rezultate din tranzacţii, actualizează bazele de date şi produc documente.

Sisteme de control al proceselor – monitorizează şi controlează procesele industriale.

Sisteme de colaborare a organizaţiilor – sprijină echipele, grupurile de lucru, comunicaţiile şi colaborarea organizaţiei.

b. Când aplicaţiile sistemelor informaţionale se concentrează pe asigurarea informaţiilor şi sprijinul efectiv al deciziilor managerilor, acestea se numesc sisteme de sprijin al managementului. Din punct de vedere conceptual, câteva tipuri de sisteme informatice sprijină elaborarea deciziilor: (1) sistemele de management informaţional, (2) sistemele de sprijin decizional, (3) sisteme informatice de execuţie.

Sistemele de management informaţional – asigură informaţii în rapoarte pre-definite şi le afişează pentru sprijin în elaborarea deciziilor.

Sistemele de sprijin decizional – asigură sprijin interactiv ad-hoc pentru elaborarea deciziilor de către manageri şi alţi specialişti.

Sisteme informatice de execuţie – asigură informaţii critice de la sistemele de management informaţional, cele de sprijin al deciziei şi alte surse adecvate pentru personalul de execuţie.

c. Alte câteva categorii de sisteme informatice pot sprijini activităţile şi aplicaţiile de management. De exemplu, sistemele expert pot asigura informaţii specializate pentru activităţi şi decizii manageriale. Sistemele de management al

92

cunoştinţelor sprijină crearea, organizarea şi diseminarea cunoştinţelor pentru managerii şi angajaţii unei organizaţii. Sistemele informatice care sprijină funcţii de bază precum contabilitatea sau marketingul sunt cunoscute ca sisteme funcţionale pentru afaceri.

Sistemele informatice strategice aplică tehnologia informaţiei pentru realizarea unor produse, servicii sau afaceri ale organizaţiei pentru a obţine un avantaj strategic faţă de alţi competitori.

Este important de remarcat că aplicaţiile sistemelor informatice sunt integrate în câteva tipuri de asemenea sisteme, în funcţie de rolul îndeplinit de acestea. În practică, aceste roluri sunt combinate în sisteme integrate sau trans-funcţionale care oferă o varietate de funcţii. Atunci când este analizat un sistem informatic se poate observa că acesta asigură o varietate de informaţii şi funcţii pentru mai multe niveluri manageriale.

Un model de sistem informatic constă din cinci resurse majore: personal, mijloace tehnice, software, date şi reţele:

Personalul cuprinde specialişti (analişti de sistem, programatori, operatori), utilizatori finali, precum şi alţi beneficiari ai sistemelor informatice.

Mijloace tehnice – echipamente (calculatoare, monitoare, discuri magnetice, imprimante, scannere) şi suporţi media (discuri optice, benzi magnetice, card-uri din plastic, formulare din hârtie).

Resursele de date – descrierea produselor, înregistrări privind clienţii, fişierele angajaţilor, catalogul bazelor de date.

Resursele de reţea – mediile de comunicaţii, procesoare, software de acces şi control al reţelei.

Produse informaţionale – rapoarte de management şi afaceri, documente în format text şi grafic, înregistrări audio, documente scrise.

Odată cu dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi infrastructura critică devine tot mai dependentă de sistemele computerizate pentru controlul activităţilor, prelucrarea, înregistrarea şi raportarea informaţiilor esenţiale. Organizaţiile publice şi private se bazează pe sistemele computerizate pentru transferul unor sume mari de bani şi a unor informaţii importante, conducerea activităţilor şi livrarea serviciilor către beneficiari. Securitatea acestor sisteme şi date este esenţială pentru securitatea naţională şi economică, sănătatea şi siguranţa publică. În mod contrar, mijloacele de securitate ineficientă pot conduce la riscuri semnificative: pierderi de resurse (colectări de fonduri şi taxe naţionale); acces inadecvat la informaţii senzitive (securitate naţională, personal, plătitorii de taxe); perturbarea activităţilor care sprijină infrastructura critică, apărarea naţională sau serviciile de urgenţă etc. [9]. Ameninţările la adresa sistemelor informaţionale care sprijină infrastructura critică devin tot mai numeroase şi sofisticate. Conectivitatea dintre sistemele informatice, Internet şi alte

93

infrastructuri creează de asemenea oportunităţi pentru atacatori pentru întreruperea telecomunicaţiilor, alimentării cu energie electrică şi a altor servicii critice.

O activitate foarte importantă pentru protecţia infrastructurii informaţionale critice constă în verificare modului în care sunt implementate standardele şi recomandările specifice. În acest sens, se evidenţiază câteva direcţii de acţiune care vizează: standardele privind securitatea cibernetică; eforturile naţionale pentru recrutarea, instruirea şi profesionalizarea specialiştilor în securitate cibernetică; eforturile naţionale pentru asigurarea tehnologiei informaţiei în sistemele de aprovizionare etc. În plus, pentru îmbunătăţirea capabilităţilor naţionale privind securitatea cibernetică organizaţiile trebuie să-şi perfecţioneze capacităţile de analiză cibernetică şi avertizare şi să întărească parteneriatul dintre sectoarele public şi privat în securizarea cibernetică a infrastructurii critice.

Un apreciat om de ştiinţă american prezintă, într-o lucrare tipărită recent, o nouă metodologie de analiză şi protecţie a infrastructurii critice împotriva atacurilor cibernetice utilizând 10 principii de bază [10]:

a. Inducerea în eroare care implică introducerea deliberată a funcţionalităţii eronate sau a informaţiilor false în cadrul infrastructurii informaţionale critice în scopul de a dezinforma un adversar. Anunţul public privind utilizarea inducerii în eroare creează pentru adversari incertitudini deoarece ei nu-şi dau seama dacă problema descoperită este reală sau o capcană. Această metodă este utilă pentru analiza comportamentului, în timp real, în cazul în care un intrus din reţea este prins în capcană.

b. Separarea care implică întărirea restricţiilor în politicile de acces ale utilizatorilor şi resurselor într-un mediu computerizat. Separarea reţelei este realizată prin utilizarea de firewalls, dar programele de protecţie a infrastructurii informaţionale critice solicită trei modificări specifice: firewalls pentru reţele de infrastructură de mare capacitate, interne şi pentru aplicaţii şi protocoale specifice.

c. Diversitatea cere selectarea şi utilizarea tehnologiei şi sistemelor care au în mod intenţionat funcţionare diferită. Diversitatea produselor, serviciilor şi tehnologiilor care sprijină infrastructura naţională reduce şansele ca o deficienţă comună să poată fi exploatată pentru producerea unui atac în cascadă. De aceea, este necesar un program de coordonare a achiziţiilor şi management al furnizorilor pentru a obţine un nivel dorit al diversităţii naţionale pentru toate categoriile de mijloace.

d. Caracteristicile comune care necesită aceeaşi atenţie privind cele mai bune măsuri de securitate în toate sectoarele infrastructurii critice. Această metodă utilizată în managementul infrastructurii critice determină ca nici una din componente nu este mai puţin gestionată sau lăsată complet fără protecţie. În acest scop sunt necesare programe de selecţie a standardelor şi validarea acestora.

94

e. Profunzimea care implică utilizarea nivelurilor multiple de securitate pentru mijloacele din infrastructura critică. Utilizarea apărării în profunzime în infrastructura critică determină ca nici un mijloc important să se bazeze pe un singur nivel de securitate. La nivel naţional este necesară o analiză care să asigure că toate mijloacele critice sunt protejate cel puţin prin două niveluri.

f. Discreţia care implică indivizii şi grupurile ce iau decizii de a nu divulga informaţii senzitive privind infrastructura critică. Protecţia infrastructurii la scară largă nu poate fi corectă până ce nu este promovată o cultură naţională privind discreţia şi păstrarea secretului.

g. Colectarea care implică obţinerea automată a informaţiilor din sistemele interconectate despre infrastructura naţională care să permită analiza securităţii acesteia. Protecţia infrastructurii naţionale solicită o abordare privind colectarea datelor acceptabilă pentru cetăţeni şi care să asigure nivelul de detaliere cerut pentru analiza securităţii.

h. Corelarea care implică un mod specific de analiză ce poate fi realizată asupra factorilor privitori la protecţia infrastructurii critice. Acest principiu este cel mai important pentru toate tehnicile de analiză a securităţii cibernetice. Corelarea la nivel naţional trebuie realizată prin utilizarea tuturor surselor disponibile şi a celei mai bune tehnologii.

i. Cunoaşterea situaţiei care solicită unei organizaţii să observe diferenţele în timp real şi să le sesizeze pe cele anormale în infrastructura critică. Un program de cunoaştere a situaţiei trebuie implementat pentru a se asigura managementul decizional corect al mijloacelor naţionale.

j. Răspunsul care implică asigurarea ca procesele în desfăşurare să răspundă la orice indiciu disponibil referitor la securitate. Răspunsul la incidentele privind protecţia infrastructurilor critice este dificil de perceput datorită dependenţelor şi interacţiunilor dintre organizaţiile dispuse disparat. De aceea, acesta este realizat cel mai bine la nivel naţional pe baza indiciilor timpurii, decât pe baza incidentelor care deja au produs daune la nivelul mijloacelor naţionale.

Pentru utilizatorii individuali, securitatea cibernetică este mai bine înţeleasă ca o combinaţie între securitatea calculatoarelor şi securitatea reţelei. Securitatea calculatoarelor reprezintă protecţia sistemului (hardware şi software) şi a informaţiilor pe care transportă de sustragere, denaturare sau interzicere a accesului la acestea. Aceasta implică atât măsuri fizice privind limitarea accesului la sistemele de tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) şi controlul numărului de utilizatori, precum şi digitale care vizează crearea unei arhitecturi TIC şi a unui sistem de operare sigure, utilizarea unui software de securizare şi împotriva viruşilor. Într-o singură exprimare, scopul securităţii calculatoarelor este de a realiza securizarea la nivelul fiecărei părţi a unui sistem [11].

Securitatea calculatoarelor este completată de securitatea reţelei. Când vulnerabilităţile pleacă de la o conexiune în reţea este necesară securizarea reţelei de calculatoare şi a informaţiilor conţinute împotriva distrugerii sau perturbării.

95

Securitatea reţelei cuprinde o gamă largă de instrumente de control fizic şi administrativ, precum şi electronice (firewalls, criptare, software de autentificare şi antivirus, sistem de detectare a intruziunilor).

La un anumit nivel, atât sectorul comercial privat cât şi guvernele naţionale au adoptat o abordare tehnologică privind securitatea cibernetică, de obicei exprimată sintetic prin terminologia de securitate a informaţiei. Termenul de securitate a informaţiei exprimă protecţia informaţiei şi a sistemelor informatice împotriva accesului neautorizat, utilizării, divulgării, întreruperii, modificării sau distrugerii în scopul de a asigura integritatea (protecţia împotriva modificării sau distrugerii prin non-repudiere şi autentificare), confidenţialitatea (prezervarea prin acces autorizat, păstrarea secretului şi a posesiei informaţiei) şi disponibilitatea (asigurarea accesului oportun şi sigur la informaţie, precum şi utilizarea acesteia).

Asigurarea informaţională este definită drept încrederea că sistemele informatice vor proteja informaţiile pe care le deţin şi vor fi utilizate când este necesar în locul şi la momentul solicitate, sub controlul utilizatorilor legitimi.

3. Sisteme de control şi avertizare sigure

Interconectarea extinsă a sistemelor informatice conduce la serioase riscuri pentru organizaţii, naţiuni şi infrastructurile lor critice pe care le sprijină [12].

Sistemele de control se bazează pe computere şi sunt utilizate în cadrul infrastructurilor critice pentru monitorizarea şi controlul proceselor senzitive, precum şi a funcţiilor fizice. Sistemele de control colectează datele operaţionale de la senzorii distribuiţi, prelucrează şi afişează aceste informaţii şi le retransmit la echipamentele de control locale sau distante. Există două tipuri de sisteme de control: (1) sisteme de control distribuite utilizate în cadrul unei uzine de prelucrare sau generare sau la nivelul unei zone geografice mici; (2) sistemele de control de supervizare şi achiziţie a datelor (SCADA) utilizate pentru activităţi desfăşurate pe zone geografice întinse.

Din punct de vedere istoric, securitatea privind controlul se referea, în primul rând, la protecţia împotriva atacurilor fizice şi prevenirea utilizării abuzive a locaţiilor de filtrare şi prelucrare sau a mijloacelor de distribuţie şi păstrare. Oricum, se recunoaşte că sistemele de control sunt vulnerabile la atacuri cibernetice. Câţiva factori au contribuit la creşterea riscurilor la adresa sistemelor de control: adoptarea tehnologiilor standardizate cu vulnerabilităţile cunoscute; conectarea sistemelor de control la alte reţele; conexiuni la distanţă nesigure; larga disponibilitate a informaţiilor tehnice despre sistemele de control.

a. În prezent, pentru a reduce costurile şi îmbunătăţi performanţele, organizaţiile trec de la sistemele proprietare la tehnologiile standardizate, mai puţin costisitoare, care utilizează protocoale de reţea tip Internet. Acestea sunt utilizate pe scară largă, dispun de tehnologie standardizată cu vulnerabilităţi bine

96

cunoscute, au dispozitive sofisticate şi uşor de exploatat, sunt disponibile pe scară largă. Ca urmare, atât numărul persoanelor cu cunoştinţe pentru a desfăşura atacuri cât şi cel al sistemelor de control care pot fi subiect de atac au crescut considerabil. De asemenea, protocoalele şi standardele comune de comunicaţii fac ca informaţiile transmise prin sistemele de control să fie uşor de interpretat de către un hacker.

b. Organizaţiile integrează deseori sistemele lor de control cu reţelele proprii. Această conectivitate crescută are avantaje semnificative: asigurarea factorilor de decizie cu informaţii în timp real; facilitatea oferită personalului tehnic de a monitoriza şi controla procesele din cadrul sistemelor de control din diferite puncte ale reţelei organizaţiei. În plus, reţelele organizaţiei sunt adesea conectate cu reţelele partenerilor strategici şi la Internet. Această convergenţă a reţelelor de control cu cele de întreprindere şi publice creează potenţiale vulnerabilităţi privind securitatea sistemelor de control.

c. Vulnerabilităţile din sistemele de control sunt amplificate de conexiunile nesecurizate. Organizaţiile permit adesea accesul la conexiuni pentru diagnosticarea defecţiunilor de la distanţă, mentenanţă şi examinarea stării sistemului de control. Dacă asemenea conexiuni nu sunt protejate prin autentificare sau criptare, creşte riscul de penetrare în sistem şi punctele controlate de la distanţă a persoanelor neautorizate. De asemenea, sistemele de control pot utiliza mijloace de comunicaţii radio (wireless) vulnerabile la atacuri electronice sau linii comerciale care pot fi accesate fizic foarte uşor.

d. Informaţii publice despre infrastructuri şi sistemele de control sunt disponibile pentru potenţialii hackeri şi persoanele rău intenţionate. Informaţii semnificative despre sistemele de control (documentele de proiectare şi mentenanţă, standardele tehnice privind interconectarea, protocoalele de comunicaţie între echipamente) sunt disponibile cu mare uşurinţă, fapt ce determină ca hackerii să intre în posesia lor, să le utilizeze şi să provoace serioase daune sistemelor din infrastructură şi celor de control. De asemenea, există numeroşi foşti angajaţi, distribuitori, contractori, utilizatori finali ai acestor sisteme care posedă cunoştinţe despre funcţionarea şi utilizarea echipamentelor şi sistemelor de control.

Sistemele de control pot fi vulnerabile la atacuri cibernetice. Entităţile sau indivizii cu intenţii rele pot desfăşura una sau mai multe din următoarele acţiuni pentru a ataca cu succes sistemele de control [13]:

întreruperea funcţionării sistemelor de control prin întârzierea sau blocarea fluxului de informaţii în reţelele de control, prin negarea disponibilităţii reţelelor pentru operatorii sistemelor de control;

efectuarea de modificări neautorizate în instrucţiunile de programare ale echipamentelor, modificarea intrărilor în sistemele de alarmă sau emiterea unor comenzi neautorizate pentru controlul echipamentelor

97

care pot conduce la distrugerea acestora, întreruperea prematură a proceselor sau chiar deconectarea echipamentelor de control;

transmiterea de informaţii false către operatorii sistemelor de control în scopul de a ascunde schimbările neautorizate sau să determine unele acţiuni inadecvate ale operatorilor sistemului;

modificarea software-ului sistemului de control conducând la rezultate impredictibile;

producerea de interferenţe pentru operaţiunile de siguranţă ale sistemului.

Specialiştii din sistemele de control se confruntă cu câteva provocări privind

securizarea sistemelor de control împotriva atacurilor cibernetice. Aceste provocări cuprind: limitările tehnologiilor actuale pentru securizarea sistemelor de control; percepţia că sistemele de securizare a controlului nu sunt justificate din punct de vedere economic; priorităţile contradictorii în cadrul organizaţiilor privind securitatea sistemelor de control.

Eforturile pentru întărirea securităţii cibernetice a sistemelor de control sunt orientate în următoarele direcţii:

cercetarea şi dezvoltarea unor noi tehnologii pentru protecţia sistemelor de control;

dezvoltarea cerinţelor şi standardelor pentru securitatea sistemelor de control;

creşterea nivelului de cunoaştere a situaţiei şi partajarea informaţiilor privind implementarea unor arhitecturi de securitate mult mai sigure şi a tehnologiilor de securitate existente;

implementarea programelor de management eficient al securităţii, inclusiv a politicilor şi instrucţiunilor care vizează securitatea sistemelor de control.

În concluzie, sistemele informatice au un rol important în protecţia

infrastructurilor critice împotriva atacurilor cibernetice. De aceea, în fiecare organizaţie trebuie dezvoltate, testate şi implementate programe pentru asigurarea securităţii informaţiei şi a sistemelor informatice prin următoarele măsuri: analiza periodică a riscurilor şi dimensiunilor distrugerilor privind informaţiile şi sistemele informaţionale; politici şi proceduri bazate pe analiza riscurilor pentru reducerea riscurilor securităţii informaţionale la un nivel acceptabil şi asigurarea că aceasta se realizează pe întreaga durată a ciclului de viaţă a fiecărui sistem informatic; coordonarea planurilor pentru asigurarea securităţii informaţionale adecvate pentru reţele, mijloace şi sisteme sau grupuri de sisteme informatice; instruirea privind modul de analiză a securităţii a personalului organizaţiei, contractorilor şi utilizatorilor din sistemele informatice;

98

testarea periodică şi evaluarea eficienţei politicilor, procedurilor şi metodelor practice de asigurare a securităţii informaţiei, a managementului operaţional şi tehnic pentru sistemele informatice importante; un proces pentru planificarea, implementarea, evaluarea şi verificarea acţiunilor de remediere a deficienţelor din politicile, procedurile şi practicile de asigurare a securităţii informaţiei la nivelul organizaţiei; proceduri pentru detectarea, raportarea şi răspunsul la incidentele de securitate; planuri şi proceduri care să asigure funcţionarea continuă a sistemelor informatice care sprijină activităţile şi mijloacele organizaţiei.

References [1] http://en.wikipedia.org/wiki/Cyberspace/ [2] The White House. The Comprehensive National Cybersecurity Initiative (Washington, D.C.: March 2, 2010). [3] Paul Cornish, Rex Hughes and David Livingstone. Cyberspace and the National Security of the United Kingdom Threats and Responses (A Chatham House Report, London, March 2009). [4] The White House. Cyberspace Policy Review: Assuring a Trusted and Resilient Information and Communications Infrastructure (Washington, D.C.: June 19, 2009). [5] The Comprehensive National Cybersecurity Initiative. [6] U.S. Department of Defense. DoD Strategy for Operating in Cyberspace (Washington, D.C.: July 20, 2011). [7] Elgin M. Brunner and Manuel Suter. International CIIP Handbook: An Inventory of 25 National and 7 International Critical Infrastructure Protection (Center for Security Studies, Zurich, 2008). [8] James A. O’Brien, George M. Marakos. Introduction to Information Systems (McGraw Hill, New York, 2007). [9] U.S. General Accounting Office. Cybersecurity: Continued Attention Needed to Protect Our Nation’s Critical Infrastructure and Federal Information Systems, GAO-11-463T (Washington, D.C.: March 16, 2011). [10] Edward G. Amoroso. Cyber Attacks: Protecting National Infrastructure (Elsevier Inc., New York, 2011). [11] Cyberspace and the National Security of the United Kingdom Threats and Responses. [12] U.S. General Accounting Office. Critical Infrastructure Protection: Challenges and Efforts to Secure Control Systems, GAO-04-628T (Washington, D.C.: March 30, 2004). [13] U.S. General Accounting Office. Federal Information Systems Controls Audit Manual, GAO-09-232G (Washington, D.C.: February 12, 2009).

99

RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA INFRASTRUCTURII CRITICE DIN ZONA LITORALULUI ROMÂNESC ŞI A ZONEI ECONOMICE

EXCLUSIVE A ROMÂNIEI

Marius HANGANU Contraamiral ** (r) Prof. univ. dr., membru titular al AOSR

Prorector al Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I » Bucureşti mhanganu49@yahoo.com

Rezumat

Identificarea, optimizarea şi securizarea infrastructurilor critice reprezintă o prioritate incontestabilă, atât pentru sistemele şi managerii de proces, precum şi pentru adversarii lor, şi anume pentru cei care doresc să atace, destabilizeze şi să distrugă sistemele şi procesele în cauză. Prin urmare, din punctul nostru de vedere, analiza problemelor legate de infrastructurile critice trebuie să fie realizată în conformitate cu toate dimensiunile şi implicaţiile de stabilitate ale sistemelor şi proceselor, precum şi cu seria de lanţuri de cauzalitate care pot genera sau influenţa dinamica lor.

Cuvinte cheie: Infrastructuri critice, securitate, zona economică exclusivă

Abstract

Identifying, optimizing, and securing critical infrastructures represent an unquestionable priority both for systems and process managers as well as for their opponents, namely for those seeking to attack, destabilise and destroy the concerned systems and processes. Therefore, from our point of view, analyzing critical infrastructure issues must be done according to all dimensions and implications of stability and systems and processes funcţionality, as well as the causal series that may generate or influence their dynamics.

Key words: Critical infrastructure, security, exclusive economic zone

*

* *

a) Care sunt infrastructurile critice din zona litoralului românesc?

Încadrarea infrastructurilor din zona litoralului în categoria celor critice presupune o analiză şi o evaluare amănunţită, cu privire la importanţa acestora pentru funcţionarea întregului sistem economic din zonă. În urma unei astfel de analize, fără a avea pretenţia că le vom fi enumerat pe toate, vom încerca în continuare să enumerăm aceste infrastructuri critice din zona litoralului şi pentru a căror protecţie, Forţele Navale pot avea un rol determinant.

Grupând aceste infrastructuri pe categorii de sisteme fizice, poziţionate în zona de uscat şi litoral a Dobrogei - faţă de care se raportează în linii majore

100

cvasi-majoritatea acţiunilor pe timp de pace, în situaţii de criză şi la război a Forţelor Navale por fi identificate – următoarele infrastructuri fizice care, în anumite condiţii pot deveni critice:

[1] Infrastructuri critice din zona maritimă:

Obiective economice deosebite:

Centrala Atomo- Electrică Cernavodă;

bazinele de depozitare a hidrocarburilor şi a altor materiale periculoase (GPL, chimice etc.);

reţelele de comunicaţii situate pe teritoriul Dobrogei: reţele fir, releele/punctele de retransmisie, centralele telefonice, staţiile de emisie – recepţie prin satelit; echipamente de transport, trasee de fibră optică, relee. Modulatori de semnal;

platformele şi infrastructurile româneşti de extracţie a ţiţeiului din cestul Mării Negre;

rafinăria Petromidia din Năvodari;

reţelele de utilităţi: de distribuţie a energiei electrice, reţele de distribuţie a apei întrebuinţate în fluxul de producţie; reţeaua de distribuţie a gazului metan, reţeaua alimentării cu carburanţi (inclusiv lubrifianţi), alte reţele de aprovizionare cu substanţe strict necesare fluxului producţiei etc;

reţea fizică de calculatoare – calculatoarele şi/sau reţeaua cu conexiunile aferente, cabluri, protocoale, softuri, indiferent de tipologia reţelei respective, bazele de date etc.;

reţeaua depozitelor de materii prime, de produse finite şi materiale speciale folosite (materiale strategice, materiale inflamabile, materiale radioactive, substanţe chimice, agenţi biologici ţi alte materiale cu risc înalt);

reţelele de comunicaţii, îndeosebi infrastructurile fizice ale acestora (relee, cabluri, suporţi, staţii, comutatoare etc.);

centrale eoliene (două) construite în proximitatea localităţii Baia (jud. Tulcea), în decursul anilor 2004-2005;

infrastructuri ale unor reţele de drumuri strategice indiferent de categorisirea acestora – europene, naţionale sau de interes judeţean: baze de întreţinere a drumurilor, maşini şi utilaje de întreţinere şi îndeosebi de degajare (deblocare) a drumurilor;

şantierele navale cu profil de: construcţii nave din Constanţa respectiv Mangalia; reparaţii nave maritime şi/sau fluviale (Midia);

101

Obiective sociale:

reţele de transport şi aducţiune al apelor potabile; puţuri, staţii şi alte infrastructuri ale sistemelor de purificare a apei;

reţele ale transportului public (linii de troleibuze, autobuze şi tramvaie);

reţele telefonice, relee, staţii ţi centrale; relee şi posturi de radio şi TV care se află în sistemul naţional sau local de alertă;

iluminatul public;

alimentarea cu energie termică;

spitale de urgenţă şi alte infrastructuri ale medicinii şi asistenţei medicale de urgenţă; laboratoare şi centre hematologice; infrastructuri ale sălilor de operaţii, sălilor de reanimare şi altor compartimente de supraveghere şi monitorizare a bolnavilor aflaţi în dificultate;

infrastructuri ale sistemelor de prevenire şi stingere a incendiilor; infrastructuri ale sistemelor de protecţie civilă, îndeosebi ale sistemelor şi reţelelor de acţiune şi de reacţie în cazul unor calamităţi, dezastre, accidente nucleare, industriale, chimice şi tehnologice, reţele şi depozite etc.

Transporturi şi căi de comunicaţii;

lucrări de artă rutiere ţi feroviare de peste canalul Dunăre – Marea Neagră;

noduri de comunicaţii rutiere şi feroviare;

Canalul Dunăre – Marea Neagră;

Aeroporturile Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa şi Cataloi, jud Tulcea, cu toate construcţiile şi instalaţiile care contribuie la desfăşurarea în siguranţă a traficului aerian, respectiv:

reţele de căi ferate din Dobrogea, poziţionate în proximitatea litoralului Mării Negre, cu toate construcţiile şi instalaţiile ce contribuie la desfăşurarea, în condiţii de siguranţă, a traficului feroviar;

reţele de comunicaţii specifice fiecărui tip (mod) de transport în parte;

porturile maritime la Marea Neagră: Sulina, Midia, Constanţa şi Mangalia,;

infrastructuri portuare cu rol de asigurare cu utilităţi: apă potabilă, energie electrică;

infrastructuri portuare cu rol de operare a mărfurilor: macarale, sistem de căi ferate şi drumuri din incinta porturilor;

terminale de operare hidrocarburi şi materiale periculoase (inflamabile) şi reţeaua de transport ale acestora în incinta porturilor;

instalaţii de far: Sulina, Sf. Gheorghe, Gura Portiţei, Cap Midia, Constanţa, Cap Tuzla, Mangalia;

staţii de radionavigaţie, staţii de radiolocaţie şi sisteme de comunicaţii;

102

sistemele de dirijare a traficului naval;

sistemul de balizaj în zona de responsabilitate a României la Marea Neagră;

sisteme de diguri de protecţie a litoralului;

infrastructuri ale sistemelor de securitate şi de siguranţă a navigaţiei pe mare;

sistemele de intervenţie pentru salvarea vieţii pe mare (nave, scafandri, dispozitive etc.).

[2] Infrastructuri critice specifice zonei fluviale, lagunare şi deltaice: Obiective economice deosebite:

staţia de racord la magistrala de gaze naturale care traversează Dobrogea (staţia de cuplare de la Isaccea), precum şi porţiunea din magistrală care străbate teritoriului naţional (inclusiv conducta subacvatică pe fundul Dunării din dreptul oraşului Isaccea);

staţia de racord la magistrala de înaltă tensiune (reţeaua de 750 KV) care traversează Dobrogea (staţia de racord – Isaccea) precum şi porţiunea din magistrală care străbate teritoriul naţional (inclusiv cablul poziţionat deasupra cursului Dunării din dreptul oraşului Isaccea);

Combinatul siderurgic de la Galaţi;

reţele de utilităţi: de distribuţie a energiei electrice, reţele de distribuţie a apei întrebuinţate în fluxul de producţie; reţea de distribuţie a gazului metan, reţeaua alimentării cu carburanţi (inclusiv lubrifianţi), alte reţele de aprovizionare cu substanţe strict necesare fuxului producţiei etc.;

centrala energo-termică de la Chiscani (jud. Brăila);

reţelele de utilităţi situate în zonele cu risc major de inundaţii (Îndeosebi cele din lunca Dunării, Deltă): distribuţie a energiei electrice, distribuţie a gazului metan, reţeaua alimentării cu carburanţi;

reţelele fizice de calculatoare din deltă care utilizează tehnologia wireless (relee, comutatoare);

reţeaua depozitelor intermediare de alimente şi medicamente care folosesc tehnologia frigului (îndeosebi cele de depozitare a producţiei piscicole), în special cele din zonele cu potenţial ridicat de calamitate naturală (inundaţii şi zone cu pandemii cronice derivând din procesul de migraţie specific Deltei);

sistemul de lacuri şi lucii de apă întrebuinţate în procesul de generare a producţiei piscicole din zona deltaică şi lagunară;

şantierele navale cu profil de:

construcţii nave (maritime şi fluviale) din Galaţi, Brăila şi respectiv Tulcea;

reparaţii nave maritime şi/sau fluviale;

103

Obiective sociale:

sisteme de control ale mediului, sistemele de evaluare a calităţii apei şi aerului la fluviu şi în zona deltaică, cu rol de analiză şi avertizare imediată;

sistemele de intervenţie pentru salvarea vieţii în zonele deltaice izolate (nave sanitare, elicoptere de intervenţie) – cu rol esenţial pe timpul calamităţilor naturale (inundaţii, pandemii cronice (sau blocării periodice a canalelor navigabile datorită gheţii (elicoptere);

reţele de transport persoane şi mărfuri fluviale, îndeosebi în zona deltaică;

reţele de transport şi aducţiune al apei potabile; puţuri, staţii şi alte infrastructuri ale sistemelor de purificare a apei;

reţele de transport a energiei electrice; centrale proprii electrice din localităţile izolate (spre exemplu Sf. Gheorghe);

reţele ale transportului public fluvial (linia de legătură a municipiului Tulcea cu suburbia Tudor Vladimirescu);

reţele telefonice, relee, staţii şi centrale; relee şi posturi de radio şi TV care se află în sistemul naţional sau local de alertă;

iluminatul public;

spitalul de urgenţă şi alte infrastructuri ale medicinii şi asistenţei medicale din oraşele Tulcea şi Sulina;

infrastructuri ale sistemelor de prevenire şi stingere a incendiilor; infrastructuri ale sistemelor de protecţie civilă, îndeosebi ale sistemelor şi reţelelor de acţiune şi de reacţie în cazul unor calamităţi, dezastre, accidente nucleare, industriale, chimice şi tehnologice; reţele şi depozite etc.

Transporturi şi căi de comunicaţii:

noduri de comunicaţii rutiere şi feroviare;

lucrări de artă peste obstacole naturale importante, în mod deosebit:

ansamblul Podurilor dunărene de la Cernavodă şi Feteşti;

podul combinat şi podul peste vechiul traseu al canalului de la Cernavodă;

podul rutier Vadu Oii – Giurgeni.

sectoare de cale ferată din Dobrogea, poziţionate în proximitatea fluviului Dunărea, cu ansamblul construcţiilor şi instalaţiilor care asigură desfăşurarea în bune condiţii a circulaţiei;

staţiile de cale ferată;

reţele de căi de acces către porturi;

canale de acces (reţeaua de canale) folosite în zona deltaică şi lagunară deservită de agenţii economici;

104

porturile fluviale riverane Dunării, îndeosebi cele cu activitate economică ridicată: Călăraşi, Cernavodă, Brăila, Galaţi, Tulcea, Sulina;

infrastructuri portuare cu rol de asigurare cu utilităţi: apă potabilă, energie electrică;

infrastructuri portuare cu rol de operare a mărfurilor: macarale, sistem de căi ferate şi drumuri din incinta porturilor;

instalaţii de balizaj şi reglementare a traficului fluvial instalate potrivit Regulamentului Navigaţiei pe Dunăre şi/sau COLREG;

staţii de radionavigaţie, staţii de radiolocaţie şi sisteme de comunicaţii;

sistemele de dirijare a traficului fluvial; infrastructuri ale sistemelor de securitate şi de siguranţă a navigaţiei pe fluviu;

sisteme de diguri de protecţie a malurilor, sistemele de ameliorare a cursurilor de apă;

sistemele şi infrastructura de întreţinere a cursurilor de apă derivând din obligaţiile părţii române faţă de Convenţia despre regimul navigaţiei de la Belgrad, inclusiv infrastructura şi instalaţiile plutitoare de dragaj cu rol de asigurare a securităţii navigaţiei pe fluviu;

sistemele de măsurare ale cursurilor debitelor de apă pe diferitele sectoare de Dunăre, în vederea avertizării timpurii a pericolului de inundaţii;

amenajările de regularizare a cursului de apă, ale canalelor de comunicaţie şi drenare a debitelor excedentare de apă;

sistemul de ecluze şi porţi (atât la Canalul Dunăre - Marea Neagră cât şi în zonele lagunare şi deltaice);

navele cu rol de asigurare a navigabilităţii pe fluviu (spărgătoarele de gheaţă);

infrastructura specifică trecerilor fluviale (nave-bac, sisteme de pontoane) din Brăila, Galaţi, Tulcea.

Aşa cum se observă din prezentarea făcută, care nu are cum să fie

atotcuprinzătoare, se poate concluziona că infrastructurile critice sunt numeroase şi răspândite pe o arie întinsă. Îndeplinirea misiunilor de protecţie a acestora nu poate fi realizată decât dacă există o cooperare permanentă între toate elementele sistemului de protecţie în infrastructurile critice.

b) Care sunt riscurile şi ameninţările la adresa infrastructurilor critice

din zona litoralului şi Zona Economică Exclusivă a României

Spaţiul maritim şi fluvial, bazinul inferior al Dunării şi zona de Est a Mării Negre, atât prin natura lor, cât şi prin poziţionare, se înscriu în Zona Extinsă a Mării Negre. Fiind în cea mai mare măsură un spaţiu liber navigaţiei şi circulaţiei, spaţiul maritim şi fluvial românesc nu se poate izola de problematica securităţii regiunii Mării Negre, prin urmare o analiză a riscurilor şi

105

ameninţărilor în spaţiul maritim şi fluvial românesc se poate face numai prin localizarea acestora în ZEE a Mării Negre sau chiar în Zona Extinsă a Mării Negre (ZEMN)59.

Din nefericire, ţările riverane Mării Negre sunt renumite mai mult pentru potenţialul conflictual, decât pentru solidaritatea regională. Sfârşitul Războiului Rece nu a adus regiunii pacea şi stabilitatea dorite. Mai mult decât atât, acum este observabilă creşterea tensiunii şi a conflictului, atât la nivel statal, cât şi interstatal, ajungându-se chiar la nivelul ameninţărilor militare. Suntem martori ai conflictelor armate din spaţiul ex-sovietic: dintre Armenia şi Azerbaidjan, în Moldova (Transnistria), în Rusia (Cecenia), în Georgia (Abhazia şi Osetia), culminând cu războiul ruso-georgian din august 2008. Neîncrederea istorică stabilită în relaţiile dintre ţări (de exemplu, Grecia şi Turcia, Rusia şi Ucraina) este şi ea întreţinută.

Două mari „zone fierbinţi” ale Europei, Caucazul şi Balcanii, exercită o influenţă directă asupra securităţii Zonei Extinse a Mării Negre şi implicit asupra securităţii din Zona Economică Exclusivă a ţării noastre. Datorită acestei presiuni apar şi numeroasele ameninţări asimetrice sau militare potenţiale în regiune.

c) Participarea Forţelor Navale la protecţia infrastructurilor critice din

zona Mării Negre

Prin modalităţile de ducere a acţiunilor militare, Forţele Navale sunt destinate a realiza controlul mării în zona de interes maritim a României şi de a participa la realizarea obiectivului politico-militar de apărare a infrastructurilor critice (IC) din zona de operaţii de sud-est, constituind o forţă navală credibilă.

Participarea Forţelor Navale la îndeplinirea obiectivelor strategice ale apărării naţionale răspunde necesităţii de promovare a intereselor sale navale, maritime şi fluviale, combaterii ameninţărilor asimetrice, reducerii riscurilor şi diminuării vulnerabilităţii IC.

Pentru protecţia IC, Forţele Navale participă activ la realizarea obiectivelor generale ale apărării naţionale pe mare, fluviu, litoral şi în teatre de operaţii alături de aliaţi prin:

[1] consolidarea profilului Armatei României; [2] participarea alături de aliaţii din NATO la operaţiile specifice; [3] dezvoltarea contribuţiei Armatei României la politica europeană de

securitate şi apărare/PESA, la elaborarea şi realizarea viitoarei politici de securitate a UE;

[4] efortul integrat al statului român pentru lupta împotriva terorismului şi pirateriei;

59 ZEMN cuprinde, în accepţia multor specialişti în domeniul securităţii, pe lângă ţările riverane Mării Negre - Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia şi Ucraina, şi ţările dinspre Marea Caspică - Armenia şi Azerbaidjan, apoi Moldova şi ţările balcanice - Grecia, Albania, Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegru, Macedonia, Croaţia şi Slovenia ş.a.

106

[5] creşterea contribuţiei la asigurarea securităţii şi stabilităţii regionale şi globale, incluzând aici şi activităţile de diplomaţie navală;

[6] creşterea capacităţii de apărare maritimă şi fluvială a României. În contextul complexităţii situaţiei politico-militare şi economice, în special

în spaţiul extins al Mării Negre, existenţa Forţelor Navale moderne reprezintă argumentul care conferă credibilitate politicii României de promovare şi apărare a intereselor sale la mare şi fluviu, inclusiv a apărării IC.

Problematica securităţii maritime este foarte complexă. De maximă importanţă în domeniul securităţii maritime este aplicarea de către instituţiile specializate a unei legislaţii adecvate, prin care să se realizeze linii de comunicaţii maritime sigure, stabile şi securizate, care să permită un flux continuu, vital pentru reţeaua energetică, pentru schimbul internaţional de mărfuri şi valori.

În Marea Neagră acţionează pentru asigurarea securităţii maritime instituţii organizate la nivel internaţional, la nivel regional sau naţional.

Instituţiile organizate la nivel internaţional care acţionează în Marea Neagră pentru asigurarea securităţii maritime sunt: Biroul Maritim Internaţional (IMB) în cadrul Organizaţiei Maritime Internaţionale (IMO), sub egida ONU şi Agenţia Europeană privind Siguranţa Maritimă (EMSA).

Instituţiile care funcţionează la nivel regional şi în cadrul cărora Forţele Navale participă la activităţi pentru asigurarea securităţii maritime sunt: Organizaţia de Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE), Comisia Mării Negre (BSC), Centrul Maritim Regional de Coordonare (MRCC), iniţiativele regionale (reuniunea Şefilor Marinelor Militare Europene / CHiefs of European NavieS (CHENS), iniţiativa cu participare comună Blackseafor (BSF); Operaţiile: Active Endeavour (OAE) şi Black Sea Harmony (OBSH), documentul cu măsuri pentru creşterea încrederii şi securităţii regionale/Confidence Security Building Measure's (CSBMs), semnat în anul 2000 la Viena, între statele riverane Mării Negre.

La nivel naţional, soluţiile propuse sunt la îndemâna forţelor navale, a gărzilor de coastă (poliţiilor de frontieră), a operatorilor civili, a autorităţilor statului investite cu impunerea legalităţii în domeniul naval. Instituţiile organizate la nivel naţional, în România, pentru asigurarea securităţii maritime sunt: Forţele Navale Române, Poliţia de Frontieră şi Autoritatea Navală Română – care are în compunere Centrul Maritim de Coordonare, Serviciul SAR – poluare (grup naval SAR) şi Serviciul de supraveghere VTS.

Forţele Navale reprezintă instituţia la nivel naţional care are rolul principal în asigurarea securităţii maritime, în apărarea intereselor şi drepturilor suverane ale României pe mare şi pe fluviul Dunărea. Acestea, împreună cu Poliţia de Frontieră sunt indispensabile pentru asigurarea suveranităţii maritime şi protecţiei resurselor maritime ale ţării, asigurarea accesului la mare al României şi protejarea frontierelor, infrastructurii maritime şi a căilor maritime de

107

comunicaţii. Cheia soluţionării riscurilor, ameninţărilor şi provocărilor din domeniul securităţii maritime o reprezintă cooperarea, interoperabilitatea, schimbul de informaţii şi acţiunea preventivă.

Securitatea IC în zona maritimă şi fluvială are la bază conceptele de securitate maritimă şi conceptele folosirii puterii maritime.

Prin conceptele folosirii puterii maritime, FN se încadrează în concepţia de apărare a alianţei NATO, de folosire a forţei în stăpânirea sau controlul spaţiului maritim, ca formă principală de apărare a IC la graniţa de est a alianţei şi UE. Astfel principalele concepte sunt60: stăpânirea mării, controlul mării, interzicerea mării şi proiecţia puterii maritime. Aceste concepte se dezvoltă în cadrul unor acţiuni de coaliţie sau alianţă datorită implicaţiilor politice, strategice şi a volumului de forţe şi resurse implicat.

Având la bază Directiva UE nr. 114 din 08.12.2008 şi legislaţia în domeniu a României, considerăm că este necesar să facem o corelaţie între misiunile FOS navale şi necesitatea participării acestora la apărarea obiectivelor din zona de responsabilitate a Forţelor Navale.

Analizând din punct de vedere geografic zona de responsabilitate a Forţelor Navale, trebuie să remarcăm faptul că aceasta se situează în sud-estul României, cuprinzând marea teritorială cu zona contiguă şi Zona Economică Exclusivă, litoralul, zona lagunară şi fluviul Dunărea. Din punct de vedere istoric, această zonă a stârnit interes încă din cele mai vechi timpuri, oamenii întemeindu-şi aici aşezări prospere datorită unor avantaje uşor de înţeles (accesul la o sursă de hrană ieftină, rute de transport directe între oraşe situate la mari distanţe, posibilitatea organizării unei apărări eficiente a localităţilor situate pe litoral sau fluviu) completate mai târziu de nevoia exploatării bogăţiilor platoului continental, a potenţialului turistic al acestuia, a dezvoltării unor obiective economice de maximă importanţă.

Militarii FOS navale, forţe specializate în ducerea acţiunilor în mediul marin dar şi pe fluviu, în zona lagunară sau de litoral, au un rol deosebit în apărarea obiectivelor economice din această zonă. Concret, ei pot participa la apărarea construcţiilor hidrotehnice (baraje, ecluze, cheuri), platformelor maritime, traseelor de transport a hidrocarburilor (conducte, terminale de încărcare-descărcare), platforme de rafinare, instalaţiilor pentru producerea şi transportul energiei electrice etc.

Funcţie de scop, acţiunile FOS navale pot fi grupate în opinia noastră, astfel:

culegerea de informaţii despre riscurile şi ameninţările la care sunt supuse ICE, inclusiv prin efectuarea de boarding (VBSS-vassel boarding stup searching) la navele suspecte cu luptătorii GNFOS;

60 Marius HANGANU; Ion CHIORCEA; Cornel MARINESCU, Studiu privind perspectivele politicii navale a României în cadrul noilor valenţe ale puterii maritime, create prin integrarea în structurile europene şi euro-atlantice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007, pp. 28-34.

108

participarea la prevenirea sau respingerea unor atacuri teroriste lansate asupra ICE dinspre apă sau uscat;

executarea de asistenţă unei nave avariate în urma atacurilor teroriste cu RMS Grozavul;

evacuarea personalului de pe platformele de foraj marin, NEO (Noncombatant Evacuation Operation), cu NLSL 283;

executarea de operaţii de căutare şi salvare pe mare (SAR -search and rescue) a naufragiaţilor în urma atacurilor teroriste asupra unor nave;

participarea la apărarea căilor de comunicaţii proprii cu luptători GNFOS;

neutralizarea IED (dispozitivelor explosive improvizate) cu GSL EOD;

executarea controlului nedistructiv al structurilor imerse (baraje, ecluze, cheuri, platforme, conducte submarine) cu GSL EOD;

ranfluarea navelor care blochează şenalul navigabil la mare sau la fluviu.

Concluzionând, apreciem că protecţia infrastructurilor critice din zona adiacentă Mării Negre şi ZEE sau cel puţin, asigurarea unui anumit grad de securitate acestora, reprezintă provocarea actuală a Forţelor Navale. Paşii imediat următori sunt, în opinia noastră, finalizarea inventarierii infrastructurilor considerate critice (atât cele naţionale, cât şi cele europene) de către factorii decizionali, urmată de armonizarea deplină a legislaţiei în domeniu cu cea europeană şi cu cerinţele euroatlantice. Considerăm că în viitoarea legislaţie se impune demarcarea clară a responsabilităţilor pe fiecare minister şi structură implicată în PIC, astfel încât să se evite suprapunerile (risipă de efort) sau golurile acţionale (vulnerabilitate în PIC), când toate aceste lucruri se vor fi realizat, Forţelor navale române le revine sarcina distribuirii misiunilor structurilor subordonate, concomitent cu dimensionarea structurală şi pregătirea unităţilor în vederea atingerii obiectivelor trasate. Un rol important în acoperirea acestor misiuni revine FOS navale care, după părerea noastră, pot fi completate, cu succes, în acest efort de BIM.

Bibliografie:

[1] Cordeman, Anthony H., Cyber - Threats, Information Warfare, and Critical Infrastructure Protection: Defending the U.S. Homeland, Praeger Publishers, 2001.

[2] Neguţ, Silviu; Neacşu, Marius Cristian; Viorel, Mionel, European Union’s Dependency on Russian Energy. Geopolitical considerations, în „The Romanian Economic Journal”, nr. 25 bis, 2007.

[3] Verton, Dan. Black Ice: The Invisible Threat of Cyber-Terrorism. McGraw-Hill/Osborne, 2003.

[4] Yourdon, Edward. Byte Wars: The Impact of September 11 on Information Technology, Prentice Hall, Upper Saddle River, NJ, 2002.

[5] DoD (Department of Defense, USA) – Critical infrastructure Protection NDIA Information Briefing, 2007.

109

ORGANIZAREA SISTEMELOR DE COMUNICAŢII ŞI INFORMATICE PENTRU MANAGEMENTUL CRIZELOR ŞI PROTECŢIA

INFRASTRUCTURILOR CRITICE ÎN CADRUL POLITICII DE SECURITATE ŞI APĂRARE COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE

Constantin MINCU1, Dănuţ ŢIGĂNUŞ2

1. Gl. Mr. (r.) prof. cons. dr., Membru titular al AOSR, secretar ştiinţific al Secţiei Ştiinţe Militare, membru al Consiliului Onorific al AOSR

2. Lt. Col. dr., Şef birou planificare resurse CIS în Direcţia de Comunicaţii şi Informatică a Statului Major General mincu_constantin@yahoo.com

Rezumat

Lucrarea prezintă, pe scurt, studiul proceselor de planificare operaţională în cadrul instituţiilor Uniunii Europene, analiza proiectelor Sistemelor de Comunicaţii şi Informatice aflate în derulare, contribuţia Armatei României la misiunile conduse de UE şi proiectele naţionale pentru sprijinul C2, experienţa detaşamentelor naţionale şi a grupurilor de experţi în UE. Totodată, se încearcă un inventar al lipsurilor şi constrângerilor de interoperabilitate în sistemele europene şi naţionale şi analiza lecţiilor învăţate în misiunile derulate sub egida Uniunii Europene.

Cuvinte-cheie: Uniunea Europeană, Sisteme de comunicaţii şi informatică, C2, managementul crizelor

Abstract.

This paper briefly presents the study of operational planning processes into the European Union institutions’ framework, the analysis of undergoing projects on Communication and Informatics Systems; Romanian Army’s contribution in the EU-led missions and national projects for C2 support; experience of national detachments and experts groups in EU. Also, we will try to build an inventory of lacks and constraints of interoperability in and in-between the European and national systems and to analyze the learned lessons on the missions taking place under European Union aegis.

Keywords: European Union, CIS, C2, crises management

*

* *

Introducere

Preocupările Uniunii Europene de a face faţă, cu mai multă forţă, multiplicării factorilor de risc şi unor noi şi violente ameninţări, s-au intensificat în ultimii ani.

Beneficiind de experienţa unor ţări occidentale dezvoltate (multiple lecţii învăţate din acţiunile politice, economico-financiare şi militare anterioare), SUA,

110

ca şi NATO, încearcă să-şi organizeze instituţiile şi sistemele pentru situaţii complicate, ce pot să apară în apaţiul european, dar şi în zonele învecinate.

O atenţie deosebită este acordată „Sistemelor de Comunicaţii şi Informatice pentru Managementul Crizelor şi Protecţia Infrastructurilor Critice”.

Lucrarea de faţă încearcă să prezinte, în mod sintetic, unele aspecte mai importante ale planificării, realizării şi utilizării sistemelor de comunicaţii şi informatice pentru sprijinul cadrului instituţional şi operaţional de punere în practică a Politicii de Securitate şi Apărare Comună (PSAC) în Uniunea Europeană, concomitent cu introducerea elementelor de stabilitate şi securitate a acestor sisteme, în condiţiile provocărilor erei informaţionale.

1. Crizele şi managementul acestora în cadrul politicii de securitate şi

apărare comună a Uniunii Europene

Mulţi specialişti consideră, pe bună dreptate, că UE nu mai este o organizaţie exclusiv economică, aceasta îşi manifestă din ce în ce mai pregnant rolul de manager al crizelor locale şi regionale, îşi dezvoltă proceduri, reguli şi mijloace pentru identificarea, clasificarea şi protecţia infrastructurilor critice de pe teritoriul său.

Este în plină desfăşurare procesul instituţional şi operaţional de acţiune în situaţii de criză şi, pe această bază, determinarea fluxurilor informaţionale şi a cadrului arhitectural de dezvoltare a sistemelor de sprijin aşa cum sunt sistemele de comunicaţii şi informatice (SCI) pentru procesele complexe de comandă şi control (C2).

Specialiştii structurilor UE, precum şi cei ai ţărilor membre, analizează cu intensitate şi determinare (dat fiind contextul actual din punct de vedere politic, economic, financiar, juridic, diplomatic şi militar):

Crizele contemporane în domeniul securităţii: - Crizele contemporane şi tipurile de crize; - Politica Externă şi de Securitate Comună, precum şi tendinţele de evoluţie

pe termen mediu şi lung; - implementarea Strategiei Europene de Securitate în domeniul managementului

crizelor şi al protecţiei infrastructurilor critice comune şi naţionale;

Managementul crizelor prin misiuni conduse de UE în cadrul PSAC, prin participarea şi angajamentul statelor membre în materie de capabilităţi şi forţe militare şi civile:

- dezvoltarea capacităţii UE de răspuns la crize şi stabilirea unui set de misiuni ale acestei organizaţii, precum şi a forţelor necesare;

- clarificarea şi implementarea graduală a procesului de planificare şi a mecanismului decizional la nivel strategic european pentru managementul

111

crizelor şi protecţia infrastructurilor critice (instituţii, organisme, proceduri, reguli, angajamente etc.).

Comanda şi controlul forţelor utilizate de UE pentru managementul crizelor:

- cristalizarea şi implementarea Concepţiei UE privind comanda şi controlul acţiunilor militare şi civile (control politic, direcţionare strategică, abordare comprehensivă, lanţ de comandă ad-hoc, multinaţionalitate, unitate de comandă, unitate de efort şi flexibilitate);

- organizarea şi funcţionarea comandamentelor militare pentru conducerea operaţiilor UE, inclusiv resurse pentru Sistemul de Comunicaţii şi Informatic (cine, cu ce şi până la ce nivel asigură personal şi echipamente specifice).

Lămurirea unor aspecte privind contribuţiile naţionale la managementul crizelor şi la protecţia infrastructurilor critice:

- să nu fie duplicate eforturile cu NATO; - înţelegerea şi procesarea corectă şi completă a tendinţelor privind

contribuţiile Franţei, Germaniei şi Marii Britanii la PSAC şi poziţionarea României în acest proces;

- stabilirea pe baze reale de potenţial uman, material, financiar şi de altă natură a contribuţiei României la implementarea Politicii de Securitate şi Apărare Comună şi la eventualele acţiuni.

2. Cerinţe şi principii privind planificarea şi realizarea sistemelor de

comunicaţii şi informatice pentru managementul crizelor:

Se identifică şi analizează factorii care influenţează planificarea şi realizarea sistemelor de comunicaţii şi informatice:

- conectarea robustă a forţelor militare şi/sau civile participante; - colectarea, procesarea şi distribuţia performantă a datelor şi informaţiilor; - realizarea capabilităţii de înţelegere comună a situaţiei reale; - creşterea eficacităţii operaţionale prin eficienţă informaţională.

Specialiştii în domeniu consideră că îndeplinirea dezideratelor menţionate mai sus depinde de unii factori care influenţează procesul de planificare, proiectare, realizare, implementare, dislocare în teatrul de operaţii şi utilizare a SCI în sprijinul misiunilor UE (anexa nr. 1), astfel: interoperabilitatea sistemelor de comandă şi control, inclusiv a SCI care le sprijină; rezultatele cercetărilor în domeniu şi proiectele UE pentru sprijinul Politicii de Securitate şi Apărare Comună; transformările structurale de la Lisabona; relaţia UE – NATO în ceea ce priveşte cooperarea în domeniul proiectării, realizării şi implementării SCI în sprijinul operaţiilor pentru managementul crizelor; factori de ordin operaţional.

112

Planificarea SCI pentru managementul crizelor şi protecţia infrastructurilor critice în cadrul PSAC:

- se consideră strict necesară existenţa unei arhitecturi integrate a sistemelor de comunicaţii şi informatice care să asigure superioritatea informaţională şi decizională pe timpul îndeplinirii misiunii;

- definirea cerinţelor schimbului informaţional la nivel strategic, operativ şi tactic în cadrul misiunilor UE;

- cristalizarea şi aplicarea unui set de cerinţe şi principii privind procesul de planificare operaţională (selectarea opţiunii, elaborarea Directivei Militare Iniţiale, elaborarea capitolelor privind SCI şi a anexelor aferente etc.).

Cadrul organizatoric şi arhitectural pentru realizarea SCI în sprijinul misiunii UE pentru managementul crizelor:

- cadrul de lucru arhitectural pentru SCI în UE este identificat ca fiind acelaşi cu cel definit de NATO şi anume NAF (Arhitectura NATO pentru sisteme C3, V.3)61, ceea ce conferă, cel puţin din acest punct de vedere, un avantaj major pentru proiectarea SCI naţionale puse la dispoziţia forţelor care pot acţiona alternativ sub egida celor două organizaţii.

Structura şi funcţiile SCI ale UE şi statelor membre: - Structura cuprinde: Sistemul de Comunicaţii şi Informatic cu infrastructură

fixă, Sistemul de Comunicaţii şi Informatic pentru supraveghere şi avertizare timpurie, Sistemul de Comunicaţii şi Informatic dislocabil şi sistemele de comunicaţii şi informatice ale statelor membre;

- din punct de vedere structural, SCI se prezintă ca în fig. 1. Se consideră de către specialişti şi decidenţi UE că acesta va avea o compunere modulară şi scalabilă, fiind organizat în centre permanente de comunicaţii şi informatice (CPCI), instalate la Bruxelles şi în capitalele statelor membre, centre operative de comunicaţii şi informatice (COCI), fixe şi desfăşurabile, de sprijin sau terminale, de la nivelul comandamentelor operaţionale (OHQ, FHQ, componentele forţelor sau GTL), linii de comunicaţii (LC) realizate în diferite medii de transport informaţional;

- toate elementele menţionate vor fi integrate în infrastructura informaţională de transport cu două niveluri de clasificare SECRET UE şi RESTRAINT UE (Reţeaua securizată de arie extinsă a UE), care va avea, ca o primă aplicaţie de bază, sistemul de mesagerie de nivel secret – CAMEO (aplicaţie software de colaborare în reţea pentru managementul crizelor).

61 European Defence Agency, Network Enabled Capability Implementation Study, EU NEC Vision Third Report, Brussels, 09.02.2010, P. 23.

113

Fig. 1. Compunerea sistemului de comunicaţii şi informatic pentru managementul crizelor (abordare structurală)

- Serviciile de bază şi funcţionale asigurate de un SCI trebuie planificate în

funcţie de specificul şi amploarea misiunii, cerinţele schimbului informaţional pentru comandă, control, informaţii, supraveghere şi recunoaştere, nevoile de cooperare în teatrul de operaţii, precum şi de dispunerea comandamentelor în teren. Serviciile de bază sunt servicii principale de reţea, servicii pentru interoperabilitate, servicii de securitate, servicii pentru management, servicii de comunicaţii;

- Serviciile funcţionale asigurate pot fi pentru: comanda şi controlul forţelor întrunite; comanda şi controlul forţelor terestre, aeriene şi navale; logistică; informaţii; alte servicii funcţionale;

- Pe baza analizei funcţionale a unui sistem generic SCI sunt identificate următoarele funcţii: interfaţa cu utilizatorul, facilităţile pentru conferinţă, acoperirea radio zonală, înştiinţarea sau anunţarea publică, asigurarea informaţională, comutaţia de circuite, comutaţia de pachete, transportul în reţeaua locală, managementul capacităţii de transfer a datelor, interfaţa cu utilizatorii dispersaţi, interfaţa cu alte sisteme, transmisiunile exterioare, de securitate, infrastructură ambientală, managementul reţelei, de interconectare.

114

3. Utilizarea SCI pe timpul misiunilor conduse de UE pentru

managementul crizelor şi protecţia infrastructurilor critice:

SCI pentru avertizare timpurie şi planificare strategică: - Se consideră că pentru realizarea SCI pentru avertizare timpurie se vor

analiza şi lua în consideraţie trei tipuri de fluxuri informaţionale, în funcţie de opţiunile de comandă şi control pentru misiune: fluxul informaţional de bază pentru informaţii de rutină, fluxul informaţional pentru informaţii în operaţiile autonome conduse de UE, fluxul informaţional pentru informaţii în operaţii Berlin Plus (situaţia existentă în prezent privind SCI pentru aplicarea PSAC se prezintă generic în anexa nr. 2);

- Concluzia care se desprinde din analiza sistemelor actuale de comunicaţii şi informatice în UE este că acestea au, la această dată, un nivel scăzut de interconectivitate, prezintă multe breşe care impun transferul manual al informaţiilor şi au un nivel prea ridicat de clasificare care, nu întotdeauna, satisface cerinţele utilizatorilor şi, ceeea ce este mai important, nu există o infrastructură unică care să interconecteze automatizat instituţiile PSAC cu factorii de decizie pe linie operaţională din capitalele statelor membre.

Utilizarea SCI dislocabile pentru sprijinul managementului crizelor în cadrul PSAC:

- realizarea unei infrastructuri comune de reţea pentru schimbul informaţional la toate nivelurile ierarhice şi implementarea unor măsuri specifice de creştere a viabilităţii sistemelor şi serviciilor pe timpul misiunilor conduse de UE; această infrastructură comună de reţea presupune interconectarea LAN ale structurilor militare de nivel strategic (OHQ) cu cele de nivel operativ (FHQ) şi tactic;

- viabilitatea SCI dislocabile şi a elementelor de structură depinde, în opinia celor mai mulţi specialişti, de structura lor, de gradul de dispersare a elementelor componente, de gradul de asigurare a rezervei şi de complexitatea soluţiilor tehnice adoptate pentru transportul fluxurilor informaţionale. Un alt factor de influenţă specific misiunilor previzibile ale UE este gradul de dependenţă, la nivel operativ şi tactic, de infrastructura de telecomunicaţii asigurată de operatorii publici din ţara gazdă.

Aspecte privind misiunile SCI, în condiţiile implementării capabilităţilor facilitate de reţea (NEC):

- în concepţia UE, NEC reprezintă „abilitatea de a crea un mediu unitar pentru o abordare comprehensivă şi unificarea eforturilor entităţilor militare şi civile şi a tuturor actorilor, la toate nivelurile, în operaţiile pentru managementul crizelor conduse de UE”62;

62 EDA, EU NEC concept for nec in support of ESCD (12737/08 + COR1), BRUSSELS, 2008, P. 3.

115

- se apreciază că NEC va putea fi implementată în măsura în care se vor crea premisele pentru implementarea unei infrastructuri federalizate pentru schimbul de date, informaţii şi servicii informaţionale în sprijinul misiunilor conduse de UE.

Utilizarea sistemelor de comunicaţii şi informatice pentru sprijinul operaţiilor în reţele de calculatoare şi apărarea spaţiului cibernetic:

- Operaţiile în reţele de calculatoare se definesc ca „acţiuni deliberate ce se desfăşoară pentru optimizarea reţelelor IT, computerelor şi a altor echipamente electronice în scopul câştigării şi menţinerii supremaţiei informaţionale, concomitent cu reducerea capacităţii adversarului de a acţiona în acest sens”;

- La nivelul UE, problematica Operaţiilor în Reţele de Calculatoare (ORC) cade sub incidenţa PSAC, dar nu este încă fundamentată pe deplin din punct de vedere juridic, deşi s-au luat unele măsuri specifice în cadrul CE odată cu introducerea Directivei 2006/24/CE privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice destinate publicului63.

Armonizarea eforturilor naţionale pentru utilizarea sistemelor de comunicaţii şi informatice în sprijinul managementului crizelor

- se apreciază ca necesară înfiinţarea, pe niveluri ierarhice, a funcţiei de ofiţer coordonator pentru managementul informaţiilor (OCMI);

- îmbunătăţirea cadrului organizaţional de dezvoltare a SCI militare şi speciale în UE;

- identificarea unor oportunităţi privind participarea Armatei României la dezvoltarea SCI pentru necesităţile UE (a se vedea experienţa românească în misiunea SEEBRIG din Afganistan, precum şi valoarea unor specialişti militari români dovedită în misiuni internaţionale NATO, ONU, UE).

4. Stabilitatea în funcţionarea şi securitatea sistemelor de comunicaţii

şi informatice pe timpul misiunilor conduse de UE:

Din perspectiva autorităţilor civile, confruntarea internaţională, pe diverse paliere şi teme, atrage după sine o multiplicare a raporturilor de forţă, în timp ce în plan militar există o aparentă limitare a acestora (restrângerea puterii militare datorită reducerii caracterului violent al confruntărilor). Aceste principii se manifestă în mod practic în contextul desfăşurării misiunilor pentru managementul crizelor sub forma unor vulnerabilităţi ce afectează stabilitatea şi securitatea sistemului de comunicaţii şi informatic propriu, în ansamblul său, precum şi, într-o oarecare măsură, stabilitatea în funcţionare a elementelor acestuia:

63 Comisia Europeană, Directiva UE 2006/24/CE, publicată în Jurnalul Oficial al UE (JOUE), nr. L.105, din 13.04.2006.

116

Stabilitatea sistemelor de comunicaţii şi informatice în misiunile conduse de UE pentru managementul crizelor:

- această funcţionare stabilă presupune adoptarea unor măsuri multilaterale pentru asigurarea stabilităţii, în condiţiilor unei multitudini de factori aleatori ce pot fi estimaţi, dar nu determinaţi cu exactitate şi prezenţei acţiunii perturbatoare a unor factori distructivi provocaţi de adversar;

- analiza stabilităţii sistemelor de comunicaţii şi informatice înseamnă, în principal, respectarea unor reguli de bază cum sunt: abordarea globală modulară; criteriul rentabilităţii; orientarea spre utilizatori; asigurarea procesului unic de introducere a datelor; o soluţie generală şi independentă de configurare a sistemului; posibilitatea de dezvoltare ulterioară;

- calculul, prin mijloace matematice complexe, a stabilităţii SCI; - calculul, pe baze statistice şi probabilistice, a disponibilităţii SCI

(disponibilitatea este definită ca probabilitatea unui element component al SCI de a fi în măsură să furnizeze capacitatea funcţională cerută de utilizatori);

- stabilitatea structurilor organizatorice şi a fluxului informaţional presupune determinarea măsurilor specifice pentru asigurarea stabilităţii structurilor organizatorice impunând abordarea mai multor domenii, relativ distincte, printre care: continuitatea proceselor de comandă şi control şi capacitatea de conducere; fiabilitatea mijloacelor tehnice utilizate şi a structurilor funcţionale; stabilitatea la bruiaje şi perturbaţii electromagnetice; mobilitatea echipamentelor şi a elementelor de structură;

- stabilirea unor principii şi cerinţe privind asigurarea informaţională; - identificarea şi punerea în practică a unor soluţii pentru armonizarea

eforturilor naţionale de asigurare a traficului informaţional pe timpul misiunilor conduse de UE;

- asigurarea prin măsuri organizaţionale şi tehnice a securităţii SCI pe timpul pregătirii şi desfăşurării misiunilor UE;

- elaborarea şi respectarea strictă a unor principii privind securitatea SCI; - acreditarea, pe baze ştiinţifice, a standardelor de securitate a SCI; - studierea atentă multicriterială a unor provocări la adresa securităţii SCI, în

condiţiile mediului facilitat de reţea.

5. Autorii propun unele măsuri, atât pentru autorităţile UE, cât şi pentru

cele naţionale:

comanda şi controlul misiunilor pentru managementul crizelor prin crearea unei structuri permanente C2 şi a unui comandament militar strategic unic la Bruxelles;

asigurarea sistemelor de sprijin, prin abordarea unitară a problematicii SCI în UE;

stabilitatea şi securitatea SCI prin aplicarea standardelor unice de funcţionare şi securitate;

117

exercitarea cu eficienţă a managementului riscului de securitate informaţională;

implementarea, cu mai multă forţă şi eficienţă, în Armata României, a procedeelor SCI NATO şi UE;

identificarea unor măsuri organizatorice şi tehnice pentru creşterea eficienţei SCI operative şi tactice dislocabile;

implementarea managementului informaţional, în toate sistemele, reţelele şi serviciile UE.:

* * *

În concluzie, propunem următoarele direcţii majore de dezvoltare în

domeniul SCI destinate sprijinului misiunilor conduse de UE pentru managementul crizelor şi protecţia infrastructurilor critice:

revederea concepţiilor operaţiunilor şi detalierea lor suficientă pentru creşterea simplităţii şi evitarea ambiguităţilor pe timpul implementării în cadrul misiunilor;

standardizarea proceselor şi reglementărilor la toate nivelurile operaţionale;

dezvoltarea şi implementarea SCI în conformitate cu scenariile operative;

definirea arhitecturilor de interconectare a reţelelor existente şi crearea unei infrastructuri comune pentru lanţul C2;

revederea nivelurilor de clasificare a reţelelor şi definirea unor cerinţe comune obligatorii în domeniul SCI, pentru UE şi statele membre.

Bibliografie selectivă

A. Lucrări oficiale

[1] Council of the EU, Suggestions for procedures for coherent, comprehensive EU crisis management, No. 11127/03, Brussels, 2003. [2] European Defence Agency, Draft technical Specifications for C4I Reference Architecture EU Battle Group (C4I RA EU BG), version 4, PROV 10-CAP-012, Brussels, 2010. [3] NATO Network Enabled Capability – Feasibility Study, Vol II, Detailed Report Covering a Strategy and Roadmap for Realizing an NNEC Networking and Information Infrastructure (NII) v.2.0, NC3A, Brussels, 2005.

B. Lucrări de autor [4] Alberts S.D., Gartska J.J, Network Centric Warfare – Developing and Leveraging Information Superiority, Centre for Advanced Concepts and Technology C4ISR, Washington, D.C., 1999. [5] Alexandrescu C-tin, Ilina D., Mincu C-tin, Bazele matematice ale orgaizării sistemelor de transmisiuni, Editura Militară, Bucureşti, 1994.

118

[6] Frunzeti T., Consideraţii asupra participării Armatei României la acţiuni colective, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006. [7] Gya G., ESDP and EU Mission Update, European Security, Brussels, 2007. [8] Merlingen M., Ostrauskaité R. (ed.), European Security and Defence Policy – An Implementation Perspective, Routledge, Abington, 2008. [9] Timofte G, Tudose E., Constantin G., Protecţia informaţiilor în sistemele de comunicaţii militare moderne, Editura Inedit, Bucureşti 2006.

C. Publicaţii [10] Bomqvist P., CIO Target document for Networking and Information Infrastructure (NII), Swedish Armed Forces, Stockholm, 2009. [11] Domingo A., Wietgrefe H., TN-1009, NATO Deployable CIS Target Architecture Document, Edition 2.0, NC3A, The Hague, 2004. [12] Frunzeti T., Gestionarea crizelor în războiul rece, Lumea Militară, nr. 1, Bucureşti, 2006. [13] G. Gamow, Z. Phys. 51, 204 (1928). [14] D. Forster, Hydrodynamic Fluctuations (Benjamin, New York, 1975) Vol. I, p. 25. [15] P. Ring and P. Schuck, The Nuclear Many-Body Problem (Springer-Verlag, Berlin, 1980). [16] A. Sandulescu and O. Dumitrescu, Phys. Lett. B 24, 212 (1967). [17] E. S. Paul et al., Phys. Rev. C 61, 064320 (2000). [18] V. G. Soloviev, Theory of Atomic Nuclei (Institute of Physics Publishing, Bristol, 1992) pp. 123-125.

Anexa nr. 1 UTILIZAREA SISTEMULUI DE COMUNICAŢII ŞI INFORMATIC

119

PENTRU SPRIJINUL MISIUNILOR UE LA NIVELUL TEATRULUI DE OPERAŢII

Anexa nr. 2

Sisteme de comunicaţii şi informatice la nive politico-militar strategic

pentru sprijinul misiunilor PSAC

120

GESTIUNEA CRIZELOR

Ion-Alexandru PLĂVICIOSU

Viceamiral (r) prof. univ. dr. ing., Membru titular al AOSR alexplavion@yahoo.com

Rezumat

În cuprinsul articolului se definesc infrastructurile critice şi ameninţările, naturale sau antropice, la care acestea trebuie să facă faţă, în contextul interdependenţei între economiile specifice dezvoltării spaţiului economic al UE. Se face analiza particularităţilor infrastructurilor critice în cadrul dezvoltării actuale a României şi se propun unele soluţii de analiză a factorilor de risc, privind activitatea de prevenire a apariţiei situaţiilor de criză şi activitatea de diminuare a pagubelor atunci când criza s-a produs, precum şi reluarea în stare normală a activităţilor după criză. Se introduce conceptul de mobilitate a infrastructurilor critice în corelare cu stadiul de dezvoltare economică a ţării.

Cuvinte-cheie: Infrastructuri critice; Gestiunea riscurilor; Prevenire;

Abstract

The article defines critical infrastructures and natural or anthropic threats which these have to cope with in the context of the interdependence between economies, specific to the development of the economic space of the European Union.The article analyses the particular aspects of the critical infrastructures within the frame of the actual development of Romania and proposes solutions for analysis of the risk factors, with regard to crises prevention, reduction of damages when crisis occurs, resumption of normal status of activities after the crisis.The article also introduces the concept of mobility of the critical infrastructures in correlation with the level of economic development of the state.

Key words: Critical infrastructure; Risks management; Prevention.

* * *

Infrastructurile critice pot fi definite ca sisteme complexe, cu structură fizică

şi/sau virtuală, destinate managementului funcţionării, gestionării, exploatării şi mentenanţei unor activităţi şi procese importante la nivel naţional, regional sau chiar global, a căror ieşire din funcţiune, parţial sau total, sau modificare a parametrilor definitorii de funcţionare, conduce la influenţe negative majore asupra populaţiei sau economiei din zona geografică în care acţionează.

Potrivit altor formulări64, infrastructurile critice sunt acele infrastructuri cu rol important în asigurarea menţinerii în funcţiune a sistemelor şi în derularea proceselor economice, politice, informaţionale şi militare.

Criza infrastructurilor critice poate fi determinată de erori în configurarea sistemelor, în situaţiile în care nu s-au luat în considerare toate elementele care

64 Grigore, Alexandrescu Infrastructuri critice. Pericole şi ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie. Ed. UNAp, 2006

121

condiţionează funcţionarea acestora sau au fost alocate pentru aceste elemente ponderi neconforme cu realitatea, de acţiunea ostilă a unor forţe care urmăresc destabilizarea sistemului sau de cauze naturale şi de mediu.

Infrastructura critică la nivel naţional este un sistem sau o componentă a acestuia aflată pe teritoriul naţional, esenţială pentru menţinerea funcţiilor vitale ale statului şi ale societăţii, a sănătăţii, securităţii, bunăstării sociale şi economice a persoanelor şi a cărui perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ la nivel naţional, ca urmare a incapacităţii de a menţine respectivele funcţii65.

Protecţia infrastructurilor critice în ţara noastră, potrivit documentelor publicate de guvern, are drept scop asigurarea funcţionalităţii, a continuităţii şi integrităţii acestora, pentru a descuraja, elimina şi neutraliza o ameninţare, un risc sau un punct vulnerabil. Protecţia infrastructurilor critice cuprinde activitatea desfăşurată succesiv privind analiza şi evaluarea riscurilor, asigurarea protecţiei informaţiilor clasificate, realizarea planurilor de securitate ale operaţiunilor de infrastructură critică, stabilirea punctelor de control şi a modului de realizare a comunicaţiilor, precum şi exerciţii, rapoarte, reevaluări şi reactualizări ale documentelor elaborate.

Abordarea problematicii crizelor infrastructurilor critice se face diferenţiat, în funcţie de cauzele care au generat apariţia acestora, naturale sau antropice.

De remarcat faptul că rezolvarea crizelor în regimurile democratice trebuie făcută pe baza unor scenarii minuţioase, elaborate din timp, pe baza analizelor de risc şi vulnerabilitate, pentru a nu da posibilitatea organelor locale ale administraţiei de stat, care pot fi de altă culoare politică faţă de administraţia centrală, să subordoneze acţiunile în sprijinul populaţiei nevoii de capital politic.

Un alt aspect al problematicii crizelor infrastructurilor critice ar fi multiplicarea şi diversificarea acestora la nivel naţional şi internaţional consecutive dezvoltării tehnice şi tehnologice. În acest context se poate vorbi de o anumită „mobilitate” a infrastructurilor critice corelată cu evoluţia tehnicii şi tehnologiei, în sfera respectivă intrând sau ieşind sisteme în funcţie de ponderea şi importanţa lor în cadrul economiei naţionale. Din acest motiv ţinerea sub control a infrastructurilor critice este o sarcină permanentă a organismului abilitat la nivel naţional să răspundă de această problemă.

În prezent infrastructurile critice înregistrează un înalt nivel de diversificare incluzând sistemele informatice din diferite domenii de inters naţional (sănătate, bancar, evidenţa populaţiei, poliţia de frontieră, cadastrul agricol şi urban etc.), activitatea guvernului, infrastructura energetică (energie electrică şi combustibili), infrastructura de transport, sistemele informatice de conducere a proceselor industriale în special din industriile cu potenţial mare de poluare chimică sau radioactivă. Ponderea fiecărui sistem din ansamblul economiei

65 X X X OUG nr. 98/2010 privind identificarea desemnarea şi protecţia infrastructurilor critice

122

naţionale şi implicit urmările crizelor în cadrul acestora, depind de gradul de dezvoltare economică a ţării.

Factorii destabilizatori cu cea mai mare pondere asupra infrastructurilor critice şi totodată, greu de anticipat privind data la care se vor produce, magnitudinea şi amploarea distrugerilor provocate, sunt cei naturali - respectiv cutremurele, alunecările de teren, inundaţiile, ruperea barajelor hidrotehnice. Din acest motiv, trebuie stabilite din timp zonele în care aceste dezastre se pot produce, evaluate urmările şi întocmite planurile pentru evacuarea populaţiei şi a bunurilor, spitalizarea răniţilor, degajarea zonelor afectate, repunerea în funcţiune a capacităţilor de producţie.

Dezastrele naturale pot afecta într-o măsură mai mare sau mai mică, în special infrastructurile de transport, furnizarea energiei electrice, sistemele de comunicaţii cu echipamente la sol, construcţiile civile şi industriale, locuinţele.

Pentru evaluarea cât mai apropiată de realitate a pagubelor produse de un dezastru natural şi pentru uşurarea activităţii de limitare a acestora, precum şi de asistare a populaţiei din zona calamitată, trebuie întreprinse obligatoriu unele măsuri, încă din perioadele de calm:

- crearea unui sistem de comunicaţii voce şi date, prin satelit, care să nu fie dependent de o infrastructură terestră. Există asemenea sisteme operaţionale, cu acoperire globală IRIDIUM şi THURAYA. Ambele sisteme, pe lângă facilităţile de comunicaţii voce şi date, au înglobat în telefoane un modul GPS, care permite localizarea precisă a telefonului. Legătura între corespondenţi se face direct prin satelit, fără a fi nevoie de o infrastructură tehnică la sol. Aceasta poate fi utilizată numai în cazul apelării reţelelor de telefonie fixe;

- echipele de intervenţie la faţa locului trebuie să fie dotate cu sisteme de comunicare audio şi video de asemenea independente de infrastructura terestră. Oricând are loc un dezastru sau o catastrofă, echipele de intervenţie şi salvare trebuie să aibă posibilitatea de a comunica liber şi uşor atât între membrii echipei, cât şi cu centrul de comandă. În recentele catastrofe din Chile şi Haiti provocate de cutremure, în inundaţiile din Pakistan, precum şi în multe alte cazuri, toate canalele de comunicaţii terestre au ieşit din funcţiune, iar restabilirea acestora a fost o sarcină crucială pentru echipele de salvare şi populaţia în pericol. Pentru situaţii de acest gen s-au creat echipamente portabile cu GSM şi GPS încorporate, deservite de un singur operator, cu sursă de energie independentă, care pot fi instalate şi operate într-un timp foarte scurt, ideale pentru acţiunile de sprijin ale echipelor de salvare;

- mijloacele de intervenţie mobile trebuie să fie echipate cu sisteme de gestiune a traseelor de tip „fleet management”, bazate pe localizarea prin GPS a fiecărui vehicol, transmiterea la centrul de comandă a datelor prin intermediul telefoniei prin satelit, urmărirea traseelor vehicolelor pe hărţi digitizate. În acest mod se optimizează folosirea mijloacelor de intervenţie, relocarea sau schimbarea traseelor în funcţie de nevoi;

123

- imaginile furnizate din satelit asupra zonelor calamitate sunt deosebit de utile în cazul inundaţiilor şi nu numai, putându-se folosi pentru aprecierea dimensiunilor şi extinderii dezastrului sau pentru stabilirea de către factorii de decizie, a unor măsuri de degajare a zonei inundate prin inundarea dirijată a zonelor adiacente, deversarea unor lacuri de acumulare, folosirea efectului regulator al barajelor etc.

Mijloacele tehnice descrise mai sus permit intervenţia specializată în zonele cu cele mai mari nevoi, supravegherea modului în care se desfăşoară asistarea populaţiei şi a intreprinderilor economice, luarea măsurilor necesare pentru limitarea efectelor dezastrului şi revenirea la situaţia anterioară producerii acestuia.

Utilitatea realizării unei asemenea infrastructuri este justificată de avantajele economice şi sociale consecutive eliminării rapide a urmărilor calamităţilor şi scurtarea perioadei de reluare a activităţilor sociale şi economice.

În România, inundaţiile - care se repetă aproape anual şi, de regulă, în aceleaşi zone bine-cunoscute şi precis delimitate - produc pagube de sute de milioane de lei

Realizarea unui sistem de avertizare timpurie şi a unei infrastructuri de asistare a intervenţiei şi de diminuare a pagubelor ar costa o mică parte din sumele cheltuite pentru înlăturarea efectelor dezastrului. Administraţia centrală preferă să ajute sinistraţii în refacerea locuinţelor, uneori pe aceleaşi amplasamente, în loc să afecteze fondurile necesare pentru lucrări de infrastructură destinate protejării zonelor inundabile. În temeiul solidarităţii sociale s-a introdus şi o asigurare obligatorie împotriva cutremurelor şi inundaţiilor pe care o plătesc toţi proprietarii de locuinţe chiar dacă locuiesc în zone neinundabile sau lipsite de risc seismic. Societăţile de asigurare pot sprijini financiar programele de realizare a sistemelor de protecţie în zonele inundabile având în vedere că îşi pot maximiza profitul prin reducerea sumelor plătite ca despăgubiri. Şi guvernul poate să ia măsuri mai ferme interzicând construcţia de locuinţe şi obiective economice în zonele inundabile.

Comunităţile aflate în zone de risc natural potenţial trebuie să întreprindă măsurile rezultate din analizele de risc şi vulnerabilitate pentru a diminua, pe cât este posibil, urmările dezastrelor. Experienţa a arătat că aceste fenomene sunt tratate cu oarecare lejeritate şi problemele care apar după producerea calamităţilor naturale sunt adeseori ignorate şi nu servesc ca bază pentru întreprinderea de acţiuni de protecţie în viitor.

În lunile ianuarie şi februarie 2010 au avut loc două cutremure puternice în Haiti şi respectiv, în Chile66. Cutremurul din Haiti cu o magnitudine de 7 grade a afectat cca. 3 milioane de oameni, provocând moartea a peste 310.000 de oameni şi rănirea a peste 300.000 mii, pe lângă pagubele uriaşe ale infrastructurii,

66 XXX The 26 December Tsunami; Journal La Houille Blanche nr 2/2005

124

intreprinderilor economice, porturilor şi locuinţelor. Comparativ, cutremurul din Chile, deşi cu o magnitudine de peste 8 grade, a provocat moartea a 562 de personae iar pagubele materiale au fost mult mai mici. Este rezultatul aplicării de măsuri ferme şi drastice privind regulile de proiectare şi realizare a clădirilor de orice fel şi sancţionarea severă a celor ce le încalcă. La acestea se adaugă aplicarea unor măsuri de asistenţă a populaţiei şi a intreprinderilor economice în caz de dezastru bine elaborate şi exersate. Aceste măsuri fac diferenţa şi pot limita drastic, în cazul în care sunt aplicate, pierderile de orice fel consecutive calamităţilor.

Problema pare simplă dar este greu de aplicat într-o democraţie plăpândă în care politicienii sunt preocupaţi mai mult de interesele grupării politice din care fac parte decât de intersele majore ale populaţiei. În decembrie 2004 a avut loc un puternic seism în Oceanul Indian, cu epicentrul la vest de coastele Indoneziei şi insulei Sumatra. Seismul a produs un tren de tsunami devastatoare propagate în lungul ţărmurilor a 11 state riverane, cu înălţimi ale valurilor în larg de peste 30m, provocând moartea a peste 230.000 de persoane şi uriase pagube materiale, a căror valoare nu va fi cunoscută cu exactitate niciodată. Acesta a fost unul din cele mai mari dezastre naturale consemnate, de când istoria le înregistrează, şi a lovit în special Indonezia, Sri Lanka, India şi Thailanda. Ţările şi populaţiile cele mai afectate au primit un ajutor prompt din partea comunităţii internaţionale în valoare de peste 14 mld. Dolari, dar situaţia din zonă este în prezent departe de cea de dinainte de dezastru.

Întrebarea firească este de ce, cunoscându-se că zona Oceanului Indian este cu un ridicat potenţial seismic, nu s-au realizat din timp şi la costuri substanţial mai mici decât pagubele produse în cazul prezentat, sisteme de alertă timpurie care ar fi permis salvarea unei părţi importante din persoanele ucise de tsunami precum şi a unor obiective economice? În largul oceanului viteza valurilor provocate de cutremur a fost între 500 şi 1000 Km/h iar în apele puţin adânci, de-a lungul coastelor, viteza a scazut până la ordinul zecilor de Km/h. Exista deci suficient timp, după producerea cutremurului, să se avertizeze populaţia din zonele expuse.

Comparativ, cutremurul din martie 2011, care a avut loc cu epicentrul la cca. 130 Km de coasta de est a Japoniei, la o adâncime de 32 Km, cu o magnitudine de 9 grade pe scara Richter, a creat un tsunami cu valuri de peste 40m înălţime în largul oceanului, lovind coasta cu valuri de peste 10m şi cauzând grele distrugeri ale infrastructurii pe o distanţă de 10 Km în interior, inclusiv distrugerea centralei nucleare Fukushima 1, precum şi moartea a cca. 20.000 de persoane67. Pagubele au fost diminuate de sistemul de alertă timpurie, care a funcţionat şi a

67 XXX Damage Situation and Police Countermeasures Associated with Tohoka District - off the Pacific Ocean Earthquake - Japanese National Police Agency, 20.04.2011

125

dat alarma la Tokyo cu un minut înainte ca efectele cutremurului să se facă simţite în capitală. După producerea dezastrului au intrat în funcţiune planurile şi programele de eliminare a urmărilor. Astfel, deşi Japonia a înregistrat o puternică criză economică, pe fondul crizei economice mondiale, amplificată de urmările dezastruoase ale seismului, şi-a refăcut rapid potenţialul, acţiune în care a fost implicată întreaga populaţie a ţării.

Infrastructurile critice pot fi expuse, în scopul destabilizarii, acţiunilor concertate ale unor persoane, grupări teroriste, instituţii ostile care, renunţând la mijloacele clasice ale „războiului cald” sau „rece”, încearcă destabilizarea economiilor ţărilor pe care le consideră inamice prin crearea de crize profunde, cu implicaţii economice majore.

Unii analişti politici afirmă cu argumente pertinente că „războaiele codurilor” sunt mult mai eficiente pentru distrugerea potenţialului economic al adversarilor decât alte tipuri de războaie.

Dupa „războiul rece” a fost „războiul împotriva terorismului” sau aşa-ziselor amenintăţi asimetrice iar acum avem „războiul codurilor”, a afirmat fostul agent CIA Cofer Black la salonul informatic de la Las Vegas din luna iulie a acestui an.

De asemenea, potrivit unui raport elaborat de compania McAfee, mai mult de 70 de organizaţii şi guverne, printre care se numără agenţii ONU şi grupuri industriale americane din industria militară, au fost în ultimii ani ţinta unor atacuri de spionaj informatic. Analiştii presupun că originea acestor atacuri s-ar afla în China, dar nu exclud pătrunderea Al Qaeda şi a altor organizaţii teroriste în spaţiul informatic. Operaţiunea a început în anul 2006 prin intruziunea în serverele informatice ale unei companii sud-coreene de construcţii şi s-a continuat până în 2011, autorii atacului fiind interesaţi în principal de date privind sistemele de apărare americane şi de cele privind comunicaţiile prin satelit.

Intruziunea neautorizată în sistemele informatice crează baza necesară pentru virusarea lor, distrugerea informaţiilor sau deteriorarea managementului.

Atunci când sunt vizate sistemele informatice destinate managementului infrastructurilor critice, scoaterea din funcţiune a acestora, fie şi parţial, se poate solda cu efecte negative majore pentru economia şi populaţia unei ţări.

În luna iulie 2010 experţii din Germania au descoperit virusul Stuxnet creat pentru a afecta sistemul de achiziţii date tip SCADA al companiei Siemens, folosit în principal pentru gestionarea alimentării cu apă, a activităţii platformelor petroliere, a centralelor electrice şi a instalaţiilor industriale. Mai multe atacuri au fost semnalate în Iran, Indonezia, India şi SUA.

Apărut iniţial în Iran, unde a atacat peste 30.000 de computere integrate în sistemele de conducere a proceselor industriale, inclusiv sistemele computerizate necesare programului nuclear iranian, viermele informatic Stuxnet a provocat o mare îngrijorare printre experţii în securitatea informatică. Aceasta pentru că

126

ţinta atacului şi regiunea în care a apărut sugerează că a fost creat de un grup de infractori cibernetici profesionişti iar scopul principal nu a fost spionajul sistemelor infectate ci acela de a iniţia o acţiune de sabotaj. Potrivit Kasperski Lab., virusul poate ataca şi calculatoarele care nu sunt conectate la internet prin simpla conectare la unitatea centrală a unui stick de memorie purtător de virus. Aceste indicii arata că dezvoltarea virusului a fost susţinută de oficialităţile unui stat care dispune de informaţii puternice şi valoroase.

Specialiştii sunt de părere ca Stuxnet este prototipul unei arme cibernetice, care va conduce la crearea de noi instrumente de atac foarte periculoase şi că, de data asta, lumea se confruntă cu o cursă a înarmării cibernetice, cu apariţia unei ere noi, a terorismului cibernetic.

Datorită fenomenelor de globalizare, economiile statelor sunt interdependente şi uneori complementare, şi crizele infrastructurilor critice sunt transfrontaliere. Din acest motiv complexitatea şi interdependenţa infrastructurilor critice presupun dezvoltarea unor proceduri şi tehnologii de identificare a ameninţărilor şi de protecţie corelate la nivel naţional şi internaţional. Este lesne de înţeles că o defecţiune a sistemelor informatice, cibernetice, a structurilor industriale, energetice, de transport, este de natură să producă propagarea în cascadă a consecinţelor distructive.

Practic este imposibil să se asigure protecţia tuturor infrastructurilor critice sau protecţia 100% a uneia dintre acestea. Din acest motiv, elementele de prevenire şi protecţie trebuie implementate de către factorii responsabili, la nivel naţional, cu prioritate pentru acele servicii şi facilităţi a căror scoatere din funcţiune sau perturbare a parametrilor de funcţionare este de natură să producă efecte destabilizatoare asupra securităţii naţionale, economiei naţionale, stării de sănătate a populaţiei, asigurării elementelor vitale de trai: energie, apă, hrană, comerţ, servicii bancare.

Specialiştii din domeniu au analizat pe larg problematica managementului situaţiilor de criză a infrastructurilor critice, fizice şi virtuale, şi au elaborat metodologii de abordare a aspectelor semnificative vizând analizele de vulnerabilitate, factorii de risc şi ponderea acestora, mijloacele de descurajare a ameninţărilor, prevenire şi protecţie, analiza interdependenţelor dintre sistemele critice la nivel naţional şi internaţional, eliminarea consecinţelor negative ale crizelor.

Una din problemele centrale ale managementului riscului infrastructurilor critice este organizarea acţiunilor planificate în acest scop şi stabilirea structurii organizatorice/organigramei instituţiei abilitate să execute această activitate.

Organizarea pregăteşte realizarea acţiunilor planificate prin alocarea resurselor umane, materiale şi financiare necesare. Organizarea implică definirea, la modul concret şi din timp, a acţiunilor planificate care devin astfel sarcini, gruparea acestor activităţi într-o funcţie care poate fi încredinţată unei persoane sau instituţii, care devine astfel responsabilitate, atribuirea de competenţe şi

127

autorităţi fiecărei funcţii, precizarea nivelului de calificare şi instruire necesare pentru ca fiecare funcţie să fie îndeplinită în cele mai bune condiţii.

Având în vedere mobilitatea infrastructurilor critice, permanenta evoluţie a acestora în funcţie de dezvoltarea tehnologiilor şi a organizării sociale, diversificarea şi amplificarea ameninţărilor, s-au propus diferite soluţii pentru gestiunea crizelor. Este însă de privilegiat varianta creării unui organism guvernamental care să aibă o activitate permanentă în acest domeniu şi să rezolve toate problemele referitoare la multitudinea de aspecte specifice care caracterizează situaţiile de protecţie şi gestiune a crizelor infrastructurilor critice. Acest organism ar trebui să fie pregatit şi să acţioneze cu precădere în situaţiile de criza provocate de fenomenele naturale şi accidentele de mediu.

Astfel, pentru a da un singur exemplu, în SUA s-a creat o instituţie guvernamentală - National Infrastructure Protection Plan (NIPP) - Planul de Protecţie a Infrastructurilor Naţionale - ce reprezintă un cadru integrator de management al riscurilor, în care sunt clar definite rolul protecţiei infrastructurilor critice, precum şi responsabilităţile tuturor instituţiilor guvernamentale, din industria privată, a organismelor neguvernamentale şi a altor parteneri instituţionali sau sociali68. Au fost definite sectoarele cheie din punct de vedere al infrastructurilor şi resurselor care impun măsuri de protecţie împotriva riscurilor. Planul a fost supus unei ample dezbateri publice în urma căreia s-a creat un organism naţional - epartamentul Securităţii Interne, însărcinat cu centralizarea managementului obiectivelor şi resurselor şi descentralizarea operaţională, prin definirea componenetelor şi procedurilor la toate nivelele. În acest context, organismele aflate în diverse subordonări sunt integrate, în caz de necesitate, într-o abordare la nivel naţional.

În ţara noastră există o preocupare permanentă pentru crearea mecanismelor de gestiune a infrastructurilor critice. Guvernul a elaborat actul normativ necesar69 prin care se institue un cadru legal şi modern în acest domeniu şi se crează mecanismele manageriale perfecţionate, menite să asigure, în mod unitar şi profesionist, gestionarea situaţiilor care impun apărarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului înconjurător, a valorilor materiale şi culturale importante şi restabilirea normalităţii vieţii socio-economice.

Infrastructura organizatorică însărcinată cu aducerea la îndeplinire a prevederilor ordonanţei este constituită din structuri administrative centrale - Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, subordonat MAI şi coordonat de primul ministru - comitete ministeriale pentru situaţii de urgenţă, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul MAI, un centru operaţional la nivel naţional şi centre operative la nivelul ministerelor.

68 XXX Site-ul www.dhs.gov/nipp 69 XXX OUG nr. 21/15.07.2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă

128

Evident operarea unei asemenea structuri organizatorice stufoase este dificilă, răspunderea este dispersată între instituţii care, de regulă, nu au raporturi de subordonare şi care acţionează după propriile reglementări şi motivaţii politice; actul decizional nu va putea fi emis la timp şi va avea, în cazurile reale, o eficienţă scăzută.

Plecând de la aceste considerente, se apreciază ca utilă modernizarea sistemului actual prin crearea unui organism guvernamental, unic şi permanent, cu rol de elaborare a acţiunilor de protecţie şi intervenţie în situaţiile de criză a infrastructurilor critice, în măsură să subordoneze mijloacele şi resursele aflate la nivel naţional şi local pentru gestiunea eficientă a acestora.

În structurarea acestui organism trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

- definirea corectă a infrastructurilor critice care trebuie supravegheate şi protejate, în funcţie de gradul de dezvoltare economică a ţării şi a existenţei unor ameninţări reale;

- unele infrastructuri critice, deşi interconectate cu sistemele similare din UE au un nivel tehnologic mai scăzut şi disfuncţionalităţile care ar apărea în situaţii de criză vor avea un impact mai redus;

- educarea populaţiei în spiritul participării voluntare la eliminarea urmărilor crizelor, în cazul în care acestea s-au produs şi eliminarea pe cât posibil a situaţiilor în care populaţia nu participă la nicio acţiune asteptând ca guvernul să intervină;

- eliminarea incompetenţelor din sistem ca urmare a politizării excesive, introducerea unor criterii severe de selecţionare a personalului angajat în cadrul oragnismului. Lupta politică, adeseori independentă de problemele reale ale populaţiei, se duce, în mod cinic şi în situaţii critice, în care toate eforturile ar trebui concentrate, pentru rezolvarea acestora, fie pentru a demonstra „incapacitatea” celor de la guvernare, fie pentru a justifica „greaua moştenire”, sintagme deja celebre în vocabularul politicienilor.

Evident, pentru infrastructurile critice al căror management este asigurat de sisteme informatice, rolul de protecţie a acestora şi intervenţie în caz de criză trebuie asumat de administratorul de sistem, care trebuie să aibă o activitate permanentă de analiză a ameninţărilor şi de activare a măsurilor de protecţie.

129

Vineri 9 septembrie 2011, de la ora 15:00 Sala de Consiliu a Primăriei Mioveni

Moderatori:

Adrian BADEA, George DARIE, Ion CHIUŢĂ, Şerban Constantin VALECA, Ilie TURCU, Mircea POPOVICI

130

MANAGEMENTUL STRATEGIC AL INFRASTRUCTURILOR CRITICE. INFRASTRUCTURI CRITICE ÎN DOMENIUL HIDROENERGETIC.

ACCIDENTE TEHNICE LA CONSTRUCŢIILE CIRCUITELOR HIDRAULICE

Constantin IVAN

Universitatea din Piteşti şi Director - Hidroelectrica Câmpulung Muscel, c.ivan58@yahoo.com

Rezumat Mulţimea infrastructurilor critice rămâne totdeauna deschisă şi variabilă. În

funcţie de spaţiul-suport, mai exact de spaţiul sau spaţiile în care sunt sau pot fi identificate, se clasifică în trei categorii mari: fizice, cosmice şi virtuale. Aceste tipuri de infrastructuri, deşi se află în spaţii diferite, sunt strâns legate unele de altele, devenind din ce în ce mai interdependente (trans-sistemice, de meta-sistem sau de sistem de sisteme), şi complexe. Gradul lor de interdependenţă creşte foarte mult odată cu evoluţia vieţii pe pământ, iar al celor care ţin de sistemele politice, economice, financiare, sociale, informaţionale, culturale şi militare se reconfigurează şi consolidează în procesul globalizării, devenind o caracteristică esenţială a acestor sisteme. Această caracteristică, în mod logic, ar trebui să ducă la creşterea coeficientului de integralitate a tuturor infrastructurilor şi la restrângerea mulţimii infrastructurilor critice doar la cele care determină stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor. Din păcate, lucrurile, cel puţin pentru un timp previzibil, nu stau aşa. Interdependenţa şi integralitatea structurilor creează un nou tip de vulnerabilităţi pe care le vom numi, generic, vulnerabilităţi de integralitate sau vulnerabilităţi de interdependenţe. Considerăm că este foarte important să subliniem o astfel de realitate, întrucât, în acest fel, avem imaginea cât de cât realistă a unui labirint dinamic, cu evoluţii şi involuţii bruşte, care îşi schimbă structura în funcţie de factori perturbatori, de variaţia condiţiilor concrete şi a condiţiilor iniţiale şi de mulţi alţi factori, unii dintre ei foarte greu de identificat, de analizat, de cunoscut şi, evident, de influenţat. Rezultă o altă caracteristică foarte importantă pentru tema acestui studiu, anume aceea că vulnerabilităţile infrastructurilor critice cresc şi se transformă odată cu creşterea interdependenţei şi a gradului lor de integralitate.

131

1. Reperele fundamentale ale protecţiei infrastructurilor critice

naţionale şi în spaţiul european Mulţimea infrastructurilor critice rămâne totdeauna deschisă şi variabilă. În funcţie de spaţiul-suport, mai exact de spaţiul sau spaţiile în care sunt sau pot fi identificate, se clasifică în trei categorii mari: fizice, cosmice şi virtuale. Aceste tipuri de infrastructuri, deşi se află în spaţii diferite, sunt strâns legate unele de altele, devenind din ce în ce mai interdependente (trans-sistemice, de meta-sistem sau de sistem de sisteme), şi complexe. Gradul lor de interdependenţă creşte foarte mult odată cu evoluţia vieţii pe pământ, iar al celor care ţin de sistemele politice, economice, financiare, sociale, informaţionale, culturale şi militare se reconfigurează şi consolidează în procesul globalizării, devenind o caracteristică esenţială a acestor sisteme. Această caracteristică, în mod logic, ar trebui să ducă la creşterea coeficientului de integralitate a tuturor infrastructurilor şi la restrângerea mulţimii infrastructurilor critice doar la cele care determină stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor. Din păcate, lucrurile, cel puţin pentru un timp previzibil, nu stau aşa. Interdependenţa şi integralitatea structurilor creează un nou tip de vulnerabilităţi pe care le vom numi, generic, vulnerabilităţi de integralitate sau vulnerabilităţi de interdependenţe. Spre exemplu, integrarea tuturor liniilor aeriene la nivel global, deşi duce automat la creşterea traficului aerian, a vitezei de transport, comprimând, deopotrivă, atât timpul, cât şi spaţiul, ar trebui să ducă, în mod automat, şi la reducerea vulnerabilităţilor de funcţionalitate şi de stabilitate şi la creşterea eficienţei transporturilor, ceea ce, de altfel, se şi întâmplă. În acelaşi timp, însă, liniile aeriene integrate la nivel planetar devin extrem de vulnerabile la atacuri teroriste, la calamităţi şi dezastre şi la alte pericole şi ameninţări asimetrice. Transporturile aeriene integrate la nivel mondial devin un sistem de sisteme politice (care sunt statele), sisteme economice (globalizate, dar şi individualizate pe companii şi chiar pe state politice), sisteme informaţionale globalizate (dar extrem de vulnerabile) şi, pe de altă parte, sunt în sistem şi cu reţelele şi entităţile ostile, perturbatoare, care sunt, de regulă, atipice sau asimetrice. Considerăm că este foarte important să subliniem o astfel de realitate, întrucât, în acest fel, avem imaginea cât de cât realistă a unui labirint dinamic, cu evoluţii şi involuţii bruşte, care îşi schimbă structura în funcţie de factori perturbatori, de variaţia condiţiilor concrete şi a condiţiilor iniţiale şi de mulţi alţi factori, unii dintre ei foarte greu de identificat, de analizat, de cunoscut şi, evident, de influenţat. Rezultă o altă caracteristică foarte importantă pentru tema acestui studiu, anume aceea că vulnerabilităţile infrastructurilor critice cresc şi se transformă odată cu creşterea interdependenţei şi a gradului lor de integralitate.

132

Infrastructuri critice din spaţiul fizic

Infrastructurile fizice sunt suporturi ale unor sisteme fizice complexe, de regulă, din spaţiul societăţii omeneşti, cu funcţii şi roluri sociale. Ele pot fi grupate, deci, pe categorii de sisteme fizice, astfel: • infrastructuri critice ale întreprinderii – reţea de distribuţie a energiei electrice de 380 volţi sau de înaltă tensiune; reţea de distribuţie a apei industriale; reţea de distribuţie a gazului metan, a carburantului sau altor substanţe şi materiale absolut necesare producţiei; reţeaua de comunicaţii (comandă-control); reţeaua depozitelor de materii-prime şi de produse finite; reţeaua fizică de calculatoare (calculatoare, cabluri, conexiuni) etc.; • infrastructuri critice ale sectorului (ramurii) – reţele de distribuţie a apei, energiei electrice, gazelor naturale folosite în procesul de producţie şi materialelor strategice între întreprinderi şi în cadrul ramurii; reţeaua depozitelor de materiale speciale (materiale strategice, materiale inflamabile; materiale radioactive, substanţe chimice, agenţi biologici şi alte materiale cu risc înalt); reţelele de comunicaţii, îndeosebi infrastructurile fizice ale acestora (relee, cabluri, suporţi, staţii etc.); reţelele de transport: căile de comunicaţii rutiere, feroviare, aeriene, navale, respectiv parcul operaţional aferent; reţelele fizice de calculatoare; bazele de date şi alte elemente vulnerabile sau cu rol important în funcţionarea întreprinderilor şi instituţiilor; • infrastructuri critice ale economiei – infrastructuri ale unor reţele de drumuri strategice; reţele şi, mai ales, noduri de căi ferate; entităţi portuare; reţele de producere şi distribuţie a energiei (infrastructurile sistemului energetic naţional); infrastructuri ale sistemelor de conducere; reţele de depozite de materiale strategice, de materii prime, de substanţe chimice, de material nuclear sau de agenţi biologici; • infrastructuri critice ale transportului aerian – aeroporturi; sisteme de aprovizionare cu energie, cu apă, cu gaze; reţele ale depozitelor de carburanţi; hangare şi parcuri de avioane; turnuri de control; infrastructuri control trafic aerian; reţele de calculatoare; staţii de radiolocaţie; staţii de dirijare a traficului; alte infrastructuri ale sistemelor de care depind siguranţa şi securitatea zborului; • infrastructuri critice ale transportului feroviar – reţelele de căi ferate; poduri, viaducte şi alte lucrări de artă arhitectonică pe calea ferată sau adiacente acesteia; staţii; reţele electrice ale transportului feroviar; reţele de comunicaţii; reţelele de interconectare cu alte moduri de transport, alte tipuri de reţele; • infrastructuri critice ale transportului naval – porturi; infrastructuri portuare cu rol important, unic şi de neînlocuit în funcţionarea porturilor şi a transporturilor navale; sistemele de navigaţie prin satelit, semnalizare, balizaj şi dirijare a traficului; staţii de radionavigaţie, staţii de radiolocaţie; sisteme de comunicaţii; reţele de căi ferate şi de drumuri importante din incinta porturilor; sisteme de diguri de protecţie; terminale specializate ce asigură, totodată,

133

interoperabilitatea cu alte moduri de transport, alte infrastructuri ale sistemelor de securitate şi de siguranţă a navigaţiei pe mări, fluvii şi căi interioare; • infrastructuri critice ale sistemului financiar – sedii ale băncilor; suporţi de informaţie; calculatoare; sisteme de protecţie şi de siguranţă; reţele de transport interbancar al banilor şi de bancomate; depozite; • infrastructuri critice ale locuinţei – instalaţii electrice, de gaze şi de apă; sisteme de securitate a locuinţei; • infrastructuri critice ale localităţii – reţele de transport al apei, energiei electrice şi gazelor, îndeosebi nodurile, punctele de control şi de distribuţie; reţele ale transportului public (linii de metrou, linii de troleibuze, autobuze şi tramvaie, unele construcţii şi diferite alte lucrări aferente importante); reţele telefonice, relee, staţii şi centrale; relee şi posturi de radio şi de televiziune care se află în sistemul naţional sau local de alertă; iluminatul public; alimentarea cu energie termică; puţuri, staţii şi alte infrastructuri ale sistemelor de purificare a apei; spitale de urgenţă şi alte infrastructuri ale medicinii şi asistenţei medicale de urgenţă; laboratoare şi centre hematologice; infrastructuri ale sălilor de operaţii, sălilor de reanimare şi altor compartimente de supraveghere şi monitorizare a bolnavilor aflaţi în dificultate; infrastructuri ale sistemelor de prevenire şi stingere a incendiilor; infrastructuri ale sistemelor de protecţie civilă, îndeosebi ale sistemelor şi reţelelor de acţiune şi de reacţie în cazul unor calamităţi, dezastre, accidente nucleare, industriale, chimice şi tehnologice; relee şi depozite etc.; • infrastructuri critice ale ţinutului (judeţului, zonei etc.) – reţele de căi ferate şi drumuri publice importante, îndeosebi centre vitale, adică noduri, staţii, depozite, centre de comunicaţii etc.; reţele de depozite; conducte petroliere; reţele telefonice; relee ale sistemelor de comunicaţii prin microunde; lucrări de artă, baraje, acumulări de ape, sisteme de canalizări şi de hidroamelioraţii cu impact vital asupra unor terenuri cultivate sau locuite; diguri şi alte infrastructuri pentru controlul inundaţiilor şi revărsărilor; reţele de depozite de importanţă locală, regională sau naţională; elemente ale unor infrastructuri critice naţionale sau internaţionale; infrastructuri speciale; • infrastructuri critice ale ţării – infrastructuri ale reţelelor sistemului naţional energetic (unităţi energetice, linii de înaltă tensiune, staţii de transformare, instalaţii şi sisteme de monitorizare şi de reglare, baraje şi acumulări hidroenergetice; centrale nucleare, sisteme de infrastructuri ale acestor centrale nucleare, hidrocentrale şi termocentrale, combinate de apă grea, depozite de materii prime, materiale periculoase şi materiale strategice etc.); reţele de drumuri de importanţă naţională sau internaţională; infrastructuri vitale ale acestor reţele; reţeaua feroviară cu toate structurile aferente (staţii, depouri, reţele de aprovizionare a transportului feroviar cu energie electrică, material rulant, carburant şi alte materiale de importanţă vitală, sisteme de comandă-control şi dirijare a traficului, infrastructuri ale sistemelor de comunicaţii feroviare etc.);

134

reţeaua naţională de transporturi aeriene, cu toate infrastructurile aferente; elemente de importanţă vitală ale reţelelor internaţionale de trafic aerian aflate pe teritoriul ţării; infrastructuri ale transporturilor navale (porturi, infrastructuri portuare, diguri, infrastructuri pentru asistarea şi siguranţa navigaţiei, infrastructuri din zona litorală, instalaţii şi infrastructuri de semnalizare şi dirijare a traficului, lucrări hidrotehnice de mare amploare – amenajare căi navigabile, ecluze etc.; infrastructuri ale sistemului naţional de comunicaţii, dar şi ale altor sisteme de comunicaţii de importanţă naţională şi internaţională (reţele telefonice, centrale de comunicaţii, noduri ale acestor reţele, echipamente de transport, trasee de fibră optică, relee, modulatori de semnal etc.); infrastructuri fizice ale reţelelor naţionale de informaţii, de calculatoare, de televiziune etc.; infrastructuri ale reţelelor naţionale de alertă; reţele ale conductelor de petrol şi gaze naturale naţionale sau care fac parte din reţele de transport continentale etc.; • infrastructuri critice ale continentului – reţeaua europeană şi internaţională de trafic aerian, cu toate infrastructurile aferente; reţeaua europeană de transport feroviar; infrastructuri ale traficului fluvial şi maritim (porturi, instalaţii portuare, sisteme de conducere, comunicare şi avertizare etc.); infrastructuri ale reţelei europene de comunicaţii; reţele de transport al petrolului şi gazelor naturale etc.; • infrastructuri critice internaţionale – infrastructuri ale traficului aerian internaţional (radare, instalaţii aeroportuare, sisteme de control trafic, reţele de comunicaţii etc.); infrastructuri ale transporturilor maritime internaţionale (sisteme de control şi dirijare a navigaţiei, sisteme de semnalizare a zonelor periculoase, sisteme de comunicaţii, sateliţi, instalaţii portuare cu funcţii şi importante roluri internaţionale, conducte de transport petrolier sau terminale ale acestora etc.); sisteme de comunicaţii internaţionale; reţele de bănci; • infrastructuri critice militare – reţele de comunicaţii militare la nivel strategic şi la nivel tactic; infrastructuri ale acestor reţele; instalaţii de pe aerodromurile militare, din porturi militare, din baze militare şi din alte locaţii; reţele, conducte, depozite şi sisteme de aprovizionare cu carburanţi, muniţie, alimente şi alte produse de primă necesitate atât pe timp de pace, cât şi la război sau în procesul participării la gestionarea crizelor şi conflictelor armate; infrastructuri rutiere, feroviare şi navale militare; reţele de depozite; arsenale; reţele de calculatoare; sisteme informatice; • infrastructuri critice ale sistemului de ordine publică – infrastructuri ale poliţiei şi jandarmeriei; infrastructuri ale pompierilor şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă; infrastructuri ale forţelor şi formaţiilor de reacţie rapidă; infrastructuri critice ale sistemelor de protecţie a cetăţeanului, proprietăţii şi instituţiei; • infrastructuri critice ale sistemului informaţional şi de siguranţă a statului – infrastructuri ale serviciilor de informaţii şi ale altor instituţii de care depinde protecţia informaţiilor, a intereselor naţionale şi de alianţă, a valorilor şi patrimoniului;

135

• infrastructuri critice ale sistemului sanitar şi de protecţie a cetăţeanului, familiei şi comunităţii – reţele ale spitalelor de urgenţă; laboratoare; depozite de medicamente; infrastructuri ale unor centre de cercetări medicale etc.

Infrastructuri critice din spaţiul cosmic

• Infrastructuri critice ale spaţiului cosmic: staţii orbitale; sateliţi; sisteme de comunicaţii în spaţiul cosmic etc. • Infrastructuri critice ale agenţiilor şi altor structuri spaţiale: infrastructuri ale industriei spaţiale; infrastructuri ale comunicaţiilor din sistemul de pregătire şi efectuare a lansărilor şi traficului cosmic etc.

Infrastructuri critice din spaţiul virtual

• Infrastructuri critice ale sistemelor de comunicaţii. • Infrastructuri critice ale reţelelor şi bazelor de date. • Infrastructuri critice ale ciberspaţiului: cele mai importante infrastructuri ale naţiunii sunt compuse din instituţii publice şi private aparţinând unor sectoare din agricultură, alimentaţie, ape, sănătate publică, servicii de urgenţă, guvern, industria de apărare, informaţii şi telecomunicaţii, energie, transport, bănci şi finanţe, chimie şi materiale periculoase, poştă şi navigaţie. Spaţiul cibernetic este sistemul nervos al acestor infrastructuri respectiv, sistemul de control al ţării, format din mii de computere interconectate, servere, routere, switch-uri şi cabluri de fibră optică care asigură funcţionarea infrastructurii. În ultimul timp, analiştii acordă o atenţie sporită atacurilor cibernetice organizate, capabile să cauzeze destabilizarea infrastructurii naţionale, a economiei sau chiar a tuturor componentelor securităţii naţionale. Complexitatea tehnică solicitată pentru înfăptuirea unui astfel de atac este destul de ridicată, existând însă cazuri în care atacanţii organizaţi au exploatat unele vulnerabilităţi care au demonstrat că pot dispune de capabilităţi distructive. Instrumentele şi metodologiile înfăptuirii atacurilor sunt larg răspândite, iar capacităţile tehnice şi complexitatea utilizatorilor decişi să provoace dezastre se află în creştere. Pe timp de pace, persoane sau organizaţii interesate pot declanşa acte de sabotaj asupra instituţiilor statului, centrelor de cercetare ştiinţifică, companiilor private şi altor obiective strategice. Există posibilitatea pregătirii terenului pentru administrarea loviturilor din spaţiul cibernetic în cazul unei confruntări, prin cartografierea sistemelor informaţionale ale statului, identificând principalele ţinte şi plasând în infrastructura naţională porţi ascunse de intrare şi alte mijloace de acces. Pe timp de criză sau război, adversarii pot încerca să îi intimideze pe liderii politici naţionali prin atacarea infrastructurilor critice şi a funcţiilor de bază ale economiei sau prin erodarea încrederii publice în sistemele de conducere sau informaţionale.

136

Atacurile cibernetice asupra reţelelor informaţionale ale oricărei ţări pot avea consecinţe grave – cum ar fi întreruperea funcţionării unor componente-cheie, provocarea pierderilor de venituri şi proprietăţi intelectuale sau chiar pierderea vieţilor omeneşti. Contracararea unor astfel de atacuri este obligatorie şi necesită realizarea unor componente riguroase, destul de dificil de proiectat cu mijloacele existente în prezent. Având în vedere explozia pe care a înregistrat-o utilizarea reţelelor informatice globale, fiecare stat este nevoit să-şi dezvolte o strategie proprie de securizare a spaţiului cibernetic. Plecând de la exemplul american, care aplică deja o Strategie Naţională de Securizare a Spaţiului Cibernetic, se pot identifica obiectivele strategice care ar trebui avute în vedere de orice stat în acest domeniu: • prevenirea atacurilor împotriva infrastructurii cibernetice; • reducerea vulnerabilităţii la atacuri împotriva infrastructurii cibernetice; • minimizarea daunelor şi a timpului de reconstituire a sistemului în urma eventualelor atacuri cibernetice. În scopul prevenirii ameninţărilor de securitate la adresa sistemelor informaţionale şi al instituirii unui răspuns cât mai riguros şi mai eficient în faţa unor asemenea ameninţări, sunt constituite Echipe de răspuns pentru incidente de securitate din domeniul IT (Computer Emergency Response Team – CERT). Activităţile CERT au în vedere prevenirea şi detectarea incidentelor de securitate IT3, dar şi informarea în legătură cu acestea. Centrele de tip CERT cooperează prin asigurarea de informaţii legate de incidente de securitate pentru utilizatorii sistemelor informaţionale prin intermediul Internetului. Se pot identifica 3 tipuri majore de organizaţii CERT: - private – care se ocupă doar de incidentele de securitate IT în cadrul unei companii sau a clienţilor acesteia; - CERT – din reţelele academice şi de cercetare; - publice – care se ocupă de incidente de securitate IT în cadrul instituţiilor guvernamentale şi, uneori, primesc plângeri şi din partea persoanelor particulare. Există relaţii strânse între actualele unităţi CERT, iar cele noi sunt binevenite în această „familie” şi pot beneficia de experienţa şi expertiza deja obţinute.

2. Repere fundamentale ale strategiei de securitate europeană.

Potenţialele riscuri şi ameninţări la adresa infrastructurii critice. Repere

fundamentale ale strategiei de securitate naţională

137

Situaţia care generează nevoia elaborării, la nivel naţional, a unei configurări instituţionale şi organizatorice referitoare la entităţile manageriale ce vor răspunde de protecţia infrastructurii critice naţionale, inclusiv prin valorificarea potenţialului de creativitate şi eficienţă generat procedurilor operaţionale standardizate.

În cadrul efortului ontologic de a identifica şi defini, din perspectivă organizaţională, reperele necesare proiectării unui mecanism naţional raţional şi eficient de gestionare a conceptului „protecţia infrastructurii critice”, o temă centrală a oricărei investigaţii ştiinţifice o constituie abordarea problemat icii privind dirijarea şi coordonarea acestora pe termen lung.

În acest mod se asigură coerenţa normativă şi acţională a elementelor care determină natura relaţiei viziune managerială – structuri organizatorice (cultura de organizaţie, scopul, caracteristicile, principiile, funcţiile şi metodele de conducere proprii acesteia) – proceduri operaţionale standardizate. Acceptând, ca punct de plecare, prezumţia conform căreia strategia reprezintă, la modul cel mai general, ansamblul sarcinilor fundamentale pentru atingerea obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung, devine de interes maxim creionarea determinărilor strategice tipice protecţiei infrastructurii critice.

Apreciem că reperul esenţial, care jalonează toate politicile naţionale de implementare a conceptului „protecţia infrastructurii critice”, îl constituie formularea strategiilor naţionale de protecţie a infrastructurii critice în cadrul conceptelor contemporane de securitate.

În această ipostază, apreciem că orice strategie de protecţie a infrastructurii critice, ca direcţie prioritară de acţiune, devine un multiplicator de putere pentru strategiile de securitate naţională prin valorificarea mai eficientă a oportunităţilor şi utilizarea optimă a resurselor.

Ca urmare, considerând provocarea fundamentală a securităţii naţionale ca fiind asigurarea siguranţei şi protecţiei cetăţeanului, strategia naţională de securitate internă a Statelor Unite ale Americii cuprinde şase domenii de bază (muncă informativă şi avertizarea în caz de pericol iminent, securizarea graniţelor şi a transporturilor, contraterorism, infrastructura critică şi valorile cheie ale societăţii, planificarea urgenţelor şi intervenţia şi apărarea împotriva dezastrelor provocate de acţiunile teroriste).

În contrast cu viziunea americană, abordările celorlalte ţări prezintă viziuni uni-dimensionale, ca efect al unor spectre diferenţiate ale pericolelor şi ameninţărilor specifice fiecărei ţări, cât şi nivelului de sofisticare diferit al dezvoltării economico-socială a acestora.

În plan intern, relativizarea conţinutului noţiunii de strategie s-a amplificat, pe măsură ce opiniile autorilor străini au fost preluate în publicaţiile autohtone. În ultimul deceniu, a devenit o cutumă la nivelul agenţiilor guvernamentale, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, dar nu numai, elaborarea unor strategii în diverse domenii.

138

Incapacitatea de a impune luarea unei decizii strategice vizând soluţionarea unei situaţii sociale, economice sau ecologice, cu precădere în domeniul managemen-tului situaţiilor de urgenţă, a determinat elaborarea unor strategii care fie au ignorat deliberat abordarea unor părţi ale structurii strategiei, fie au eludat, parţial sau în totalitate, conţinutul acestor părţi.

Expresie a unei politici constructive bazată, cu precădere, pe măsurile de prevenire a riscurilor şi ameninţărilor de securitate, Strategia de securitate naţională din 2006 lărgeşte aria de referinţă a conceptului prin includerea, ca subiect al acesteia, individului, comunităţi şi a organizaţiilor internaţionale din care statul român face parte.

În concepţia acestui document programatic, modul de înţelegere şi interpretare a protecţiei infrastructurii critice, ca factor de securitate naţională, este abordat, pentru prima dată, în capitolul XI – „ Dezvoltarea infrastructurii şi sporirea gradului de protecţie a acesteia”. În acest fel se consacră, în mod implicit, rolul şi poziţia protecţiei infrastructurii critice în sfera securităţii naţionale ca reprezentând „o direcţie prioritară de acţiune pentru realizarea obiectivelor prezentei strategii de securitate naţională...”. Pornind de la analiza elementelor ce justifică folosirea atributului „strategic”, constatarea că una din componentele majore ale oricărui tip de strategie la acest nivel lipseşte, respectiv entitatea organizaţională care să asigure implementarea, monitorizarea şi evaluarea acesteia, ne determină a aprecia că elaborarea unei strategii pe această temă reprezintă, pe termen scurt şi mediu, un act prematur. Considerând stadiul incipient de tratare a problemei la nivel intern, determinările strategiei naţionale de securitate în ceea ce priveşte protecţia infrastructurii critice sunt suficiente pentru elaborarea unor programe de implementare a acestora.

Această opţiune pentru programe de implementare privind protecţia infrastructurii critice, ca documente de politici publice, în locul elaborării unei strategii în domeniu, asigură o dezvoltare conceptuală şi practică a conceptului de infrastructură critică în congruenţă cu strategia naţională de securitate. O nouă paradigmă: coordonarea strategiilor naţionale de protecţie a infrastructurii critice A devenit un truism afirmaţia conform căreia fiecare stat, ca subiect de drept internaţional, este primul şi principalul răspunzător pentru asigurarea securităţii cetăţenilor săi, ca ţel suprem al supravieţuirii naţionale şi prim obiectiv al politicii sale de securitate. În această perspectivă, ca unul din pilonii fundamentali de sprijin ai securităţii naţionale, protecţia infrastructurii critice a trecut deja dincolo de ariile tradiţionale ale sectoarelor sale naţionale, ca dimensiune fără frontiere a acestora.

139

Din poziţia sa de determinant al paradigmei securităţii multidisciplinare, infrastructurile critice naţionale includ elemente sectoriale ale infrastructurii critice care nu mai pot fi abordate în mod strict bilateral, cât, mai ales, regional şi global. Singularitatea modelului american, rezultantă a unei poziţii geostrategice unice, nu a permis propagarea soluţiei la nivel mondial. Proiectarea construcţiei dimensiunii europene a protecţiei infrastructurii critice s-a materializat sub forma unui program de acţiune şi a unei reţele informatizate de avertizare. Definirea unei infrastructuri critice europene vizează armonizarea strategiilor de protecţie a infrastructurilor critice naţionale, pe reperele unor dinamici de consolidare (îndeplinirea unor obiective cantitative apropiate şi desăvârşirea laturilor calitative a măsurilor de protecţie) şi dezvoltare durabilă (stabilirea unor obiective comune sensibil superioare celor precedente şi valorificarea potenţialului tehnic şi comercial). În plan intern, simpla apartenenţă a Românie la Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a participa la eforturile de coordonare a strategiilor de protecţie a infrastructurii critice naţionale. Ocupând o poziţie geostrategică aflată la intersecţia a două mari axe strategice (Marea Neagră – Marea Mediterană şi Marea Neagră – Caucaz – Marea Caspică), ţara noastră se situează într-un spaţiu ce prezintă, în acelaşi timp, oportunităţi şi surse de risc semnificative la nivel regional şi cu implicaţii politice, militare şi economice la nivel global. Surse de risc amplificate de existenţa unor conflicte mai mult sau mai puţin „ îngheţate” în Transnistria, Crimeea şi Caucaz. Ţinând cont de stadiul incipient de dezvoltare a conceptului de infrastructură critică naţională, este binevenită hotărârea Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, din 23 martie 2007, de a desemna Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă ca Punct Naţional de Contact privind infrastructura critică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, însărcinat cu coordonarea şi gestionarea totalităţii aspectele privind implementarea conceptului protecţia infrastructurii critice. Apreciem că includerea reprezentanţilor sectorului privat şi a organizaţiilor neguvernamentale în componenţa Grupului de Lucru Interministerial reprezintă o corecţie urgentă şi importantă, ţinând cont de importanţa celor două componente mai sus menţionate în managementul protecţiei infrastructurii critice. Programele naţionale, planurile de urgenţă şi proceduri operaţionale standardizate – etapele operaţionale fundamentale ale implementării strategiei naţionale de securitate în domeniul protecţiei infrastructurii critice. Materializarea strategiei sub forma unui plan de acţiune pe termen lung, destinat

140

atingerii unui scop specific, reprezintă cea mai comună percepţie a conceptului la nivelul specialiştilor. La nivel structural, procesualitatea strategiei parcurge trei etape: fundamentare - analiza strategică -, elaborare - alegerea opţiunii strategice - şi implementare - programe de protecţie. Programele reprezintă modalităţile esenţiale formalizării unei strategii prin descrierea, cu un grad de detaliere mărit, etapelor atingerii fiecărui obiectiv specific, responsabilităţilor, resurselor şi indicatorii cheie - specifici, măsurabili şi relevanţi - de măsurare a performanţei realizate. Considerăm că, dat fiind stadiul incipient al abordărilor în domeniul protecţiei infrastructurii critice naţionale, care nu a permis încă definirea şi implementarea unor programe strategice, o propunere legislativă de actualizare a tehnicii legislative, care să definească rolul şi locul programelor de politici publice, ar fi absolut necesară. În această ordine de idei, opinăm că planul de urgenţă privind protecţia elementelor de infrastructură critică reprezintă, în reperele sale fundamentale, un mijlocul eficient de programare a realizării obiectivelor la termenele stabilite, alocarea resurselor şi asigurarea funcţionării sistemului informaţional de urmărire şi evaluare a rezultatelor. Argument suplimentar adus ideii de unificare, într-un cadrul legislativ unitar, al planificării protecţiei infrastructurii critice şi a situaţiilor de urgenţă. Operaţionalizarea planurilor de urgenţă proprii elementelor infrastructurii critice nu se poate face în absenţa unui ansamblu de reguli organizatorice, care să asigure condiţiile optime necesare atingerii scopului propus. Procedurile operaţionale standardizate, prin reglementarea unor acţiuni congruente executate pentru obţinerea de rezultate previzibile în condiţii aproximativ identice se constituie, alternativ, şi ca o soluţia de evaluare a modului în care orice organizaţie se conformează legilor, reglementărilor şi normelor asociate desfăşurării activităţii sale prin scalarea performanţelor realizate. Nu în ultimul rând, recurgerea la proceduri operaţionale standardizate reprezintă şi o formă de responsabilizare socială, la nivelul fiecărui operator şi proprietar al unui element de infrastructură critică. Considerăm că procedura operaţională standardizată reprezintă un algoritm secvenţial tipizat şi unificat pentru efectua unei operaţii în condiţii de calitate prestabilite. Încercările sporadice, pe plan intern, de întocmire a unor proceduri operaţionale standardizate au pus în evidenţă faptul că înţelegerea rolului şi locului acestora nu a fost încă perceput corect. Problematica protecţiei infrastructurilor critice la nivel european - EPCIP - porneşte de la o abrodare exrem de pragmatică, adică" UE nu poate realiza, de facto, protecţia tuturor infrastructurilor critice", motiv pentru care VE se

141

centrează pe IC transnaţionale în timp ce statele, în baza unui set de reglementări europene, gestionează IC naţionale.

Programul European de Protecţie a Infrastructurilor Critice – EPCIP îşi propune:

identificarea şi inventarierea, prin autorităţi naţionale, a IC de pe teritoriul statelor membre, în raport de un set de reglementări specifice;

cooperarea între firme, atât în domeniul lor de activitate cât şi cu autorităţile statului, pentru diseminarea informaţiilor şi reducerea riscurilor cu consecinţe majore, extinse şi durabile;

abordarea integratoare, în comun, a problematicii securităţii IC, prin promovarea parteneriatului public-privat.

Programul EPCIP îşi propune realizarea unei reţele de alertă timpurie referitoare la IC - "Critical lnfrastructure Warning lnformation Network" - CIWIN. Operaţionalizarea ei a fost prevăzută pentru 2005 şi vizează:

încurajarea schimbului de informaţii în domeniu,

promovarea „best practice" şi a strategiilor adecvate,

limitarea riscurilor şi realizarea PIC. Procesele generate de integrarea europeană şi efectele globalizării economice

au determinat organismele internaţionale să-şi reevalueze poziţia faţă de IC. Astfel, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

abordează PIC din perspectiva incidentelor economice şi a catastrofelor, vizând domenii precum:

- restabilirea telecomunicaţiilor (în caz de cutremure), - asigurarea fluenţei traficului (în caz de catastrofe naturale), - securitatea maritimă, - înlăturarea accidentelor ecologice etc.

Consiliul Europei (VE) a realizat "Acordul parţial deschis privind riscurile majore" pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul gestionării riscurilor. Documentul şi-a propus să promoveze educatia universitară pentru realizarea unei" culturi a riscului", obiectiv care poate fi circumscris unui proces înglobant, adică realizarea unei "culturi de securitate" la nivel naţional şi european. Grupul G8 a început elaborarea unor politici în domeniul PIC iar în anul 2003 a adoptat un text care cuprinde 11 principii directoare pentru realizarea unui cadru adecvat pentru dezvoltarea strategiilor în acest domeniu, cu accent pe sfera informatică. OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa - în cadrul conferinţei anuale din 2004 şi-a propus intensificarea schimburilor de informaţii privind riscurile şi gestionarea/managementul coordonat al PIC. Pentru atingerea acestui obiectiv un grup de experţi va defini un set de recomandări pentru realizarea "securităţii teritoriale a OSCE".

142

Centrul pentru Politici de Securitate (Geneva) a organizat în anul 2003 un Forum pe tema PIC, întâlnire la care au participat 180 de experţi din 28 de state iar dezbaterile s-au focalizat pe:

- tendinţele generale ale PIC, - identificarea soluţiilor greşite, - reconceptualizări pentru a putea "gândi altfel" sau de "a gândi imposibilul", - "schimbarea mentalităţilor".

Comisia Europeană a fost însărcinată de Consiliul Europei - în cadrul Programului de la Haye, 05 noiembrie 2005 - să elaboreze un sistem integrat al UE care să devină operaţional în iulie 2006. Sistemul integrat al Uniunii Europene pentru PIC va cuprinde:

1. protejarea cetăţenilor şi al IC în spaţiile publice dar şi împotriva catastrofelor naturale, tehnologice, maritime, de transport, sanitare în cadrul unei "Strategii europene integrate", cu capabilităţi de reacţie performante şi interoperaţionale,

2. promovarea unor norme de securitate comune, la nivelul VE, definirea unui set de posibile scenarii şi exerciţii de pregătire precum şi implementarea unor instituţii de gestionare a crizelor, de alertă timpurie şi de protecţie civilă,

3. realizarea unui "sistem de reacţie rapidă" cu măsuri de revenire rapidă la starea de normalitate,

4. realizarea unei politici şi a unei strategii unitare a infrastructurilor europene, tot mai intercondiţionate.

3. Mecanisme de comunicare şi cooperare internaţionale, inter-

europene precum şi abordările procesuale privind identificarea IC Perspectiva din ce în ce mai ameninţătoare a acţiunilor teroriste, înmulţirea şi diversificarea dezastrelor naturale şi posibilităţile de producere a unor accidente tehnologice cu consecinţe majore au impus în ultimii ani concentrarea atenţiei asupra protecţiei infrastructurilor critice (PIC). Aceasta este cu atât mai profundă cu cât interdependenţele de natură naţională, dar mai ales internaţională a infrastructurilor industriale, cibernetice, de comunicaţii, transport, energetice, bancare etc. au devenit greu de substituit. În ciuda faptului că modalităţile de abordare a protecţiei structurilor critice diferă de la o ţară la alta, de la o organizaţie la alta, se pot identifica elemente structurale comune, măsuri concertate desfăşurate cu succes, funcţii şi responsabilităţi compatibile. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) tratează problema PIC din punctul de vedere al incidentelor economice şi catastrofelor. Măsurile se referă în special la restabilirea comunicaţiilor în cazul cutremurelor de pământ, asigurarea fluenţei traficului în caz de catastrofe naturale, securitatea în domeniul maritim, înlăturarea efectelor accidentelor chimice etc.

143

În cadrul Uniunii Europene, Consiliul Europei a realizat „acordul parţial deschis privind riscurile majore” care are ca scop cooperarea în domeniul gestionării riscurilor. Se preocupă, de asemenea, de formarea unui culturi a riscului prin organizarea de cursuri universitare şi masterate. În octombrie 2004, Comisia Europeană a adoptat un document referitor la protecţia infrastructurilor critice, care propune măsuri suplimentare de întărire a instrumentelor existente, în special, punerea în aplicare a unui program european de protecţie (EPCIP). În cadrul acestuia a fost constituit un forum permanent pentru realizarea unui echilibru, pe de o parte, între constrângerile impuse de concurenţă, responsabilitate în gestionarea informaţiilor şi, pe de altă parte, de avantajele ce decurg din realizarea unui sistem de protecţie eficient pentru infrastructurile critice. Din această perspectivă, Comisia Europeană şi-a propus să realizeze şi un sistem de avertizare pentru infrastructurile critice (CIWIN – Critical Infrastructure Warning Information Network). La începutul anului 2005, Comisia Europeană şi Agenţia Spaţială Europeană (ESA) au organizat un forum internaţional de mare amploare, unde au fost invitate cele mai importante agenţii spaţiale. Tema reuniunii a fost întărirea cooperării în vederea prevenirii unor dezastre naturale sau accidente tehnologice majore şi a facilitării operaţiilor de salvare printr-o supraveghere cât mai extinsă a planetei prin intermediul sateliţilor. De altfel, încă din 2001, Comisia Europeană a lansat iniţiativa GMES - supraveghere globală pentru mediu şi securitate – care are ca obiectiv realizarea, până în 2008, a unor capabilităţi operaţionale autonome de monitorizare a mediului. Organizaţia Internaţională pentru Protecţia Civilă (OIPC) este o federaţie de structuri naţionale de protecţie civilă. Aceasta se doreşte o platformă de comunicare, de schimburi de experienţe şi de cooperare în domeniu. Una din atribuţiile sale majore o reprezintă standardizarea procedurilor de urgenţă. Comisia Economică pentru Europa din cadrul ONU a stabilit o serie de norme şi standarde în domeniul infrastructurilor, al transporturilor de materiale periculoase şi al accidentelor transfrontaliere. G8 dezvoltă politici de protecţie a infrastructurilor critice. La summit-ul din 2003 a adoptat un text care cuprinde 11 principii directoare ce asigură statelor membre, dar şi altor ţări, un cadru de dezvoltare a strategiilor de protecţie a infrastructurilor critice, în special în domeniul informatic. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), ca şi celelalte organizaţii internaţionale, se află în plin proces de definire a unor noi atribuţii şi structuri care să corespundă fenomenului de globalizare şi noilor tipuri de riscuri şi ameninţări. La Conferinţa Anuală de Revizuire a Securităţii din 2004 s-a pus problema intensificării schimbului de informaţii privind riscurile şi reacţia coordonată în domeniul PIC. Astfel, o prima măsură stabilită este organizarea de reuniuni ale experţilor, având ca finalitate imediată redactarea unui set de

144

recomandări ale OSCE, pe baza cărora să se poată realiza o adevărată „securitate teritorială OSCE”. Centrul pentru Politici de Securitate de la Geneva a organizat, la sfârşitul anului 2003, un forum dedicat coordonării în domeniul PIC. A fost primul forum de acest gen, la care au participat peste 180 de experţi din 28 de ţări. Concluziile au fost extrem de interesante, ele referindu-se la tendinţele generale ale PIC, soluţiile greşite la care s-a apelat până în prezent şi modalităţile de „a gândi diferit”, de „a gândi imposibilul” şi de „a schimba mentalităţile”. La 5 noiembrie 2005 a fost adoptat Programul de la Haye, în care se prevedea, între altele, consolidarea măsurilor pentru gestionarea crizelor transfrontaliere, protecţia infrastructurilor vitale şi a problemelor ce ţin de tensiunile şi conflictualitatea specifică ordinii publice şi securităţii, un plan operaţional comun pentru o gestionare civilă a crizelor. El trebuie să realizeze, între altele:

* protecţia cetăţenilor şi infrastructurilor împotriva pericolelor şi ameninţărilor teroriste CRBN, în spaţiile publice, dar şi împotriva catastrofelor naturale (seisme, inundaţii, incendii de păduri) şi catastrofelor tehnologice, maritime, de transport, sanitare etc., în cadrul unei strategii europene integrate, printr-un dispozitiv de reacţie bine structurat şi interoperaţional; * promovarea unor norme de securitate comune, la nivel UE, stabilirea unor scenarii şi exerciţii de pregătire şi de punere în aplicare a unor mecanisme de gestionare a crizelor, de alertă rapidă şi de protecţie civilă; * realizarea unui sistem de reacţie rapidă şi eficientă împotriva atacurilor teroriste asupra infrastructurilor şi pentru lichidarea urmărilor acestora, care să garanteze revenirea în scurt timp la normalitate; * întrucât infrastructurile europene sunt din ce în ce mai mult interconectate şi interdependente, este nevoie de o politică şi o strategie unitare, care să folosească toate pârghiile statelor şi UE pentru protecţia acestora.

Consiliul a făcut următoarele recomandări: a) punerea deplină în operă a recomandărilor Consiliului European privind

stabilirea unui „mecanism integrat de gestionare a crizelor în UE“, esenţial pentru întărirea legăturilor între cetăţenii şi instituţiile europene şi strângerea legăturilor de interdependenţă şi de solidaritate între statele membre;

b) centrarea strategiei europene integrate pe contracararea ameninţărilor asupra infrastructurilor vitale a căror distrugere ar putea avea efecte grave asupra sănătăţii, securităţii, siguranţei şi bunăstării economice a cetăţenilor, punerea în aplicare şi armonizarea la nivel european a unei metode armonioase prin care să se identifice infrastructurilor vitale, să se analizeze vulnerabilităţile,

145

să se evalueze ameninţările şi să se propună soluţii viabile pentru protecţia acestora;

c) instituirea unui Program european de protecţie a infrastructurilor vitale (EPCIP);

d) considerarea programului european ca fiind complementar programelor naţionale;

e) admiterea situaţiei potrivit căreia: * un sistem european de analiză a riscurilor trebuie să fie conceput şi pus în aplicare; * realizarea unor legături strânse între toate autorităţile care deţin informaţii şi care au competenţe în acest domeniu; * gestionarea corectă şi fiabilă a informaţiilor pertinente (informaţii militare şi civile, cooperare poliţienească), control parlamentar; * crearea, în sânul Comisiei, a unui sistem de alertă rapidă în caz de criză, la nivel european, naţional şi internaţional partajat printr-o reţea centrală (ARGUS); * asocierea Comitetului European de Normalizare;

f) a veghea ca Programul European de Protecţie a Infrastructurilor Critice (EPCIP) să respecte următoarele condiţii:

* să fie plasat sub controlul parlamentului european şi parlamentelor naţionale; * să constituie un element esenţial al viitorului dispozitiv continental şi mondial de protecţie a infrastructurilor critice;

g) ameliorarea Fondului European de Solidaritate (pentru intervenţii în interiorul UE) şi ECHO (pentru intervenţii în afara UE);

h) crearea unei Forţe Europene de Protecţie Civilă; i) consolidarea parteneriatului cu societatea civilă pentru realizarea unei

strategii privind protecţia împotriva ameninţărilor CBRN; j) asigurarea condiţiilor pentru ca toate aceste sisteme de alertă în caz de

urgenţe civile şi militare şi de protecţie să nu afecteze viaţa cetăţenilor şi siguranţa lor, să nu îngrijoreze şi să panicheze în mod inutil populaţia;

k) garantarea respectului vieţii private, protecţia informaţiei şi prevenirea difuzării ei neautorizate;

l) elaborarea unui dispozitiv-cadru european de protecţie şi nedivulgare a datelor, astfel încât drepturile fundamentale ale omului să fie protejate;

m) asigurarea condiţiilor ca protecţia populaţiei şi a infrastructurilor vitale să se bazeze pe scenarii realiste şi pe experienţe verificate (spre exemplu, experienţa dobândită în timpul Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004). Aceste reglementări şi experienţe se regăsesc, într-o formă sau alta, în strategiile naţionale de protecţie a populaţiei şi infrastructurile vitale ale tuturor ţărilor europene. În Germania, spre exemplu, există aşa-numitul concept de protecţie de bază. Punctul de plecare îl reprezintă un proces de analiză şi de

146

planificare multietajată, care cuprinde o evaluare a pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor asociate, urmată de un control şi de o adaptare a măsurilor de protecţie. Diminuarea distincţiei clasice între caracteristicile de securitate specifice mediului intern şi a celui extern a determinat apariţia cerinţei de a reorganiza sistemele de protecţiei existente, de la modul de acţiune reactiv la cel proactiv.

În acest sens, proiectarea unui mecanism naţional eficient de gestionare a totalităţii activităţilor caracteristice domeniului reprezintă o necesitate stringentă, ca factor definitoriu pentru implementarea scopului şi obiectivelor strategice privind asigurarea protecţiei infrastructurii critice. În perspectiva determinării mecanismului naţional de gestionare a protecţiei infrastructurii critice şi, implicit, a programelor de implementare a strategiei de securitate naţională în domeniu, apreciem că o analiză tip PEST a societăţii româneşti permite punerea în evidenţă a stimulilor externi care vor acţiona, sub formă de oportunităţi sau ameninţări interne, asupra acestui sistem de protecţie. Ipostază în care o astfel de prognoză se constituie într-un argument suplimentar privind necesitate fiinţării unor entităţi manageriale de gestionare a protecţiei infrastructurii critice naţionale, predominant orientate spre integrarea eficientă a dinamicilor procesuale semnalate de analiza PEST, pe teren mediu şi lung.

Abordarea celei de-a doua laturi a analizei criteriale, respectiv analiza factorilor interni de tip SWOT, face necesară alegerea, ca subiect de analiză, a unui complex specific de entităţi manageriale care pot asigura, prezumtiv, implementarea conceptului „protecţia infrastructurii critice”. Analiza SWOT a Sistemului Naţional pentru Managementul Situaţiilor de Urgenţă se constituie ca prim indiciu în încercarea de a identifica modelul optim al mecanismului naţional de gestionare a protecţiei infrastructurii critice. Investigând Sistemului Naţional pentru managementul Situaţiilor de Urgenţă din perspectiva topologiei sale organizaţionale, analiza SWOT relevă faptul că, după patru ani de funcţionare, acesta se află în starea incipientă de dezvoltare, caracterizată prin preponderenţa măsurilor funcţionale ce urmăresc consolidarea structurală. În acelaşi context, Sistemului Naţional pentru Managementul Situaţiilor de Urgenţă oferă o abordare organizaţională de tip analitic, diametral opusă modelului sistemic deschis ce defineşte managementul protecţiei infrastructurii critice. Considerăm că, pornind de la teza conform căreia managementului infrastructurii critice face parte din sfera mai largă a managementului crizelor, şi nu din aceea a managementului urgenţelor civile, Sistemului Naţional pentru Managementul Situaţiilor de Urgenţă nu se poate califica ca soluţie optimă pentru gestionarea problematicii asigurării protecţiei infrastructurii critice. În opinia noastră, nici soluţia implementată la nivelul SUA nu oferă un model de urmat datorită creării unui vast aparat birocratic - Department of Homeland Security - care reprezentă o variantă îmbunătăţită a abordării analitice,

147

dar cu efect negativ asupra eficienţei şi flexibilităţii necesare adaptării opţiunii strategice în situaţiile complexe caracteristice managementului protecţiei infrastructurii critice. Opinăm că, pornind de la situarea protecţiei infrastructurii critice la mijlocul spectrului organizaţional, operaţionalizarea noţiunii trebuie să reprezinte una din sarcinile entităţilor manageriale incluse în cadrul unui Sistem Naţional de Management al Crizelor. Considerăm că, prin includerea entităţii care, la nivel naţional şi local, coordonează protecţia infrastructurii critice în cadrul unei Agenţii Naţionale de Management a Crizelor, se asigură un mod raţional şi optim de partajare a resurselor limitate existente, din perspectiva complementarităţii unor activităţi strategice cu puncte comune la toate nivelele funcţionale. Se realizează astfel una dintre direcţiile prioritare de acţiune pentru realizarea obiectivelor Strategiei naţionale de securitate, prin reconfigurarea Sistemului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă în concordanţă cu dinamica evoluţiilor de perspectivă din mediul de securitate şi a cerinţelor de cooperare din cadrul Comunităţii Europene, Alianţei Nord – Atlantice şi parteneriatelor strategice. Considerăm că analiza calitativă de mai sus argumentează, în mod pregnant, necesitatea includerii entităţilor manageriale privind protecţia infrastructurii critice ca elemente constituente ale Sistemului Naţional de Management al Crizelor. Sistem Naţional de Management al Crizelor care, prin scopul său intrinsec de asigurare a protecţiei valorilor fundamentale ale societăţii, se afirmă ca tiparul organizaţional indispensabil pentru reuşita oricărui demers strategic adecvat asigurării protecţiei infrastructurii critice, raportat la solicitările specifice mediului de securitate prezent şi viitor.

4. Repere fundamentale ale legislaţiei naţionale şi europene în

domeniul infrastructurii critice. Cele mai importante instituţii cu atribuţii

în domeniul infrastructurii critice În cadrul „Strategiei Naţionale de Securitate", elaborată în anul 2006, la capitolul XI, cu titlul „Dezvoltarea şi sporirea gradului de protecţie a infrastructurii" sunt prezentate abordările de maximă generalitate a domeniului PIC din perspectiva securităţii naţiunii. În acest sens documentul consideră că o direcţie prioritară de acţiune pentru realizarea obiectivelor prezentei strategii o reprezintă necesitatea declanşării unui amplu proces de dezvoltare, modernizare şi asigurare a protecţiei infrastructurii critice, a elementelor vitale ce vizează pregătirea teritoriului, economiei şi a societăţii pentru a face faţă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii

148

naţionale. În acest scop, se va acţiona pentru modernizarea şi adaptarea legislaţiei şi instituţiilor, în raport cu dinamica reală a procesului, cu exigenţele impuse de noile riscuri şi ameninţări şi cerinţele determinate de nevoile de cooperare în cadrul NATO, Uniunii Europene şi parteneriatelor strategice.

HG nr.783 din 03.07.2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Comertului

În conformitate cu prevederile art.1 MEC este "organul de specialitate al

administraţiei publice centrale, ..., care realizează politica Guvernului în domeniile privind creşterea economică, industrie, energie.”

Potrivit prevederilor art. 3 alin. b), MEC are competenţe naţionale în elaborarea "strategiilor şi programelor" iar în confomritate cu alin. c) are atribuţii de "sinteză, la nivel naţional, pentru domeniile specifice şi pentru celelalte domenii conexe: recuperarea şi conservarea energiei, securitatea instalaţiilor... ". Aceste competenţe privind "securitatea instalaţiilor" sunt valabile doar pentru societăţile aflate în subordinea MEC nu şi pentru cele private! În economia art. A pct. 27, se stipulează că MEC "elaborează norme, implementează şi controlează politica în materie de recuperare şi conservare a energiei, de securitate a instalaţiilor din industrie, de reciclare a materialelor, precum şi de metrologie legală". Este evidentă centrarea atribuţiilor MEC exclusiv pe domeniul industriei în care statul este acţionar majoritar. Privatizările ulterioare nu au determinat adaptările legislative necesare!

Ordonanţa de Urgenţă nr. 21 din 15.04.2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă

În preambulul acestui document se afirmă că persistă, în domeniul managementului prevenirii şi gestionării situaţiilor de urgenţă, un sistem instituţional parţial operaţional, cu funcţionare temporară şi activare doar la momentul producerii unor situaţii de urgenţă. Această capabilitate parţială şi temporară este inadecvată noului mediu de securitate, în care agresiunile nonmilitare au prioritate. Guvernul şi-a propus, prin acest act normativ, să instituie un cadru legal modern şi a unor mecanisme manageriale perfecţionate, menite să asigure, în mod unitar şi profesionist, gestionarea situaţiilor care impun apărarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului încomjurător, a valorilor materiale şi culturale importante şi restabilirea normalităţii activităţii socio¬economice. În conformitate cu acest document, Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă "este organizat de autorităţile administraţiei publice şi se compune dintr-o reţea de organisme, organe şi structuri abilitate în managementul situaţiilor de urgenţă, constituie pe niveluri sau domenii de

149

competenţă, care dispune de infrastructură şi de resursele necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute în prezenţa ordonanţă de urgenţă". Referitor la "Organizarea Sistemului Naţional" ordonanţa face următoarele precizări:

1. Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă "se constituie şi funcţionează sub conducerea nemijlocită a ministrului administraţiei şi internelor şi sub coordonarea primului-ministru",

2. acest comitet este format din "persoane cu putere de decizie, experţi şi specialişti desemnaţi de ministerele cu atribuţii complexe în gestionarea situaţiilor de urgenţă",

3. la ministere şi alte instituţii publice centrale se constituie "comitete ministeriale" pentru situaţii de urgenţă,

4. în cadrul MAI se constituie un Inspectorat General care are în componenţă "inspecţia de prevenire, centrul operaţional naţional şi alte structuri adecvate...", lipsa de claritate prin atributul "adecvat" este evidentă,

5. Centrul operaţional se ocupă de "monitorizare, evaluare, înştiinţare, avertizare, prealarmare, alertare şi coordonare tehnică operaţională la nivel naţional a situaţiilor de urgenţă",

6. La nivelul ministerelor se constituie "centre operative ca structuri cu activitate permanentă",

7. Comitetele ministeriale "elaborează regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor de risc din domeniile de competenţă ale ministerelor...",

8. Inspectoratul General "asigură coordonarea tehnică de specialitate a centrelor operaţionale şi a centrelor operative şi asigură menţinerea permanentă a fluxului informaţional cu acestea" şi vizează regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice tipurilor de risc, elaborate de comitetele ministeriale, şi le prezintă spre aprobare".

Legea nr. 535 din 25.11.2005 privind prevenirea şi combaterea terorismului În sensul acestei legi se definesc o serie de termeni printre care şi facilităti de infrastructură prin care se înţeleg cele de "utilitate publică sau privată care asigură sau distribuie servicii în beneficul populaţiei, precum: apă şi canaliza re, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi servicii medicale, reţele de telecomunicaţii şi informaţionale". În conformitate cu prevederile acestei legi se constituie "Sistemul naţional de prevenire şi combatere a terorismului" iar în economia art. 8 se precizează că "Ministerele şi celelalte autorităţi şi instituţii publice cu atribuţii în aplicarea prevederilor prezentei legi au obligaţia de a sesiza SRI cu privire la persoanele fizice şi juridice suspecte de săvârşirea sau favorizarea în orice mod a actelorde terorism". Întrebarea legitimă care se pune este: cine are abilitatea de a sesiza

150

intenţiile de tip terorist ale unor persoane? Orice angajat al acestor instituţii sau se vor realiza structuri specializate în acest domeniu? Pentru gestionarea acestei problematici în art. 13, alin (2) se precizează că: "Autorităţile şi instituţiile publice componente ale SNPCT desemnează experţi permanenţi, care constituie un grup de lucru ce se întruneşte o dată la şase luni sau ori de cîte ori este nevoie". Semnalăm, din nou, lipsa parteneriatului public privat în gestionarea problematicii teroriste iar dacă aceste infrastructuri critice vor fi total privatizate ne întrebăm care mai este obiectul muncii acestor structuri ale statului?!

Art. 18 prevede că în structura acestor instituţii care intră în componenţa SNPCT "se înfiinţează compartimente speciale, cufuncţionare permanentă, şi se desemnează persoane care asigură suportul structural şi funcţional pentru desfăşurarea coerentă a activităţilor de cooperare... ". Legea nu specifică care sunt competenţele acestor "compartimente speciale" în zona privată!

Ordinul nr. 660 din 22.11.2005 privind aprobarea Ghidului de identificare a elementelor de infrastructură critică din economie

În conformitate a cu anexa la acest ordin al MEC în cadrul economiei naţionale se disting categorii de obiective de importanţă deosebită asfel: 1. obiective de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, 2. obiective de importanţă deosebită pentru activitatea statului, 3. obiective de importanţă deosebită pentru economie. Din perspectiva ierarhiei organismelor internaţionale în raport cu scopurile fundamentale de securitate, tendinta generala, la care subscrie şi SSN-RO, este de a ierarhiza importanta acestor organisme în modul următor: 1. NATO 2. UE 3. ONU 4. OSCE 5. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) şi Agenţia Europeană de Apărare (EDA) 6. Consiliul Europei 7. Programul Parteneriat pentru Pace (PfP)

Hotărârea nr. 373/31.03.2008 privind organizarea, funcţionarea şi compunerea Centrului Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică

- Centrul Naţional: ► Centrul de decizie ► Centrul de consultanţă

151

► Centrul operaţional de comandă (Direcţia Managementul Operaţiunilor) - cooperare cu → Centrul Operaţional Naţional - IGSU → Centrul de Situaţii al Guvernului → Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă → Centrul Naţional Militar de Comandă → alte centre operative - şedinţa sub comanda – ministrului de interne (şef. Dep. O.S.P) - pe timpul stării de urgenţă - propune ministrului declararea stării de alertă în domeniul OP (naţional şi judeţe) - propune CSAT – instituirea stării de urgenţă (ridicarea graduală a capacităţii OP a forţelor de ordine publică) - asigură managementul integrat al crizelor pe OP - alte atribuţii - fiecare structură a Centrului Naţional are atribuţii distincte - Centrul Naţional elaborează Planul de cooperare, instituirea stării de urgenţă, care sunt aprobate de CSAT - Starea de alertă în domeniul OP se instituie prin: - ordin MAI (la nivel naţional) - ordin prefect (la nivel judeţean) Centrul Naţional de Conducere a Acţiunilor OP ● MAI ● M Educaţiei ●SRI ● MAp ● M Economiei ● SPP ● MAE ● M Agriculturii ● SIE ● M Justiţiei ● M sănătăţii ● STS ● M Comunicaţiilor ● M Mediului ● M Transporturilor

Legea nr.535/25.11. 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului

- art.6: - Sistemul naţional de prevenire şi combatere a terorismului (SNPCT) ● SRI – coordonare tehnică ● MAI ● M Sănătăţii ● SIE ● MapN ● M Comunicaţiilor ● SPP ● MAE ● M Finanţelor ● STS ● M Economiei ● M Integrării ● M Agriculturii ● Parchetul de pe ICCJ ● M Mediului ● BNR ● M transporturilor ● ONPCSB ● Comisia Naţ. Control Activ. Nucleare

152

- SRI – Centrul de coordonare operativă antiteroristă (CCOA) - intervenţia antiteroristă - cu aprobarea CSAT - după o metodologie CSAT - de către SRI şi MAI şi MapN şi SPP - conducere: secretari de stat sau subsecretari - intervenţie fără autorizare (apoi se cere aprobare)

5. Concluzii

Infrastructurile sunt critice prin locul pe care îl au în cadrul unui sistem, prin rolul pe care îl joacă în cadrul stabilităţii şi funcţionalităţii sistemului, prin gradul de expunere la uzură şi factori destabilizatori, dar şi prin mulţimea variabilă a vulnerabilităţilor lor (de sistem, de proces sau induse) la ameninţările care le vizează nemijlocit sau care vizează, desigur tot în mod direct, sistemele sau procesele din care fac parte respectivele infrastructuri. De regulă, infrastructurile nu se construiesc având în vedere posibile ameninţări sau vulnerabilităţi, deşi se ţine totdeauna seama de un anumit standard de securitate intrinsecă a sistemului, ci în funcţie de cerinţele vitale – de stabilitate, deci, de stare, şi de funcţionalitate, deci, de proces – ale sistemului, ale metasistemului (sistemului de sisteme) sau ale procesului din care fac parte. Spre exemplu, la realizarea reţelelor de distribuţie a apei, se ţine seama, în primul rând, de nevoile localităţii respective de aprovizionare cu apă, de condiţiile concrete de realizare a distribuţiei (surse de apă potabilă, distanţe, trasee pentru conducte etc.), dar şi de securitatea acestor reţele, în sensul protecţiei surselor de alimentare şi siguranţei transportului apei, prevenirii avariilor, prevenire, limitare sau înlăturare a acţiunii factorilor nocivi etc. Probabil că, în viitor, va trebui să se ţină seama şi de alţi factori, cum ar fi, spre exemplu, protecţia împotriva atacurilor de tip terorist, frecvenţa şi intensitatea unor calamităţi naturale, alunecări de teren şi de alţi numeroşi agenţi perturbatori. Infrastructurile critice sunt numeroase, diversificate şi dinamice. Practic, există atâtea infrastructuri critice câte sisteme şi procese, dar, de regulă, numai cele care au un rol important în stabilitatea, securitatea şi siguranţa sistemelor şi proceselor sunt considerate astfel. Deşi mulţimea infrastructurilor critice este, în general, cunoscută ab initio, există şi o altă mulţime a infrastructurilor care, sub influenţa a diverşi factori perturbatori, pot deveni critice pe parcurs şi o alta a infrastructurilor critice care îşi pierd această calitate în procesul evoluţiei sau involuţiei sistemului şi procesului din care fac parte. Dinamismul infrastructurilor critice depinde de câţiva factori foarte importanţi, printre care: • variaţia (evoluţia, dezvoltarea, extinderea sau involuţia) sistemului sau procesului din care fac parte;

153

• gradul de integralitate a sistemului, de fluenţă, flexibilitate şi adaptabilitate a procesului; • variaţia condiţiilor iniţiale ale mediului şi ale sistemului sau procesului; • dinamica mediului şi a sistemelor de relaţie sau relaţionate sau corelaţionate; • variaţia factorilor perturbatori. Aceşti factori, dar şi alţii, influenţează transformările şi chiar mutaţiile care se produc în rândul infrastructurilor critice şi, de aceea, trebuie să se ţină seama de ei.

Infrastructura critică este vulnerabilă la acţiunile unor factori interni şi externi, protecţia acesteia asigurându-se fizic, juridic şi informaţional, de către entităţi ale statului, componente ale sistemului naţional de apărare, sau companii private din industria păcii şi securităţii. Ameninţarea externă a infrastructurii critice este cea mai dinamică. În SUA, „infrastructura critică” este definită de „The USA Patriot Act” ca sisteme şi valori fizice sau virtuale de importanţă deosebită pentru Statele Unite, astfel încît expunerea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de sănătate publică şi siguranţa cetăţeanului. Deşi principal rezervor al „globalizării” SUA este prima entitate statală afectată de aceasta, ca important factor de ameninţare la adresa infrastructurii critice. Alvin Toffler, citat în postfaţa cărţii PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI (Ed. Augusta, 2001, pag. 227) de către Mario Balint şi Raico Cornea, remarca în lucrarea sa „Război şi anti-război”, în 1995 (!), referitor la „civilizaţia globală”: „A înfiinţa o nouă civilizaţie pe planetă şi a te aştepta apoi la pace şi linişte este culmea naivităţii strategice”! În noul mediu de securitate, foarte dinamic şi puternic interconectat, se afirmă nu importanţa numărului resurselor, ci legătura dintre ele, adică tocmai infrastructura critică. Statele slabe nu asigură un nivel adecvat de securitate pe plan intern, suveranitatea lor este limitată, iar vulnerabilitatea lor la ameninţările politice este deosebit de crescută. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc. Statele-naţiune fac faţă cu greu influenţelor mediului global, dominat accentuat de ONG transnaţionale şi corporaţii transnaţionale. Efectele globalizării afectează infrastructurile critice din statele naţiune. Creşterea şomajului, se estimează a fi de pînă la 20% în prima jumătate a secolului XXI, tendinţa transnaţionalizării în unele domenii, unde statul deţinea monopolul care, trebuie să recunoaştem, afectează dezvoltarea economică, dar şi efectele descentralizării, prilej cu care comunităţi locale pot dobîndi puteri sporite în relaţiile cu autoritatea naţională. Dar cel mai evident efect nagativ este acela că globalizarea generează instabilitate socială, datorită concurenţei forţei de muncă naţionale de către imigranţi, creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducînd cu ei

154

conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate. La acestea se adaugă şi alte efecte complementare precum transferul de capital naţional în afara statului, fluxuri necontrolate de capital transnaţional, dislocarea naţiunii în comunităţi etnice şi religioase, presiuni asupra elaborării şi conţinutului actelor normative interne, distrugerea unor ramuri industriale ce lucrau cu resurse locale, ceea ce în ansamblu duce la dezechilibru. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945-2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Ameninţarea internă este considerată un atribut al statelor slabe. Nivelul ridicat de riscuri interne la adresa infrastructurii critice se poate transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă, teama de pierdere a identităţii. Identităţile societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri, motiv pentru care manifestă o puternică sensibilitate la ameninţările de orice fel. Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava, „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării. În România, problema infrastructurii critice este deosebit de actuală în noul context de securitate. La 5 aprilie 2002 a fost adoptată Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în care sînt precizate şi „elementele infrastructurii de suport a vieţii sociale”, care pot constitui ţinte operaţionale şi necesită a fi protejate prin măsuri specifice. Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului defineşte obiectivele de importanţă strategică: „obiectivele forţelor armate şi cele de importanţă deosebită pentru apărarea ţării, activitatea statului, economie, cultură şi artă, localurile misiunilor diplomatice sau ale organizaţiilor internaţionale şi facilităţile de infrastructură sau locurile de

155

utilitate publică”; facilităţile de infrastructură: „utilităţi publice sau private care asigură sau distribuie servicii în beneficiul populaţiei, precum apă şi canalizare, energie, combustibil, comunicaţii, servicii bancare şi medicale, reţele de telecomunicaţii şi comunicaţionale”; facilităţi de stat şi guvernamentale şi sistemul de transport: „facilităţi, mijloace de transport şi instrumente publice sau private”. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea nr. 535, privind prevenirea şi combaterea terorismului care prevede că: „factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale – constituie elemente ale infrastructurii naţionale. Acestea pot constitui ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar. Provocările actuale la adresa infrastructurii critile trebuie să genereze investiţii în domeniul asigurării şi consolidării securităţii, programe de pregătire a personalului de pază şi protecţie precum şi promovarea culturii de securitate în rîndul opiniei publice. Nevoia de securitate crescută a infrastructurii critice este dată de: creşterea semnificativă a frecvenţei şi intensităţii fenomenelor naturale, atingerea unor limite maxime de exploatare, evenimente locale care provoacă accidente în lanţ, deteriorarea, furtul, distrugerea cu bună ştiinţă a unor elemente vitale din cadrul infrastructurii. Asigurarea securităţii fizice a infrastructurii critice reprezintă elementul de forţă primar în orice strategie. Serviciile de securitate publice, finanţate de la bugetul public, sînt componente ale sistemului naţional de securitate – direct sau indirect – şi au ca domeniu de competenţă strict domeniul public. Ele pot oferi serviciile lor, în condiţiile legii, şi unor persoane private. Asigurarea protecţiei infrastructurii critice se poate face de către componente ale sistemului naţional de apărare (armată, jandarmerie, poliţie, poliţie comunitară, forţe speciale, structuri ale SRI) şi de către structuri private de protecţie şi pază. Serviciile de securitate private au dreptul să evolueze atît în domeniul privat cît şi în cel public. Procesele de externalizare a serviciilor, impuse de UE, vor determina entităţile infrastructurii critice, tot mai mult, să facă apel şi la firmele private de securitate, ca alternativă profitabilă sub raportul cost-eficienţă. Protejarea performantă a infrastructurii critice se va realiza apelînd şi la privat intelligence. Statul rămîne principalul gestionar al securităţii naţiunii şi, deci, gradul său de implicare în mediul social este definitoriu din perspectiva securităţii, inclusiv a infrastructurii critice. De cele mai multe ori, unele firme private nu înţeleg că sînt parte a infrastructurii critice şi evoluţia lor favorabilă generează resurse de securitate pentru întreaga naţiune. Creşterea ponderii proprietăţii private, în structura economică a infrastructurii critice, reclamă într-o măsură tot mai mare redefinirea raporturilor între obiectivele şi resursele securităţii naţiunii şi cele ale securităţii

156

private. Noua familie de riscuri şi ameninţări impune conştientizarea faptului că securitatea privată nu poate fi decuplată de securitatea naţiunii. Securitatea infrastructurii critice a unei naţiuni devine o problemă de cooperare de tip public-privat, în care autorităţile şi instituţiile statului gestionează o familie de riscuri şi ameninţări, iar firmele private de securitate devin responsabile pentru o altă familie de vulnerabilităţi, specifice domeniului privat al infrastructurii critice. Autorităţile specializate ale statului şi serviciile private de securitate sînt într-o relaţie de complementaritate, ambele contribuind la realizarea unui mediu naţional de securitate favorabil dezvoltării economice şi realizării securităţii publice. Serviciile private de securitate trebuie să devină principalul partener specializat, înalt calificat, al statului în gestionarea securităţii infrastructurii critice. Securitatea internă a devenit domeniul în care industria privată de securitate şi-a identificat nişa de oportunitate. Securitatea infrastructurii critice, a comunităţilor sau a indivizilor şi nu numai, ţine cu precădere de CSP. Hidroelectrica este cel mai mare producător de energie electrică din ţară, cu o putere instalată de 6469 MW şi o producţie de circa 17 TWh/an. De asemenea, este principalul factor de stabilitate al SEN, prin calitatea şi volumul serviciilor de sistem furnizate. Datorită importanţei amenajărilor complexe hidroenergetice, exploatarea şi mentenanţa acestora reprezintă responsabilităţi majore în activitatea specifică a întregului personal. Respectarea unei discipline tehnologice, a tuturor reglementărilor, prescripţiilor, normelor şi a instrucţiunilor tehnice, completată cu pregătirea şi experienţa profesională, obligă pe cei din sistem să asigure funcţionarea în siguranţă, cu disponibilitate şi operativitate a centralelor hidroelectrice. Barajele, captările de apă adiacente, circuitele hidrotehnice, canalele şi derivaţiile, toate construcţiile, echipamentele şi instalaţiile aferente sunt infrastructuri critice care sunt monitorizate şi cuprinse în Planul Naţional de Portecţie. Instruirea, pregătirea, participarea la exerciţii pentru situaţii de urgenţă, sunt acţiuni reglementate în vederea creşterii performanţelor managerilor. Din experienţa acumulată şi participarea la multe evenimente intempestive apărute în exploatarea centralelor hidroelectrice, sunt convins de intensificarea perfecţionării în acest domeniu al managementului infrastructurilor critice, apărut nou, care capătă dimensiuni tot mai mari.

157

MANAGEMENTUL INFRASTRUCTURILOR CRITICE ELECTROENERGETICE

Adrian BADEA1, Ion CHIUŢĂ2, Adrian VÂLCIU3, George PĂUN4

1) Prof. univ. dr. ing., Membru titular AOSR, preşedintele secţiei de Ştiinţe Tehnice, Prorector al UPB

2) Prof. univ. dr. ing., Membru titular AOSR, UPB, Facultatea de Energetică 3) Drd. ing. - CN Transelectrica

4) Inginer, Energetică

Rezumat Infrastructurile critice din domeniul energetic includ sistemele energetice de

producere, transport, distribuţie electricitate, precum şi obiectivele şi instalaţiile nucleare. Direcţiile constante ale politicilor de securitate a infrastructurilor energetice

au vizat, în principal, în ultimii ani, controlul riscurilor generate de uzura fizică şi morală a majorităţii echipamentelor şi instalaţiilor din domeniu, precum şi de funcţionarea Sistemului Energetic Naţional (SEN) în condiţii de piaţă liberă.

Concret, securitatea, protecţia şi siguranţa funcţionării/ exploatării infrastructurilor critice din Sistemul Energetic Naţional pot fi asigurate prin:

- coerenţa măsurilor la nivel de sistem luate de diferiţii proprietari sau utilizatori ai infrastructurilor critice din domeniul energetic; - asigurarea resurselor de finanţare pentru materializarea măsurilor impuse prin reglementări; - evaluarea permanentă a criticităţii componentelor sistemului şi a eficienţei măsurilor implementate. Pe de altă parte, riscuri şi vulnerabilităţi cu posibil impact la adresa

exploatării în condiţii de siguranţă a entităţilor producătoare de energie electrică, privite ca elemente ale infrastructurii critice, în România, pot fi determinate şi de:

- managementul deficitar al proiectelor de reabilitare/modernizare a obiectivelor energetice; - modul defectuos de achiziţie a echipamentelor destinate distribuţiei şi furnizării energiei electrice, ce poate conduce la instituirea unor stări accentuate de risc în funcţionarea S.E.N.

1. Evoluţia conceptului de infrastructură critică 2. Criterii de identificare a potenţialelor infrastructuri critice 3. Vulnerabilităţi/factori de risc la adresa obiectivelor asimilate infrastructurilor critice

din sectorul energetic în România 4. Tipologia pericolelor şi ameninţărilor la adresa infrastructurilor critice 5. Probleme actuale ale functionarii sistelemor energetice

5.1 Stările sistemului energetic 5.2 Siguranţa în funcţionare a sistemelor energetice 5.3 Defecţiuni în funcţionarea sistemului energetic şi a părţilor lui componente

158

6. Siguranta in exploatare a instalatiilor energetice 6.1 Avarii şi incidente ce afectează sistemele energetice sau subsisteme ale

acestora 6.2 Elemente comune avariilor de sistem 6.3 Cauzele principale ale avariilor de sistem

7. Măsuri pentru prevenirea avariilor de sistem 7.1 Noţiuni despre stabilitatea sistemelor energetice 7.2 Concluzii rezultate din analiza avariilor de sistem

1. Evoluţia conceptului de infrastructură critică

Creşterea, fără precedent, în ultimele decenii, a riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa obiectivelor vitale ale statelor şi organismelor internaţionale, concomitent cu mărirea numărului şi vulnerabilităţii acestora au condus la sedimentarea şi statuarea noului concept denumit generic infrastructură critică.

Definirea infrastructurilor critice şi modalităţile de abordare a protecţiei acestora diferă de la o ţară la alta, de la o organizaţie la alta, însă se pot identifica elemente structurale comune, măsuri întreprinse până în prezent, funcţii şi responsabilităţi compatibile.

O infrastructură sau un ansamblu de infrastructuri pot fi considerate critice datorită:

- condiţiei unice, dar şi complementarităţii, în cadrul infrastructurilor unui sistem sau proces; - importanţei vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de reţea), în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale, militare etc.; - rolului important pe care îl îndeplinesc în stabilitatea, fiabilitatea, siguranţa, funcţionalitatea şi, în special, în securitatea sistemelor; - vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele care vizează sistemele din care fac parte; - sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, îndeosebi, la schimbări bruşte ale situaţiei. Acest tip de infrastructuri există pretutindeni în lume şi, desigur, în fiecare

ţară în parte şi în cadrul fiecărui sistem fizic sau virtual, în toate domeniile activităţii umane.

Dacă primele studii în domeniu au identificat obiectivele considerate „critice”, încă din anii ’80, sintagma „infrastructură critică” a fost folosită, în mod oficial, în iulie 1996, când preşedintele SUA, Bill Clinton, a emis „Ordinul Executiv pentru Protecţia Infrastructurilor Critice”, din necesitatea adoptării unor măsuri eficiente de prevenire şi combatere a eventualelor atacuri asupra structurilor informatice de tip critic. În conformitate cu „Preambulul” acestui document,

159

„infrastructurile critice sunt parte din infrastructura naţională care este atât de vitală încât distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcţionare poate să diminueze grav apărarea sau economia SUA”.

Documentul stabilea că „familia” infrastructurilor critice include: telecomunicaţiile, sistemul de aprovizionare cu electricitate şi apă, depozitele de gaze şi petrol, finanţele şi băncile, serviciile de urgenţă (medicală, poliţie şi pompieri), precum şi continuitatea guvernării

Pe 8 decembrie 2008 a fost emisă DIRECTIVA 2008/114/CE A Consiliului Uniunii Europene în care se stipulează responsabilitatea statelor membre de a identifica infrastructurile critice din interiorul frontierelor naţionale şi de a stabili şi gestiona măsurile de protecţie specifice, în scopul declarat de a contribui la protecţia persoanelor.

"Infrastructură critică" înseamnă un element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul statelor membre, care este esenţial pentru menţinerea funcţiilor societale vitale, a sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale sau economice a persoanelor, şi a căror perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ într-un stat membru ca urmare a incapacităţii de a menţine respectivele funcţii;

Prezenta directivă constituie un prim pas în cadrul unei abordări pas cu pas în direcția identificării și a desemnării infrastructurii critice europeane (ICE) și a evaluării necesității de îmbunătățire a protecției acestora. Responsabilitatea principală și finală pentru protecția ICE revine statelor membre și, respectiv, proprietarilor/operatorilor acestor infrastructuri.

2. Criterii de identificare a potenţialelor infrastructuri critice

Infrastructurile critice cunosc o anumită dinamică, unele pot deveni critice, altele, securizate, pot ieşi din această categorie. Comisia Europeană sugerează trei criterii esenţiale pentru identificarea potenţialelor infrastructuri critice:

1. întinderea sau suprafaţa. Deteriorarea infrastructurii critice este evaluată în funcţie de regiunea geografică susceptibilă de a fi atinsă, de dimensiunea internaţională, naţională provincială/teritorială sau locală;

2. gradul de gravitate. Incidenţa sau degradarea pot fi nule, minime, moderate sau ridicate. Criterii pentru evaluarea gradului de gravitate sunt: incidenţa economică; incidenţa asupra publicului; incidenţa asupra mediului; dependenţa; incidenţa politică;

3. efectul în timp, intervalul de timp după care consecinţele devin majore sau grave. Acest criteriu indică momentul în care degradarea infrastructurii respective poate avea o incidenţă majoră sau un efect grav (imediat, după 24-48 de ore, într-o săptămână sau într-un termen mai lung).

160

3. Vulnerabilităţi/factori de risc la adresa obiectivelor asimilate

infrastructurilor critice din sectorul energetic în România

Fiecare dintre structurile vitale asimilate infrastructurilor critice, sau asimilabile acestei categorii, potrivit specialiştilor în domeniu, poate fi afectată de apariţia şi perpetuarea unor vulnerabilităţi şi factori de risc specifici.

Astfel, cele din domeniul energetic, includ sistemele energetice de producere, transport, distribuţie electricitate, precum şi obiectivele şi instalaţiile nucleare.

Direcţiile constante ale politicilor de securitate a infrastructurilor energetice au vizat, în principal, în ultimii ani, controlul riscurilor generate de uzura fizică şi morală a majorităţii echipamentelor şi instalaţiilor din domeniu, precum şi de funcţionarea Sistemului Energetic Naţional (SEN) în condiţii de piaţă liberă.

În acest context, întregit de angajarea ţării noastre în procesul de integrare a pieţelor energetice din cadrul UE – prin aderarea la Uniunea de Coordonare a Transportatorilor de Electricitate (UCTE) şi semnarea Tratatului pentru Constituirea Comunităţii Energetice în Europa de Sud-Est –, cristalizarea unor soluţii adecvate de protecţie a infrastructurilor energetice într-o piaţă energetică liberalizată a României este absolut necesară. În acest sens, avariile de sisteme energetice din întreaga lume (blackouts) au reconfirmat faptul că eficienţa economică nu poate să nu ţină seama de alte elemente ca sunt siguranţa în funcţionare şi calitatea serviciilor (generatoare, însă, de costuri suplimentare), astfel încât imperativele de siguranţă în exploatare şi de prezervare a mediului înconjurător să nu fie afectate de interesele comerciale şi dorinţa de profit ale operatorilor de pe piaţă.

Totodată, se remarcă intensificarea interesului comunităţii internaţionale pentru sporirea măsurilor de securitate electronică a sistemelor de date, reţelelor şi infrastructurii din domeniul energetic împotriva riscurilor asociate ciber-terorismului şi/sau spionajului corporativ.

Deşi, până în prezent, România nu s-a confruntat cu manifestări de natură teroristă, angajarea deplină a ţării noastre, alături de comunitatea statelor democratice, în războiul împotriva terorismului, implică luarea în consideraţie a unei astfel de eventualităţi.

Concret, securitatea, protecţia şi siguranţa funcţionării/ exploatării infrastructurilor critice din Sistemul Energetic Naţional pot fi asigurate prin:

- coerenţa măsurilor la nivel de sistem luate de diferiţii proprietari sau utilizatori ai infrastructurilor critice din domeniul energetic; - asigurarea resurselor de finanţare pentru materializarea măsurilor impuse prin reglementări; - evaluarea permanentă a criticităţii componentelor sistemului şi a eficienţei măsurilor implementate.

161

Pe de altă parte, riscuri şi vulnerabilităţi cu posibil impact la adresa exploatării în condiţii de siguranţă a entităţilor producătoare de energie electrică, privite ca elemente ale infrastructurii critice, în România, pot fi determinate şi de:

- managementul deficitar al proiectelor de reabilitare/modernizare a obiectivelor energetice; - modul defectuos de achiziţie a echipamentelor destinate distribuţiei şi furnizării energiei electrice, ce poate conduce la instituirea unor stări accentuate de risc în funcţionarea S.E.N.

4. Tipologia pericolelor şi ameninţărilor la adresa infrastructurilor

critice

Unele dintre pericole şi ameninţări fac parte din natura lucrurilor, sunt pericole şi ameninţări de sistem sau de proces, fiind un efect al disfuncţiilor sau un produs al evoluţiei sistemelor şi proceselor. Altele sunt provocate în mod intenţionat, ca urmare a anumitor interese, a bătăliei permanente şi necruţătoare pentru putere şi influenţă, adică pentru resurse, pieţe şi bani. În acest sens, pericolele şi ameninţările la adresa infrastructurilor critice ar putea fi grupate astfel:

• pericole şi ameninţări cosmice, climatice şi geofizice; • pericole şi ameninţări rezultate din activitatea oamenilor; • pericole şi ameninţări asupra infrastructurilor critice din spaţiul virtual.

5. Probleme actuale ale functionarii sistelemor energetice

5.1 Stările sistemului energetic

Un sistem energetic se poate găsi, din punct de vedere funcţional în una din următoarele stări: funcţionare normală, alarmă, incident-avarie şi restabilire.

În marea majoritate a timpului sistemul energetic este capabil să funcţioneze în condiţii normale (regim stabil). În această funcţionare atenţia este acordată funcţionării economice, precum şi unei funcţionări care să facă faţă cu succes unor incidente de amploare reduse.

Regimul de funcţionare de alarmă se caracterizează prin aceea că pentru eventualele incidente sau avarii ce se detectează (ieşirea accidentală din funcţiune a unui grup energetic de putere mare, declanşarea unei linii electrice de transport etc.) se iau măsuri de prevenire prin pornirea din rezervă de grupuri, schimbarea configuraţiei de reţele electrice etc.

Regimul de funcţionare de avarie este caracterizat prin apariţia unui incident primar sau avarie (declanşrea unei linii electrice de transport care conduce la momodificări importante în circulaţia de putere şi a valorilor tensiunilor), în asemenea situaţii sistemul energetic trebuie să aibă rezervele

162

necesare (porniri de grupuri din rezervă - centrale hidroelectrice şi termoelectrice cu hidrocarburi - schimbări de configuraţie a reţelei electrice a sistemului) pentru a face faţă cu succes acestor fenomene (rezerve de stabilitate statică şi dinamică).

De regulă incidentul primar de amploare este urmat de incidente asociate (declanşări de linii electrice şi grupuri energetice, pendulaţii de putere pe liniile electrice şi pe grupurile energetice) în urma cărora sistemul energetic este solicitat la maximum din punct de vedere a stabilităţii statice sau dinamice.

Urmează starea de restabilire, în care, în situaţia când sistemul energetic a făcut faţă cu succes solicitărilor, se repun în funcţiune linii şi grupuri energetice declanşate la care nu au avut loc defecţiuni, iar când sistemul energetic a ieşit din funcţiune, se reface mai întâi legătura între părţile importante ale sistemului energetic punându-se în paralel centralele electrice şi arterele importante, se repun apoi în funcţiune (paralel) toate reţelele şi centralele, alimentându-se consumatorii pe măsura importanţei lor şi după posibilităţile sistemului.

5.2 Siguranţa în funcţionare a sistemelor energetice

Abordarea ştiinţifică a problemelor privind alimentarea cu energie a

societăţii a condus la stabilirea unei concepţii proprii acestui domeniu, şi la utilizarea unei metode probabilistice de analiză, încadrate logic într-o disciplină de sine stătătoare, denumită fiabilitate. Fiabilitatea are ca obiect studiul funcţionării sistemelor tehnice în scopul satisfacerii obiectivelor pentru care sunt realizate.

Fiabilitatea, conform definiţiei date de Comitetul Electronic Internaţional, este caracteristica unui dispozitiv care se exprimă prin probabilitatea ca dispozitivul respectiv să îndeplinească o funcţie precisă, în condiţii determinate şi în timp determinat.

În forma cea mai generală, siguranţa unui sistem poate fi definită drept capacitatea sa, într-un interval de timp considerat, de a funcţiona în condiţii de calitate bine precizate.

Sistemul energetic este constituit din totalitatea instalaţiilor şi echipamentelor prin care se realizează producerea, transporul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice şi termice produsă în termoficare, destinată alimentării cu aceste forme de energie a tuturor sectoarelor de activitate economică şi social culturală.

Obiectivul principal al sistemului energetic al ţării noastre (Sistemului energetic naţional) este asigurarea alimentării consumatorilor cu energie electrică şi termică produsă în condiţii de siguranţă, economicitate şi la parametrii stabiliţi.

Studiul fiabilităţii sistemelor energetice se bazează pe metodele statistice şi probabilistice, pe modelele economice de optimizare a soluţiilor tehnice şi este completat cu un ansamblu de măsuri tehnice şi organizatorice aplicate în fazele de concepţie, execuţie şi exploatare a instalaţiilor.

163

Deci siguranţa unui sistem energetic presupune o succesiune de stări de funcţionare, de avarie sau intermediare, opriri pentru reparaţii planificate etc, caracterizate de starea instalaţiilor de producere, transport, distribuţie şi utilizare a energiei electrice şi termice. Funcţionarea unui sistem energetic poate fi însă influenţată de aprovizionarea cu combustibil, de rezervele existente în alimentarea cu combustibil.

5.3 Defecţiuni în funcţionarea sistemului energetic şi a părţilor lui

componente

În funcţionarea sistemelor energetice, a instalaţiilor şi echipamentelor componente (centrale şi reţele electrice) pot avea loc diferite defecţiuni, care se definesc şi se grupează, convenţional, în mai multe categorii.

Defecţiunile curente sunt abateri de la starea normală sau deficienţe ale echipamentelor şi instalaţiilor sau a părţilor lor componente, care nu necesită oprirea sau ieşirea acestora din funcţiune şi se pot remedia în timpul funcţionării sau cu ocazia opririlor planificate.

Deranjamentele sunt defecţiunile din reţelele electrice ce conduc la întreruperea în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor din reţeaua de joasă tensiune (sub 1 kV) din centralele termoelectrice ce conduc la declanşări nevoite ori opriri forţate de echipamente sau instalaţii care nu influenţează în mod direct producerea de energie electrică sau termică, cum sunt, de regulă, echipamentele şi instalaţiile din gospodăriile anexă, sau, din centralele hidroelectrice ce provoacă indisponibilitatea uvrajelor sau instalaţiilor hidrotehnice pe o anumită durată de timp şi care nu cauzează pierderi de energie electrică sau reduceri de putere electrică (ex. blocări de stavile, înfundări de grătare etc).

Incidentele sunt defecţiunile determinate de un eveniment sau de o succesiune de evenimente care duc la modificarea stării anterioare de exploatare a unei instalaţii sau a unui element al acesteia cu consecinţe fie de reducere imediată sau în perspectivă a puterii produse în sistemul energetic, fie de întrerupere în alimentarea cu energie electrică sau termică a consumatorilor.

Incidentul izolat este acela care are loc la un moment dat într-o instalaţie sau într-un element al acesteia şi care nu duce la apariţia altor incidente şi nu afectează starea de funcţionare a altor instalaţii sau elemente, dar numai ca urmare a acţionării curente a protecţiilor şi automatizărilor cu care acestea sunt prevăzute.

Incidentul asociat este incidentul de exploatare care are loc într-o instalaţie sau element al acesteia cu prilejul incidentului primar. Avaria este un incident de o anumită complexitate sau o succesiune de incidente ce au loc la un moment dat într-o instalaţie, zonă de sistem sau în sistemul energetic luat în ansamblu şi are drept consecinţe deteriorări de

164

echipamente importante sau întreruperi în alimentare cu energie electrică sau căldură, ori cu ambele aceste forme de energie, a unor consumatori industriali deosebiţi sau zone de consum.

În cadrul instalaţiilor de producere din centralele termoelectrice şi nuclearoelectrice se consideră avarie:

- ieşirea accidentală din funcţiune a grupurilor în funcţie de puterea acestora pentru anumite durate de timp (pentru grupurile de puteri sub 50 MW când oprirea respectivă necesită lucrări de remediere de ordinul zilelor); - defectarea sau ieşirea accidentală din funcţiune a unei instalaţii sau a unor elemente ale acesteia care duc la reducerea faţă de program a puterii electrice efectiv utilizabile a centralei electrice respective pe o anumită perioadă de timp şi într-o anumită proporţie, stabilită în funcţie de puterea instalată a grupurilor respective; - întreruperea accidentală, totală sau parţială a livrării de căldură pentru termoficări urbane sau industriale pe o durată sau cu debite orare mai mari decât limitele prevăzute în contractele cu consumatorii. În cadrul instalaţiilor de producere din centralele hidroelectrice se consideră

avarie: - ieşirea accidentală din funcţiune a grupurilor în funcţie de puterea lor şi pentru anumite durate de timp (pentru grupurile cu puteri de 10 MW şi mai mult durata de timp care conduce la avarie este de ordinul orelor); - defectarea grupurilor cu putere instalată cuprinsă între 10 MW exclusiv si 1 MW inclusiv, care le fac indisponibile pe o durată de peste 10 zile. În cadrul instalaţiilor electrice de transport şi distribuţie din centralele şi

reţelele electrice se consideră avarie: - ieşirea accidentală din funcţiune a unui circuit al liniilor electrice, a unui transformator sau autotransformator din reţeaua de 220 kV sau mai mare pe o anumită durată de timp (de ordinul orelor); - ieşirea totală, accidentală, din funcţiune a unei staţii de transformare cu tensiunea de 110 kV şi mai mult, însoţită de deteriorări de echipamente primare, care o face indisponibilă pe o anumită durată de timp (de ordinul orelor); - întreruperea alimentării de bază cu energie electrică sau termică a consumatorilor deosebiţi, în condiţiile în care în acest timp nu există asigurată alimentarea de rezervă, ţinându-se seama de consecinţele ce pot exista în procesul tehnologic al acestora ca urmare a întreruperii (aceşti consumatori sunt nominalizaţi într-o listă specială); - ieşirea totală din funcţiune a unei staţii de transformare cu tensiunea sub 110 kV ca urmare a unor defecţiuni care o fac indisponibilă pe o durată de ordinul zilelor.

165

Cauza care determină apariţia unui incident poate aparţine uneia din următoarele categorii:

Concepţia de proiectare a instalaţiilor şi echipamentelor. In această categorie intră deficienţele legate de lucrările de cercetare pe baza cărora se adoptă soluţiile de proiectare, precum şi cele privind concepţia schemelor de funcţionare la centralele electrice sau la instalaţiile de transport şi distribuţie a energiei electrice.

Soluţia de proiectare a instalaţiilor, care cuprinde aspecte legate de defecţiuni la echipamente sau instalaţii subdimensionate sau necorespunzătoare condiţiilor reale de funcţionare.

Fabricaţia echipamentelor care cuprinde aspecte legate de proiectarea acestora şi unde nu s-a ţinut seama de condiţiile reale cum ar fi: dimensionarea unor motoare electrice pentru condiţii de funcţionare în interior atunci când ele funcţionează în exterior, răcirea unor echipamente cu apă în condiţiile în care acestea funcţionează într-un mediu în care apa îngheaţă, dimensionarea unor ventilatoare de aer care nu asigură debitul de aer necesar pentru funcţionarea cazanului la jumătate din debitul de abur etc.

Calitatea necorespunzătoare a materialelor din care au fost realizate echipamente, instalaţii sau părţi ale acestora.

Depăşirea solicitărilor pentru care au fost dimensionate instalaţiile datorită unor forţe majore cum ar fi defecţiunile cauzate de forţa vântului asupra liniilor electrice aeriene, inundarea unor obiective ale centralelor termoelectrice în urma unor ploi deosebite etc.

Calitatea necorespunzătoare a combustibilului utilizat în centralele termoelectrice.

Reglaje necorespunzătoare pentru instalaţiile de protecţie şi automatizare, care conduc la scoaterea din funcţiune, neselectiv, a echipamentului şi instalaţiilor, ceea ce poate cauza fie apariţia unui incident, fie extinderea lui.

Condiţii meteorologice deosebite: vânt, chiciură, viscol, inundaţii, alunecări de teren, infiltraţii de apă etc. care depăşesc condiţiile de calcul şi de realizare a instalaţiilor.

Acţiuni ale personalului de exploatare, întreţinere şi reparare a instalaţiilor şi echipamentelor, care se referă la următoarele: executarea de manevre sau operaţii greşite ca urmare a întocmirii de programe de lucru sau foi de manevră greşite sau din cauza neatenţiei, incompetenţei, ceea ce poate conduce la deteriorări de echipamente importante în centralele electrice, scurtcircuite în punctele importante ale sistemului energetic.

Avaria poate avea mai multe cauze, în funcţie de numărul incidentelor ce o compun.

Prilejul incidentului reprezintă o împrejurare momentană, evidentă si inevitabilă, în care o anumită cauză provoacă apariţia incidentului. În această împrejurare instalaţia ar fi funcţionat corect dacă nu ar fi existat cauza.

166

Forma de manifestare a avariei sau a incidentului este constituită de totalitatea fenomenelor ce caracterizează avaria sau incidentul respectiv. Durata incidentului este cel mai mare interval de timp cuprins între momentul apariţiei incidentului şi momentul rezolvării uneia dintre următoarele situaţii corespunzătoare incidentului respectiv:

crearea posibilităţilor de alimentare cu energie electrică sau termică a consumatorilor la parametri existenţi în momentul anterior producerii incidentului;

repunerea în funcţiune, trecerea în rezervă sau în reparaţie planificată a tuturor instalaţiilor afectate de incident;

eliminarea pierderilor de apă ce depăşesc limitele stabilite la centralele hidroelectrice, pierderi care determină reducerea energiei productibile;

eliminarea reducerii sub valoarea de contract sau a graficului de livrare a puterii efectiv utilizabile sau a debitului de căldură, ca urmare a defectării sau ieşirii accidentale din funcţiune a uneia sau mai multor elemente componente ale unei instalaţii, stabilite special în acest scop;

Durata avariei este intervalul de timp dintre momentul apariţiei incidentului

primar până în momentul lichidării incidentului component-primar sau asociat cu durata cea mai mare; în cazul cînd avaria se compune dintr-un singur incident, durata acesteia este egală cu durata incidentului respectiv (izolat).

Durata întreruperii în alimentarea consumatorilor (parţială sau totală) este intervalul de timp cuprins între momentul în care din cauza unei indisponibilităţi temporare ca urmare a unui incident sau a unei avarii, consumatorului nu i s-a putut livra energie electrică sau debitul de căldură la parametri stabiliţi şi momentul restabilirii alimentării la parametri solicitaţi de consumatori la momentul respectiv, dar nu mai mari decât parametri limită minimă stabiliţi prin contract.

Durata indisponibilităţii unei instalaţii sau obiect este intervalul de timp dintre momentul ieşirii accidentale din funcţiune a instalaţiei respective şi momentul repunerii în funcţiune sau în stare de rezervă; se compune din timpul de aşteptare şi timpul efectiv de reparaţie.

6. Siguranţa in exploatare a instalatiilor energetice

6.1 Avarii şi incidente ce afectează sistemele energetice sau subsisteme ale

acestora

În prezent dezvoltarea societăţii omeneşti depinde de alimentarea cu energie electrică; întreruperile acestei alimentări au consecinţe deosebite asupra funcţionării diferiţilor consumatori a acestei forme de energie.

Ţinând seama de modul de dezvoltare în prezent a sistemelor energetice, precum şi de interconectarea lor, întreruperile în funcţionarea acestor sisteme

167

sunt relativ rare, deoarece aceste sisteme sunt dotate cu instalaţii şi echipamente deosebite pentru asigurarea siguranţei în funcţionare.

Funcţionarea unui sistem energetic presupune o supraveghere permanentă din partea personalului care de regulă se face prin conducerea prin dispecer şi care se suprapune diferitelor sisteme şi instalaţii de protecţie şi reglaj automat din centrale şi reţele electrice. Aceste instalaţii şi dispozitive menţin stabilitatea sistemului energetic în ansamblu şi acţionează la diferitele perturbaţii posibile.

Stabilitatea unui sistem energetic defineşte capacitatea sa de a menţine un regim normal sau de a reface starea de echilibru după o avarie sau incident.

6.2. Elemente comune avariilor de sistem

In general avariile de sistem apar ca urmare a unor succesiuni nefavorabile de evenimente şi se caracterizează prin pierderea stabilităţii, având ca efect, ieşirea din funcţiune (prăbuşirea) unor zone mai mult sau mai puţin întinse din sistem.

Sub denumirea de avarie de sistem se cuprinde deci şi avaria care afectează o zonă a acestuia incluzând un sector de reţea cu una sau mai multe centrale electrice.

Din avariile din sistem care au condus la întreruperea alimentării cu energie electrică şi termică a consumatorilor pe zone întinse, s-au extras unele concluzii cu privire la elementele comune pe care le-au conţinut şi anume:

insuficienţa capacităţilor de producţie de energie electrică (în centralele electrice) sau de transport a acesteia, existente sau efectiv disponibile;

activitatea insuficientă privind modul de întreţinere şi reparare a instalaţiilor şi echipamentelor din centralele şi reţelele electrice;

studierea insuficientă a problemelor privind sursele de putere electrică reactivă şi de menţinere a nivelelor de tensiune;

acţiuni insuficiente sau neadecvate privind regimurile de alimentare cu energie electrică a consumatorilor;

mijloace insuficiente de telecomunicaţii, de telecontrol şi vizualizare;

deficienţe în pregătirea profesională a personalului operativ (în instruirea şi antrenarea acestuia), inclusiv a celui din conducerea prin dispecer.

Este de menţionat că avariile de sistem au, în general, la origine o defecţiune

de echipament, care poate fi amplificată prin erori comise de personalul de exploatare.

6.3 Cauzele principale ale avariilor de sistem

Principalele cauze care pot conduce la apariţia instabilităţii în funcţionarea sistemelor energetice sunt:

Scurtcircuite polifazate pe barele colectoare ale centralelor sau staţiilor electrice, ori pe liniile de 110 - 400 kV, care sunt eliminate de instalaţiile de

168

protecţie şi automatizare cu întârziere sau durează timp şi mai mari din cauza refuzului de funcţionare a unor întreruptoare.

Supraîncărcări ale liniilor electrice de transport cauzate, fie de scurtcircuite persistente în alte instalaţii (linii electrice sau sisteme de bare colectoare din zonă), fie de ieşirea din funcţiune a unor grupuri energetice sau de declanşarea unor elemente de reţea (transformatoare, autotransformatoare, linii electrice de transport), care conduc la modificări importante în circulaţiile de puteri pe liniile rămase în funcţiune.

În situaţia scurtcircuitelor pot apare regimuri tranzitorii instabile, cu pendulaţii rapide ale generatoarelor (perioada oscilaţiilor sub două secunde).

În situaţia funcţionării cu supraîncărcări, se poate instaura o instabilitate statică cu oscilaţii lente având perioade până la 10 secunde sau chiar mai mult.

În cazurile reale de avariiaceste două regimuri se întrepătrund, apare o instabilitate în general care este caracterizată prin micşorarea puterii sincronizate între generatoare.

Ţinând seama de aceste categorii de cauze generale pot apare extinderi de avarii prin:

declanşarea unor generatoare electrice care pendulează prin protecţiile de reţele (maximale temporizate, putere inversă şi altele) sau prin cele tehnologice, la frecvenţă sau tensiune scăzute în alimentarea serviciilor proprii;

declanşarea unei linii electrice în treptele superioare ale protecţiei de distanţă care nu au blocaj la pendulaţie, în special în cazul pendulaţiilor lente sau prin suprasarcină.

Aceste extinderi de avarii evoluează în cascadă în forme variate şi pot

conduce în final la ieşirea parţială sau integrală din funcţiune a sistemului energetic, ca urmare a supraîncărcărilor şi scăderii relativ mari a frecvenţei şi tensiunii.

7. Măsuri pentru prevenirea avariilor de sistem

7.1 Noţiuni despre stabilitatea sistemelor energetice

În funcţionarea sistemelor energetice pot să apară diferite perturbaţii (incidente, avarii), avându-se în vedere complexitatea acestor instalaţii. In aceste situaţii, sistemul energetic trebuie să dispună de posibilităţile necesare pentru a alimenta consumatorii în condiţii normale (la parametrii normali); în acest caz se zice că sistemele energetice au stabilitate.

Se cunosc două situaţii privind stabilitatea sistemelor energetice şi anume: stabilitatea statică şi stabilitatea dinamică.

Prin stabilitate statică a unui sistem, energetic se înţelege proprietatea acestuia ca în cazul unor defecţiuni (perturbaţii mici, suprasarcini, ieşirea din

169

funcţiune a unor generatoare de putere relativ mică faţă de puterea totală a sistemului, declanşarea unor linii electrice radiale etc), faţă de funcţionarea normală, să poată reveni la situaţia iniţială (normală) când defecţiunile au dispărut.

Stabilitatea dinamică se studiază pentru a se aprecia posibilitatea generatoarelor de a rămâne în funcţiune în regimuri tranzitorii, adică în situaţii de avarii în care unii parametri au variaţii bruşte.

7.2 Concluzii rezultate din analiza avariilor de sistem

Cu toate progresele făcute pe linia utilizării tehnicilor moderne pentru prevenirea avariilor de sistem - perfecţionarea modelării matematice a analizelor de regimuri de funcţionare a sistemelor energetice, efectuarea studiilor asupra scenariilor de evoluţie a evenimentelor, care se analizează în diferite ţări - derularea cronologică a fenomenelor şi evenimentelor care au loc în desfăşurarea unei avarii de sistem, este, de multe ori, dificil de reconstituit şi chiar de interpretat, prevenirea sau anticiparea avariilor de sistem rămânând încă o problemă dificilă. Această situaţie se datoreşte în principal următoarelor cauze:

complexităţii fenomenelor care au loc în timpul unei avarii şi evoluţiei lor rapide;

cunoaşterii incomplete a unor parametri din centralele electrice;

imperfecţiunii sistemelor de protecţie, reglaj automat şi automatizare;

defectării sau funcţionării incorecte a unor apărataje şi echipamente din comutaţia primară sau secundară;

acţionări greşite (manevre greşite, acţiuni necorelate) ale personalului operativ.

Una din cauzele cele mai frecvente ale perturbării stabilităţii o constituie una

din următoarele două avarii: ieşirea din funcţiune a uneia din liniile paralele într-un transport de energie sau declanşarea unei părţi de generatoare într-unu din sistemele energetice, de obicei în cel care în regimul ce a precedat avaria, primea putere din alte sisteme energetice. In cazul acestor fenomene este posibilă apariţia unei astfel de situaţii încât pentru menţinerea echilibrului între puterea produsă şi cea consumată de ambele părţi ale liniei electrice să fie necesar să se transporte o putere a cărei valoare să-i depăşească capacitatea de transport. Ambele avarii menţionate sunt cu atât mai periculoase cu cât este mai mare sarcina liniei. Pericolul poate creşte considerabil dacă deconectarea liniei are loc ca urmare a unui scuritcircuit.

Este deosebit de periculoasă întârzierea eliminării unui scurtcircuit ca urmare a defectării (refuzului) întreruptorului de înaltă tensiune sau a protecţiei respective. Această deficienţă poate conduce la ieşirea din funcţiune şi a elementului nedeteriorat din sistem.

170

Un excedent de putere în subsistemul energetic separat poate duce la o creştere însemnată a frecvenţei şi la descărcarea generatoarelor sub acţiunea regulatoarelor de viteză ale acestora până la puteri care să iasă din gama de reglaj. Acest lucru poate duce la oprirea turbogeneratoarelor. In afară de aceasta, când puterea hidrogeneratoarelor care funcţionează în paralel este relativ mare, există pericolul unei accelerări nepermise.

Când zona excedentară nu are legături interne suficient de rigidizate excedentul de putere poate afecta funcţionarea în paralel a generatoarelor.

Deficitul de putere în zona deficitară poate provoca scăderea continuă a frecvenţei (avalanşă de frecvenţă). Rezerva caldă de putere existentă şi viteza de încărcare a acesteia sunt de multe ori insuficiente.

Unele din avariile cele mai complexe pot să apară atunci când sistemul energetic deficitar are o serie de surse de putere îndepărtate care joacă un rol important în acoperirea sarcinii acestuia. Deficitul de putere apărut în sistem poate fi periculos nu atât prin sine însăşi, cât prin faptul că poate constitui o eventuală cauză a extinderii avariei. El poate provoca o suprasarcină pe legăturile din zona surselor de putere arătate care să ducă la perturbarea stabilităţii şi, prin urmare, la ieşirea din funcţiune a unei părţi din puterea care circulă prin legăturile de interconexiune. Acest fenomen, în condiţii nefavorabile, se poate prelungi până la ieşirea din funcţiune a tuturor surselor.

Perturbarea stabilităţii sistemelor energetice poate fi cauzată şi prin alte fenomene decât dezechilibrul de putere. Astfel, este posibilă apariţia unei funcţionări asincrone periculoase, creşterea neadmisibilă a tensiunii la echipamentele de înaltă tensiune, scăderea tensiunii la consumatori. Acestea, ca şi scăderea frecvenţei necesită, câteodată, deconectarea automată a unor consumatori.

Cele mai multe avarii extinse de sistem au fost determinate de declanşări în cascadă a unor elemente de reţea (linii sau transformatoare) ca urmare a ieşirii din funcţiune a unui prim element în situaţie de scurtcircuit. Prin declanşarea mai multor elemente de reţea, se reduce capacitatea de transport a reţelei şi se poate depăşi limita de stabilitate. În aceste condiţii, desfăşurarea fenomenelor nu mai poate fi stăpînită de conducerea operativă, astfel încât numai nişte instalaţii automate pot readuce sistemul energetic la o funcţionare stabilă.

Acţiunile preventive se bazează în special pe perfecţionarea sistemelor de protecţie, astfel încât să se reducă timpul de eliminare a scurtcircuitelor. Cu sistemele moderne de protecţie statică care asigură o precizie mai bună este posibil să se realizeze trepte de timp de 0,2-0,3 s, reducându-se astfel solicitările în reţea, chiar în cazul refuzului de declanşare al întreruptoarelor.

În scopul evitării situaţiilor de refuz de acţionare a protecţiei, în reţelele de foarte înaltă tensiune, deseori se utilizează chiar dublarea protecţiilor, a circuitelor şi a bobinelor de declanşare a întreruptoarelor.

171

În vederea limitării extinderilor de avarii, se utilizează, în staţiile electrice de transformare şi conexiuni importante, deconectarea rapidă a cuplei, astfel încât cel puţin un sistem de bare colectoare să funcţioneze în condiţii normale.

Pentru urmărirea funcţionării normale a sistemului, pe principalele linii se montează sisteme de urmărire a suprasarcinii, care pe de o parte alarmează dispecerul sistemului, iar pe de alta, întârzie declanşarea liniei la depăşirea limitei termice, în funcţie de condiţiile atmosferice, pentru a da posibilitatea dispecerului să ia măsuri de limitare a suprasarcinii.

Acţiunile curative se bazează în special pe izolarea zonelor în care au avut loc avariile şi pe reechilibrarea producţiei şi consumului în scopul funcţionării în condiţii normale a restului sistemului energetic. Pentru aceasta, în majoritatea sistemelor energetice pentru reechilibrarea producţiei şi consumului se utilizează descărcarea automată a sarcinii la scăderea frecvenţei sau în funcţie de derivata frecvenţei.

În cazuri de scădere a frecvenţei sau la apariţia pendulaţiilor, în unele sisteme energetice se utilizează separarea unor zone echilibrate ca producţie şi consum.

În situaţii de avarii deosebite se prevede insularizarea unor grupuri cu platforme industriale sau a unor grupuri pe servicii proprii interne, care să poată asigura (să constituie surse de alimentare) repornirea altor grupuri sau refacerea sistemului.

În situaţia ieşirii din sincronism a unor grupuri mari, se utilizează o protecţie specială pentru deconectarea rapidă a acestor grupuri în scopul evitării extinderii avariei.

Executarea manevrelor de refacere a schemei normale de funcţionare a sistemului energetic după apariţia avariei.

Instalaţii destinate prevenirii sau limitării extinderii de avarii, nu sunt suficiente însă, dacă nu se iau şi alte măsuri care să asigure funcţionarea în bune condiţiuni a echipamentelor în cazul unor parametri la limită sau în afara limitelor. Printre aceste măsuri se menţionează necesitatea menţinerii în funcţiune a grupurilor în condiţiile scăderii frecvenţei. S-a remarcat că la scăderea frecvenţei şi deci a turaţiei grupului, pompele de ulei nu mai asigură presiunea necesară, ceea ce conduce la deconectarea grupului, agravându-se astfel situaţia în sistem. In mod deosebit, în condiţiile funcţionării la frecvenţe în afara limitelor normale este necesar ca între grupuri să nu aibă loc oscilaţii, ceea ce ar conduce la fenomene de instabilitate. Aceasta se realizează prin adaptarea funcţionării sistemelor de reglaj, viteză şi excitaţie la aceste condiţii. La fel este necesar ca serviciile interne ale centralelor şi staţiilor electrice să funcţioneze în condiţii normale, pentru a nu produce perturbaţii suplimentare, în condiţiile menţionate de abateri ale frecvenţei.

Aceste măsuri se asigură, atât prin calitatea de fabricaţie a echipamentelor şi instalaţiilor, cât şi printr-o activitate susţinută de exploatare şi întreţinere. Deci,

172

pe lângă măsurile pe linie de protecţie şi automatică care deţin o importanţă deosebită, pentru prevenirea sau limitarea extinderii de avarii, este necesar un ansamblu de măsuri pe linie de exploatare şi întreţinere a echipamentelor şi instalaţiilor energetice.

Bibliografie:

1. Mihet I, Furtunescu, H, Siguranţa în exploatare a instalaţiilor energetice (defecţiuni, deranjamente, incidente şi avarii), Editura Tehnică, Bucureşti, 1987

2. Niţu, V.I., Bazele teoretice ale energeticii, Editura Academiei RSR, Bucureşti 1973 3. Badea, I. A., Sisteme automate in industria energetică, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti 1965 4. Nemeş, M., Restructurarea sistemelor electroenergetice, Editura AGIR, Bucureşti 2001 5. Vuc G., Managementul energiei electrice, Editura AGIR, Bucuresti 2001 6. Rizea M., Protecţia infrastructurilor critice în spaţiul euroatlantic, Bucureşti 2008 7. Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind identificarea ș i

desemnarea infrastructurilor critice europene ș i evaluarea necesităț ii de îmbunătăț ire a protecț iei acestora

173

REFORMULAREA PREZENTĂRII REZULTATELOR LA TESTELE DE EROZIUNE CAVITAŢIONALĂ.

REGRESIE POLINOMIALĂ DE GRADUL DOI

Mircea POPOVICIU1, Ilare BORDEAŞU2

1) Prof. univ. dr. ing., membru titular al AOSR, Facultatea de Mecanică, Timişoara, mpopoviciu@gmail.com

Rezumat

Recent, în Laboratorul de Maşini Hidraulice din Timişoara a fost realizată o nouă staţiune de eroziune cavitaţională (T2) care respectă recomandările Standardului ASTM G32. A fost luată decizia de a respecta prevederile acestui standard şi pentru prezentarea rezultatelor cercetării. Materialul ales pentru încercare a fost oţelul inoxidabil 12/8 cu rezistenţă la eroziune cavitaţională acceptabilă, dar nu foarte bună. Drept ecuaţie de regresie a fost ales polinomul de gradul doi. O astfel de regresie poate fi acceptată doar pentru descrierea pierderilor cumulate funcţie de timp. Coeficienţii de corelaţie obţinuţi precum şi eroarea standard de deviaţie confirmă faptul că linia de regresie este acceptabilă.

Abstract

Recently in the Timisoara Hydraulic Machinery Laboratory was realized a new cavitation erosion test facility (T2) which respects the ASTM G32 Standard recommendations. It was decided also to respect the recommendations of the same standard for conducting and presentation of the tests. The selected test material was the stainless steel 12/8 with acceptable but not good cavitation erosion behavior. As regression lines were taken those resulting from a second degree polynomial. Such a regression can be used only for cumulative loss against time. Both the values of the correlation coefficient and the standard error of deviation confirm that the chosen regression line is suited.

1. Introducere

Lucrarea de faţă a fost generată de două evenimente încheiate aproape simultan. Primul constă în realizarea staţiunii T2, cu cristale piezoelectrice, destinată cercetării materialelor sub aspectul rezistenţei la eroziune cavitaţională la Laboratorul de Maşini Hidraulice (LMHT) al Universităţii „Politehnica” din Timişoara, iar cel de al doilea, terminarea lucrărilor grupului de lucru pentru revizuire a standardului G32-09. În ultimii 30 de ani în LMHT a fost utilizată

staţiunea T1 cu frecvenţa de 7kHz şi amplitudinea dublă de 94 m. Rezultatele din vechea staţiune au fost prezentate sub forma dependenţei de timp (cu timpul exprimat în minute) a pierderilor masice sau volumice (mg sau mm3). În Standardul G32 se recomandă utilizarea mărimii „ adâncime medie de eroziune”

( m) funcţie de timp (exprimat în ore).

174

2. Staţiunea de încercare Aspectul general al staţiunii de încercare T2

este prezentat în Fig. 1. În Tabelul 1 se compară parametrii principali ai staţiunii T2 cu cei recomandaţi de către Standardul G32 [1].

Fig. 2. Staţiunea vibratoare T2

Tabelul 1. Parametrii principali ai staţiunii de încercare

No. O* Parametrul UM G32 LMHT

1 Tipul - Piezoelectric Piezoelectric

Magnetostrictiv -

2 Sonotroda

Catenoidal -

Exponenţial Conic

În trepte

3 Puterea acustică W 250..1000 500

4 O Frecvenţa kHz 20 20

5 O Amplit. vârf la vârf μm 50±5% 50±5%

6 Lichidul de testare - Apă distilată Apă distilată

7 O Adâncimea apei mm 100±15 100

8 O Imersia probei mm 12±4 10

9 O Temper. Lichidului ºC 25±2 23±0.5

10 O Presiunea atmosfer. mmHg 760±6% 755...765

11 Sist. de răcire Imersat Imersat

Extern

*Obligatoriu

3. Materialul supus încercării

Materialul încercat a fost obţinut sub formă unor eşantioane de 300 g, într-un cuptor special. Compoziţia chimică a fost determinată cu un spectrometru“Foundry Master”. Simbolizat 12/8, are drept compoziţie chimică principală: C= 0,036%,

Cr=12,206%, Ni=7,847%, Fe=78,365, Si=0,696%, Mn=0,427% and W=0,146%. Pe parcursul determinării compoziţiei chimice au fost găsite şi alte elemente cu concentraţia mai mică de 0,1%: P, As, V, Nb, S, Ti, Co, Mo, Al şi Cu. Conţinutul echivalent de crom (Cr)e=13,548 şi nichel (Ni)e=9,158 a fost determinat utilizând bine cunoscutele relaţii [2]. După turnare, probele au fost supuse unui tratament termic de călire-revenire. Din fiecare eşantion au fost realizate trei probe, denumite „1, 2 şi 3”. Mediile aritmetice, la fiecare etapă de încercare a fost denumită „m” şi sunt considerate definitorii pentru materialul încercat.

175

4. Recomandările G32-09 privitoare la prezentarea rezultatelor

încercării

Principalele recomandări ASME G32-09 [1] pentru prezentarea rezultatelor încercărilor sunt date în cele ce urmează.

1. Numărul probelor încercate. 2. Tabel care să prezinte următoarele informaţii pentru fiecare probă:

durata totală cumulată a expuneri la cavitaţie în ore (h), pierderea de masă cumulată totală în miligrame (mg) şi adâncimea de penetraţie

cumulată în micrometrii ( m). 3. Timpul nominal de incubaţie (intersecţia cu axa timpului a unei linii

drepte tangentă la zona de pantă maximă a curbei eroziune cumulată; aceasta însă nu este o măsură adevărată a timpului de incubaţie ci doar un substitut.

4. Pragul timpului de eroziune (timpul de expunere necesar pentru ca

adâncimea medie de pătrundere să atinge valoarea de 1,0 m). 5. Timpul cumulat de expunere pentru atingerea adâncimii medii de

pătrundere de 50, 100 şi dacă este posibil 200 m; notate cu t50, t100 şi t200. 6. Diagramele cu adâncimea medie cumulată de pătrundere în raport cu

durata de expunere, pentru fiecare probă.

5. Precauţii luate în timpul încercărilor

La testările efectuate cu staţiunea T1 durata totală a încercărilor a fost de 165 minute (2,75 ore), divizată în 12 perioade, prima de 5 minute (0,08335 ore), a doua de 10 min. (0,176 ore) iar restul de 15 min. (0,25 ore). Timpu total de expunere a fost ales empiric, ţinând seama de dispunerea punctelor atât în diagrama timp/pierdere masică cât şi în cea timp/viteză de eroziune. Pentru diagramele timp/masă datele erau dispuse cu dispersie redusă şi în mod frecvent ultimele 4/6 puncte erau dispuse aproximativ dup o dreaptă. În consecinţă s-a considerat că după 1,5 ore de încercare eroziunea progresează uniform iar durata maximă nu trebuie să depăşească 2.75 ore. Pentru început, pentru încercările cu staţiunea T2 a fost luată decizia de menţine tipul maxim la 2,75 ore. La toate încercările pe T1 timpul a fost exprimat în minute. Ţinând seama de recomandările G-32 s-a luat decizia pentru a exprima timpul în ore. Se ridică întrebarea dacă nu ar fi utilă utilizarea unităţii fundamentale SI secunda. După opinia noastră secunda este prea mică iar numerele înscrise pe abscisă şi ordonată vor fi foarte diferite (de exemplu pe ordonată valoarea maximă va fi 15 mg iar timpul maxim va fi 9900 s). În consecinţă, utilizarea unui multiplu este obligatorie. În această situaţie atât multiplul minut cât şi multiplul oră sunt acceptabile pentru pierderea de masă cumulată (abscisa va fi ori 165 minute ori

2,75 h iar ordonata rămâne 12 m). Utilizarea multiplului oră rezultă mai favorabil şi a fost acceptată recomandarea G32 (facem observaţia că în standardul

176

ASTM apar unele inconsecvenț e, timpul fiind exprimat uneori în secunde), Evident, cea mai bună soluţie ar fi utilizarea unor mărimi adimensionale. O asemenea abordare ar fi posibilă după stabilirea obligatorie a unui material de comparaţie. În această situaţie pierderile de masă (sau adâncimile de penetraţie) ar oscila în jurul unităţii, iar timpul ar putea fi exprimat în ore.

Înainte de începerea testelor, dar şi după fiecare dintre cele 12 perioade, probele au fost spălate succesiv cu apă potabilă, apă distilată, alcool şi acetonă după care au fost uscate cu multă grijă şi de abia după aceea cântărite. Dacă proba nu era imediat repusă în staţiune ea era introdusă in desicatoare pentru a evita, pe cât posibil, influenţa factorilor de mediu asupra acesteia. Doar în situaţii de excepţie păstrarea în desicator a depăşit 17 ore. Din fiecare eşantion au fost extrase cinci probe şi au fost încercate trei probe. Proba de rezervă a fost utilizată în cazul extrem al avarierii accidentale a unei probe. Cele două rezerve trebuie păstrate până la terminarea încercărilor, pentru a fi utilizate în cazul unor incidente neprevăzute (de ex. pentru una din probe au apărut pierderi de material în zona filetată). După încheierea cu succes a tuturor testelor, probele suplimentate pot fi utilizate pentru cercetări metalografice speciale. Probele erodate, după încheierea testelor au fost trimise în laboratorul de microscopie, multe dintre ele fiind în final secţionate perpendicular pentru cercetări speciale. Pentru procesarea rezultatelor, a fost utilizată doar mărimea „adâncime medie de

penetraţie (AMP)”, exprimată în m şi determinată din întreaga arie expusă şi densitatea materialului [1].

6. Rezultate experimentale

Principalele rezultate cerute de standardul G32 sunt prezentate în Tabelul 3.

Table 3. Rezultatele încercărilor

Proba UM* S1 S2 S3 m

Timpul total de încercare ore 2.75 2.75 2.75 2.75

Pierderea masică cumulată totală mg 19.44 18.01 18.29 18.58

Adâncime medie de eroziune tot. μm 12.664 11.733 11.915 12.104

*Unitatea de măsură

Pentru a stabili calităţile oţelului încercat acesta a fost comparat cu oţelul

OH12NDL folosit la fabricarea a numeroase turbine hidraulice. Probele din OH12NDL au fost încercate de asemenea în staţiunea T2 şi au prezentat o adâncime medie de

eroziune de 5.3 m în 2,75 ore. Deci oţelul 12/5 are calităţi cavitaţionale acceptabile dar nu bune.

Curba caracteristică „adâncime medie de eroziune funcţie de timp” pentru media probelor este prezentată în Figura 2. Din dispunerea punctelor se observă

177

că cea mai simplă regresie este oferită de polinomul de gradul 2. Se observă de asemenea cu claritate că pentru timpii reduşi de expunere punctele au tendinţa de a se dispune după o curbă dar pentru timpii lungi de expunere o dreaptă le reprezintă mai bine.

T2. 12/8. Mean of three replicas. Hm=f(x)

0

2

4

6

8

10

12

14

0,00 0,25 0,50 0,75 1,00 1,25 1,50 1,75 2,00 2,25 2,50 2,75 3,00

Exposure time x <h>

MD

E

hm

<µ

m>

Fig. 3. Media celor trei probe

6.1. Timpul nominal de incubaţie

Analyzing the problem of the incubation time the G-32 Standard reaches the conclusion that “this period is usually thought to represent the accumulation of plastic deformation and internal stresses under the surface that precedes significant material loss. Exact measures for the duration of the incubation period can not be obtained, so the erosion threshold time and nominal incubation

period” must be used [1]. Considering that 1.0 m mean depth of erosion is an accurately measurable value, the erosion threshold time was chosen for this exposure. On the other hand the nominal incubation time was chosen as the intercept with the time axis by the extension of the straight line of the maximum-slope portion. From Fig. 1 it can be seen that the maximum slope is placed in the final stage of tests. To eliminate the influence of the regression curve, the used procedure was: obtaining the equations for the regression of straight lines passing through the last three points and computing the nominal incubation time as the rate between the regression coefficients. Table 2 presents all the obtained values.

Table 4. Timpul nominal de incubaţie caculat

1 2 3 m

Coeficientul de corelaţie R 0.999 0.996 0.999 1.000

Coeficientul de regresie a -2.693 -4.114 -1.639 -3.442

Coeficientul de regresie b 5.588 5.748 4.898 5.654

Timpul nominal de incubaţie <hours> 0.482 0.716 0.335 0.609

178

6.2. Regresia cu polinoame de gradul doi

Regresia polinomială de gradul doi se poate aplica doar atunci când se prezintă doar curbele de pierdere cumulativă funcţie de timp. Dacă trebuie date şi vitezele de eroziune funcţie de timp metoda este improprie deoarece derivata ecuaţiei de gradul doi este o dreaptă ce nu descrie corect evoluţia eroziunii. Trebuie alese polinoame mai mari sau alte tipuri de ecuaţii. Pentru polinoame de gradul doi se pat apela facilităţile Microsoft Excel sau Mathcad, rezultatele calculelor fiind practic aceleaşi.

Tabelul 5 Ecuaţii de regresie şi coeficienţi de corelaţie

Proba Ecuaţia R2 R

m 8,0025E-01.x2 + 2,4023E+00.x - 2,8698E-01 0,9969 0,998

1 7,1186E-01.x2 + 2,8757E+00.x - 3,2830E-01 0,9961 0,998

2 9,9428E-01.x2 + 1,7174E+00.x - 2,3722E-01 0,9951 0,998

3 9,9428E-01.x2 + 1,7174E+00.x - 2,3722E-01 0,9965 0,998

Tabelul 5 dă ecuaţiile de regresie obţinute şi coeficienţii de corelaţie.

Valoarea ridicată a coeficienţilor de corelaţie R, pentru toate ecuaţiile confirmă aproximarea bună a punctelor măsurate. În afară de coeficienţii de corelaţie aproximarea poate fi verificată şi prin “eroarea standard de estimaţie” cre determină dispersia în direcţie verticală a punctelor observate faţă de cele calcultae:

(1)

Dacă presupunem o repartiţie normală şi o probabilitate de 99% intervalul de toleranţă se poate calcula din:

(2)

Fig. 3 Valorile măsurate şi intervalul de toleranţă pentru curba medie

179

Figura 3 prezintă intervalul de toleranţă 99% pentru curba medie precum şi punctele măsurate. Acest procedeu de calcul este extrem de simplu şi dă intervale de toleranţă simetrice. Examinând Fig. 3 se constată că unele puncte depăşesc intervalul de toleranţă. Mai există şi alte două proceduri pentru calculul intervalului de toleranţă. Primul constă în calcularea limitei superioare cu datele de la proba cea mai slabă (H1 în cazul de faţă) iar limita inferioară pentru proba cea mai bună (H2). La acest procedeu (vezi Fig. 5) eroarea standard de estimaţie pentru proba slabă rezultă ser1=0,294 iar pentru cea mai bună ser2= 0, 302. Evident intervalul nu este simetric datorită atât valorilor ser cât şi alurii celor două curbe.

Fig. 4. Valorile măsurate şi intervalul de toleranţă asimetric

Fig. 5 Intervalul de toleranţă calculate cu toate valorile obţinute

Această opţiune are avantajul de a da un interval de toleranţă care include

toate valorile măsurate (în acord complet cu probabilitatea de 99%) dar este ceva mai complicată. Ultima variantă, cea mai complicată, constă în utilizarea tuturor datelor primare (adică a 39 de puncte măsurate). Rezultatul prezentat în Fig. 5 nu dă curbe mai bune decât cele obţinute în Fig. 3 cu procedeu foarte simplu.

6.3. Timpul prag de eroziune

Timpul prag de eroziune este definit ca timpul necesar pentru a obţine o

adâncime medie de eroziune de 1 m şi se determină din punctul în care curba de regresie intersectează abscisa. Rezultatele sunt prezentate în Tabelul 6.

6.4. Eroziunea extinsă

Standardul G32 recomandă determinarea timpului la care adâncimea medie

de eroziune atinge 50, 100 şi dacă este posibil 200 m. De oarece oţelul utilizat are calităţi acceptabile la cavitaţie acest timp de testare extins devine foarte lung. Pe de altă parte, o componentă slabă a staţiunii (sonotroda) este supusă la solicitări de oboseală extrem de ridicate. Deşi materialul ales pentru fabricarea ei este de mare rezistenţă la oboseală, după durate mici de operare au apărut fisuri. În figura 7 este prezentată una dintre sonotrodele fisurate. În consecinţă cheltuielile

180

de cercetare cresc exponenţial cu durata de expunere. Din acest motiv multe cercetări recente, efectuate pe oţeluri rezistente la eroziune cavitaţională renunţă să specifice aceste valori. Prezentăm un exemplu recent al unui grup de cercetare condus de Yeng-Min Chen [3], la care timpul toptal de încercare a fos ales de 180 minute (3 ore). Curbele de regresie oferă posibilitatea de a da o idee cu privire la eroziunea extinsă prin extrapolare. Pe de altă parte, acest rezultat rămâne nesigur, de oarece nu se cunoaşte legătura fizică între evoluţia valorii h funcţie de valoarea x. După opinia noastră, cel puţin una dintre probe trebuie încercată la valori extinse ale timpului de expunere (probabil până la 10 ore). În lucrarea de faţă, pentru orientare au fost făcute estimări prin exrapolarea curbelor de regresie. În Fig. 8 se prezintă rezultatele pentru toate probele încercate şi pentru valoarea medie.

Fig. 6 Sonotrodă fisurată

Fig. 7 Curbă de regresie extinsă

181

6.5. Comparaţiile finale ale datelor experimentale

Comparaţia între cele trei probe de încercare, realizate din acelaşi material, din punctul de vedere al adâncimii de erodare cumulate h2,75, al timpului nominal de incubaţie TNI şi al timpului prag de eroziune PTE arată că cea mai bună comportare o are proba 2. Proba trei se situează pe locul doi din punctul de vedere al valorilor h2,75 şi PTE şi de abia pe locul trei din punctul de vedere al TNI.

Table 6 Valori numerice obţinute

h TNI PTE er.st ±IT99% EE 50 EE 100 EE 200

UM m ore ores m m ores ore ore

1 12.664 0.482 0.418 0,294 0,883 6.627 10.021 14.875

2 11.733 0.716 0.547 0,302 0,905 6.298 9.215 13.356

3 11.915 0.335 0.443 0,260 0,779 6.835 10.285 15.209

M 12.104 0.694 0.464 0,250 0,750 6.568 9.795 14.394 UM- unitatea de măsură; 1,2,3 probe; M-medie; h-adâncime medie de eroziune; TNI-timpul

nominal de incubaţie; PTE-pragul timpului de eroziune (timul pt. h=1 m); er.st- eoarer standard de deviaţie; ±IT99% jumătatea intervalului de toleranţă interval pentru probabilitatea de 0.99 EE

50- timp de eroziune extins, necesar pt. o adâncime de eroziune medie de 50 m

Analiza duratei extinse de eroziune situează pe primul loc proba numărul trei, pe

locul doi proba numărul unu şi pe ultimul loc proba numărul doi. Acest rezultat necesită o analiza mai aprofundată. Fig. 8 dă dependenț a de timp a adâncimii medii de eroziune şi confirmă bunul rezultat al probei doi. Când curbele de regresie sunt extinse pentru durate mai mari vezi Fig. 9 se constată că în primele patru ore diferenţele între cele două probe sunt mici. Cu creşterea timpului de expunere proba doi are rezultate din ce în ce mai slabe ia proba trei se arată tot mai rezistentă. Este de asemenea simptomatic că proba doi are cea mai mare valoare a erorii standard de estimaţie. Aceste rezultate conduc la concluzia că cercetarea la durate extinse de expunere este necesară pentru a verifica dacă asemenea inversiuni nu apar. Pentru materialul încercat este de asemenea importantă aplicarea şi a altor ecuaţii de regresie (de exemplu polinomiale de gradul patru sau exponenţiale), aceste cercetări vor fi făcute în viitor. Este de asemenea necesară verificarea experimentală pentru o probă a timpului de erodare extins până la aproximativ 10 ore.

182

Fig. 8 Comparaţie între probele 2 şi 3 Fig. 9 Comparaţie între probele 2 şi 3 până la până la x= 3 ore x= 16 ore

Concluzii

1. În comparaț ie cu oț elul OH12NDL (adâncime de pătrundere de 5.3 m în 2,75 ore) oţelul 12/8 are rezistenţă acceptabilă dar nu bună la eroziunea cavitaţională.

2. Atât coeficientul de corelaţie cât şi eroarea standard de estimaţie confirmă alegerea ecuaţiei de regresie polinomiale de gradul pentru curba h = f (x).

3. Pentru viteza de eroziune trebuie alese ecuaţii de regresie de grad mai mare sau ecuaţii exponenţiale.

4. Obţinerea unor informaţii indubitabile pentru valori extinse ale adâncimii de pătrundere necesită extinderea testărilor până la 10 ore.

B I B L I O G R A F I E

1 *** G32 – 09 Standard Test Method for Cavitation Erosion Using Vibratory Apparatus, 2009

2 Ilare Bordeasu: Eroziunea cavitaţională a materialelor (Editura Politehnica Timişoara, 2006)

3 Yen-Ming Chen, Jean-Jaques Tessier, David Caze: Cavitation Erosion Test for ASTM G32 Method Revision , Cavitation Work Shop, Grenoble, March 2011, 21

183

MODELAREA ŞI CONTROLUL TURBINELOR EOLIENE

Dumitru POPESCU1, Andreea PINTEA2, Irina TACHE3 , Adrian MOISE3

31 Universitatea Politehnica Bucuresti / Facultatea de Automatică şi Calculatoare 1. Prof. univ. dr. ing., membru asociat al AOSR, Decanul Facultăţii A&C

2. Lector dr. ing. 3. Preparator drd. ing.

Universitatea “Politehnica” Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, 60042, România

popescu_upb@yahoo.com, andreea.pintea@gmail.com

Rezumat

Prezenta lucrare dezbate problema dezvoltării unui model matematic al unei turbine eoliene orizontale de viteză variabilă, cât şi a proiectarii şi analizei unui regulator optimal. Criteriul de optimizare trebuie să descrie un compromis între limitările nivelului de putere în anumite intervale ale vitezei vântului şi să menţină proprietăţile aerodinamice ale rotorului la solicitările exercitate de vânt. Principalul obiectiv de control este asigurarea unei cantităţi de energie care să nu depăşească parametrii nominali ai generatorului, evitându-se astfel supraîncălzirea.

Cuvinte-cheie: Energie Eoliană, Modelare, Control, Proiect FP7 ERRIC

Abstract This paper deals with the development of a horizontal variable speed wind turbine model, and the design and analysis of an optimal controller. The optimisation criteria will have to define an acceptable compromise between the limitations of the power level in the above rated wind speeds and the maintenance of the aerodynamic properties of the rotor at high solicitations exerted by the wind. The main control objective is to provide an amount of energy that will not exceed the nominal parameters of the generator and thus avoid overheating.

1. Energia eoliană

Ultimele decenii se caracterizează printr-o creştere a interesului pentru sursele regenerabile de energie şi, în consecinţă, în nevoia de a găsi metode de control

pentru optimizarea conversiei de energie. La nivel european pentru România, s-au stabilit următoarele obiective:

33% din puterea electrică totală ș i 11% pentru consumul total de energie în 2010,

38% din puterea electrică totală ș i 24% din consumul de energie totală până în 2020.

Tabel 1: Potenț ialul energetic din resurse regenerabile al României [24]

184

Sursă de energie regenerabilă Potenț ial anual energetic

Echivalentul

energetic

economic

Aplicare

Energie solară 60x106 GJ 1,200 GWh 1,433 103,2 Căldură

Electricitate

Energie eoliană 23,000 GWh 1,978 Electricitate

Hidroenergie, sub 10 MW 40,000 GWh 6,000 GWh 516 Electricitate

Biomasă 318x106 GJ 7,597 Căldură

Energie geotermală 7x106 GJ 167 Căldură

Printre sursele regenerabile de energie, vântul a devenit o sursă atractivă de energie, determinând în acelaşi timp, o creştere rapidă a tehnologiei energiei eoliene. Ț ările care au dezvoltat această ramură energetică sunt prezentate în

Tabelul 2.

Tabel 2: Top 10 al ț ărilor care folosesc energia eoliană [23]

Ț ara Capacitatea totală în

Iunie 2010 (MW)

Statele Unite 36.300

China 33.800

Germania 26.400

Spania 19.500

India 12.100

Italia 5.300

Franț a 5.000

Regatul Unit 4.600

Portugalia 3.800

Danemarca 3.700

Restul lumii 24.500

Total 175.000

Pentru amplasarea turbinelor eoliene ne interesează doar zonele în care

viteza medie a vântului este cel puţin egală cu 4m/s, la nivelul standard de 10 metri deasupra solului (la care, se fac măsurătorile în cadrul staţiilor meteorologice). Cu excepţia zonelor montane, unde condiţiile meteorologice vitrege fac dificilă instalarea ș i întreţinerea turbinelor eoliene, viteze egale sau superioare pragului de 4m/s se regăsesc în: Podişul Central Moldovenesc si în Dobrogea.

185

S-a început deja construcț ia parcurilor de turbine eoliene Fântânele ș i Cogeleac cu o putere de 600 MW în Dobrogea, ceea ce va asigura aproximativ

30% din energia regenerabilă a României.

2. Turbinele eoliene

Turbinele eoliene sunt sisteme complexe care funcţionează într-un mediu dinamic, unde ele riscă să fie lovite de fulger, sau să se creeze depozite de gheaţă pe palete, sunt supuse la stres, sau foc. Dar poate cel mai important aspect este variabilitatea vântului. Diferite încercări de a modela această

variaţie pot fi găsite în [1-3]. Pentru studiul nostru, vom lua în considerare vântul ca fiind constant în timp, iar orice schimbare va fi tratată ca o

perturbaț ie. Studiile efectuate până în prezent utilizează fie modele simplificate, fie modele complexe ale turbinelor eoliene. Dar, în cele mai multe cazuri,

rezultatele se referă numai la modele liniare [4-5], care sunt doar aproximări ale modelelor neliniare în jurul unui punct de funcţionare ales [8].

Această lucrare prezintă o serie de rezultate preliminare ale unui studiu cu scopul de a oferi o soluţie de control pentru limitarea energiei electrice la

viteze mari ale vântului în cazul în care solicitările sunt extrem de importante şi pot provoca daune structurii turbinei. Deoarece este nevoie de prelungirea

duratei de viaţă a componentelor turbinelor eoliene devine imperativ în proiectarea algoritmului de control să se ţină seama de dinamica de flexiune a turnului şi de modurile de flexiune ale paletei. Un observator de perturbaţii

este propus pentru estimarea perturbaţiilor externe şi apoi pentru compensarea lor cu ajutorul unei reacț ii de feedback adecvate. Performanţele regulatorului

sunt analizate prin simulare numerică pentru modele liniare şi neliniare a turbinelor eoliene. După cum se ştie, există mai multe tipuri de configuraţii a

turbinelor eoliene. Din această varietate, turbinele care operează la viteză variabilă sunt, în prezent, cele mai folosite datorită numeroaselor lor avantaje.

Mai întâi de toate, ele sunt mai flexibile în ceea ce priveşte controlul şi au o funcţionare optimă [1], [9].

În al doilea rând, opț iunea de viteză variabilă permite adaptarea continuă a vitezei de rotaţie a turbinei pentru a face turbina să funcţioneze în mod

constant la cel mai înalt nivel de eficienţă aerodinamică. Performanţa unei turbine eoliene se caracterizează prin Cp coeficientul de

putere, care depinde într-o manieră neliniară de doi parametri care sunt rata vitezei de pe vârful paletei λ, ș i unghiul de înclinare al paletei β [10-12].

Rata vitezei de pe vârful paletei reprezintă raportul dintre viteza tangenţială a

extremităţii paletei Rrotor ș i viteza vântului v:

v

Rrotor (1)

186

În acest articol, Cp este calculat astfel:

65

)(),( 42

32

1

cc

i

piecc

ccC (2)

cu 5.04.0

11

i

ș i coeficienț ii c1 - c6 fiind: c1 = 0.18, c2 = 90, c3 = 115, c4 =

6.8, c5= 8 ș i c6 = 0.16. Variaț ia lor ț inând cont de ș i sunt daț i în Figura

1.

Figura 1. Variaţia coeficientului de putere

Coeficientul de putere, Cp, apare în calculul cuplului aerodinamic Caero şi a

puterii extrase Paero :

R

Paero

vCRC

32 ),(

2

1 (3)

),(2

1 32paero CvRP (4)

Un alt coeficient important al turbinei este coeficientul de tracț iune Ca care depinde de aceeaşi doi parametri, şi anume rata vitezei de pe vârful paletei şi unghiul de înclinare, care definesc forț a de tracț iune Faero exercitată de vânt pe rotorul turbinei [4-5]:

22 ),(2

1vCRF Taero (5)

Coeficientul de tracț iune este dat de formula:

25697.0121.0)1595.000240.0(

)00521.0000821.0(

)0000773.00000188.0(),(

2

3aC

(6)

ș i variaț ia lui ț inând cont de λ ș i β este prezentată în Figura 2.

187

Figura 2. Variaţia coeficientului de tracţiune

Un sistem complex poate fi mai uşor de studiat dacă este descompus în

subsisteme, sau regimul lui de funcţionare este împărţit în mai multe sub-regimuri [6-7]. Acț iunea turbinei eoliene poate fi descompusă în trei zone

principale de acț iune, în funcţie de viteza vântului. În Figura 3 se poate găsi o curbă de putere tipică unei turbine eoliene.

Figura 3. Curba de putere a turbinei eoliene

Regimurile de funcţionare sunt: a) Prima zonă de sarcină parţială (I), b) A doua

zonă de sarcină parţială (II) şi c) Zonă de încărcare completă (III). Prima zonă cuprinde viteze ale vântului, care variază cu până la aproximativ 4 m/s. Se consideră că la sub această valoare, turbina consumă mult mai multă

energie decât poate să producă ș i, în consecinţă, nu este productivă; prin urmare, o turbină eoliană este pornită dacă se depăşeşte această valoare a

vitezei vântului. În zona a doua, (4-12 m/s), turbina începe treptat, să producă energie, şi să

devină eficientă. Accentul cade pe maximizarea puterii extrase. Se încearcă ca turbina să funcţioneze la o valoare maximă de Cp. Această valoare este, de

188

asemenea, dată de o valoare optimă a ratei vitezei de pe vârful paletei λopt şi de unghiul de înclinare βopt. Tehnica de control preferată în această regiune este

metoda cuplul care variază cuplul dezvoltat de generator, Cem, bazată pe măsurători ale ratei vitezei de pe vârful paletei cu păstrarea unghiul de

înclinare constant la βopt. În vitezele nominale ale vântului (12 – 25 m/s), adesea numită zona de înaltă

viteză a vântului, cantitatea de energie electrică livrată trebuie să fie limitată la valoarea nominală a generatorului, în scopul de a preveni supraîncălzirea

acestuia. Tehnica de control cea mai atractivă, este numită "controlul înclinării paletei", care acţionează asupra paletelor rotorului, şi le ajustează către poziţia în drapel, oferindu-se astfel, un control eficient al puterii de ieşire. Algoritmul

de control propus este proiectat pentru o funcţionare a turbinelor eoliene în acest regim.

3. Modelul matematic al turbinei eoliene

Structura turbinei eoliene poate fi reprezentată ca patru subsisteme interconectate: un subsistem aerodinamic, unul mecanic, unul electric şi unul

al înclinării paletei. Dinamica turbinei eoliene este descrisă de relaţia fundamentală [5], [11]

),,,( utqqQqKqCqM (7)

M, C ș i K sunt matrici care reprezintă masa, amortizarea şi rigiditatea, Q este vectorul forţelor

care acţionează asupra sistemului, iar q este vectorul de coordonate generalizate. Am ales

),,,( TGR yq , în care ωR, ωG sunt vitezele

unghiulare ale rotorului respectiv a generatorului, ζ modelează curbarea paletelor ș i yt reprezintă

mişcarea orizontală a turnului (Figura 4).

Figura 4. Modurile de oscilaț ie a turbinei

Studiul a fost realizat cu ipoteza că forţele care acţionează pe ambele palete sunt egale; prin urmare, înclinaţia lor sub presiunea vântului trebuie să fie

identică şi egală cu ζ. Forţă de tracț iune Faero, aplicată rotorului produce cuplul aerodinamic Caero (3) care determină mişcarea de rotaţie a turbinei. Vectorul

forţelor generalizat devine Q:

)2,,,( aeroaeroemaero FFCCQ (8)

unde Cem este cuplul electromagnetic dezvoltat de generator [13]. Modelul turbinei eoliene se obț ine din ecuaț ia Lagrange [14]

189

Qq

E

q

E

q

E

q

E

dt

d

i

P

i

d

i

c

i

c

)( (9)

În ecuaț ia precedentă, Ec, Ed, ș i Ep determină energia cinetică, disipativă ș i

potenț ială. Energia cinetică totală acumulată în sistem este dată de:

2222 )(222

RyMyMJJt

Ec TPTT

GG

R (10)

Energia potenț ială totală a sistemului este:

222

2)()(

2T

TPGR

AP y

kRk

kE (11)

ș i energia disipativă este:

222

2)()(

2T

TPGR

AD y

dRd

dE (12)

În (10)- (12), JT ș i JG reprezintă momentele de inerț ie ale rotorului ș i ale

generatorului, MT ș i MP sunt masele turnului ș i respectiv a paletei, dP, dA ș i dT reprezintă coeficienț ii de amortizare a paletei, a arborelui principal ș i

respectiv a turnului. Similar, kP, kA ș i kT sunt coeficienț ii de elasticitate a paletei, a arborelui principal ș i respectiv a turnului. θR ș i θG sunt poziț iile

unghiulare a rotorului ș i a generatorului. Valorile parametrilor turbinei pot fi găsite în tabelul din Anexă. Vom nota

diferenţa GR cu θs care este răsucirea arborelui de transmisie (principal).

Dinamica de acţionare a înclinării paletelor este modelată ca un sistem de ordinul I [4, 5], [15]

sTref 1

1 (13)

unde βref este unghiul de înclinare ș i β este unghiul actual de înclinare al paletelor.

Fiecare servomotor are unele limitări fizice, şi le-am modelat, incluzând saturaţiile de poziţie şi viteză. Pentru acest studiu vom presupune că saturaţia în poziţie variază între -45˚ şi 45˚, şi că servomotorul nu depăseș te viteza de 10

˚/s [16 -19]. Modelul servomotorului utilizat este prezentat în Figura 5.

Figura 5. Modelul servomotorului de înclinare

Neliniarităţile cuplului aerodinamic şi a forţei de tracţiune, împreună cu complexitatea diferitelor subsisteme, dau naştere la un sistem global extrem de

190

neliniar. Aplicând ecuaţia Lagrange pentru fiecare componentă a lui q şi Q, şi luând în considerare (13), se obţine modelul neliniar al turbinelor eoliene:

),,,(),()( tvuxgtxftx (14)

unde TTGRTS yyx ),,,,,,,( este vectorul de stare al sistemului ș i u =

(βref, Cem) este vectorul de reglare. Funcț iile f ș i g sunt detaliate în (15) ș i (16)

unde

21

2

1,

)2(Rc

MM

MMM

TP

PTf .

,

1

22

),(

T

yM

ky

M

d

M

Rk

M

dR

yMR

ky

MR

dMkMd

J

k

J

d

J

k

J

d

y

txf

T

T

TT

T

T

T

p

T

p

T

T

TT

T

TfPfP

s

G

As

G

A

s

T

As

T

A

T

s

(15)

ref

a

T

a

TP

PT

G

em

p

T

x

T

CvcM

CvcRMM

MM

J

C

CvcJ

O

tvuxg

1

),(1

),(2

)2(

),(1

),,,(

21

21

21

13

(16)

Ieș irea sistemului y (t) include puterea electrică generată emGel C P ș i alte

trei mărimi măsurate: ωR, ζ ș i yT. Pentru scopurile de proiectare ale comenzilor, modelul neliniar este liniarizat în jurul unui punct de funcț ionare Sop = (ωR op, βop, vop) = (8rad/s, 9º, 17m/s) ș i

se obț ine următorul model liniar al turbinei : )()()()( tvEtuBtxAtx (17)

)()()( tuDtxCty (18) unde matricile A, B, E, C ș i D sunt date în Anexă.

4. Proiectarea şi analiza sistemului de control

În această secţiune se proiectează ș i se analizează un observator de perturbaț ie bazat pe un regulator liniar pătratic pentru o turbină eoliană orizontală de viteză variabilă. Algoritmul de reglare include mai întâi o

estimare a deranjamentele de sistem si apoi respingerea lor de către o reacț ie de feedback adecvată. Această abordare de control are avantajul simplităț ii în

design şi permite obţinerea de informaţii cu privire la perturbaț iile care acţionează asupra sistemului [20, 21].

Cu ajutorul modelării variaţiilor vitezei vântului, prin )()( ttv (19)

191

unde η (t) este zgomotul alb Gaussian de medie zero, ș i presupunând măsurarea ieș irii zgomotului alb w (t), se poate obț ine sistemul complet:

)()()()( tEtuBtxAtx eeeee (20)

)()()()( twtuDtxCty e (21)

unde Te tvtxtx ])()([)( este vectorul de stare ș i matricile corespunzătoare Ae,

Be, Ee ș i Ce. Pentru sistemul (22), (23), s-a proiectat un regulator optimal care minimizează

indexul de performanț ă pătratic :

0

1lim ( )

T

T T

TJ y Q y u R u dt

T

unde Q ș i R sunt matrici de compensare pozitiv definite [22]. În primul rând,

o estimare optimală ˆex a vectorului de stare ex este obț inut folosind filtrul

Kalman-Bucy:

1

)ˆ(ˆˆ

WCPL

uDxCyLuBxAx

Tef

eeeeee

(22)

unde Pf este o soluț ie definită ne-negativă a matricei ecuaț iei Riccati :

01 Tefe

Teffe

T

ef EHEPCWCPPAAP

unde W ș i Η sunt variaț ii a zgomotelor w (t) ș i η (t). Apoi, semnalul de

reglare optimal ( )u t este calculat prin:

cT

eee PBRKtxKtu 1* ),(ˆ)( (23) unde Pc este o soluț ie definită ne-negativă a matricei ecuaț iei Riccati:

01e

Tec

Teecc

Teec CQCPBRBPPAAP .

Figura 11. Răspunsul sistemului liniar

192

Figura 12. Răspunsul sistemului neliniar

Proiectarea regulatorului optim a fost făcut pentru Q, R, W şi Η prezentate

în Anexă. Performanţele regulatorului optim (22), (23) au fost analizate prin simulări

numerice utilizând Matlab / Simulink. Pentru modelele liniare şi neliniare de turbine, rezultatele obţinute pentru o viteza a vântului de 17 m/s (perturbaț ii de 1 m/s) sunt prezentate în Figura 11 şi respectiv Figura 12.

Pentru a facilita compararea răspunsurilor sistemului liniar şi neliniar, în Figura 12 este prezentată variaț ia Pel – Pel,nom. Se poate observa faptul că răspunsul sistemului neliniar este mai oscilatoriu decât răspunsul sistemului liniar, dar în ambele cazuri amplitudinea oscilaţiilor este nesemnificativă în ceea ce priveşte valoarea nominală de putere electrică de 400kW.

5. Concluzii

Această lucrare prezintă proiectarea şi analiza unui observator de perturbaț ie bazat pe un regulator optim liniar pătratic pentru o turbină eoliană orizontală de viteză variabilă. Acest regulator este o alternativă a regulatorului liniar clasic pătratic cu acţiune integrală şi are avantajul de a oferi informaţii asupra perturbaț iilor de sistem. Un model complex de turbine eoliene a fost considerat, incluzând moduri oscilante ale paletelor şi ale turnului. Rezultatele simulărilor obţinute demonstrează eficienţa regulatorului propus în menţinerea nivelului de putere de ieşire aproape de valoarea nominală a generatorului.

193

Anexă Matricile modelului liniar al turbinei eoliene

42.185.24242.97171.9008.0007.0

10000000

00010000

08.028.1447.3909.30024.0002.0

000046.146.129.2680

000028.038.04..519.1

00001100

000000055.5

A

T

B00001043.2000

000000055,55

10000000

00100000

000050000000

00000100

C

T

D0080

0000

TE 256.000072.00078.000

Matricile de compensaț ie ș i a variaț iei de zgomot folosite în proiectarea regulatorului optim

1000

01.000

001.00

00001.0

Q

0001.00

001.0R

0001.0000

00001.000

000001.00

0000001.0

W

H = 0.0001

194

Valorile paramterilor turbinei eoliene

Simbol Semnificaț ie fizică Unitate de

măsură

Jt Inerț ia turbinei 214.000 Kg * m2

Jg Inerț ia generatorului 41 Kg * m2

MT Masa turnului si nacelei 35.000 kg

Mp Masa paletei 3.000 kg

kP Coeficientul de rigiditate a paletei 1.000 Kg* m2/s2

kT Coeficientul de rigiditate a turnului 8.500 Kg* m/s2

kA Coeficientul de rigiditate a arborelui de transmisie 11.000 Kg* m2/s2

dP Coeficientul de amortizare a paletei 10.000 Kg* m2/s

dT Coeficientul de amotizare a turnului 50.000 Kg* m/s

dA Coeficientul de amortizare a turnului 60.000 Kg* m2/s

N Numărul de palete 2

D Diametrul rotorului 34 m

Pn Puterea nominală 400 kW

ωR,nom Viteza unghiulară a rotorului 4 rad/s

Referinţe: 1. NICHITA, C., D., Luca, B., Dakyo, E., Ceanga, Large band simulation of the wind speed

for real time wind turbine simulators, IEEE Transactions on Energy Conversion, Vol.17, 2002.

2. NICHITA, C., D., Luca, B., Dakyo, E., Ceanga, N. A., Cutululis, Modelling non stationary

wind speed for renewable energy systems control, The Annals of “Dunarea de Jos” University of Galati, Fascicle III, 2000.

3. LESCHER, F., P., Borne, Robust gain scheduling controller for pitch regulated variable

speed wind turbine, Studies in Informatics and Control, Vol. 14, No. 4, 2005, pp 299-315. 4. LESCHER, F., J. Y., , Zhao, P., Borne, Switching LPV controllers for a variable speed pitch

regulated wind turbine, International Journal of Computers Communications and Control, Vol. 1, No. 4, 2006, pp 75-86.

5. WAFA, J., N., Bouguila, A., Khendher, State estimation via Observers with unknown

inputs: application to a particular class of uncertain Takagi-Sugeno systems, Studies in Informatics and Control, Vol. 19, issue 3, pp. 219-228, 2010.

6. MESAROVIC, M. D., D. Macko, Y., Takahara, Theory of Hierarchical, Multilevel Systems, Academic Press, New York, 1970.

7. FILIP, F. G., K., Leiviska, Large scale complex systems, Springer Handbook of Automation, (S.Y. Nof, Ed.), pp 619-638, Springer, Dordrecht, 2009.

8. KLEMPNER, G., I., Kerszenbaum, Operation and maintenance of large turbo-generators, Wiley Interscience, A John Wiley & Sons, Inc, Hoboken, New Jersey, USA, 2004.

9. BURTON, T., D., Sharpe, N., Jenkins, E., Bossanyi, Wind energy handbook, Wiley &Sons, Chichester, 2002.

195

10. HAU, E., Wind turbines, fundamentals, technologies, and applications in economics, 2nd edition, Springer-Verlag, Berlin, 2006, pp. 103.

11. MUNTEANU, I., A., I., Bratcu, N., A., Cutululis, E., Ceanga, Optimal control of wind

energy systems – Towards a global approach, Springer-Verlag, London, 2008. 12. LIM, C.W., K. Y., Seo, A comparative study on responses in the optimal region according

to torque control methods for wind turbines, Proceedings of the International Conference on Control Automation and Systems, Kintex, Gyeonggi-do, Korea, 2010, pp. 1066-1072.

13. KASPER, Z. O., Robust gain scheduled control of wind turbines, Phd Thesis, Automation and Control Department of Electronic Systems, Aalborg University, Denmark, 2008.

14. ARCZEWSKY, K., W., Blajer, J., Fraczek, M., Wojtyra, Multi-body dynamics,

Computational methods in applied sciences, Springer Verlag, Dordrecht, 2010. 15. JAIN, P., Wind energy engineering, McGrawHill, New York, 2011. 16. SPERA, D., A., Wind turbine technology, fundamental concepts of wind turbine

engineering, 2nd Edition, Asme Press, New York, 2009. 17. KUTZ, M., Mechanical Engineers’ Handbook, Materials and Mechanical design, John

Wiley & Sons, Inc., New York, 2006. 18. BIANCHI, F., H., Battista, R., Mantz, Wind turbine control systems – Principles,

modeling, and gain scheduling design, Springer-Verlag, Berlin, 2007. 19. MITA, T., M., Hirata, K., Murata, H., Zhang, H∞ control versus disturbance observer

based control, IEEE Transactions on Industrial Electronics, Vol. 45, June, 1998, pp 488-495. 20. CHEN, W., H., Disturbance observer based control for nonlinear systems, IEEE/ASME

Transactions on mechatronics, Vol. 9, No. 4, Dec., 2004, pp 706-711. 21. SIMON, D., Optimal state estimation – Kalman, H∞, and nonlinear approaches, Wiley

Interscience, Hoboken, New Jersey, 2006. 22. ZHOU, K., Doyle J., Glover K., Robust and optimal control, Prentice Hall, Englewood

Cliffs, 1995. 23. ***,http://en.wikipedia.org/wiki/Renewable_energy#cite_note-chinawind-40 24. ***http://ec.europa.eu/energy/renewables/transparency_platform/doc/national_renewa

ble_energy_action_plan_romania_en.pdf

196

GEOPOLITICA ENERGETICĂ ÎN SECOLUL AL XXI-LEA

Ştefan MÂŞU Prof. univ. dr., Membru de onoare al AOSR

s.m.masu@skynet.be

Rezumat Secolul al XXI-lea este secolul în care omenirea va trebui să funcţioneze fără petrol, şi apoi fără gaz, căci aceşti doi principali combustibili fosili se vor epuiza, responsabil de aceasta fiind un consum sălbatic, în mai puţin de 200 de ani, al unor resurse pe care natura le-a „produs” în milioane de ani. Apare necesitatea unei noi geopolitici energetice care să asigure o securitate energetică, în condiţiile unei puternice concentrări geografice ale resurselor şi, pe termen mediu şi lung, tranziţia energetică, de la combustibili fosili, în curs de epuizare şi, în acelaşi timp, poluanţi şi generanţi de emisii de gaze cu efect de seră, la energiile noi, regenerabile – solară, hidraulică, eoliană, geotermică, bioenergia; aici se pune problema unor decizii politice şi a unor politici voluntariste pentru a face posibilă utilizarea acestor energii în condiţii de eficienţă economică. Un loc aparte şi o politică aparte revin energiei nucleare care, după accidentele de la Cernobîl şi Fukushima, face obiectul unor controverse majore.

Abstract Le XXI-ème siècle est le siècle dans lequel l'humanité devra vivre sans pétrol et puis sans gas aussi, car ces deux principaux combustibles fossiles vont s'épuiser; la responsabilité incombe à la consommation sauvage en moins de 200 ans des ressources pour lesquelles la nature a mis millions d'années pour la produire. Il apparait la necessité d'une nouvelles géopolitique énergétique sur le fond d'une forte concentration géographique des ressources et, à moyen et long terme, une transition énergétique de ces combustibles fossiles, en cours d'épuisement et en même temps poluants et émeteurs de gas à effet de serre vers des nouvelles énergies renouvellables – solaire, hidraulique, éoliene, géothermique, bioénergie; il s'agit içi des decissions politiques et des politiques volontaires pour rendre efficace l'utilisation de ces énergies. Une place aparte et une politique aparte reviennent à l'énergie nucléaire qui après les accidents de Tchernobyl et Fukushima fait l'objet des controverses majeures.

„Pământul oferă suficient pentru nevoile omului, dar nu pentru lăcomia lui.”

MAHATMA GANDHI

A. Fondul problemei energetice B. Consumul de energie şi anatomia lui C. Geopolitica petrolieră D. Gazele naturale şi viitorul lor E. Omenirea redescoperă cărbunele F. Energia nucleară – energia viitorului G. Geopolitica energetică între dependenţă şi securitate H. Energiile noi, durabile I. Se impune tranziţia energetică

Bibliografie

197

A. Fondul problemei energetice Paradoxul vine de la faptul că, deşi lumea dispune încă de energie relativ

abundentă, două mari constrângeri ajung la scadenţă, fiecare separat, în cursul secolului al XXI-lea. Utilizarea masivă de combustibili fosili ieftini a permis omenirii să înregistreze progrese considerabile; din păcate, aceştia se află în cantităţi limitate pe planetă şi vor deveni din ce în ce mai rari; mai întâi petrolul, apoi gazul natural şi, pe termen lung, cărbunele. În acelaşi timp, utilizarea combustibililor fosili conduce la creşterea emisiilor de CO2, ceea ce sporeşte concentraţia acestui gaz în atmosferă şi creează efectul de seră. Deci prima mare

provocare constă în reducereea emisiilor de CO2, pe termen scurt şi, paralel, dar cu alt calendar, înlocuirea treptată a combustibililor fosili cu alte surse de energie care nu sunt emiţătoare de gaze cu efect de seră – aceasta constituind, aşa cum confirmă şi Christian Ngô, cea de a doua mare provocare a secolului XXI în materie de energie.70

În perceperea corectă a raportului dintre energie şi creşeterea economică,

este demn de reţinut că, în momentul de faţă, ţările dezvoltate sunt mai puţin energovore decât ţările în curs de dezvoltare, comparaţia având ca numitor comun cantitatea de energie suplimentară necesară pentru realizarea fiecărui procent de creştere economică. Astfel, Rusia consumă de trei ori mai mult decât Europa, China are nevoie de 50% mai mult decât Europa, iar SUA consumă cu peste 25% mai mult decât media europeană; în schimb, Japonia este un exemplu de eficacitate energetică, consumând de trei ori mai puţin decât Europa, pentru un procent de creştere economică.71 În condiţiile în care energia are un rol

determinant în realizarea progresului economic, costurile de producere a energiei, valoarea ei adăugată în producţia industrială, capătă o importanţă covârşitoare. Specialiştii calculează dependenţa de energie cu formula:

populatiePopulatie

PIB

PIB

EnergieEnergie

Primul raport dă intensitatea energetică iar cel de-al doilea este cunoscutul

PIB/cap de locuitor. Prin această formulă se calculează cererea totală de energie întrucât intensitatea energetică nu este un indicator suficient, nici autonom.72

B. Consumul de energie şi anatomia lui

Pentru a nu plana nici cea mai neînsemnată confuzie asupra termenilor, referirilor şi comparaţiilor, socotim util să reamintim câteva noţiuni, concepte de bază pe care s-a aşezat o întreagă bibliotecă de termeni, o întreagă arhitectură de

70 Christian Ngô, Demain, l'énergie, Ed. Dunod, Paris, 2009, pp. 21 – 22. 71 Vezi Geert Noel, Econochoc, Ed. Anthemis, Belgia, 2008, pp. 161 – 170. 72 Alban Vétillard, Énergie, Climat, Développement: l'heure des choix, Ed. L'Harmattan, Paris, 2009, pp. 26 – 27.

198

relaţii şi raportări, dar toate pornind de la o axiomă: consumul de energie nu

este un scop în sine. Nevoile de energie au, iniţial, un caracter primar: nevoia de

căldură contra frigului sau pentru pregătirea hranei; nevoia de forţă motrică pentru transport de oameni şi mărfuri: vântul, apa, apoi maşina cu aburi, motoarele, turbinele; nevoia de lumină, mai întâi pe bază de lumânări, ulei, petrol, gaz, apoi electricitate; nevoia de materii prime, respectiv surse de energie

primară folosite, ca atare, drept materii prime: cocs, petrol, gaz pentru siderurgie, metalurgie, petrochimie; şi, în sfârşit, nevoia de electricitate specifică care, aşa cum subliniază şi Jean – Marie Chevalier73, a luat amploare în secolul XX cu răspândirea utilizării motoarelor electrice şi aparatelor electrocasnice, culminând cu dezvoltarea calculatoarelor, a comunicaţiilor, a făcut din electricitate o necesitate esenţială a societăţii moderne, un bun indispensabil, fără a uita însă că 1 miliard şi jumătate, cca un sfert din populaţia lumii, nu au încă acces la ea.

Procesul de consum al energiei are şi el mai multe etape, pe care le reamintim în viteză.74 Energia liberă reprezintă formele de energie aflate în natură, sub formă de materie, de mişcare, de căldură, de raze; energia primară reprezintă cantitatea de energie liberă captată din natură (petrol, gaze naturale, cărbune, uraniu, energie hidraulică, eoliană, solară); energia secundară, cea obţinută prin transformarea energiei primare (electricitatea obţinută din cărbune, gaz natural sau uraniu, benzina obţinută prin rafinarea petrolului); energia livrată este energia secundară, mai puţin pierderile rezultate pe parcursul transportului ei şi energia finală, fiind cantitatea de energie efectiv intrată în procesul de consum, întrucât mai avem şi energia utilizată, cea efectiv consumată ţinând cont şi de pierderile în această fază finală.

Această etapizare, dincolo de fixarea definiţiilor, este importantă şi pentru reţinerea faptului că în sistemul energetic global se produc pierderi imense care, în funcţie de context, sunt de 40-60%.

Acum, putem înţelege şi faptul că o principală cale de sporire a energiei finale este chiar reducerea pierderilor pe traseul de la energia primară la energia finală şi utilizată; în ultimii zece ani, consumul mondial de energie a crescut cu 23% ajungând la 10,2 – 10,8 Gtep (gigatone echivalent petrol). Potrivit lui Ludovic Mons, la 10,2 Gtep corespunde un consum de 7,8 Gtep şi un consum util de cca 4,1 Gtep, ceea ce înseamnă un randament de 40%.75

Dacă examinăm structura acestui consum de energie primară, în funcţie de sursele de energie, constatăm că peste 80% din energia primară, consumată de omenire, provine din petrol, gaz şi cărbune, ceea ce înseamnă că trăim într-o lume dominată de combustibili fosili. Abundenţa şi costul lor redus au creat bogăţia omenirii şi invers, epuizarea lor va arunca aceeaşi omenire într-o criză

73 Vezi Jean – Marie Chevalier, Les 100 mots de l'énergie, Ed. PUF, Paris, 2008, pp. 5 – 9. 74 Ibidem, pp. 9 – 10. 75 Vezi Ludovic Mons, Les enjeux de l'énergie, Ed. Larrouse, Paris, 2008, pp. 10 – 11.

199

energetică. În 2009, petrolul a reprezentat 34,8% din consumul energetic total, gazul 23,8%, cărbunele 29,4% şi energia electrică primară 12,1%, cifrele fiind foarte apropiate de cele din anul anterior 2008.76

Sursele de energie, prezentate mai sus, se află pe pământ fie în cantitate limitată, deci epuizabile, energii de stock – petrolul, gazul natural, cărbunele şi uraniul – fie sunt regenerabile, unele autoregenerabile şi, ca atare, inepuizabile. Cărbunele, gazul natural şi petrolul sunt combustibili fosili „fabricaţi” de natură în milioane de ani şi pe care omenirea îi exploatează intensiv, şi chiar iraţional, de cca 200 de ani; uraniul nu este fosil, dar este epuizabil.

În ce priveşte energiile regenerabile, îl cităm pe Christian Ngô, care sintetizează magistral: „Vor exista atâta timp cât va exista Soarele, cca 5 miliarde de ani, dar planeta (Pământ) va deveni, fără îndoială, nelocuibilă cu mult înainte de această dată”77.

Soarele şi sistemul solar s-au făurit în urmă cu 4,6 miliarde de ani, prin concentrarea particulelor rezultate din fisiuni nucleare. La fel şi Pământul a apărut prin agregarea particulelor rezultate din fisiuni nucleare; când un nucleu se sparge în două (fisiune) se elibereză o cantitate de energie. Această energie „primordială” a făcut ca Pământul să fie cald, 99% din masa lui având o temperatură de peste 1000°C şi numai 1% are o temperatură de sub 1000°C78; impresionante cifre şi care îndeamnă la reflecţii serioase, în jurul a ceea ce se poate numi echilibrul structural al macrosistemului solar. Aşadar, majoritatea

energiilor regenerabile vin de la Soare şi toate sursele de energie, utilizate pe Pământ, provin din reacţii nucleare. Soarele este un imens reactor nuclear; reacţiile sale nucleare produc energie, din care o parte ajunge pe Pământ, fără de care viaţa ar fi imposibilă pe planetă.

Conform unui scenariu rezultat din prelucrarea pe calculatoare supersofosticate, se prevede că producţia de petrol va creşte până în 2020-2030 după care teoria vârfului maxim prevede un declin; vârful maxim (peak) se plasează în momentul în care cel puţin 50% din rezerve au fost extrase. Vârful producţiei de gaze va apare puţin după cel petrolier, până în 2040. Pentru cărbune, ritmul de creştere îl va depăşi pe cel al petrolului şi gazelor, după 2010, ceea ce va determina ca în 2050, contribuţia la bilanţul mondial să fie egală cu a petrolului. Energia nucleară şi energiile autoregenerabile, îndeosebi eoliană şi solară, vor înregistra mari creşteri după 2030.79

În 2030, combustibilii fosili vor deţine 88% din consumul mondial de energie. Deşi folosirea cărbunelui şi gazului va creşte rapid, petrolul rămâne

preponderent în consumul mondial, cu 34% în 2030.

76 Ibidem, p. 70. 77 A se vedea Christian Ngô, op.cit., p. 17. 78 Ponderea covârș itoare este deț inută de masa incandescentă a Pământului cu peste 1 0000C. 79 Nicole Gnesotto, Giovanni Grevi, Le monde en 2025, Ed. Robert Laffont, Paris, 2007, pp. 58 – 59.

200

C. Geopolitica petrolieră80

Un element important al geopoliticii petroliere a viitorului este repartiţia geografică a rezervelor petroliere, care oferă un răspuns la întrebarea: „cine deţine aceste resurse?”. Aceste rezerve se află în mâinile societăţilor multinaţionale a căror politică de dezvoltare nu coincide întotdeauna cu cea a statelor şi alimentează acele speculaţii şi teorii privind „guvernaţa invizibilă” a lumii.

Pe plan geografic, 63% din aceste rezerve se află în Orientul Apropiat, care deţine şi 40% din producţia mondială, ceea ce este, de asemenea, de natură a influenţa geopolitica viitorului prin specificitatea politică, culturală şi religioasă a acestei regiuni.81

Sunt autori, precum Ludovic Mons, care extrag din calcule o concluzie mai optimistă, extrapolând durata medie viitoare a rezervelor petroliere la cca 41 de ani, ţinând cont de caracterul evolutiv al noţiunii de rezervă. Sunt considerate confirmate numai rezervele exploatabile la nivelul condiţiilor economice actuale. În afară de noile descoperiri potenţiale, rezerve petroliere considerate inexploatabile, precum şisturile bituminoase sau bruturile extragrele, pot deveni exploatabile în viitor prin progresul tehnologic; de asemenea, eventuale creşteri durabile de preţuri pot permite rentabilizarea unor zăcăminte considerate în prezent neexploatabile.82

Sunt de menţionat, în context, progresele tehnologice importante pe care le înregistrează companiile petroliere, în urma unor eforturi de cercetare considerabile, pentru descoperirea de noi rezerve: tehnici de seismică

tridimensională care prefigurează subsolul prin imagistică electronică; foraje orizontale şi dirijate care permit pomparea în pânze la distanţă. În paralel, se perfecţionează tehnologiile de recuperare, ştiut fiind că actualmente se recuperează numai 35-40% dintr-un zăcământ, procentul fiind şi mai scăzut în trecut. De asemenea, se dezvoltă forajele off shore. Iată, aşadar, şi schiţa unui scenariu optimist.

În economia acestei lucrări ne interesează petrolul ca sursă de energie a viitorului, motiv pentru care dispensăm cititorul de detalii referitoare la schimburile mondiale şi la piaţa fascinantă a acestei materii prime. Se impune să menţionăm totuşi, dependenţa ţărilor consumatoare faţă de Orientul Mijlociu,

acesta deţinând 40% din exporturile mondiale. În altă ordine de idei, cităm cazul Norvegiei, al 12-lea producător mondial de petrol, care nu este membru OPEC, şi care îşi exportă 90% din producţia petrolieră. O atare dependenţă este de natură

80 „Geopolitica este studiul Statului considerat ca un organism geografic ș i chiar ca un fenomen spaț ial.” Definiț ia aparț ine medezului Rudolf Kjellen (1916) care preia conceptul de „geografie politică” de la Ratsal (1897). Vezi M. Nazet, La géopolitique pour tous, Ed. Ellipses, Paris, 2010, pp.5-7. 81 Colectiv autori, op.cit., pp. 71 – 74. 82 Ludovic Mons, op.cit., p.43.

201

ca, din punct de vedere geopolitic şi de securitate a aprovizionării, să împingă ţările consumatoare spre strategii de diversificare. Astfel, SUA, cel mai mare importator mondial sunt alimentate de ţările vecine (Canada, prima sursă şi Mexic), urmează apoi Orientul Mijlociu, Africa, America de Sud şi chiar fosta URSS cu 3%.

În regiunea fostei URSS se află rezerve colosale de 17,7 miliarde tone de petrol, reprezentând cca 10% din rezervele mondiale; dintre acestea 2/3 se află în Rusia, restul în Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan şi Turkmenistan. Rusia a devenit recent, primul producător mondial şi, totodată, o contraputere pentru

OPEC şi putând astfel participa, de pe poziţie de forţă, la lupta pentru influenţă, alături de OPEC, SUA, Europa, Japonia, China şi, bineînţeles, companiile petroliere.83 Uriaşe proiecte privind construcţia de „pipe – lines”, oleoducte, vor permite pomparea unor cantităţi din ce în ce mai mari către China, Japonia şi SUA. Ponderea Rusiei în importurile SUA va putea, astfel, să treacă de la 3% în prezent la 10-13% în viitor, ceea ce nu împiedică SUA să construiască o conductă ce pleacă din Baku (Azerbaidjan) în Turcia, trecând prin Georgia şi ocolind Rusia, tocmai pentru a evita dependenţa economico – politică faţă de aceasta.

Societatea conştientizeză deja iminenţa crizei: omenirea va trece de la o societate bazată pe petrol la una fără petrol sau cu foarte puţin petrol. Ruptura nu va fi brutală. Aşa cum spun şi Ludovic François şi Élise Rebut, „nu ne vom trezi într-o dimineaţă cu un anunţ privind epuizarea puţurilor petrolifere; va urma o fază de tranziţie în care vor apare diferite alternative la petrol, mai mult sau mai puţin serioase”84.

D. Gazele naturale şi viitorul lor

Cele cca 160-170 Gtep cât reprezintă rezervele mondiale actuale de gaz natural vor rezista, în condiţiile consumului actual, de cca 2, 6 Gtep, încă 60 – 63 de ani. De la început menţionăm că, spre deosebire de petrol, în fiecare an se descoperă alte rezerve de gaz care, până în prezent, înlocuiesc cantitatea consumată anual. Federaţia Rusă este de departe cel mai mare posesor de astfel de rezerve şi că împreună cu Orientul Mijlociu deţin majoritatea covârşitoare a rezervelor mondiale.85

Aşa cum arată şi Jean – Marie Chevalier, pentru exploatarea unui zăcământ de gaz este nevoie să existe piaţa lui şi, prin urmare, legătura lui cu destinaţia finală. Transportul se face fie prin gazoducte, fie sub formă de gaz natural

lichefiat.86 Acesta din urmă este preferat pentru distanţe de peste 3 000 de km şi

83 Ibidem, p. 53. 84 Ludovic François, Élise Rebut, Après le pétrole; la nouvelle économie écologique, Ed. Ellipses, Paris, 2009, pp. 29 – 30. 85 A se vedea Christian Ngô, op.cit., pp. 60 – 62. 86 Vezi Jean – Marie Chevalier, op.cit., pp. 27 – 28.

202

această formă de transport este în creştere, actualmente reprezentând cca 1/3 din total.87

Un studiu citat de Samuelle Furfari arată că rezervele mondiale de gaz natural vor fi încă în creştere în 2030. Coeficientul de recuperare este mult mai ridicat decât al petrolului şi se va plasa în zona 85 - 90% în 2030. La orizontul anului 2030 rezervele de gaz din zona Golfului vor fi mai abundente decât cele din fosta URSS. În prezent, Rusia deţine 27% din rezervele mondiale, dublu faţă de următoarea clasată, Iran cu 15%, apoi Qatar cu 14%; din Europa, prima clasată este Norvegia, cu 1, 4%. Orientată pe petrol, zona Golfului rămâne subevaluată în ce priveşte resursele de gaz, dar perspectiva anilor 2030 este de natură să îngrijoreze pe geopoliticieni prin prisma dependenţei de această regiune, atât pentru gaz, cât şi pentru petrol.88

Cererea viitoare de gaz natural vine în mod deosebit de la electricitate;

generarea de electricitate, inclusiv cogenerarea (producţia combinată de electricitate şi căldură) vor primi 2/3 din creşterea producţiei în 2020 şi ponderea gazului consumat pentru electricitate va trece de la 28% în prezent la 45% în 2020.

O industrie recentă, apărută mai întâi în Malaezia în 1993, este producţia de combustibil diesel pe bază de gaz natural, devenind o piaţă mică, ce-i drept, dar cu randamente foarte înalte.89

Dependenţa Uniunii Europene de Rusia în materie de gaz natural reprezintă un alt volet al geopoliticii secolului XXI. Aşa cum demonstrează şi Ludovic Mons, „Rusia este rezervorul de gaz al Europei”90. Cu rezerve estimate la 47 600 miliarde de m³, respectiv 26% din rezervele mondiale (78 de ani de consum în ritmul actual), Rusia furnizează 40% din gazul consumat în Germania, 28% în Italia şi 22% în Franţa, în contextul în care rezervele proprii ale Europei se limitează la 20 de ani, iar cele ale Angliei, actualmente principal producător european, la 6 ani.

Gazul rusesc invadează literalmente Europa occidentală. Gigantul Gazprom, deţinătorul numărul 1 în lume de gaz natural între societăţi, are în strategia sa nu numai să rămână principalul furnizor de gaz al Europei ci să se implanteze pe piaţa europeană, efectuând distribuţia directă la consumatori. O întreagă Europă dependentă de politica unei singure companii (private) aflate în mâinile unui

87 Christian Ngô, op.cit., p. 61 88 Ibidem, p. 280. 89 A se vedea Samuele Furfari, Le monde et l' énergie, enjeux géopolitiques, Ed. Technip, Paris, 2009, p. 299. Aflăm aici că tehnologiile de lichefiere indirectă pe baza sintezei Fischer – Tropsch au fost dezvoltate de Germania nazistă, apoi de Spania franchistă ș i apoi de Africa de Sud, în timpul apartheidului. 90 Ludovic Mons, op.cit., pp. 61 – 62. Autorul îl citează pe fostul Secretar pentru Comerț american, Donald Evans: „Va sosi o zi când SUA vor conta pe Rusia pentru furnizarea de gaz natural”.

203

grup de oligarhi ruşi: secolul XXI pune o grea problemă de securitate pentru Europa.

E. Omenirea redescoperă cărbunele

În momentul de faţă, cărbunele asigură un sfert din energia primară, în urma petrolului care deţine o treime. În ce priveşte electricitatea, cărbunele asigură 40%, de două ori mai mult decât gazul, de 2,5 ori contribuţia energiei nucleare sau hidraulice, de 6 ori mai mult decât petrolul, de 20 de ori mai mult decât celelalte surse de energie.

Rezervele mondiale estimate la 900 miliarde de tone asigură cel puţin încă un secol de aprovizionare91 şi, în plus, repartiţia lor geografică este mult mai echitabilă în comparaţie cu petrolul şi gazele, ceea ce se regăseşte şi în faptul că primii trei mari producători sunt, în acelaşi timp, şi primii mari consumatori. Riscul geopolitic redus rezultă din faptul că 80% din rezervele de cărbune sunt localizate în şase ţări: SUA (27%), Rusia (17%), China (13%), India (10%), Australia (9%) şi Africa de Sud (5%). Cea mai mare parte din producţia de cărbune este consumată în ţările de origine.92

Puţini suntem cei care ştim că, din cărbune se obţine un combustibil lichid care, am mai arătat, s-a dezvoltat în timpul marilor embargouri contra Germaniei, Spaniei şi Africii de Sud. Tehnologia Coal To Liquids (CTL) pusă la punct prin 1930 prin procedeul Fischer – Tropsch rezolvă toate problemele legate de substituirea eventuală a combustibililor de altă natură, mai puţin rentabilitatea; în prezent CTL este plătit cu 15$/baril ceea ce conduce la o rentabilitate dezastruoasă, în schimb la peste 150$/baril devine competitiv; din păcate CTL are puţine şanse să devină şi ecologic. De altfel, cărbunele este cea mai mare „pacoste” pentru mediul înconjurător; arderea sa produce cu 35% mai mult gaz carbonic decât petrolul şi cu 72% mai mult decât gazul natural, fără să mai insistăm asupra celorlalte substanţe nocive – mercur, metale grele, substanţe radioactive – pe care le conţin cenuşa şi fumul de cărbune.93

Deja, pe baza celor menţionate mai sus, putem înţelege că soarta cărbunelui depinde de măsura în care progresul tehnologic va rezolva problema impactului asupra poluării şi efectului de seră.

Ș i, în final, cărbunele atât de vinovat de „smogul” din Londra, de puternica poluare din Pekin, are şi el un mare avantaj în raport cu ceilalţi combustibili fosili, respectiv securitatea transportului care se face esenţialmente pe cale maritimă şi, în caz de naufragiu, huila se scufundă, fără a ajunge pe plaje, poluează puţin şi se poate recupera. Dintre produsele energetice, cărbunele este

91 Pentru Samuele Furfari omenirea mai dispune de rezerve de carbon pentru încă 204 ani; op.cit., p. 347. 92 Jean – Marie Chevalier, op.cit., pp. 38 – 39 ș i p. 77. 93 Vezi Anne Lauvergeon ș i Michel - H. Jamard, La troisième révolution énergétique, Ed. PLON, Paris, 2008, p. 71.

204

singurul care nu a fost inclus pe lista produselor periculoase întocmită de Organizaţia Maritimă Internaţională.

În perspectiva lui 2030, cererea de petrol va descreşte uşor, dar petrolul rămâne principala sursă de energie; gazul creşte în pondere, de la 21% la 24%, iar cărbunele creşte de la 24% la 26%, dar în cifre absolute, cărbunele preia, treptat, locul celorlalte în consumul mondial.94

F. Energia nucleară – energia viitorului

Energia nucleară produce astăzi 14, 8% din electricitatea mondială; ea este o sursă tânără întrucât furnizează electricitate, la scară industrială de (numai) o jumătate de secol. La baza ei stă fisiunea controlată a unui isotop de uraniu:U235; acesta este prezent în proporţie de 0, 7% în uraniul natural în a cărui compoziţie intră, preponderent, un alt izotop U238 (peste 99%).95

În anumite condiţii, bine explicate, dar mai ales bine înţelese de către fizicieni, se pot produce reacţii de fisiune în lanţ, ceea ce se petrece în reactoarele

nucleare.96 Astăzi, în lume operează 441 de reactoare (după Christian Ngô) sau 439 (după J. – M. Chevalier)97; oricum, ordinul de mărime este clar. Ele dau 6, 2% din energia primară utilizată şi 14, 8% din electricitate. Aceste (reactoare) centrale nucleare sunt puternic concentrate în câteva ţări: SUA (105), Franţa (59), Japonia (55), Rusia (31), Coreea de Sud (20), cu o pondere în producţia de electricitate ce variază de la ţară la ţară: 19% în SUA, 30% în Japonia, 16% în Rusia, 39% în Coreea de Sud. Franţa este un caz aparte, cu un procent de 78% ca urmare a unei politici consecvente după primul şoc petrolier.98

Parcul mondial nuclear s-a realizat în etape. În anii 1950 – 1960 s-au construit unităţile experimentale, de Generaţia I şi II; în anii 1970 – 1980 au apărut reactorii cu apă presurizată, de Generaţia III, care şi astăzi reprezintă 80% din reactoarele în funcţiune.

După 1980, ritmul construcţiei de centrale nucleare a încetinit considerabil, fenomen început chiar din anii 70, datorită psihozei create de accidentele de la Three Miles Island (SUA), în 1979, şi Cernobîl (Ucraina) 1986 şi a urmărilor lor nefaste, la care s-au adăugat costurile ridicate în domeniul nuclear şi scăderea

94 Nicole Gnesotto, Giovanni Grevi, op.cit., pp. 61 – 62. 95 Christian Ngô, op.cit., p. 109 vine cu explicaț ia suplimentară: două nuclee sunt izotopi dacă au acelaș i număr atomic, adică acelaș i număr de protoni ș i un număr diferit de neutroni (număr de masă diferit); izotopii au aceleaș i proprietăț i chimice ceea ce îi face foarte greu separabili. Exemplu: hidrogenul are trei izotopi: 1H (hidrogen obiș nuit), denterium (2H) ș i tritium radioactiv (3H). 96 Ibidem, pp. 110 – 113. 97 Numărul centralelor nucleare existente în prezent în lume este dat diferit de autorii citaț i de noi: 436, 439, 440 sau 441. Nu am avut posibilitatea să comparăm listele consultate de ei ș i nici nu s-ar justifica pe deplin o astfel de detaliere; am preferat să lăsăm cifrele citate de fiecare autor în parte, întrcât diferenț ele sunt total nesemnificative: 5 la peste 436 de centrale. 98 Jean – Marie Chevalier, op.cit., p. 41.

205

preţurilor în domeniul concurent al hidrocarburilor. În SUA, nicio centrală n-a mai intrat în funcţiune din 1978 (de peste 30 de ani).99

Din 2004 are loc o reluare a construcţiilor, cu trei dinamici diferite: expansiunea nucleară în ţări precum China, India, Japonia, Coreea de Sud, Rusia; o renaştere nucleară, în ţări ca Finlanda, Franţa, SUA, Anglia, Bulgaria, Africa de Sud şi noii veniţi care doresc să acceadă la aceste domenii: Polonia, Turcia, Australia, Iran, Indonezia, Vietnam, Egipt, Emiratele Unite.

Din punct de vedere tehnologic, unităţile de Generaţia III (900 şi 1000 MW) rămân dominante, aşa cum am menţionat deja; în acelaşi timp, există cercetări, preocupări şi chiar lucrări, într-un cadru internaţional, pentru punerea la punct a reactoarelor de Generaţia IV, în care se combină şi se confruntă mai multe tehnologii: neutroni rapizi (Supergeneratorul de tip Superphenix oprit în 1997 şi dezvoltat în India), temperatură foarte înaltă, răcirea cu sodiu şi heliu etc; punerea în funcţiune a unui astfel de reactor este prevăzută spre 2040. Pe de altă parte, paralel, în China şi Africa de Sud se dezvoltă cercetări pentru construirea de microreactoare (de 200-250 MW) ceea ce le-ar face accesibile şi ţărilor mici.

Pe termen lung, se are în vedere construirea în Franţa a unui reactor experimental, pe bază de fuziune nucleară (nu fisiune, ca la celelalte) de către un Consorţiu internaţional (ITER – International Thermonuclear Experimental Reactor) care grupează: Uniunea Europeană, SUA, Japonia, Rusia, India şi Coreea de Sud; compoziţia Consorţiului arată că atunci când există voinţă politică, imposibilul poate deveni posibil.

Este, într-adevăr, un real paradox că tocmai energia campioană în materie de ecologie este, în acelaşi timp, capabilă să provoace riscuri majore: explozii şi accidente nucleare (Cernobîl), iradieri şi, mai ales, riscuri legate de tratarea şi stocarea deşeurilor, care fac să se dezlănţuie cele mai puternice pasiuni.

Astfel, de o parte se află mulţi specialişti implicaţi nemijlocit în producţia nucleară şi autori de prestigiu, precum Erik Orsenna şi mulţi ca el, care afirmă că totul este o chestiune de tehnologie şi că deşeurile rezultate din centralele nucleare după 30 de ani de răcire în „piscine” sau la suprafaţă nu mai prezintă niciun pericol. De cealaltă parte, multe ONG-uri, organizaţii de societăţi civile, Greenpeace, etc şi mulţi autori precum Laure Noualhat, ca să dăm numai un singur exemplu, se ridică împotriva deşeurilor considerate un „coşmar nuclear” sau descriu Rusia ca „o pubelă sub cerul liber”100.

Dar, adevărata mare problemă, crede şi Erik Orsenna, este proliferarea armei

atomice: „dacă energia nucleară vrea să-şi dobândească reabilitarea, ea trebuie să facă dovada potrivit căreia cordonul ombilical care o leagă de arma atomică – din care provine – este tăiat”101.

99 Ibidem, p. 42. 100 Laure Noualhat, Déchets, le cauchemar du nucléaire, Ed. Du Seuil, Paris, 2009, pp. 59 – 89. 101 Vezi Erik Orsenna (coord.), Un monde de ressources rares, Ed. Perrin, Paris, 2007, p. 91.

206

G. Geopolitica energetică între dependenţă şi securitate

Creşterea demografică şi economică, urbanizarea şi industrializarea, sunt factori care vor acţiona în deceniile viitoare în direcţia creşterii cererii de energie. Ț ările în curs de dezvoltare vor prelua peste 2/3 din creşterea cererii energetice mondiale. Datorită unei veritabile explozii a cererii asiatice (îndeosebi în China şi India), consumul de petrol şi cărbune al acestui grup de ţări în dezvoltare se va dubla până în 2025 – 2030, iar consumul de gaz se va tripla.

În SUA, producţia naţională de petrol va fi în regres constant până în 2030, în schimb, cea de gaz va creşte; în Europa, resursele de petrol off shore se vor epuiza rapid. Alte ţări dezvoltate şi emergente nu dispun de resurse substanţiale, aşa cum am văzut mai înainte, cu excepţia cărbunelui. În aceste condiţii, exporturile de hidrocarburi ale ţărilor în curs de dezvoltare către ţările dezvoltate şi cele emergente vor creşte considerabil, agravând dependenţa

energetică a acestora din urmă. În perspectiva anilor 2025 – 2030, Europa va depinde în proporţie de 90 - 95%

de importul de petrol şi de 80 - 85% pentru cele de gaz. Dependenţa SUA se va cifra la 65% pentru petrol în 2025 şi 70% în 2030. India va depinde de importul de petrol în proporţie de 87% faţă de 69% în 2005. China va importa 77% din necesarul de petrol. India şi China vor importa în 2030, 40% şi respectiv 27% din necesarul lor de gaz.102

Vom asista, în deceniile viitoare, la o piaţă a furnizorului pentru resursele fosile, îndeosebi pentru petrol şi gaz, în care ţările importatoare vor fi preocupate să-şi diversifice sursele de aprovizionare pentru a diminua dependenţa de o singură sursă şi, în acelaşi timp, să dezvolte surse de energie alternative. De cealaltă parte, ţările exportatoare vor avea un cuvânt greu de spus în ce priveşte selectarea clienţilor pe o piaţă care le va aparţine tot mai mult, cu excepţia situaţiei când progresul tehnologic va oferi alternative fezabile din punct de vedere energetic, economic şi ecologic.

Intrând puţin în detalii, dar căutând să rămânem accesibili, observăm că 2025 – 2030 jalonează o perioadă de tranziţie energetică fundamentală care nu se sfârşeşte la acest orizont, atât în ce priveşte tipurile de combustibili cât şi sursele de aprovizionare. Producţia de hidrocarburi lichide (petrol şi gaz lichefiat, şisturi bituminoase) din afara OPEC nu va fi în măsură să facă faţă cererii în creştere. În acelaşi timp, în multe ţări – Yemen, Norvegia, Oman, Columbia, Marea Britanie, Indonezia, Argentina, Siria, Egipt, Peru, Tunisia – producţia este în declin. În altele, precum Mexic, Brunei, Malaezia, China, India, Qatar, resursele sunt pe cale de epuizare. În acest context, Noul Raport CIA remarcă faptul că şase ţări – Arabia Saudită, Iran, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Irak (posibil) şi Rusia – vor reprezenta cca 40% din producţia mondială de petrol în 2025.103

102 Nicole Gnesotto, Giovanni Grevi, op.cit., pp. 66 – 68. 103 Alexandre Adler, Le nouveau rapport de la CIA, Ed. Robert Laffont, Paris, feb. 2009, p. 168.

207

Producătorii majori rămân cei din Orientul Mijlociu unde se află 2/3 din resursele mondiale; Arabia Saudită, ea singură, va da jumătate din producţia Golfului, respectiv mai mult decât previziunile cumulate pentru înteaga Africă şi zona Mării Caspice.

O concentrare similară observă Noul Raport CIA şi în ce priveşte gazul natural; trei ţări – Rusia, Iran şi Qatar – deţin peste 57% din rezervele mondiale. Două ţări – Rusia şi Iran – deţin împreună cote dominante în producţia mondială de petrol şi gaz. Nici în materie de cărbune situaţia nu se prezintă altfel, patru

ţări – SUA, China, India şi Rusia – deţinând 67% din rezervele mondiale.104 În aceste condiţii, diversificarea surselor de aprovizionare pentru ţările dezvoltate capătă aliura unei misiuni imposibile.

H. Energiile noi, durabile

Spre deosebire de energiile neregenerabile, energii de stock, prezente pe planetă în cantităţi limitate şi, deci epuizabile prin consum, energiile regenerabile sunt autoregenerabile (reînnoibile – renouvellable, fr.), sunt energii de flux: razele soarelui, vântul, mişcarea apelor, plantele, căldura pământului sunt fluxuri permanente, chiar dacă adesea sunt intermitente. Energiile rezultate din aceste fluxuri sunt: energia solară, energia eoliană, energia hidraulică (huila albă), biomasa (huila verde), geotermia; unii autori includ şi energia rezultată din reciclarea deşeurilor.105 Ele sunt energii durabile.106

Cele mai dezvoltate energii autoregenerabile pe plan mondial sunt biomasa (plante şi deşeuri), cu o pondere de 10 - 11% în producţia mondială de energie primară, şi energia hidraulică a cărei pondere este de 2%. Energiile autoregenerabile sunt, de regulă, mai costisitoare decât cele fosile şi, de aceea, se dezvoltă prin politici „voluntariste”: subvenţii, preţuri de răscumpărare a energiei produse, ajutoare pentru investiţii. Prin preconizarea unor astfel de politici, ţările Uniunii Europene au decis, în 2007, că ponderea acestor energii în consumul final de energie va trece de la 8,5% în 2007 la 20% până în 2020.

Marea problemă a acestor categorii de energie este, opiniază şi Christian Ngô, slaba densitate energetică, ele fiind de 1 milion de ori mai puţin dense decât energiile fosile; de exemplu, este nevoie ca 3 600 de litri să cadă de la 100 m pentru a produce 1 KWh, pentru care sunt suficiente 70 grame de benzină.107

Da – conchid Anne Lauvergeon şi Michel - H. Jamard108 - energiile regenerabile au un rol semnificativ de jucat, însă în condiţiile tehnologice, economice şi de mediu în acest început de secol XXI, ele nu pot constitui o soluţie globală, rămânând la funcţia de energii de completare.

104 Ibidem, pp. 169 – 180. 105 A se vedea Jean –Marie Chevalier, op.cit., p. 44. 106 Emilian M. Dobrescu, Energiile regenerabile – eficienţa economică socială şi ecologică, Ed. Sigma, 2009. 107 A se vedea Christian Ngô, op.cit., pp. 87 – 88. 108 Anne Lauvergeon ș i Michel - H. Jamard, op.cit., pp. 98 – 99.

208

Denis Bonnelle şi Renaud de Richter publică, în 2010, o lucrare în care prezintă 21 de energii autoregenerabile neobişnuite, care se adaugă celor clasice; aceste surse de energie care astăzi pot provoca un zâmbet condescendent, sunt în părerea celor doi autori, susceptibile de o abordare cu seriozitate după 2020, respectiv în orizontul 2050. Printre acestea se numără electrificarea transporturilor şi apariţia avionului electric; desalinizarea apei de mare şi osmoza inversă; folosirea apei ca izolant termic; răcirea cu bromură; folosirea energiei solare a deşerturilor; energia oceanelor, respectiv energia declanşată de valuri şi cea obtenabilă din alge.109

Aşadar, ştiinţa va descoperi şi va pune la punct, tehnologii care vor transforma lumea din cea de a doua jumătate a secolului XXI într-un cadrul spaţial pe care astăzi îl imaginează numai autorii de jocuri şi literatură „Science Fiction”110. Numai că oamenii de ştiinţă sunt neobosiţi în căutările lor insolite, laboratoarele de cercetare (îndeosebi militare şi de produse de vârf) desfăşoară programe intensive, serviciile de informaţii ale marilor puteri sunt prezente în războiul tehnologic, astfel încât ideile ies din perimetrul ficţiunii şi ajung aici pe pământ pentru a vedea unele din ele, concretizări surprinzătoare într-un orizont de timp apropiat.

1. Energia solară

Pentru producerea de electricitate, energia solară este captată de celule

fotovoltaice sau fotobaterii care transformă direct energia solară în electricitate, cu randamente considerate bune, de 10 - 30%; din păcate, electricitatea fotovoltaică, astfel produsă, este şi intermitentă, prin definiţie, şi costă de 5 – 10 ori mai mult decât electricitatea tradiţională, ajungând la costuri de investiţii între 4 000 – 6 500 euro pe KW. Ea se justifică în zonele neconectate la reţeaua naţională de electricitate, unde problema accesului la energie este esenţială.

La nivelul tehnologiilor actuale, dezvoltarea acestor energii nu se poate realiza decât prin politici de tip „voluntarist”; se aşteaptă ca nanotehnologiile şi utilizarea de ultramicrofilme să permită, în viitor, obţinerea de randamnete superioare. Oricum, energia solară este o energie a viitorului.111

Mintea noastră percepe, şi astăzi cu greutate, dimensiunile unei astfel de bogăţii. În schimb, în urmă cu aproape 100 de ani, Thomas Edison declara într-o conversaţie cu Henry Ford şi Harvey Firestone: „Aş paria averea pe Soare şi energia solară; sper să nu aşteptăm până când petrolul şi cărbunele se vor epuiza”112.

109 Denis Bonnelle, Renaud de Richter, 21 énergies renouvelables insolites pour le 21e siècle, Ed. Ellipses, Paris, 2010, p. 24, pp. 24 – 32, pp. 41 – 50, pp. 97 – 102, pp. 124 – 128. 110 Alban Vétillard, op.cit., subcap. „Les énergies futuristes”, pp. 76 – 82. 111 A se vedea ș i Anne Lauvergeon ș i Michel - H. Jamard, op.cit., pp. 87 – 91. 112 Vezi Al Gore, Choisir, maintenat, vers. fr., Ed. de la Martinière, Paris, 2010, p. 57.

209

2. Hidroenergia Energia mărilor, fluviilor şi a oceanelor a fost utilizată din timpuri străvechi

ca energie mecanică (roata morilor); din secolul XIX, prin cuplarea unor turbine la generatoare s-a trecut la producerea de energie electrică şi, astfel, a început era construcţiei de baraje.

Există centrale construite prin bararea cursului apei şi amenajarea unui baraj şi centrale construite pe firul apei care, odată construite, produc electricitate la un cost marginal, apropiat de zero, cu menţiunea că producţia depinde de debitul de apă.

Energia oceanelor, a mareelor, poate fi captată în uzine maremotrice; o primă astfel de uzină a fost construită în 1966, în Franţa; astăzi mai există în Canada, Marea Britanie, Argentina, în timp ce în Scoţia se captează energia valurilor. Sunt, de asemenea, de menţionat încercările de captare a energiei rezultate din diferenţele între temperaturile apei oceanelor, la adâncime şi la suprafaţă.

3. Geotermia Este energia care se obţine din căldura scoarţei terestre, cunoscutele gheizere.

O primă instalaţie a fost construită în 1904 în Italia, la Larderello. Mai există în SUA, în regiunea Geysers, cca 20 de astfel de unităţi care, în anii 1970, erau suficiente pentru a alimenta cu electricitate oraşul San Francisco113; în Islanda, în regiunea Reykjavik, o bună parte din electricitate şi încălzire este asigurată prin geotermie. În Franţa, Casa Radio din Paris şi o parte din oraşul Melun sunt încălzite pornind de la pânzele subterane de apă caldă.114

Există zăcăminte geotermice aşa cum există zăcăminte petroliere, unele oferind condiţii mai favorabile decât altele, în funcţie de adâncimea la care se află pânza de apă; ca şi la petrol, există calităţi diferite de geotermie şi regăsim şi aici posibilitatea de cogenerare, respectiv producţia simultană de căldură şi electricitate.115

4. Energia eoliană Potenţialul global de energie eoliană este estimat la 50.000 TWh faţă de

producţia electrică mondială care este de ordinul a 18.000 TWh; costul electricităţii revine la 4 – 7 eurocenţi pe KWh.116

„Campioană” în ce priveşte utilizarea acestei energii este Danemarca, urmată de Germania; eforturi şi investiţii ce vin dintr-o preocupare prioritară se înregistrează în Spania, iar Anglia, Portugalia, Irlanda urmează. Aceste dezvoltări nu vin, în mod preponderent, din nevoia economică ci, mai degrabă,

113 Vezi Jean – Marie Chevalier, op.cit., p. 48. 114 Alban Vétillard, op.cit., pp. 66 – 67. 115 A se vedea Christian Ngô, op.cit., pp. 102 – 107. 116 Vezi Jean – Marie Chevalier, op.cit., pp. 49 – 50.

210

din preocupările ecologice, devenite priorităţi în Uniunea Europeană, ştiut fiind faptul că energia eoliană este cea mai puţin poluantă.

5. Biomasa şi Biocarburanţii Este, aşa cum am menţionat, energia autoregenerabilă cea mai dezvoltată, cu

10 - 11% în consumul energetic total; este vorba, esenţialmente, de lemnul de foc, biocarburanţii, vegetalele, fiinţele vii şi deşeurile organice.117 Ponderea ei în cererea energetică mondială se va menţine la acelaşi nivel şi în 2030.118

Lemnul de foc este utilizat direct pentru încălzire cu randamente energetice slabe; puterea sa calorică este de 10 – 18 MJ (megajuli), inferioară cărbunelui (28 MJ/kg) şi, încă mai mult, motorinei (42 MJ/kg); rămâne sursa energetică de bază pentru încălzit şi gătit, pentru cca 2 miliarde de locuitori ai planetei, care nu au acces la surse moderne de energie.119

În unele ţări dezvoltate, încălzitul cu lemne cunoaşte o importantă dezvoltare datorită centralelor termice casnice cu randament ridicat şi care presupun condiţionarea prealabilă a lemnului sub formă de aglomerate (brichete).120 Există, de asemenea, tehnologii care permit producerea de electricitate pe bază de biomasă.121

Ne-am referit deja la biocarburanţi şi la dezvoltarea lor controversată. Arătam că este vorba despre bioetanol, substitut al benzinei, obţinut pe bază de trestie de zahăr, sfeclă, grâu şi porumb. O transformare a motoarelor (flex fuel) permite alimentarea fie cu benzină, fie cu etanol; în Brazilia, 80% din vehiculele noi sunt flex fuel.122

Cealaltă formă de biocarburant este biodieselul, substitut al motorinii, şi se obţine pe bază de rapiţă, floarea soarelui şi soia. În ambele situaţii, etanolul şi biocarburantul diesel, să nu uităm că este vorba despre agrocarburanţi; cu alte cuvinte, aşa cum se exprimă şi Christian Ngô, trebuie făcută opţiunea între a mânca şi a circula.123

Anne Lauvergeon şi Michel - H. Jamard124, reamintesc că cele trei miliarde de persoane suplimentare, până în 2050, vor trebui hrănite, pledând pentru păstrarea suprafeţelor de teren agricole, potrivit vocaţiei lor iniţiale, orientând discuţia spre energii care au nevoie de mai puţin spaţiu, în favoarea naturii şi a alimentaţiei.125

117 Christian Ngô, op.cit., pp. 89 – 90. 118 Nicole Gnesotto, Giovanni Grevi, op.cit., p. 64. 119 Vezi Jean – Marie Chevalier, op.cit., pp. 50 – 51. 120 Francis Meunier, Les énergies renouvelables, Ed. Le Cavalier Bleu, Paris, 2010, pp. 45 – 49. 121 Vezi Alban Vétillard, op.cit., pp. 60 – 62. 122 Ibidem, pp. 51 – 52. 123 A se vedea Christian Ngô, op.cit., pp. 90 – 92. 124 Anne Lauvergeon ș i Michel - H. Jamard, op.cit., pp. 91 – 94. 125 Vezi ș i Francis Meunier, op.cit., pp. 49 – 65.

211

I. Se impune tranziţia energetică

De-acum, aproape nimeni nu se mai îndoieşte de cauzele perturbărilor de mediu; acestea gravitează în jurul marelui „vinovat” al civilizaţiei moderne: emisiile de gaz carbonic şi alte gaze cu efect de seră, chiar dacă, într-o anumită măsură, se poate stabili o legătură între temperatura Pământului şi limitele de gaz carbonic.

Amploarea pe care o va crea fenomenul în secolul al XXI-lea a fost studiată în cadrul GISC (Grupul Internaţional de Studii asupra Climatului), cu ajutorul computerelor de mare putere, rezultând un număr impresionant de ipoteze care, sintetizate, permit degajarea câtorva trenduri126:

- În cazul menţinerii constante a concentrării de la nivelul anului 2000, creşterea de temperatură în intervalul 2000 – 2100, s-ar putea situa în jurul mediei de 0,60, scenariu considerat ca foarte puţin probabil;

- Pentru scenarii de creştere economică bazată pe progres tehnologic şi dezvoltarea treptată a surselor de energie fără emisii de gaz cu efect de seră, creşterea medie s-ar situa, pentru 100 de ani, între 1,8 şi 2,4 grade.

Scadenţa anului 2100 înseamnă, pe plan demografic, 7 – 10 miliarde, conform scenariilor extreme; mai curând omenirea va putea conta pe încă 3 miliarde de cetăţeni, în plus, pe planetă. PIB pe cap de locuitor porneşte de la cca 5 000 de dolari în anul 2000 pentru a se multiplica de patru ori, într-un secol; punctul de pornire, momentul nostru zero, mai înseamnă un consum de energie primară în care cărbunele reprezintă 26%, petrolul 39% şi gazul 28%, judecate a fi responsabile pentru emiterea de gaze şi încălzirea climatului.

Până în anul 2050, consumul energetic mondial va creşte, şi ne-am referit deja la acest aspect; dar, această creştere va trebui să se intersecteze cu alte două evoluţii:

- necesitatea limitării la maxim a emisiilor de gaze cu efect de seră, ceea ce presupune, ca nivel de reducere, împărţirea lor la 2, cel puţin, şi chiar la 4, în ţările dezvoltate, pentru a contrabalansa creşterile de emisii în China şi India;

- înlocuirea treptată a petrolului şi a gazului, ale căror rezerve se epuizeză; pentru petrol, analiştii se aşteaptă la un „peak oil” spre 2030 şi pentru gaz în intervalul 2050 – 2080; din punct de vedere energetic, succesorul este cărbunele cu resursele sale abundente, dar care nu numai că nu rezolvă problema gazelor dar chiar o agravează, în absenţa unor tehnologii spectaculoase.

Soluţia înseamnă tranziţie, dar tranziţie nu înseamnă tergiversare şi nici revenirea omenirii în peşterile preistoriei sale, ci - aşa cum preconizează şi Jacques Lesourne127 - implementarea unor acţiuni convergente. Aceste acţiuni au fost dezvoltate în cartea Omenirea secolului al XXI-lea şi Guvernul Mondial.128

126 Jacques Lesourne, Les crises et le XXI – e siècle, Ed. Odile Jacob, Paris, 2009, pp. 54 – 56 ș i p. 73. 127 Ibidem, pp. 72 – 81. 128 Ştefan Mâşu, Omenirea secolului al XXI-lea şi Guvernul Mondial, Ed. Rao, Bucureşti, 2011, pp. 155.

212

Dar toate măsurile sunt imaginabile şi realizabile numai dacă omenirea va fi capabilă să protejeze această „coajă de portocală”, această suprafaţă a

Pământului în care se găsesc energia, hrana, apa, apoi solul, subsolul, minereurile, căile de navigaţie, pădurile şi chiar aerul.

BIBLIOGRAFIE 1. ADLER, Alexandre, Le nouveau rapport de la CIA, Ed. Robert Laffont, Paris,

feb. 2009 2. BONNELLE, Denis; De RICHTER, Renaud, 21 énergies renouvelables insolites

pour le 21e siècle, Ed. Ellipses, Paris, 2010 3. CHEVALIER, Jean – Marie, Les 100 mots de l'énergie, Ed. PUF, Paris, 2008 4. COLECTIV AUTORI, Images économiques du monde, Ed. Armand Colin,

Paris, 2010 5. DOBRESCU, Emilian M., Energiile regenerabile – eficienţa economică socială şi

ecologică, Ed. Sigma, 2009 6. FRANÇOIS, Ludovic; REBUT, Élise, Après le pétrole; la nouvelle économie

écologique, Ed. Ellipses, Paris, 2009 7. FURFARI, Samuele, Le monde et l' énergie, enjeux géopolitiques, Ed. Techniq,

Paris, 2009 8. GORE, Al, Choisir, maintenant, vers. fr., Ed. de la Martinière, Paris, 2010 9. GNESOTTO, Nicole; GREVI, Giovani, Le monde en 2025, Ed. Robert Laffont,

Paris, 2007 10. LAUVERGEON, Anne; JAMARD, Michel – H., La troisième révolution

énergétique, Ed. PLON, Paris, 2008 11. LESOURNE, Jacques, Les crises et le XXIe siècle, Ed. Odile Jacob, Paris, 2009 12. MÂŞU, Ştefan, Omenirea secolului al XXI-lea şi Guvernul Mondial, Ed. RAO,

Bucureşti, 2011 13. MEUNIER, Francis, Les énergies renouvelables, Ed. Le Cavalier Bleu, Paris,

2010 14. MONS, Ludovic, Les enjeux de l'énergie, Ed. Larrouse, Paris, 2008 15. NAZET, Michel, La géopolitique pour tous, Ed. Ellipses, Paris, 2010 16. NGÔ, Christian, Demain, l'énergie, Ed. DUNOD, Paris, 2009 17. NOELS, Geert, Econochoc, Ed. Anthemis, Belgia, 2008 18. NOUALHAT, Laure, Déchets, le cauchemar du nucléaire, Ed. Du Seuil, Paris,

2009 19. ORSENNA, Erik (coord.), Un monde de ressources rares, Ed. Perrin, Paris,

2007 20. VÉTILLARD, Alban, Énergie, Climat, Développement: l'heure des choix, Ed.

L'Harmattan, Paris, 2009 21. WIHBEY, Michael, Le Nouvel Ordre du Pétrole, Ed. Academy Finance,

Geneva, 2009

213

DESIGN HIGH-LEVEL DE MICROGRID CONTROLAT DE SISTEME MULTI-AGENT

Marius AVRĂMESCU1, Adina Magda FLOREA2

1, 2) Drd. Ing., Universitatea POLITEHNICA Bucuresti, Facultatea de Automatică şi Calculatoare

avramescu.marius@gmail.com

Rezumat

Această lucrare descrie un Microgrid controlat de sisteme multiagent. Reţeaua electrică existentă are multe probleme.

Printre acestea sunt: subcapacitate, lipsa de calitate a energiei electrice şi poluarea mediului. Modernizarea infrastructurii şi înlocuirea echipamentelor şi dispozitivelor vechi este o modalitate de a ajunge relativ rapid la standardele impuse de Smart Grid. O altă soluţie de a furniza energie de înaltă calitate şi non-poluantă este conceptul de Microgrid. Aceasta reţea se bazează pe energie regenerabilă din unităţi numite generare distribuită (DG). Din păcate, acest tip de de sursă de energie nu poate asigura un flux constant de energie.

Integrarea Microgrids în reţelele electrice este următorul pas spre realizarea Smart Grid. Un design high-level de microgrid este prezentat în acest articol. O abordare distribuita a fost adoptată în modelarea Microgrid.

Cuvinte-cheie: Microgrid, Sisteme multi-agent, DG, Smart Grid

Abstract

This paper describes a Microgrid controlled by Multiagent Systems. Existing electrical grid has many problems.

Among them are: undercapacity, lack of power quality and pollution of the environment. Upgrading the infrastructure and replacing old equipments and devices is one way of reaching relatively fast the standards comprised by Smart Grid. Another solution of providing high quality and non-polluting energy is the concept of Microgrid. These grids rely on renewable energy from units called Distributed Generation (DG). Unfortunately this type of power sources cannot provide a constant energy flow.

Integration of Microgrids in electrical networks is the next step towards achieving Smart Grid. A high level design of microgrid is presented in this article. A distributed approach was adopted in modeling the Microgrid.

Key-words: Microgrid, MAS, DG, Smart Grid

* * *

Introducere

Viitoarele modele pentru reţelele de energie electrică trebuie să permită încorporarea celor mai recente modificări în tehnologie în vederea creşterii calităţii energiei, mediului şi comerţului. Conceptul de "reţea inteligentă", are principalele ingrediente pentru a crea noua generaţie a reţelelor electrice. Smart

214

Grid se defineşte ca o reţea electrică, care utilizează tehnologii de ultimă generaţie pentru a elimina defectele din reţea, e.g. blackouts (penele de curent) şi brownoutsce care apar în principal din cauza subcapacităţii, şi pentru a permite o mai bună fiabilitate globală printr-o monitorizare avansată şi management adecvat.

Integrarea microgrids în reţeaua electrica existentă, poate pune lucrurile în mişcare în direcţia unei reţele inteligente de mari dimensiuni. Un Microgrid (MG) este o grupare localizată de producere a energiei electrice, de stocare a energiei, şi sarcini, care operează conectate la o reţea centralizată tradiţională, cu posibilitatea de a se deconecta în orice moment. Posibilitatea de funcţionare în modul "insulă", ca o garanţie la dezastrele naturale şi cele provocate de om este un mare avantaj al conceptului microgrid. Se poate deconecta de la reţeaua mai mare şi funcţiona pe cont propriu (poate nu la un nivel normal, dar cu siguranţă acceptabil), până când trece situaţia de urgenta.

MG foloseşte de generare distribuită pentru a reduce distanţa fizică şi electrică între generare şi sarcini. Acest lucru contribuie la îmbunătăţirea în eliminarea blocajelor de distribuţie şi de transport, reducerea pierderilor şi amânarea investiţiilor în sistemele noi de transmisie şi generare la scară mare [4].

Generarea distribuită (DG) este formată din generatoare de mică putere, cum ar fi microturbine, matrice solare, celule de combustibil, sau instalaţii de eoliene mici. Aceste unităţi sunt împrăştiate în apropierea clienţilor, spre deosebire de centralele tradiţionale centralizate. Unele dintre aceste unităţi pot aparţine chiar clienţilor care sunt conectaţi la reţea. Aceasta "generare distribuită" implică, de asemenea, o abordare distribuită în managementul de date şi controlul fluxului.

Sistemele multi-agent (MAS) au abilităţi perfecte pentru acest tip de control. Agenţii sunt autonomi, flexibili, pot lucra împreună spre un obiectiv comun, şi anume bunăstarea întregului Microgrid. Acest lucru înseamnă putere de înaltă calitate, fără întreruperi de energie pentru consumatori, un impact mic asupra mediului, preţuri mai mici atât pentru generare cât şi pentru consumul de energie, recuperare mai rapidă dupa eşecuri.

Related Work

Această secţiune este împărţită în două părţi: hardware şi software. Unii cercetători au urmat calea de modelare a reţelelor electrice în timp ce alţii au studiat soluţii fizice pentru producerea de energie sau de stocare de energie, câţiva dintre ei au obţinut rezultate cu adevărat fascinante, de exemplu, extragerea energiei din aer comprimat stocat subteran.

Software

Agenţii şi sistemele multi-agent dau un nou mod de a analiza, proiecta şi implementa sisteme complexe distribuite de cooperare şi control [1]. Un agent poate primi informaţii senzoriale din mediul său şi poate efectua acţiuni care

215

aduc modificări la mediu [1]. Exemple de medii în care agenţii pot fi situaţi includ lumea fizică şi sisteme de control sau pe Internet [1]. Într-un sistem real, un agent nu poate interacţiona direct cu orice mediu. Acesta este responsabil să primească informaţii nu prin intermediul senzorilor, ci printr-un utilizator care acţionează ca intermediar. În acelasi mod, agentul nu trebuie să acţioneze în orice mediu, ci mai degrabă poate oferi feedback sau sugestii unei terţe părţi [1] [2].

Agenţii pot fi utilizaţi pentru a simula sisteme din lumea reală. În [6] un simulator bazat pe agenţi software încearcă să creeze comportamentul dinamic al unui oraş inteligent. Se simulează dispozitive discrete eterogene, care consumă şi / sau produc energie, care sunt capabile sa acţioneze în mod autonom şi să colaboreze. Comportamentul acestor dispozitive e.g. case inteligente, a fost modelat pentru a se a apropia cât mai mult de modelele reale, de comportamentul obiectelor fizice respective [6].

Hardware

Generarea distribuită contribuie la îmbunătăţirea calităţii energiei electrice. Însă introducerea pe scară largă de unităţi descentralizate de generare a energiei poate conduce la instabilitatea profilului de tensiune. Fluxurile de energie bi-direcţionale şi gestionarea complexă a puterii reactive poate fi problematică şi poate duce la fluctuaţiile de tensiune. În plus, scurtcircuite şi suprasarcini sunt furnizate de surse multiple, fiecare independent neputând detecta anomalia [11].

Multă muncă de cercetare se depune în domeniul de "stocare a energiei". Energia regenerabilă nu este o opţiune viabilă, cu excepţia cazului în care energiile pot fi stocate pe o scară largă [5]. Soluţiile găsite pot fi „foarte exotice” e.g., "Ultracapacitors" care pot stoca cantităţi uriaşe de sarcină electrică în straturi groase de atomi, alături de electrozi şi bobine cu fire superconductoare capabile să stocheze cantităţi mari de curent care circulă pe termen nelimitat [5].

Microgrid Design

Bazându-ne pe problemele reţelei electrice acutale, au fost identificate câteva entităţi ca fiind esenţiale într-un Microgrid.

Entităţi

În acest articol au fost folosite următoarele tipuri importante de entităţi: - Consumer Unit (CO) – entitate care consumă energie - Distributed Generation (DG) – entitate care generează energie - Energy Storage (ES) – entitate care poate stoca energie - Smart Substation (SS) – entitate ce asigură energie de la reţeaua electrică.

216

Conexiuni

În afară de aceste entităţi, microgrid-ul cuprinde şi legaturile între acestea.

Toate entităţile au o legatură directă la reţea şi, dacă este posibil, un set de conexiuni cu alte entităţi care fac parte din microgrid. De exemplu, o entitate CO poate fi conectată la un DG sau la un ES, dar va avea întotdeauna o legătură directa la reţea. Microgrid permite oricâte conexiuni sunt necesare între

entităţi. În cazuri speciale, o entitate CO poate avea conexini cu mai multe DG-uri în scopul de satisfacerii nevoilor sale.

O entitate poate avea mai multe conexiuni, dar nu este necesar ca toate acestea să fie active în acelaşi timp, în unele cazuri, acest lucru nici nu este posibil fizic.

Rezolvarea problemelor in Microgrid

Dacă o entitate se deconectează de la reţea, entităţile din microgrid trebuie să ia măsuri pentru a contracara acest incident. Dacă, de exemplu, o entitate DG devine inactivă, acel CO care se alimenta de la DG trebuie să închidă conexiunea cu entitatea inactivă şi să comute la o altă legătură care satisface nevoile sale.

În cazuri de putere insuficientă în interiorul microgrid, pot fi efectuate mai multe acţiuni. Entităţile de tipul DG care nu funcţionează la capacitate maximă pot creşte generarea de energie în reţea şi bateriile pot descărca orice energie pe care o au stocată. SS poate „negocia” cu alte entităţi SS, care sunt conectate la aceasta, şi pot cere energie adiţională ca să fie livrată în microgrid. O altă acţiune care se ia în cazurile de consum redus de energie este faptul că numai consumatorilor de înaltă prioritate li se permite să consume energie din reţea.

O altă problemă care poate apărea în MG este excesul de putere în reţea. Aceasta poate fi rezolvată de catre entităţile EG prin procedura de absorbţie şi stocare de energie, în scopul de a păstra sarcina din reţea de la un prag rezonabil. Aceasta energie poate fi utilizată la un moment ulterior atunci când nivelul de energie scade în MG.

217

Nevoia de MAS

Un control centralizat al microgrid este inadecvat pentru rezolvarea problemelor descrise mai sus. O abordare distribuită poate evita blocajele care sunt inevitabile în abordarea centralizată. Un alt avantaj este faptul că defecţiunile sunt rezolvate mult mai rapid şi implică numai entităţile care sunt afectate de problemă.

Exemple de enitati conectate la grid şi intre ele

Folosirea MAS este cea mai bună opţiune pentru obţinerea unui control distribuit al fluxului de energie în MG şi un bun răspuns reactiv şi proactiv la diferite situaţii ce pot apărea.

Agent Specification

În această secţiune, sunt descrise mai multe tipuri de agenţi. Fiecare entitate în MG este controlată de un agent. Un agent este o componentă hardware sau software situată într-un mediu care este capabil de acţiuni flexibile autonome. Autonomia este un concept greu de definit cu precizie. Într-un sens simplu, aceasta înseamnă că sistemul ar trebui să poată acţiona fără intervenţia directă a oamenilor sau a altor agenţi şi că acesta ar trebui să aibă controlul asupra propriilor comportamente şi stări interne [1]. Prin flexibil se înţelege că sistemul este: - receptiv: agenţii trebuie să perceapă mediul şi să răspundă într-un timp scurt

la schimbările dinamice care apar; - proactiv: agenţii nu ar trebui să acţioneze pur şi simplu ca răspuns la mediul

lor, aceştia ar trebui să fie în măsură să prezinte un comportament oportunist, "goal-oriented" şi să ia iniţiativă dacă este nevoie;

- social: agenţii ar trebui să poată interacţiona, atunci când este cazul, cu alţi agenţi sau oameni în vederea realizării sarcinilor lor proprii şi de a ajuta pe alţii cu activităţile lor [1]. Caracteristicile descrise mai sus reprezintă esenţa agenţilor. Toate acestea

combinate fac din agent un instrument foarte puternic pentru aplicaţii distribuite. Microgrid-ul prezentat în acest articol este controlat folosind aceste tipuri de agenţi:

218

- facilitator agent - consumer agent - generation agent - storage agent - substation agent

Fiecare agent are caracteristici şi trăsături speciale, în funcţie de entitatea pe care o controlează.

Facilitator Agent Facilitatorul este un agent special, deoarece este legat de toţi ceilalţi agenţi

din reţea. Daca apare o problemă în MG, facilitatorul poate propune sau să accepte soluţii la / de la restul entităţilor. Facilitatorul analizează situaţia şi toate metodele posibile, ia o decizie şi trimite instrucţiuni către entităţile implicate. În cazul în care problema care apare în MG nu este foarte gravă (de exemplu, o entitate devine inactivă şi afectează o mică parte din MG) facilitatorul poate lăsa entităţile implicate să o rezolve şi să nu intervină decât dacă problema persistă. Un agent facilitator poate verifica din când în când încarcarea curenta în reţea şi sa ia măsuri în cazul în care anumite praguri sunt atinse.

Consumer Agent Acest agent trebuie sa se asigure ca entitatea consumatoare pe care o

controlează primeşte cantitatea de energie de care are nevoie. Poate activa o altă legătură din grupul conexiunilor entităţii în cazul în care cea actuală este inactivă sau furnizorul a fost deconectat de la reţea. Un alt motiv pentru trecerea la o altă conexiune poate fi faptul că furnizorul curent nu mai poate satisface nevoile consumatorului.

Fiecare CO are o prioritate care este dată atunci când este conectată în reţea şi poate fi modificată de interventia umană într-un moment ulterior, dacă este necesar. Importanţa acestei funcţii pot fi observată atunci când MG are cu nivel redus de energie; e.g., în cazul în care consumatorul are o prioritate mai scăzută, va fi permis să consume o cantitate mai mică de energie în loc de consumul său normal. În acest fel, energia este distribuită proporţional cu prioritate consumatorului. Această situaţie este doar temporară pâna când MG funcţionează din nou în parametrii normali.

Generation Agent Generarea este cel mai important aspect al unui microgird. Energia este de

obicei regenerabilă şi se obţine din surse cum ar fi: panouri solare, microturbine, biomasă, vânt etc. Integrarea în MG este foarte greu de realizat: necesită de obicei hardware suplimentar, energia regenerabilă este intermitentă iar fluctuaţiile în producţia de energie pot avea un impact asupra frecvenţelor, tensiunilor, cauzând instabilitate în sistemul de generare a energiei şi întrerupere în domeniul serviciilor pentru clienti. Acest agent încearcă să rezolve problemele prin controlul fluxului de energie. Metoda folosită este alimentarea entităţilor direct conectate la DG-ul controlat de agent cu energia de care au nevoie şi apoi

219

să depoziteze restul de energie sau să îl livreze în reţea. Dacă niciuna dintre alternative nu este posibilă, agentul poate decide să scadă sau să oprească producerea de energie.

Storage Agent Agentul de depozitare gestionează fluxul de energie prin ES. Este evident că,

fără acest tip de entităţi, o mare parte din energie ar fi irosită. Acest dezavantaj mare a energiilor regenerabile (intermitentă) poate fi învinsă cu ajutorul entităţilor ES. SA rezolvă probleme cum ar fi nivel mic de energie în MG prin descărcarea resurselor ES în cadrul reţelei. Agentul poate interveni, de asemenea, în cazul în care detectează un nivel de energie ridicat în MG, prin absorbţia şi stocarea de energie.

Scopul principal este de a păstra sarcina din reţea la un prag rezonabil. Substation Agent SS este o entitate care poate comunica cu alte entităţi din afara MG, posibil

cu alte microgriduri sau cu alti agenţi de acelaşi tip. Agentul ce controlează această entitate este responsabil cu cantitatea de energie adusă în MG. În anumite situaţii, acest agent are puterea de a decide dacă un DG are voie să genereze energie în reţea.

Analiza aplicaţiei

Agenţii şi mediul Agenţii reacţionează la mediul înconjurator; ei percep modificări, comunică

cu alţi agenţi, analizează situaţia şi pot să ia măsuri în vederea realizării obiectivelor şi obligaţiilor lor. Agenţii sunt încărcaţi în mediu ori de câte ori entităţile controlate de ei se conectează la MG şi sunt descărcaţi din mediu în cazul în care entitatea este deconectată de la MG. Fiecare agent îşi actualizează starea curentă în mediu, la intervale constante. De asemenea, ei actualizează informaţiile lor interne, cum ar fi:

- ce stie agentul; - ce crede agentul; - ce vrea agentul.

Rolurile agentilor Microgrid poate avea un singur SS. Alte entităţi SS pot exista în MG, dar ele

ramân inactive cu excepţia cazului în care apare o perturbaţie la SS-ul primar şi este deconectat de la reţea. Unităţile SS auxiliare îmbunătăţesc capacitatea de „auto-vindecare” a MG, din cauza posibilităţii de a trece rapid la una dintre ele în cazul în care SS primar este indisponibil. Facilitatorul este responsabil cu detectarea acestui tip de incidente; în cazul în care SS auxiliar există în mediu, un mesaj va fi trimis pentru „a trezi” agentul SS auxiliar. Acesta a fost un scenariu în care este abordat un incident neaşteptat. Pentru a afla exact ce se întâmplă în

220

cazul unor incidente neprevăzute, vor fi descrise comportamentul şi rolurile agentului facilitatorului.

Unul dintre rolurile facilitatorului este de a detecta anomalii în MG, de-a localiza defectul cât mai repede posibil, să găsească o soluţie şi să ia acţiunile necesare care rezolvă problema. Un alt rol este de a verifica periodic dacă nivelul de MG de energie este în parametri optimi. Dacă nu este cazul, facilitatorul poate lua proactiv acţiuni în scopul de-a aduce nivelul de energie în intervalul satisfăcător. Acest agent poate accesa datele despre orice alt agent care lucrează în mediul înconjurator, în scopul de a localiza defecte sau să comunice cu agenţii. Facilitatorul poate fi considerat un "gardian al microgridului".

Substation agent este responsabil cu integrarea unei cantităţi mari de energie de la reţeaua centralizată tradiţională în MG. Un alt rol al agentului staţiei reprezintă comunicarea cu alţi agenţi SS similari din alte microgriduri sau alte reţele, în cautare de mai multă energie (dacă este necesar). Mai mult decât atât, acest tip de agent trebuie „să negocieze” cu agenţii de tipul DG - preţul per unitate de energie generată în reţea şi cu agenţii CO - preţul pe unitatea de energie consumată de la reţea. De asemenea, trebuie să stabilească un preţ pe unitatea de energie pe care o aduce în MG. Acest lucru se face în funcţie de

momentul consumului (de exemplu, cazul în care consumul este de la orele de vârf, preţul este mai mare). Un exemplu pentru consumul de energie pentru o zi întreaga este dat în Figura 3.

Exemplu de curbă de consum Agentul consumator, agentul de depozitare şi agentul de generare au un rol

important de comunicare între ele în cazul în care entităţile sunt conectate corespunzător (e.g., entităţile conectate în Figura 2). Acestea fac schimb de informaţii şi decid care dintre conexiuni trebuie activate (decizia este luată în funcţie de costuri sau de calitatea energiei; pot fi luati în considerare şi alţi factori). Pot fi activate legăturile directe între entităţi sau conexiunile entităţilor cu MG devin active.

Concluzii şi future work

Reţelele vor deveni sisteme inteligente cu fluxuri flexibile controlate şi susţinute de tehnologii informaţionale. Este evidentă nevoia de soluţii software

221

capabile de acest tip de control şi de gestionare a datelor. Aplicaţiile care utilizează MAS sunt foarte puternice în acest domeniu şi pot realiza o integrare “fault-free” a reţelelor de tip Microgrid în reţeaua electrică actuală.

Sistemul multi-agent propus în această lucrare încearcă să rezolve sau să prevină un set mare de probleme care pot apărea la integrarea de MG într-o reţea. A fost implementat într-o aplicaţie C # folosind Visual Studio 2010.

În scopul de a merge mai departe cu dezvoltarea implementării MAS, vor fi create scenarii cu date reale şi simulate, utilizând aplicaţia. În acest fel unele ipoteze făcute în aplicaţia software care nu sunt fezabile în lumea reală pot fi eliminate. Pentru a creşte acurateţea, vor fi implementaţi noi factori şi noi formule şi integrate astfel în baza de cunoştinţe de către fiecare agent. De asemenea, pentru a obţine rezultate mai rapide, va fi dezvoltată şi adăugată la simulare o interfaţă grafică (GUI).

Bibliografie

[1] Nicholas R. Jennings, Katia Sycara and Michael Wooldridge, “A Roadmap of Agent Research and Development”, Int Journal of Autonomous Agents and Multi-Agent Systems, 1998, pp. 275-306.

[2] J Qilin Li, Mingtian Zhou, “The Future-Oriented Grid-Smart Grid”, Journal of computers, Vol. 6, No. 1, January 2011.

[3] M. Pipattanasomporn, H. Feroze, and S. Rahman, “Multi-Agent Systems in a Distributed SmartGrid: Design and Implementation”, Proc. IEEE PES 2009 Power Systems Conference and Exposition (PSCE’09), Mar 2009, Seattle, Washington, USA.

[4] Paolo Piagi, Robert H. Lasseter, “Autonomous Control of Microgrids”, IEEE PES Meeting, Montreal, June 2006.

[5] David Lindley, “The Energy Storage Problem”, Nature, Vol 463, 7 January 2010 [6] Stamatis Karnouskos, Thiago Nass de Holanda, “Simulation of a Smart Grid City

with Software Agents”. [7] Jiming Liu, Benyun Shi, “Autonomy-Oriented Mechanisms for Efficient Energy

Distribution”. [8] N. R. Jennings, “The ARCHON™ System and Its Applications”. [9] N. R. Jennings J. M. Corera I. Laresgoiti, “Developing Industrial Multi-Agent Systems”. [10] Hassan Feroze, “Multi-Agent Systems in Microgrids: Design and Implementation”. [11] K. Purchala, R. Belmans, L. Exarchakos and A.D. Hawkes, “Distributed generation and

the grid integration issues”.

222

SPECTRUL RISCURILOR ÎN ACTIVITĂŢILE DE EXPLORARE, EXPLOATARE, PROCESARE ŞI COMERCIALIZARE

A COMBUSTIBILOR FOSILI

Gheorghe BULIGA Dr. ing., Preşedintele Asociaţiei “Societatea Inginerilor de Petrol şi Gaze”

g.buliga@sipg.ro

REPERE IMPORTANTE DIN ISTORIA FOLOSIRII PETROLULUI ŞI GAZELOR EXISTENTE ÎN TERITORIUL ROMÂNIEI – CRONOLOGIE

Mihai OLTENEANU1, Veronica OLTENEANU2

Asociaţia Inginerilor de Petrol şi Gaze 1) jurnalist de ştiinţă, 2) jurnalist

mihai.olteneanu@gmail.com

Rezumat. Autorii prezintă câteva momente importante privind utilizarea petrolului existent în acumulările din subsolul României.

Cuvinte-cheie: Zăcământ, petrol, gaze

Abstract. The authors present some important moments about the exploitation of the crude oil in underground reservoirs of Romania.

Secolele I–V, prin săpăturile arheologice efectuate pe fostele locaţii ale cetăţilor: Sucidava, Tomis, Histria şi Târgşorul Vechi, s-a constatat că mortarul care consolida zidurile era format din hidrocarburi.

1517; 1546, s-a găsit un hrisov domnesc care citează faptul că fiii lui Alexandru cel Bun au dat satul Lucăceşti cu gropile de păcură mânăstirii Bistra.

15 august 1676, într-un zapis domnesc semnat de Mihail Şuţu, s-a consemnat că fântănarii din Păcureţi (Prahova) se îndeletniceau cu scoaterea şi comercializarea păcurii încă din anul 1550.

1716, marele domnitor cărturar Dimitrie Cantemir scria în lucrarea sa Descriptio Moldaviae: „Pe malurile râului Tazlăul Sărat, nu departe de Moineşti, în ţinutul Bacăului, iese un izvor de răşină minerală pe care ţăranii îl folosesc pentru ungerea osiilor”. El a întocmit o hartă a Moldovei pe care sunt însemnate locurile cu izvoare de păcură.

1780 – 1820, din surse documentare aflăm că în această perioadă în Moldova se exploatau nafte „care gâlgâie din pământ”. Oamenii care în această perioadă se ocupau cu prospectarea, explorarea şi exploatarea petrolului erau cunoscuţi sub denumirea de „băieşi” sau „fântănari”.

223

La începutul secolului al XIX-lea, prin codicele lui Caragea şi Calimache se stabilea dreptul domnitorului de exploatare a bogăţiilor statului. Prin Regulamentul Organic, proprietarul terenului de la suprafaţă era şi proprietarul bogăţiilor subsolului. Exploatarea ţiţeiului se făcea din izvoare, se colecta în butoaie şi se transporta în porturile dunărene, iar pe traseu se comercializa prin sate.

1857-1859, în statisticile mondiale este consemnată pentru prima dată în lume o producţie mondială de petrol realizată în Ţările Române. Producţia în cele două principate ajungea la 79.600 tone (USA ca producătoare de petrol apare în statistici în 1861). Zăcămintele exploatabile erau cunoscute în Muntenia la Păcureţi, Băicoi, Colibaşi şi în Moldova, la Lucăceşti, Tazlăul Sărat, Zemeş, Salonta, Teşcani.

Legea minelor din 1885, care a fost întocmită de oameni fără experienţă a condus la avantaje importante pentru investitorii străini care au profitat din plin de „aurul negru românesc”. Astfel s-au constituit o serie de societăţi cu capital străin care prospectau, explorau, exploatau şi comercializau produsele petroliere.

1886, a apărut primul automobil cu motor cu ardere internă, care a dat startul unei noi civilizaţii care avea ca sursă de energie – petrolul.

1896, a luat fiinţă Societatea Steaua Română cu capital german provenit din grupul financiar Deutsche Bank.

1904, s-a înfiinţat Societatea Româno-Americană, cu capital exclusiv american, provenit de la Standard Oil.

1907, a avut loc la Bucureşti cel de al treilea congres internaţional de petrol. 1908, s-a constituit Societatea Astra Română, sub patronajul concernului

Royal Dutch-Shell şi au apărut ca ciupercile societăţi de prospectare, exploatare, procesare şi distribuţia petrolului.

1911, prof. L. Mrazec a publicat în „Revue du petrole” nr. 3, anul IV un articol, din care avem un extras (tiraj aparte), scris în limba română şi franceză, intitulat: „Generatorii minerali de energie. Lecţie de deschiderea cursului despre zăcămintele petrolului, făcut în Laboratorul de Mineralogie şi Petrografie al Universităţii din Bucureşti”, de L. Mrazec, profesor la Universitatea Bucureşti. Acesta prezintă o programă analitică din care reiese că acest curs predat în anul şcolar 1911-1912, în urmă cu o sută de ani, este primul din lume ţinut la o universitate din Europa sau din America.

1915, societăţile care se ocupau de petrolul românesc aparţineau în proporţie de 48% grupurilor financiare anglo-olandeze, 28% băncilor germane, restul funcţionau firme franceze, italiene, ş.a.

1919, după primul război mondial, inginerii români au constituit prima societate românească cu capital românesc, firma Creditul Minier.

1923, apare Constituţia României, care prevedea că bogăţiile subsolului sunt proprietatea statului. O serie de legi prevedeau ca societăţile având capital străin care operau pe teritoriul românesc să angajeze 70% ingineri români; 80% maiştri

224

români; iar posturile de conducere să fie ocupate în proporţie de 50% de angajaţi români.

1939-1945, germanii exploatau petrolul românesc ca principală sursă energetică pentru alimentarea maşinii de război.

1948, prin naţionalizarea principalelor surse de energie, industria petrolului a fost preluată de stat. S-au înfiinţat societăţi mixte româno-sovietice care au exploatat fără milă petrolul românesc. În prezent industria petrolieră românească este privatizată parţial.

225

Vineri 9 septembrie 2011, de la ora 09:00 şi 15:30 Casa de Cultură a Sindicatelor din Mioveni, Sala mică

Moderatori:

Dan ŞCHIOPU, Alexandru T. BOGDAN, Lăcrămioara PETRIU, Ion DEDIU, Doina MUREŞAN, Constantin MINCU, Daniel GHIBA

226

SECURITATEA ALIMENTARĂ, IMPERATIV MAJOR AL SECOLULUI AL XXI-LEA

Ştefan MÂŞU

Prof. univ. dr., Membru de onoare al AOSR s.m.masu@skynet.be

Rezumat

Este posibil ca, înainte de sfârşitul acestui secol, planeta să aibă 10-11 miliarde de locuitori, cu 3 miliarde în plus faţă de populaţia mondială actuală. Acest spor de populaţie, echivalent cu o explozie demografică, pune problema hrănirii efective, readucând în discuţie teoriile lui Malthus privind suprapopulaţia. Într-o omenire în care spectrul foamei este o ameninţare reală, securitatea alimentară se impune a fi privită atât prin existenţa fizică a hranei suficiente, cât şi accesul la hrană, la nivel global, regional, local şi chiar individual. Într-un astfel de context, instrumentarea politică a foamei este o formă de exprimare a unei geopolitici afaceriste, cinice şi genocide. Printr-o nouă guvernanţă, la nivel naţional, regional şi mondial, este necesară o nouă politică agricolă pentru Sudul subdezvoltat, acompaniată de responsabilizarea şi solidarizarea Nordului dezvoltat; ajungem astfel la cheia tuturor soluţiilor grele cu care este confruntată omenirea: voinţa politică.

Abstract

Très probablement avant la fin du XXI-ème siècle la planète aura une population de 10-11 miliards d'habitants, avec 3 miliards de plus par rapport à la population mondiale actuelle. Cette population supplémentaire represente une explosion démographique qui pose le problème de la nourriture effective, ce qui rouvre le débat sur la théorie du Malthus conçernant la surpopulation. Pour une humanité dans laquelle le spectre de la famine est une ménace réelle, la sécurité alimentaire signifie tant l'existance physique de la nourriture suffissante que, surtout, l'accés à cette nourriture au niveau global, régional, local et même individuel. Dans un tel contexte, l'instrumentalisation politique de la famine devient une forme par laquellle s'exprime une géopolitique affairiste, cynique et génocide. Il est nécessaire qu'une nouvelle gouvernance nationale, régionale et mondiale elabore une nouvelle politique agricole pour la Sud sous-dévelloppé, accompagnée par la responsabilisation et la solidarisation du Nord développé; nous-voilá, arriver à la clef de toutes les solutions difficiles auxquelles l'humanité est confrontée: la volonté politique.

„Unii sunt foarte săraci şi nu din vina lor,

în timp ce alţii sunt foarte bogaţi şi nu datorită calităţilor proprii”

PAUL SAMUELSON

227

A. Spectrul foamei deasupra planetei B. Securitatea alimentară pentru toată lumea C. Instrumentarea politică a foamei D. Criza alimentară – criza ecologică E. Criza alimentară – criza energetică F. Organismele modificate genetic (OMG), soluţie sau propagandă comercială?

Bibliografie

A. Spectrul foamei deasupra planetei

„Criza alimentară este o provocare planetară” – afirmă cu hotărâre Jean – Yves Carfantan129, pentru a continua, „această criză este intrinsec legată de alte două provocări majore cărora lumea trebuie să le facă faţă la acest început de secol XXI – problema energiei şi încălzirea climatică”.

Alimentaţia, spune şi Susan George, se plasează în prim centrul intersecţiei crizelor ecologice, sociale şi financiare şi oferă o ilustrare elocventă a modului în care toate acestea se agravează reciproc.130

De altfel, noi înşine avem o percepţie similară, motiv pentru care în cartea Omenirea secolului al XXI-lea şi Guvernul Mondial am dezvoltata această problematică pe parcursul unui capitol special.131

Creşterea populaţiei mondiale, cu 70 – 75 milioane de persoane suplimetare în fiecare an – cca. patru Românii – este un prim factor; peste 3 miliarde de oameni în plus pe planetă, până în 2050, au nevoie de dublarea producţiei alimentare actuale.

Recoltele proaste, îndeosebi în marile ţări exportatoare – Rusia, Ucraina, SUA, Australia – afectează, de fiecare dată oferta, şi determină creşterea vertiginoasă a preţurilor. A fost suficientă o scădere conjuncturală a producţiei în Australia, pentru ca preţurile să crească disproporţionat, conform „legii lui

King” care sintetizează că orice variaţie de producţie, chiar minimă, determină fluctuaţii de preţ multiplicate.

Speculaţiile şi cumpărările preventive de materii prime şi produse agroalimentare sunt generate de teama de o posibilă penurie şi de dorinţa de a păstra producţia pentru propria lor piaţă şi determină unele ţări exportatoare precum Thailanda, India şi Vietnam, să-şi restrângă şi, uneori, chiar să-şi suspende exporturile, cu influenţele inerente asupra pieţelor respective de mărfuri.

129 Vezi Jean – Yves Carfantan, Le choc alimentaire mondial, Ed. Albin Michel, Paris, 2009, pp. 191 – 193. 130 Susan George, Leurs crisses, nos solutions, Ed. Albin Michel, Paris, 2010, p. 149. 131 Ştefan Mâşu, Omenirea secolului al XXI-lea şi Guvernul Mondial, Ed. RAO, Bucureşti, 2011, cap. „Dezvoltarea durabilă şi securitatea alimentară”, pp. 77 – 105.

228

Creşterea preţului petrolului are un dublu efect asupra preţului mondial al hranei: scumpeşte costul transportului şi, în plus, preţul „intrărilor” din amonte - îngrăşăminte, pesticide, ierbicide produse de industria chimică pe bază de derivate petroliere.

Creşterea producţiei de agrocarburanţi accentuează penuria, constituind un subiect extrem de controversat. Anual 100 milioane de tone de porumb american părăsesc pieţele alimentare pentru a umple rezervoarele de combustibil ale autovehiculelor; se adaugă soia, palmierul de ulei, trestia de zahăr, grâul, sfecla etc. O cumplită dilemă generată de orientarea unei însemnate părţi din producţia agricolă către cererea energetică, pentru eonomisirea resurselor fosile, neregenerabile (gaz, cărbune, petrol); Uniunea Europeană preconizează să încorporeze „carburant verde” în benzină în proporţie de 20% în 2020.132

Cererea crescândă în ţările emergente – China, India, Brazilia, ţările Golfului Persic etc – care reprezintă de-acum 2/3 din importurile mondiale agricole; populaţia „Sudului” cunoaşte o creştere a nivelului de viaţă şi, totodată, o urbanizare crescândă, cu efect asupra reducerii numărului de agricultori.133

Impactul previzibil al schimbărilor de climă este un alt factor important. Experţii preconizează deja multiplicarea evenimentelor de secetă, precum şi de violenţă din raţiuni de penurie alimentară în zona tropicală.

„Lumea se îndreaptă în pas alergător spre foamete” strigă deja ONU. Preţurile produselor alimentare explodează; în oraşe, coşul alimentar creşte cu 50%; revoltele foamei se multiplică în peste 30 de ţări emergente, precum Egiptul, Indonezia, Haiti, Nigeria; lumea intră în panică; Malthus revine la modă; media titrează cu litere mari: „Planeta înfometată”; experţii vorbesc despre „spirala foamei”, confirmând una dintre marile temeri ale omenirii: penuria de resurse, atât în domeniul energetic cât şi în cel alimentar.

B. Securitatea alimentară pentru toată lumea

Folosit atât de des, uneori prea des, termenul, conceptul de securitate

alimentară este incomplet dacă nu este privit prin prisma a cel puţin două componente: disponibilitate şi accesibilitate.134

În ce priveşte disponibilitatea, sensul este, în mod evident, acela că hrana trebuie să existe fizic, material, să fie produsă în mod constant în cantităţi suficiente şi într-o structură convenabilă; de câte ori se atinge acest subiect este imposibil să nu se menţioneze teza cuprinsă în Eseul publicat de pastorul Malthus în 1798, în care se teoretizeză imposibilitatea de a hrăni, pe termen lung,

132 Sylvie Brunel, Nourrir le monde, vaincre la faim, Ed. Larousse, Spania, 2009, p. 14. 133 Frédéric Lemaître, Demain, la faim!, Ed. Grasset, Paris, 2009, cap. „Explosion de la demande”, pp. 25 – 38. 134 Vezi ș i Susan George, op.cit., subcap. „Sécurité ou souveraineté, pp. 176 – 181.

229

o populaţie în puternică creştere, în condiţiile în care resursele naturale (crescând numai aritmetic) nu pot ţine pasul cu creşterea exponenţială a populaţiei.135

Experţii sunt, în linii mari, de acord că la nivel planetar, cantitatea de hrană produsă este suficientă pentru toată omenirea. În schimb, variaţiile puternice sunt înregistrate la nivel regional, continental şi chiar local; numai harta Africii arată că alături de regiuni excedentare în cereale (Zambia, Coasta de Fildeş, Camerun) coexistă regiuni puternic deficitare (Etiopia, Niger, Zimbabwe). Sunt ţări în interiorul cărora coexistă regiuni excedentare şi regiuni deficitare: Madagascar, Mali, Burkina ş.a.

În acelaşi timp, hrana trebuie să fie şi accesibilă, respectiv să existe posibilitatea procurării ei, prin prisma puterii de cumpărare; sub acest aspect, insecuritatea alimentară îi vizează pe cei care nu au mijloacele de a-şi procura hrana necesară, respectiv cei săraci; mai există şi alt tip de inaccesibilitate, determinată de blocade pe criterii religioase, etnice (Niger, Nigeria, Sudan) când se produce malnutriţia unor populaţii pe fondul lipsei de acces a acesteia la o hrană ce există, aspect ce nu are neapărat legătură cu sărăcia extremă.

Cu alte cuvinte, foamea şi malnutriţia nu arată, în mod necesar, o lipsă fizică de hrană, atâta timp cât aceasta, odată produsă în cantităţi suficiente nu este repartizată uniform, la scară regională, naţională, comunitară şi chiar individuală. Se adaugă perturbările amintite anterior, când penuria este creată,

în scopuri speculative sau când „legea lui King” completată cu elasticitatea

redusă a cererii de produse agricole creează anomalii puternice pe pieţele agricole şi alimentare.136

Securitatea alimentară se intersectează, pe o importantă zonă comună, cu securitatea sanitară, în măsura în care un mare număr de boli existente astăzi în lume au legătură cu alimentaţia, fie în termeni cantitativi (subnutriţia), fie în termeni calitativi (malnutriţia); lista bolilor legate de hrană şi apă este nesfârşită.

Clivajul Nord – Sud aplicat la conceptul de securitate alimentară se exprimă „grosso modo” prin localizarea securităţii în Nord şi a insecurităţii în Sud. Jean – Yves Carfantan concepe o schiţă de acţiuni, în sarcina ambelor secţiuni geografice ale planetei, un scenariu verde, cu „ceea ce trebuie făcut” şi un scenariu negru,

cu ceea ce se întâmplă „dacă nu se face nimic”137. Pentru Sud, programul se intitulează „Relansarea agriculturii”. El vizează,

în mod prioritar, zona subsahariană unde gradul de dependenţă de agricultură este cel mai ridicat şi performanţele cele mai scăzute; în această regiune, 7 lucrători din 10 se află în agricultură, producţia agricolă furnizează 1/3 din

135 Sylvie Brunel, op.cit., pp. 28 – 29 ș i subcap. „Souveraineté et independence alimentaire”, p. 185. 136 Vezi ș i Hakim Ben Hammouda, Hédi Bchir, Mustapha Sadni Jallab, La crise, Ed. Ellipses, Paris, 2009, pp. 213 – 223. 137 Vezi Jean – Yves Carfantan, op.cit., pp. 197 – 234. De asemenea, a se vedea L. Delcourt, B. Duterme, A. Leroy, Fr. Polet, Mondialisation: gagnant et perdants, Ed. Couleurs livres, Bruxelles, 2009, pp. 14 – 28.

230

avuţia naţională şi asigură cca 40% din încasările din export; 91% din terenul agricol este deţinut de micile exploataţii familiale, tradiţionale, ocupând 86% din populaţia rurală şi care funcţionează pentru asigurarea autosubzistenţei

familiale. Pentru această zonă, un program de relansare a agriculturii ar trebui să ţină cont, în mod obligatoriu, de câteva obiective:

- Susţinerea cercetării publice. Agricultura trebuie să devină o prioritate pentru guvernele africane şi multe dintre cele asiatice şi americane; agricultura irigată este marginală şi nu beneficiază de resurse de cercetare şi investiţii. Apare ca imperios necesară creşterea ponderii agriculturii în bugetele de stat ale acestor ţări.

- Accesul la tehnologiile legate de O.G.M., dincolo de controversele legate de transgeneză, este considerat o componentă majoră a răspunsului la provocările urgente ale crizei alimentare; este un aspect asupra căruia vom reveni.

- Ieşirea din autosubzistenţă care reclamă iniţiative strategice menite să asigure securitatea actorilor în comerţul cu produse agricole: investiţii în infrastructură (drumuri, capacităţi de depozitare, mijloace de comunicare); apoi, un cadru legislativ privind organizarea agricultorilor în asociaţii şi cooperative; Statul este acela care va trebui să-şi asume responsabilităţi de sprijin financiar pentru formare, inovare şi investiţii în mediul rural.

- Asigurarea securităţii regionale prin măsuri care să descurajeze jafurile, furturile şi alte forme de violenţă care frânează deplasările şi, în mod implicit, dezvoltarea unor mişcări comerciale; aici sunt necesare măsuri concrete ale mai multor state învecinate, cu o linie de conduită unitară.

- Integrarea agriculturii în piaţă, organizarea de pieţe locale, construirea de infrastructuri indispensabile funcţionării schimburilor; este necesară organizarea circuitelor comerciale ale „intrărilor” în amonte (seminţe, îngrăşăminte, produse fitosanitare).

- Încurajarea microcreditului şi ducerea lui, în condiţii de maximă accesibilitate, în mediul rural. Este marea, foarte marea problemă a agricultorilor din multe state, inclusiv România; oferta de servicii financiare în mediul rural nu ţine cont de nivelul de pregătire, de cultură al populaţiei săteşti, nici de tradiţiile şi conservatorismul, reţinerea faţă de schimbare, faţă de nou, de riscul sporit în această zonă de dispersie etc, de unde şi accesul scăzut la finanţări ale producătorilor rurali.

- Deschiderea către exterior, dar şi protejarea propriei agriculturi; atitudine controversată adesea, prin prisma reglementărilor internaţionale sau regionale, dar frecvent practicată tocmai de aceia care impun altora să renunţe la protecţionismul agricol; este, fără îndoială, o provocare cu nuanţe subtile dar imperative, şi pentru responsabilii agriculturii româneşti.

231

În acelaşi timp, este necesar, aşa cum propune şi Jean-Yves Carfantan138, ca la rândul lor, ţările Nordului să-şi asume responsabilităţile care le revin, fără de care nu este posibilă securizarea planetei din punct de vedere alimentar. Reglementările OMC (fostă GATT) au fost iniţiate în contextul unei obsesii de supraproducţie agricolă (1986 – 1994) şi reflectă esenţialmente preocupările exportatorilor de a reglementa concurenţa şi care nu sunt concordante cu agenda de preocupări a ţărilor slab dezvoltate din punct de vedere agricol. Din acest punct de vedere un nou cod de conduită este mai necesar ca oricând.

Coborând la nivel regional, Uniunea Europeană va avea de răspuns provocării de a face din PAC (Politica Agricolă Comună) un sistem de politică

agricolă concordant cu factorul ecologic şi social şi în care ajutoarele directe, fără contrapartidă, să devină un instrument de lucru curent care să ţină cont, cu prioritate, de respectarea unui caiet de sarcini; în materie de prezervarea resurselor naturale – Uniunea Europeană şi-a legiferat iniţial protejarea pieţelor agricole prin preferinţa comunitară şi este provocată să-şi deschidă, pe viitor, piaţa şi mai mult şi mai liber, pentru produse din ţările terţe: carne, zahăr, orez, bumbac, fructe, legume.

Lumea va cunoaşte, din ce în ce mai mult, evenimentele climatice cu consecinţe dramatice: foamete, rupturi în aprovizionare, violenţe. Pe termen

mediu şi lung, securitatea alimentară a planetei va depinde de punerea în practică a unor noi reglementări comerciale care să determine ţările exportatoare să-şi asume responsabilităţile, paralel cu disciplinarea pieţelor internaţionale în vederea împiedicării fenomenelor speculative – ceea ce autorii numesc securitatea alimentară colectivă.

C. Instrumentarea politică a foamei

Este o componentă de factură criminală, vecină genocidului, când populaţiile înfometate servesc drept „vânat” datorită resurselor pe care le procură, pentru ajutorul umanitar pe care îl atrag sau pentru capitalul electoral pe care îl aduc după restaurarea păcii în zonă. Este cazul în Somalia, la Darfur sau în Congo, unde mişcările armate care se înfruntă pentru putere şi resurse, sunt primele vinovate de foametea care se declanşează în regiune, prin jafuri, distrugeri de recolte; agricultorii sunt împiedicaţi să-şi cultive pământurile sau li se confiscă recoltele. Bărbaţii sunt omorâţi sau înrolaţi forţat, la fel copiii, şi numai femeile rămân disponibile pentru munca la câmp. Situaţia se transformă în catastrofă atunci când foamea provocată se conjugă cu calamităţi naturale: secetă, cutremur, inundaţii.139

138 Ibidem, pp. 234-241. 139 Vezi Sylvie Brunel, op.cit., p. 171.

232

O logică cinică şi criminală se proliferează astăzi, în plin început de secol XXI şi fenomenul devine şi mai condamnabil atunci când firele jocului politic ies din continentul african şi ajung în capitalele occidentale.

Sylvie Brunel constată că „pentru numeroase mişcări armate, războiul şi foametea sunt mai rentabile decât pacea”140; pe de altă parte, răspunsul economic devine insuficient în astfel de situaţii, fără rezolvarea conflictului armat şi, îndeosebi, geneza lui – etnică, religioasă, politică. Pentru continentul african, şi nu numai, este necesară crearea de condiţii pentru o suveranitate şi

independenţă alimentară. Şi acest lucru este necesar, mai ales că, aşa cum menţionează şi Farid Benhammou, „cauzele foametei sunt cunoscute: ele sunt tehnice şi geopolitice”141.

D. Criza alimentară – criza ecologică

Fiecare dintre aceste fenomene, luat în parte, este suficient pentru perturbarea sistemului economic, privit prin prisma comandamentelor de durabilitate şi sustenabilitate. În această scurtă comunicare ne propunem să scoatem în relief legătura lor interactivă, ceea ce le transformă în adevărate tumori maligne ale organismului economic. În această perspectivă, o economie durabilă este de neconceput în afara gestionării depline a fiecăreia dintre cele două fenomene – criză în parte şi, mai ales, a raportului exploziv dintre ele.

Într-un studiu FAO, din 2007142, se concluzionează că dacă emisiile de gaze cu efect de seră nu se diminuează, temperatura planetei va creşte cu 2–3oC în cursul următorilor 50 de ani, determinând schimbări de climă cu repercursiuni asupra producţiei alimentare, a sănătăţii şi a mediului. Studiul citat apreciază, în continuare, că practicile agricole – defrişările, îngrăşarea animalelor, îngrăşămintele – reprezintă 25% din emisiile de gaze cu efect de seră. Deci, cu cât mai multă agricultură de acest tip, cu atât mai multe emisii de gaze cu efect de seră, cu atât mai pronunţată încălzirea climatului şi cu atât mai multe efecte nocive – un carusel care se autoaccelerează într-o spirală a catastrofei.

Pe de altă parte, frecvenţa crescută a furtunilor, a secetei, a inundaţiilor, cauzate de schimbările climatice ameninţă viabilitatea agrosistemelor. Agricultura, apreciază studiul citat, poate constitui o parte a soluţiei, contribuind la atenuarea schimbărilor climatice, prin conservarea, schimbarea şi substituirea carbonului şi creând sisteme agricole capabile să amortizeze fenomenele climatice externe.

140 Ibidem, pp. 171–180. 141 Farid Benhammou, „Nourir l'humanité: une géopolitique de l'alimentation et de l'environemment”, în Écologie et Politique, nr. 38/2009, Ed. Syllepse, Paris, p. 24. 142 FAO, Evaluation des ecosystèmes pour le milénaire, 2007, citat de Sylvie Brunel, op.cit., p. 105. A se vedea ș i Erik Orsenna (coord.), Un monde de ressources rares, Ed. Perrin, Paris, 2007, cap. „Comment nourrir la planète”, pp. 61 – 75.

233

În acelaşi timp, efectele negative ale agriculturii industriale se constituie într-o stare de psihoză negativă pronunţată: hrănite timp îndelungat cu făină animală, vacile – ierbivore prin natura lor – devin „nebune” şi boala lor se transmite la om; soia şi porumbul „transgenice” se instalează în farfuriile consumatorilor şi efectul asupra sănătăţii nu este suficient cunoscut; laptele conţine uneori dioxină; unele alimente sunt tratate radioactiv sau cu clor ş.a.m.d.

A hrăni omenirea secolul XXI pune o serioasă problemă de mediu, care configurează o nouă actualitate a problemei alimentare, respectiv:

- creşterea demografică se va accelera în Sudul planetei: Asia va ajunge la 5,2 miliarde de locuitori în 2050 faţă de 3,9 miliarde în 2005; Africa va avea cca. 2 miliarde de locuitori faţă de 906 milioane în 2005. Hrănirea acestor populaţii ridică probleme cu totul deosebite, întrucât această creştere demografică se plasează în regiuni unde deja domneşte foametea cronică şi unde schimbările climatice ale viitorului vor fi mult mai pronunţate decât în alte părţi;

- creşterea producţiei agricole încetineşte: + 2,3% pe an între 1961 şi 2000 şi numai +1,5% după această dată; şi cu toate acestea, va fi nevoie să se producă un supliment de 200 milioane de tone până în 2015, obiectiv ce pare deja nerealizabil;

- problematica de mediu se va acutiza pe parcursul secolului: problema apei, concurenţa biocarburanţilor, extinderea zonelor protejate, degradarea terenurilor agricole; pe de altă parte, planeta va avea de hrănit 10 sau, după unele estimări, poate chiar 11 miliarde de persoane.143

Problema apei are o dimensiune şocantă144: Pământul, o „planetă albastră” văzută din spaţiu, are 4/5 din suprafaţă acoperită cu apă; această apă este însă sărată, apa dulce reprezentând sub 3% din rezervele mondiale de apă. Şi, din acest 3%, partea utilizabilă, accesibilă, respectiv apa de ploaie şi pânzele freatice de mică adâncime nu reprezintă decât 0, 01% din apa de pe pământ. În prezent, 1,2 miliarde de persoane trăiesc în regiunile aride şi numărul lor „promite” să ajungă la 3 miliarde în 2025.145

Agricultura consumă 70% din apa utilizabilă a lumii şi în unele părţi chiar 90-95%; aici marele consumator sunt irigaţiile cu problematica lor contradictorie: investiţii colosale pentru rezultate aleatorii; apa este şi risipită. Pentru irigarea unui hectar în ţările în curs de dezvoltare se consumă de două ori mai multă apă în raport cu ţările dezvoltate. În plus, există tendinţa spre risipă datorită faptului

143 Vezi Sylvie Brunel, op.cit., p. 95. 144 Vezi Jean – Yves Carfantan, op.cit., pp. 89 – 90. A se vedea ș i Ghislain de Marsily, L'eau, un trésor en partage, Ed. DUNOD, Paris, 2009, cu prefaț a lui Erik Orsenna (coord.); de asemenea, Jean Margat, Vazken Andréassian, L'eau, Ed. Le Cavalier Bleu, colecț ia Idées Réçues, Paris, 2008. 145 Frédéric Lemaître, op.cit., cap. „L'eau va manquer”, pp. 71 – 87; de asemenea, Vezi Erik Orsenna (coord.), op.cit., p. 55.

234

că, nefiind plătită, agricultorii au impresia că această apă constituie un bun gratuit şi, mai ales, inepuizabil.146

„Fabricarea” de apă potabilă presupune costuri impresionante şi din ce în ce mai ridicate. Apare, şi aici, aceeaşi dilemă, ca şi în cazul hranei, între solvabilitate şi solidaritate, sau altfel tradus, dacă apa este o marfă sau un bun public mondial.

Anul 2010 deţine un trist record, apreciază Paul Loubière, în ce priveşte catastrofele naturale, al căror număr a fost stabilit de asiguratori la 440: cutremure în Haiti, Chile şi China; secetă şi inundaţii în Rusia; inundaţii în Pakistan, India, China şi Europa Centrală; furtuna Xynthia în Franţa şi vulcanul Eyjafjöll în Islanda. Rezultatul este cutremurător: 230.000 de morţi în şase luni; canicula şi incendiile din Rusia (al treilea exportator mondial de grâu) au antrenat o scădere a producţiei de 25%, ceea ce a fost de natură să provoace o urcare spectaculoasă a preţului la bursa de cereale din Chicago, cu 75%.147

Schimbările climatului „lucrează” din plin în determinarea acestor catastrofe. Preţul pe tona de orez a sărit şi el cu 50%, ajungând la 1 000 de dolari, nivel nemaiatins din 1970. şi criza orezului a lovit Thailanda, Camerunul, Vietnam (al doilea exportator mondial), India. Impactul este zguduitor când 10 grame de orez pe zi pentru fiecare locuitor al Indiei înseamnă o producţie suplimentară de 3,6 milioane tone anual.148

Un Raport al Institutului Internaţional de Cercetări privind Politicile Alimentare evidenţiază un scenariu catastrofal. Schimbările climatice vor provoca malnutriţia a 25 milioane de copii în plus; în absenţa introducerii unor tehnologii noi, aceleaşi schimbări climatice vor reduce producţia de grâu cu 30% în 2050, în ţările în curs de dezvoltare, cu o creştere a preţului de 194%; consecinţe similare se vor manifesta şi la orez şi porumb, unde preţurile se vor dubla până în 2050, din aceeaşi cauză.

E. Criza alimentară – criza energetică

Erik Orsenna ne dezvăluie ceea ce el numeşte „paradoxul energiei”; după două secole de energie abundentă şi ieftină ce a permis o creştere economică însemnată, lumea intră într-un secol al energiei rare şi scumpe. Energia este un bun public şi, în acelaşi timp, privat. Soarele şi vântul sunt bunuri publice inepuizabile; petrolul, gazul şi cărbunele sunt bunuri private epuizabile şi care pericliteză, tot mai mult, un alt bun public, climatul.149

146 Vezi ș i Susan George, op.cit., cap. „L'éau”, pp. 182 – 211. 147 Paul Loubière, „Aléas et changement climatiques à la source d'une crise alimentaire?” în Le Nouvel Observateur, Atlaséco 2011, Bruxelles, 2010, p. XVI. 148 Ibidem, pp. XVIII – XIX. 149 Vezi Erik Orsenna (coord.), op.cit., p. 76.

235

Provocarea imensă a acestui secol este de a produce mai multă energie pentru a alimenta dezvoltarea economică a ţărilor emergente şi a celor sărace în condiţiile unei gestionări sustenabile a schimbărilor climatice; este chiar sensul dezvoltării durabile.

Prima intersecţie a agriculturii cu energia se produce în momentul în care nevoia de a creşte producţia a dus la mecanizarea şi chimizarea agriculturii şi, automat, la un consum de energie sub diferite forme: agricultura modernă este un consumator din ce în ce mai mare de energie. Aceeaşi agricultură modernă, aducătoare de productivitate şi producţie, hrănitoare de populaţii şi furnizoare de materii prime pentru industrie, este considerată de Nicholas Georgescu - Roegen „o risipă de energie”. „O agricultură înalt mecanizată şi puternic fertilizată permite supravieţuirea unei foarte mari populaţii, dar pe seama unei epuizări sporite de resurse, ceea ce înseamnă o reducere proporţional sporită a vieţii viitoare”150.

Cealaltă intersecţie între agricultură şi energie, devenită subiect de violente polemici, mai ales în contextul incertitudinilor viitorului, este marcată de utilizarea tot mai accentuată şi mai controversată a agrocarburanţilor sau biocarburanţilor. Aceştia sunt fie produşi pe bază de cereale (porumb, grâu) şi zahăr, rezultând etanolul, substitut al benzinei, fie pe bază de oleaginoase (rapiţă, palmier) şi dau biodieselul. În ce priveşte etanolul, esenţialmente din porumb, SUA se află pe primul loc, cu 20% din producţia mondială; la rândul ei China îşi intensifică producţia acestui tip de combustibil. Fostul raportor ONU pentru dreptul la alimentaţie, elveţianul Jean Ziegler nu ezită să vorbească despre „crimă contra umanităţii” cu referire la producţia de agrocarburanţi, în timp ce fostul preşedinte brazilian Lula, a cărui ţară este cea mai mare producătoare de etanol din trestie de zahăr, susţine, dimpotrivă, că „cea mai mare crimă contra umanităţii ar fi respingerea, a priori, a biocarburanţilor”151.

Damien Millet şi Eric Touissaint dezvăluie mecanismul complicităţii în jurul producţiei de agrocarburanţi şi chiar a subvenţionării acestora. Marile societăţi exportatoare din SUA şi Uniunea Europeană dorind să câştige pe ambele fronturi - vânzarea mai scumpă a cerealelor şi rentabilizarea producţiei de agrocarburanţi - şi-au pus în funcţiune un „lobby” tenace şi eficient; acesta a funcţionat pe baza ipotezei că petrolul este pe cale de epuizare în următoarele decenii şi, locul lui va fi preluat de soia, sfeclă, cereale sau trestie de zahăr. În consecinţă, aceste mari societăţi au solicitat cu insistenţă autorităţilor publice de la Washington şi celor comunitare de la Bruxelles să acorde subvenţii pentru rentabilizarea costisitoarei producţii de agrocarburanţi.152

150 Vezi Nicholas Georgescu - Roegen, La Décroissance: Entropie – Écologie – Économie, Ed. Sang de la Terre, Paris, 2008, pp. 136 – 139. 151 Vezi Frédéric Lemaître, op.cit., pp. 39 – 40. 152 A se vedea Damien Millet, Éric Toussaint, La crise, quelles crises?, Ed. Aden, Bruxelles, 2010, subcap. „Le rôle des agro-carburants”, pp. 86 – 95.

236

Astfel, au fost deturnate către industrie cantităţi importante de produse agricole, esenţiale pentru alimentaţie; de asemenea, mari suprafeţe de teren destinate producţiei de alimente au fost reconvertite în terenuri pentru producţia agrocarburanţilor. Acest fenomen diminuează oferta de produse alimentare şi determină creşterea preţurilor produselor agroalimentare agravând criza alimentară.

F. Organismele modificate genetic (OMG), soluţie sau propagandă

comercială?

Produsele rezultate din transgeneză sunt prezentate ca o a treia revoluţie

agricolă. Plantele cel mai frecvent modificate genetic sunt soia, porumbul şi rapiţa; la animale, cercetările se află în fază experimentală pe şoareci, iepuri, porci şi somon. Primele culturi comerciale au debutat în 1996 şi au ajuns, în ultimii ani, să se întindă pe mai mult de 140 milioane hectare, respectiv 13% din suprafaţa modială cultivată cu graminee. Această dezvoltare impetuoasă constituie cea mai rapidă răspândire a unui produs agricol, ajutând la crearea unei adevărate mitologii în jurul OMG şi al producătorului lor principal, firma Monsanto, celebră şi prin strânsele ei legături cu administraţia americană.153

Geografia OMG începe cu SUA, cu peste 60 milioane de hectare; alţi mari producători sunt: Argentina, Brazilia, India, China. După Le Monde, în anul 2009, suprafaţa mondială cultivată cu OGM a fost de 134 milioane hectare, din care SUA cu 48%, deci aproape jumătate, urmate de Brazilia cu 16%, Argentina cu 15,8%, India cu 6,2% şi China cu 2,8%154.

O imensă publicitate se desfăşoară în favoarea proprietăţilor „miraculoase” ale acestor produse care ar pute salva agricultura ţărilor din Sud şi, în acelaşi timp, să protejeze mediul înconjurător. Plantele ar fi capabile să crească în condiţii dificile, să reziste la secetă şi la salinitate; din aceste motive, tehnologiile vizează produsele specifice ţărilor africane şi asiatice: fasolea, patata, maniocul. Mai mult, se afirmă că plantele modificate genetic, fabrică ele singure „biocide” împotriva insectelor dăunătoare şi se citează experienţa oferită de culturile de porumb şi bumbac. De asemenea, se pledează, în mod deosebit, pe randamente foarte înalte care ar permite să se învingă penuria de produse agricole şi să se înlăture astfel foametea.155

În contextul semnalelor neomalthusiene, care arată că de data aceasta limitele planetei în materie de productivitate, de revoluţie verde şi de impact ecologic sunt serioase, OMG-urile sunt puternic promovate de către lobbyul

153 Farid Benhammou, op.cit., pp. 22 – 23; alte firme producătoare sunt: Dupont, Pioneer ș i Syngenta. 154 Le Monde, Bilan Planète, Hors - Série, Paris, 2010, p. 14. 155 A se vedea, în mod deosebit, capitolul despre OMG din Gilles Benest, Micheline Hotyat, Jean – Paul Amat, Mondialisation & Environnement, Ed. Ellipses, Paris, 2009, pp. 173 – 193.

237

agresiv al producătorilor şi al laboratoarelor de cercetători, finanţate şi ele tot de marile companii, şi sunt prezentate ca o expresie a geniului genetic, fiind în măsură să producă plante performante, de înalt randament şi cu costuri de mediu reduse (reducerea cantităţilor necesare de apă şi îngrăşăminte).156 Indiferent cum va evolua polemica din jurul OMG-urilor, ele nu vor putea constitui, pe termen scurt, o continuare a revoluţiei verde.

Adversarii OMG aduc argumentul, pertinent până în prezent, că producţia acestor plante este destinată, în mod preponderent, hranei animalelor şi nu a oamenilor. Din cele patru plante frecvent modificate – soia, bumbacul, rapiţa şi porumbul – bumbacul nu este comestibil şi 90% din producţia de soia serveşte ca hrană pentru animale; în ce priveşte orezul, producţia este marginală. Aşadar, este uşor de văzut că scopul principal este unul comercial şi că producţia referitoare la hrana oamenilor este încă în fază experimentală. În această polemică sunt invocate şi multele necunoscute în legătură cu „contaminarea” de către OMG a vegetaţiei înconjurătoare şi cu impactul asupra sănătăţii oamenilor şi animalelor.

În ce priveşte Europa, Comisia UE a aprobat în martie cultura cartofului transgenic Amflora, dezvoltat de grupul german BASF. Este a doua autorizaţie, după porumbul MON810, exploatat de grupul american Monsanto şi aprobat la sfârşitul anilor 1990. Alte două cereri se află în studiu, din partea firmei elveţiene Syngenta şi a grupului american Pioneer, ambele pentru porumb, dar Comisia UE este confruntată cu reacţia negativă a organizaţiilor neguvernamentale şi cu opoziţia unor state membre de a autoriza cultivarea pe teritoriul lor a porumbului deja aprobat – Franţa, Austria, Germania, Ungaria.157

Primul animal transgenic care va apărea, în curând, în galantar este somonul (specia somonul de Atlantic „Salmo salar”), aflat încă în examinarea autorităţilor americane de specialitate FDA (Ford and Drug Administration) la cererea firmei Aqua Bounty; acest somon reduce la jumătate, de la trei ani la un an şi jumătate, perioada de creştere până la atingerea dimensiunilor aprobate pentru vânzare.158

Bibliografie

1. BENEST, Gilles; HOTYAT, Micheline; AMAT, Jean – Paul, Mondialisation & Environnement, Ed. Ellipses, Paris, 2009

2. BENHAMMOU, Farid, „Nourir l'humanité: une géopolitique de l'alimentation et de l'environemment” în Écologie et Politique, nr. 38/2009, Ed. Syllepse, Paris, 2009

3. BRUNEL, Sylvie, Nourrir le monde, vaincre la faim, Ed. Larousse, Spania, 2009

156 Denis Rataillé (coord.), La mondialisation, Ed. Nathan, Paris, 2010, p. 195. 157 Philippe Ricard, „OGM: la crispation européenne”, în Le Monde, Bilan Planète, Hors - Série, Paris, 2010, pp. 55 – 56; suprafaț a cultivată în Europa este de 100 000 hectare. 158 Stéphane Foucart, „Le saumon transgénique bientôt dand l'assiette”, în Philippe Ricard, „OGM: la crispation européenne”, în Le Monde, Bilan Planète, Hors - Série, Paris, 2010, p. 56.

238

4. CARFANTAN, Jean – Yves, Le choc alimentaire mondial, Ed. Albin Michel, Paris, 2009

5. DELCOURT, L.; DUTERME, B.; LEROY, A.; POLET, Fr., Mondialisation: gagnant et perdants, Ed. Couleurs livres, Bruxelles, 2009

6. De MARSILY, Ghislain, L'eau, un trésor en partage, Ed. DUNOD, Paris, 2009 7. FOUCART, Stéphane, „Le saumon transgénique bientôt dand l'assiette”, în Le

Monde, Bilan Planète, Hors - Série, Paris, 2010 8. GEORGE, Susan, Leurs crisses, nos solutions, Ed. Albin Michel, Paris, 2010 9. HAMMOUDA, Hakim Ben; BCHIR, Hédi, JALLAB, Mustapha Sadni, La crise, Ed.

Ellipses, Paris, 2009 10. LEMAÎTRE, Frédéric, Demain, la faim!, Ed. Grasset, Paris, 2009 11. Le Monde, Bilan Planète, Hors - Série, Paris, 2010 12. LOUBIÈRE, Paul, „Aléas et changement climatiques à la source d'une crise

alimentaire?” în Le Nouvel Observateur, Atlaséco 2011, Bruxelles, 2010 13. MARGAT, Jean; ANDRÉASSIN, Vazken, L'eau, Ed. Le Cavalier Bleu, colecţia

Idées Réçues, Paris, 2008 14. MÂŞU, Ştefan, Omenirea secolului al XXI-lea şi Guvernul Mondial, Ed. RAO,

Bucureşti, 2011 15. MILLET, Damien; TOUSSAINT, Éric, La crise, quelles crises?, Ed. Aden, Bruxelles,

2010 16. ORSENNA, Erik (coord.), Un monde de ressources rares, Ed. Perrin, Paris, 2007 17. RATAILLÉ, Denis (coord.), La mondialisation, Ed. Nathan, Paris, 2010 18. RICARD, Philippe, „OGM: la crispation européenne”, în Le Monde, Bilan Planète,

Hors - Série, Paris, 2010 19. ROEGEN, Nicholas Georgescu, La Décroissance: Entropie – Écologie – Économie, Ed.

Sang de la Terre, Paris, 2008

239

ECOLOGIA ŞI BIOECONOMIA – DOUĂ ŞTIINŢE COMPLEMENTARE, CA BAZĂ A CONCEPŢIEI DEZVOLTĂRII DURABILE:

CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI

Ion DEDIU1, Vlad GALIN-CORINI2 1) Acad., Prof. univ. Dr., Membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţe din România,

Preşedinte al Academiei Naţionale de Ştiinţe Ecologice, Membru al Acad. de Ştiinţe din Moldova. 2) Membru titular al Academiei Naţionale de Ştiinţe Ecologice din R. Moldova şi al Academiei

Ruse de Ştiinţe Naturii.

iondediu@yahoo.com

Rezumat

Este analizată geneza şi evoluţia ştiinţifică a noţiunii (concepţiei) de economia naturii (pe linia logică: Linne - Lyell - Darwin - Haeckel - Antipa). Contribuţii esenţiale la dezvoltarea bioeconomiei au adus savanţii români: Gr. Antipa (1910), N. Georgescu-Roegen (1971), N. N. Constantinescu (1976-1993), N. Botnariuc (1981), I. Dediu (2007, 2009, 2010) ş.a. Se argumentează idea că ecologia şi bioeconomia reprezintă două ştiinţe complementare care stau la baza concepţiei strategice (filozofiei) ONU privind dezvoltarea durabilă social-economică a omenirii atât la nivel local, regional, cât şi global.

Cuvinte-cheie: Ecologie, bioeconomie, economie naturală, dezvoltare durabilă

Abstract

The genesis and evolution of the notion “nature economy” is analyzed, starting wits K. Linne (1749), later with Ch. Lyell (1837-1837) - Ch. Darwin (1859) - E. Haeckal (1866) - Gr. Antipa (1910) - N. Georgescu-Rogen (1971), and finishing with the modern convetion on sustainable development (1992). It is considered that new interdisciplinary scientific discipline - bioeconomy, founded by N. Georgescu-Rogen (1971) was the base for eco-development philosophy (sustainable development). Ecology and economy represent two complementary scientific disciplines, which determine bio-economy. Actually, the concept of sustainable development represents strategic base for future prosperity and stability for making.

Key-words: Ecology, Bioeconomy, Nature economy, Sustainable development.

* * *

La prima vedere, s-ar părea straniu combinaţia terminologică Ecologia şi

Economia, care, după cum se ştie, sunt două ştiinţe făcând parte, conform clasificării scientici, din cu totul diferite domenii de cercetare: prima din Ştiinţele naturii, a doua din Ştiinţele umaniste. În realitate însă, din punct de vedere etimologic, aceste ştiinţe nu numai că au o rădăcină comună numită în gr. oikos – casă, lăcaş, mediu -, dar în esenţă, au şi un obiect de studiu similar – gospodăria casei, cu anumite nuanţe particulare. Economia se ocupă cu gospodăria

240

finanţelor, iar ecologia cu gospodăria mediului înconjurător. După cum menţionează metaforic E. P. Odum (1971), energia poate fi denumită ca „valuta ecologică”, însă analogia dintre finanţe şi energie este incompletă, deoarece în societatea umană finanţele şi energia se mişcă în direcţii opuse (de ex. când se schimbă), şi, în afară de aceasta, valuta, spre deosebire de energie, circulă. Rezolvarea ingenioasă a similitudinii semantice dintre ecologie şi economie nu ne aparţine, cred că şi nici Odum nu este primul care a sesizat similitudinea dintre aceste două domenii ale cunoaşterii. Primul dintre biologi care a abordat fundamental ideea echilibrului în natură a fost celebrul biolog naturalist şi medic suedez Carl von Linné folosind noţiunea „Economia naturii” în disertaţia cu aceeiaş denumire „Oeconomia Naturae”… (1749), complementată de a doua disertaţie – „Politia Naturae”... (1760). Linné a definit economia naturii ca relaţiile reciproce ale tuturor corpurilor [componentelor – I. D.] naturii, relaţii pe care se bazează echilibrul în natură. Pentru menţinerea acestui echilibru, sublinia autorul, sunt necesare atât existenţa şi înmulţirea fiinţelor vii, cât şi descompunerea lor, deoarece moartea unui organism face posibilă existenţa unor altor organisme. Disertaţiile lui Linné „Oeconomia…” şi „Politia…” au avut o influenţă conceptuală decisivă asupra multor naturalişti (Ch. Lyell, Ch. Darwin, E. Haeckal şi a.). De exemplu, Ch. Darwin (1859), studiind opera geologică a profesorului său Ch. Lyell Principle of Geology (Principiile geologiei, 1830 - 1834) a rămas profund influenţat de noţiunile folosite de acesta (care, la rândul său, le-a preluat de la C. Linné) – „economia naturii” şi „lupta pentru existenţă”. De fapt, tocmai aceste două noţiuni (idei) geniale au devenit baza darwinismului clasic şi, implicit, a viitoarei ecologii haeckeliene. În conferinţa cu genericul „Despre teoria dezvoltării a lui Darwin”, ţinută în faţa naturaliştilor şi medicilor germani, Ernst Haeckel (în 1863, adică cu patru ani după publicarea „Originii speciilor…” şi trei ani pâna la apariţia noţiunii de ecologie) spunea că noua învăţătură [darwiniană – I. D.] reprezintă „o realizare care a schimbat întreaga concepţie despre lume”. E. Haeckel (1866), fondatorul ecologiei ca ştiinţă [nouă după denumire dar veche după conţinut – I. D.], fiind impresionat de teoria lui Darwin, a reuşit să restructureze din rădăcini biologia din sec. XIX, publicând lucrarea sa fundamentală „Generelle Morphologie der Organismen”, cu un subtitlu foarte sugestiv: Bazele generale ale ştiinţei despre formele organice, fundamentată mecanic pe teoria evoluţiei reformată de Ch. Darwin. Autorul „Morfologiei generale” a folosit ca sinonim al ecologiei mai multi termeni: „fiziologia relaţiilor organismelor cu mediul înconjurător”, „periologie”, „bionomie”, „economia organismelor”, precum şi economia naturii (!), similară cu Linné, Lyell, Darwin şi Warming (1895). În una din primele variante definiţiei ecologiei, E. Haeckel subliniază: „Prin ecologie înţelegem ansamblul cunoştinţelor privind economia vieţii [subl. n], adică investigarea tuturor relaţiilor organismelor cu mediul organic şi cel anorganic”. În lucrarea Antropogenie (1874) Haeckel scrie că prin noţiunile de economia naturii

241

şi economia organismelor se înţelege ansamblul relaţiilor „mult prea încurcate” [adică foarte complexe – n.n] cu mediul înconjurător, cu care se ocupă ecologia organismelor. Fiind tradusă în limbajul actual, definiţia haeckeliană a „economiei naturii” înseamnă bilanţul [echilibrul – n. n] interacţiunilor energetice, materiale şi informaţionale ale tuturor componentelor naturii (vii şi ne vii). Aici vom menţiona că problemele echilibrului grupărilor (comunităţilor) biotice şi în prezent sunt prioritare, rămânând încă departe de a fi elucidate satisfăcător. Aşadar, noţiunea (nu însă şi concepţia) de economie a naturii biologii, inclusiv ecologii, mult timp o percepeau în sensul original al lui Linné (cu excepţia explicaţiei teologice a fenomenului), confundând-o de fapt cu ecologia. Primul din biologii lumii care a încercat (reuşit!) să facă o punte logică între ecologie şi economie a fost cunoscutul biolog (ecolog, ihtiolog, muzeolog) român Grigore Antipa (1867-1944), unul din primii elevi ai lui Haeckel, care a îndemnat să abordeze toate problemele privind sistemele naturii vii nu numai din punct de vedere biologic (ecologic), dar şi prin prisma economicului. Cunoscutul economist şi bioeconomist român Academicianul N. N. Constantinescu (1993, p. 11) astfel îl apreciază pe G. Antipa: „dacă el n-a fost un economist ecolog, în mod sigur a fost un ecolog economist”. G. Antipa a fost primul din biologii lumii care a abordat ecosistemul (termenul încă nu există!) din punct de vedere al productivităţii biologice. Acest fapt istoric ne dă posibilitatea să afirmăm cu certitudine, că biologul român a pus bazele ecologice, dar şi economice, ale concepţiei despre productivitatea ecosistemelor naturale. Într-adevăr, Antipa concepea studiul Deltei Dunării nu numai ca un sistem ecologic unic şi integrat, dar şi ca un obiect economic bioproductiv integrat care produce un profit. Aşadar, Gr. Antipa din start a abordat delta, litoralul marin etc. nu numai din punct de vedere sistemic dar şi economic, astfel efectuând, primul în lume, studiu bioeconomic. N. Botnariuc, în lucrarea Interferenţa ecologie – economie (1981), pornind de la E. Haeckel (1866) şi continuând cu preocupările lui G. Antipa (1892, 1910, 1932) privind Delta Dunării, subliniază că dacă ştiinţa economică se ocupă de studiul producţiei, distribuţiei şi consumului bunurilor şi serviciilor în sistemul societăţii umane, ecologia studiază producţia, distribuţia şi consumul energiei încorporate în substanţa organică din sistemele naturale. Astfel se argumentează integrarea dintre ecologie şi economie. În continuare vom urmări şi evalua aportul economiştilor la apariţia bioeconomiei ca ştiinţă şi aspectele ei manageriale. Prima analiză în acest sens a fost făcută de N. N. Constantinescu (1976) care, pentru problemele economice ale mediului înconjurător, au constituit un domeniu central în creaţia sa ştiinţifică. Desigur, aşa cum recunoaşte însăşi acest mare economist român, concepţia sa bioeconomică (el o denumeşte „principiul ecologic în ştiinţa economică”) este bazată pe ideiile economice ale biologului (ecologului) Gr. Antipa. După cum menţionează N. Botnariuc (1993), N. Constantinescu, abordând problemele

242

metodologiei cercetării economice, argumentează aplicarea metodei integraliste în analiza fenomenelor economice, privite prin prisma intercondiţionării factorilor socio-economici, pe de o parte, şi cei ecologici, pe de alta. Această idee a autorului pentru prima dată a apărut în lucrarea de pionerat Economia protecţiei mediului natural (1976), în care este efectuată o analiză [subl. n] a implicaţiilor economice, care decurg din desfăşurarea proceselor ecologice, efectuate de activitatea umană. Biologul N. Botnariuc (1993) consideră că problema centrală abordată de N. Constantinescu este aceea a contradicţiei aparente dintre necesităţile dezvoltării socio-economice şi conservarea naturii. Economistul Constantinescu dezvoltă şi demonstrează, print-o temeinică argumentare teoretică şi faptică, concepţia după care „activitatea de protecţie, de conservare a mediului natural este creatoare de valori economice”. Între acest proces de conservare şi progresul socio-economic există contradicţie numai dacă cele două procese sunt privite prin prisma unor interese imediate şi sectoriale. Din perspectiva dezvoltării istorice (durabile) a societăţii, conservarea naturii apare drept una din condiţiile acestui proces, pentru că, după cum afirmă N. Constantinescu „fără asigurarea echilibrului ecologic dinamic şi a unei ecostructuri raţionale a economiei naţionale, nu poate fi realizată dinamica normală în domeniul economic” (citat după Botnariuc, 1993). N.N. Constantinescu, contribuind esenţial la consolidarea bioeconomiei ca ştiinţă teoretică şi ansamblu de practici ambientaliste, a pornit de la axioma conform căreia munca reprezintă un proces între om şi natură, în cursul căruia omul efectuează, regimentează, iar prin acţiunea sa, controlează schimburile de materii dintre el şi natură. „Munca presupune atât unitatea între om şi natură, căt şi lupta dintre cele două părţi, deci, cu o singură expresie, contradicţia dintre ele. De aici şi necesitatea ca omul – factorul conştient – să se preocupe de asigurarea armoniei necesare, ştiind că în afara naturii propice lui este greu de închipuit că societatea umană ar putea dăinui. Or, tocmai acest lucru l-au înţeles oamenii cel mai târziu. Evoluţia ştiinţei economice sub acest aspect este cât se poate de concludentă ”. Într-adevăr, după cum consideră autorul citat, omul cu greu, numai în ultimul timp (pe parcursul revoluţiei tehnico – ştiinţifice de la începutul anilor 1950 ai sec. XX) a înţeles necesitatea menţinerii homeostaziei interacţiunilor iminente din sistemul om - natură - societate. A trebuit să treacă mai multe mii de ani până când omul a conştientizat că, pe de o parte natura, mediul înconjurător reprezintă unicul „rezervor general de resurse” vitale, iar, pe de altă parte, un „receptor general pentru efluenţi şi deşeuri” precum şi alte asemenea consecinţe ale producţiei, circulaţiei şi consumaţiei, în interacţiunea cu consecinţele lor asupra stării naturii şi societăţii omeneşti. N.N. Constantinescu analizează (după cum urmează mai jos) cu mare atenţie evoluţia relaţiilor om-natură în procesul de producţie şi utilizarea resurselor naturale. Autorul constată că datorită slabei densităţi a populaţiei şi

243

bogăţiei de factori naturali, antichitatea s-a caracterizat prin faptul că preocupările pentru protecţia mediului natural au lipsit până şi din gândirea ştiinţifică a lui Aristotel (384-322 î. Hr.) ca şi din acţiunea practică. Creşterea populaţiei, despăduririle, vânatul şi pescuitul excesiv au condus, însă, cu timpul la degradarea (erodarea) solului prin ploi torenţiale, alunecări de teren, fără ca cineva să se preocupe de situaţia creată. Se pare că în tratatul de agricultură al scriitorului şi gânditorului latin Columella Lucius Lunius (sec. I d. Hr.) a fost primul care a atras atenţia asupra faptului că cel care se ocupă cu ştiinţa agriculturii trebuie să îmbine studiul mediului natural cu experienţa practică a agriculturii, dar vedea acest lucru doar prin prisma randamentului agricol şi atât. Evul mediu n-a adus nici el la o îmbunătăţire esenţială în abordarea problemei, datorită nu numai scolasticii, care mărginea gândirea, ci şi insuficienţei dezvoltării ştiinţelor naturale şi stării de insuficienţă a celei economice. Problematica avea să înceapă a intra în câmpul atenţiei abea în perioada Renaşterii, dar mai ales la începutul revoluţiei industriale din Anglia, când factorul natural începe să fie impus atenţiei de către creşterea scării producţiei pentru piaţă. Părintele economiei politice Adam Smith (1723-1790) în lucrarea „Avuţia Naţiunilor” (1776) include natura între factorii de producţie, alături de muncă şi capital. Smith a evidenţiat, împreună cu William Petty (1623-1687) şi fiziocraţii, importanţa resurselor naturale (pământ şi mine) pentru bunăstarea oamenilor, dar, spre regret ca şi ceilalţi, fără a lua în considerare influenţa omului asupra factorilor naturali şi nici conexiunea inversă. Şi totuşi, revoluţia industrială din Europa occidentală de la sfârşitul sec. XVIII a determinat intrarea societăţii umane într-o nouă fază. Piaţa mondială şi producţia de masă cerea tot mai multe materii prime şi energie, iar efluenţii, reziduurile şi deşeurile aruncate în mediul înconjurător au început să crească masiv, exponenţial. N. Constantinescu menţionează că pentru prima oară în această perioadă a apărut şi disponibilitatea în raport cu numărul populaţiei. Celebrul economist englez Thomas Malthus (1766-1834) a fost primul care a ridicat problema rarităţii resurselor naturale. Pornind de la ea, el a pus problema raportului dintre creşterea populaţiei şi cea a resurselor de hrană ale pământului. Ca şi Malthus, David Ricardo (1772-1823) de asemenea era preocupat de eventuala oprire a creşterii economice ca urmare a rarităţii resurselor naturale (nu numai pământ agricol dar şi mine, căderi de apă etc, varietatea lor cantitativă). Contribuţia lui Karl Marx (1818-1883, citat după Constantinescu, 1993, p. 10) la dezvoltarea bioeconomiei constă în analiza circuitului dintre om, producţie şi natură, considerând că între aceste elemente există un anumit metabolism. În afară de aceasta, el a fost acela care a pus în evidenţă trei momente importante: a)

244

rolul calităţii factorului natural în determinarea productivităţii muncii; b) influenţa producţiei asupra factorilor naturali, îndeosebi asupra solului şi pădurilor; c) posibilitatea de a recicla şi valorifica deşeurile şi nămolurile urbane. Marx a mai demonstrat că pe măsura progresului, avem de a face nu cu o dispariţie a dependenţei omului de resursele naturale, ci cu o creştere complexă a acesteia, chiar dacă sporesc cunoştinţele care îi asigură omului o anumită dominaţie asupra naturii. Pe baza cercetărilor lui Ju. von Liebig (1840) şi a progresului productivităţii muncii în agricultură, el a fost un adversar al teoriei randamentelor descrescânde în agricultură. Şi încă o remarcă la fel de importantă: Marx a prevăzut posibilitatea sistematică de a economisi resurse materiale primare prin realizarea unor foarte rentabile industrii de valorificare a deşeurilor şi a arătat, totodată, cum deşeurile procesului de producţie şi de consum pot fi introduse din nou în circuitul procesului de producţie, spre a crea astfel materia unui nou capital, fără cheltuială prealabilă de capital. Şi încă ceva: pentru K. Marx problemele mediului (cu atât mai mult, a ecologiei în general) nu au constituit o preocupare sistematică. Totuşi, el credea că datorită dezvoltării, în viitor ştiinţele naturii şi cele privind omul vor constitui o singură ştiinţă [s-o fi gândit oare autorul la bioeconomia noastră? - n.n.]. Dimensiunile ecologice ale mediului, şi invers, au continuat să fie permanent în atenţia economiştilor, care au contribuit determinant la dezvăluirea caracterului limitant al resurselor naturale cu care se operează în economie. Unii economişti vor încerca să folosească metodele lor pentru integrarea problemelor ecologice. Tot mai mulţi economişti au început să pună în valoare fenomenul de deteriorare a factorilor naturali de-a lungul timpului. De ex., fizicianul ucrainean Serhii Podolinsky (1850-1891, citat după Constantinescu, 1993, p. 11), influenţat de teoria valorii – muncă, a ridicat problema eficienţei consumului de energie ca şi pe cea a randamentului cheltuielilor de energie în diferite modalităţi de utilizare agricolă a terenurilor. Autorul a subliniat existenţa a două procese pe care le-a denumit „circuitul vieţii”: plantele acumulează energia solară, iar animalele care se hrănesc cu ele transformă o parte din această energie în lucru mecanic şi dispersează energia în spaţiu. Prin stocarea în rezerve fosile sau reducerea vieţii animale la oferta de plante, între cele două parţi, acumulare şi dispersie, până la urmă, spunea el, se produce un anumit echilibru. În privinţa perspectivei energetice a lumii, Podolinsky era optimist, contând pe energia solară pusă în serviciu producţiei, ca şi pe sporirea eficienţei cu care se utilizează energia. În aceeaşi problemă a utilizării energiei s-a exprimat şi chimistul german, Laureat al Premiului Nobel (1909), Wilhelm Ostwald (1853 - 1934) (citat după Constantinescu, 1993, p. 11), care a propus o periodizare a istoriei în funcţie de accesul omenirii la energie şi de eficienţa utilizării acesteia. Ostwald considera că transformarea energiei solare este posibilă de grandioase înbunătăţiri, atât în ce priveşte calea fotosintezei, cât şi, mai ales, cea a conversiunii industriale.

245

Împreună cu N. Constantinescu (1993), vom da o înaltă apreciere şi lui L. C. Gray (1913), care va pune o problemă fundamentală în domeniul resurselor naturale, şi anume aceea a soluţionării conflictului de interese dintre prezent şi viitor (pe baza criteriilor maximizării valorii prezente), utilizând o rată ridicată a dobânzii aplicată asupra extracţiei resurselor naturale; după el, o rată ridicată a dobânzii duce la o epuizare rapidă a resursei, pe când o rată scăzută a dobânzii face mai profitabilă pentru deţinători conservarea. În ultimul sfert de veac s-a desfăşurat o vastă şi sistematică activitate de cercetare în domeniul economiei producţiei mediului natural, contra poluării şi degradării acestuia. Au apărut şi alţi termeni integraţi, de exemplu „bunuri ecologice” şi „servicii ecologice”. Au fost elaborate o serie de modele ecologice, operându-se o încorporare a problemelor mediului natural în teoria echilibrului economic general; s-a încercat integrarea modelelor economice cu cele ecologice, spre a se reliefa (utilizând metoda imputs-outputs) faptul că producţia presupune fluxuri dinspre natură (inputs) către ea (outputs) şi invers, fluxuri care cer luarea în considerare a dependenţelor, interdeterminării ecologo-economice [bioeconomice – n.n.]; a început să se folosească noţiuni cibernetice adecvate, bunăoară: feedback (acţiune retroactivă, pozitivă sau negativă), homeostazie (stabilitatea sistemului), echilibru dinamic etc. Din ecologie au fost, reuşit, împrumutate noţiunile de metabolism, deşeuri, exometaboliţi etc. N. N. Constantinescu (1993) menţionează primul model al lui J. H. Cumberland (1966), care creează un cadru principal menit să pună în evidenţă consecinţele activităţii economice asupra mediului înconjurător. Alt model (Daly, 1968) se referă la integrarea problemelor economice şi pe cele ecologice. Este de remarcat şi modelul lui Walter Isard (1969), construit nu ca un model interramuri, ci ca unul interproduse folosind totodată coeficienţi de producţie, economici şi ecologici. Un loc cu totul aparte în explicarea cauzală, generală a imperativului aparte în explicarea cauzală, generală a imperativului economico-ecologic îl ocupă economistul american de origine română Nicolas Georgescu - Roegen (1906 - 1994), care, nominalizat şi el pentru Premiul Nobil, prima dată în istoria ştiinţei a tratat raportul deteriorativ dintre economie şi natură, estimându-l din punct de vedere termodinamic, a deschis noi orizonturi de cercetări şi a elaborat în acest context principiile noii ştiinţe denumită bioeconomie (vezi lucrarea autorului „Legea entropiei şi procesul economic”). Georgescu - Roegen a pus legea entropiei (a doua lege a termodinamicii) la temelia explicării economiei, demonstrând că ştiinţa economică, în ansamblul ei, trebuie obligatoriu regândită prin prisma factorului natural. Acesta priveşte toate procesele: producţia, repartiţia, circulaţia, consumul şi, respectiv, costuri, valoare, preţ, creştere economică, echilibru economic. Legea entropiei însăţi apare drept cea mai economică dintre toate legile naturale… Relaţia dintre procesul economic şi Legea entropiei nu este

246

decât un aspect al unui fapt mai general, dar anume aceasta constituie „baza economiei vieţii [subl. n.] la toate nivelurile”. Este incontestabil faptul că Georgescu - Roegen a creat o viziune de ansamblu nouă asupra ştiinţei economice contemporane. Concepţia termodinamică a autorului a întâlnit şi adversari (de exemplu, Elias L. Kahalil, 1990): de pildă se consideră că dacă legea entropiei este relevantă pentru înţelegerea deteriorării naturale şi a mediului, aceasta nu este singura lege care trebuie luată în vedere. Oricum, important este faptul că autorul atrage atenţia asupra temeiurilor economiei în natură. O analiză interesantă privind aportul lui Nicolas Georgescu – Roegen (1971, 1979, 1995) în dezvoltarea ştiinţei bioeconomice pe baza principiilor termodinamicii o face cunoscutul geolog şi ecolog român M. Bleahu (2001). Acest autor subliniază: considerând lumea ca un tot ce formează biosfera (după Vernadsky, 1965), în care legile sunt cele ale evoluţiei darwiniene şi ale termodinamicii, Georgescu – Roegen consideră că ştiinţa economică nu trebuie gândită în terminii legilor fizicii, ci mai curând în cele ale biologiei; el a fundamentat astfel un nou concept, cel de bio-economie, demonstrând că procesele economice sunt similare celor biologice, fapt pentru care şi folosesc termeni şi comparaţii noi. Astfel, invenţiile revoluţionare sunt echivalentul mutaţiilor din lumea vie, întregul proces economic poate fi considerat un metabolism global al umanităţii, iar stabilitatea economică trebuie să fie dinamică, o homeostazie [sublinierile noastre] a complexului biosferic. După cum menţionează Bleahu, în tot acest sistem de gândire ecologia ocupă un loc de frunte, Georgescu – Roegen fiind primul, încă în 1966, care a atras atenţia asupra faptului că trăim pe un glob de dimensiuni limitate cu resurse dereglate, pe care îl agresăm cu deşeuri şi care nu va putea suporta o creştere infinită a civilizaţiei. Împreună cu M. Bleahu (2001), vom mai face o remarcă nu mai puţin de importantă: în programul său minimal de bioeconomie Georgescu – Roegen avansează şi ideea de a lua în considerare nu numai soarta contemporanilor noştri, ci şi a generaţiilor viitoare. Astfel economistul nostru (româno - american) a anticipat aproape cu un sfert de veac concepţia dezvoltării durabile, devenită, datorită Agendei – XXI de la Rio de Jainero (5 iunie 1992), noua filozofie a omenirii! Aşadar, în ultimă analiză, economiştii au ajuns la concluzia generală că cheia progresului economic o reprezintă resursele naturale (epuizabile şi inepuizabile, repartizarea lor în spaţiu şi în timp etc.). Pentru a contracara dependenţa iminentă a producţiei de aceste resurse savanţii economişti şi practicienii au început să caute noi soluţii. Au apărut diferite teorii. De examplu, H. Hotelling (1931, citat după Constantinescu, 1993) publică monografia Economia resurselor epuizabile, în care prezintă o teorie dinamică a resurselor naturale, în conformitate cu care preţul net al unei resurse nereînnoibile trebuie să crească cu o rată ce

247

egalează pe cea a dobânzii; principiul era deci cel al maximalizării valorii actule, care rămâne, însă, după autor, valabilă pentru toate perioadele. Dar, pentru celebrul John M. Keynes (1936 în lucrarea „A General Theory of Employment, Interest and Money”), care a revoluţionat gândirea economică, problematica legată de resursele naturale rămâne străină, „el concentrându-şi toate capacităţile asupra utilizării mâinii de lucru, banilor şi creşterii economice” (Constantinescu, 1993). Economiştii specialişti în silvicultură şi agricultură, însă, se preocupau în cel mai serios mod de factorii ecologici, sub aspectul calităţii solului şi deteriorării pădurilor. Alţi economişti au înţeles, că evoluţia tehnico – ştiinţifică şi social economică (mai precis, revoluţia) tehnico – ştiinţifică de la începutul anilor 1950, datorită descoperirilor în ştiinţele fundamentale – matematică, fizică, chimie, biologie care a determinat progrese foarte optimiste, trebuie să însemne şi progres ecologic.

248

ARC PESTE TIMP Reflexii în 2011 privind Simpozionul Naţional: “CALITATEA ALIMENTULUI

PENTRU OM ŞI ANIMAL - ACTUALITĂŢI ŞI PERSPECTIVE”, desfăşurat în 27.06.1997 sub egida Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice

şi a Academiei de Stiinţe Medicale din România

Nicolae M. CONSTANTINESCU, Membru de onoare al AOSR, Prof. Dr.

membru al Comitetului Naţional de Securitate şi Strategie Alimentară din cadrul Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

nae_constantinescu@yahoo.com

Rezumat

Atitudinea faţă de salubritatea alimentului este considerată un marker al civilizaţiei. În anul 1997, având o poziţie ce mi-a permis organizarea unei acţiuni de anvergură, am iniţiat o dezbatere naţională pe tema calităţii alimentului pentru om şi animal. Şi mi-am motivat iniţiativa în deschiderea Simpozionului din iunie 1997 desfăşurat la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice: „Cu ani în urmă, în clinica de chirurgie unde eram asistent, se operau 2-3, maximum 4 cancere digestive pe lună. Acum operăm săptămânal, într-o singură clinică din Bucureşti 4-5 neoplasme din sfera digestivă. De ce această creştere? N-or fi având chiar toate cauze alimentare, dar indiscutabil, majoritatea pornesc de la ceea ce mâncăm.” Şi în continuare am subliniat că atunci când este vorba de produse alimentare, nu se poate ţine seama doar de productivitate, ci trebuie avută în vedere şi sanogenitatea lor.

Privind lucrurile din perspectiva lanţului trofic pământ → apă → aer → plantă → animal → om, am invitat la acel Simpozion specialişti în pedologie, specialişti în hidrologie, specialişti în creşterea plantelor folosite în hrana omului şi animalelor, specialişti în creşterea animalelor ale căror produse sunt folosite în alimentaţia omului şi, în sfârşit, specialişti în igiena alimentaţiei omului. Cei prezenţi mi-au declarat că niciodată nu mai fuseseră aduşi la aceiaşi masă pentru a discuta problema alimentului. S-au remarcat contribuţiile aduse de participanţi la cele două noţiuni fundamentale, care guvernează toată politica mondială, europeană şi mondială a alimentului: food security şi food safety. Prin securitate alimentară se înţelege garantarea accesului la o alimentaţie suficientă şi sănătoasă iar prin siguranţă alimentară se înţelege consumul unor alimente, care să nu fie dăunătoare sănătăţii omului.

*

* *

Atitudinea faţă de salubritatea alimentului este considerată un marker al civilizaţiei. În anul 1997, având o poziţie ce mi-a permis organizarea unei acţiuni de anvergură, am iniţiat o dezbatere naţională pe tema calităţii alimentului pentru om şi animal. Şi mi-am motivat iniţiativa în deschiderea Simpozionului din iunie 1997 desfăşurat la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice: „cu ani în

249

urmă, în clinica de chirurgie unde eram asistent, se operau 2-3, maximum 4 cancere digestive pe lună. Acum operăm săptămânal, într-o singură clinică din Bucureşti 4-5 neoplasme din sfera digestivă. De ce această creştere? Nu or fi având chiar toate cauze alimentare, dar indiscutabil, majoritatea pornesc de la ceea ce mâncăm.” Şi în continuare am subliniat că atunci când este vorba de produse alimentare, nu se poate ţine seama doar de productivitate, ci trebuie avută în vedere şi sanogenitatea lor; productivitatea însoţită de patogenitate este un non sens. Am dedicat acel Simpozion calităţii alimentului pentru om şi animal, deşi îndeobşte termenul de aliment este rezervat nutriţiei omului, iar la animal se foloseşte termenul de hrană. Motivul pentru care am ales această sintagmă ţine de lanţul trofic, pe care am vrut să-l evidenţiez cu acea ocazie: pământ → apă → aer → plantă → animal → om. Conform acestei înlănţuiri planta îşi ia din pământ, apă şi aer cele necesare vieţii ei, animalul are ca resurse apa, aerul şi planta, iar omul foloseşte apa, aerul, planta şi animalul pentru a trăi şi a se desvolta. Aceste inter-relaţii ne sugerează că aceleaşi rigori pe care trebuie să le avem pentru calitatea nutriţiei omului, ar trebui să le avem şi pentru calitatea nutriţiei animalelor ale căror produse le consumăm.

De altfel Aquis-ul Comunitar (Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului Europei nr. 178/2002) prevede că hrana pentru animale prezintă riscuri dacă are un efect negativ asupra sănătăţii oamenilor sau animalelor-şi apoi dacă determină un risc pentru consumul uman al alimentelor de origină animală.

Privind lucrurile din perspectiva lanţului trofic amintit am invitat la acel Simpozion specialişti în pedologie, specialişti în hidrologie, specialişti în creşterea plantelor folosite în hrana omului şi animalelor, specialişti în creşterea animalelor ale căror produse sunt folosite în alimentaţia omului şi în sfârşit specialişti în igiena alimentaţiei omului.

O primă remarcă: cei prezenţi mi-au declarat că niciodată nu mai fuseseră aduşi la aceeaşi masă pentru a discuta problema alimentului. O a doua remarcă priveşte contribuţiile aduse de participanţi la cele două noţiuni fundamentale, care guvernează toată politica mondială, europeană şi mondială a alimentului: food security şi food safety. Prin securitate alimentară se înţelege garantarea accesului la o alimentaţie suficientă şi sănătoasă iar prin siguranţă alimentară se înţelege consumul unor alimente, care să nu fie dăunătoare sănătăţii omului.

Consider că pentru activitatea Comitetului Naţional de Securitate şi Strategie Alimentară ar fi benefică o scurtă trecere în revistă a problematicii alimentului aşa cum era ea văzută acum 14 ani la noi în ţară.

Prof.dr. Corneliu Răuţă - preşedintele de atunci al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi gazda Simpozionului a caracterizat securitatea alimentară conform unui document emis de FAO, drept acea stare în care alimentele sunt disponibile tot timpul şi accesibile tuturor persoanelor în condiţii adecvate de cantitate, calitate şi varietate. Dar ce trebuie înţeles prin calitatea alimentului?

250

Prof. dr. Sebastian Dumitrache de la Institutul de Sănătate Publică din Bucureşti a considerat că acest deziderat al calităţii se referă atât la conţinutul în nutrienţi, cât şi la inocuitatea produsului comestibil. Calitatea include în plus şi gradul de atracţie senzorială, toleranţa digestivă şi lipsa unor efecte agresive toxice sau bacteriene. Nerespectarea acestor cerinţe duce la o patologie alimentară, în care intră bolile de nutriţie provocate de o hrană dezechilibrată în nutrienţi, la intoxicaţii, la boli microbiene şi parazitare, la boli digestive între care intră şi cancerul. Bazat pe cercetări efectuate la acea dată în diverse zone ale ţării, prof. Dumitrache atrăgea atenţia asupra necesităţii creşterii consumului de lapte, apoi de peşte, de carne, de fructe - şi făcea această constatare referindu-se îndeosebi la grupurile vulnerabile în cazul unei alimentaţii defectuoase: copiii, bătrânii, gravidele, bolnavii.

Prof. Dr. Vasile Stănescu de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti a ridicat problema prezenţei unor reziduri chimice cu caracter remanent în alimentele de consum, care conferă acestor produse o anumită patogenitate.

Conf. Dr. Marian Neguţ de la Institutul Cantacuzino a arătat că aproape jumătate dintre factorii care degradează calitatea alimentului, acţionează în cursul proceselor de prelucrare a lor. El atrăgea atenţia asupra unui nedorit record european pe care-l înregistra ţara noastră la vremea aceea: primul loc la bolile cu transmisie digestivă şi cea mai mare morbiditate prin trichineloză de pe continent.

Dl. inginer Valer Stoica de la Institutul de Chimie Alimentară, analizând siguranţa alimentului arăta că 47% din populaţia României are un grad crescut de vulnerabilitate datorită consumului de alimente cu o calitate îndoielnică. Într-o perioadă de 5 ani, între 1990 şi 1955, numărul deceselor prin afecţiuni cardiovasculare a crescut cu 14, 73% iar al deceselor prin boli digestive cu 32%.

O secţiune a discuţiilor a fost rezervată apei potabile. Prof.dr.Manole Cucu de la Institutul de Sănătate Publică din Bucureşti remarca în privinţa programelor de aprovizionare cu apă potabilă doar stagnare şi regres. Apele de suprafaţă s-au degradat şi nu sunt prelucrate, aşa că în cea mai mare parte nu mai corespund condiţiilor de potabilitate.

Fac o paranteză. În 1991 a avut loc o sesiune a Academiei Române, deci a academiei mari, consacrată factorilor de mediu din ţara noastră. La şedinţa condusă de acad. Ştefan Milcu am avut o intervenţie intitulată: ”Factori de mediu sanogeni şi factori de mediu patogeni”, în care am atins şi problema apelor curgătoare din România. Conform unei clasificări a potabilităţii pe care mi-o dăduse un prieten care lucra la Apele Române, există 3 categorii de ape curgătoare de suprafaţă de la categoria I - apa de izvor de munte, până la categoria III, apă care necesită o prelucrare prealabilă. Există şi o extra-categorie D, adică ape degradate reprezentate de acele ape curgătoare, care sunt atât de poluate încât nu mai pot fi folosite nici pentru irigaţii, dacă nu sunt epurate. Aşa se afla de pildă

251

Ialomiţa în aval de combinatul de porcine de la Căzăneşti. În ultimii 20 de ani sunt multe cursuri de apă care şi-au ameliorat calitatea, dar rămân încă multe altele de rezolvat cum ar fi spre pildă prelucrarea apelor reziduale sau a deşeurilor industriale înainte de a fi deversate într-o apă curgătoare. Nu mai departe decât acum 3 ani am văzut cantităţi mari de rumeguş aruncate într-o apă curgătoare de munte, provenite de la o mică exploatare forestieră. Şi cred că nu este singurul loc din ţară unde se întâmplă aşa ceva. Degradarea apelor curgătoare de suprafaţă se datorează în principal deversării apelor reziduale neepurate, care aduc numeroase substanţe non-biodegradabile în circuitul din natură.

Un alt lucru care trebuie reţinut din discuţiile de la Simpozion: acumularea în plante a compuşilor care conţin nitraţi trebuie să fie un permanent subiect de preocupare pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor, pentru că în părţile comestibile ale plantelor se pot strânge concentraţii ionice foarte mari de nitriţi, cu efect direct asupra formării methemoglobinei şi – prin releul nitrozaminei - asupra apariţiei cancerului de stomac. Prof.dr. Manole Cucu făcea în 1997 următoarea remarcă: „prezenţa nitraţilor în apa din aproape toate zonele rurale a devenit o problemă naţională”. Se consideră de către dr.ing. Eugen Cuşa de la Regia Apele Române, că o primă condiţie a ieşirii din starea precară în care se află alimentarea cu apă potabilă a populaţiei ar trebui să vizeze refacerea reţelei de distribuţie a apei.

Solul a fost un alt element al lanţului trofic, care a fost pus în discuţia Simpozionului. Mai mulţi comunicatori - dr. ing. Radu Lăcătuşu de la Institutul de Cercetări pentru Agrochimie şi Pedologie, dr. doc. Gheorghe Burlacu de la Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală Baloteşti, dr. doc. Andrei Gherghi şi dr. Miruna Bibicu de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Valorificarea Produselor Horticole, dr. Nicolae Avram de la Institutul Naţional de Medicină Veterinară „Pasteur”, au prezentat factorii care ameninţă alimentul pe parcursul lanţului trofic sol → vegetale → om sau sol → furaje → animale → om. S-au discutat pe rând calităţile privitoare la compoziţia solului, gradul de umiditate, selecţia soiurilor de plante, tehnologiile de cultură, păstrarea şi prelucrarea soiurilor horti-viticole. S-a arătat că solurile României au aproape toate o fertilitate ridicată, însă că o parte sunt deteriorate prin pătrunderea şi acumularea unor agenţi poluanţi chimici. Dintre aceştia unii sunt remanenţi, rămânând în sol zeci de ani. Întinse suprafeţe agricole sunt poluate cu metale grele (Pb, Cu, Cd, Zn) provenite din activităţile industriale. Nitraţii de care s-a amintit au depăşit în multe locuri limita maximă admisă (LMA) în sol. Administrarea necontrolată de îngraşăminte minerale (mai ales pe bază de azot) şi de pesticide îşi cumulează efectele nocive asupra oamenilor. S-a apreciat – la nivelul anului 1997- că legumele participă cu 54% la ingestia de nitraţi a locuitorilor României. Concentraţia acestor poluanţi este de 6 ori mai mare decât LMA în fructe. Iată un amănunt anecdotic dar semnificativ: în anii ’80, Comunitatea Europeană a sistat

252

importul de legume-fructe din România datorită conţinutului crescut de pesticide. Ele au fost lăsate pentru consumul intern fără să se sufle nici o vorbă populaţiei. Conducătorul ţării de atunci a hotărât să se aprovizioneze pentru uzul personal dintr-o fermă cu circuit închis perfect controlat. La un moment dat s-au găsit pesticide în legume. S-a constatat că îngrăşământul natural provenea de la vaci care păşunaseră iarbă cu urme de pesticide. Bine înţeles că s-a schimbat păşunea.

Periculozitatea pesticidelor, a DDT-ului- cu deosebire din fructe- nu stă în cantităţile mari conţinute, ci în faptul că ele-ingerate chiar în doze mici- se acumulează treptat în organism. Iar organismul cel mai vulnerabil, markerul, este copilul. Deci în opţiunea dintre chimizarea agriculturii cu riscurile ei şi o agricultură cu producţii mai scăzute, calea înţeleaptă trebuie să fie administrarea acestor substanţe chimice cu aceleaşi precauţii pe care le avem la administrarea de medicamente. Administrarea îngrăşămintelor şi pesticidelor trebuie făcută sub supravegherea unor specialiştişi şi nu anarhic, după cum îl taie capul pe fiecare. E ca şi cum nu ar mai fi medici, ci fiecare ar folosi numai automedicaţia! Din păcate s-au constatat multe cazuri de lipsă de conştiinţă, mai ales la unii legumicultori, care au pe lângă loturile de legume destinate comercializării, pe care le chimizează puternic, şi terenuri pentru consumul propriu, lucrate după metodele clasice, nepoluante.

Aceeaşi grijă pentru o hrană nepoluată trebuie arătată şi la furajarea animalelor. Prof. dr. Mihai Zamfirescu - secretarul Academiei de Ştiinţe Medicale - a reamintit conceptul lui Carol Davila, după care medicina este una singură. Ea respectă legile biologiei, care-i privesc atât pe om cât şi pe animal, motiv pentru care vitele, porcinele, ovinele, toate orătăniile au nevoie de o hrană sănătoasă.

O secţiune a Simpozionului a tratat produsele vegetale şi animale de import cu potenţial nociv. Bariera care ar fi trebuit să le oprească avea în 1997 numeroase găuri, aşa cum a arătat dr. Florin Oancea de la Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor, prof. dr. Constantin Ştirbu de la Institutul Naţional de Medicină Veterinară”Pasteur”, dr. Liviu Mitrea de la Laboratorul Central de Control al Produselor de Origină Animală şi al Furajelor. S-a arătat că importul necontrolat de plante, animale sau carne comportă un risc fitosanitar- care poate determina scăderea producţiei interne mai ales de legume/ fructe, apoi un risc de a avea pe piaţă alimente contaminate cu poluanţi biologici, în sfârşit un risc de introducere de plante transgenice, al căror efect asupra organismului uman nu a fost precizat. Concluzia: controlul fitosanitar şi sanitar veterinar trbuie să crească în severitate la fiecare poartă de intrare în ţară.

Ca o concluzie acuma a întregului Simpozion, care a fost unanim aprobată, a fost necesitatea imperioasă a unei legi a alimentului. S-a amintit că Elveţia are o asemenea lege din 1905, SUA din 1906 iar restul ţărilor occidentale din anii ’50-’70. Aceste legi sunt severe, fără cale de negocieri cu cei în culpă.

253

Necesitatea unei asemenea legi pentru România era imperioasă, aşa cum a insistat prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi de la Institutul de Chimie Alimentară. Legea alimentului trebuia să asigure securitatea şi inocuitatea produselor alimentare. Ea trebuia să-l protejeze pe consumator de alimentele insalubre, poluate, contaminate şi să creeze structuri abilitate cu asigurarea unui control necruţător.

La Simpozion s-au spus deschis, multe lucruri ce nu fuseseră făcute publice, iar interdisciplinaritatea a asigurat pentru prima dată o mare coerenţă pentru promovarea unei adevărate politici a alimentului.

Unul din principalele efecte ale realizării acestei adevărate task-force (grup operativ) a fost redactarea şi aprobarea legii 150/2004 privind siguranţa alimentului în România, cunoscută pe scurt ca Legea Alimentului.

Articolul 1 al acestei legi cuprinde esenţialul întregii politici a alimentului:” prezenta lege reprezintă baza pentru asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii oamenilor. Ea stabileşte principiile generale, care se aplică alimentelor şi hranei animalelor”.

Trebuie să facem toate eforturile ca această lege să fie aplicată.

254

SECURITATEA ŞI STRATEGIA ALIMENTARĂ – INTERRELAŢII ŞI DOMENII DE ACTIVITATE IMPLICATE

Dan ŞCHIOPU*

*Prof. univ. dr., membru titular fondator AOSR, vicepreşedinte AOSR, preşedinte al Consiliului Naţional de Securitate şi Strategie Alimentară.

Rezumat

După definirea noţiunii de securitate alimentară, se prezintă creşterea numerică a populaţiei şi, pe regiuni ale globului, raţiile alimentare, suprafaţa de teren arabil/locuitor, obligaţiile ce revin agriculturii având în vedere creşterea suprafeţelor degradate. Poluarea mediului afectează agricultura şi produsele ei. Sunt prezentate schematic interreaţiile consecutive autoepurării aerului şi influenţa lor asupra cantităţii şi calităţii recoltei, modalităţi de reducere a consumului de energie şi a influenţei asupra efectului de seră. Încălzirea globală ridică noi probleme, cărora agricultura va trebui să le facă faţă. Sunt luate în discuţie aspecte economice, riscurile de natură diferită, cu unele măsuri şi modalităţi de prevenire.

* * *

În monumentala sa „Enciclopedie de ecologie” (2010, p. 666), domnul

academician Ion I. Dediu defineşte securitatea alimentară drept „existenţa condiţiilor alimentare necesare pentru ca o populaţie umană să dispună de o viaţă activă şi sănătoasă. Constituie un obiectiv al politicilor agricole la nivel naţional şi internaţional, prin care se urmăreşte atât dezvoltarea sectorului agricol, cât şi asigurarea puterii de a produce şi cumpăra (procura) produse alimentare ecologic curate.”

Asemănător este definită şi de către FAO, securitatea alimentara reprezentând „garantarea fiecărui individ în permanenţă în orice loc sau moment, a accesului la o alimentaț ie suficientă şi sănătoasă, care să-i permită să aibă un regim alimentar satisfăcător pentru o viaţă sănătoasă şi activă.”

Ambele definiţii se referă şi la calitatea alimentelor, acestea trebuind să fie „ecologic curate” sau „alimentaţia să fie sănătoasă”.

Conform FAO, siguranţa alimentară este corespunzătoare atunci când un aliment este gustos şi, prin consum, nu alterează şi periclitează starea de sănătate a organismului. Se realizează prin angrenarea tuturor factorilor şi aplicarea tuturor normelor care sprijină şi asigură realizarea unor produse alimentare a căror valoare nutritivă şi de consum stau la baza unei alimentaţii sănătoase. (Constantin M., 2011). Cu toţii ne amintim de teza lui Thomas Robert Malthus care, în lucrarea sa „Essay on the Principle of Population” (1798), afirma imposibilitatea de a se asigura hrana pe suprafaţa finită a planetei, pentru o populaţie cu o creştere în proporț ie geometrică (vezi Figura 1).

255

Previziunile avansează cifra de 10 miliarde de locuitori la sfârşitul secolului al XXI-lea, însă unele evaluări notează că această cifră va fi atinsă încă din 2050 (Şt. Mâşu, 2011, p. 40).

Figura 1: Creşterea populaţiei globului (Şchiopu D. - 1997, p. 83; sinteză după date din literatură.)

Dar, la creşterea numerică, se adaugă şi creşterea consumului mediu de

cal/om/zi: în Asia de Est, în anii 1961-1963, 1750 cal/om/zi (cel mai mic consum zilnic), iar în anul 2010, 3040 cal/om/zi, în timp ce în ț ările dezvoltate, pentru aceleaș î intervale de timp, era de 3020 cal/om/zi, respectiv 3470 cal/om/zi. În medie, la nivel general, în 2010, se consumau 2860 cal/om/zi. (după Sylvie Brunel, citat de Şt. Mâşu, 2011, p.82-83). Acestea pot fi luate din produse vegetale (calorii primare) sau din produse animaliere (calorii secundare).

Alimentaț ia corectă necesită atât produse de origine vegetală, cât ș i produse animaliere: este obligatorie existenț a în hrană a acizilor graș i nesaturaț i - care se găsesc în alimentele de origine vegetală - şi a celor 9 aminoacizi esenț iali, care se găsesc în produsele animaliere: valina, leucina, izoleucina, fenilalanina, tionina, metionina, triptofanul, histidina. O raţie alimentară zilnică de cca. 3501 cal/om/zi, formată din 1790 calorii primare şi 1711 calorii secundare este echivalentă cu 13.767 cal. primare, deoarece se consideră că o calorie secundară se obț ine din 7 calorii primare. (D.Ș chiopu, 1997). Tehnologiile actuale din zootehnie permit în prezent un randament mult crescut, deci ieftinirea cărnii. Adăugând faptul că mâncarea cu carne este mult mai gustoasă ș i săț ioasă, consumul de carne a crescut, unele categorii ale populaț iei depăș ind mult normele recomandate de nutriț ionioș ti. Prin creşterea consumului de carne, suprafeţele de culturi furajere se vor dubla (P. Roberts, 2009, p. 18), rezultând o micşorare a suprafeţelor producătoare de alimente pentru oameni. Dar, cum consumul de calorii nu este uniform pe Terra, pentru 2010-2011 sunt estimaț i 1 miliard de malnutriț i, comparativ cu 800.000 în 1995, această categorie a populaț iei ajungând la 19%, faț ă de 16% cât erau în anul de referinț ă. (Ș t. Mâș u, 2011, p. 84)

256

Cătălina Mihai (2011, p. 14), arată că în conformitate cu „un studiu al Feeding America…. publicat ieri (n.n. 25 august 2011)... 17 milioane de copii - unul din patru - nu beneficiază de hrană suficientă ș i sănătoasă. Iar studiul se bazează pe date oficiale din 2009.”

În România, consumul a crescut de la 3.020 cal/om/zi în 2000, la 3.350 cal/om/zi, în anul 2005 (I. Buhociu, C. A. Buhociu, 2009). După A. N. Duckman (1971), citat de I. Puia ș i V. Soran, (1981, p. 74), aria minimă de teren arabil pentru o persoană variază în funcț ie de provenienț a alimentelor: calorii primare sau calorii secundare. La o dietă severă, săracă în proteine ș i grăsimi animale, poate fi chiar de 0,09 ha ș i chiar mai puț in - în funcț ie de progresele tenologiilor aplicate în agricultură, mai ales în zonele calde ș i umede (Asia de Sud-Est), unde terenul este tot timpul ocupat de culturi. În Japonia, în 1970, reveneau 0,054 ha teren arabil/locuitor. În ț ara noastră, la 1 iulie 1978 reveneau 0,448 ha teren arabil/locuitor, iar în anul 2004 reveneau în medie aproximativ 0,40 ha teren arabil/locuitor. (I. Buhociu, C. A. Buhociu, 2009), suprafaț ă care în realitate era mai mică, dacă se ia în considerare faptul că multe suprafeț e nu erau (ș i nu sunt nici în momentul de faț ă) cultivate. Iată deci o serie de situaț ii care pun cu stringenț ă problema securităț ii alimentare în prezent ș i în perspectivă, la nivel mondial, cât ș i în ț ara noastră. Prima chemată să contribuie la asigurarea securităț ii alimentare este agricultura, prin creș terea producț iei de calitate la unitatea de suprafaț ă. Acest deziderat se realizează printr-o multitudine de măsuri tehnice, cu cosum diferit de energie (tabelul 1).

Tabelul 1. Gruparea măsurilor agro-fitotehnice în funcț ie de consumul de combstibili fosili, generarea de CO2 ș i alte gaze se seră ș i influenț a asupra producț iei. (după Ș chiopu D., 2005)

Caracteristicile grupei Măsurile agrofitotehnice

1. Nu necesită consum de combustibili, nu generează gaze de seră, contribuie la creș terea producț iei.

Zonarea ecologică a culturilor, organizarea teritoriului, asolamentele, extinderea culturilor amelioratoare a fertilităț ii solului, a culturilor perene, folosirea de cultivare cu perioadă de vegetaț ie cât mai lungă (atunci când considerentele tehnico-organizatorice o permit), a celor rezistente la secetă, ger, boli, dăunători (inclusiv a PMG), respectarea momentului optim de efectuare a lucrărilor solului ș i a indicilor de calitate, precum ș i a momentului de recoltare etc.

257

2. Necesită consum foarte mic de combustibil, dar contribuie la creș terea producț iei.

Condiț ionarea seminț elor destinate semănatului, producerea seminț elor hibride, bacterizarea seminț elor de leguminoase ș i de alte plante, folosirea micorizelor, fermentarea dirijată a gunoiului de grajd (inclusiv vermicultura).

3. Necesită consum de

combustibil, generează CO2,

dar sunt obligatorii ș i folosite raț ional contribuie la creș terea producț iei.

Lucrările solului, folosirea îngr[ș [mintelor ș i amendamentelor, combaterea bolilor, dăunătorilor ș i buruienilor, irigarea, drenajul etc..

4. Necesită consum mare de combustibili pentru a crea condiț iinde mediu artificiale,

produc CO2 în cantitate

mare.

Cultura plantelor în sere, cultura plantelor pe substrat nutritiv din soluț ii (hidroponice).

5. Nu contribuie la creș terea producț iei (uneori provoacă pierderi de recoltă) ș i

generează CO2.

Toate măsurile aplicate necorespunzător, inclusiv arderea miriș tilor când nu o impun considerente fitosanitare.

Dar suprafaț a agricolă, cea pe care se produce hrana, se reduce prin

schimbarea folosinț ei (se dezvoltă localităț ile, căile de comunicaț ii, se amenajează terenuri de sport etc.) ș i prin degradarea solurilor. În California, în Central Valley, care furnizează aproape un sfert din producţia naţională de legume, suprafeţele culivate se micşorează anual cu 6000 ha, pe care se constuiesc complexe comerciale şi zone rezidenţiale; „la nivel naţional, fiecare nou-născut sau imigrant înseamna mai mult de jumătate de hectar de teren arabil dispărut. Din acest motiv, majoritatea previziunilor sugerează că, din miliardul de tone de cereale suplimentare de care vom avea nevoie (n.n. în SUA) în 2030, patru cincimi trebuie să provină nu din însamânţarea de hectare suplimentare, ci din intensificarea agriculturii, adică din obţinerea unei cantităţi de cereale mai mari de pe hectarele deja cultivate. În 2030, recoltele medii la hectar vor trebui să se ridice de la nivelul actual de 2,4 t. cereale/ha, la 3 t., conform FAO” (P. Roberts, 2009, p. 225-226). Un studiu făcut de Naţiunile Unite arată că, de la sfârşitul celui de al doilea război mondial până în anul 1990, suprafeţele cultivate s-au micşorat, datorită degradării, cu 552 milioane de hectare (= 38%). Situaţia, pe regiuni, este arătată în tabelul 2. Ș i solurile ţării noastre sunt expuse degradării, capacitatea lor productivă fiind restricţionată de o multitudine de factori (Tabelul 2).

258

Tabelul 2. Proporţia de suprafeţe degradate, pe regiuni, în intervalul 1945- 1990. (după M. Berca, 2005)

Continentul Proporţia degradată (%)

Australia 16

Europa 25

America de Nord 26

Asia 38

America de Sud 45

Africa 65

America Centrală 74

Evident, dacă situaț ia aceasta se va menț ine, securitatea alimentară este periclitată. Legea 18 a avut drept consecinţă împroprietărirea a circa 3,5 milioane cetăţeni, cu suprafeţe de 2,4 - 2,5 ha şi acestea repartizate în mai multe parcele, fapt ce nu permite aplicarea de tehologii acceptabile pentru timpul prezent. Ne referim nu numai la arăturile paralel cu curbele de nivel, sau la imposibilitatea erbicidării şi a recoltării mecanizate cu maşini de mare randament. Amenajarea sistemelor de irigaţii, înfiinţarea perdelelor de protecţie, amenajările antierozionale etc. impun comasarea terenurilor, pentru a stopa degradarea solurilor, pentru a nu pune în pericol securitatea alimentară a generaţiilor viitoare. Cu alte cuvinte strategia alimentară impune măsuri pentru conservarea solurilor. Strategia alimentară obligă deci la rezolvarea acestei situaț ii, la comasarea terenurilor.

Ș tefan Mâș u (2011, p.308-309), citând un raport FAO din 2009, menț ionează că în perioada 2004-2009, circa 2,5 milioane de hectare din unele ț ări (Ghana, Madagascar, Etiopia etc.) au fost vândute unor ț ări (China, Corea de Sud, Emiratele Arabe ș .a.) care urmăresc să-ș i asigure suprafeț e agricole necesare pentru hrănirea propriilor populaț ii. „Ț ări ț intă mai sunt: Australia, Rusia, Filipine, Mexic, Brazilia, iar ț ări „investitoare” sunt: Bahreim, China, Japonia, ț ările din Golf, Egiptul, India, Kuweit, Libia, Malaysia, Arabia Saudită, Corea de Sud etc.” Mi se pare interesant de notat că autorul citat a introdus aceste informaț ii în capitolul intitulat Războaiele economice în secolul al XXI-lea ș i mă întreb: care sunt învingatorii (câș tigătorii) ș i care învinș ii (perdanț ii) ? Ce ţări vor putea stoca produsele agricole şi vor dirija necesarul de alimente, eventual vor creia artificial crize alimentare? Ţara noastră în ce categorie este?

259

Tabelul 3. Principalii factori restrictivi ai capacităţăii de producţie a solurilor agricole din România. (Berca M. 2005)

Factori restrictivi Suprafaţa (în mii ha)

Agricolă Arabilă

Secetă frecventă 3.900,00 -

Exces periodic de umiditate în sol 900,00 -

Eroziunea solului prin apă, din care: 4.065,00 2.100,00

alunecări de teren 700,00 -

Eroziune eoliană 386,70 278,00

Schelet excesiv la suprafaţa solului 300,00 52,00

Sărăturarea solurilor 600,00 400,00

Compactarea solurilor datorită lucrărilor necorespunzătoare (talpa plugului)

-

6.500,00

Compactare primară (pedogenetică) a solului - 2.060,00

Formara crustei - 2.300,00

Rezerva mică şi foarte mică de humus 7.722,20 4.553,10

Aciditate puternică şi moderată 2.355,40 1.619,20

Alcalinitate ridicată 160,80 121,20

Asigurare slabă şi foarte slabă cu P2O5 4.477,90 2.877,00

Asigurare slabă cu K2O 490,80 250,90

Asigurare slabă cu N 3.641,70 2.667,30

Carenţă de microelemente (Zn) - 1.500,00

Distrugerea solului prin diverse excavări 15,00 -

Acoperirea terenurilor cu deşeuri şi cu reziduuri solide

18,00 11,20

Poluarea chimică a solurilor, din care: 900,00 -

poluare excesivă 200,00 -

poluare cu petrol şi apă sărată 50,10 -

poluare cu substanţe purtate de vânt 147,30 82,10

În Legea privitoare la organizarea şi încurajarea agriculturii din 22 martie

1937, supranumită şi legea Şişeşti, referindu-se la transmiterea proprietăţii agricole rurale provenite de la stat şi prin stat, se precizează că aceasta poate fi vândută sau donată numai dacă se îndeplinesc o serie de condiţii, printre care şi aceea ca cel care o cumpără sau este donatar, să fie cetăţean român. (Maria Mureşan, 2011, p. 186)

Poluarea mediului afectează şi agricultura, deci securitatea alimentară şi, însoţitoarea ei, siguranţa alimentară. Figura 2 prezintă acţiunile poluanţilor din

260

aer în ecosistemele agricole. Strategii pentru prevenirea unor asemenea situaţii înseamnă în acelaşi timp strategii pentru securitatea alimentară.

Figura 2. Fenomene consecutive autoepurării aerului în ecosistmele agricole [după Şchiopu D. Şi Dumitru M., 1991]

Criza petrolului împreună cu poluarea produsă de combustibilii fosili,

stimulează producerea de biocarburanţi, încât ne întoarcem la situaţia anterioară mecanizării, când producerea de furaje pentru animalele de tracţiune genera concurenţa cu producerea hranei pentru oameni.

În 2008 aproape 30% din recolta de porumb din SUA s-au folosit pentru fabricarea etanolului, comparativ cu 10% în 2002 (P. Roberts, 2009, p. 219). Printre măsurile prezentate în tabelul 1, sunt unele care includ riscuri, cum sunt poluarea mediului în procesul de fabricare a îngraș amintelor ș i pesticidelor, dar ș i poluarea produselor cu nitriț i ș i reziduuri de pesticide etc. În zootehnie, pot să apară poluarea produselor cu substanț e de uz sanitar-veterinar, poluarea microbiană, cu ouă de paraziț i sau cu substanț e de igienizare, a dejecț iilor folosite ulterior ca îngraș aminte organice, care devin surse de poluare a plantelor producătoare de alimente sau furaje. De asemenea, produse alimentare necontrolate pot să contribuie la răspândirea de zoonoze, precum encefalopatia spongiformă (boala vacii nebune), gripa aviară etc. Atât producț ia vegetală cât ș i zootehnia pot polua apele de suprafaț ă cât ș i apele freatice. Există deci riscuri privind siguranț a alimentelor. Autoritatea pentru

261

Siguranţa Alimentelor, Ministerul Mediului şi Pădurilor, prin Garda de Mediu, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - folosind datele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Ministerul Sănătăţii prin Inspecţia Sanitară de Stat şi folosind datele Institutului de Sănătate publică, sunt unele dintre instituţiile care veghează, pentru evitarea unor asemenea situatii. Pentru a obț ine produse ecologic curate, sunt sistemele de agricultură biologică, agricultură organică ș i agricultura integrată (policultură, management adaptiv), ultima mai puț in prezentată în literatura de specialitatedela noi. Redau, pe scurt, exemplul pe care îl dă P. Roberts (2009, p.281-281). Un japonez, introduce bobocii de raţă pe terenul insămânţat cu orez. Bobocii preferă să consume insectele şi buruienile tinere (nu consumă orezul) şi fertilizează solul cu dejecţiile lor. Ulterior, în orezărie se introduce lintiţă, care găzduieşte o algă cu care se se hrănesc nişte viermi, care sunt mâncaţi de peşti. Şi peştii fertilizează solul cu dejecţiilele lor. Astfel, suprafaţa respectivă a produs concomitent carne (boboci de raţă şi peşte) şi orez. Planta postmergătoare orezului în cadrul asolamentului, găseşte terenul fertilizat. În modul de cultură descris, nu s-au folosit pesticide şi nici îngrasaminte chimice şi astfel s-a redus şi consumul de combustibili fosili. Acestea ar fi generat şi pericolul poluării mediului, inclusiv al alimentelor. Totul s-a realizat prin creşterea biodivesităţii ecosistemului agricol. În timpul celui de-al doilea razboi mondial, broşurile de propaganda agricolă recomandau folosirea de coteţe mobile, pentru a duce găinile în culturi, în vederea combaterii insectelor. La noi în ţară, un preşedinte de C.A.P. îmi spunea că, „dacă ar fi grâul lui, pentru a scăpa de buruieni, ar trece cu oile, care preferă buruienile (mai moi şi mai uşor de consumat decât grâul)”. Folosirea combustibililor fosili în amonte de agricultură, direct în procesele de producț ie agricolă sau în aval, contribuie la generarea de gaze cu efect de seră, care se adaugă cauzelor naturale ale încalzirii globale. Încalzirea globală are influenț e negative asupra vieț ii în general ș i, deci, ș i a agriculturii, pentru care înseamnă o serie de riscuri, cauzate de: creș terea frecvenț ei furtunilor, uraganelor ș i tornadelor, a căderilor de grindină, a fenomenelor climatice extreme (alternanț a inundaț iilor catastrofale cu secete la fel de catastrofale în ani diferiț i – cum au fost anii 2006 ș i 2007 – sau în acelaș i an – ca, spre exemplu, anul 2005 - amplitudini mari ale temperaturilor zi-noapte (cazul anului 2007, mai ales în zona de nord a României), îngheț uri târzii de primăvară-vară sau îngheț uri timpurii toamna, temperaturi foarte scăzute în iarnă (care compromit culturile de toamnă) sau secete prelungite în primăvară-vară (care compromit culturile de toamnă ș i de primăvară), prelungirea secetei ș i a temperaturilor ridicate în toamnă, făcând imposibilă înființ area culturilor de toamnă. (Berca M., 2007).La acestea se adaugă cele provocate de apariț ia unor noi boli ș i dăunători, de modificarea condiț iilor care determină zonarea culturilor etc..

262

Riscurile generate de condiț iile climatice pot aduce pagube, reflectându-se în nivelul ș i calitatea recoltelor. În anul 2007 în România, numai la cereale pierderile au depăș it 500 milioane euro, iar la floarea soarelui ș i alte culturi de vară au fost de peste 2 milioane euro (Berca M., 2007). Din nou deci se periclitează securitatea alimentară.

Dintotdeauna, când au avut posibilitatea, oamenii ș i-au făcut provizii de hrană, deș i nu ș tiau că este vorba de securitatea alimentară. Cu evoluț ia societăț ii, modalităț ile de conservare a alimentelor au evoluat ș i s-a dezvoltat comerț ul cu produse alimentare. Conservanț i sintetici au înlocuit sarea (care era în cantitate prea mare) ș i fumul (cancerigen), arome ș i coloranț i sintetici le-au făcut mai plăcute. Distanț e mari dintre locul de producere ș i locul de consum, precum ș i manipularea produselor au făcut necesară preambalarea, la unele produse în ambalaje vidate. Timpul disponibil devenind din ce în ce mai limitat, a generat apariț ia pe piaț ă a semipreparatelor. Alimentul-marfă trebuie să fie atractiv pentru cumpărător ș i, de aici, preocuparea pentru un ambalaj atrăgător. Toate acestea au crescut costul alimentelor, ceea ce inseamnă, pentru majoritatea cumpărătorilor, că ele au devenit mai greu accesibile.

Mulț imea de substanț e adăugate (conservanț i, arome, coloranț i sintetici), împreuna cu reziduuri de pesticide sau medicamente de uz veterinar preexistente industrializării lor, le fac să nu mai corespundă atributului „sănătoase”, afectând din nou siguranț a alimentară. Terorismul poate viza ș i securitatea alimentară pe tot parcursul producț ie - depozitare - procesare - desfacere, dar ș i în sectoarele conexe. Este un domeniu în care cei de specialitate cunosc ș i, eventual, ne pot spune mai mult. Toț i suntem consumatori a ceea ce găsim pe piaț a alimentelor. Este deci important să ș tim să concepem stuctura alimentaţiei (proporţia dintre hidrocarbonate, grăsimi, proteine, conţinutul de vitamine, microelemente etc.) ce vrem să mâncăm ș i să cumpărăm, să ș tim ce alegem din ceea ce ni se oferă, să ș tim cum păstrăm alimentele. Se impune să existe o cultură alimentară (M. Constantin, 2009, p.76), deci cunoştinţe pe baza cărora să ne formăm o concepț ie privind alimentaț ia sănătoasă, fapt care implică instruirea noastră, a tuturor, începând încă din copilărie. Acest lucru îl poate face ș coala, pe tot parcursul ei. Şi tot ș coala este cea care trebuie să pregătească forț a de muncă de calificare medie ș i de nivel superior, pentru toate sectoarele implicate în securitatea şi siguranţa alimentară. Este o condiț ie cerută de strategia alimentară. Subiectul este vast şi nu intenţionez să realizez imposibilul, adică să îl tratez exhaustiv. Sunt sigur că în lucrările care vor urma, se vor dezvolta competent multe aspecte interesante, care ne vor deschide noi orizonturi, ne vor inspira noi subiecte pentru sesiuni viitoare.

263

Bibliografie Berca M., - 2005 - Gestiunea mediului natural. Edit. Ceres. Bucureşti.

Berca M., - 2007 - Probleme ale managementului de risc la nivelul întreprinderilor agricole cauzate de modificările climatice. Agricultorul român, nr. 6, septembrie .

Buhociu I., Buhociu C. A. - 2009 - Apa ș i agricultura în perspectiva dezvoltării omenirii. Rev. Cereale ș i plante tehnice, nr. 9-10. ISSN 1220-1197. (p. 24-25) Constantin M. – 2009 – Marketingul producţiei agroalimentare. Editura AgroTehnica, Bucureşti.ISBN 978-973-87716-9-7.

Constantin M. - 2011 - Materiale nepublicate.

Dediu I. - 2010 - Enciclopedie de ecologie. Academia de Ştiinţe a Moldovei - Ch.: I.E.P.Ştiinţa. (Tipogr. „SEREBIA”). ISBN 978-9975-67-728-8.

Mâşu Şt. - 2011 - Omenirea secolului al XXI-lea şi guvernul mondial. Editura RAO, Bucureşti. ISBN 978-606-609-002-5, p.40.

Mihai, Cătălina - 2011 - America, ț ara bonurilor de masă. Ziarul Adevărul, 26 august, Bucureș ti.

Mureşan, Maria – 2011 - Concepţia lui Gheorghe Ionescu-Şişeşti privind agricultura. Legea privitoare la Organizarea şi încurajarea agriculturii şi semnificaţiile ei actuale. În volumul omagial 125 ani de la naşterea acad. Gheorghe Ionescu-Şişeşti. Coord. Cr. Hera. Editura Academiei Române. ISBN: 978-973-27-2052-3.

Robert, Paul - 2009 - Sfrârș itul hranei. Pericolul înfometării în era supermarketurilor. Editura Litera Internaț ional, Bucureș ti. ISBN 978-973-675-579-8.

Şchiopu D. - 1997 - Ecologie şi protecţia mediului. Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. p.83

Şchiopu D. - 2005 - Agricultura şi efectul de seră. Probleme de agrofitotehnie teoretică şi aplicată, vol. XXVII. Nr. 1. Institutul de Cercetare-Dezvoltare Agricolă, Fundulea

***http://www.referat.ro/referate/Conceptul_de_securitate_alimentara_70ab7.html.

264

SECURITATEA ALIMENTARĂ – FACTOR ESENŢIAL ÎN SECURITATEA NAŢIONALĂ

Lăcrămioara Mariana PETRIU1

1) Ing. drd., consilier ANSVSA, lacramioarapetriu@yahoo.com

Rezumat

Omul reprezintă elementul esenţial al oricărei forme de organizare socială, iar gradul de realizare a securităţii acestuia se reflectă în securitatea grupului din care face parte.

Dreptului de a mânca, este primul în sistemul drepturilor omului lansat de FAO la Roma în 1963, recunoscut în mod unanim şi în contextual actual, alimentaţia fiind considerată ca fiind elementul fundamental în asigurarea sănătaţii unui individ. Securitatea alimentară constituie o componentă fundamentală a securităţii vieţii umane, dar şi un deziderat esenţial al dezvoltării economico-sociale.

Nerespectarea drepturilor şi libertăţilor de bază ale omului şi, în special, neasigurarea securităţii alimentare, poate influenţa negativ realizarea securităţii la toate nivelurile şi domeniile sale, avand implicaţii majore în întreaga sferă economică, socială, culturală, politică, a fiecărei ţări, putând deveni un real factor de instabilitate.

Abstract

Man is the cornerstone of all forms of social organization and the level of achievement of this security is reflected in the security group to which it belongs.

Right to eat is the first in the system of human rights in Rome FAO launched in 1963, unanimously recognized in the current context, food being regarded as the fundamental element in ensuring the health of an individual.

Food security is a fundamental component of the safety of human life, but also an essential goal of economic and social development. Failure of basic rights and freedoms of man and, in particular food safety failure, can affect the achievement of security at all levels and its fields, with major implications throughout each country economic, social, cultural and political elements, and this could become a real factor of instability.

*

* *

SSeeccoolluull XXXXII şşii ccrriizzaa aalliimmeennttaarrăă

Secolul al XXI-lea a preluat fără nici o excepţie toate aceste fenomene periculoase care separă sărăcia de bunăstare, frica de speranţă, pacea de război iar, între toate acestea, şi fenomenul criză, exprimat deja printr-o noţiune universală, care generează dispute însângerate şi îndrumă paşii omenirii spre evoluţii cu final imprevizibil. Astăzi, într-un veritabil fiasco lingvistic şi intelectual, vorbim despre criza mondială, criza pieţei, criza locurilor de muncă,

265

criza alimentară, criza de autoritate guvernamentală, criza din sistemul de protecţie socială, criza financiară, criza economică, criza geopolitică ş.a.m.d., prin urmare, sunt vizate sectoare ale vieţii sociale, economice, munca, politica, grav afectate. Unele din aceste crize trec cu uşurinţă frontierele statelor naţionale, se internaţionalizează, afectând popoarele în funcţie de schimburile şi interdependenţele existente între ele.

În ultimele decenii, problema alimentară a devenit tot mai acută şi a căpătat din punct de vedere calitativ noi trăsături şi dimensiuni. Dintr-o problemă cu caracter naţional sau regional, privind numai o parte din populaţia lumii, ea a devenit cu timpul, totuşi, o problemă globală, cuprinzând, sub un aspect sau altul, toate ţările şi continentele şi toate nivelurile societăţii contemporane.

În lume există mijloace suficiente pentru alimentarea celor 6,8 miliarde de persoane. În ciuda acestui fapt, multe persoane nu au acces la suficiente alimente pentru a se bucura de o viaţă sănătoasă.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultura şi Alimentaţie (F.A.O.) a publicat o listă de 82 de ţări sărace, de un risc special. Aceste ţări sunt dintre cele care înregistrează cele mai rapide creşteri ale populaţiei, care, în plus, au un sistem productiv ineficient şi care au nevoie de mijloace pentru a importa alimentele ce le lipsesc.

În ţările sărace, în special în cele care populaţia este într-o creştere rapidă, foametea şi malnutriţia devin probleme grave.

Unii specialişti declară ca în anii ’70, o dată cu diminuarea dezastruoasă a surselor de mâncare în regiuni precum Asia sau Africa, capacitatea lumii de a-şi hrăni populaţia aflată în creştere rapidă a fost pusă sub semnul întrebării şi situată pe o poziţie de top pe agenda politică. Noile recolte din timpul „Revoluţiei Verzi” şi alte dezvoltări înregistrate în agricultură, combinate cu progresul economic, au mai domolit aceste temeri în deceniile ce au urmat.

Populaţia umană în continuă creştere este recunoscută drept una dintre cauzele fundamentale ale unor probleme de mediu precum schimbările climatice, despăduririle, diminuarea resurselor de apă sau pierderea biodiversităţii.

Succesul mondial asupra alimentaţiei din ultimii ani, a reţinut atenţia internaţională în ceea ce priveşte securitatea alimentară - accesul tuturor persoanelor la "alimente nutritive pentru a avea o viaţă sănătoasă şi activă", în comun acord cu F.A.O.

Creşterea populaţiei la nivel mondial, evoluţia tehnico-ştiinţifică şi socio-economică au determinat creşterea necesarului de produse alimentare şi diversificarea gamei acestora.

Tendinţele neliniştitoare ale producţiei agricole şi ale actualelor politici ale comerţului internaţional ridică întrebări asupra posibilităţii ca producţia şi distribuţia alimentelor să se îmbunătăţească sau un, cu rapiditatea necesară pentru a se pune la acelaşi nivel cu creşterea populaţiei şi a atinge scopul de securitatea alimentaţiei.

266

Mai mult, tentativele de a satisface cererea în creştere a alimentelor conduce lumea la folosirea excesivă a surselor. In mare parte, ţările în curs de dezvoltare cultiva practic aproape tot solul arabil. In unele zone, terenurile fertile se exploatează fără a le da timp să se regenereze. Aprovizionările cu apă dulce (potabilă) se degradează sau se epuizează. Producţia industiei alimentare a scăzut. Aceste tendinţe fac de fiecare dată mai dificilă satisfacerea necesităţilor alimentare ale lumii.

Recent, însă, populaţia globală a început să-şi sporească din nou efectivele, iar oamenii de ştiinţă pe probleme de mediu şi dezvoltare au început să vorbească din nou de ameninţările acestui fenomen. Pe de altă parte, însă, unii economişti şi specialişti în politici publice consideră creşterea populaţiei un lucru benefic, din moment ce generează o forţă de muncă în creştere capabilă să producă mai multe bunuri şi să susţină creşterea economică. Specialiştii pe domeniu au explicat accentuarea problemei în ultimii ani prin diminuarea investiţiilor în sectorul agricol, scumpirea alimentelor şi criza economică. Conform ultimelor statistici, în ţările în curs de dezvoltare, familiile cheltuiesc până la 50 la sută din venituri pe alimente, comparativ cu 20 la sută în ţările dezvoltate.

Crizele economice anterioare nu au fost urmate în mod necesar de crize alimentare.

Diferenţa, de data aceasta, este că, înainte să înceapă criza economică, încercam să evităm o criză alimentară de proporţii, însă odată apărută criza economică, problemele legate de alimente au trebuit cumva amânate, pentru că prioritatea, acum, era aceea de a rezolva chestiunile economice. Aşadar, pericolul unei crize alimentare nu a dispărut şi se poate amplifica oricând.

Este foarte important să distingem între criză la nivel global şi criză la nivel de ţară. În multe ţări există o criză alimentară, preţurile alimentelor sunt foarte ridicate, iar numărul oamenilor înfometaţi este din ce în ce mai mare. În general, în aceste state, criza alimentară are cauze economice. Deci, în ţările sărace, probleme apărute în urma crizei economice au dus la apariţia unei crize alimentare.

FAO a organizat un summit la Roma, ca răspuns la creşterea rapidă a preţurilor la alimente. Liderii lumii au pledat pentru creşterea producţiei alimentare. Problema este că din octombrie-noiembrie 2009, lumea a început să vorbească mai mult de criza economică şi mai puţin de criza alimentară. Este un pic prea devreme să spunem, aşadar, câţi bani s-au investit în prevenirea acestei crize şi câţi ar fi trebuit să se cheltuiască. Se pare însă că agricultura devine, din ce în ce mai mult, o prioritate pentru guvernele lumii, ceea ce este un semn pozitiv. În special în Africa, statele investesc fonduri pentru creşterea producţiei alimentare. Deci, semne există. E adevărat că, toată lumea este atentă mai mult la provocările aduse de criza economică.

267

Când criza economică a început să se extindă cu repeziciune, ţări foarte mari precum China sau Japonia au început să caute alte căi de a-şi asigura necesarul de hrană, astfel au fost achiziţionate de către aceste state, suprafeţe imense de terenuri agricole în state din America de Sud, Indonezia sau Sudan. China fiind un stat care are o populaţie foarte mare de hrănit, această operaţiune a fost, oarecum, ceva natural, pentru a-şi asigura hrana.

Realitatea este însă că acest tip de operaţiune nu este ceva cu totul şi cu totul nou. Este adevărat că nu s-a întâmplat niciodată la acest nivel, însă acest tip de achiziţii a mai avut loc şi în perioada anterioară. Important este că odată cu achiziţionarea unor terenuri arabile de aşa mari dimensiuni, o ţară bogată aduce în respectiva ţară săracă tehnologie, metode inovatoare de a face agricultură, ceea ce este un lucru pozitiv şi benefic pentru acel stat care, altfel, nu ar fi avut mijloacele necesare să exploateze la modul optim acele terenuri.

Cred că dacă toate operaţiunile sunt făcute bine, în concordanţă cu legislaţia naţională şi normele internaţionale, pot fi aduse numai beneficii. Dacă, însă, totul se face cu uşile închise, într-o totală lipsă de transparenţă şi cu încălcarea normelor, atunci avem toate motivele să fim îngrijoraţi. Situaţia alimentelor la nivel mondial se află într-un proces de reaşezare, care evoluează rapid. Tulburări şi proteste semnificative, precum cele din oraşele din Caraibe şi Extremul Orient, demonstrează potenţialul acesteia de a genera instabilitate politică.

În prezent, există o tendinţă de creştere fără precedent a preţurilor la alimente şi a costurilor importurilor pentru ţările cele mai sărace, combinată cu diminuarea rezervelor de alimente. Acest lucru a creat numeroase provocări politice, de securitate, umanitare, socio-economice şi în domeniul dezvoltării – pe lângă nevoile imediate pentru combaterea foametei. În ultimele câteva săptămâni, lumea a luat rapid cunoştinţă de seriozitatea acestor provocări şi a început să se contureze o gamă de propuneri.

Având în vedere complexitatea acestei teme, planificatorii politici se confruntă cu problema dificilă a realizării unui echilibru între urgenţa oferirii unui răspuns pentru dificultăţile imediate şi asigurarea unui timp îndeajuns de mare pentru a putea înţelege şi analiza în mod adecvat provocările şi consecinţele potenţiale ale acţiunilor lor.

În unele situaţii, este nevoie de mai multă claritate şi de realizarea unui acord la scara întregului sistem pentru a avansa. Trebuie să revedem vectorii cererii şi ofertei în cazul preţurilor mai ridicate la alimente, impactul acestora şi ameninţările probabile. Dar această situaţie prezintă de asemenea atât provocări, deja evidente, cât şi oportunităţi, care s-ar putea să nu fie atât de clare.

Principalele provocări imediate includ:

izbucnirea unor proteste şi a insecurităţii legate de alimente;

o mai mare insecuritate alimentară cu un număr sporit de cazuri de malnutriţie care solicită o intervenţie de urgenţă;

268

costuri sporite pentru importurile de alimente, ajutoarele cu alimente şi programele de asistenţă în domeniul alimentar;

impunerea de către guverne a controlului preţurilor, interzicerii exporturilor şi eliminării tarifelor la importuri.

Cea mai alarmantă consecinţă imediată este creşterea în numeroase ţări a turbulenţei sociale şi politice legate de alimente. Acest risc este ridicat în special în ţările apărute în urma unor conflicte violente, unde securitatea şi progresele politice sau economice pot fi zădărnicite cu uşurinţă.

În unele situaţii, eforturile de stabilizare pot fi subminate, misiunile de menţinere a păcii încep să fie presate pentru a sprijini eforturile guvernelor de a înăbuşi revolte, iar personalul internaţional şi elementele sale de infrastructură (cum ar fi depozitele) devin ţinte159.

În afară de răspunsurile de securitate imediate, este necesar să se întreprindă unele eforturi urgente, care includ:

includerea factorului turbulenţei generate de alimente în sistemele de avertizare timpurie a conflictelor;

integrarea securităţii alimentare în domeniul edificării păcii;

pregătirea unor planuri pentru situaţii deosebite;

monitorizarea pieţelor şi a preţurilor alimentelor (în special în zonele urbane);

analizarea modului în care agenţiile şi misiunile de edificare a păcii ar putea să acţioneze mai bine în cazul tulburărilor în masă.

Situaţia Europei este relativă. Dacă punem Europa în context global, putem spune că situaţia din zonă este bună, Europa fiind alimentată corespunzător cererii, motiv pentru care nu există nici un motiv de îngrijorare.

Nu putem spune că vreo ţară din Europa ar putea intra în criză alimentară pentru că s-ar afla în situaţia în care oamenii să ajungă la foamete din cauza incapacităţii de a-şi procura hrana, deşi există probleme legate de preţul ridicat al produselor alimentare. Este adevărat, de asemenea, că sunt situaţii în care producţia agricolă a scăzut din cauza vremii, dar acest tip de probleme nu pot fi considerate drept criză.

Sunt studii care arată că piaţa mondială a alimentelor va deveni tot mai instabilă sub presiunea creşterii demografice şi chiar a speculaţiilor care se pot face cu produse alimentare. Schimbările climatice vor face ca, în treizeci de ani, producţia de alimente şi agricultura europeană să arate altfel.

În opinia noastră, situaţia României este una dificilă în actualul context, cu toate că înainte de anul 1940, se spunea despre noi că suntem o ţară eminamente agricolă. Afirmaţia se baza pe faptul că peste 70% din populaţia ţării îşi câştiga

159

Nicolaescu Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Form, Bucureşti, 2003, p. 67.

269

existenţa muncind în agricultură. Astăzi nu se mai poate afirma că România este o ţară agricolă. La aceasta se adaugă „detaliul“ că populaţia agricolă naţională este îmbătrânită şi slab calificată.

EEffeecctteellee ccrriizzeeii aalliimmeennttaarree aassuupprraa sseeccuurriittăăţţiiii iinnddiivviidduuaallee

Omul reprezintă elementul esenţial al oricărei forme de organizare socială, iar gradul de realizare a securităţii acestuia se reflectă în securitatea grupului din care face parte.

Securitatea la orice nivel, are ca subiect omul, iar în acest caz, ceea ce ar trebui să fie subliniat în studiile de securitate este tocmai securitatea individuală sau, aşa cum o denumesc unii specialişti, securitatea umană. Abordarea securităţii individuale are relevanţă în studiul reţelei de conexiuni şi contradicţii dintre aceasta şi securitatea statului.

Una din cele mai importante componente ale securităţii individuale este reprezentată de calitatea vieţii, ce este un concept evaluativ şi reprezintă rezultanta raportului condiţiilor de viată şi a activităţii, care compun viaţa umană, la necesităţile, valorile şi aspiraţiile oricărui individ.

Nerespectarea drepturilor şi libertăţilor de bază ale omului şi, în special, calitatea scăzută a vieţii poate influenţa negativ realizarea securităţii la toate nivelurile şi domeniile sale.

În consecinţă, sistemele de securitate zonală, regională sau globală nu se pot construi în medii în care individul nu se simte protejat.

Dacă toate grupurile sociale doresc să realizeze şi să conserve starea de securitate, atunci trebuie să pornească de la securitatea individuală, pe baza principiilor intrinseci ale umanităţii.

Aşadar, analiza de securitate ar putea să pornească de la securitatea oamenilor, nu a statelor sau a grupurilor de state, întrucât individul uman este la baza tuturor formelor de organizare socială.

Dreptul de a mânca este primul în sistemul drepturilor omului lansat de FAO la Roma în 1963, recunoscut în mod unanim în condiţiile ameninţărilor reprezentate de impactul schimbărilor globale de mediu asupra producţiei alimentare şi sănătăţii populaţiei.

Dacă pornim de la sintagma ca “Suntem ceea ce mâncăm” vom constata imediat enormul şi dramaticul impact al hranei asupra sănătăţii fizice şi mentale a populaţiei. De altfel, frecvenţa apariţiei bolilor de nutriţie şi de comportament alimentar a căpătat dimensiuni îngrijorătoare, reflectate în:

- boli de metabolism (ex.: diabetul etc.); - boli cardiovasculare (cauzate de consumul exagerat de grăsimi şi alcool etc.); - boli carenţiale (ex.: anemie feriprivă, hipocalcemie, hipomagnezimie etc.).

270

Alimentul a avut şi are un rol esenţial în dezvoltarea şi progresul societăţii umane.

Progresul industrial şi creşterea masivă a populaţiei odată cu acesta, reprezintă motive de îngrijorate pentru păstrarea mediului natural şi al sănătăţii populaţiei umane.

Alimentaţia trebuie considerată ca fiind elementul fundamental în sănătatea unui individ, iar alimentele constituie un factor indispensabil pentru om şi animale, deoarece asigură energia şi substanţele de bază necesare desfăşurării proceselor metabolice, creşterii şi dezvoltării organismelor. Ele reprezintă izvorul şi regulatorul proceselor de schimb dintre organism şi mediul înconjurător.

Problema securităţii alimentare, a aprovizionării populaţiei cu produse agroalimentare de bază şi de calitate corespunzătoare constituie o preocupare majoră cu care se confruntă, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate ţările lumii.

Securitatea alimentară este o problemă complexă şi generală a omenirii de care toate ţările lumii sunt responsabile. Acest lucru a fost demonstrat de diferite studii privind alimentaţia populaţiei, evoluţia producţiei agricole, evoluţia populaţiei precum şi utilizarea resurselor.

Securitatea alimentară face parte din securitatea fiecărui stat din lume şi aceasta la rândul ei din securitatea globală, deoarece asigurarea acesteia pentru toţi indivizii, contribuie la liniştea socială din fiecare ţară, la stabilitate şi prosperitate.

O alimentaţie adecvată trebuie să fie privită atât din punct de vedere al cantităţii corespunzătoare de alimente, cât şi a calităţii şi a diversităţii acestora.

Conform definiţiilor date de Mircea Bulgaru, alimentaţia cuprinde patru elemente fundamentale:

- asigurarea disponibilităţilor alimentare îndestulătoare pentru consum, - accesul efectiv al populaţiei la achiziţionarea de bunuri alimentare prin

cererea solvabilă a populaţiei, - un sistem agroalimentar şi o piaţă corespunzătoare a bunurilor de consum

alimentar precum şi - siguranţa alimentelor care să permită o alimentaţie sănătoasă. Securitatea alimentară a fiecărei ţări poate fi asigurată, în primul rând, din

resursele interne prin politicile practicate de fiecare ţară. Astfel, în ţările dezvoltate securitatea alimentară, mai precis latura

cantitativă, s-a realizat prin crearea unui sistem agricol viabil, prin practicarea unor politici îndelungate şi costisitoare de susţinere a agriculturii. Datorită faptului că în aceste ţări s-a reuşit să se asigure hrana în cantităţi îndestulătoare, se pune în prim-plan asigurarea calităţii, salubrităţii şi valorii nutriţionale a alimentelor, pentru ridicarea calităţii vieţii consumatorilor.

Aceste aspecte sunt asigurate printr-o infrastructură de control complexă, prin intermediul mai multor autorităţii competente, cu atribuţii în domeniul

271

alimentar. Controlul efectuat atât în cadrul unităţilor producătoare de alimente, cât şi pe întregul lanţul alimentar, de către organisme abilitate de control, este menită să asigure sănătatea publică a consumatorilor, prevenind ajungerea pe piaţă de alimente necorespunzătoare.

La nivelul Uniunii Europene, pe măsură ce globalizarea câştigă teren, presiunea exercitată de produsele originare din ţările emergente, care beneficiază de costuri de producţie scăzute, asupra fermierilor din UE devine tot mai mare. Atât produsele agricole de bază, cât şi cele cu valoare adăugată se confruntă cu o concurenţă din ce în ce mai mare. În faţa acestor noi provocări comerciale, principalul atu al fermierului european este calitatea. UE are avantajul calităţii, care se datorează unui nivel foarte ridicat de siguranţă asigurat de legislaţia UE de-a lungul întregului lanţ alimentar. Există totuşi mai multe aspecte care pot spori calitatea în sensul cel mai larg al termenului.

Dacă managementul şi gestionarea acestei crize financiare la nivel naţional, zonal sau planetar se vor devedi deficitare, nu este exclus ca gesturile extreme ale unor persoane (tot mai des mediatizate) să conducă la atitudini disperate ale unor categorii defavorizate în creştere şi să asistăm la acţiuni spontane de procurare prin forţă a hranei necesare potolirii foamei sau asigurării zilei de mâine. Dacă acest lucru se va declanşa, fenomenul va fi aproape imposibil de oprit. De aceea, nimic nu este mai important decât prevenirea unor astfel de situaţii prin găsirea unor soluţii optime de adaptabilitate a tuturor, în faţa acestor noi provocări.

CCoonncclluuzziiii

Siguranţa alimentelor reprezintă un deziderat la nivel global, a cărei actualitate indiscutabilă, va rămâne un atribut şi în viitor. Necesitatea obţinerii unor alimente de calitate şi implicit sigure pentru consum, este comună, cu atât mai mult cu cât comerţul internaţional şi deplasarea transfrontalieră a oamenilor şi animalelor sunt în permanenţă creştere.

Securitatea şi siguranţa alimentară a populaţiei, ar trebui să facă parte din strategia de securitate a fiecărui stat din lume. Asigurarea securităţii alimentare a populaţiei unui stat este în primul rând obligaţia acestuia. Un stat trebuie să-şi gestioneze eficient şi raţional resursele, deoarece printr-un management defectuos se poate genera instabilitate pe plan naţional sau chiar mondial, punându-se astfel în pericol însăşi existenţa statului şi a poporului respectiv.

Asigurarea securităţii alimentare pentru toţi indivizii contribuie la liniştea socială din fiecare ţară, la stabilitate şi prosperitate.

Securitatea şi siguranţa alimentară sunt o problemă complexă şi generală a omenirii de care toate ţările sunt responsabile. Acest lucru a fost demonstrat de diferite studii privind alimentaţia populaţiei, evoluţia producţiei agricole, dinamica populaţiei precum şi utilizarea resurselor.

272

Incidentele în domeniul siguranţei alimentare au demonstrat necesitatea luării unor măsuri adecvate în situaţii de urgenţă pentru ca toate alimentele, indiferent de tipul şi originea lor, să fie supuse unor măsuri adecvate în eventualitatea unui risc major pentru sănătatea umană sau pentru mediu. O astfel de abordare cuprinzătoare a măsurilor de urgenţă privind siguranţa produselor alimentare ar trebui să permită întreprinderea unor acţiuni eficiente şi să evite neconcordanţele artificiale în privinţa abordării unui risc major legat de produse alimentare sau de hrana pentru animale.

Crizele recente din domeniul alimentelor au demonstrat avantajele existenţei unor proceduri, adaptate în mod adecvat pentru gestionarea crizelor. Aceste proceduri organizatorice ar trebui să facă posibilă o coordonare mai bună a eforturilor, identificarea şi aplicarea celor mai eficiente măsuri pe baza celor mai bune informaţii ştiinţifice.

Fiecare ţară a lumii devine interesată să aibă în vedere că politicile alimentare şi nutriţionale pe care le adoptă, bazate pe o analiză a riscurilor şi a vulnerabilităţilor, precum şi pe dependenţele şi interdependenţele domeniilor implicate direct sau care sunt in interconexiune cu domeniul alimentar, respectiv reglementările ce derivă din acestea, să fie mijloace de asigurare a securităţii individuale, activitate care cunoaşte mutaţii din ce în ce mai accentuate, putând deveni astfel un important factor de dezvoltare economică, socială şi culturală.

BBiibblliiooggrraaffiiee

1. Sarcinschi, Alexandra, Redimensionări şi configurări ale mediului de securitate regional (Zona Mării Negre şi Balcani), Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005 (Ediţie electronică).

2. Sarcinschi, Alexandra, Vulnerabilitate, risc, ameninţare, Editura Militară, Bucureşti, 2007;

3. Sarcinschi, Alexandra, Mihai Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Militară, Bucureşti, 2007;

4. Ardelean D., Merceologia Alimentelor, Editura Bion, Satu Mare, 2000; 5. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Univers Juridic, Bucureşti,

2004; 6. Antonescu C. S., Biologia apelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1963. 7. Banu C., Calitatea si controlul calitatii produselor alimentare, Editura Agir, Bucuresti,

2003 8. Bari Ioan, Globalizare şi probleme globale, Editura Economică, 2001 9. Bondrea Aurelian, Opinia publică şi dinamica schimbărilor în societatea Românească

în tranziţie, Editura Fundaţia Română de Mâine, Bucureşti, 1998; 10. Cecilia Alexandra, Securitate şi echilibru alimentar în România. Editura Geea,

Bucuresti 2001 11. Hlihor, Constantin, Geopolitică şi geostrategie în analiza relaţiilor internaţionale,

Editura UNAp. ”Carol I”, Bucureşti, 2006;

273

12. Frunzeti, T., Organizaţii internaţionale în era globalizării, Editura Academia Forţelor Terestre, Sibiu 2000;

13. Gilpin, Robert, Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi, 2004; 14. Mencinicopschi, Gheorghe, Raba Nicoleta Diana, Siguranţa alimentară –

autenticitate şi trasabilitate, Editura Mirton, Timişoara, 2005; 15. Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale, Editua Antet, ( Editia electronica); 16. Nicolaescu, Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Form,

Bucureşti, 2003; 17. Petrescu, Stan, Ameninţări primare, Editura Militară, Bucureşti, 2008; 18. Popescu, Gabriel - Politici agricole. Acorduri europene, Editura Economica,

Bucuresti, 2009. 19. Săgeată, Radu, Insecuritatea alimentară şi crizele geopolitice contemporane, Revista

geopolitica, nr. 29, 2009, Editura Top Form, Bucureşti, 2008; 20. Toma, Gheorghe, Homotescu, Gabriel, Cerapin, Tudor, De la securitate

individuală la securitate colectivă, Editura Biotera, Bucureşti, 2003;

Lucrări publicate în stăinătate:

1. Asshwel M., 2001, Functional foods: a simple scheme for establishing the scientific basis for all claims. Public Health Nutrition. 2001

2. Bredahl L., Grunert K., S. Frewer, Consumer attitudes and decisionmaking with regard to genetically engineered food products – A review of the literature and a presentation of models for future research, Journal of Consumer Policy. 1998

3. Caswell Margriet, Keith O. Fuglie, and Cassandra A. Klotz, Agricultural Biotechnology: An Economic Perspective, U.S. Dept. of Agriculture, Economic Research Service, 1994

Adrese de internet: http://www.europa.eu.int/comm/consumers/redress/compl/euroguichets_en.pdf http://www.fao.org http://europa.eu.int/comm/consumers/cons_org/associations/committ/index_en

274

SECURITATEA ALIMENTARĂ - DIMENSIUNE ALIMENTARĂ A SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

Bogdan BAZGĂ1, Victor MANOLE2, Nicolae ISTUDOR3,

1. Doctorand ing., Consilier Afaceri Europene la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltarii Rurale, Bucuresti

2. Prof. univ. dr., Decan Academia de Studii Economice, Bucureşti 3. Prof. univ. dr. Nicolae ISTUDOR, Prorector al Academiei de Studii Economice, Bucureşti

bogdan.bazga@gmail.com

Rezumat În articol se fac precizări teoretice cu privire la securitatea şi independenţa alimentară şi se prezintă factorii care le influenţează. De asemenea, se prezintă care este starea securităţii la nivel mondial şi naţional, ilustrată printr-o serie de indicatori specifici şi trenduri ale evoluţiei acestora. În final se fac o serie de aprecieri în legătură cu perspectivele securităţii alimentare din ţara noastră.

Cuvinte-cheie: Securitate alimentară, independenţa alimentară, criză alimentară, volatilitatea preţurilor, consum alimentar.

Abstract The article makes theoretical explanations on food security and food independence and presents also the factors that influence them. It also shows the status of global and national security, illustrated by a series of specific indicators and trends of their evolution. Finally, make some assessments about the prospects for food security in our country.

Key-words: Food security, food independence, food crisis, price volatility, food consumption.

11.. IInnttrroodduucceerree

În ultimii trei ani, sub impactul sistemului de crize cu care s-a confruntat comunitatea mondială, problemele ce ţin de securitatea alimentară s-au agravat. Pentru România nu mai trebuie făcute predicţii privind apariţia unei crize alimentare deoarece o mare parte a populaţiei este afectată de acest fenomen. Securitatea alimentară tot mai precară a românilor nu este consecinţa lipsei de alimente, deocamdată, ci a scăderii puterii de cumpărare, generată de cel puţin patru factori: ajustarea salariilor, creşterea TVA-ului, recalcularea şi taxarea pensiilor şi creşterea inflaţiei. Factorii menţionaţi contribuie, în mod substanţial, la reducerea consumului alimentar, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, la volatilizarea preţurilor la alimente, la reducerea autoconsumului, concomitent cu creşterea tot mai substanţială a importurilor. În optica Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), conceptul de securitate – naţională şi internaţională (colectivă) – reprezintă un totunitar al următoarelor dimensiuni: economică, alimentară, de mediu, comunitară, demografică şi militară. Toate aceste dimensiuni ale conceptului de securitate se întrepătrund şi se condiţionează reciproc.

275

Două definiţii folosite în mod obişnuit ale Securităţii Alimentare sunt emise de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi respectiv Departamentul pentru Agricultură a Statelor Unite (USDA), mai precis, Securitatea alimentară există atunci când toţi oamenii, în orice moment, au acces fizic, social şi economic la suficiente produse alimentare sigure şi nutritive pentru a se putea satisface nevoile lor alimentare şi preferinţele alimentare pentru o viaţă activă şi sănătoasă. Securitatea alimentară pentru o familie înseamnă accesul tuturor membrilor în orice moment la suficientă hrană pentru o viaţă activă şi sănătoasă. Securitatea alimentară include, un minim al disponibilităţii imediate de alimentele nutritive adecvate şi în condiţii de siguranţă dar şi de asigurare a capacităţii de a achiziţiona produse alimentare acceptabile în moduri acceptabile din punct de vedere social (fără a recurge la aprovizionarea cu alimente de urgenţă prin baleiaj, furt, sau alte strategii de adaptare)160.

Potrivit opiniei multor specialişti în domeniu, securitatea alimentară a unei ţări reprezintă cea mai importantă dimensiune a securităţii naţionale. Un stat are securitate alimentară atunci când deţine suficiente disponibilităţi de produse agricole şi alimentare, în măsură să acopere necesităţile de hrană pentru toţi locuitorii cuprinşi în graniţele sale şi să asigure, în acelaşi timp, stocurile necesare de furaje pentru animale, dar şi apă în situaţii de calamităţi naturale, de război, de crize etc. Neasigurarea securităţii alimentare poate genera, pe plan intern, convulsii şi tensiuni sociale, poate deteriora sănătate fizică şi psihică a populaţiei, poate crea stări de instabilitate economică şi politică, iar în plan extern poate să atragă presiuni diplomatice, economice şi politice cu efecte nedorite şi periculoase pentru securitatea naţională. În spiritul celor menţionate, facem sublinierea că foametea a devenit un fenomen endemic în lume, cu trend tot mai crescător. Potrivit FAO, numărul persoanelor care suferă de foame, în prezent, în mod cronic, depăşeşte cifra de 1,26 miliarde, faţă de numai 862 milioane estimate, ca medie, în perioada 2000-2004. Existenţa şi amplificarea penuriei alimente este favorizată, în principal, de următorii factori: creşterea demografică; cataclisme; secetă; dereglări climatice (generate, în principal, de încălzirea globală); scumpirea petrolului; sărăcia; criza financiară; criza economică; dezvoltarea urbană; amplificarea clivajului între producţia şi consumul de alimente ş.a. Potrivit ONU, de peste 8 ani, omenirea consumă mai multă hrană decât produce. Până acum, penuria alimentară a fost atenuată prin consumarea stocurilor acumulate în anii agricoli favorabili. Problema devine tot mai gravă, dacă avem în vedere că, din 1999 până în prezent, la nivel global, stocurile de cereale s-au redus la mult de jumătate. Astfel, dacă în anul 1999, stocurile mondiale de cereale puteau asigura timp de circa 116 zile hrana pentru întreaga

160 Definiţie USDA.

276

lume, în zilele noastre o mai pot face pentru circa 56 de zile, perioadă care se află cu mult sub segmentul temporal acceptabil al asigurării securităţii alimentare. Acum câţiva ani, experţii în domeniu prognozau – şi media era invadată de o astfel de ştire – o iminentă criză alimentară în lume, cu forme grave de manifestare pentru orizontul de timp 2018-2020. O asemenea criză poate avea influenţe asupra securităţii naţionale şi internaţionale extrem de perverse, generatoare de instabilitate în plan economic, social, politic şi militar.

Intrată în mâinile unor oameni lipsiţi de orice morală şi cu interese oculte sau ale unor cercuri teroriste, „arma alimentară” poate avea efecte nefaste incalculabile, ce pot depăşi – prin comparaţie – chiar şi pe cele ale armelor de distrugere în masă. De altfel, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au atenţionat deja liderii statelor din întreaga lume asupra faptului că trebuie să ia măsuri şi să depună eforturi imediate şi conjugate pentru a preîntâmpina o astfel de criză161. Sub impactul sistemului de crize care au afectat în ultimii trei ani economia mondială dar şi economia europeana, precum şi cel al instabilităţii politice din mai multe ţări arabe generate de scumpirea alimentelor, problemele ce ţin de securitatea alimentară mondială s-au agravat. Criza nucleară din Japonia, provocată de cutremurul de cca. 90 pe scara Richter confrunta China şi alte ţări asiatice vor adânci şi mai mult problemele menţionate. şi seceta de proporţii cu care se În această situaţie se poate aprecia că orizontul de timp, termenul probabil de apariţie, de manifestare a crizei alimentare, va fi sensibil devansat. Sunt deja semnale concrete, argumente ale acestei predicţii, şi anume evoluţia volatilităţii preţurilor la principalele produse agroalimentare. (vezi tabelul nr. 1 şi graficul 1).

Tabelul nr. 1. Indicii anuali ai preţurilor la principalele alimente pe plan mondial (1990-2011)

Anul

Indicele preţurilor

Total alimente

Carne Lapte Cereale Ulei Zahăr

1990 105,4 124,

0 74,8 97,6 74,0

178,1

1991 103,6 125,

4 79,6 96,9 79,1

127,2

161 Victor MANOLE, Bogdan BAZGĂ – “ The impact of climate changes on agriculture and food security”, Conferinţa Internaţională – Competitivitatea economiei agroalimentare si rurale în condiţiile crizei mondiale, Bucureşti 2010; ISBN 978-606-505-374-8.

277

1992 108,4 125,

2 95,4 102,3 84,3

128,5

1993 104,6 118,

1 84,6 99,5 86,0

142,2

1994 110,5 115,

0 82,3 104,5

113,4

171,8

1995 123,2 118,

4 109,

6 119,4

125,0

188,5

1996 129,1 128,

4 109,

4 140,7

111,2

169,7

1997 118,4 123,

2 105,

1 112,1

112,5

161,4

1998 107,1 103,

2 99,1 99,8

129,9

126,6

1999 92,3 97,8 86,3 90,2 91,6 89,0

2000 90,2 95,8 95,4 84,5 67,8 116,

1

2001 93,3 96,5 107,

1 86,2 67,6

122,6

2002 89,9 89,5 82,2 94,6 87,0 97,8

2003 97,7 96,8 95,1 98,1 100,

8 100,

6

2004 112,4 113,

7 122,

6 107,4

112,2

101,7

2005 117,3 120,

1 135,

4 103,4

103,6

140,3

2006 126,5 118,

5 128,

0 121,5

112,0

209,6

2007 158,6 125,

1 212,

4 166,8

169,1

143,0

2008 199,6 153,

2 219,

6 237,9

225,4

181,6

2009 156,8 132,

9 141,

6 173,7

150,0

257,3

2010 185,1 152,

0 200,

4 182,6

193,0

302,0

2011 233,4 167,

9 225,

6 249,3

278,5

419,2

Sursa: Global Food Price Monitor March 2011, FAOSTAT

278

Graficul nr. 1. Evoluţia indicilor anuali ai preţurilor la principalele alimente pe plan mondial

(1990-2011)

0

100

200

300

400

500

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

2011

Indicele preţurilor (total alimente) Indicele preţurilor la carne

Indicele preţurilor la lapte Indicele preţurilor la cereale

Indicele preţurilor la ulei Indicele preţurilor la zahăr

Atât din tabel, cât şi din grafic, rezultă o creştere accentuată a preţurilor (a volatilităţii acestora), în ultimii doi ani la principalele alimente pe plan mondial. Această evoluţie prevesteşte iminenţa declanşării unei crize alimentare de proporţii în întreaga lume. După admiterea României în NATO - ca stat membru cu drepturi şi obligaţii depline – politicienii cu responsabilităţi în planul securităţii naţionale au apreciat – pe bună dreptate -, având în vedere unele participări ale trupelor noastre în mai multe zone ale lumii cu potenţial de conflicte, că ţara noastră s-a transformat într-un furnizor de securitate pentru alte ţări. Ar fi însă „excelent” să facem aceeaşi apreciere şi în ce priveşte securitatea alimentară. Din păcate, ne aflăm într-un plan diametral opus faţă de această apreciere, deoarece, în prezent, România este un „importator net” de alimente şi, deci, de securitate alimentară. Cele mai avantajate state sub aspectul asigurării securităţii alimentare162 sunt cele care dispun de un potenţial agricol capabil să furnizeze mari cantităţi de materii prime agricole şi alimente peste necesarul lor naţional. Printre aceste ţări se numără şi România, care dispune de un potenţial agricol generos, situându-se sub acest aspect pe locul 5 între ţările UE, capabilă să acopere necesarul de hrană a cca. 80 milioane de persoane. Se poate aprecia că astfel de ţări pot avea – şi cele mai multe dintre ele o au - desigur independenţă alimentară. Acest avantaj comparativ pe care îl are România este valorificat insuficient, deoarece, după

162 V. MANOLE, Bogdan BAZGĂ, - „The Impact of Climate Changes on Agriculture and Food

Security ”Conferinţa Internaţională „Competitivitatea Economiei Agroalimentare şi Rurale în Condiţiile Crizei Mondiale” 24-25 Septembrie 2010 – Bucuresti, Romania Editia a II a, ISBN 978-606-505-374-8

279

estimările experţilor şi ale unor instituţii naţionale şi internaţionale din domeniu, cca. 70% din cererea agregată de alimente, existentă pe pieţe de profil din ţara noastră, are drept acoperire importul de asemenea produse. În aceste condiţii, starea actuală a independenţei şi securităţii alimentare a României este de neacceptat. Pentru ţara noastră nu mai trebuie făcute predicţii privind criza alimentară, pentru că deja o parte tot mai crescândă a populaţiei este afectată de acest fenomen. Ea nu este consecinţa lipsei de alimente pe piaţă, deocamdată, ci a scăderii puterii de cumpărare, generată de cel puţin patru factori: ajustarea salariilor bugetarilor cu 25%, recalcularea unor pensii şi perceperea asigurărilor de sănătate (5,5%) din acestea, creşterea TVA-ului cu 5% şi creşterea inflaţiei (cea mai mare dintre toate ţările membre ale UE). După publicarea de către Institutul Naţional de Statistică a indicelui preţului de consum în februarie 2011, s-a apreciat că România a intrat în criză alimentară, subliniindu-se faptul că preţurile alimentelor au crescut, cel puţin în ultimii trei ani, mai mult decât ale mărfurilor nealimentare sau ale serviciilor. În acelaşi plan amintim şi prognoza făcută de Banca Nomura din Japonia, care subliniază că problema alimentară din România se va acutiza. Potrivit acesteia, ţara noastră se situează pe locul 12 în lume în ce priveşte riscul alimentar generat – în principal – de volatitatea (vulnerabilitatea) preţurilor la alimente. (tabelul nr. 2)

Tabelul nr. 2. Indicele de vulnerabilitate a preţului alimentelor pentru primele 40 de ţări cu risc alimentar

Sursa: Bussiness Inteligence nr. 5074/2011, pag. 33

280

Referitor la tulburările generate de vulnerabilitatea preţurilor produselor alimentare pe piaţa mondială, Robert Zoellick, preşedintele Băncii Mondiale, făcea următoarea consideraţie: „Este cazul să ne alarmăm deoarece tendinţa de creştere a preţurilor provoacă suferinţă în rândul oamenilor săraci din toată lumea.”, dar a sfătuit comunitatea internaţională să fie conştientă de acest risc şi să nu agraveze problema prin impunerea de măsuri, precum interzicerea exporturilor sau fixarea de preţuri administrate. Totodată, a solicitat liderilor G20 să considere alimentaţia drept prioritatea numărul 1 a anului 2011. În acelaşi plan al problematicii alimentare, Angel Gurria, Secretar General al OCDE, remarca faptul că „Pieţe agricole au fost întotdeauna volatile, dar dacă guvernele colaborează, variaţiile extreme de preţuri pot fi diminuate, iar consumatorii şi producătorii vulnerabili pot fi protejaţi”. Menţiunile de mai sus privind starea actuală şi perspectivele securităţii alimentare din România sunt susţinute de trendurile nefavorabile ale evoluţiilor unor indicatori prin intermediul cărora se caracterizează alimentaţia populaţiei, respectiv: consumul mediu lunar pe o persoană la principalele produse agroalimentare, ponderea autoconsumului în consumul total de produse agroalimentare şi evoluţia comerţului exterior cu produse agroalimentare. Consumul mediu anual pe locuitor la principalele produse agroalimentare în perioada 2000-2009 (Tabelul nr. 3) a avut evoluţii oscilante. Se manifestă o tendinţă de creştere în perioada de preaderare a României la Uniunea Europeană, iar apoi o uşoară diminuare. De asemenea, rezultă că la o serie de produse de bază pentru alimentaţia populaţiei (cereale şi produse din cereale, cartofi, legume, fructe, zahăr, lapte şi produse din lapte, bere si vin), în ultimii trei ani, se înregistrează un trend descrescător (graficul nr. 2), evidenţiind în fapt o înrăutăţire în alimentaţia românilor.

Tabelul nr. 3

Consumul mediu lunar al principalelor produse alimentare şi băuturi în România, în perioada 2000-2009 (kg/pers./lună)

Produsul sau grupa de produse

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Pâine şi produse de franzelărie

9,925 9,825 9,931 10,112 9,875 9,713 9,55 9,37 9,223 8,978

Carne de porcine 0,699 0,747 0,72 0,79 0,859 0,761 0,799 0,869 0,899 0,891

Carne de pasăre 0,919 0,918 1,062 1,121 1,098 1,198 1,262 1,34 1,418 1,499

Preparate din carne 0,733 0,822 0,839 0,894 0,945 0,958 1,003 1,05 1,111 1,106

Peşte şi produse din peşte

0,327 0,353 0,363 0,376 0,426 0,467 0,505 0,547 0,596 0,636

Lapte* 6,441 5,96 5,82 5,854 5,934 5,962 5,85 6,067 6,151 6,168

281

Brânzeturi şi smântână

1,143 1,101 1,09 1,14 1,127 1,186 1,218 1,28 1,319 1,329

Ouă** 13,819 13,879 14,277 14,471 13,428 13,479 13,319 12,977 13,065 13,055

Ulei*** 0,867 0,911 0,907 0,916 0,9 0,913 0,915 0,907 0,899 0,914

Fructe 2,291 2,144 2,019 2,277 2,457 2,56 2,705 3,082 3,312 3,552

Cartofi 3,967 4,58 4,396 4,114 4,027 4,028 3,705 3,639 3,614 3,586

Legume şi conserve de legume, în echiv. legume proaspete

7,974 7,293 7,027 7,102 7,083 6,769 6,987 7,036 7,305 7,532

Tomate 2,065 0,923 0,94 0,994 0,891 0,825 1,007 1,032 1,089 1,148

Zahăr 0,834 0,839 0,839 0,853 0,835 0,819 0,789 0,775 0,759 0,758

Produsul sau grupa de produse

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Miere de albine 0,029 0,034 0,031 0,029 0,034 0,038 0,042 0,045 0,049 0,055

Apă minerală şi alte băuturi nealcoolice*

1,735 1,842 2,132 2,48 2,737 3,067 3,437 4,259 4,833 4,821

Vin* 0,773 1,275 1,28 1,28 1,097 0,984 0,824 0,905 0,933 0,704

Bere* 0,64 0,554 0,549 0,634 0,701 0,797 0,919 1,081 1,201 1,165

* litri/pers./lună ** bucăţi/pers./lună *** litri de ulei de porumb, floarea soarelui, soia

Sursa: Coordonate ale nivelului de trai în România. Veniturile şi consumul populaţiei, INS, Bucureşti, ediţiile 2000-2010

Graficul nr. 2. Evoluţia consumului mediu lunar al principalelor produse alimentare şi

băuturi în România, în perioada 2000-2009 (kg/pers./lună)

282

În anul 2009, autoconsumul (Tabelul nr. 4) deţinea ponderi semnificative în consumul de principalelor produse agroalimentare, după cum urmează: ouă (52%), legume (37%), lapte şi lactate (32%), cartofi (29%), carne de porcine ( 29%), carne de pasăre (25%), vin (75%) etc. Nivelul ridicat al autoconsumului de produse agroalimentare influenţează performanţa sistemului agroalimentar, produsele respective nefiind validate de piaţă sub nicio latură a performanţei, în ceea ce priveşte calitatea, siguranţa şi preţurile acestora. În plus, autoconsumul lipseşte filierele de cantităţi mari de produse agricole care ar constitui inputuri pentru procesatori şi, în continuare, mărfuri pentru distribuitorii de alimente. În asemenea condiţii, agenţii economici de pe filierele de produse apelează la importuri tot mai mari de materii prime agricole sau produse alimentare finite pentru asigurarea continuităţii în aprovizionarea proceselor de prelucrare şi, respectiv, distribuţie, pentru satisfacerea cererii consumatorilor finali. În graficul nr. 3, se poate observa că, la aproape toate produsele, cel puţin în ultimii 3 ani, se înregistrează trenduri de scădere a autoconsumului. Această situaţie ar avea un efect pozitiv, în măsura în care fermele (gospodăriile populaţiei) de subzistenţă şi semisubzistenţă ar oferi o cantitate mai mare de produse către piaţă. În condiţiile în care, aşa cum rezultă din graficele nr.4, 5 şi 6, importurile* de lapte (materie primă), carne de porc, preparate din carne şi zahăr prezintă un trend tot mai crescător (în sens negativ), fermele menţionate, în ultima perioadă, au furnizat către piaţă, cel puţin la produse menţionate, cantităţi din ce în ce mai reduse. La cereale şi, mai ales, la seminţe oleaginoase, evoluţia a fost favorabilă, deoarece, cu mici excepţii, pe întreaga perioadă s-a înregistrat un substanţial export net.

Tabelul nr. 4

Ponderea autoconsumului în consumul total de produse agroalimentare şi băuturi în România (2000-2009) [%]

Produsul sau grupa de produse

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Pâine şi produse de franzelărie

18,7 18,4 18,6 16,2 11,8 12,9 13,0 11,8 10,9 10,9

Cartofi 29,2 38,8 39,9 37,1 31,6 33,0 32,0 30,9 33,0 29,3

Carne de porcine 38,3 48,2 46,5 47,2 48,8 41,9 38,9 38,8 32,8 29,4

Carne de pasăre 61,8 54,0 50,5 49,1 43,8 38,6 34,1 31,0 26,7 25,4 Preparate din carne

25,8 38,7 37,4 36,5 32,0 27,9 25,3 23,0 21,9 21,0

* Importurile sunt trecute cu minus şi ele se află în grafic sub abscisă, iar exporturile cu plus şi sunt deasupra abscisei.

283

Peşte şi produse din peşte

28,4 21,2 19,0 16,5 12,9 12,2 12,9 12,4 12,2 10,4

Lapte 48,3 46,6 45,1 44,6 42,0 40,2 40,2 37,9 34,4 32,2 Brânzeturi şi smântână

51,0 49,8 47,7 46,5 42,8 42,0 40,6 38,4 36,2 33,1

Ouă 64,2 59,1 60,0 59,6 59,1 56,5 55,5 53,3 52,5 52,6

Ulei 9,3 7,9 8,9 9,2 5,2 5,3 4,9 3,3 5,2 1,9

Fructe 42,0 40,5 38,3 38,1 31,7 31,8 30,8 27,4 26,2 25,2

Legume şi conserve din legume

32,2 46,0 46,1 43,5 42,5 43,1 38,6 41,1 38,9 37,1

Miere de albine 34,5 38,2 41,9 37,9 32,4 36,8 33,3 31,1 26,5 23,6

Vin 85,3 85,6 85,5 86,1 83,0 79,8 77,2 78,7 78,7 74,7

Sursa: Prelucrări proprii după datele preluate de la INS

Graficul nr. 3.

Evoluţia ponderii autoconsumului în consumul total de produse

agroalimentare şi băuturi în România (2000-2009)

0

20

40

60

80

100

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Pâine şi produse de franzelărie Cartofi

Carne de porcine Carne de pasăre

Preparate din carne Peşte şi produse din peşte

Lapte Brânzeturi şi smântână

Ouă Ulei

Fructe Legume şi conserve din legume

Miere de albine Vin

Sursa: Prelucrări proprii după datele preluate de pe www.insse.ro

284

Graficul nr. 4. Evolutia exportului/importului la cereale, seminte oleaginoase si zahar

-2500000

-2000000

-1500000

-1000000

-500000

0

500000

1000000

1500000

2000000

2500000

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Cereale Seminţe oleaginoase Zahăr

Sursa: Prelucrări proprii după datele preluate de pe www.faostat.fao.org

Graficul nr. 5. Evolutia importului la lapte

-70000

-60000

-50000

-40000

-30000

-20000

-10000

0

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Lapte

Sursa: Prelucrări proprii după datele preluate de pe www.faostat.fao.org

Graficul nr. 6.

Evolutia importului/exportului la carnea de porc, carnea de pasare si preparate din carne

-300000

-250000

-200000

-150000

-100000

-50000

0

50000

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Carne de porc Carne de pasăre Preparate din carne

Sursa: Prelucrări proprii după datele preluate de pe www.faostat.fao.org

285

În concluzie, evoluţiile din ultimii ani privind preţurile, consumul mediu şi autoconsumul pe locuitor, precum şi comerţul exterior cu produse agricole evidenţiază o evoluţie nefavorabilă privind producţia agricolă şi, mai ales, securitatea alimentară a populaţiei. Creşterea gradului de valorificare a potenţialului agricol poate transforma România într-un stat independent în ce priveşte asigurarea securităţii alimentare a populaţiei, dar şi de furnizor de o astfel de securitate către alte ţări, printr-un export net de produse agricole, materii prime şi de alimente. Aceasta însă nu se poate realiza decât prin strategii şi politici adecvate, menite să stimuleze investiţiile în această ramură şi să crească performanţa şi competitivitatea în sectorul agroalimentar, în ansamblu, şi în toate organizaţiile economice care îl compun. De altfel, OCDE consideră că „Investiţiile în agricultură din ţările în curs de dezvoltare vor fi deosebit de importante pentru creşterea cantităţii de alimente disponibile, dar şi pentru obţinerea de venituri şi crearea unor noi locuri de muncă”. Fără o abordare sistemică şi fără o susţinere financiară şi investiţională corectă însoţită de strategii şi politici agricole şi de dezvoltare rurală performante, securitatea alimentară a ţării noastre poate fi puternic afectată în viitor. Trebuie avut în vedere că acest aspect va fi amplificat de efectele încălzirii globale şi ale instabilităţii climei, în general, de acutizarea şi lărgirea teritoriului de manifestare a secetei şi a altor fenomene naturale cu impact negativ asupra agriculturii. Aderarea României la Uniunea Europeană163, la 1 ianuarie 2007, nu reprezintă decât începutul unui deosebit de complex şi – sperăm – nu prea îndelungat până la integrarea sa deplină în structurile Uniunii. Cel puţin în plan economic, acest proces generează o multitudine de provocări cărora România trebuie să le facă faţă. Dat fiind nivelul redus al performanţei şi al gradului de compatibilizare a sectorului agricol şi a economiei rurale din România cu entităţile similare din ţările dezvoltate ale UE, putem considera că cele mai multe provocări se vor manifesta în aceste două domenii. Pentru reducerea decalajelor menţionate, România poate beneficia în prezent de două fonduri europene: Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) şi Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR). Principala menire a celui de-al doilea fond (FEADR) este de a contribui la creşterea, pe baze durabile, a performanţei productive şi a competitivităţii în economia agroalimentară şi cea rurală, şi, implicit, a independenţei şi a securităţii alimentare a ţării, dar şi la reducerea

163 Sorin CHELMU, Bogdan BAZGA, - Food Security Management at the European Level, 2nd WSEAS International Conference on Enviroment, Medicine and Health Science (EMEH 11), The World Scientific and Engineering Academy and Society, 24-26 martie 2011, Playa Meloneras, Gran Canaria, Canary Islands, Spain, cu tema, ISBN 978-960-474-287-5;

286

decalajelor de dezvoltare şi de calitate a vieţii dintre sate şi oraşe, dintre diferite zone agricole şi regiuni economice.

Bibliografie:

Banu C., Barascu E., Stoica Al., Nicolau A., Suveranitate, securitate şi sigurantă alimentară, Editura ASAB, Bucureşti, 2007;

Blacioti Ştefan, Securitatea alimentară interes naţional al României în condiţiile integrării în Uniunea Europeană, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2010;

Gavril Mihai, Cerinţe şi standarde europene în domeniul agriculturii. Influenţe asupra securităţii naţionale (Teză de doctorat), Universitatea Naţională de Apărare, Bucureşti, 2010;

Luning P., Devliegere F., Verhe R., Safety in the agrifood chain, Wageningen Acad.Publ., Holland, 2006;

Niculiţă P., Siguranţa alimentară şi biotehnologii, Ed. Printech, Bucureşti, 2006.

Rizea Alexandra, Comoara din cămară. Foamea de profit face alimentele mai scumpe?, Revista Economistul, Nr. 9/2011, pag. 25-27.

Stănciuc N., Rotaru G., Managementul siguranţei alimentelor, Ed.Academica, Galaţi, 2009;

Manole Victor, Bazgă Bogdan - „The Impact of Climate Changes on Agriculture and Food Security ”Conferinţa Internaţională „Competitivitatea Economiei Agroalimentare şi Rurale în Condiţiile Crizei Mondiale” 24-25 Septembrie 2010 –Bucuresti, Romania Editia a II a.

S. Chelmu, Bogdan Bazgă, - Food Security Management at the European Level, 2nd WSEAS International Conference on Enviroment, Medicine and Health Science (EMEH 11), The World Scientific and Engineering Academy and Society , 24 - 26 martie 2011, Playa Meloneras, Gran Canaria, Canary Islands, Spain, cu tema, ISBN 978-960-474-287-5;

Climate change, energy and food, Food and Agriculture Organization of the United Nations FAO, (2008) Rome.

Special Program for Food Security, FAO.

The importance of food quality and food safety for developing countries, FAO, Rome, 2009

World Summit on Food Security, Resolution and final declaration, 16-18 November 2009

The State of Food and Agriculture 2010-2011, Roma, November 2010.

www.madr.ro www.faostat.fao.org www.insse.ro

287

ROLUL ŞI LOCUL CONCEPTULUI DE SECURITATE UMANĂ ÎN STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Cristian BARNA

Conf. univ. dr., Academia Naţionala de Informaţii “Mihai Viteazul”, Şef Departament Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale

cristibarna@yahoo.com Aitana BOGDAN,

Cercetător ştiinţific drd.

RReezzuummaatt

Conceptul de securitate umană a cunoscut o proliferare semnificativă la nivelul Uniunii Europene în secolul XXI, desemnând un ansamblu de noţiuni, politici, publice şi strategii de securitate, naţionale şi la nivel european, care să permită operaţionalizarea a ceea ce acest concept îşi propune să cuprindă şi să operaţionalizeze: asigurarea securităţii cotidiene a fiecărui individ

Cuvinte-cheie: Securitate umană, ONU, NATO, Uniunea Europeană, strategia de securitate naţională a României

AAbbssttrraacctt::

Human security refers to a new dimension of security, centered on the individual and his

right to personal security. Although this concept was first coined by the UN in 1994, it was later on adopted also by NATO in its New Strategic Concept and the EU in the European Security and Defense Policy. Therefore, it is the aim of this study to make a comparative analysis of the manner in which human security is defined and instrumentalized by the various international organizations in the attempt to understand the evolution of this doctirne in time.

Additionally, for some time now human security has been used by national governments as a foreign policy tool. As such, this study focuses on the case of Romania, a NATO and EU member state, in order to identify the way in which the human security doctrine has been embeded in the new national security strategy.

Keywords: human security, UN, NATO, EU, Romanian National Security Strategy

* * *

Motto: “The human tragedy reaches its climax in the fact that after all the exertions and sacrifices of hundreds of millions of people and of the victories of the Righteous Cause, we have still not found Peace or Security.”

Winston Churchill

288

NNoottăă iinnttrroodduuccttiivvăă

Securitatea umană se referă la o nouă dimensiune a securităţii, în care elementul de referinţă este individul şi dreptul său la securitate personală. Conceptul de securitate umană a fost definit pentru prima oară de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) în Raportul asupra dezvoltării umane din 1994 cu scopul de a extinde sensul militar tradiţional al securităţii spre un nivel superior, multidimensional ce cuprinde securitatea economică, a hranei, a sănătăţii, a mediului, personală, a comunităţii şi politică.

În cazul NATO, adoptarea noului Concept Strategic, la Summit-ul Alianţei din 2010, precum şi evenimentele din Orientul Mijlociu din 2011, având în vedere, în mod special, cazul Libiei, au evidenţiat modul în care NATO s-a reconfigurat pentru a include pe lista sa de priorităţi şi agenda securităţii umane.

Şi la nivelul Uniunii Europene, conceptul de securitate umană a cunoscut o proliferare semnificativă doar la debutul secolului XXI, desemnând un ansamblu de noţiuni, politici, publice şi strategii de securitate, naţionale şi la nivel european, care să permită operaţionalizarea a ceea ce acest concept îşi propune să cuprindă şi să operaţionalizeze: asigurarea securităţii cotidiene a fiecărui individ.

În cazul României, chiar în titlul celei mai recente strategii de securitate naţională se regăsesc elementele care definesc preocuparea faţă de securitatea cetăţeanului: “pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă”.

SSeeccuurriittaatteeaa uummaannăă:: ddeelliimmiittăărrii ccoonncceeppttuuaallee

Începând cu finalul Războiului Rece am asistat la o extindere pe orizontală şi verticală a conceptului de „securitate”. Extinderea pe orizontală se referă la incorporarea unor aspecte non-militare a securităţii, precum mediul, economia, terorismul, sănătatea, imigraţia etc., în timp ce extinderea pe verticală se referă la incorporarea unor noi obiecte de referinţă non-statali, precum indivizii, comunităţile locale etc. Această combinaţie de noi dimensiuni non-militare a securităţii împreună cu noii referenţi non-statali au dat naştere conceptului de securitate umană164.

Securitatea umană se referă la o nouă dimensiuni a securităţii în care elementul de referinţă este individul şi dreptul său la securitate personală. Acest drept la securitate este un drept al fiecărui individ, menţionat în toate documentele relevante privind drepturile omului165.

164 Iztok PREZELJ, “Challenges in Conceptualizing and Providing Human Security”, HUMSEC Journal, nr. 2, 2008, pg. 3. 165 Janne Haaland MATLARY, „Much ado about little: the EU and human security”, International Affairs, vol. 84, nr. 1, 2008, pg. 135.

289

Conceptul de securitate umană a fost definit pentru prima oară de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) în Raportul asupra dezvoltării umane din 1994 cu scopul de a extinde sensul militar tradiţional al securităţii spre un nivel superior, multidimensional ce cuprinde securitatea economică, a hranei, a sănătăţii, a mediului, personală, a comunităţii şi politică166. În Raportul ONU din 1994, se precizează că obiectivul securităţii umane este de a salvgarda esenţa vitală a vieţilor umane în faţa ameninţărilor universale, într-o manieră care este în concordanţă cu dezvoltarea umană pe termen lung167. Modelul propus de către experţii ONU în 1994 este îmbunătăţit în raportul din 2003 al Comisiei pentru securitate umană, „Human Security Now: Protecting and Empowering People” („Securitatea umană acum: protejarea şi împuternicirea oamenilor”), în care se subliniază că securitatea umană completează securitatea statului, nu o exclude, şi întăreşte drepturile omului şi dezvoltarea umană. În noul raport se precizează că securitatea umană vizează reducerea şi eradicarea, atunci când este posibil, a insecurităţii ce afectează viaţa umană168. Pentru a defini securitatea umană trebuie să răspundem la trei întrebări fundamentale domeniul securităţii: securitate pentru cine? împotriva cui/a ce? şi prin ce mijloace (ce actori şi ce tip de acţiuni)?

a. securitate pentru cine?

În cazul securităţii umane, individul şi nu statutul joacă rolul de obiect de referinţă, deşi acest lucru nu anulează rolul jucat de stat în protejarea individului. De asemenea, invidiul nu este singurul actor care are nevoie de securitate, în cadrul agendei de securitate umană: comunitatea, entităţi sub-naţionale şi supra-naţionale, naţiunea, precum şi alte grupuri pot constitui obiecte de referinţă ale securităţii. Cu toate acestea individul reprezintă obiectul de referinţă fundamental, asigurarea securităţii sale conduce automat şi la asigurarea securităţii celorlalte obiecte de referinţă169.

b. securitate împotriva cui? a ce?

Răspunsul la această întrebare se regăseşte în controversa dintre accepţiunea extinsă şi cea restrânsă a conceptului de securitate umană. Interpretarea restrânsă “eliberarea de frică” este promovată de către guvernul canadian, precum şi de

166 Alexandra SARCINSCHI, Operaţiile de stabilitate şi securitatea umană, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008, pg. 7. 167 Commission on Human Security, Outline of the Report of the Commission on Human Security, 2003, pg. 1 apud Alexandra SARCINSCHI, op.cit., pg. 7. 168 UN Commission on Human Security, Human Security Now: Protecting and Empowering People, New York, 2003, pg. 2 apud Alexandra SARCINSCHI, op.cit., pg. 9. 169 Alexandra AMOUYEL, „What is Human Security”, Revue de Sécurité Humaine / Human Security Journal, nr. 1, aprilie 2006, pg. 11.

290

autori precum Krause, Mack şi Macfarlane care defineşte securitatea umană drept “eliberarea de ameninţări omniprezente la adresa drepturilor, siguranţei şi vieţii indivizilor”. Accentul cade pe individ, dar ameninţările sunt de natură militară sau fizică170. Această definiţie intră în conflict cu interpretarea extinsă a conceptului exemplificată de Raportul ONU din 1994 şi promovată de guvernul japonez şi autori precum Leaning, Alkire, thakur, Axworthy, Bajpai, Hampson, Winslow şi Eriksen.171 Astfel, Kofi Anan considera că termenul securitate umană trebuie să facă referire la mai mult decât absenţa conflictului – “ea include drepturilor omului, buna guvernanţă, accesul la educaţie şi sănătate şi se asigură că fiecare individ are oportunitatea de-aşi împlini potenţialul.”172 De-a lungul timpului această definiţie extinsă a securităţii umane a trebuit să înfrunte critici dure privind lipsa de aplicabilitate în planul politicilor publice, datorită caracterului prea vag. Roland Paris, unul dintre critici a respins aproape complet conceptului argumentând că “ambiguitatea conceptului face securitatea umană inutilă ca instrument de cercetare ştiinţifică sau de politici publice”173.

c. securitate prin ce mijloace?

Spre deosebire de conceptul de securitate centrat pe stat, furnizorii de securitate umană sunt multipli, alcătuind o reţea de actori, din care fac parte ONU, state, ONG-uri, precum şi indivizi. Pentru a avea securitate umană trebuie ca o multitudine de actori, la multiple niveluri – local, naţional, regional sau global să adreseze ameninţările, care la rândul lor pot fi locale, naţionale, regionale sau globale. Punctul tare al securităţii umane, care de asemenea reprezintă principala sa slăbiciune este natura sa integrată şi interdisciplinară. Din acest motiv, această reţea a fost constant criticată pentru lipsa sa de coeziune, diferiţi actor neputând ajunge la un consens privind definiţia conceptului sau a acţiunilor care ar trebui întreprinse pentru implementarea sa. O problemă deosebit de sensibilă asociate securităţii umane rămâne cea a intervenţiei. Intervenţia, nu doar cea militară, este intrinsec conexată agendei securităţii umane, fiind o consecinţă logică a argumentului conform căruia statul nu este singurul furnizor de securitate pentru individ, în special în acele situaţii în care statul este incapabil sau nu doreşte să furnizeze securitate. Astfel încât conceptul de securitate umană a fost asociat principiului „responsabilităţii” de a proteja, adesea acuzat de a fi doar un alt instrument care

170 Ibidem, pg. 13. 171 Ibidem. 172 Kofi Annan. « Secretary General Salutes International Workshop on Human Security in Mongolia ». Two day session in Ulaanbatar, May 8-10, 2000, apud Alexandra AMOUYEL, op.cit., pg. 13. 173 Roland PARIS, „Human Security. Paradigm Shift or Hot Air?”, International Affairs, vol. 26, nr. 2, toamnă 2001, pg. 102.

291

legitimează intervenţia statelor occidentale în treburile interne ale altor state, din dorinţa de a-şi impune valorile liberale şi instituţiile democratice174.

SSeeccuurriittaatteeaa uummaannăă îînn ssttrraatteeggiiiillee UUnniiuunniiii EEuurrooppeennee

Deşi conceptul de securitate umană se regăseşte în documentele ONU încă din 1994, Uniunea Europeană şi-a arătat interesul faţă de această nouă dimensiune a securităţii abia în 2004 odată cu publicarea Raportului Barcelona: Human security doctrine for Europe de către grupul de cercetători condus de Mary Kaldor175. Semnatarii raportului afirmă că misiunile din cadrul PESA ar trebui să se axeze pe protecţia civililor pe baza aplicării legislaţiei în vigoare şi abia în ultimă instanţă pe folosirea forţei. Pentru a purta astfel de misiuni, UE are nevoie de o forţă civil-militară integrată, denumită Forţa de răspuns pe probleme de securitate umană (Human Security Response Force) , formată din aproximativ 15.000 de persoane dintre care cel puţin o treime să fie civili cu aptitudini şi pregătiri profesionale diverse176. Într-un studiu din 2005, Kaldor şi Glasius au identificat trei motive pentru care Uniunea Europeană ar trebui să implementeze conceptul de securitate umană în cadrul PESA: moralitate, legalitate şi interes propriu. Ideea centrală este că UE şi cetăţenii săi sunt dedicaţi din punct de vedere moral ajutorării statelor, regiunilor, comunităţilor şi indivizilor a căror securitate este ameninţată. De asemenea, este un argument legal pentru adoptarea de către Uniune a agendei securităţii umane. Astfel Uniunea, în baza normelor de drept internaţional este obligată să asigure securitatea umană pentru toţi indivizi, nu doar pentru cetăţenii săi. În final există argumente în sprijinul ideii că UE ar trebui să adopte doctrina securităţi umane ca parte a unui efort susţinut de protejare a propriilor interese – europenii nu au securitatea asigurată atâta timp cât alte state şi popoare trăiesc în insecuritate177. Raportul Barcelona este până astăzi singurul document care menţionează în mod clar responsabilitatea Europei de a acţiona independent, iar dacă este necesar chiar şi în afara graniţelor sale. Cu toate acestea, o problemă fundamentală a rămas nerezolvată – cât de directă trebuie să fie legătura dintre o vulnerabilitate externă şi securitatea europeană178. În vederea implementării cu succes a doctrinei securităţii umane, Uniunea trebuie să întreprindă anumiţi paşi care să vizeze:

174 Alexandra AMOUYEL, op.cit., pg. 19. 175 Janne Haaland MATLARY, op.cit, pg. 135. 176 Alexandra SARCINSCHI, op.cit., pg. 13. 177 Inger Helene SIRA şi Jonas GRÄNS, „The promotion of human security in EU security policies”, INEX Policy Brief, nr. 7, 2010, pg. 4. 178 P. H. LIOTTA şi Taylor OWEN, „Sense and Symbolism: Europe takes on Human security”, Parameters, toamnă 2006, pg. 94.

292

aplicarea continuă a conceptului de securitate umană în cadrul PESA;

în virtutea angajamentului de promovare a securităţii umane, statele membre trebuie să-şi înteţească eforturile în cadrul misiunilor civililor care au loc dincolo de graniţele Uniunii. Acest lucru trebuie să se reflecte în contribuţiile aduse la aceste misiuni în termeni de personal, expertiză etc.179

Principala lecţie pe care însă Uniunea Europeană trebuie să o desprindă din experienţa ONU în domeniul securităţii umane este faptul că instituţionalizarea nu compensează pentru o proastă conceptualizare. O interpretare extinsă a securităţii umane poate părea utilă în legitimarea unui rol de asigurare a securităţii globale, dar în acelaşi timp trebuie să facă faţă mai multor ameninţări. În cadrul ONU securitatea umană însemna prea multe lucruri pentru prea mulţi oameni, ceea ce a dus la fragmentarea conceptului şi pierderea sensului primar. Spre deosebire de ONU, Uniunea Europeană se află în poziţia de a implementa în mod eficient o agendă a securităţii umane reuşind să includă conceptul în cadrul politicii sale externe supra naţionale, cu acceptul tuturor statelor membre180.

VViizziiuunneeaa NNAATTOO aassuupprraa sseeccuurriittăăţţiiii uummaannee

Adoptarea Noului Concept Strategic NATO, la Summit-ul Alianţei din 2010, precum şi evenimentele din Orientul Mijlociu din 2011, având în vedere, în mod special, cazul Libiei, au evidenţiat modul în care NATO s-a reconfigurat pentru a include pe lista sa de priorităţi şi agenda securităţii umane. Transformarea militară a NATO este dublată de una politică, ca răspuns la transferul de la un tip de ameninţare – invazia militară masivă – la o varietate de riscuri şi ameninţări asimetrice generate de diferite surse, din diferite direcţii, şi interacţionând de cele mai multe ori în modalităţi impredictibile. Scopul transformării politice este cel de a creşte rolul NATO ca forum de dialog politic în toate problematicile de securitate ce privesc comunitatea euro-atlantică, dar şi în parteneriate cu acoperire globală181. În mod curent, NATO este implicată în operaţiuni de menţinere a păcii, asistenţă umanitară şi sprijin în caz de dezastre, lupta împotriva terorismului şi reforma sectorului de securitate, diplomaţie publică şi consultări politice, şi îşi adaptează în mod permanent conceptele de lucru într-o manieră care să îi permită satisfacerea cerinţelor specifice. Semnificaţia în materie de securitate umană a acestui efort este una deosebit de importantă. Este evident faptul că,

179 Inger Helene SIRA şi Jonas GRÄNS, op.cit, pg. 4. 180 Mary MARTIN şi Taylor OWEN, „The second generation of human security: lessons from the UN and EU experience”, International Affairs, vol. 86, nr. 1, 2010, pg. 220. 181 Alexandru KIŞ, NATO şi securitatea umană – Teză de doctorat, Oradea, 2011, pg. 12.

293

pentru o organizaţie militară, succesul este dat de forţa de persuasiune - atunci când nu este implicată în operaţii specifice, şi de termenii ieşirii dintr-un teatru de operaţii, atunci când se impune o astfel de intervenţie182. Mai mult, modalitatea prin care forţa militară îşi urmăreşte obiectivele la toate nivelurile devine reprezentativă şi o legitimează. Urmărirea unei linii de interferenţă exclusiv pozitivă cu mediul civil asigură, din start, premizele favorabile unui efort îndreptat către securitatea umană183. În cadrul Noului Concept Strategic NATO se pot identifica o serie de concepte operaţionale cu un impact major în executarea operaţiilor Alianţei, ce creează condiţiile necesare inserării unor limitări şi obligaţii cu impact deosebit asupra dimensiunii securităţii umane: cooperarea civili-militari (CIMIC), abordarea operaţiilor pe bază de efecte (Effect-based Approach of Operations - EBAO) şi abordarea comprehensivă (Comprehensive Approach - CA).

SSeeccuurriittaatteeaa uummaannăă şşii sseeccuurriittaatteeaa nnaaţţiioonnaallăă aa RRoommâânniieeii

Deşi, în teorie, securitatea umană încearcă să asigure protecţia şi siguranţa individului, în practică aceasta dă naşteri la temeri privind posibilitatea legitimării unor intervenţii care ameninţă suveranitatea statelor. În al doilea rând, deşi a fost promovată ca o doctrină care minimalizează importanţa unei dimensiuni a securităţii axate pe stat, sunt statele care au adoptat această agendă ca instrument de politică externă184. Există mai multe motive pentru care doar unele state au adoptat securitatea umană şi ca instrument de politică externă. În primul rând ţine de dinamica vieţii politicii interne a statelor şi de dorinţa elitelor politice de a adopta politici care să crească rolul ţării lor pe scena internaţională. Securitatea umană ca obiectiv de politică externă este o oportunitate de a atrage atenţia asupra puterilor de dimensiuni medii de pe scena internaţională. Cu toate acestea, cum poate o abordare a securităţii axată pe indivizi să fie utilizată de un stat drept politică externă fără a deveni o agenda bazată pe interese naţionale, utilizată drept vehicul pentru promovarea puterii naţionale185. În cazul României, chiar în titlul celei mai recente strategii de securitate naţională se regăsesc elementele care definesc preocuparea faţă de securitatea cetăţeanului: “pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă”, conceptualizarea securităţii naţionale aducând în prim plan “starea de normalitate la care aspiră cetăţenii, comunităţile şi statul - pe temeiul eforturilor

182 Ibidem, pg. 13. 183 Ibidem. 184 Shahrbanou TADJBAKHSH, „Human Security: Concepts and Implications with an Application to Post-Intervention Challenges in Afghanistan”, Les Études du CERI, nr. 117-118, septembrie 2005, pg. 19. 185 Ibidem.

294

ce vizează deplina instaurare a legalităţii, făurirea prosperităţii economice, echilibrul social şi stabilitatea politică (...) care se realizează în cadrul ordinii democratice, prin exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi care aşează la temelia eforturilor vizând construcţia securităţii şi prosperităţii poporului român valori precum: democraţia, libertatea, egalitatea şi supremaţia legii; respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale; responsabilitatea civică; pluralismul politic; proprietatea şi economia de piaţă”.

186 Conform documentului menţionat, securitatea şi prosperitatea sunt termenii

inseparabili ai aceleiaşi ecuaţii, a căror soluţii sunt, printre altele, modernizarea radicală a sistemului de educaţie şi valorificarea eficientă a potenţialului uman, ştiinţific şi tehnologic; creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei, precum şi afirmarea şi protejarea culturii, identităţii naţionale şi vieţii spirituale.

Pentru înfăptuirea acestui deziderat, strategia de securitate naţională urmăreşte şi îndeplinirea unor obiective care vizează securitatea cetăţeanului precum: exerciţiul deplin al drepturilor şi libertăţilor democratice; stabilitatea politică; maturizarea spiritului civic şi participarea activă a societăţii civile la procesul de guvernare, precum şi asigurarea armoniei interetnice şi interconfesionale şi modernizarea infrastructurii critice.

Aceste obiective nu pot fi atinse decât prin operaţionalizarea conceptului de “bună guvernare“, o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile cu stricta respectare a standardelor democratice, evaluând succesul măsurilor ce vizează combaterea insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare.

Conform strategiei menţionate, “buna guvernare” nu poate fi realizată decât printr-o administraţie publică eficientă, consolidarea independenţei şi eficienţei justiţiei şi creşterea încrederii populaţiei în actul de justiţie, precum şi creşterea competitivităţii şi a caracterului performant al activităţii economico-sociale prin: asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la o educaţie de calitate, îmbunătăţirea radicală a stării de sănătate a populaţiei şi realizarea unui nou echilibru social, printr-un sistem de solidaritate capabil să garanteze securitatea economică, socială şi de sănătate a tuturor participanţilor la proces.

De menţionat că preocupări privind securitatea cetăţeanului se regăsesc şi preocupările decidenţilor politici de a asigura siguranţa naţională a României încă de la începuturile democraţiei româneşti moderne, în Legea 51 din 1991,

186 Strategia de securitate naţională a României, “România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă”, 2006, www.presidency.ro

295

privind siguranţa naţională a României187, la articolul 3, litera “f” menţionându-se ca ameninţare şi subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale.

BBiibblliiooggrraaffiiee::

AMOUYEL, Alexandra, „What is Human Security”, Revue de Sécurité Humaine / Human Security Journal, nr. 1, aprilie 2006; KIŞ, Alexandru, NATO şi securitatea umană – Teză de doctorat, Oradea, 2011; LIOTTA, P. H. şi OWEN, Taylor, „Sense and Symbolism: Europe takes on Human security”, Parameters, toamnă 2006; MARTIN, Mary şi OWEN, Taylor, „The second generation of human security: lessons from the UN and EU experience”, International Affairs, vol. 86, nr. 1, 2010; MATLARY, Janne Haaland, „Much ado about little: the EU and human security”, International Affairs, vol. 84, nr. 1, 2008; PARIS, Roland, „Human Security. Paradigm Shift or Hot Air?”, International Affairs, vol. 26, nr. 2, toamnă 2001; PREZELJ, Iztok, “Challenges in Conceptualizing and Providing Human Security”, HUMSEC Journal, nr. 2, 2008; SARCINSCHI, Alexandra, Operaţiile de stabilitate şi securitatea umană, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008; SIRA, Inger Helene şi GRÄNS, Jonas, „The promotion of human security in EU security policies”, INEX Policy Brief, nr. 7, 2010; TADJBAKHSH, Shahrbanou, „Human Security: Concepts and Implications with an Application to Post-Intervention Challenges in Afghanistan”, Les Études du CERI, nr. 117-118, septembrie 2005. Strategia de securitate naţională a României, “România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă”, 2006, www.presidency.ro

Legea 51 din 1991, privind siguranţa naţională a României, www.cdep.ro

187 Legea 51 din 1991, privind siguranţa naţională a României, www.cdep.ro

296

CONCEPTUL DE SECURITATE AL MARTORILOR - COMPONENTĂ A SECURITĂŢII, LIBERTĂŢII ŞI JUSTIŢIEI

Adrian-Augustin BĂRĂSCU

Comisar şef dr., Director O.N.P.M - Inspectoratul General al Poliţiei Române adrianbarascu@yahoo.com

Rezumat

Apariţia terorismului şi a marii criminalităţii în societatea modernă a condus la reconsiderarea obligativitaţii cetăţeanului de a depune mărturie. Dimensiunile criminalităţii organizate fac din aceasta un risc la adresa securităţii naţionale a României prin afectarea majorităţii domeniilor de manifestare ale mediului economic şi social, ceea ce a impus elaborarea unor strategii adecvate, fundamentate pe analiza de stare a criminalităţii organizate şi tendinţelor de manifestare a fenomenului. Şi în România, la fel ca în numeroase alte state, se înregistrează evenimente ce relevă faptul că cea mai mare parte a grupărilor criminale organizate operează la scară internaţională, recurgând frecvent la violenţă şi intimidare. Măsurile legislative privind protecţia martorilor s-au impus şi în ţara noastră în relaţia directă cu lupta împotriva criminalităţii organizate.

Cuvinte-cheie: Securitate, Criminalitate Organizată, Protecţia martorilor

Abstract

The occurrence of terrorism and serious crime in modern society has led to reconsideration of the obligation of the citizen to testify. Dimensions of organized crime make it a risk to national security of Romania by affecting most areas of the social and economic environment, which required the development of appropriate strategies, based on the analysis of status and trends of organized crime manifestation of the phenomenon. Romania, as many other countries, has recorded events showing that most of the organized criminal groups operating on an international level are often using violence and intimidation. Legislation on witness protection measures were imposed in our country directly related to the fight against organized crime.

*

* *

Spaţiul securităţii este creat prin dezvoltarea cadrului instituţional pentru acţiuni comune în domeniul cooperării judiciare, în special pentru a preveni şi combate criminalitatea organizată, terorismul şi alte infracţiuni grave ce pot afecta securitatea unui stat pe termen mai scurt sau mai lung.

Apariţia terorismului şi a marii criminalităţii în societatea modernă a condus la reconsiderarea obligativitaţii cetăţeanului de a depune mărturie, iar în contextul anumitor tipuri de criminalitate nu se poate ignora faptul că acesta se expune unor pericole din partea infractorilor sau complicilor săi. Justiţia trebuie

297

să vină în întâmpinarea acestor represalii, răspunzând cerinţelor martorului a cărui mărturie este crucială pentru aflarea adevărului.

Pe măsură ce societatea a evoluat au apărut probleme noi, iar concepţiile cu privire la drepturile la protecţie a martorilor şi colaboratorilor justiţiei au suferit importante corective. A apărut necesitatea de a lua măsuri pentru apărarea acestor drepturi din partea statelor, în baza unor prezumţii că statul acţionează ca exponent şi reprezentant al bunei desfăşurări a actului de justiţie.

Necesitatea întăririi capacităţii de combatere a crimei organizate în conformitate cu standardele europene, ameninţarea pe care crima organizată o reprezintă pentru statul de drept, democraţia, securitatea şi stabilitatea statului şi procesul social şi economic determină luarea unor măsuri concrete de combatere a acestui flagel.

Pentru atingerea scopului propus statul va aplica strategii care să utilizeze cele mai bune practici, metode şi tehnologii noi folosite în combaterea crimei organizate. Pentru prevenirea dezvoltării crimei organizate în România, s-a stabilit printre altele introducerea mijloacelor de încurajare a cooperării cu sistemul justiţiei penale. Domeniul legislativ prevede luarea de măsuri specifice, printre care se regăseşte şi adoptarea legislaţiei privind protecţia martorilor. Scopul legii nu este acela de a aboli sau restrânge, ci de a prezerva şi spori libertatea, căci în orice comunitate capabilă de legi, acolo unde nu este lege nu este libertate, pentru că libertatea înseamnă să fii scutit de de constrângerea şi violenţa altora, ceea ce nu se poate acolo unde nu este lege. Ea nu înseamnă, aşa cum pretind unii, permisiunea ca orice om să facă tot ce vrea – cine ar putea fi liber când s-ar afla la bunul plac al altcuiva?188

Necesitatea abordării dintr-un alt punct de vedere al martorilor, care de multe ori erau supuşi unor ameninţări şi intimidări atât la adresa lor cât şi a membrilor de familie, făcând imposibilă aducerea vinovaţilor în faţa justiţiei, a apărut odată cu dezvoltarea fenomenului de criminalitate organizată şi terorism. Formele agresive ale crimei organizate - ca traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de arme şi maşini, spălarea banilor, falsificarea de documente şi monedă, corupţie, omor la comandă - au determinat guvernele statelor să ia măsuri concrete de luptă împotriva acestor structuri, printre aceste măsuri numărându-se şi cele legate de asigurarea protecţiei martorilor.

Plecând de la internaţionalizarea activităţilor grupurilor de crimă organizată şi a reţelelor s-a impus adoptarea unor măsuri regionale şi internaţionale a forţelor implicate în combaterea acestui flagel. În această direcţie protecţia martorilor constituie o preocupare a organismelor europene şi a statelor Europei, fundamentată pe rolul pe care martorii îl au în desfăşurarea procedurilor judiciare, riscul supunerii la intimidări pe care martorii îl au, mai ales în zone de

188 Gheorghe Şuhan, Despre libertate. Libertatea, o stare, un drept, un concept, o năzuinţă, Buletin Documentar nr.1 al P.N.A./D.N.A.

298

criminalitate ridicată, când apar în proceduri judiciare şi nu în ultimul rând necesitatea tragerii la răspundere a inculpaţilor. Datoria de a depune marturie implică acum responsabilitatea statelor de a garanta martorilor posibilitatea de a depune mărturie fără a fi supuşi vreunui risc din partea vreunei persoane.

Într-o Europă în care frontierele se estompează, formelor de criminalitate care depăşesc, din ce în ce mai mult, frontierele naţionale - ca de exemplu criminalitatea organizată şi nu în ultimul rând terorismul - s-a încercat să se răspundă cu instrumente adecvate, printre acestea un rol deosebit revenind măsurilor de protecţie şi asistenţă acordate acelor persoane care prin depoziţiile şi informaţiile puse la dispoziţia justiţiei, conduc la aducerea în faţa justiţiei a celor implicaţi în acest gen de infracţionalitate.

Apreciindu-se că toate eforturile depuse pentru combaterea crimei organizate, terorismului şi infracţiunilor grave nu ar fi suficient de eficiente fără aportul martorilor şi colaboratorilor justiţiei la această luptă, au fost elaborate o serie de recomandări care să asigure un cadru de siguranţă sporit martorilor, fiind stabilite măsuri procedurale şi extraprocedurale, care, aplicate, sunt menite să ducă la o mai bună înfăptuire a justiţiei.

„Protecţie efectivă şi corespunzătoare”, face referire la necesitatea de a adapta nivelul de protecţie acordată pentru riscurile ce există pentru colaboratorii justiţiei, martori şi familiile acestora. În anumite cazuri, este suficient, de exemplu, să păstreze anonimatul lor în timpul procesului, în alte cazuri ei au nevoie de gărzi de corp, iar în cazuri extreme pot fi necesare măsuri de protecţie de mai mare anvergură, precum schimbarea identităţii, a locului de muncă şi a domiciliului189.

Consiliul European de la Tampere190, a abordat ideea de dezvoltare a unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în Uniunea Europeană”. Consiliul European a decis să transforme spaţiul Uniunii Europene într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, utilizând la maxim posibilităţile oferite de Tratatul de la Amsterdam.

Pentru respectarea libertăţii, este nevoie de o zonă reală de justiţie, unde persoanele pot apela la instanţele de judecată şi autorităţile din orice stat membru ca şi când ar fi în propriul stat. Infractorii nu trebuie să găsească modalităţi pentru a exploata diferenţele judiciare ale statelor membre. Sentinţele şi hotărârile trebuie respectate şi puse în aplicare pe întreg teritoriul Uniunii Europene, avându-se în vedere protejarea cetăţenilor; de asemenea, trebuie obţinută o mai bună compatibilitate şi convergenţă între sistemele judiciare din statele membre”191

189 Raportul explicativ al Convenţiei civile privind corupţia Editura Consiliului Europei, Romanian Translation, august 2001 190 Consiliul Europei, Tampere - Suedia, 15-16 octombrie 1999 191 Tratatul Uniunii Europene modificat şi completat prin Tratatul de la Amsterdam-1999 şi Tratatul de la Nisa-2003

299

Persoanele care locuiesc şi îşi desfăşoară activitatea în spaţiul Uniunii Europene se aşteaptă ca Uniunea, , să considere orice ameninţare a libertăţii şi drepturilor legale ca o infracţiune foarte serioasă. Combaterea acestei ameninţări necesită un efort comun pentru prevenirea şi lupta împotriva infracţiunilor şi crimei organizate din Uniunea Europeană. Poliţia şi celelalte forţe judiciare trebuie să se mobilizeze şi să coopereze pentru a garanta cetăţenilor că nu există ascunzători pentru criminali în cadrul Uniunii Europene”192

În materie de drept penal, Tratatul Uniunii Europene stipulează că trebuie să existe o cooperare, care să se desfăşoare rapid, evitându-se conflictul dintre jurisdicţii.

Cooperarea autorităţilor din statele membre, , trebuie să aibă beneficii maxime în situaţia investigării infracţiunilor transfrontaliere în orice stat membru. Trebuie înfiinţate echipe de investigaţii comune, aşa cum a fost prevăzut în Tratat, ca un prim pas în combaterea traficului de droguri şi fiinţe umane, precum şi a terorismului. Regulile care vor fi elaborate în acest domeniu trebuie să permită participarea reprezentanţilor Europol în aceste echipe”.193

Acţiunile principale în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate în Uniunea Europeană constau în prevenirea, urmărirea şi pedepsirea infractorilor şi privarea infractorilor de produsele infracţiunilor. Un nivel înalt de securitate şi justiţie presupune o abordare comprehensivă şi eficientă în lupta împotriva oricăror forme infracţionale.

„O dezvoltare echilibrată a măsurilor de pe întreg teritoriul Uniunii Europene împotriva infracţionalităţii trebuie să fie obţinută în acelaşi timp cu protejarea libertăţii şi drepturilor legale ale persoanelor”194.

Consiliul European subliniază că toate componentele şi instrumentele aflate la dispoziţia Uniunii Europene, şi în particular în relaţiile externe, trebuie folosite într-un mod integrat şi consistent pentru a se construi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Problemele de justiţie şi de afaceri interne vor trebui integrate în definirea şi implementarea altor politici şi activităţi ale Uniunii Europene.

În acest context creşte rolul pe care justiţia îl are în asigurarea climatului de securitate naţională, în lupta împotriva marii criminalităţi şi a infracţiunilor grave, rolul măsurilor de protecţie faţă de martorii şi colaboratorii justiţiei capătă noi dimensiuni.

Aplicarea unor programe de protecţie a martorilor în funcţie de pericolul la care aceştia sunt supuşi devenind tot mai necesare şi complexe, iar structura de protecţie a martorilor trebuie să-şi sporească capacitatea de implementare a programelor de protecţie şi disponibilitatea către o colaborare cât mai largă.

192 Idem 4 193 Consiliul Europei, Tampere -Suedia, 15-16 octombrie 1999 194 Idem 6

300

Având în vedere de cele menţionate, apreciez că actualele tendinţe şi caracteristici ale activităţilor de protecţie a martorilor, colaboratorilor justiţiei şi când se impune şi a membrilor de familie ai acestora, înţelegerea deplină a rolului pe care martorul îl are în lupta împotriva crimei organizate, terorismului şi marii criminalităţi în societatea contemporană nu sunt posibile doar pe baza instrumentelor unei singure discipline (cea juridică) sau concetrându-se doar pe un singur nivel de analiză (cea statistică). Mai degrabă, natura sa complexă, cu faţete multiple necesită o abordare diversificată, care să includă multiple perspective şi niveluri de abordare.

Implementarea resurselor pentru o protecţie a ţintelor vulnerabile, cum ar fi martorii care au nevoie de protecţie din cauza mărturiei în legătură cu crima organizată, victimele crimei organizate şi ofiţerii din justiţia penală implicaţi în luarea măsurilor de combatere a crimei organizate, trebuie să constituie o prioritate pentru atingerea scopurilor privind securitatea unui stat. Programul de protecţie a martorilor, oferă posibilitatea pentru martori să depună mărturie prin intermediul comunicaţiilor, limitarea accesului la adresele şi datele personale ale acestora, lărgirea cadrului de admitere a declaraţiilor de dinainte de proces şi mutarea temporară, a martorilor aflaţi în custodie.195

În vreme ce părţile au şanse egale de a investiga declaraţiile depuse de martor şi colaboratorii justiţiei, următoarele măsuri destinate prevenirii identificării martorilor, ar putea fi, printre altele, avute în vedere:

- înregistrarea audio-vizuală a declaraţiilor martorilor şi colaboratorilor justiţiei în faza procedurală, preliminară;

- folosirea declaraţiilor date în perioada preliminară a procedurii ca mărturie în instanţă, atunci când martorul nu poate să apară în faţa instanţei, sau în situaţiile în care prezenţa acestuia în faţa instanţei l-ar putea pune în pericol pe el sau familia acestuia; declaraţiile date înaintea procesului ar trebui să fie considerate mărturii valabile dacă părţile au avut ocazia să participe la examinarea, interogare şi confruntare a martorului şi a discutat conţinutul declaraţiei din timpul procedurii;

- dezvăluirea numai a acelor informaţii ce permit identificarea martorului în fazele finale ale procesului şi/sau selectarea doar a unor anumite detalii;

- excluderea sau restricţionarea media/publicului de la o parte sau chiar de la tot parcursul procesului;

- utilizarea dispozitivelor ce previn identificarea fizică a martorilor şi colaboratorilor justiţiei, cum ar fi cortinele sau ecranele, ce estompează trăsăturile sau distorsionează vocea, utilizarea video-conferinţei.

195 Pactul de Stabilitate-Iniţiativa de Combatere a Crimei Organizate în Europa de Sud-Est, adoptat la Sofia la 5 octombrie 2000.

301

Orice decizie legată de acordarea anonimatului unui martor într-un proces de natură penală se va adopta în concordanţă cu legislaţia naţională şi cu dispoziţiile europene în domeniul drepturilor omului. Ori de câte ori este posibil şi în conformitate cu legea naţională, anonimatul persoanelor ce ar putea depune mărturie, trebuie să constituie o măsură excepţională. Atunci când se solicită garantarea anonimatului de asemenea persoane sau când acest statut s-a acordat temporar de către autorităţile competente, procedura penală ar trebui să prevadă o procedură de verificare pentru a menţine un echilibru între nevoile justiţiei în domeniul penal şi dreptul părţilor. Părţile ar trebui, prin această procedură, să dispună de ocazia analizării necesităţii acordării anonimatului martorului, credibilităţii acestuia şi originea cunoştinţelor pe care le deţine. Orice decizie privind acordarea anonimatului trebuie luată când autorităţile judiciare competente consideră că viaţa sau libertatea persoanei implicate sau a persoanelor apropiate acesteia se află în real pericol, iar mărturiile par să fie semnificative iar persoanele credibile.

Când s-a acordat anonimatul, condamnarea nu se face doar în baza, sau într-o măsură decisivă pe baza mărturiilor oferite de martorul anonim.196

Procedurile compensatorii, necesare pentru a garanta un proces echitabil, variază de la o instanţă la alta. Circumstanţele ce urmează a fi luate în considerare sunt: prezenţa acuzatului sau avocatului său în timpul interogării martorului şi posibilitatea de a-i adresa întrebări, precum şi cunoaşterea de către judecător a identităţii acestui martor. Chiar în cazul existenţei procedurilor compensatorii suficiente, nici o condamnare nu ar trebui bazată în exclusivitate, sau într-o măsură determinantă, pe probe obţinute de la martorii anonimi.197

Analizând protecţia martorului în sistemul românesc de drept se observă că aceasta este reglementată de o paletă diversă de acte normative care s-au impus pe măsura evoluţiei stării de presiune la care au fost sau pot fi supuşi anumiţi martori şi de necesitatea interpunerii unor bariere între martor şi învinuit/inculpat care să conducă la asigurarea participării martorului în proces şi exercitarea rolului său.

Reglementări juridice privind protecţia martorilor regăsim în Codul penal, Codul de procedură penală, Legea 678 din 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, Legea 218 din 2002 privind Organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, Legea 682 din 2002 privind protecţia martorilor ş.a.

Din analiza evoluţiei fenomenului de crimă organizată în România şi din predicţiile pentru următoarea perioadă se poate trage concluzia că acesta se află şi va continua să se afle la cote destul de ridicate în ciuda eforturilor desfăşurate

196 Consiliul Europei – Recomandarea Rec (2005)9 a Comitetului de Miniştrii din Statele Membre privind protecţia martorilor şi a colaboratorilor justiţiei, adoptată de Comitetul de Miniştrii în 20.aprilie.2005, cu prilejul celei de a 924-a întruniri a reprezentanţilor miniştrilor. 197 Nuola Male şi Catarina Harby, Dreptul la un proces echitabil – Ghid privind punerea în aplicare a art. 6 al Convenţiei Europene pentru Drepturi Europene.

302

de organele judiciare abilitate, implicate în combaterea acestui fenomen. Această concluzie poate conduce la formularea următoarei ipoteze:

Pentru o mai bună şi eficientă strategie de luptă în combaterea crimei organizate, instituţia protecţiei martorilor trebuie angrenată într-un procent mai mare în soluţionarea cauzelor complexe a căror rezolvare depind de utilizarea martorilor sau colaboratorilor.

În sprijinul acestei ipoteze se găsesc următoarele argumente: Încurajarea martorilor şi a colaboratorilor la cooperare, cunoscând faptul că

pot beneficia de avantajele unui Program de protecţie a martorilor consider că este oportună în atigerea scopurilor propuse în combaterea acestui fenomen şi menţinerea lui în cote acceptabile.

Conştientizarea faptului că acest instrument de luptă împotriva marii criminalităţi a fost creat tocmai ca o reacţie de răspuns la provocările grupurilor de infractori provenind din această sferă periculoasă pentru societate, că acest mod de înfăptuire a justiţiei penale în domeniul crimei organizate a fost impus ca o metodă de succes a statelor care l-au aplicat în elaborarea strategiilor de combatere a infracţionalităţii grave, că strategiile Uniunii Europene în materie recomandă aplicarea unor programe de protecţie a martorilor.

Paleta largă de persoane care pot fi preluate în Programul de protecţie şi care pot cotribui la soluţionarea unor cauze de crimă organizată, prin declaraţii sau informaţii oferite organelor judiciare. Aici regăsim martori, victime-martori, informatori, experţi, investigatori acoperiţi, membrii de familie sau persoane de care aceştia sunt legaţi afectiv; aceste persoane se pot afla în libertate sau în detenţie şi pot fi cetăţeni români sau străini.

Avantajul că de protecţia martorului se ocupă o instituţie specializată în acest domeniu, cei implicaţi în activitatea de cercetare sau urmărire penală putându-se concentra pe prioritatea activităţilor ce decurg din cauzele în lucru, fiind degrevaţi de o sarcină importantă şi anume protecţia persoanei dispuse să colaboreze. La aceasta se adaugă faptul că nu s-ar putea asigura o protecţie reală şi calificată pliată pe necesităţile martorului decât printr-un program de protecţie. Pârghiile pe care legea privind protecţia martorilor le deţine în a deveni atractive pentru martor în convigerea acestuia de a accepta colaborarea cu organele judiciare, respectiv măsuri de protecţie ce se pot dispune gradual în funcţie de situaţia impusă în fiecare moment, 24 de ore din 24, aplicarea măsurilor de asistenţă ceea ce conferă martorului o stare de siguranţă şi de confort psihic faţă de colaborarea desfăşurată. Tot în acest sens se poate încadra şi faptul că programul de protecţie continuă, atunci când se impune, şi după ce martorul a terminat afacerile judiciare.

Programul de protecţie a martorilor trebuie să se impună în activitatea curentă a celor implicati în combaterea marii criminalităţi ca un instrument facil de rezolvare a unor cauze complexe şi cu un grad ridicat de gravitate, care nu se pot rezolva fără utilizarea unor declaraţii sau informaţii provenind de la

303

persoane care refuză colaborarea judiciară datorită ameninţărilor sau intimidărilor la care sunt supuşi ei sau alte persoane apropiate, din partea unor persoane interesate în blocarea înfăptuirii justiţiei.

Măsurile legislative privind protecţia martorilor s-au impus şi în ţara noastră în relaţia directă cu lupta împotriva criminalităţii organizate. Crima organizată a căpătat noi dimensiuni în contextul transformărilor cu care se confruntă în prezent comunitatea internaţională, extinzându-şi aria de cuprindere şi sfera de activitate la cote îngrijorătoare198.

Şi în România, la fel ca în numeroase alte state, se înregistrează evenimente ce relevă faptul că cea mai mare parte a grupărilor criminale organizate operează la scară internaţională, recurgând frecvent la violenţă şi intimidare.

Dimensiunile criminalităţii organizate fac din aceasta un risc la adresa securităţii naţionale a României prin afectarea majorităţii domeniilor de manifestare ale mediului economic şi social, ceea ce a impus elaborarea unor strategii adecvate, fundamentate pe analiza de stare a criminalităţii organizate şi tendinţelor de manifestare a fenomenului.

Bibliografie: - Constituţia României, publicată în M.O. nr.233 din 21.11.1991, modificată şi revizuită

prin Legea nr.429 din 23.10.2003 de revizuire a Constituţiei României, publicată în M.O. nr.758 din 29.10.2003.

- Codul de procedură penală, cu modificările până la 10.11.2003, Editura Argessis Print, 2003.

- Codul penal, publicat în M.O. nr. 575 din 29 iunie 2004, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004

- Codul familiei, din 01.02.1954 cu modificările şi completările Legii nr. 23/1999, pubicată în M.O.nr.35 28.01.1999 şi Legea nr. 272/2004, publicată în M.O.nr.557 din 23.06.2004.

- Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial, nr. 964 din 28.12.2002.

- Legea nr. 39/2003, privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 50 din 29.01.2003.

- Legea nr. 281/2003, privind modificarea şi completarea C.p.p., publicată în Monitorul Oficial, nr. 468 din 01.07.2003.

- Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei, publicată în M.O. al României nr. 305 din 09.05.2002;

- H.G. nr. 760/2004, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare al Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în M.O. al României nr.475din 27.05.2004;

198 Ţical George Marius - Combaterea Crimei Organizate – Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor –Bucureşti 2003, vol.II, p.11

304

- Convenţia Civilă privind Corupţia, a Consiliului Europei, Strasbourg, 4 noiembrie 1999

- Consiliul Europei – Recomandarea Rec (2005)9 a Comitetului de Miniştrii din Statele Membre privind protecţia martorilor şi a colaboratorilor justiţiei, adoptată de Comitetul de Miniştrii în 20.aprilie.2005

- Consiliul Europei – Recomandarea R (97)13 a Comitetului de Miniştrii din Statele Membre privind intimidarea martorilor şi dreptul la apărare, adoptată de Comitetul de Miniştrii în 10 septembrie 1997

- Hotărârea Consiliului Europei cu privire la persoanele care colaborează cu justiţia în cadrul combaterii crimei organizate, din 20 decembrie 1996

- Tratatul Uniunii Europene modificat şi completat prin Tratatul de la Amsterdam-1999 şi Tratatul de la Nisa-2003

- Nuola Male şi Catarina Harby, Dreptul la un proces echitabil – Ghid privind punerea în aplicare a art. 6 al Convenţiei Europene pentru Drepturi Europene.

- Ţical George Marius - Combaterea Crimei Organizate – Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor – Bucureşti 2003, vol.II, p.11

- Gheorghe Şuhan, Despre libertate. Libertatea, o stare, un drept, un concept, o năzuinţă, Buletin Documentar nr.1 al P.N.A./D.N.A.

305

IMPLICAŢIILE MODIFICĂRII CODULUI MUNCII

Denisa-Oana PĂTRAŞCU Consilier parlamentar, Senatul României

denisapatrascu@yahoo.com

Rezumat

Sunt analizate principalele modificări ale Codului Muncii republicat cu implicările acestora în structura pieţei muncii. Este evidenţiată importanţa stabilităţii legislaţiei muncii dar şi a flexicurităţii acesteia, ca răspuns la criza financiară care a determinat creşterea şomajului şi închiderea intreprinderilor multor angajatori. Sunt prezentate principalele aspecte practice ale modificărilor legislaţiei muncii din ultimul an şi sunt făcute propuneri de interpretare şi aplicare a acestora dar şi propuneri de lege ferenda.

Cuvinte-cheie: Codul Muncii republicat, piata muncii, interpretare legislatie

Abstract

The major changes of Labour Code are analyzed and are presented their implications on the labour market. Is explaining the importance of stability but also the flexicurity of the labour law as answer at financial crises who increase the unemployment and close many enterprises. Practical aspects of the last year modifications of labour law are presented and are made proposals for interpretation and application of them and also the proposals for improve the laws.

1. Contextul internaţional

Sesiunea de la sfârşitul lunii iunie 2011 a Comsiei de la Helsinki a reafirmat tendinţele demografice mondiale, doar că impactul analizelor prezentate a fost, de această dată, mult mai mare datorită (în special) notorietăţii autorilor lor.

Potrivit raportului199, declinul demografic al Europei e drastic. În 1935 populaţia Europei constituia 25% din populaţia lumii, scăzând la 13% în 2010. Se preconizează că va continua să descrească şi să ajungă la doar 10% până în 2050. Puterea economică a ţărilor dezvoltate va scădea şi ea de la o pondere de 72% din economia mondială în 2009 la doar 40% în 2050. În decada actuală şi cea a anilor 2020 procesul de îmbătrânire a populaţiei se va accelera şi mai mult.

Dacă în 1980 vârstă medie a populaţiei în Europa Occidentala şi Japonia era de 34 şi respectiv 32 de ani, în 2030 ea va fi de 47 de ani în Europa Occidentală şi de 52 de ani în Japonia. În Italia, Spania şi Japonia mai mult de jumătate din populaţia acestor ţări va ajunge la vârstă de pensionare sau va fi deja pensionată

199http://csce.gov/index.cfm?FuseAction=ContentRecords.ViewWitness&ContentRecord_id=1331&ContentType=D&ContentRecordType=D&ParentType=H&CFID=57036425&CFTOKEN=12280097

306

în anul 2030 şi tot atunci în aceste ţări vor avea mai multe persoane în decada a 7 a vieţii decât în decada a 2-a de vârstă.

Rata natalităţii e sub nivelul optim de 2.1 de copii de femeie în întreaga Europă. În Franţa şi Pen. Scandinavă e cea mai ridicată, de 1.9 copii de femeie, dar doar datorită imigraţiei şi nu a sporului natural al populaţiei. E însă mult mai scăzută în Italia şi Sudul Europei (1.4), iar în Germania şi Europa Centrală e şi mai scăzută (doar 1.3). Declinul demografic va cauza şi un declin al forţei de muncă. Până în 2050, forţa de muncă va scădea cu 22% în Sudul Europei şi cu până la 29% în Germania şi Europa Centrală.

De fapt, forţa de muncă va scădea în mai toate ţările dezvoltate, în special în Germania şi Japonia, unde se va diminua cu 0.5% - 1.5% pe an. Simultan, însă, forţa de muncă va îmbătrâni, muncitorii trebuind sa lucreze mai mulţi ani înainte de a ieşi la pensie. Îmbătrânirea forţei de muncă va atrage după sine şi un declin în productivitatea muncii, fiind bine cunoscut faptul că productivitatea muncii descreşte cu înaintarea în vârstă. În plus, volumul economiilor va scădea şi în consecinţă vor fi mai puţine fonduri disponibile pentru investiţii şi consum.

De asemenea, ţările dezvoltate vor fi constrânse să cheltuie o proporţie mai mare din PIB pentru generaţia în vârstă, (de exemplu îngrijirea medicală), decât pe cea tânără, (de exemplu educaţia şi învăţământul).

Raportul prezice că în 2030 ţările dezvoltate vor trebui sa aloce cu 7% mai mult din venitul naţional în comparaţie cu cel actual pentru a menţine sistemul de pensii şi beneficii sociale alocate în prezent celor în vârstă. Asta nu are cum sa nu aibă impact asupra taxelor şi impozitele impuse generaţiei tinere, care vor creşte şi ele tocmai pentru a asigura nevoile generaţiei îmbătrânite. Se preconizează de asemenea şi suprimarea programelor publice costisitoare, cum ar fi asistenţa internaţională alocată ţărilor sărace sau apărarea naţională şi programele militare.

Problemele demografice nu se limitează la graniţele Europei. Avorturile selective privind fetuşii de sex feminin aduc în întreg Orientul îndepărtat o nevoie de peste 160.000 de femei, pentru a se păstra echilibrul între sexe minim păstrării numărului actual de locuitori. Din păcate, politica de reducere forţată a natalităţii promovate de guvernul chinez afectează populaţia actuală care, îmbătrânind (în trendul de analiza), va reprezenta o povară covârşitoare pentru generaţia tânără.

Nici Japonia nu o duce mai bine. Aceasta s-a transformat de bună voie într-o ţară fără copii, în special prin adoptarea unui stil de viaţă profesională incompatibil cu cel de familie. Japonia se confrunta cu cea mai vizibilă “criză a depopulării”, astfel în anul 2050 Japonia va avea doar 92 de milioane de locuitori, cu 35 de milioane mai puţini ca astăzi. Vârstă medie a celor 92 de milioane de japonezi va fi de 54 de ani, iar fiecărui pensionar japonez îi va corespunde doar o singură persoană încadrată în muncă. În absenţa unui miracol al fertilităţii, colapsul demografic al Japoniei va fi ireversibil. Pentru a-şi menţine nivelul actual al populaţiei, pornind din acest an şi până în 2050 Japonia va trebui să

307

importe anual aproximativ 600.000 de imigranţi tineri care să aibă un spor natural de 2.1%. Numărul e covârşitor iar asta ar schimba radical întreaga civilizaţie nipona.

Singurul semnal pozitiv vine din SUA, potrivit acestui raport, care îşi păstrează rata natalităţii de peste 2.1. Vârstă medie a Americii va creşte de la 37 de ani în prezent, la doar 39 de ani în 2030.

Pe un fond de spaimă economică pe toate pieţele financiare ca urmare a recunoaşterii de către preşedintele SUA a deficitului istoric bugetar, raportul Jackson vine cu o prognoză luminoasă pentru America, care va continua să dispună de resursele naturale şi umane pentru a-şi menţine şi pe viitor rolul actual de lider al societăţii mondiale. În 2050 se preconizează că ponderea economiei americane în economia mondială va fi de 25%, aproximativ atât cât este şi astăzi. În contrast, Uniunea Europeană, Japonia şi Canada vor constitui doar 16% din economia mondială a anului 2050.

Toate aceste analize duc la concluzia sumbră a sfârşitului erei asigurărilor de sănătate şi bătrâneţe în formatul post-Bismark şi Beveridge.

Ca răspuns la provocările crizei economice pentru bugetele naţionale ale statelor din Uniunea Europeana, pe fondul creşterii ratei şomajului (media este de 9,5%200) dar şi ale crizei demografice, una din cele mai importante concluzii a summit-ului de la Goteborg din 2010, a fost mandatarea de către Consiliul UE a Comitetului pentru Protecţie Socială şi Comitetului pentru Politici Economice pentru a aplica metoda deschisă de coordonare în domeniul pensiilor.

În contextul creşterii vârstei de pensionare şi a activării principiului învăţării pe toată durata vieţii, întrebarea care se pune este dacă Europa are potenţialul economic de dezvoltare pentru menţinerea slujbelor tuturor acestor persoane precum şi crearea unui număr suplimentar pentru cei care intră natural pe piaţa muncii.

În acest context, de mai bine de 10 ani, se discută la nivelul Uniunii Europene de strategia Lisabona (revizuită în 2005) continuată prin strategia Europa 2020, care îşi propune creşterea ratei ocupării (mai ales la segmentul de vârstă 18-27 ani, acolo unde rata şomajului este în prezent cea mai ridicată) corelată cu creşterea calităţii locurilor de muncă (aici un rol important îl au green jobs201 şi flexicurity202).

Flexicuritatea înseamnă, practic, flexibilizarea pieţei forţei de muncă (în sensul liberalizării accesului şi a ieşirii de pe piaţă, modernizarea legislaţiei muncii, stimularea participării categoriilor defavorizate – tineri, femei, persoane în vârstă) simultan cu creşterea securităţii în faţa riscurilor sociale (condiţii de muncă mai sigure, prelungirea vieţii active în condiţiile formării profesionale pe

200 www.euroactiv.ro 201 Slujbele verzi sunt cele care sunt rezultatele unor acț iuni prieteneș ti cu mediul înconjurător 202 flexicuritate

308

toată durata vieţii). Suma celor 2 principii implică dezvoltarea capacităţii de adaptare a lucrătorilor şi a angajatorilor şi poate contribui la o gestionare pozitivă a schimbărilor intervenite pe piaţa muncii.

Conceptul de flexicuritate propune o abordare mai flexibilă a procedurilor de angajare şi de concediere în legislaţiile naţionale privind munca. Dar presupune totodată şi schimbarea abordării rigide a practicilor de pe pieţele muncii din statele membre ale Uniunii Europene, folosind drept bază modelul danez. Reformele legislaţiei privind contractele de muncă ar permite o tranziţie mai uşoară de la un loc de muncă la altul, ar oferi mai multe oportunităţi pentru lucrători să progreseze în cariera lor, precum şi mai multe investiţii în pregătirea continuă a personalului.

Termenul securitate aşa cum este înţeles în cadrul conceptului de flexicuritate reprezintă o extindere semnificativă a frontierelor tradiţionale ale securităţii sociale, fie că o definim de o manieră analitică conform dispoziţiilor Convenţiei OIM 102203, fie de o manieră funcţională, potrivit obiectivelor, conform Recomandării Consiliului European 92/442204. În prezent în Uniunea Europeană flexicuritatea este definită plecând de la patru elemente:

- dispoziţii contractuale suple (atât din punct de vedere al angajatorului cât şi al angajatului); - politici active pe piaţa muncii care să permită lucrătorilor să facă faţă schimbărilor rapide, perioadelor de şomaj şi tranziţiilor spre noi locuri de muncă; - sisteme fiabile şi bine adaptate de învăţare pe tot parcursul vieţii pentru garantarea capacitaţii de adaptare şi aptitudinilor angajatului; - sisteme de securitate socială moderne care să acorde ajutorul unui venit adecvat care să sprijine mobilitatea pe piaţa forţei de muncă.

Securitatea socială în cadrul flexicurităţii trebuie sa vizeze deopotrivă: - ameliorarea competenţelor individuale în vederea adaptabilităţii pe piaţa muncii pe întreaga durată a parcursului profesional; - garantarea concilierii vieţii profesionale cu responsabilităţile familiale, în condiţii egale, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi; - securizarea eficientă a persoanelor excluse temporar sau definitiv de pe piaţa muncii. Iar aici vorbim despre garantarea unei serii de aspecte fundamentale existenţei care trebuie să fie acoperite în fiecare situaţie: sănătate, locuinţă, pregătire, comunicare, mijloace de existenţă etc. Acest ultim aspect constituie o condiţie esenţială a dinamismului şi adaptării individuale. Previzibilitatea şi omogenitatea orarului structurilor şcolare, de transport

sau alte servicii publice pot contribui la susţinerea angajatorilor şi salariaţilor în

203 Convenţia privind securitatea socială (standarde minime), nr. 102/1952, http://www.ilo.org/public/ english/protection/secsoc/areas/legal/conv102.htm 204 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:31992H0442:EN:HTML

309

organizarea flexibilă a timpului de muncă şi sunt indispensabile pentru concilierea vieţii profesionale şi vieţii private.

Alegerea instrumentelor de solidaritate (preferinţa acordată de exemplu în anumite cazuri solidarizării riscurilor iar în alte cazuri serviciilor de interes general) reflectă întotdeauna un compromis social asupra responsabilităţii statului, angajatorului, lucrătorului sau cetăţenilor în general.

În absenţa unei viziuni clare asupra elementelor pe care securitatea socială trebuie să le acopere există riscul apariţiei unor noi compromisuri cu privire la angajarea responsabilităţilor intre stat, angajatori, lucrători şi societatea civilă.

Întrucât fiecare stat membru are o situaţie diferită pe piaţa muncii, e foarte important faptul ca acestea să adopte cele mai potrivite măsuri pentru a implementa flexicuritatea în raport cu situaţia specifică de pe piaţa muncii. Flexicuritatea nu mai este un concept ideologic, ci unul pragmatic.

2. Contextul naţional

Măsurile de reducere a deficitului bugetar luate începând din 2009, în plină criza financiară, nu au oferit cadrul optim de susţinere socială şi economică aşteptat. Voi menţiona câteva din acestea care au avut un impact negativ asupra nivelului de viaţă din România: introducerea impozitului forfetar, creşterea TVA-ului suportată de consumator, ceea ce a condus la închiderea a peste 300.000 de societăţi comerciale într-un singur an (2010).

Reducerile de personal din mediul bugetar nu au făcut decât să crească rata şomajului - şi aşa crescută ca urmare a închiderii sau reducerii capacităţii de producţie a societăţilor comerciale, ajungând la 8,2% în 2010, dar aflată într-o scădere statistică în acest an.

O mare parte a celor vizaţi de disponibilizări au ales pensionarea, ceea ce a dus la o creştere neprevăzută a cheltuielilor bugetare. Ca o analiză de dinamică a pensionării de la 888,2 mii (2008) la 906,9 mii205 (martie 2010, când se atinge şi maximul de pensionari cu stagiu incomplet de cotizare aprox. 130 mii).

Scăderea la 6,4% a ratei şomajului în 2011 este doar o faţetă a situaţiei sociale, deoarece pentru a avea calitatea de şomer o persoană trebuie să fi cotizat 12 luni în ultimele 24 şi nu primeşte indemnizaţia decât o perioadă limitată de timp, în funcţie de perioada contribuită. Persoanele care nu îndeplinesc aceste condiţii sau care au ieşit din perioada de plată ies din statistici, ducând doar scriptic la o rată scăzută a şomajului.

Potrivit teoriilor economice, creşterea şomajului creşte cererea pe piaţa muncii, deoarece implică o presiune ce duce la creşterea performanţei nu doar a celor aflaţi în căutarea de locuri de muncă ci şi acelora care doresc să şi-l păstreze. În ajutorul lor însă trebuie să vină un complex de acţiuni care să lucreze

205 www.cnpas.org

310

concertat, pornind de la îmbunătăţirea educaţiei şi formării profesionale iniţiale şi continue, până la găsirea unor soluţii pentru modernizarea sistemelor de securitate socială (asistenţă şi asigurări sociale).

Pe lângă reducerile de personal începând cu a doua jumătate a anului 2009 s-a aplicat o reducere a salariilor personalului bugetar cu 25% concomitent cu reducerea cu 15% a pensiilor şi tuturor alocaţiilor, a indemnizaţiilor de şomaj, ceea ce a reprezentat cel mai sever pachet anunţat de vreo ţară aflată în dificultate din Europa, nu doar din Uniunea Europeană. Altă măsură luată ce a afectat nivelul de venituri al populaţiei a fost introducerea cotelor de contribuţie (37,65%) asupra veniturilor liber- profesioniştilor care a afectat peste 600.000206 de persoane. Ca urmare a Acordului Stand-By 2009-2011 dintre Guvernul României şi Fondul Monetar Internaţional, s-au stabilit o serie de măsuri al căror rol era reducerea costului în sectorul public (prin reducerea personalului) şi creşterea ratei de colectare a taxelor şi impozitelor pentru crearea de lichidităţi pe piaţa internă în vederea acoperirii datoriei publice. Printre primele măsuri luate, s-a numărat modificarea cadrului legal privind pensiile, a Codului Muncii, realizată abia în 2011, după mai bine de 8 luni de negocieri cu partenerii sociali care s-au opus unei schimbări structurale a acestuia dar şi întreaga legislaţie a dialogului social.

Prima modificare de impact a fost apariţia legii unitare a sistemului public de pensii care a determinat scăderea veniturilor unor categorii importante care au beneficiat de pensii de serviciu, dar şi o scădere a valorii punctului de pensie, de la 45% la o suma stabilită arbitrar, ce determină diminuarea veniturilor tuturor pensionarilor aflaţi în plata. Creşterea vârstei de pensionare reprezintă o îngreunare în special a situaţiei femeii, cea care datorită condiţiilor istorice din România, a fost discriminată continuu în perioada vieţii sale active.

Cadrul legislativ al dialogului social a fost complet modificat prin Legea nr.62/2011-Legea dialogului social207, prin care se micşorează foarte mult cadrul legal de acţiune a partenerilor sociali.

Astfel, prin dispariţia contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, forţa confederaţiilor sindicale şi patronale scade foarte mult, cu atât mai mult cu cât negocierea salariului minim revine unui nou organism, Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, condus de primul-ministru. Prin implicarea admistraţiei publice în dosarul de reprezentativitate al organizaţiilor sindicale şi patronale, nu doar se crează sindicate de casă, dar este încălcată Convenţia OIM nr.87/1948 privind libertatea sindicală şi Convenţia 98/1948 OIM privind dreptul de organizare şi de negociere colectivă.

206 www.onrc.ro 207Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 322 din 10 mai 2011

311

În prezent este în dezbatere proiectul de lege al asistenţei sociale care reduce numărul atât al beneficiarilor de prestaţii sociale cât şi tipurile acestora, din cele 54 de ajutoare sociale, care în prezent sunt plătite de Ministerul Muncii, rămân doar nouă tipuri de ajutoare sociale.

Toate aceste elemente crează o destabilitate majoră a pieţei muncii în România, la care a contribuit fără îndoială şi modificarea adusă Codului Muncii.

3. Modificarea Codului Muncii

În ultimii 8 ani, din 2003 - anul de adoptare a noului Cod al muncii - acesta a fost modificat până în prezent de mai mult de 9 ori, dar cele mai multe modificări au fost făcute prin OUG 55/2006 şi Legea 40/2011, acestea din urmă modificând mai mult de 75% din prima versiune a Codului Muncii. Este foarte adevărat faptul că pe parcursul ultimilor 8 ani, de asemenea, societatea a suferit schimbări, trecând de la creştere economică la criza financiară, ceea ce a schimbat şi viziunea angajatorilor.

Nevoia de flexibilitate a reglementărilor era certă, crizele financiare ne arată limitele normelor actuale, chiar o parte a confederaţiilor patronale a spus în 2009 că rigiditatea Codului Muncii a fost una dintre sursele de şomaj şi faliment.

Fără un audit real al legislaţiei muncii, nu putem spune dacă este adevărat sau nu, dar cifrele arată cea mai mare rată a şomajului pornind din anul 2003, până în prezent a fost în martie 2010, 8,6%208. În martie 2011 aceasta a fost 6,6%209, astfel încât a fost înregistrată scăderea cu 2%, înainte de noile norme flexibile pentru a fi aplicate. În acelaşi timp, în decembrie 2008, rata şomajului a fost de 3,4%210, astfel încât atunci când piaţa a avut cea mai mare rată de investiţii şi nivelul economiei a fost la cel mai înalt nivel din ultimii 50 de ani, pe piaţa forţei de muncă nu au fost modificări, pentru a crea noi forme flexibile care să răspundă nevoilor din ce în ce mai diversificate ale pieţei

Dar acum, în timpul contracţiei economice s-au luat măsuri de mărire a flexibilităţii pe piaţa forţei de muncă şi anume: creşterea duratei termenelor în care pot fi încheiate contractele individuale de muncă pe durata determinată, de la 24 luni la 36 de luni şi chiar mai mult (dacă este nevoie şi de peste prin acordul părţilor), majorarea perioadei de probă de la 30 la 90 de zile pentru funcţiile de execuţie şi de la 90 de zile la 120 de zile pentru cele de conducere, în condiţiile în care în cursul perioadei de probă contractul poate înceta doar cu o simplă notificare. Se utilizează criza financiară pentru a acoperi problemele reale ale dialogului social la nivel microeconomic, iar noile norme vor diminua această fractură de dialog, care va determina o precaritate şi mai mare pe piaţa muncii

208 http://www.anofm.ro/statistica 209 http://www.anofm.ro/statistica 210 http://www.anofm.ro/statistica

312

celor cu salarii mici, acolo unde posibilitatea de a negocia drepturile salariatului este şi aşa scăzută, caz în care toate societatea va pierde: angajatul va avea nivel mai scăzut de viaţă, va consuma la un nivel scăzut orientându-se spre produse mai ieftine (produse de multe ori în ţări emergente) iar încasările la buget vor sădea. Toate acestea vor crea alt tip de probleme pe termen lung, prin creşterea vulnerabilităţii veniturilor.

În noile condiţii, România poate va fi atractivă pentru noi investitori dar este important nu numai cantitatea acestora, ci şi calitatea lor. Dacă ne hotărâm să fie atractivă pentru investitori care au o viziune pe termen scurt şi atractivitatea pieţei româneşti este dată de posibilitatea de a concedia cu uşurinţă, trebuie să ne gândim de două ori. Crearea de locuri de muncă în comunităţile cu puţine alternative pe piaţa muncii duce la o migrare a forţei de muncă spre acele zone, iar dacă acestea dispar, vom adânci şomajul structural şi marginalizarea socială, care va afecta economia întregii regiuni.

Fără o viziune pe termen lung a acţiunilor de politică activă pe piaţa forţei de muncă, noilor norme ale Codului Muncii vor deveni contra-productive. Avem nevoie de o forţă de muncă bine pregătită, cu know-how a noilor tehnologii, adaptabile la nou, pentru care termenul de învăţare de-a lungul vieţii să nu fie doar cuvinte. Dar pentru aceasta avem nevoie de o şcoală cu un curriculum mai bun, adaptat la nevoile pieţei: licee tehnologice şi şcoli profesionale.

Care sunt motivele pentru care am rezerve în privinţa noului Cod al Muncii? Le voi menţiona doar pe cele foarte importante: - creşterea prea mare a perioadei de probă - nu este nevoie de 3 luni pentru a

observa dacă un lucrător nu are pregătirea necesară locului de muncă, dar se poate folosi acest motiv pentru a renunţa la el după ce a rezolvat o problemă temporară, care a apărut în activitatea dvs., fără a avea birocraţia concedierii lui.

- instituţia juridică a agentului de muncă temporară a fost un capitol modificat în detaliu, dar care nu este în totalitate armonizat cu Directiva 2008/14/CEE, de exemplu, agenţii de muncă temporară de muncă sunt în viziunea legislaţiei româneşti doar societăţi comerciale nu şi persoane fizice ca în directivă.

- prevederile legale privind concedierea colectivă nu sunt utilizate, de asemenea, pentru angajaţii din sectorul public, acest lucru va crea discriminări.

- a fost abrogată prevederea conform căreia, după o concediere colectivă, nu poţi angaja o nouă persoană, pe acelaşi post, minim 9 luni;

- perioada de referinţă, în care se calculează munca suplimentară ca să intre în limitările timpului maxim de lucru, prevăzute de lege de 48 ore / săptămână de muncă, a fost majorată de la 3 luni la 4 luni;

- fracţionarea minimă de concediu de odihnă a scăzut de la 15 la 10 zile, diminuând perioada de refacere a organismului;

313

- sarcina probei în conflictele de muncă este acum în sarcina reclamantului, ceea ce va agrava situaţia angajatului reclamat, aflat în imposibilitatea de a depune probe, până acum acest lucru a fost sarcina angajatorului;

- toate contractele colective de muncă vor înceta la 31.12.2011, iar acest fapt reprezintă o ingerinţă în legea părţilor.

Cu siguranţă există şi aspecte pozitive: - creşterea pedepselor pentru munca la negru, totuşi dacă aceste măsuri nu se

vor corela cu cele de relaxare fiscală, nu cred ca piaţa neagră va fi mult redusă/ aplicarea sancţiunilor şi salariaţilor prinşi că muncesc la negru cu până la 10 salarii minime nu cred că este obiectivă, atât timp cât alternativele lor pe piaţa forţei de muncă sunt reduse.

- crearea cadrului juridic al stagiului absolvenţilor; - crearea posibilităţii de a reduce săptămâna de lucru la 4 zile pe durata

contractării activităţilor; - creşterea perioadei de preaviz de la 15 la 20 zile pentru funcţiile de execuţie

şi de la 30 la 45 de zile pentru funcţiile de conducere; - creşterea sporului acordat pentru munca în timpul nopţii de la 15% la 25%;

- recunoaşterea tuturor drepturilor pe perioada cursurilor de formare profesională.

4. Propuneri de lege ferenda şi concluzii

Având în vedere principalele obiective ale Strategiei Europa 2020, apreciez că România ar trebui să îşi adapteze legislaţia pornind pe următoarele linii directoare:

- asigurarea de drepturi adecvate pentru angajaţi în toate tipurile de contracte.

- modernizarea prevederilor referitoare la pensii şi la alte forme de protecţie socială, prin găsirea unor formule în care sunt luate mai bine în considerare noile forme de muncă şi pauzele în carieră (un sistem de asigurare voluntară pentru pilonul I şi II de pensii, precum şi sistemul asigurărilor de şomaj sau al celor pentru accidente de muncă şi boli profesionale mai puţin rigid). Un rol îl poate avea renunţarea limitării deductibilităţii fiscale pentru angajator (acum suma este de 200 euro/angajat/an) precum şi stimularea pensiilor ocupaţionale (angajat-angajator).

- implementarea de sisteme moderne de securitate socială pentru asigurarea sprijinirii adecvate în timpul absenţei de pe piaţa muncii (venit de compensaţie care să ofere un minim de existenţă) şi pentru facilitarea mobilităţii pe piaţa muncii (bonusuri atractive la mutarea cu peste 50 km faţă de reşedinţă pentru un loc de muncă).

314

- promovarea unor legături mai bune între protecţia socială, învăţarea pe tot parcursul vieţii şi politicile pieţei muncii astfel încât acestea să se sprijine reciproc (pornind de la programa şcolară continuând cu susţinerea burselor comunităţilor locale/regionale pentru profesiile deficitare în localitatea/regiunea respectivă).

- găsirea unor sisteme de protecţie socială adecvate pentru cât mai mulţi şi asigurarea de stimulente şi asistenţă pentru găsirea unui loc de muncă. Sprijinirea veniturilor trebuie însoţită de drepturi şi obligaţii corelate cu oportunităţile de angajare şi formare profesională.

- susţinerea angajatorilor pentru crearea de locuri de muncă noi, iar în zonele în care rata şomajului este mai mare decât cea naţională inclusiv pentru păstrarea locurilor de muncă prin deductibilităţi fiscale, suport pentru microîntreprinderi, întreprinderi mici şi mijlocii pentru obţinerea de credite în condiţii avantajoase. Susţinerea reală a angajatorilor care angajează şomeri de termen lung şi persoane aflate în grupurile de risc de-a intra în această categorie (tineri absolvenţi, persoane peste 50 de ani) prin suportarea de către stat a contribuţiilor sociale (36,5%, nu doar a contribuţiei la şomaj, cea mai mică de altfel de 1%, cum este acum) pentru aceste locuri de muncă pe o perioadă egală cu perioada de şomaj (12 luni).

- crearea unui cadru legal pentru muncă ocazională, prin care să se asigure protecţie socială la cumularea unui număr minim de ore prestate pe lună (cineva care lucrează cel puţin 10 ore/săptămână să aibă dreptul la ajutor de şomaj), de asemenea pentru ca acest sistem să funcţioneze avem nevoie de un cadru fiscal mai puţin birocratic (în Ungaria spre exemplu încă funcţionează sistemul timbrelor valorice, numărul acesta aplicat de angajator reprezentând confirmarea unui număr de ore de activitate prestată, iar valoarea plătită de acesta la momentul achiziţionării unui timbru reprezentând contribuţiile sociale plătite pentru minim o oră de muncă211 prestată). Acest lucru s-a realizat parţial prin apariţia Legii 53/2011212 dar limitările aplicării ei o fac impracticabilă şi aici mă refer domeniile în care poate fi aplicată: a) agricultură; b) vânătoare şi pescuit; c) silvicultură, exclusiv exploatări forestiere; d) piscicultură şi acvacultură; e) pomicultură şi viticultură; f) apicultură; g) zootehnie; h) spectacole, producţii cinematografice şi audiovizuale, publicitate, activităţi cu caracter cultural; i) manipulări de mărfuri; j) activităţi de întreţinere şi curăţenie. Nimic însă pentru muncile sezoniere precum activităţile din domeniul construcţiilor sau turismului. În fond, pe o piaţă atât de flexibilizată ca urmare a modificărilor Codului Muncii şi a nevoii de creştere a colectării taxelor şi impozitelor, se poate chiar renunţa la limitarea unor domenii, activităţi ocazionale putând avea loc în orice domeniu.

211 Valoarea minimă a unei ore de muncă este stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel naț ional, în cazul în care nu există contract colectiv de muncă la nivel de ramură, altfel se aplică valoarea prevăzută de cel din urmă 212 Publicată în Monitorul Oficial nr.276 din 20 aprilie 2011

315

În concluzie, apreciez că priorităţile politicilor sociale ar trebui să fie scăderea costului locului de muncă, modernizarea sistemului de protecţie socială, eliminarea barierelor pentru a obţine un loc de muncă pentru tineri şi căi de a păstra pe piaţa muncii lucrătorii în vârstă şi întărirea capacităţii administrative a instituţiilor de colectare şi control.

Pentru că fără informaţie drepturile salariaţilor nu pot fi protejate, cred că o măsură cu impact pozitiv ar fi introducerea în curricula şcolară pentru clasele a VIII-a a unor noţiuni primare de dreptul muncii şi securităţii sociale (pentru a-şi cunoaşte măcar drepturile ce le revin în urma semnării unui contract de muncă).

Cred, de asemenea, că un rol important l-ar avea includerea în curricula actuală la facultăţile cu profil economic dar şi la cele de sociologie şi ştiinte administrative a unui curs de economie socială, care să-i pregătească pe viitorii manageri din mediul public şi privat asupra ansamblului de variabile şi mecanisme ce pot influenţa nivelul de viaţă dintr-o ţară.

În concluzie, apreciez că realizarea unor politici macroeconomice care au efect imediat în sfera socială (de la cheltuielile la veniturile unui buget suprastatal la cel naţional, până la politicile de consum ale pieţei bancare şi până la marii operatori ai pieţei de retail) nu pot avea coerenţă în absenţa unei analize a variabilelor demografice în vederea atât a păstrării echilibrului de resurse, dar şi pentru a reduce suprasolicitarea asupra tinerilor şi fără o analiză de impact pe segmente sociale şi regionale.

316

CHELTUIELILE ŞI CONSUMURILE ALIMENTARE DIN ROMÂNIA

Marian CONSTANTIN1, Iulian ALECU2 Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti

1) Prof. univ. dr., 2) Lector univ. dr. marianconstantin2001@yahoo.com

Rezumat În prezenta lucrare se caută cunoaşterea tendinţei cheltuielilor care să permită fundamentarea unor decizii privind structura şi nivelul consumurilor alimentare. Prin indicatori adecvaţi este redată tendinţa cheltuielilor (totale, băneşti, alimentare şi pentru gospodăriile de agricultori), asupra consumurilor la principalele produse alimentare (cereale, lapte, peşte, carne şi derivate ale acestora), care în final să elucideze gradul de asigurare a securităţii alimentare din România. Se porneşte de la aspecte cantitative (cuantumuri evolutive ale consumurilor de produse alimentare şi a cheltuielilor aferente), la cele calitative (cu referire la nivelul şi intensitatea influenţei corelative a indicatorilor cheltuieli → consum). Cuvinte-cheie: Consum alimentar, cheltuieli, securitate alimentară, produse alimentare, cheltuieli→consum.

Abstract

The present work aims at investigating the trends of the expenses – expenditure outflow - so that the pattern and the amount of the food consummation should be figured out. The trends of the expenditure outflow is reflected by specific indexes: the operating costs included in the present study are total operating expenses, money expenses, food expenses and the internal expenses of the farmhouse. The influences of the operating costs of the producers induce a specific trend on the consumers of the main food products: grains and cereals, milk and dairy products, fish and meat and related products. Based on these indexes it is possible to run out and complete a certain degree of the food security in Romania. One starts from quantitative records: dynamic evolution of the quantum of consumed food products and related expenses. Also qualitative details are pointed out: the level and the cumulative flow rate that correlates the indexes expenses – consumed products.

Key-words: Food consummation, expenditure outflow, food security, consumed food products, expenses→consumed.

*

* *

Permanent există schimbări a orientărilor culinare dinspre cantitate spre

calitate motiv pentru care un loc importnt îl ocupă factorii care influenţeză consumul alimentar. Foarte numeroşi aceştia provin nu numai din sfera agriculturii, ci au o arie mult mai largă. Însăşi variabile cum sunt cele socio-demografice, reprezintă structura unei multitudini de elemente, dintre care

317

cheltuielile efectuate constituie o rezultantă de dimensionare pentru care se pune problema disponibilităţii de produse alimentare şi accesul la aceasta, care încadrează ansamblul de cunoaştere al securităţii alimentare. Totodată, în actuala etapă, securitatea alimentară este o problemă legată nu numai de sănătate prin malnutriţie, dar, şi de dezvoltare economică durabilă, mediu, şi comerţ. Prin politicile de venituri ale populaţiei sunt conturate modele de consum alimentar motiv pentru care este necesară cunoaşterea nivelurilor şi implicaţiilor bidimensionale cheltuieli↔consum de produse alimentare. Acest aspect este dezbătut în prezenta lucrare pornindu-se de la aspecte cantitative (cuantumuri evolutive ale consumurilor de produse agroalimentare şi a cheltuielilor aferente), la cele calitative (cu referire la nivelul şi intensitatea influenţei corelative a indicatorilor cheltuieli→consum).

1. Metodologia de cercetare

Din punct de vedere metodologic, în prezenta lucrare, prin analize comparative s-a urmărit descrierea, printr-un set de caracteristici (variabile), a diferenţelor/omogenităţii ale consumurilor principalelor produse agroalimentare la nivel naţional în dinamica perioadei 1998-2009. Concomitent au fost analizate şi cheltuielile încadrate pe trei niveluri şi anume: cheltuieli totale ale gospodăriilor populaţiei, cheltuieli pentru consumuri alimentare, cheltuieli băneşti de consum ale populaţiei, din care cheltuielile băneşti de consum ale agricultorilor.

Analiza statistică a nivelului indicatorilor în untăţi fizice, valorice şi procentuale s-a efectuat la nivelului acestor indicatori, comparativ cu totalul cheltuielilor şi nivelul anului de bază 1998. În aceiaşi formă comparativă s-a detrminat şi nivelul cheltuelilor alimentare pentru gospodăriile de agricultori.

Modul de abordare a problemei a impus utilizarea metodelor de estimare a influenţei factorilor ce influenţează consumul principalelor alimente, fiind utilizată metoda coeficienţilor de elasticitate. A fost aplicată în scopul cunoaşterii intensităţii factorilor (cheltuieli→consum), motiv pentru care s-au luat în calcul mai multe variabile comparative, prin care consumul de alimente este influenţat succesiv de cheltuieli totale de consum, cheltuieli băneşti de consum şi cheltuielile băneşti de consum ale agricultorilor.

În dinamica 2004-2009, coeficienţii de elasticitate s-au determinat pentru baza de comparaţie fixă (E) şi baza în lanţ (E’), reieşind contribuţia fiecărei variabile la evoluţia consumului de alimente. Fenomenul considerat efect (y) a fost reprezentat prin nivelul consumului principalelor alimente, iar fenomenele considerate schimbări de cauză (x), au fost prezentate prin nivelul structural al tipurilor de cheltuieli. Coeficientului de elasticitate (E) a fost determinat prin relaţia de calcul:

E=y

y:

x

x

318

Semnificaţia notaţiilor:

y reprezintă, sporul absolut al mărimii cuantificabile a fenomenului considerat efect;

x -, sporul absolut al mărimii cuantificabile al fenomenului considerat cauză; - x, y -, nivelul bază de comparaţie al mărimilor cuantificabile pentru fenomenul considerat efect, respectiv cauză.

Metodologia de lucru a urmărit o cunoaştere a tendinţei cheltuielilor prin care să se permită cunoaşterea structurii nivelului de consum şi să fundamenteze existenţa nivelului de asigurare a securităţii alimentare din România.

2. Evoluţia consumului alimentar pentru principalele produse

alimentare în România

Consumul alimentar al populaţiei din România constituie un aspect esenţial şi direct al condiţiilor de viaţă. Astfel, o primă problemă care intereseză a constituit-o nivelul consumului mediu a principalelor produse alimentare şi mai ales variaţia în dinamica anuală 1998-2009. În tabelul 1 este redată această situaţie a rimului consumului de alimente, de unde reies următoarele:

Tabelul 1: Consumul mediu anual a principalelor produse alimentare pe locuitor în România

Produsul UM 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Cereale şi

produse

cerealiere

KG 221,1 220,1 219,7 221,1 225,00 215,00 219,80 214,80 207,90 206,90 204,00 200,80

% faţă de

1998

100 99,54 99,36 100 101,76 97,24 99,41 97,15 94,02 93,57 92,26 90,81

Cartofi

KG 84,1 86,1 86,5 88,0 90,10 95,40 97,80 98,00 97,40 96,10 99,50 93,10

% faţă de

1998

100 102,37 102,85 104,63 107,13 113,43 116,29 116,52 115,81 114,26 118,31 110,70

Legume şi

produse

din

legume

KG 145,9 156,0 134,3 147,2 147,70 177,70 183,30 162,60 181,40 164,10 176,00 168,20

% faţă de

1998

100 106,92 92,049 100,89 101,23 121,79 125,63 111,44 124,33 112,47 120,63 115,28

Fructe şi

Produse

din fructe

KG 45,8 43,4 44, 5 48,1 45,40 59,60 77,40 75,90 83,20 67,80 66,70 62,30

% faţă de

1998

100 94,759 97,16 105,02 99,12 130,13 168,99 165,72 181,65 148,03 145,63 136,02

Grăsimi

vegetale

KG 10,0 11,2 13,1 13,7 13,00 13,60 12,40 14,60 15,40 13,80 14,60 16,00

% faţă de

1998

100 112 131 137 130,00 136,00 124,00 146,00 154,00 138,00 146,00 160,00

Lapte şi

produse

din lapte

KG 194,4 194,0 193,0 197, 4 215,00 225,00 238,90 239,20 246,60 252,60 254,70 233,20

% faţă de

1998

100 99,79 99,27 101, 54 110,59 115,74 122,89 123,04 126,85 129,93 131,01 119,95

319

Peşte şi

produse

din peşte

KG 3,0 2,2 2, 6 2, 6 3,20 3,50 3,90 4,50 4,60 3,60 4,00 4,80

% faţă de

1998

100 73,33 86, 66 86, 66 106,66 116,66 130,00 150,00 153,33 120,00 133,33 160,00

Carne şi

produse

din

carne

KG 51,2 48,3 46, 3 48, 0 54,30 60,30 65,50 68,30 89,90 66,70 66,60 67,50

% faţă de

1998

100 94,33 90, 42 93, 75 106,05 117,77 127,93 133,39 175,58 130,27 130,07 131,83

Grăsimi

animale

KG 3,4 3,3 3, 4 3, 4 4,00 3,40 3,80 3,60 3,80 3,30 3,30 3,90

% faţă de

1998

100 97,05 100 100 117,64 100,00 111,76 105,88 111,76 97,05 97,05 114,70

Sursa datelor: Anuarul Statistic al României 2005-2010, INS

- la cereale şi produsele cerealiere există un ritm anual de scădere, cantităţile

ce reprezintă consumul mediu anual diminuându-se cu -9,19% (de la 221,1 la 200,8 kg/locuitor);

- pentru alte produse vegetale (cartofi şi produse legume/fructe), sunt înregistrate ritmuri anuale de creştere difernţiate. Respectiv un ritm crescut de creştere la fructe şi produse din fructe, urmând legumele şi produse din legume şi cartofi (creşterile faţă de anul 1998 fiind de +36,02%, +15,28% şi respectiv +10,70%);

- consumul produselor animale lapte şi carne, se înscriu în aceleaşi ritmuri anuale de creştere (de la 194,4 la 233,2 liri pe locuitor şi respectiv de la 51,2 la 67,5 kg/locuitor). Aceste niveluri ale anului 2009 faţă de anul 1998, reprezintă creşteri +19,95% şi respectiv 31,83%;

- la produsul peşte şi produse din peşte dinamica anuală a consumurilor este oscilantă. Astfel, faţă de anul 1998, în perioada anilor 1999-2001 se înregistrează o scădere a consumului, iar în perioada anilor următori asistăm la creşteri succesive care ating în anul 2009 la 4,8 kg/locuitor, ceea ce reprezintă o creştere de +60,0%;

- evoluţia consumurilor de grăsimi vegetale şi animale pentru perioada 1998-2009 se încadrează în tendinţe de creştere dar în ritmuri diferenţiate. La grăsimile vegetale creşterea este foarte mare +60,0% (de la 10,0 la 16,0 kg/locuitor), iar la grăsimile animale de +14,7% (de la 3,4 la 3,9 kg/locuitor)

În mod sintetic se poate arăta că aceste principale produse prin structura consumului alimentar, reflectă pe de o parte un model de consum prin care sunt diminuate cerealele şi produsele din cereale, o creştere accentuată la grăsimi vegetale şi peşte, şi o creştere medie la celelalte produse. Dar nivelurile de consum sunt diferenţiate în structura grupurilor sociale a consumatorilor. Existenţa consumurilor anuale, care înregistrează ritmuri anuale de creştere la

320

grăsimile vegetale şi mai ales a celor animale (de +60, 0% şi respectiv de +14, 7%), reflectă cantităţile destinate acelori consumatorii ce se situează sub media veniturilor (sau la limita de subzistenţă), care înregistrează o stagnare, sau chiar diminuare posibilităţilor de achiziţionare a hranei.

3. Structura cheltuielilor pentru consumul alimentar

Cheltuielile de consum alimentar se caracterizează prin forme de investigare a structurii anuale a cheltuielilor totale şi o analiză prin delimitarea succesivă: a cheltuielilor băneşti, a celor pentru cumpărarea de alimente şi a contravalorii consumului de produse gricole din resurse proprii.

Cu referire la perioada anilor 2004-2009 în tabelul 2 sunt prezentate aceste niveluri ale cheltuielilor, dar şi în structura gospodăriilor după numărul persoanelor (1…6 persoane). Prin prezentaea acestor niveluri în cifre relative, se pot constata următoarele:

Tabelul 2: Cheltuieli totale ale gospodăriilor populaţiei, grupate după numărul prsoanelor în România (% din cheltuielile totale)

Specificare Structura cheltuielilor Total

din care: în structura gospodăriilor după numarul de persoane:

1

persoană

2

persoane

3

persoane

4

persoane

5

persoane

6

persoane

2004

Total cheltuieli

băneşti 77, 5 75, 8 75, 8 82, 7 80, 4 71, 5 66, 4

Cumpărarea de

alimente 22, 6 24, 8 21, 8 22, 4 22, 7 21, 9 23, 4

Contravaloare

consumului de

produse agricole

(din resurse proprii)

22, 5 24, 2 24, 2 17, 3 19, 6 28, 5 33, 6

2005

Total cheltuieli

băneşti 81, 7 79, 8 80, 6 85, 8 83, 8 77, 2 70, 9

Cumpărarea de

alimente 23, 0 24, 9 22, 6 22, 6 22, 6 23, 4 24, 7

Contravaloare

consumului de

produse agricole

(din resurse proprii)

18, 3 20, 2 19, 4 14, 2 16, 2 22, 8 29, 1

2006

Total cheltuieli

băneşti 83, 0 80, 8 81, 6 87, 7 84, 6 78, 5 73, 3

Cumpărarea de

alimente 22, 2 25, 2 22, 1 22, 1 21, 3 22, 4 23, 0

Contravaloare

consumului de

produse agricole

(din resurse proprii)

17, 0 19, 2 18, 4 12, 3 15, 4 21, 5 26, 7

2007

Total cheltuieli

băneşti 82, 7 79, 4 81, 5 87, 6 84, 1 77, 5 73, 0

Cumpărarea de

alimente 22, 0 25, 1 21, 5 21, 6 21, 8 21, 6 22, 5

Contravaloare

consumului de

produse agricole

(din resurse proprii)

17, 3 20, 6 18, 5 12, 4 15, 9 22, 5 27, 0

2008

Total cheltuieli

băneşti 84, 6 82, 5 83, 9 88, 6 85, 9 79, 3 75, 5

Cumpărarea de

alimente 22, 2 25, 5 22, 2 21, 6 21, 8 21, 6 23, 0

321

Contravaloare

consumului de

produse agricole

(din resurse proprii)

15, 4 17, 5 16, 1 11, 4 14, 1 20, 7 24, 5

2009

Total cheltuieli

băneşti 84, 5 82, 4 83, 7 88, 9 85, 1 80, 4 75, 6

Cumpărarea de

alimente 22, 3 25, 9 22, 0 21, 7 21, 6 22, 4 23, 5

Contravaloare

consumului de

produse agricole

(din resurse proprii)

15, 5 17, 6 16, 3 11, 1 14, 9 19, 6 24, 4

Sursa datelor: Anuarul Statistic al României 2005-2010, INS

- ponderea cheltuielilor băneşti faţă de total cheltuieli este în creştere (de la

77,5% în anul 2004 la 84,5% în anul 2009); - cu mici diferenţe ponderea cheltuielilor pentru cumpărarea de alimente se

menţine aceiaşi (între 22,6% şi 22,0%); - privind contravaloarea consumului de produse agricole din resurse proprii

se asistă la o săderea nivelului acestora cu -7,0% (de la 22,5% în anul 2004, la 15,5% în anul 2009);

- în structura numărului de persoane în gospodărie se constată un nivel minim de cheltuieli pentru gospodăriile formate dintr-o singură pesoană şi niveluri maxime la gospodăriile ce sunt formate din peste 3 persoane. De menţionat existenţa unei diminuări accentuate a contravalorii consumului de produse agricole din resurse proprii pentru structura tuturor situaţiilor privind numărul de persoane. Evoluţia modelelor de consum alimentare este considerat un mobil principal al acestor diferenţieri. Acesta este unul din motivele de bază pentru care în continuare este luată în discuţie ponderea cheltuielilor consumurilor alimentare faţă de totalul cheltuielilor. Nivelurile procentuale redate în tabelul 3, redau forma comparativă care urmăreşte comparaţia cumpărărilor de alimente, a consumului de produse agricole din resurse proprii şi a contravalorii consumului de produse agicole din resurse proprii la gospodăriile de agricultori. Dinamica acestor niveluri în perioada anilor 1998-2009 evidenţiază următoarele aspecte:

Tabelul 3: Ponderea cheltuielile consumurilor alimentare faţă de total cheltuieli ale gospodăriilor în România (%).

322

Specificaţie:

AN

Cumpărarea de alimente şi băuturi

consumate

Contravaloarea consumului de

produse agricole din resurse proprii

Contravaloarea consumului de

produse agricole din resurse proprii la

gospodăriile de agricultori

1998 23,8 29,8 54,7

1999 22,1 29,4 56,5

2000 22,1 31,6 60,3

2001 23,5 25,0 57,6

2002 22,8 22,9 54,3

2003 22,8 23,8 54,5

2004 22,6 22,5 52,2

2005 23,0 18,3 45,0

2006 22,2 17,0 49,0

2007 22,0 17,3 49,4

2008 22,2 15,4 47,8

2009 22,3 15,5 44,6

Sursa datelor: Anuarul Statistic al României 2005-2010, INS; Total cheltuieli băneşti ale gospodăriilor = 100%.

- ponderea cheltuielilor pentru cumpărarea de alimente şi băuturi consumate este într-o uşoară scădere care atinge un nivel minim în anul 2007 (22,0%), după care acest nivel ajunge în anul 2009la 22,3%;

- privind contravaloarea consumului de produse agricole din resurse proprii, se asistă la o scădere accentuată. Dcă în anul 1998 ponderea esra de 29, 8% în anul 2009 se ajunge la 15,5% (deci o diminuare cu -14,3%);

- resursele de produse agricole destinate consumurilor proprii, a fost urmărită prin aceiaşi formă procentuală constatându-se şi în acest caz o diminuare. Această situaţie încadrează însăşi activităţile familiilor de agricultori la care această comparaţie în cifre relative scade cu -10,1% de la 54,7% în anul 1998 la 44,6% în anul 2009). În următoarea etapă se pune problema adâncirii cunoaşterii prin baza de comparaţie a cheltuielilor băneşti de consum. În structura perioadei 1998-2009 se constată diferenţieri atât pentru total cheltuieli băneşti de consum, pentru cumpărarea de produse alimentare, dar şi a cheltuielilor alimentare aferente gospodăriilor de agricultori. Totate aceste niveluri variaţionale, sunt prezentate atât valoric, cât şi procentual în tabelul 4, de unde în mod sintetetic se pot deduce următoarele:

Tabelul 4: Structura cheltuielilor băneşti de consum ale gospodăriilor din România

323

Specificaţie: Total cheltuieli

băneşti de consum din care:

... pentru produse alimentare ... cheltueli alimentare pentru gospodăriile de

agricultori

U.M. lei/persoană lei

% faţă de Total

cheltuieli lei/persoană

% faţă de Total

cheltuieli AN

1998 962.602,00 424.507,500 44,10 222.908,50 35, 40

1999 1.282.411,00 519.376,500 40,50 266.947,10 34,70

2000 1.754.878,00 724.764,600 41,30 392.472,50 37,80

2001 2.878.963,00 1.214.922,000 42,20 658.534,70 45,60

2002 3.709.874,00 1.487.659,000 40,10 857.670,90 44,60

2003 4.494.161,00 1.779.688,000 39,60 1.083.524,00 43,60

2004 615,80 187,819 30,50 150, 72 42,10

2005 720,27 264,3391 36,70 169, 83 40,80

2006 815,46 290,3038 35,60 184, 37 41,20

2007 946,00 338,668 35,80 212, 21 41,80

2008 1.185,33 425,5335 35,90 262, 22 42,30

2009 1.275,03 455,1857 35,70 306, 26 40,40

Sursa datelor: Anuarul Statistic al României 2005-2010, INS

- existenţa unei creşteri accentuate a cheltuielilor băneşti de consum; - cheltuielile pentru produse alimentare scad cu -8,4% (astfel că de la o

pondere de 44, 1% în anul 1998 se ajunge la 35,7% în anul 2009); - scăderea cheltuielilor alimentare se menţine şi pentru gospodăriile de

agricultori dar numai cu -5,0% (de la 35,4% în anul 1998 la 40,4% în anul 2009). De aici concluzia existenţei unor ritmuri anale diferenţiate a cheltuielilor băneşti de consum pentru produse alimentare. Începând cu primii ani după revoluţie, cca 1/3 din cheltuielile pensionarilor şi slariaţilor au provenit din resurse agricole, nefiind, deci, supuse pieţei agroalimentare. În etapa următoare, consumurile fundamentate din perioada 1998-2009, demonstrează că faţă de ansamblul cheltuielilor de produse alimentare, este înregistrată o scădere de -8,4% pe total, iar pentru familiile de agricultori de numai -5,0%. Toate acestea implică fundamentări legate pe de o parte de nivelul posibilităţilor de venituri care determină efectuarea cheltuielilor mai ales pentru consumuri alimentare, iar pe de altă parte a modificărilor/trecerilor de la modelul de consum rural la cel urban. Diferenţierea modelelor de consum (rural şi urban), se caracterizează prin accesul la hrană care este restricţionat, în principal, de puterea de cumpărare a gospodăriei. Totodată modelul rural include acele categorii de consumatori ce posedă suprafeţe de teren şi a căror situaţie alimentară depinde atât de producţia proprie cât şi de puterea de cumpărare, determinată de raportul între preţurile produselor vândute şi preţurile cumpărate de pe piaţă.

324

4. Analiza intensităţii cheltuielilor asupra consumurilor la principalele

produse agroalimentare

Pentru cunoaşterea cauzală a diferenţierilor redate anterior se consideră necesară o analiză a structurii corelative a indicatorilor, comparativ şi în dinamică. Elasticitatea reuşeşte prin determinări specifice să reliefeze gradul şi intesitatea factorului cheltuieli asupra consumului. S-au calculat coeficienţii de elasticitate determinându-se impactul cheltuielilor (cheltuielile totale, a celor băneşti pe total şi de consum ale agricultorilor), asupra consumului principalelor alimente (cereale şi produse din cereale, lapte şi produse din lapte, peşte şi produse din peşte, carne şi produse din carne). Coeficienţii de elasticitate cu bază fixă (E) anul 2004 şi baza în lanţ (E’), prezentaţi în tabelul 5, surprind aspecte de sens şi intensitate corelativă reieşind următoarele:

Tabelul 5 - Elasticitatea determinată conform structurii corelative între cheltuielile (x) şi consumul principalelor alimente în România (y)

Anul

Cereale şi produse din

cereale

Lapte şi produse din lapte

Peşte şi produse din peşte

Carne şi produse din carne

E E E E E E E E

Structuri corelative între cheltuielile totale ale gospodăriilor (x) şi consumul principalelor alimente în România (y)

2004 0 0 0 0 0 0 0 0

2005 -0,26 -0,26 0,014 0,14 1, 54 1,54 0,47 0,470

2006 -0,22 -0,27 0,130 0,25 0, 73 0,18 1,60 2,010

2007 -0,12 -0,03 0,120 0,15 -0, 16 -1,80 0,04 -2,260

2008 -0,08 -0,07 0,080 0,04 0, 03 0,51 0,02 -0,007

2009 -0,09 -0,24 -0,020 -1,42 0, 24 2,58 0,03 0,200

Structurii corelative între cheltuielile băneşti de consum ale gospodăriilor (x) şi consumul principalelor alimente în România (y)

2004 0 0 0 0 0 0 0 0

2005 -0,13 -0,13 0,007 0,007 0,90 0,90 0,250 0,250

2006 -0,16 -0,24 0,099 0,23 0,55 0,16 1,140 2,390

2007 -0,11 -0,03 0,100 0,15 -0,14 -1,35 0,030 -1,610

2008 -0,07 -0,05 0,070 0,03 0,02 0,43 0,018 -0,005

2009 -0,08 -0,02 -0,020 -1,11 0,21 2,64 0,020 0,170

Structuri corelative între cheltuielile băneşti de consum ale agricultorilor (x) şi consumul principalelor alimente în România (y)

2004 0 0 0 0 0 0 0 0

2005 -0,170 -0,17 0,01 0,010 1,21 1,21 0,33 0,33

2006 -0,240 -0,37 0,14 0,360 0,80 0,25 1,66 3,69

325

2007 -0,140 -0,03 0,14 0,160 0,18 -1,43 0,04 -1,70

2008 -0,009 -0,05 0,08 0,035 0,03 0,47 0,02 -0,006

2009 -0,008 -0,09 -0,02 -0,500 0,22 1,19 0,02 0,08

- interpretările cheltuieli totale ale gospodăriilor (x), asupra consumului

principalelor alimente (y), redă tendinţa prin care creşterea cheltuielilor influenţează diminuarea consumului de cereale şi a produselor din cereale (E<0; E’<0). Pentru produsele lapte, peşte, carne şi derivate ale acestora, coeficienţii pentru majoritatea anilor sunt cuprinşi între 1 şi 0 (1>E> 0; 1>E’> 0), situaţie ce indică o lipsă de elasticitate (deci nivelul consumurilor nu depinde în mod direct de variaţia cheltuielilor). În anumiţi ani, pentru baza în lanţ (comparaţia fiind făcută faţă de anul imediat anterior), se manifestă şi o elasicitate inversă (E<0; E’<0), ceea explică situaţia pieţei care pentru produsele respective (lapte, peşte, carne) a fost favorabilă consumatorului;

- problema influenţei cheltuielilor băneşti ale gospodăriilor populaţiei (x) asupra aceleiaşi structuri a produselor de consum (y), se manifestă aceiaşi formă a tendinţelor. La cereale şi produse din cereale influenţa este inversă (E<0; E’<0), iar la celelalte produse lipsa de elasticitate (1>E> 0; 1>E’> 0). Prin comparaţia faţă de anii precedenţi (E’) există situaţii în care apare forma de elasticitate inversă (E’<0), explicate prin conjuncturile pieţei la produsele lapte, peşte, carne şi derivatele acestora;

- în cazul situaţiei elasticităţii la nivelul gospodăriilor agriculturilor, forma corelativă a cheltuielilor băneşti de consum (x) şi consumul de produse (y) formele de intensitate sunt de asemenea diferenţiate, legate de grupa de produse. La grupa cerealelor şi a produselor din cereale se menţine elasticitatea inversă (E<0; E’<0), prin care creşterea veniturilor influenţează o descreştere a consumului din aceste produse. Pentru lapte, peşte, carne şi derivate ale acestora pentru majoritatea anilor există o lipsă de elasticitate (1>E> 0; 1>E’> 0), consumul acestor produse nu este influenţat de cheltuielile băneşti ale gospodăriilor de agricultori.

Pentru toate produsele prin cele două forme de elasticitate (E, E’) este semnificativă tendinţa de scădere a consumului de crereale şi produse din cereale şi un echilibru între cheltuieli şi consum pentru produsele lapte, peşte şi carne, manifestat prin lipsa de elasticitate.

4. Concluzii

Manifestarea diferenţelor în ceea ce priveşte cheltuielile şi consumul alimentar ale gospodăriilor populaţiei din România, sunt, rezultatul unui complex de factori, între care restructurarea modelului de cosum alimentar reprezintă elementul dinamizator. Din ansamblul situaţiilor redate în structura acestei lucrări se pot sintetiza următoarele:

326

a) Dinamica consumului pentru principalele produse alimentare, reflectă pe de o parte un model de consum prin care sumt diminuate cerealele şi produsele din cereale, o creştere accentuată la grăsimi vegetale şi peşte, şi o creştere medie la celelalte produse. Dar, nivelurile de consum sunt diferenţiate în structura grupurilor sociale a consumatorilor. Existenţa consumurilor anuale, care înregistrează ritmuri anuale de creştere la grăsimile vegetale şi mai ales a celor animale (de +60,0% şi respectiv de +14,7%), reflectă, în actuala etapă, o necesitate pentru consumatorii ce se încadrează sub media veniturilor (sau la limita de subzistenţă) şi care înregistrează o stagnare, sau chiar diminuare posibilităţilor de achiziţionare a hranei.

b) Structura cheltuielilor totale ale populaţiei poate explica mobilul unor diferenţieri în cumpărarea de alimente. Faţă de total cheltuieli, cele destinate cumpărării de alimente semnifică o uşoară descreştere. O descreştere accentuată este înregistrată pentru contravaloarea consumului de produse agricole din resurse proprii, iar aceiaşi contravaloare a cheltuielilor pentru familiile de agricultori semnifică un ritm de scădere mai lent. Deci la familiile de agricultori consumul alimentar din resurse proprii încă constituie o sursă în autoaprovizionare de cca 50%.

c) Structura cheltuielilor băneşti de consum demonstrează ritmuri anale diferenţiate conform destinaţiei pentru produse alimentare. Pentru etapa luată în studiu, este evidenţiat faptul că faţă de ansamblul cheltuielilor băneşti de consum, cele destinate achiziţionării de produse alimentare înregistrează scăderi anuale, fenomen existent într-un ritm mai scăzut şi pentru familiile de agricultori. Toate acestea implică fundamentări legate pe de o parte de nivelul posibilităţilor de obţinere a veniturilor care influenţează direct efectuarea cheltuielilor mai ales pentru consumuri alimentare, iar pe de altă parte de modificările modelelor de consum alimentar. Diferenţierea modelelor de consum (tradiţional/modern şi rural/urban), se caracterizează prin accesul la hrană care este restricţionat, în principal, de puterea de cumpărare a gospodăriei şi forma ocupaţională a populaţiei. De menţionat că modelul rural include acele categorii de consumatori ce posedă suprafeţe de teren şi a căror situaţie alimentară depinde atât de producţia proprie cât şi de puterea de cumpărare, determinată de raportul între preţurile produselor vândute şi preţurile cumpărate de pe piaţă.

d) Încadrată într-o structură corelativă, cunoaşterea cauzală a nivelului cheltuielilor (x) asupra consumului de alimente (y), prin metodologia elasticităţii, redă intensitatea relaţiei cheltuieli→consum pentru principalele produse. La tendinţa generală de creştere a cheltuieilor pentru consumul alimentar, se manifestă o diminuare a consumului pentru cereale şi produse din cereale, un nivel al consumurilor ce nu depinde în mod direct de variaţia cheltuielilor pentru produsele lapte, peşte şi carne. În anumiţi ani, pentru baza în lanţ (comparaţia fiind făcută faţă de anul imediat anterior), se manifestă şi o elasicitate inversă,

327

ceea ce explică situaţia acţiunilor de îmbunătăţire a accesului la pieţe care pentru produsele respective (lapte, peşte, carne) a fost favorabilă consumatorului. Pentru a fi conturată o imagine edificatoare asupra situaţiei consumului de produse alimentare din România este necesară cunoaşterea nu numai a cheltuielilor de consum alimentar, dar şi a raportului de dependenţă economică, demografică. încadrate în formele şi gradul de manifestare a crizei alimentare (cantitative şi calitative), semnalate pentru anumite categorii sociale de consumatori.

Referinţe bibliogafice

Anuarul Statistic al României, 2005-2010, INS

Alecu, I., Managementul agricol în România. Trecut, prezent şi viitor, Ed. Ceres, Bucureşti, 2002.

Alexandri Cecilia, Securitate şi echilibru alimentar în România, Ed. GEEA, Bucureşti, 2001.

Brown, L. R., Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică Bucureşti, 1997.

Constantin, M., Marketingul producţiei agroalimentare, Tratat, Ed. AgroTehnica, Bucureşti, 2007.

Maliţa, M., ş. a., Alimentaţia şi agricultura în următoarele decenii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979.

328

SISTEMUL AGROSILVOPASTORAL ŞI SECURITATEA ALIMENTARĂ ÎN CONTEXTUL ÎNCĂLZIRII GLOBALE

Teodor MARUŞCA1, Vasile MOCANU2, Vasile Adrian BLAJ3

Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Pajişti Braşov 1. Director general, 2. Secretar ştiinţific, 3. Cercetător ştiinţific gradul III

office@pajisti-grassland.ro, blajadi@yahoo.com

Rezumat

În lucrare se prezintă o prognoză posibilă ca urmare a previziunilor creşterii temperaturii medii cu 3°C până în anii 2070, când 68% din teritoriul României va fi afectat de deşertificare şi aridizare, cu consecinţe majore asupra modificărilor bioclimatice şi de sol cu influenţă asupra productivităţii pajiştilor şi animalelor din zona montană.

Sistemele mixte autohtone cu numele de dumbravă (arbori + pajişte) sau livadă extensivă (pomi fructiferi + pajişti sau culturi agricole) ar merita să fie mai atent studiate de agronomi şi silvicultori pentru a putea fi extinse pe zone mari, ca măsură eficientă de limitare a efectelor negative ale încălzirii globale a climei asupra securităţii alimentare. Sistemul agrosilvopastoral alături de perdelele forestiere, împăduriri şi irigaţii, este o soluţie complementară de prevenire a efectelor deşertificării şi aridizării asupra producţiei vegetale şi mai ales animale.

Abstract

In the paper is presented a possible prediction of medium temperature increasing with 3°C up to 2070 year, when over 68% of Romanian territory will be affected by desertification and aridity, with major consequence of bioclimatic and soil changes. These changes will influence the grassland and animal productivity from mountainous zones. The indigenous agricultural system named grove (trees + grassland) or extensive orchard (fruit trees + grassland or agricultural crops) should be more studied by agronomy and forestry specialist for extending on large surfaces like an efficient solution for limiting negative effects of global warming on food security. With the wooded screens of forestation and irrigations, the silvopastoral system is a complementary solution to prevent the desertification and aridity effects on crop and animal productivity.

Keywords: climatic prediction, agrosilvopastoral system, grassland productivity

Introducere

Conform ultimelor previziuni ale evoluţiei climei pe glob, fenomenul de încălzire generală datorită activităţilor umane (defrişare, industrializare, transporturi etc.) cu sporirea emisiilor de dioxid de carbon, topirea calotelor glaciare şi a gheţarilor montani, creşterea nivelului oceanelor, inundaţii, aridizare şi deşertificare, intensificarea proceselor orajoase (uragane, taifunuri, tornade, cicloane etc.) vor avea un impact major asupra întregii umanităţi cu consecinţe imprevizibile dintre cele mai negative [1, 2].

329

Previziunile privind încălzirea globală a climei vor afecta şi fondul pastoral al ţării noastre. Creşterea temperaturii medii a aerului cu 30C, care este prognoza la nivelul anilor 2070, va determina aridizarea şi deşertificarea mai accentuată a zonelor de câmpie şi dealuri cu implicaţii negative majore asupra producţiei vegetale şi animaliere, obţinute pe pajiştile naturale. Una din cele mai eficiente măsuri pentru ameliorarea impactului negativ al factorilor de aridizare şi deşertificare alături de irigare şi perdelele forestiere este introducerea sistemului agrosilvopastoral, în care toate componentele: iarbă, animal, lemn, habitat, biodiversitate sunt într-un echilibru ecologic şi economic optim. Sistemul agrosilvopastoral este specific ţărilor mediteraneene cu climat mai arid, fiind cunoscut sub numele de „dehesa” şi „montado” în Spania şi Portugalia [6, 9], cât şi în nord-vestul SUA în statul Oregon, sub numele de „agroforestry”[10].

În ţara noastră au fost practicate în unele zone mai multe combinaţii de agricultură cu vegetaţie lemnoasă ca: păşune – arbori, fâneţe – pomi fructiferi, culturi în arabil – pomi fructiferi sau arbori. Combinaţia păşune – arbori izolaţi este cunoscută la noi sub numele de ”dumbravă” rezultată din arborii preexistenţi excluşi de la defrişarea pădurii sau după plantarea altora noi în păşuni pentru asigurarea umbrei la animale. Echiparea cu vegetaţie lemnoasă a pajiştilor existente după modelul iberic „dehesa”, adaptat la condiţiile noastre de „dumbravă” sau „rarişte” pot atenua substanţial efectele negative ale aridizării şi deşertificării care se vor produce în viitor [7].

Speciile de plante lemnoase au avantajul că prospectează un volum mai mare de sol, fixează terenurile în pantă împotriva alunecărilor, reduc eroziunea de suprafaţă şi adâncime a solului, micşorează amplitudinea temperaturilor diurne din aer şi sol, protejează plantele ierboase şi animalele de insolaţie şi deshidratare, vânt, ploi torenţiale, reţin zăpada care se topeşte mai lent, produc suplimentar lemn de construcţie şi foc, fructe şi furaje, constituie un habitat pentru multe specii de păsări, care la rândul lor consumă insecte dăunătoare culturilor agricole şi multe alte binefaceri între care, îmbogăţirea biodiversităţii şi înfrumuseţarea peisajelor.

Fondul pastoral din ţara noastră în special izlazurile comunale sunt aproape lipsite de umbră pentru animalele aflate la păşunat, cauză pentru care producţia de lapte de vacă poate scădea cu 20-40% în perioadele de insolaţie puternică. Plantarea unor arbori pentru umbră, rezistenţi la bătătorirea terenului şi acumularea de dejecţii în exces la locurile de odihnă ale animalelor ar rezolva pe deplin această problemă. Pe lângă sortimentul de specii lemnoase adaptat acestor condiţii staţionale deosebite este necesară aplicarea unor măsuri de protecţie individuală a puieţilor în primii ani de vegetaţie până când vor rezista la presiunea animalelor de pe păşune. După această perioadă critică plantaţia poate dura zeci de ani chiar secole, cum este cazul unor specii de stejari din ţara noastră.

330

Aceste tehnologii silvopastorale urmează să fie cât mai urgent aplicate astfel ca viitoarele plantaţii de arbori şi pomi fructiferi pe pajişti să fie bine instalate şi dezvoltate ca să-şi exercite influenţa protectivă asupra covorului ierbos şi animalelor, înainte de accentuarea în perspectivă a fenomenelor de aridizare şi deşertificare.

Pentru atingerea acestor obiective sunt necesare cercetări complexe interdisciplinare asupra unor vechi sisteme agrosilvopastorale existente sub formă de vegetaţie lemnoasă (dumbrăvi, liziere, livezi de pomi fructiferi etc.), în combinaţie cu vegetaţia ierboasă a pajiştilor permanente seminaturale folosite prin păşunat cu animalele sau în regim de fâneaţă.

Rezultatele acestor cercetări vor sta la baza soluţiilor de viitor pentru acţiunea de „dumbrăvire” pe zone şi etaje bioclimatice a tuturor pajiştilor din ţara noastră ca măsură principală de combatere a aridizării şi deşertificării care se vor extinde şi mai mult conform previziunilor într-un viitor nu prea îndepărtat.

Implementarea şi extinderea acestui sistem combinat de agricultură cu silvicultură, pe lângă rolul de atenuare şi echilibrare a factorilor climatici extremi, va aduce cu siguranţă avantaje economice şi sociale de necontestat prin mărirea productivităţii pajiştilor şi a animalelor, la care se adaugă valorificarea suplimentară în diferite scopuri a vegetaţiei lemnoase deficitare în zonele de câmpie şi dealuri. Sistemul agrosilvopastoral contribuie la combaterea eroziunii solului şi alunecărilor pe terenurile în pantă, creşterea potenţialului de fixare a carbonului pe unitatea de suprafaţă şi nu în ultimul rând la înfrumuseţarea şi atractivitatea peisajelor existente.

2. Prognoze privind evoluţia climei

2.1. Evoluţia climatică şi consecinţele ei pe teritoriul României

Din datele OMM (Organizaţia Meteorologică Mondială) cu sediul la Geneva, temperatura medie a globului a crescut în perioada 1901 – 2000 cu 0,6 0C ceeace este extrem de mult. Pentru România, conform INMH – Bucureşti, această creştere este de 0,3 0C, mai mare în regiunile de sud şi est (0,8 0C) şi mai mică în regiunile intracarpatice (0, 1 0C). Încălzirea climei este mai pronunţată după anii 1961 şi cu deosebire după anul 2000 (2003, 2005) când frecvenţa zilelor tropicale (maxima zilnică > 30 0C) a crescut îngrijorător de mult şi zilele de iarnă (maxima zilnică < 0 0C) a scăzut substanţial. Drept urmare mai multe zone din ţara noastră prezintă un risc ridicat de secetă şi deşertificare în special cele unde temperatura medie anuală este mai mare de, 100C; suma precipitaţiilor atmosferice anuale este sub 350-550 mm; precipitaţii aprilie – octombrie sunt sub 200-350 mm iar rezerva apă din sol 0 – 100 cm la 31 martie este mai mică de 950-1500 mc /ha.

Conform Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Combaterea Deşertificării (UNCDD) indicele de ariditate (cantitatea anuală de precipitaţii / evapotranspiraţia potenţială – ETP) pentru zonele aride, deşerturi este de 0,05 şi pentru zonele subumed uscate de 0, 65, prag peste care un teritoriu se consideră a

331

fi aproape de normalitate. Conform acestei convenţii ETP pentru stepă şi silvostepă este de 400 – 900 mm şi pentru zona montană de 300 mm de apă.

În al patrulea raport (2007) al Comitetului Internaţional pentru Schimbări Climatice (IPCC) pentru perioada 2020-2030 faţă de anul 2000 într-o variantă optimistă se estimează o creştere globală a temperaturii medii cu 0,5 0C şi într-o variantă mai pesimistă cu 1,5 0C iar în perioada 2030 – 2100 creşterea în cele două variante se situează între 2,0 0 C şi 5,0 0C, ceea ce este extrem de mult. Dacă am lua nivelul anului 2070 cu o creştere de numai 3 0C faţă de nivelul actual, atunci 68% din teritoriul României situat sub 500 m altitudine va fi supusă aridizării şi deşertificării, respectiv o suprafaţă mai mult decât dublă cea a zonei montane actuale (Tabelul 1).

Tabelul 1) Repartizarea altitudinală procentuală a formelor de relief din teritoriul României (după GEOGRAFIA ROMÂNIEI vol. I, 1983)

Altitudini (m)

% din teritoriul României

(237, 5 mii km2)

din care:

Munţi Dealuri Câmpii

peste 2000 1 3 1500 - 2000 3 7 1000 - 1500 6 19 700 - 1000 12 36 3 500 - 700 10 16 12

300 - 500 18 12 38 1 200 - 500 12 7 24 5 100 - 200 18 18 35 0 - 100 20 5 59

Peste 500 m 32 81 15

Sub 500 m *) 68 19 85 100

*) teritoriu afectat de aridizare şi deşertificare în cazul creşterii temperaturi medii a aerului cu 3 0C, prognoză până în anul 2070.

Prin creşterea cu 30C a temperaturii medii a aerului pe teritoriul României se

prognozează că Dobrogea, Sudul Moldovei, Vestul Ardealului, Banatul, Sudul Olteniei şi o bună parte din Sudul Câmpiei Române, respectiv peste 30% din ţară va fi supusă unui proces de deşertificare şi restul de cca. 38% unui proces de aridizare accentuată, care va cuprinde în continuare toate câmpiiile noastre, până la 85% din suprafaţa dealurilor şi aproape 20% din munţii de la altitudini mai joase ale ţării.

332

2.2. Prognoza modificărilor bioclimatice

Schimbările climatice prognozate vor avea o incidenţă majoră asupra redistribuţiei actuale a vegetaţiei pe zone şi etaje altitudinale care la rândul lor se vor resfrânge asupra habitatelor şi performanţelor economice. Conform prognozelor pentru anii 2070 o creştere cu 30 C a temperaturii medii a aerului în zona montană după gradienţii altitudinali actuali (-0,50C / 100 m alt.) [4] se estimează o creştere cu cca. 600 m a etajării actuale a vegetaţiei primare.

Pentru zona montană din ţara noastră aceste modificări bioclimatice la nivelul anului 2070 se prezintă în tabelul 2.

Tabelul 2 - Modificarea etajelor bioclimatice şi de vegetaţie la o creştere a temperaturii medii a aerului cu 30C (prognoză anul 2070)

Etaje (zone)

actuale

Altitudinea (m)

TEMPERATURA medie anuală (0C)

PRECIPITAŢII anuale (mm)

Etaje (zone) schimbate

după zeci de ani

Actuală Nivel an

2070 Actu-ală

Nivel an 2070

Alpin 2200- 2400 - 1 2 1500 1250 Molid Jneapăn 2000-2200 0 3 1450 1150 Molid Jneapăn 1800-2000 1 4 1350 1050 Mo + Fa

Molid 1600-1800 2 5 1250 950 Fag

Molid 1400-1600 3 6 1150 850 Fag Mo + Fa 1200-1400 4 7 1050 800 Gorun

Fag 1000-1200 5 8 950 700 Stejari

Fag 800-1000 6 9 850 600 Silvostepă Gorun 600-800 7 10 800 500 Stepă

(Stejari)

(Silvostepă) (Stepă)

Gradienţi pentru

100 m alt. -0, 5 0C -0, 5 0C

+ 45 mm

+ 45 mm

(Subumed – uscate)

(Semiaride) (Aride -

deşerturi)

Din aceste date rezultă că în munţii înalţi vor dispărea etajele alpin şi subalpin (al jneapănului) fiind înlocuite de etajul pădurilor de molid şi fag.

În paralel zona de stepă va înlocui etajul superior al pădurilor de gorun şi silvostepa va înlocui partea inferioară a etajelor pădurilor de fag. Aceste mutaţii majore în repartiţia pe altitudine a vegetaţiei lemnoase din zona montană va duce la reducerea naturală cu 40-70% a suprafeţelor de pădure actuale cu consecinţe şi mai dramatice asupra echilibrului hidrologic şi al precipitaţiilor.

2.3. Prognoza modificărilor solului montan

Schimbările climatice vor modifica şi proprietăţile fizico-chimice ale solurilor (Tabelul 3).

333

Astfel, grosimea stratului de sol în următorii 60-70 ani va fi aproximativ aceeaşi având în vedere că 1 cm sol în zona temperată se formează în cca. 100 ani. În schimb unele proprietăţi agrochimice pot suferi schimbări pe o durată greu de definit până la atingerea unui echilibru specific impus de temperaturile şi precipitaţiile prognozate pentru anul 2070.

Reacţia solului (pH) şi gradul de saturaţie în baze (V%) vor suferi modificările corespunzătoare odată cu ridicarea pe altitudine a ştachetei indicatorilor bioclimatici mai activi pentru vegetaţie [8].

Tabelul 3) Modificarea condiţiilor de sol la o creştere a temperaturii medii a aerului cu 30C (prognoză anul 2070)

Etaje (zone)

actuale

Altitudinea (m)

Grosime strat sol (cm)

Orizontul A

Actual Viitor

îndepărtat

pH în apă V%

Actual Viitor mai

apropiat Actual

Viitor mai

apropiat

Alpin 2200-2400 20

Cre

şte

re f

oa

rte

le

ntă

(cc

a.1

cm

la

10

0 d

e a

ni)

3,6 4,5 6 24

Jneapăn 2000-2200 35 3,9 4,8 12 30

Jneapăn 1800-2000 50 4,2 5,1 18 36

Molid 1600-1800 65 4,5 5,4 24 42

Molid 1400-1600 80 4,8 5,7 30 48

Mo + Fa 1200-1400 95 5,1 6,0 36 54

Fag 1000-1200 110 5,4 6,3 42 60

Fag 800-1000 125 5,7 6,6 48 66

Gorun 600-800 140 6,0 6,9 54 72

Stejari Silvostepă Stepă

GRADIENŢI pentru

100 m alt. -7,5 mm - 0,15 - 0,15 - 3% - 3%

Modificările mult mai lente la nivelul solului vor face ca productivitatea

vegetaţiei naturale şi al culturilor agricole să fie destul de scăzută cu toate condiţiile mai favorabile de căldură care vor fi pe viitor la altitudini mai înalte.

3. Componente agrosilvopastorale tradiţionale

De-a lungul secolelor în ţara noastră s-au conturat mai multe sisteme combinate de cultură între vegetaţia lemnoasă (arbori şi pomi fructiferi) şi cea ierboasă a pajiştilor sau culturi în arabil. În continuare le amintim pe cele mai importante cu rol deosebit în dezvoltarea agriculturii de subzistenţă în special.

3.1. Izlazurile comunale cu arbori

Date fiind caracteristicile microclimatului mai echilibrat din pădure faţă de cel extrem din câmp deschis, pentru creşterea animalelor din vremuri

334

imemorabile şi în ţara noastră s-au efectuat lucrări de rărire a pădurilor existente pentru a se instala covorul ierbos al pajiştilor pentru furaje, acţiune numită „dumbrăvire”.

Pe suprafeţele unde a fost defrişată în totalitate pe pajiştile rezultate s-au plantat ulterior arbori solitari, în pâlcuri sau/şi alimente pentru ocrotirea animalelor de insolaţie concomitent cu realizarea de material lemnos necesar în gospodărie.

Acţiunea de „înfiinţare” a dumbrăvilor din puieţi plantaţi se poate denumi dumbrăvuire aşa cum înfiinţarea în arabil a perdelelor forestiere poartă numele consacrat de perdeluire [3].

Astfel, pe cele două căi prin dumbrăvire şi dumbrăvuire au rezultat cunoscutele dumbrăvi sau rarişti, unde convieţuiesc în bună armonie vegetaţia lemnoasă, covorul ierbos al pajiştilor şi animalele care le valorifică.

Izlazurile comunale până la colectivizarea agriculturii în majoritate au fost echipate cu diferite specii de arbori pentru umbră la animale.

Speciile de arbori şi pe alocuri pomi fructiferi utilizaţi în principal pentru umbră, erau alese în funcţie de condiţiile staţionale sălcii şi plopi în lunci, salcâmi, stejari, gorun, frasin, păr pădureţ, nuc etc. în câmpie şi dealuri, fag, brad, molid şi alte specii în zona montană. Stau mărturie şi acum dumbrăvile şi stejarii seculari de la Cristian, Hărman, Dăişoara, Fişer – BV, Reghin – MS, Ţigăneşti –BC, Remetea – BH, Poşmuş – BN, Dioşti – DJ şi alţii. Dintre aceştia se distinge stejarul secular de la Poşmuş – Şieu care în anul 2006 a împlinit matusalemica vârstă de 600 ani, fiind poate cel mai bătrân arbore din România [5].

Din păcate, foarte mulţi din aceşti stejari seculari au fost arşi, defrişaţi, vandalizaţi, fără a se pune nimic în loc, animalele de pe păşune resimţind din plin efectele negative ale insolaţiei şi arşiţelor verii, cu diminuarea producţiei de lapte şi carne.

3.2. Sistemul pomi fructiferi - fâneţe şi păşuni

În unele zone de dealuri şi depresiuni sunt livezi înierbate cu pomi fructiferi utilizate ca fâneţe sau pentru păşunat cu animalele. Specia cea mai răspândită este prunul, urmat de măr, păr, nuc etc., cultivate în sistem extensiv având producţii neuniforme de la un an la altul. S-a creat astfel un sistem gospodăresc mixt livadă-pajişte care şi-a dovedit eficienţa atât pentru producerea fructelor cu un minim de intervenţie cât şi ca pajişte utilizată în regim de fâneaţă sau prin păşunat cu animalele. Acestea din urmă beneficiează în plus de umbră şi fructele atacate de boli şi dăunători căzute din pomi sunt folosite ca furaj suplimentar.

În livezile amplasate pe pante accentuate în zona de deal pomii fructiferi au în plus un rol antierozional şi de stabilizare a terenului împotriva alunecărilor de teren.

335

Un caz aparte îl constituie aliniamentele de duzi de-a lungul drumurilor unde gâştele de pe izlaz îşi suplimentează hrana cu dude lunile iulie-august când iarba se împuţinează.

Multe din aceste sisteme de livezi înierbate sunt în paragină, pe alocuri se mai menţin în gospodăriile individuale din Subcarpaţi în judeţele Vrancea, Buzău, Prahova, Argeş, Dâmboviţa şi Vâlcea.

3.3. Sistemul terasă cu arabil, taluz cu fâneaţă şi rând de pomi

Unul din cele mai interesante sisteme complexe de amenajare a terenului agricol în pantă îl constituie terasarea pentru culturi în arabil cu taluze înierbate, folosite ca fâneaţă şi un rând de pomi fructiferi pe muchea de sus a taluzului, specific îndeosebi în Transilvania de sud-vest. De sute de ani acest sistem a asigurat recolte de cereale, fân pentru creşterea animalelor şi fructe pentru consum direct sau conservare în condiţii de protecţie împotriva eroziunii de suprafaţă şi adâncime a solului pe pante mari. Din păcate şi acest sistem este în mare parte acum abandonat, fiind invadat de vegetaţie ierboasă şi lemnoasă nevaloroase.

Revenirea la vechiul sistem de valorificare eficientă a terenurilor agricole arabil – fâneaţă – pomi fructiferi cu mijloace moderne de mecanizare, fertilizare organică de la animalele crescute lângă gospodărie şi alte măsuri de practicare a unei agriculturi biologice şi a turismului, ar avea mare viitor în aceste zone defavorizate cu handicapuri naturale majore.

3.4. Protecţia sistemelor tradiţionale

Pe teritoriul ţării noastre se constată că au existat şi încă mai sunt într-o formă sau alta, diferite sisteme agrosilvopastorale care necesită a fi mai bine cunoscute şi reconsiderate în perspectivă.

Studiile asupra lor au fost marginalizate, agronomii considerând că este treaba silvicultorilor, silvicultorii la rândul lor se ocupă de pădure încheiată, mai puţin de arborii izolaţi de pe păşune etc.

În vreme ce ţări mediteraneene afectate puternic de perioade de căldură şi uscăciune excesive, silvicultorii şi agronomii au luat deja împreună măsuri concrete de conştientizare şi generalizare a sistemelor agrosilvopastorale tradiţionale cum este dehesa spaniolă, în ţara noastră aceste sisteme nu au fost luate până acum în calcul în vederea extinderii lor pentru a preîntâmpina efectele negative ale încălzirii globale a climei. De aceea, se consideră necesară o inventariere a tuturor sistemelor agrosilvopastorale de la noi, de echipe mixte, agronomi şi silvicultori, urmate de studiul funcţionalităţii lor ca mijloc de protecţie a covorului ierbos, culturilor în arabil, animalelor la păscut, arborete, pomi fructiferi etc., sursă economică de furaje, produse animaliere, cereale, fructe, lemn, estetică peisajeră şi altele. După stabilirea principalelor funcţii ale sistemelor agrosilvopastorale se poate trece în continuare la modernizarea

336

lucrărilor de întreţinere şi valorificare a acestor resurse complexe care se pot adapta mai bine la schimbările climatice viitoare.

În acest fel sistemul agrosilvopastoral alături de împădurirea terenurilor degradate, înfiinţarea perdelelor forestiere, extinderea irigaţiilor şi alte măsuri poate să completeze mijloacele specifice de combatere a aridizării şi deşertificării care vor afecta atât fondul pastoral cât şi creşterea animalelor.

Un sistem agrosilvopastoral complex poate traversa mai uşor un regim de încălzire globală a climei decât sistemul actual cu păşuni şi animale fără arbori, culturi simple în arabil şi altele.

Concluzii

[1] În România prin creşterea temperaturii medii a aerului cu numai 30C până în anul 2070 conform prognozelor, peste 30% din teritoriul ţării va fi afectat de deşertificare şi cca 38% de aridizare accentuată, care vor îngloba toate câmpiile noastre, până la 85% din zona de dealuri şi aproape 20% din zona premontană şi montană joasă;

[2] Prognoza încălzirii globale cu 30C în ţara noastră va crea perturbaţii majore în distribuţia pe altitudine a etajelor de vegetaţie din Carpaţi, în sensul creşterii limitei superioare a molidului cu 600 m, atingând 2400 m altitudine, cu dispariţia treptată a etajelor subalpin (jneapăn) şi alpin. Productivitatea maximă a pădurilor şi a pajiştilor naturale situate în prezent la nivelul de 1000-1200 m după încălzirea globală se va ridica la 1600-1800 m altitudine;

[3] Posibilităţile de sporire a producţiei pajiştilor montane care vor beneficia de căldură şi umezeală mai ridicate decât în prezent, sunt serios diminuate de proprietăţile fizico – chimice ale solurilor care se vor modifica mult mai lent decât climatul, a condiţiilor de acces mai dificile datorită energiei reliefului etc., cauze pentru care va fi necesară dezvoltarea altor activităţi conexe, cum este agroturismul;

[4] Sistemul agrosilvopastoral autohton poartă denumirea de dumbravă în cazul existenţei pe pajişti a unor specii de arbori în special stejari şi de livezi mai rare cu diferite specii pomicole sub care cresc ierburile ce se valorifică prin păşunat sau cosit. Studii mai amănunţite asupra acestor sisteme mixte de producţie, extinderea lor în zonele deja afectate de aridizare cât şi protecţia lor acolo unde mai există, sunt necesare a se efectua cât mai curând posibil de echipe de specialişti din domeniul agriculturii şi silviculturii.

[5] În perspectivă sunt necesare studii şi cercetări complexe în staţionare de lungă durată din zonele afectate de deşertificare şi aridizare, în care să fie monitorizaţi principalii factori climatici, edafici şi de productivitate a vegetaţiei lemnoase şi a pajiştilor, cresterea animalelor, cât şi culturile

337

agricole din sistemele agrosilvopastorale, în vederea stabilirii mai exacte a evoluţiei lor în timp, date care să stea la baza programelor de dezvoltare de perspectivă a sistemului agrosilvopastoral ca alternativă viabilă pentru securitatea alimentară în contextul încălzirii globale a climei.

Bibliografie

[1] Geambaşu, N., Donita, N., Sin, Gh., Verzea, M., Picu, I., Maruşca, T. (2002):

Problematica deşertificării, degradării terenurilor şi secetei în România, Semicentenar ISPIF, Sesiunea Ştiinţifică Internaţională Aniversară “Managementul dezastrelor: seceta – aridizare, inundaţii, alunecări de teren şi poluare”, pag. 109-120, Bucureşti, 19-20 decembrie

[2] Gore, Al. (2007): Un adevăr incomod – pericolul planetar reprezentat de încălzirea globală şi posibilele măsuri care pot fi luate, Ed. Rao International Publishing Company

[3] Ianculescu, M., 1995: Acţiuni ale Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului pe linia strategiei de protejare, conservare şi dezvoltare a pădurilor, Rev. Pădurilor, nr. 1, pag. 2-9

[4] Maruşca, T. (2001): Elemente de gradientică şi ecologie montană, Ed. Universităţii Transilvania din Brasov

[5] Maruşca, T. (2004): S.O.S. Salvaţi stejarii seculari din păşunile comunale, Rev. Agricultura României, anul XV, nr. 40, (717), 1-7 oct. Bucureşti

[6] Maruşca, T. (2006): Dehesa iberică, un model agrosilvopastoral, Rev. Lumea satului, anul II, nr. 13 (18), 1-15 iulie, Bucureşti

[7] Maruşca, T. (2006): Sistemul agrosilvopastoral şi avantajele lui, Rev. Ferma, an VIII, nr. 6 (44), Timişoara

[8] Maruşca T., Mocanu V., Cardaşol V., Blaj V.A., Silistru Doina (2011): Influence of predicted climatic changes on grassland management and productivity in south-eastern carpathians, Proceeding of the 16th Meeting of the FAO CIHEAM Mountain Pastures Network, 25-27 may, Krakow, Poland pp.63-67

[9] Olea, L., San Miguel-Ayanz, A. (2006): The spanish dehesa. A traditional Mediterranean silvopastoral system linking production and natural conservation, 21st. General Meeting of EGFPP, pp. 3-13, Badajoz, Spain

[10] Sharrow, S.H., Flechter, R.A. (1994): Trees and Pastures: 40 years of agrosilvopastoral experience in Western Oregon, USA, Agroforesty Symposium, National Agroforesty Center

338

UTILIZAREA BIOTEHNOLOGIILOR DE REPRODUCŢIE ZOOVETERINARE (I.A. ŞI E.T.) ÎN REALIZAREA SIGURANŢEI

ŞI SECURITĂŢII ALIMENTARE

George Florea TOBĂ1), Alexandru T. BOGDAN1), Leonard George TOBĂ2), Marcel Th. PARASCHIVESCU1), Amalia-Gianina

STRĂTEANU1), Gheorghe PUCHEANU3), Ioan ROŞU4), Gheorghe REMAN4), Lăcrămioara PETRIU5), Florin BĂNĂŢEANU5)

tobăgeorgeflorea@yahoo.com

1) Centrul de Studii şi Cercetări de Biodiversitate Agrosilvică ,,Acad. David Davidescu,, – I.N.C.E., Calea 13 septembrie nr.13; 2) S.C. Zoovet Impex srl – Bucureşti; 3) Universitatea Transilvania din Braș ov ș i DSV -

Braș ov; 4) Ministerul Agriculturii + Agenţia Naţională de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie; 5) Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa a Alimentelor.

Abstract

Cercetarea ştiinţifică în domeniul biotehnologiilor şi aplicaţiile acestora în practica agricolă au demonstrat pe deplin legătura reciprocă şi indisolubilă dintre reproducţia şi producţia zootehnică, în condiţiile creşterii şi dirijării fertilităţii, natalităţii şi prolificităţii animalelor, ceea ce influenţează direct calitatea vieţii oamenilor, prin satisfacerea necesităţilor mereu crescânde de proteine animale. Progresele realizate în creşterea animalelor au fost posibile în urma cunoaşterii fenomenelor intime ale reproducţiei. Reproducerea animalelor prezintă numeroase aspecte biologice, tehnologice şi economice, care influenţează direct nivelul cantitativ şi calitativ al producţiilor animaliere.

Keys Words: biotechnology, animal production, feeding population

Introducere

Biotehnologiile de reproducţie zooveterinare, însămânţările artificiale (I.A.) şi transferul de embrioni (E.T.) aduc o contribuţie deosebită prin conţinutul său teoretic şi practic, au înalt randament şi eficienţă economică, implicit la îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a efectivelor în zootehnia modernă. Cele mai optimiste gânduri ale geneticienilor se îndreaptă deja către crearea cirezilor de vaci transgenice clonate.

Cantitatea şi mai ales calitatea producţiei de material seminal şi de embrioni, reprezintă un mijloc principal de intensivizare biotehnologică a reproducţiei. Cercetarea ştiinţifică zoovetrinară a demonstrat pe deplin legătura reciprocă şi indisolubilă dintre reproducţia şi producţia zootehnică, în condiţiile creşterii şi dirijării fertilităţii, natalităţii şi prolificităţii animalelor, ceea ce influenţează direct calitatea vieţii oamenilor, prin satisfacerea necesităţilor mereu crescânde de proteine animale.

339

Tehnologiile reproducerii animale au potenţialitatea de a dezvolta o mare varietate de noi rase pe de o parte, iar pe de altă parte pot creşte productivitatea în zootehnie. Unele biotehnologii au trecut chiar de la animal la om, ceea ce a condus la progres, dar în multe cazuri au apărut însă tot mai multe probleme de etică. De aceea accesul la anumite tehnici de acest gen trebuie să fie limitat pentru a nu se declanşa viitoare mutaţii greu de depăşit pentru specia umană.

Pe plan mondial sunt folosite biotehnologiile de reproducţie pentru progresul şi dezvoltarea producţiilor zootehnice: la bovine în 1945, peste 80 milioane de însămânţările artificiale (I.A.); în 1975, peste 300.000 de transferuri de embrioni (E.T.); sexarea; fecundarea „in vitro” (F.I.V.); clonarea şi ingineria genetică etc. (M.Thibier-1990).

MMaatteerriiaall şşii mmeettooddăă

Principalele biotehnologii de reproducţie ce se folosesc în mod curent sunt: - însămânţările artificiale - transferul de embrioni.

Biotehnologia însămânţările artificiale (I.A.) este o biotehnică de reproducţie prin care omul suprimă contactul sexual direct dintre mascul şi femelă, acest lucru dând posibilitatea recoltării, fracţionării producţiei spermatice şi de aici amplificării numărului de descendenţi ce se pot obţine de la un mascul.

În acesată lucrare studiul efectuat de noi a constat în prelucrat şi interpretat datele oficiale din Rapoartele anuale ale Agenţiei Naţionale de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie G.K. Constantinescu, care a centralizat la nivel naţional datele furnizate de Oficiul de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie din fiecare judeţ, în ceea ce priveste efectuarea I.A. la nivel naţional în ultimi 10 ani, la speciile: bovine, suine, ovine şi caprine.

Prin I.A. se valorifică cel mai eficient a gametul mascul (spermatozoidul), fertilitatea unui reproducător este strict legată de cantitatea şi calitatea materialului seminal, de pretabilitatea lui la congelare şi reprezintă un mijloc principal de intensivizare biotehnologică a reproducţiei la animale (A.T. Bogdan şi col.- 1984).

Componentele tehnice ale acestei tehnologii sunt: recoltarea produsului seminal, prelucrarea prin diluare şi porţionarea lui în doze, conservarea acestuia (prin refrigerare sau congelare), stocarea, decongelarea şi inocularea la femelele în estrus.

Din punct de vedere zootehnic aplicarea însămânţarii artificiale are următoarele avantaje:

• obiectivul major al practicării însămânţării artificiale îl constituie ameliorarea genetică a populaţiilor active, prin folosirea intensivă şi raţională a reproducătorilor masculi de mare valoare zootehnică pe un efectiv foarte mare de

340

femele, comparativ cu cel care poate fi cuprins prin folosirea reproducătorilor respectivi la montă;

• reducerea considerabilă a numărului de masculi folosiţi la reproducţie, determină posibilitatea aplicării unei selecţii riguroase, după capacitatea lor genetică, fiind admişi la reproducţie numai aceia care se dovedesc buni amelioratori, asigurându-se astfel progresul genetic de la o generaţie la alta;

• sperma congelată oferă posibilitatea schimbului internaţional de valori genetice;

• trebuie subliniat şi implicaţiile benefice în protecţia şi menţinerea stării de sănătate a efectivelor, masculul neavând contact direct cu femela, se evită în primul rând difuzarea bolilor transmisibile prin actul montei (bruceloza, vibrioza, trichomonoza etc.).

Însămânţarea artificială (I.A.) atrage după sine amplificarea fertilităţii masculilor, ceea ce permite mărirea intensităţii şi a preciziei selecţiei acestora şi, în final, sporirea presiunii genetice prin mascul în lucrările de ameliorare.

Din punct de vedere sanitar veterinar, contaminarea materialului genetic, respectiv a spermei, poate avea loc în urma nerespectării condiţiilor de igenă şi dezinfecţie obligatorii pe fluxul tehnologic din timpul recoltării, examinării, procesării, stocării, decongelării şi inseminării.

Fluxul tehnologic al unui Centru Genetic de tip SEMTEST Afluirea în unităţi specializate Centru Genetic de tip SEMTEST a tineretului

mascul la vârsta de 8-10 luni, provenit din împerecherile nominalizate şi testarea acestora, în urma căreia se reţin pentru I.A. numai taurii amelioratori ai fiecărei rase. În aceste unităţi SEMTEST, masculii sunt lotizaţi pe vârste şi rase, aici ei primesc o furajare şi îngrijire corespunzătoare, beneficiind totodată şi de mişcare zilnică în grup sau individual. Sunt parcurse mai multe etape până când un taur poate fi considerat ca ameliorator, de regulă durează 4-5 ani, când taurul intră într-un regim de recoltare normal.

Examinarea materialului seminal Acest examen trebuie să se facă atât macroscopic cât şi microscopic, imediat

după recoltare, iar pe baza ei se va întocmi spermograma uzuală care cuprinde: volumul ejaculatului este corelat cu vârsta taurului (0,5-14 ml şi un pH-ul de 6,5-6,8); culoarea este dată de concentraţia de spermatozoizi şi cantitatea de plasmă seminală; mirosul spermei este de proteină sau de albuş; mobilitatea reprezintă capacitatea spermatozoizilor de a se deplasa în mediul lichid (viteza de înaintare este la taur de 4,02 mm/minut) şi concentraţia în spermatozoizi. De asemenea se poate efectua periodic examenul morfologic (procentul de spermatozoizi morţi şi a celor cu diferite tipuri de anomalii).

• Spermograma bacteriologică introdusă de A.T. Bogdan în 1976 ce vizează identificarea cantitativă şi calitativă a diferitelor categorii de germeni.

341

• Spermograma biochimică pune în evidenţă diferiţi componenţi ai spermei ce pot fi corelaţi cu capacitatea fecundantă.

• Spermograma criobiologică se referă la materialul seminal deja congelat la care s-a testat pretabilitatea la congelare.

Biotehnologia transferul de embrioni (E.T.) este biotehnnică de reproducţie

prin care se valorifică la maxim gametul femel (ovulul), iar gestaţia se obţine din embrioni în stadiul de morulă sau blastocist, recoltaţi în ziua a 7-a de la fecundare a unei femelei donatoare, valoroasă genetic şi transferaţi la o femelă receptoare mai puţin valoroasă, aflată în ziua a 7-a a ciclului estral. (G.F.Tobă şi col.-2000)

Componentele tehnice ale acestei biotehnologii sunt: selectarea femelelor donatoare de embrioni; stimularea hormonală a acestora pentru poliovulaţie la speciile minotocice şi supraovulaţie la speciile politocice; fecundarea „în vivo” prin montă sau I.A. a ovulelor eliberate; prelevarea embrionilor în stadiul de morulă sau blastocist, examinarea şi evaluarea calităţii embrionilor şi transferarea lor la femelele receptoare sincronizate ca fază a ciclicităţii uterine cu vârsta la care s-au prelevat embrionii (în stare proaspătă sau după conservare prin congelare).

Principalele avantaje pe care le conferă această biotehnologia E.T. sunt :

din punct de vedere zootehnic: a) creşterea fertilităţii femelelor donatoare valoroase şi multiplicarea

populaţiilor nou create; b) posibilitatea de sexare a embrionilor; c) aplicarea programelor MOET permite scurtarea intervalului dintre

generaţii, în acest mod pe plan mondial sunt obţinuţi peste 60% din tauri utilizaţi la însămânţările artificiale (M.Th. Paraschivescu);

d) creşte intensitatea de selecţie a mamelor de tauri; e) înfiinţarea băncilor de embrioni permite prezervarea unor rase pe cale

de dispariţie şi ameliorarea raselor;

din punct de vedere economic: accesul la genetica mondială prin comerţul internaţional cu embrioni congelaţi, permite mutarea unui număr de animale dintr-un loc în altul, reducându-se cheltuielile de transport şi evitând încrucişările de absorbţie. Costurile producerii embrionilor scad cu cât se obţin mai mulţi embrioni pe recoltare de la donatoare sau este utilizată microchirurgia embrionară;

din punct de vedere sanitar-veterinar: se reduce riscul diseminării bolilor infectocontagioase faţă de importul animalelor în viu, deoarece după studiile efectuate de Michel Thibier în 1990, embrioni au o protecţie triplă, conferită de zona pelucidă (ZP), care protejază masa embrionară până la a 14-a zi de la formare, urmată de cavitatea uterină şi organismul însăşi;

342

din punct de vedere ştiinţific: transferul de embrioni permite efectuarea de cercetări pe genom în primele stadii de dezvoltare “în vivo” şi “în vitro”, producerea de gemeni hetero şi homozigoţi, precum ș i utilizarea celorlalte biotehnologii: IVF, clonare, sexare, inginerie genetică etc.

Toate aceste avantaje constituie elemente solide în favoarea promovării transferului de embrioni pe scară largă în ameliorarea taurinelor, în special şi a animalelor în general.

Rezultate şi discuţii

Biotehnologia I.A. se foloseşte la toate speciile de animale, dar cel mai avansat progres în aplicarea I.A. s-a făcut la bovine. În România existau în anul 1997 un număr de 4.884 de P.I.A.V.-uri, puncte de I.A. la vaci şi aproximativ 5.600 de operatori însămânţători (T. Feredean-1966), iar în anul 2010 mai existau 3.173 de P.I.A.V. şi 3.113 operatori însămânţători.

Situaţia însămânţărilor artificiale (IA) şi a montelor (M) dirijate şi nedirijate la bovine în perioada 2000-2010 este redată în tabelul nr.1.

Tabelul nr. 1 SITUAŢIA însămânţărilor artificiale (IA) şi montelor (M) la bovine,

realizate în perioada 2001-2010

ANUL

Total zootehnie

Număr femele IA + M

Număr femele Montate (M)

% M Număr femele

IA % IA

2001 1.527.691 896.889 58,70 634576 41,30

2002 1.629.783 970.012 59,52 659.771 40,48

2003 1.676.509 980.306 58,47 696.203 41,53

2004 1.691.923 905.758 53,54 786.165 46,46

2005 1.712.527 866.710 50,61 845.817 49,39

2006 1.726.521 744.903 43,15 981.618 56,85

2007 1.598.832 759.745 47,55 837.087 52,35

2008 1.468.116 735.611 50,11 732.505 49,89

2009 1.404.068 627.403 44,69 776.665 55,31

2010 1.235.352 659.159 53,4 576.193 46,6

Total 15.671.322 7.526.600 48,02

343

Graficul nr.1: Dinamica I.A. la specia bovină în perioada 2001 – 2010

Însămânțări artificiale la specia bovină în perioada 2001-2010

0

200000

400000

600000

800000

1000000

1200000

1400000

1600000

1800000

2000000

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

An

[Nr.

însă

mân

ţări

]

IA+M

IA

Din tabelul nr.1 şi graficul nr.1 se constată că la specia bovină în perioada

2001-2010, s-au efectuat în total un număr de 7.526.600 de I.A., respectiv 48,02% din efectivul matcă de femele, cu un maxim de 981.618 (56,85%) în anul 2006 şi cu un număr minim de 679.771 (40,48%) în anul 2002.

Tabelul nr. 2: SITUAŢIA Descendenţi obţinuţi de la bovine, în perioada 2001-2010

ANUL Efectiv matcă

la începutul anului Deşcendenţi obţinuţi

în perioada 01.01.-31.12. Natalitate

% 2001 1.527.691 1.407.570 92,13

2002 1.629.783 1.431.026 87,8

2003 1.717.608 1.448.504 84,3

2004 1.756.700 1.463.344 83,3

2005 1.796.289 1.460.558 81,0

2006 1.811.987 1.462.205 80,7

2007 1.809.832 1.457.748 80,5

2008 1.593.309 1.332.318 83,6

2009 1.826.778 1.214.502 66,5

2010 1.707.828 1.127.138 66,0

Din tabelul nr.2 se constată că natalitatea cea mai bună de 92,13% s-a obţinut în anul 2001, iar cea mai slabă s-a obţinut în anul 2010 – 66%.

La celelalte specii de animale utilizarea I.A. este mai puţin avansată decât la taurine, existând diferenţe din acest punct de vedere, şi între celelalte specii.

344

La Suine I.A. şi monta dirijată se utilizează pe scară largă, iar situaţia din perioada analizată se găseşte în tabelul nr. 3.

Tabelul nr. 3: SITUAŢIA însămânţărilor artificiale (IA) şi montelor

dirijate (M.D.) la suine, realizate în perioada 2001-2010

ANUL Total zootehnie

Număr female IA + M

Număr female M.D.

% M.D.

Număr female IA

% IA

2001 443.498 252.616 57 190.882 43

2002 838.414 554.911 66 283.503 34

2003 785.458 534.123 68 251.335 32

2004 760.016 484.938 64 275.078 36

2005 826.434 486.303 59 340.131 41

2006 883.523 487.847 55 395.676 45

2007 830.029 441.319 53 388.710 47

2008 729.221 390.389 54 338.832 46

2009 710.114 327.603 46 382.541 54

2010 708.587 311.632 44 396.955 56

Total 7.515.294 3.243.643 43,16

Graficul nr.2 Dinamica I.A. şi a montelor dirijate la Suine în perioada 2001 – 2010

Însămânțări artificiale la specia suine în perioada 2001-2010

0

100000

200000

300000

400000

500000

600000

700000

800000

900000

1000000

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

An

[Nr.

în

săm

ânţă

ri]

IA+M

IA

345

Din tabelul nr. 3 şi graficul nr.2 se constată că la specia suină în perioada 2001-2010, s-au efectuat în total un număr de 3.243.643 de I.A., respectiv 43,16% din efectivul matcă, cu un maxim de 396.955 (56%) în anul 2010 şi cu un număr minim de 251.335(32%) în anul 2003.

Tabelul nr. 4 SITUAŢIA Descendenţi obţinuţi de la Suine în perioada 2001-2010

ANUL Efectiv matcă

la începutul anului Deşcendenţi obţinuţi

în perioada 01.01.-31.12.

2001 443.498 5.122.418

2002 838.414 5.631.813

2003 785.458 5.706.880

2004 760.016 5.179.307

2005 826.434 5.913.035

2006 883.523 5.968.580

2007 830.029 5.917.275

2008 729.221 5.213.283

2009 710.144 5.200.834

2010 708.587 5.094.814

Din tabelul nr. 4 se poate constata că în anul 2006 s-au obţinut cel mai mare

număr de purcei – 5.968.580, iar în anul 2010 cel mai mic număr - 5.094.814 purcei.

La ovine şi caprine, I.A. a întâmpinat dificultăţi datorită faptului că depistarea căldurilor se face foarte greu, cu mare consum de forţă de muncă. Din acest motiv se mizează pe punerea la punct a “I. A. oarbe” în estrusul indus prin tratament hormonal. Însămînţările artificiale şi montele la ovine şi caprine, efectuate în perioada analizată sunt trecute în tabelul nr. 5.

Tabelul nr. 5

S I T U A Ţ I A însămânţărilor artificiale(IA) şi montelor (M) la ovine şi caprine realizate în perioada 2001-2010

ANUL Total zootehnie

Număr femele IA + M

Număr femele Montate (M)

% M Număr femele

IA % IA

2001 7.093.435 7.083.514 99,8 9.921 0,1

2002 6.145.256 6.137.813 99,8 7.443 0,2

2003 6.193.323 6,178.808 99.7 14.515 0,3

2004 6.250.943 6.235.226 99,7 15.717 0,3

346

2005 6.426.054 6.417.616 99,8 8.438 0,2

2006 6.655.856 6.647.550 99,8 8.306 0,2

2007 7.083.035 7.074.552 99,9 8.483 0,1

2008 7.346.756 7.342.512 99,9 4.244 0,1

2009 7.736.756 7.733.000 99,9 3.498 0,1

2010 7.951.843 7.950.318 99,9 1.525 0,1

Total 68.883.257 82.090 0,11

Graficul nr.3

Dinamica I.A. şi monte la ovine şi caprine în perioada 2001 – 2010

Din tabelul nr.5 şi graficul nr. 3 se constată că la specia ovine şi caprine în

perioada 2001-2010, s-au efectuat în total un număr de 82.090 de I.A., respectiv 0,1% din efectivul matcă, cu un maxim de 15.717 (0,3%) în anul 2004 şi cu un număr minim de 1.525 (0,1%) în anul 2010.

Tabelul nr. 6

SITUAŢIA Descendenţi obţinuţi de la ovine şi caprine în perioada 2001-2010

ANUL Efectiv matcă

la începutul anului Deşcendenţi obţinuţi

în perioada 01.01.-31.12. Natalitate

%

2001 6.054.244 6.321.912 101

2002 6.243.398 6.293.367 101

2003 6.526.727 6.526.689 104,4

2004 6.549.811 6.549709 102,8

Însămânțări artificiale la specia ovine şi caprine în perioada 2001-2010

au fost sub 1% în fiecare an, faţă de efectivul matcă

0

1000000

2000000

3000000

4000000

5000000

6000000

7000000

8000000

9000000

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

An

[Nr.

în

săm

ân

ţări

]

IA+M

IA

347

2005 6.776.780 6.549.709 98,2

2006 7.034.117 6.821.717 97

2007 7.141.94 7.344.878 102,8

2008 7.672.971 7.672.816 100,6

2009 8.027.104 8.054.528 100,3

2010 7.951.843 8.469.624 101,5

Din tabelul nr. 6 se constată că natalitatea cea mai bună de 104,4% s-a

obţinut în anul 2003, iar cea mai slabă s-a obţinut în anul 2006, respectiv de 97%.

În tabelul 7 este redată ponderea însămânţărilor artificiale la bovine, suine ș i ovine în perioada 2006 – 2010 în România.

Tabelul 7 Ponderea însămânţărilor artificiale în perioada 2006 – 2010 în România

Specificare Perioada

2006 2007 2008 2009 2010

Număr bovine IA1 981.618 837.087 732.505 776.665 576.193

Pondere IA la bovine 54,2% 46,3% 46,0% 53,9% 47,1%

Număr suine IA 395.676 388.710 338.832 382.541 396.955

Număr ovine IA 8.306 8.483 4.244 3.498 1.525

Biotehnologia transferul de embrioni (E.T.)

La ora actuală în ţară există 3 (trei) echipe autorizate sanitar veterinar care aplică transferul de embrioni la bovine, în scop comercial şi mai multe colective de specialişti în reproducţie din centrele universitare şi cercetare.

Etape principale ale biotehnologiilei transferului de embrioni (TE)

• ETAPA I-A: Obţinerea embrionilor Această etapă are 5 faze:

1. Alegerea şi pregătirea femelelor donatoare (D) de embrioni; 2. Sincronizarea estrului şi inducerea poliovulaţiei la donatoare; 3. Prelevarea embrionilor prin diferite metode; 4. Identificarea, evaluarea şi clasificarea embrionilor; 5. Conservarea embrionilor bovini.

• ETAPA a II-a: transferul embrionilor la receptoare (R) Această etapă cuprinde 4 faze:

1. Alegerea receptoarelor; 2. Inducerea şi sincronizarea estrului R. cu cel al donatoarelor; 3. Transferul embrionilor la receptoare prin diferite metode; 4. Diagnosticul de gestaţie după transfer.

348

A. Toaletarea regiunii perivulvare B. Anestezia epidurală cu 2% Procaină

349

C. Introducerea speculumului special (orig.) D. Introducerea cateterului CH-18 RUSCH

E. Umflarea balonaşului şi fixarea cateterului

în lumenul cornului uterin (orig.) F. Recuperarea embrionilor în filtru de la o D.

de rasă B.R. – I.B.N.A. (orig.)

G. Recuperarea embrionilor în filtru de la o D. de rasă B.N.R. - I.C.D.B. (orig.)

Identificarea, evaluarea morfologică şi clasificarea embrionilor

350

Tabelul nr.7

Producţia si transferul de embrioni la bovinele din România (A.R.E.T.) în perioada 2001 – 2010

Specificare 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

A.

D.poliov.

11

B/A=4,45

27

B/A=7,74

22

B/A=8,09

27

B/A=8,1

18

B/A=7,5

22

B/A=9,8

25

B/A=9,4

15

B/A=7,2

23

B/A=8,04

27

B/A=6,23

B.

E.colectati

49

C/A=3,36

209

C/A=7,18

178

C/A=5,18

218

C/A=7,6

135

C/A=4,8

215

C/A=4,7

235

C/A=4,8

108

C/A=5,1

185

C/A=4,75

168

C/A=4,77

C.

E.transferati

37

C/B=75,5%

194

C/B=92,8%

114

C/B=64%

205

C/B=94%

86

C/B=63,7%

104

C/B=48,4%

119

C/B=50,6%

77

C/B=71,3%

109

C/B=59%

129

C/B=76%

E.in vitro - 18

G.

E.transferati 37 194 114 205 86 104 - 95 109 129

H. in vivo 28 64 36 76 69 25 28 36 47 48

I.

E.congel. tr 9 116 47 86 16 18 19 24 15

J.

in vitro - 7

L.

E.transferati 37 180 83 162 69 41 46 62 71 73

M.

E.congelati 14 69 17 74 78 34 105 101

N.

E.tr.invitro% - 11,3%

O.

E.congelati% 24,3% 64,45 56,6% 53,5% 0 39% 39% 29,2% 0,34% 20%

Produsi

din ET 0 63 6 21 21 17 19 28 22 29

351

Graficul nr.4

0

50

100

150

200

250

Productia

de embrioni

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Anul

Dinamica productiei si a transferului de embrioni la bovinele din Romania

(A.R.E.T.) in perioada 2000-2009

Nr. bovine poliovulatie

Embrioni colectati

Embrioni transferati

Embrioni proaspeti tr.

Embrioni congelati tr.

Nr. produsi obtinuti

Din tabelul nr. 7 şi graficul nr. 4 se poate observa dinamica producţiei de embrioni şi a transferurilor la taurine în România din perioada 2001-2010, unde se poate observa că s-au poliovulat 217 de taurine donatoare, de la care s-au prelevat 1700 de formaţiuni embrionare (F.E.) 7,83/D, din care embrioni potenţial transferabili 1174 (69%). Astfel, au fost transferaţi la nivel naţional, 807 de embrioni (457 embrioni proaspeţi şi 350 embrioni congelaţi), în urma cărora au rezultat 226 gestaţii (28%).

F. Bănăţeanu (2011) arată că E.T. este un sistem de reproducţie net superior I.A. în cazul transferului unor populaţii dintr-o zonă de creştere în alta, deoarece suprimă necesitatea încrucişării de absorbţie cerută la folosirea I.A. Când transferul unei populaţii se face prin I.A., datorită participării unui singur părinte, înlocuirea sângelui se face prin încrucişare de absorbţie de a lungul a 5-6 generaţii.

Durata transferului unei populaţii prin utilizarea E.T. este mai mică şi ea se poate compara cu cea oferită de importul de juninci necesitând în plus doar un interval de 24-30 luni cât este necesar pentru inocularea embrionilor şi creşterea viţelelor până la pubertate şi instalarea gestaţiei. (M.Th. Paraschivescu -2010).

O importanţă deosebită trebuie acordată supravegherii sanitare veterinare a stării de sănătate a animalelor şi a procesării producţiilor animaliere obţinute, pentru asigurarea sănătatii consumatorilor.

În acest sens sunt utilizate metode noi, rapide şi complexe, ca de exemplu

Metoda TypiFix de izolare a ADN-ului, a Prof. G. Brem, citat de Ipate Iudith (2010). Această metodă ne dă posibilitatea de a supraveghea starea de sănătate la mii de animale, în ceea ce priveşte depistarea bolilor prionice, a BVD, etc.,

352

asigurându-se în felul acesta trasabilitatea şi siguranţa produselor alimentare obţinute, elemente esenţiale în asigurarea securităţii individuale.

Concluzii:

1. În perioada de 10 ani (2001-2010) s-a aplicat biotehnologia I.A.:

- la specia bovine s-au efectuat 7.522.826 de însămânţări artificiale, respectiv 48% din efectivul matcă, cu un maxim de 56,85% în anul 2006 şi un minim de 40,48 în anul 2002;

- la specia suine s-au efectuat 3.341.885 de însămânţări artificiale, respectiv 42% din efectivul matcă, cu un maxim de 56% în anul 2010 şi un minim de 32% în anul 2003;

- la speciile ovine şi caprine s-au efectuat 79.066 de însămânţări artificiale, respectiv 0,11% din efectivul matcă, cu un maxim de 0,3% în anul 2004 şi un minim de 0,1% în anul 2010;

2. Cele trei echipe de transfer de embrioni autorizate la nivel naţional din cadrul ARET în perioada 2001-2010 au poliovulat 217 donatoare, de la care s-au prelevat 1.700 de formaţiuni embrionare (F.E.) 7,83/D, din care embrioni potenţial transferabili 1174 (69%). Au fost transferaţi la nivel naţional 807 de embrioni (457 embrioni proaspeţi şi 350 embrioni congelaţi), în urma cărora au rezultat 226 gestaţii şi produşi (28%).

3. În concluzie putem arăta că biotehnologiile zooveterinare de reproducţie I.A. şi E.T. aduc avantaje zoo-economice, sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, de înmulţire mai rapidă a animalelor şi creştere a producţiilor zootehnice în scopul asigurării ecosanogenezei, pentru ridicarea calităţii vieţii umane, factor esenţial în strategia de securitate naţională.

References

1. Bogdan A.T., Al. Şonea, N. Păcală, Tratat de biotehnologii de reproducţie în zootehnie, volumul 1- taurine. Editura Bioterra, 2002

2. Bănăţeanu Fl., I. Van, A.T. Bogdan, G.F. Tobă, Iudith Ipate, M.Th. Paraschivescu, A. Bota, F Grigore, L.G. Toba, D. Serban - „Utilizarea biotehnologiilor de reproducţe la bubalinle în scopul dezvoltării şi conservării biodiversităţii zootehnice din România”, Simpozion aniversar-I.D.S.A. „Provocările globalizării în domeniul sănătăţii publice – one world, one medicine, one health”, 11-12 octombrie, Bucureşti, 2011

3. Feredean T., I. Bărbulescu, I. Comşa, E. Slăvescu - Cartea tehnicianului din reţeaua de însămânţări artificiale, Editura Agro-Silvică, Bucureşti, 1966

353

4. Ipate Iudith, A.T. Bogdan, M.Th. Paraschivescu, Mariana Sandu, Simona Ivana, N. Ipate, Amalia Străteanu, G.F. Tobă, M. Enache - Use rare breed for genuine food in Romanian rural turism and possibility of traceability traditional products, Simpozionul „Prospects for the 3rd milenium agriculture”, 2010, USAMV Cluj vol 67 issue 1-2 pag. 225-230

5. Paraschivescu M.Th. - Ferma MOET cu circuit deschis – Concept nou de management al reproducţiei vacilor de lapte. Editura Granada, 2010.

6. Thibier Michel, Specific and rigorous health surveillance: a prerequistie to the deveşopment of bovine embryo transfer, European Conference „Progress in embryo tehnology and genetic engineering in cattle and sheep breeding”, pg.79., Krakow, Polonia, 2004.

7. Tobă G.F., A.T. Bogdan, N. Ilinca, L. Hârceagă, N. Păcală - Biotehnologia transferului de embrioni la taurine, Editura Bioterra, Bucureşti, 2000.

8. Tobă, George Leonard – Optimizarea biotehnologiei transferului de embrioni la taurine în România, Teză de doctorat (2010)

9. Buletinele Informative (2001-2010) - Agenţiei Naţionale de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie

354

AGRICULTURA ŞI SECURITATEA ALIMENTARĂ SUB IMPACTUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE

Bogdan BAZGĂ1, Sergiu Sorin CHELMU2

1. Doctorand ing., Consilier Afaceri Europene la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Corespondent Naţional UN FAO în România, Bucureşti

2. Conf. univ. dr. bogdan.bazga@gmail.com

Rezumat După atâtea provocari şi încercări, criză economica mondială fără precedent, o noua

provocare se adaugă lumii Insecuritatea Alimentară, iar una din principalele cauze este datorată de schimbările climatice.

Sistemul de alimentare - un sistem care se presupune să hrănească toată lumea asigurând în acelaşi timp gestionarea durabilă a resurselor naturale. De aici, noi ne putem pune întrebarea: Este omenirea pregătită în mod adecvat pentru a face faţă acestei provocări?

Schimbările climatice reprezintă o provocare majoră la alimente şi în mod special asupra securităţii şi siguranţei alimentare la nivel mondial.

Abstract After so many challenges and trials, unprecedented global economic crisis, plus a new

challenge - world food insecurity, and one of the main reasons is the global worming and climate change.

Supply system - a system that is supposed to feed everyone while ensuring sustainable management of natural resources. Hence, we can ask: Is humanity adequately prepared to meet this challenge?

Climate change is a major challenge to food and especially on food security and safety worldwide.

Definiţie Două definiţii folosite în mod obişnuit ale Securităţii Alimentare sunt emise

de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi respectiv Departamentul pentru Agricultură a Statelor Unite (USDA):

Securitatea alimentară există atunci când toţi oamenii, în orice moment, au acces fizic, social şi economic la suficiente produse alimentare sigure şi nutritive pentru a se putea satisface nevoile lor alimentare şi preferinţele alimentare pentru o viaţă activă şi sănătoasă.

Securitatea alimentară pentru o familie înseamnă accesul tuturor membrilor în orice moment la suficientă hrană pentru o viaţă activă şi sănătoasă.

Securitatea alimentară include, un minim al disponibilităţii imediate de alimentele nutritive adecvate şi în condiţii de siguranţă dar şi de asigurare a capacităţii de a achiziţiona produse alimentare acceptabile în moduri acceptabile din punct de vedere social (fără a recurge la aprovizionarea cu alimente de urgenţă prin baleiaj, furt, sau alte strategii de adaptare). (Definiţie USDA)

355

IInnttrroodduucceerree

După atâtea provocări şi încercări, criză economica mondială fără precedent, o noua provocare se adaugă lumii Insecuritatea Alimentară, iar una din principalele cauze este datorată de schimbările climatice. Sistemul de alimentare - un sistem care se presupune să se hrănească toată lumea asigurând în acelaşi timp gestionarea durabilă a resurselor naturale. De aici, noi ne putem pune întrebarea: Este omenirea pregătită în mod adecvat pentru a face faţă acestei provocări? Schimbările climatice213 reprezintă o provocare majoră la alimente şi în mod special asupra securităţii şi siguranţei alimentare la nivel mondial. În ultimii 50 de ani, populaţia lumii a fost în continua creştere comparativ cu satisfacerea cererii de produse agro-alimentare, care s-a triplat în ultima vreme. Astfel, populaţia va pune o presiune enormă asupra agriculturii, silviculturii şi sectorul pescuitului pentru a oferi produsele agro-alimentare, hrana pentru animale nu în ultimul rând ocuparea forţei de muncă. Acum, aceste sectoare trebuie să răspundă, de asemenea, cu atât mai mult, la provocarea schimbărilor climatice.

Temperaturile medii la nivel global, au crescut cu aproximativ 5 % începând din anii 1850 până în prezent, în principal acest fenomen a fost cauzat de acumulării de gaze cu efect de seră, datorate arderii de combustibili fosili (cărbune, petrol şi gaze) pentru a satisface, cererea de energie în continua creştere, dar şi defrişarea necontrolată a unor suprafeţe imense de păduri, pentru practicarea agriculturii intensive, cu scopul de a satisface creşterea cererii alimentare.

Dacă procesul de încălzire globală nu prezintă semne de stagnare sau reducere, cu atât mai mult este de aşteptat ca acest fenomen să aducă pe termen lung schimbări în plan meteorologic şi implicit în agricultură la nivel mondial.

Aceste modificări vor avea efecte grave pe cele cinci dimensiuni ale siguranţei alimentare:

disponibilitatea alimentară, volatilitatea preţurilor, accesibilitatea populaţiei la produse alimentare, utilizarea alimentelor stabilitatea sistemului alimentelor.

La nivel mondial, efectele schimbărilor climatice sunt deja vizibile. Acestea

se fac simţite pe pieţele mondiale de alimente şi sunt susceptibile de a fi semnificative în mediul rural. Efecte schimbărilor climatice vor fi resimţite mai

213

V. MANOLE, Bogdan BAZGA – “ The impact of climate changes on agriculture and food security”,

Conferinţa Internaţională – Competitivitatea economiei agroalimentare şi rurale în condiţiile crizei mondiale,

Bucureşti 2010; ISBN 978-606-505-374-8.

356

ales în zonele agricole în care culturile nu reuşesc să se menţină într-o stare echilibrată în ceea ce privesc producţiile şi randamente la hectar şi unde evident apare declinul.

Impactul va fi resimţit atât în mediul rural cât şi în cel urban, deoarece lanţurile de aprovizionare vor fi perturbate prin apariţia pe piaţă a preţurilor în continuă creştere (“volatilitatea preţurilor”).

În aceste condiţii, oportunităţile, activele şi mijloace de trai sunt pierdute, puterea de cumpărare scade, sănătatea umană se deteriorează continuu, afectând toate păturile sociale. Într-o asemenea situaţie oamenii sunt practic incapabili să facă faţă acestor provocări iar schimbările climatice trebuie să fie abordate ca parte integrantă - parte a agendei de dezvoltare globală.

Astăzi, insecuritatea alimentară persistă în primul rând în acele părţi ale lumii unde agricultura industrială este prezentă prin lanţurile de marketing agro-alimentar pe lungă distanţă şi cu puţine oportunităţi în ce priveşte produsele agricole locale.

Prin urmare, la nivel global, performanţa sistemului alimentar de astăzi depinde mai mult de schimbările climatice decât ceea ce a fost acum 200 de ani.

Posibilele efecte ale schimbărilor climatice asupra securităţii alimentare au avut, în ultima vreme, o tendinţa crescătoare. Acest fenomen este privit cu din ce în ce mai multă îngrijorare atât la nivel global cât şi la nivel regional, local. Situaţia cea mai gravă, putând fi observată cu precădere în acele zone unde agricultura este încă prima sursă de hrană şi de venit.

22.. SSeeccuurriittaatteeaa aalliimmeennttaarrăă îînn ccoonntteexxttuull sscchhiimmbbăărriilloorr cclliimmaattiiccee

Cu toate acestea, punct de vedere al efectelor schimbărilor climatice214, chiar pe termen scurt, acestea vor avea un impact semnificativ nu numai asupra sistemului de alimentare la nivel mondial sau al volatilităţii preţurilor pe piaţa mondială dar şi asupra surselor şi resurselor de apă şi a energiei utilizate în producerea produsele agro-alimentare. De aici, mergând mai departe, vom observa şi un efect negativ asupra sistemelor de prelucrare, depozitare la rece, transportul şi producţia intensivă de alimente. Valorile crescute se vor reflecta apoi în valori mai mari de piaţă ale terenurilor şi a apei şi eventual o creştere a costurilor pentru serviciile de mediu.

Ca urmare a acestor efecte nedorite, la care adăugăm creşterea nivelului mării, creşterea incidenţei evenimentelor extreme la nivel global şi slaba gestionare a securităţii şi siguranţei alimentare, vor declanşa un proces greu de stăpânit, proces ce ameninţă toate mijloacele de trai şi duc la o creştere pe viitor a vulnerabilităţii la insecuritate alimentară în toate părţile globului. Astfel de

214

FAO Study on Global climate change and agricultural production. 2008. FAO Regional Conference preparation document for statement.

357

modificări ar putea conduce la redistribuirea geografică a vulnerabilităţii securităţii alimentare cât şi la o relocalizare a responsabilităţii asigurării acesteia.

Securitatea reprezintă condiţia esenţială de a te simţi protejat împotriva pericolului sau a pierderilor. În sens general, securitatea poate fi considerat un concept asemănător celui de “siguranţă”, dar, din punct de vedere al “alimentaţiei” conceptele în acest caz sunt total diferite şi acestea exprima doua funcţii separate. În ce priveşte securitatea alimentară, aceasta reprezintă o componentă a procesului de securitate cu interferenţe între dimensiunile economico-sociale la toate nivelurile de la cel uman/individual, de grup/societate până la cele mai elaborate; naţional, regional sau/şi, mai ales, global.

Securitatea alimentară reprezintă o problemă globală a omenirii deoarece are implicaţii profunde la scară mondială. Foametea rămâne o componentă principală a problemei alimentare, împotriva căreia sub conducerea FAO, luptă întreaga comunitate internaţională.

Sărăcia, pe de alta parte, reprezintă un fenomen multidimensional care include o latură materială. Ea se referă la privarea de resurse materiale pentru asigurarea unui trai decent şi lipsa accesului la servicii sociale de bază, precum la educaţia, la sănătatea sau chiar îngrădirea drepturilor civile sau fundamentale. Principala caracteristică a sărăciei o reprezintă lipsa hranei, pentru care se suferă, individual şi global, un număr alarmant de oameni la nivel mondial (peste 1,26 miliarde de oameni). Un alt factor de impact negativ pentru securitatea alimentară actuală este reprezentat prin poluarea excesiva şi necontrolată. În conformitate cu Raportul prezentat în cadrul Programului ONU pentru Dezvoltare, există şapte dimensiuni ale securităţii internaţionale (securităţii colective) şi securităţii naţionale: securitatea economico-socială, securitatea alimentară, securitatea mediului, securitatea comunităţii, securitatea personală, securitatea politică şi securitatea individuală, la care s-ar mai putea adăuga securitatea demografică şi securitatea militară. Aceste dimensiuni nu pot fi realizate fără a avea la baza securitatea indivizilor.

În contextul prelungitului proces al încălzirii globale şi pe fondul unei lipse de masuri şi acţiuni pe termen scurt, mediu şi lung, încălzirea globală poate afecta grav produsele agricole de bază, şi de aici şi apariţia iminentă a insecurităţii alimentare la nivel mondial.

Pentru a diminua efectul devastator al încălzirii globale şi implicit al securităţii alimentare, la nivel mondial trebuie acţionat pe mai multe paliere respectiv pe domenii prioritare de acţiune ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură - FAO pentru adaptare, cum ar fi:

Baze de date şi ştiinţă pentru evaluarea impactului şi adaptarea agriculturii la noile condiţii climaterice

Ţările lumii au nevoie de o profundă înţelegere a vulnerabilităţilor actuale şi din viitor ale securităţii alimentare, ale ecosistemelor, societăţi şi economiilor

358

naţionale faţă de efectele variabilităţii schimbărilor climatice. În acest sens, se recomandă dezvoltarea de noi soluţii inovatoare, uşor de utilizat, instrumente şi metode. Toate vor putea devenii un real sprijin acordat factorilor de decizie în evaluarea acestor efecte şi planificarea strategiilor naţionale de adaptare a propriilor agriculturi.

Guvernare adecvată pentru adaptarea la schimbările climatice

Adaptarea impune ajustarea la nivelul tuturor statelor lumii a unor structuri instituţionale coerente, incluzând definirea adecvată a politicilor naţionale în domeniul agricol dar şi a cadrelor legislative prin atribuirea responsabilităţilor în cadrul structurilor de guvernanţă ale respectivelor ţări şi/sau regiuni.

Abordări practice de planificare a planurilor imediate de măsuri şi acţiuni cât şi luarea unor decizii ferme, toate convergente, pentru a face faţă impactului schimbărilor climatice.

Conservarea şi gestionarea durabilă a biodiversităţii

Funcţionarea sănătoasă şi rezistenţa ecosistemelor depind într-o mare măsură de diversitatea biologică. Pentru statele lumii, priorităţile cheie trebuie să fie înţelegerea şi creşterea numărului de servicii ecosistemice oferite de agricultură şi biodiversitatea acvatică, cat şi de identificare a impactului schimbărilor climatice asociat biodiversităţii.

Tehnologii inovatoare

De multe ori, mecanismele tradiţionale de adaptare la schimbările climatice nu vor fi suficiente pentru a face faţă impactului asupra agriculturii şi sistemelor acvatice pe termen mediu şi lung. Prin urmare, trebuie cât mai urgent sprijinită cercetarea, dezvoltarea şi difuzarea de tehnologii inovatoare destinate agriculturii, silvicultură şi pescuitului. Tehnologii care ar trebui să abordeze întregul lanţ alimentar şi strâns asociate dezvoltării pieţei locale şi regionale.

Îmbunătăţirea sistemelor de gestionare a dezastrelor şi a riscurilor naturale

Creşterea frecvenţei şi intensităţii unor fenomene meteorologice extreme la nivel mondial, solicită implicit consolidarea tuturor sistemelor de gestionare a riscurilor de dezastre, dar în mod special al îmbunătăţirii practicilor locale pentru reducerea riscurilor de calamităţi naturale în paralel cu sporirea operaţiunilor de intervenţie în caz de urgenţă.

Astfel, vor trebui prioritizate posibilele focare şi pregătirea de acţiuni imediate pentru diminuarea riscului de dezastre.

359

33.. SScchhiimmbbăărriillee cclliimmaattiiccee şşii sseeccuurriittaatteeaa aalliimmeennttaarrăă221155

Insecuritatea alimentară, nutriţia şi schimbările climatice sunt, mai mult ca niciodată, cele două mari provocări la nivel mondial cu care omenirea se confruntă.

În cadrul lanţului alimentar, “de la fermă la consumator, sau de la furcă la furculiţă”, clima este un factor de influenţă deosebit de important al performanţa agriculturii şi a sistemului agroalimentar, în ansamblu.

În general, clima şi schimbările climatice sunt principalii factori externi care afectează în mod direct cantităţile şi tipurile de alimente produse ea fiind in strânsă legătură cu producţia şi veniturile. Fenomenele meteorologice extreme pot deteriora sau distruge calitatea şi cantitatea producţiei mondiale de alimente. Cu toate acestea, efectele schimbărilor climatice sunt susceptibile de a declanşa, în timp, reacţii de adaptare ale mediului care la rândul lui influenţează factori de mediu şi socio-economice de performanţă ai sistemul de alimentaţie.

Agricultura este importantă pentru securitatea alimentară a omenirii în două planuri:

produce alimente, hrană pentru alimentaţia oamenilor; (Poate chiar cel mai important aspect), Agricultura oferă principala sursă

de trai pentru 36% din populaţia lumii, din totalul forţei de muncă. În ţările foarte populate din Asia şi Pacific, acest procent variază între 40-

50%, şi în Africa sub-sahariană, două treimi din populaţia activă. Agricultură, silvicultură şi pescuitul sunt cele mai sensibile ramuri la schimbările climatice. Implicaţiile securităţii alimentare aduc sunt de două feluri de modificări în tiparele de producţie agricolă şi performanţă: Impactul asupra producţiei de alimente va afecta aprovizionarea cu

alimente la nivel global şi local. La nivel global, vom observa randamente mai mari în regiunile temperate, randamente ce ar putea compensa randamentele mai mici din regiunile tropicale. Impactul asupra tuturor formelor de producţie agricolă va afecta

populaţia lumii, mijloacele de trai şi de acces limitat la alimente.

Sistemul de prevenire urgenţă a calamităţilor Pentru a atenua efectele negative ale calamităţilor naturale asupra

păroducţiilor agricole şi implicit de alimente, FAO a înfiinţat Sistemul Mondial de Informare şi Alertă Rapida (SMIAR).

Prin acest sistem se colectează, analizează şi difuzează cele mai recente date cu privire la factorii ce pot afecta cererea şi oferta, necesarul şi posibilităţile de supravieţuire la nivel mondial.

215

Climate Change and Food Security - FAO, Roma, 2009.

360

În aceeaşi ordine de idei amintim şi faptul că Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) împreună cu FAO sunt foarte atente asupra problemei ameliorării alimentaţiei şi sănătăţii populaţiei luând o serie de masuri, dintre care:

- intensificarea serviciilor pentru evaluarea situaţiei alimentare prin accentuarea rolului SMIAR; - întărirea controlului produselor şi asigurarea siguranţei alimentare; - asigurarea echilibrului mediu dintre populaţie şi oferta alimentară; - sprijinirea alimentaţiei şi nutriţiei mamei şi a copilului; Modelul de alertare şi sistemul de prevenire urgenta a calamităţilor - planul

strategic pentru securitate alimentară şi siguranţa alimentară funcţionează conform schemei de mai jos.

361

Bibliografie

1. Banu C., Barascu E., Stoica Al., Nicolau A., Suveranitate, securitate şi sigurantă alimentară, Editura ASAB, Bucureşti, 2007

2. Stănciuc N., Rotaru G., Managementul siguranţei alimentelor, Editura Academica, Galaţi, 2009

3. V. MANOLE, Bogdan BAZGĂ – The impact of climate changes on agriculture and food security, Conferinţa Internaţională – Competitivitatea economiei agroalimentare şi rurale în condiţiile crizei mondiale, Bucureşti 2010; ISBN 978-606-505-374-8.

4. HLPE, Price volatility and food security - A report by The High Level Panel of Experts on Food Security and Nutrition, Roma, July 2011

5. Luning P., Devliegere F., Verhe R., Safety in the agrifood chain, Wageningen Acad.Publ., Holland, 2006

6. Niculiţă P., Siguranţa alimentară şi biotehnologii, Ed. Printech, Bucureşti, 2006

7. Climate change, energy and food, Food and Agriculture Organization of the United Nations FAO, Rome, 2008

8. Special Program for Food Security, FAO.

9. The importance of food quality and food safety for developing countries, FAO, Rome, 2009

10. World Summit on Food Security, Resolution and final declaration, 16-18 November 2009,

11. The State of Food and Agriculture 2010-2011, Roma, November 2010.

12. www.madr.ro

13. www.faostat.fao

14. www.fao.org

362

PUNCTE CRITICE DE CONTROL PE FLUXUL TEHNOLOGIC DE PANIFICAŢIE

Gigel PARASCHIV1, Gheorghe VOICU2, Gabriel-Alexandru CONSTANTIN3,

George DARIE4, Sorin-Ştefan BIRIŞ5, Elena-Mădălina ŞTEFAN6

1) Prof. univ. dr. ing., Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice, Universitatea Politehnica Bucureşti, Bucureşti, România (paraschiv2005@yahoo.com) 2) Prof. univ. dr. ing., Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice, UPB, România (ghvoicu_2005@yahoo.com). 3) Asist. supl. drd. ing., Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice, UPB, Bucureşti, România 4) Prof. univ. dr. ing., Facultatea de Energetică, UPB, Bucureşti, România. 5) Conf. dr. ing., Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice, UPB, Bucureşti, România. 6) Asist. univ. drd. ing., Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice, UPB, România.

Rezumat.

Pâinea şi produsele de panificaţie sunt destinate consumului uman direct şi stau la baza

piramidei nutriţionale, putând afecta sănătatea consumatorilor în cazul unor contaminări

biologice, chimice sau fizice, imediat sau în timp, prin acumulări nocive în organism.

Numai respectarea riguroasă a unor reguli de fabricaţie pe tot parcursul procesului

tehnologic poate asigura calitatea şi siguranţa alimentară a acestor produse. Dacă riscul

poate fi prevenit, eliminat sau redus la un nivel acceptabil, în urma unor acţiuni de

control efectuate la nivelul acelei etape, aceasta este considerată un Punct Critic de

Control (Critical Control Point – CCP). Pot exista puncte de control acolo unde se poate

exercita o acţiune de control. Astfel, punctul de control este reprezentat de orice etapă în

care factorii de risc, biologici, chimici sau fizici, pot fi controlaţi în vederea prevenirii,

distrugerii sau reducerii acestora la un nivel acceptabil. În lucrare se fac referiri la

punctele de control de pe fluxul tehnologic de fabricare a pâinii, în toate fazele

procesului tehnologic, cu accent pe acele puncte (sau etape) care pot afecta securitatea şi

siguranţa alimentară, prin influenţa parametrilor de orice natură asupra calităţii

produselor finite.

Keywords: Punct Critic de Control (PCC), panificaţie, riscuri, măsuri preventive.

Introducere

În industria alimentară sistemele de asigurare a calităţii trebuie aplicate pentru a asigura siguranţa şi calitatea alimentelor, pentru a menţine încrederea consumatorilor şi pentru ai proteja pe aceştia de diferite tipuri de contaminări. Se pot aplica diverse sisteme de asigurare a calităţii cum ar fi Codul de igienă, ISO (International Organization for Standardization), BRC (British Retail Consortium) şi altele, dar dintre toate sistemele de asigurare a calităţii cel mai răspândit, în panificaţie, este HACCP (Hazard Analysis Critical Control Points). [1]

Ca urmare a necesităţii asigurării protecţiei consumatorilor şi a unor practici corecte în comerţul internaţional s-a impus elaborarea unor reguli de bază pentru

363

fundamentul inocuităţii produselor alimentare de către Comisia Codex Alimentarius din cadrul FAO/OMS.

Înainte de a crea un concept HACCP, toate legăturile igienice slabe de pe fluxul tehnologic de panificaţie trebuie să fie eliminate pentru a asigura o bună practică de fabricaţie. [2]

Fiecare proces are puncte cheie în care ţinerea sub control a unuia sau a mai multor parametri prin măsurare sau observare asigură caracteristicile finale de siguranţă ale produsului, definite de fapt Puncte Critice de Control (PCC). Aceste puncte sunt identificate pe traseul fluxului tehnologic de o echipă HACCP, folosind „Arborele de decizie” propus de Codex Alimentarius (figura 1) ce conţine un set de întrebări care vor conduce la stabilirea PCC.

Arborele de decizie reprezintă de fapt un set de întrebări care se aplică pentru fiecare etapă de proces sau pentru fiecare produs (ingrediente, materie primă, ambalaj sau produs finit) şi pentru fiecare tip de risc identificat. Răspunsurile la aceste întrebări conduc în mod cert la identificarea unui Punct Critic de Control.

Din practica aplicării acestui arbore de decizie în domeniul fabricării pâinii a rezultat că, funcţie de condiţiile specifice ale unităţii de producţie, PCC pot fi la: recepţia materiilor prime, transportul intern al făinii, etape de contaminare, dar şi cu posibilităţi de ţinere sub control prin analize fizico-chimice şi microbiologice, măsurări şi observări periodice.

Pentru identificarea punctelor critice de control vor fi analizate toate etapele fluxului tehnologic, de la recepţia materiilor prime până la produsul finit.

Ţinerea sub control a riscurilor potenţiale se realizează prin: - desfăşurarea corectă a tuturor fazelor proceselor tehnologice; - analiza şi evaluarea riscurilor; - stabilirea măsurilor preventive pentru menţinerea contaminărilor în

limite acceptabile, fără pericol pentru siguranţa produselor; - aplicarea măsurilor corective ce se impun. Riscurile de apariţie a unor contaminări sunt evaluate în funcţie de gravitatea

şi frecvenţa de apariţie, notându-se astfel: Risc= G x F, unde G este gravitatea riscului sau efectul acestuia asupra produsului iar F este frecvenţa de apariţie sau probabilitatea de apariţie a riscului. Riscurile sunt notate uzual cu cifre de la 1 la 4, unde 1 înseamnă risc minim iar 4 înseamnă risc mare, acesta din urmă este întotdeauna prioritar la înlăturare sau ţinere sub control.

Gravitatea reprezintă consecinţele ce pot apare asupra sănătăţii unui consumator ca urmare a expunerii acestuia la un aliment contaminat. Aceasta poate fi: mare (consecinţe fatale, îmbolnăviri grave, prejudicii incurabile care se manifestă imediat sau după o perioadă de timp), medie (prejudicii substanţiale sau îmbolnăviri) sau mică (leziuni minore sau îmbolnăviri fără efecte sau cu efecte minore).

364

Frecvenţa este probabilitatea de a avea un contaminant în produsul final în momentul consumului şi se clasifică în trei nivele: mică (risc teoretic sau practic imposibil), medie (poate să apară, se întâmplă uneori) şi mare (apare în mod sistematic, repetat).

Figura 1: Arborele de decizie HACCP propus de Codex Alimentarius [3]

Q3 = Poate interveni în această etapă o

contaminare sau riscul potenţial identificat poate

să crească peste un nivel acceptabil?

Q1 = Măsurile preventive există sau pot fi

aplicate (conceptul de produs nou)?

Modificarea etapei, a

procesului tehnologic sau a

produsului

STOP

STOP

Punct Critic de

Control - PCC

Q4 = Etapa următoare poate elimina riscul

potenţial identificat sau poate reduce

probabilitatea lui de apariţie la un nivel

acceptabil?

STOP

DA

DA

DA

DA

DA

NU

NU

NU

NU DA

NU

Q2 = Această etapă este proiectată astfel încât să elimine riscul

potenţial identificat sau să reducă probabilitatea de apariţie a

acestuia la un nivel acceptabil?

În această etapă, prevenirea este necesară

pentru siguranţa produsului?

365

Analiza punctelor critice de control ce intervin pe fluxul tehnologic de

pâine albă

După cum se vede în figura 2, pentru fiecare operaţie din fluxul tehnologic de panificaţie se face un control. Punctele critice ale acestui proces intervin în operaţiile de temperare a apei, la recepţia calitativă şi cantitativă a făinii, la dospirea finală a aluatului şi la coacere. Acestea sunt cele patru puncte care sunt considerate Puncte Critice de Control. Bineînţeles că fiecare operaţie din fluxul tehnologic poate influenţa calitatea produsului finit, de aceea fiecare operaţie este prevăzută cu un control.

Astfel, în continuare, vom analiza cele patru operaţii unde intervin punctele critice de control, precum şi alte operaţii ce pot influenţa procesul de panificaţie şi calitatea produsului finit.

Recepţia calitativă şi cantitativă a făinii este primul punct critic de control din fluxul tehnologic de fabricare a pâinii. Ceea ce influenţează calitatea pâinii, în mod special, este atenţia cu care se face recepţia calitativă a făinii.

Ambalarea făinii în unităţile de morărit se face de obicei în saci astfel că recepţia cantitativă în unităţile de panificaţie se face prin extragerea a 5 – 10 saci din lotul de făină şi cântărirea acestora, determinându-se astfel greutatea medie a unui sac. După cum se vede, acesta nu este un factor ce poate influenţa calitatea pâinii, însă modul cum se face recepţia calitativă poate influenţa procesul de panificaţie, precum şi calitatea produsului finit.

Recepţia calitativă a făinii se face pentru fiecare lot în parte, calitatea făinii determinându-se prin analize de laborator a proprietăţilor fizico-chimice, organoleptice şi bacteriologice.

Din proprietăţile organoleptice şi fizico – chimice ale făinii se aminteşte: Culoarea făinii – depinde de natura seminţelor de grâu, de modul cum este

separat endospermul de înveliş, de conţinutul de substanţe colorante, de mărimea particulelor de făină şi de gradul de extracţie (cantitatea de tărâţe rămasă în făină). În procesul de panificaţie este necesar să se examineze culoarea făinii, de care depinde culoarea miezului pâinii.

Fineţea făinii este determinată de mărimea particulelor componente, care face ca făina să fie moale când are particule fine şi aspră (grişată) când are particule mari. Făina moale nu este utilizată în procesul de panificaţie deoarece aluatul obţinut se înmoaie repede, iar pâinea rămâne necrescută.

Umiditatea este o caracteristică importantă a făinii deoarece influenţează direct randamentul în pâine, precum şi calitatea produsului finit. După umiditate făina se clasifică în: făină uscată (u < 14%), făină cu umiditate medie (u = 14 – 15%) şi făină umedă (u > 15%). Valoarea optimă a umidităţii făinii de panificaţie este cuprinsă între 13,5 – 14,5%.

366

Figura 2: Diagrama de flux tehnologic pentru pâine albă [3]

367

Aciditatea făinii reprezintă numărul de centrimetri cubi de NaOH 0,1n folosiţi la neutralizarea acizilor din 100 g făină. Normativele în vigoare stabilesc aciditatea maximă admisă pentru diferite extracţii de făină: făina de extracţie 30% - aciditatea maximă 2,2 grade; făina de extracţie 75% - aciditatea maximă de 3 grade; făina de extracţie 85% - aciditatea maximă de 4 grade.

Dintre proprietăţile tehnologice ale făinii ce pot influenţa calitatea pâinii

amintim: cantitatea şi calitatea glutenului umed, capacitatea de hidratare a făinii, capacitatea de a forma şi de a reţine gazele, gelatinizarea amidonului.

Ca şi riscuri potenţiale ale făinii enumerăm: mucegaiuri (risc de gradul 3), Baccilus cereus (risc de gradul 3), B. Mezentericus (risc de gradul 4), bacterii patogene (risc de gradul 3), micotoxine (risc de gradul 3), pesticide (risc de gradul 3), metale grele (risc de gradul 3), aşchii metalice (risc de gradul 4), cioburi de sticlă (risc de gradul 3), infestare (risc de gradul 4). Riscurile evaluate cu gradul 4 sunt prioritare la ţinerea sub control sau înlăturare. Ca şi măsuri preventive împotriva potenţialelor riscuri de mai sus avem: proceduri de selectare a furnizorilor, analize microbiologice la selectarea furnizorilor şi periodic pentru fiecare furnizor/recepţie calitativă conform specificaţiei tehnice/instrucţiuni de combatere a dăunătorilor/proba de coacere, analize periodice, cernere cu cernător cu sistem de magneţi/cernere.

Al doilea punct critic de control din fluxul tehnologic de panificaţie intervine la termostatarea apei. Apa folosită în industria de panificaţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie incoloră, fără miros şi gust străin, limpede, cu un conţinut redus de săruri de fier sau de magneziu, deoarece aceste săruri închid culoarea aluatului; să fie lipsită de bacterii, deoarece în timpul procesului tehnologic de fabricare a pâinii acestea nu pot fi distruse, temperatura din miezul pâinii atingând în timpul coacerii numai 95-98°C; să nu depăşească duritatea de 18 grade; să aibă o temperatură astfel potrivită încât temperatura aluatului rezultat să fie 27-30°C. În industria de panificaţie nu se foloseşte apă fiartă şi răcită, deoarece prin fierbere apa elimină aerul al cărui oxigen este necesar activităţii drojdiilor şi totodată i se reduce duritatea.

Pregătirea apei pentru procesul de panificaţie constă în încălzirea acesteia până la temperatura corespunzătoare prelucrării, prevăzută în reţeta de

fabricaţie. Temperatura apei aθ , necesară obţinerii unei maiele sau a unui aluat

cu temperatura mθ , respective alθ , se calculează cu relaţia:

ncA

θθcFθθ

a

falfal [°C] (1)

în care: F, A sunt cantităţile de făină, respective apă, folosite la obţinerea maielei

sau aluatului (kg); fc , ac - căldura specifică a făinii, respective apei ( fc =0,4

368

kcal/kg°C); fθ - temperatura făinii (°C); n – coeficient de corecţie (n = 1 – vara; n

= 2 – primăvara şi toamna; n = 3 – iarna). În general, maiaua trebuie să aibă temperatura de 26-27°C, în timp ce aluatul

trebuie să aibă o temperatură de 27-30°C. În exploatare, încălzirea apei poate fi făcută utilizând căldura realizată prin

arderea separată a unui combustibil sau prin recuperarea unei părţi din căldura gazelor arse pentru încălzirea cuptoarelor de pâine.

Dacă temperatura apei depăşeşte temperatura prescrisă, atunci ea se amestecă cu apă rece, acest lucru realizându-se prin utilizarea unor rezervoare de pregătire a apei prevăzute cu termo–regulatoare automate, servovalve şi electrovalve.

În timpul operaţiei de termostatare a apei pot apare următoarele riscuri potenţiale: creştere microbiană (risc de gradul 3), oxizi de fier (risc de gradul 3) şi depuneri de piatră sau rugină (riscuri de gradul 4). Contra acestor riscuri se pot lua următoarele măsuri preventive: instrucţiuni de încălzire apă, evitarea stagnărilor de apă la temperaturi mai mari de 15°C, monitorizarea calităţii apei la dozator, utilizarea de conducte din materiale care nu ruginesc.

Scopul principal al dospirii este acumularea dioxidului de carbon în bucăţile de aluat, care a fost eliminat aproape complet (80%) la modelare. Aici apare cel de-al treilea punct critic de control.

Dacă bucata de aluat ar fi introdusă imediat după modelare în cuptor, s-ar obţine o pâine cu volum redus, miez compact, foarte puţin afânat, greu asimilabilă şi coajă cu rupturi şi crăpături. Formarea gazelor trebuie să crească treptat pe parcursul dospirii finale şi să atingă maximul în momentul introducerii aluatului în cuptor.

Pe lângă însuşirile de panificaţie ale făinii, compoziţia aluatului şi procedeul tehnologic de preparare, o importanţă deosebită asupra dinamicii şi intensităţii formării gazelor o au şi parametrii spaţiului de dospire.

Astfel, temperatura spaţiului de dospire trebuie să fie de 30-35°C, umiditatea de 70-85%, iar durata dospirii finale de 25-90 min, în funcţie de masa produsului, compoziţia şi consistenţa aluatului, calitatea făinii şi gradul de fermentare în cuve a aluatului. Durata medie de dospire este de 30 min pentru produse de 0,5-1 kg şi 40-45 min pentru produsele de 1,5-2 kg. Instalaţiile pentru dospirea finală pot fi cu funcţionare discontinuă sau cu funcţionare continuă.

La dospirea finală pot apare următoarele riscuri potenţiale: contaminare de pe benzi (risc de gradul 4), creştere microbiană (risc de gradul 3), dezvoltare Bacillus mezentericus (risc de gradul 2), impurităţi din dospitor (risc de gradul 2), rugină (risc de gradul 1), insecte (risc de gradul 2). Pentru faza de dospire finală se impun următoarele măsuri preventive: verificarea stării de igienă a benzilor, procedură pentru igienizare, monitorizarea temperaturii şi umidităţii aerului, corelarea duratei de dospire cu acestea, curăţirea benzilor de dospire şi a

369

incintei dospitorului, procedură de verificare a instalaţiei de producere abur şi combaterea dăunătorilor.

Al patrulea şi ultimul punct critic de control intervine în momentul coacerii pâinii. Coacerea pâinii este un proces fizic, biochimic şi microbiologic cauzat de încălzirea aluatului – considerat un corp coloidal capilaro – poros - şi constituie faza de transformare a bucăţii de aluat într-un produs finit cu miez elastic acoperit de o coajă rumenă.

Mecanismul procesului este condiţionat de modul de pătrundere a căldurii în bucata de aluat – prin conductibilitate, termodifuzie şi difuzia umidităţii, sub formă lichidă şi sub formă de vapori – care modifică succesiv starea energetică a diferitelor straturi. La rândul ei, această stare energetică duce la transformări microbiologice, biochimice şi coloidale care determină modificări de volum şi modificări ale modului de legare a apei, fenomene care se influenţează reciproc şi sunt specifice numai procesului de coacere a pâinii. [4]

Astfel, imediat după introducerea bucăţii de aluat în cuptor, aceasta începe să-şi mărească volumul, care la un moment dat stagnează, produsul păstrându-şi volumul şi forma până la sfârşitul procesului de coacere. Creşterea volumului se datorează dioxidului de carbon rezultat prin fermentare sub acţiunea căldurii care se dilată şi tinde să ocupe un volum mai mare afânând aluatul.

În acelaşi timp suprafaţa bucăţii de aluat se acoperă cu o pojghiţă uscată, subţire ce se transformă treptat într-o coajă ce se îngroaşă din ce în ce mai mult. Totodată, sub influenţa căldurii, bucata de aluat pierde apă prin vaporizare, mai întâi prin straturile de la suprafaţă (care devin rigide păstrându-şi însă maleabilitatea şi elasticitatea) şi mai apoi şi din straturile interioare ale bucăţii.

Vaporii de apă din straturile interioare ale bucăţii de aluat, ajunşi sub coajă, nu pot ieşi uşor prin porii mici ai cojii (mult mai mici în comparaţie cu cei din miez), astfel că apa se adună în zona de sub coajă), se încălzeşte şi se condensează pe straturile mai reci din interiorul bucăţii de aluat, cedând căldura latentă de vaporizare. Aceste straturi se vor încălzi, iar apa va veni din nou spre suprafaţă şi din nou se va întoarce şi va condensa pe un strat de aluat rece, care se va afla însă mai spre centrul bucăţii de aluat. Aceasta arată că în centrul bucăţii de aluat temperatura creşte de la coajă spre centru, zona de condensare avansează la fel, iar umiditatea scade tot de la coajă spre centru. Fenomenul poartă numele de difuzia termică a umidităţii. Se observă astfel că temperatura de coacere şi umiditatea bucăţii de aluat au un rol important în calitatea propdusului finit. Ţinerea acestora în parametrii normali este prioritar, de aceea coacerea este considerată un punct critic de control.

Cel mai întâlnit risc potenţial, cu un grad de risc 4, în timpul coacerii este insuficienta distrugere a microorganismelor, pentru combaterea acestui risc se recomandă verificare şi monitorizarea temperaturii optime de coacere. În timpul operaţiei de coacere mai pot apare ca si riscuri potenţiale următoarele: aşchii metalice de la bandă (bucăţele de vatră) – risc de gradul 3, rugină (risc de gradul

370

2), cenuşă de făină sau arsuri. Se recomandă ca măsuri preventive pentru acestea verificarea stării tehnice a benzilor sau a vetrelor (a tăvilor unde este cazul), procedură de verificarea a instalaţiei de abur, verificarea benzilor metalice ale cuptorului (sau ale tăvilor), instrucţiuni de curăţare a benzilor (vetrelor, tăvilor).

Concluzii

Pentru ţinerea sub control a riscurilor de infestare de tip biologic, chimic sau fizic a produsului finit trebuie luate o serie de măsuri de control pe care le prezentăm în continuare. Măsurile de control reprezintă acele acţiuni sau activităţi care pot asigura prevenirea sau eliminarea pericolelor privind siguranţa alimentelor sau reducerea lor până la un nivel acceptabil. Măsurile de control pot lua forme variate, de la soluţii tehnice sau tehnologice până la măsuri organizatorice şi procedurale.

Măsuri de control pentru riscurile biologice:

Verificări la furnizori privind calitatea materiilor prime şi auxiliare;

Analize microbiologice ale materiilor prime şi auxiliare la recepţie;

Control exigent la recepţie privind infestarea sau atacul rozătoarelor;

Asigurarea condiţiilor de temperatură şi umiditate a aerului specifice pe timpul depozitării pentru a se asigura menţinerea caracteristicilor calitative;

Prevenirea contaminărilor pe timpul depozitării prin combaterea dăunătorilor;

Utilizarea de materii prime şi ingrediente ambalate prin metode şi cu materiale adecvate prevenirii contaminării sau creşterii încărcăturii microbiene;

Practici de manipulare corespunzătoare care să protejeze materiile prime, ingredientele, semifabricatele şi chiar produsele finite de contaminări; evitarea transvazărilor dintr-un recipient în altul;

Cernerea făinii pentru eliminarea infestării;

Monitorizarea temperaturilor, umidităţii aerului şi a duratei la dospire finală pentru a preveni creşterea încărcăturii microbiene;

Monitorizarea tratamentelor termice (coacere) din punct de vedere al temperaturilor şi duratelor pentru a se asigura, pe lângă rolul tehnologic de coacere şi pe acela de distrugere sau inactivare a încărcăturii microbiene de contaminare;

Crearea şi verificarea condiţiilor pentru igiena personalului şi a echipamentului de protecţie şi testarea stării de sănătate a personalului – periodic;

Efectuarea igienei ustensilelor şi a utilajelor şi verificarea prin probe de sanitaţie periodice;

371

Asigurarea igienei spaţiilor de producţie, prevenirea infiltraţiilor, a igrasiei, a condensului;

Asigurarea unei bune ventilări a spaţiilor de producţie pentru evitarea apariţiei condensului;

Instruirea personalului cu practici de operare şi de comportament corecte;

Controlul microbiologic periodic al apei utilizate în procesul tehnologic;

Utilizarea de ambalaje igienizate pentru transportul pâinii şi al specialităţilor de panificaţie;

Controlul igienei mijloacelor de transport.

Măsuri de control pentru riscurile chimice:

Verificări la furnizori (ex.: micotoxine, pesticide);

Analize fizico-chimice la materii prime, ingrediente pentru acele caracteristici cu potenţial toxic;

Examen organoleptic exigent la recepţie pentru depistarea contaminării cu substanţe chimice (ex. miros de insecticide, substanţe petroliere etc.);

Controlul operaţiunilor de clătire a ustensilelor şi utilajelor şi a suprafeţelor care vin în contact direct cu produsul după spălarea cu detergenţi şi/sau dezinfectarea cu substanţe specifice ale căror urme pot fi toxice;

Depozitarea substanţelor chimice utilizate la spălare , dezinfectare, dezinsecţie şi deratizare sub control strict, sub cheie şi cu acces limitat şi controlat;

Controlul chimic al apei utilizate în proces;

Controlul dozărilor aditivilor care pot deveni substanţe cu potenţial de risc.

Măsuri de control pentru riscurile fizice:

Verificări la furnizori privind condiţiile de prelucrare şi control pe flux a materiilor prime şi a ingredientelor;

Verificări exigente la recepţia loturilor de materii prime, ingrediente, ambalaje;

Depozitare corespunzătoare prevenirii riscurilor de contaminare cu cioburi, tencuială, nisip, praf, pietre, sârme etc.;

Utilizarea de magneţi şi site corespunzătoare la cernătoare;

Asigurarea traseelor pentru eliminarea deşeurilor şi respectarea acestora;

Asigurarea cu echipamente de protecţie fără nasturi sau sisteme de prindere metalice;

Instruirea personalului privind regulile de comportament în timpul activităţii;

Controlul personalului pentru a respecta regulile de comportament;

372

Interzicerea utilizării obiectelor de sticlă în zonele de fabricaţie (pahare, borcane, ceşti etc.);

Asigurarea întreţinerii utilajelor pentru prevenirea frecărilor cu formare de pilitură de fier şi aşchii metalice, contaminare cu sârme, şuruburi, aşchii de plastic, garnituri;

Utilizarea de detectoare metalice pentru aluaturi;

Combaterea dăunătorilor, a păsărilor în spaţiile de producţie sau de depozitare.

Acknowledgment Rezultatele prezentate în acest articol au fost obţinute cu sprijinul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Contract nr. POSDRU/107/1.5/S/76903.

RReeffeerreenncceess

[1] M. VAND DER SPIEGEL, P.A. LUNNING, W.J. DE BOER, G.W. ZIGGERS, W.M.F. JONGEN. How to improve quality management in bakery sector. NJAS – WAGENINGEN Journal Of Life Sciences, Volume 53, Issue 2, pages 131-150. (2005).

[2] E LEITENBERGER, W. RÖCKEN. HACCP in small bakeries. FOOD

CONTROL, VOLUME 9, Issues 2-3, pages 151-155; First International Food Safety And HACCP. (1998)

[3] IONETE, M. BUHANCĂ, A. ŢUŞCĂ, A. CRISTEA, D. STOIAN, V. D. MARIN, C. R. BUGA. Ghid de bune practici pentru siguranţa alimentelor. Managementul siguranţei alimentelor. (Editura Uranus, Bucureşti, România, 2005).

[4] GH. VOICU. Procese şi utilaje pentru panificaţie. Editura Bren, Bucureşti, România, 1999

373

GEOPOLITICA RELAŢIILOR ROMÂNIA-FEDERAŢIA RUSĂ

Vasile SIMILEANU dr., Director fondator - Revista Geopolitica

Geopolytyka @yahoo.com

Rezumat

Geopolitica regiunii Mării Negre are un impact foarte mare asupra infrastructurilor critice. Relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă nu sunt de neglijat, în cadrul securităţii NATO şi UE. În acest context, este foarte important să analizăm geopolitica Federaţiei Ruse şi impactul acesteia asupra statelor din regiune, care sunt membre UE şi NATO.

Interesul tot mai mare al Federaţiei Ruse asupra spaţiului ex-sovietic va genera conflicte în plan politic şi diplomatic, implicând în mare măsură statele euroatlantice. Efectele se vor simţi şi în plan geopolitic regional, unele strategii ruse fiind reactivate, în scopul menţinerii sferelor de influenţă în spaţiul euroasiatic.

Cuvinte-cheie: Geopolitica, panslavism, sistem geopolitic, eurosianism

Abstract Geopolitics of Black Sea region has a huge impact on critical infrastructures. Relations

between Romania and Russian Federation are not neglected in the EU and NATO security. In this context it is important to consider the geopolitics of the Russian Federation and its impact on the region's states that are EU and NATO.

The growing interest of Russian Federation on post-Soviet space, generate the political and diplomatic conflicts, involving largely Euro-Atlantic states. The effects will be felt in regional geopolitical some Russian strategy being reactivated in order to maintain spheres of influence in the Eurasian space.

Key-words: Geopolitics of, Pan-Slavism, geopolitical system, eurosianism

Mots-clef: Géopolitique, le panslavisme, système géopolitique, l'eurasisme

Cuprins:

Aspecte geoistorice

Căderea economică a Rusiei şi expansiunea Occidentului

Înfiinţarea CSI

Ierarhia cercurilor concentrice

Sferele de influenţă ruse

Diminuarea influenţei politico-militare

Limitarea consecinţelor hiperputerii

Politica internaţională

Relaţiile cu spaţiul nord-atlantic

Noul imperiu rus

Neohegemonia Rusiei

Panortodoxismul rus

Panslavismul

Eurosianismul rus

Neoeurasiatismul

Sistemul geopolitic vechi al Mării Negre

Sistemul geopolitic sud est european şi zona extinsă a Mării Negre

Proiecte de tranzit energetic pentru România

Proiectul oleoductului Constanţa - Pančevo – Trieste

Proiectul Nabucco

Proiectul de cooperare cu Qatarul

Concluzii

374

„Rusia joacă un rol unic în sistemul de securitate euroatlantică. În conformitate cu Actul fondator cu privire la relaţiile reciproce, de colaborare şi securitate dintre Rusia şi NATO, părţile şi-au asumat răspunderea de a dezvolta relaţiile pe baza evaluării intereselor generale, a încrederii reciproce şi deschiderii, în scopul realizării unei păci trainice în zona euroatlantică, bazată pe principiile democraţiei şi pe securitate egală. NATO şi Rusia au ajuns la un acord pentru ca împreună să depună toate eforturile în ce priveşte edificarea unei Europe stabile şi indivizibile. Un parteneriat stabil, trainic şi de durată între Alianţă şi Federaţia Rusă reprezintă condiţia obligatorie de asigurare a stabilităţii în zona euroatlantică.”216

1. Aspecte geoistorice

România se află localizată la mijlocul zonei temperate, la distanţe aproape egale faţă de Oceanul Atlantic, de Oceanul Îngheţat şi de Munţii Ural. Din analiza datelor geografice, reies elementele cheie care au determinat în mileniile de existenţă ale poporului român, importanţa geopolitică a arealului românesc, caracterizat de:

arcul carpatic, ieşire la Marea Neagră şi controlul asupra Deltei Dunării;

poziţia de stat central european, situat la nord de Munţii Balcani, a constituit zonă de confluenţă a mai multor culturi, trasee comerciale şi interese militaro-politice;

latinitatea poporului român ca fundament al apartenenţei acestuia la civilizaţia occidentală;

ortodoxismul latin românesc - element de legătură între religiile creştine (catolicism - protestantism - baptism) şi cele orientale (ortodoxismul slav cu formele vechi; gregorianism, copt etc.) - ca formă a marii religii creştine.

Europa estică, fostă zonă gri, despărţită politic ca fiind Europa ex-sovietică sau ex-

comunistă, departajată de Europa Occidentală de „cortina de fier” şi de „linia catolică”, s-a impus în faţa NATO şi UE cu noi valenţe, care au impus organizaţiilor euro-atlantice să nu mai neglijeze acest spaţiu de interes strategic. În acest sens s-au elaborat obiectivele consolidării zonei de complementaritate estică şi s-a impus atragerea statelor în spaţiului euroatlantic. Obiectivele elaborate au avut în vedere:

Consolidarea strategiei de cooperare regională, care include arealul de est până în Asia Centrală;

S-au stabilit strategii pentru Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan;

S-a avut în vedere constituirea şi consolidarea reţelelor de infrastructură, prin revigorarea programelor UE în domeniile telecomunicaţiilor şi informatizării, transport (TRACECA), energie (INOGATE);

S-au consolidat proiectele regionale prin cuplarea proiectelor conexe PfP;

216 Koalicionnaja voennaja strategija NATO - Strategia militară de coaliţie a NATO. Partea I şi II - în: Zarubejnoe Voennoe Obozrenie, Rusia, nr. 6, 1999, p. 2-7 şi nr. 7, 1999, pp. 6-10.

375

S-au implementat programe de cooperare transfrontalieră şi subregională, experimentate deja, având la bază Pactul de Stabilitate;

Dezvoltarea de programe regionale de protecţie a mediului şi de dezvoltare durabilă în Zona Lărgită a Mării Negre;

Atragerea zonelor cu oportunităţi de îmbunătăţire a cooperării cu Armenia, Georgia şi Azerbaidjan, cât şi spre Asia Mică cu Turcia şi Israel, folosind conexiunea Caucaz, dinspre Georgia.

Putem spune în acest context, că România apare ca element de echilibru şi

continuitate în zona sa strategică, fiind un spaţiu de stabilitate politică, socială şi militară situat între cele două arcuri majore de criză: cel sud-vestic (fosta Iugoslavie) şi cel nord-estic (fosta URSS).

Vecinătatea cu Marea Neagră şi cu fluviul Dunărea (peste 1.000 km din cursul navigabil, fiind controlat de România), cât şi legăturile realizate pe direcţia Rhin - Main - Dunăre şi Dunăre - Marea Neagră, dau o relevanţă ridicată cu condiţia unor investiţii sporite din partea Uniunii Europene, în materie de securitate, care ar putea avea un mare rol în prevenirea „potenţării reciproce” a celor două arcuri de criză între care România se interpune geografic.

În noua structură central europeană, România a devenit al doilea stat ca întindere, populaţie, potenţial economic şi militar după Polonia, iar dacă situaţia politică va fi favorabilă unificării cu Republica Moldova, există şansa să devenim primul stat din zonă. În prezent, România se numără, alături de Ucraina, printre cele mai mari şi mai puternice state din apropierea flancului sudic al NATO, UEO şi UE.

Dispariţia ideologiei comuniste din „blocul Central - Est european”, a dat undă verde redirecţionării axului politicii interne şi externe româneşti spre Europa de Vest şi America, pentru forţele politice româneşti importante, indiferent de poziţia actuală putere - opoziţie, fapt reflectat şi de continuitatea politicii externe a României de după decembrie 1989.

De obicei, ţelurile politice şi relaţiile interstatale depăşesc graniţele unui stat, nefiind vorba de expansiune teritorială ci de viabilitatea sistemico-geografică determinată geopolitic. Statul român nu are revendicări teritoriale. Politica externă a României a fost precizată de nenumărate ori în documentele oficiale naţionale şi internaţionale, doctrina geostrategică naţională fiind una de apărare pe teritoriul naţional istoric. Aceasta nu înseamnă că suntem opaci la modul în care îşi duc existenţa românii (vlahii, aromânii, megledo-români, istroromânii ş.a.) aflaţi în afara frontierelor naţionale, şi nici la soarta românilor aflaţi în diaspora. În contextul păstrării continuităţii etnico-culturale a unei minorităţi române din străinătatea apropiată, statul român este obligat să intervină în spiritul normelor de drept internaţional pentru protejarea acestei minorităţi. Destinul istoric al poporului român a fost hotărât de foarte multe ori în afara comunităţii spaţiului carpato-danubiano-pontic, de către terţe puteri care urmăreau expansiunea

376

teritorială şi distrugerea fiinţei noastre naţionale. Conflictele militare nu s-au purtat niciodată în afara teritoriului istoric, iar unitatea naţională am fost obligaţi să o păstrăm cu arma în mână.

La 25 decembrie 1991, semnarea declaraţiei tripartite (Rusia, Ucraina, Belarus), considerată drept data încetării existenţei URSS, fosta Republică Sovietică Socialistă Rusă (RSFSR) şi-a căpătat independenţa. “Rusia post-comunistă se află în cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, p. 25).

Lumea occidentală şi în primul rând SUA, urmăresc neutralizarea puterii nucleare a Rusiei (acest potenţial rămâne încă un pericol real pentru securitatea lumii).

De asemenea un ţel, deşi nedeclarat expres, al Occidentului este transformarea Rusiei dintr-un stat excesiv totalitar, cu o politică agresivă, imprevizibilă într-o ţară modernă, cu o politică raţională, capabilă să se integreze în comunitatea statelor civilizate, în stare să-şi rezolve contradicţiile externe nu prin forţă ci prin negocieri paşnice. Aceasta ar facilita în primul rând includerea uriaşelor bogaţii naturale ale Rusiei în circuitul valorilor mondiale, fără ciocniri violente de interese sau conflicte armate (de aceea Rusia a şi fost acceptată în grupul celor 7, G-7 devenind G-8).

După încheierea războiului rece, fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. Într-o ţară obişnuită tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea de piaţă. În cazul Rusiei, tranziţia a însemnat şi trecerea de la statul imperial la cel post imperial.

Este delicată pentru că de 300 de ani ruşii trăiesc în minte cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensaţie la greutăţile şi lipsurile vieţii cotidiene. De data aceasta, prăbuşirea imperiului a fost însoţită de o prăbuşire a nivelului de trai, chiar a securităţii personale. A dispărut şi “aroma ideologică” pe care o răspândea, totuşi, existenţa imperiului: suferim, dar cel puţin suntem mari şi chiar temuţi. De aceea, populaţia este tentată să privească dispariţia imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern şi o naţiune (D. Yergin şi T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211).

Politica Federaţiei Ruse se deosebeşte radical de cea practicată în fosta URSS, deoarece are un sistem pluripartid, are chiar unele libertăţi democratice reale, între ele libertatea presei fiind cea mai distinctă, iar uriaşa maşinărie militară sovietică, pe lângă fragmentarea ei în celelalte 14 republici ex-sovietice, suferă, deşi s-a refăcut după procesul de dezagregare, din cauza unei slăbiciuni economice de durată, care nu poate fi depăşită încă multe decenii de acum încolo (chiar dacă la putere s-ar instala forţele neocomuniste).

377

Şi politica noastră faţă de Rusia a avut conotaţii duplicitare (iar din păcate aceasta nuanţa persistă şi în prezent). România a optat oficial în mod firesc pentru integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Dar, din păcate nu a luat pe plan intern măsurile necesare drastice, nepopulare de reformă, reclamate de această cerere, iar în politica externă a ignorat şi şicanat, în diverse ocazii, Federaţia Rusă. Moscova a respins orice pretenţii româneşti de reabilitare istorică prin condamnarea pactului Ribentrop-Molotov în litera unui tratat politic de bază bilateral, ca şi cererile legitime de despăgubiri pentru tezaurul românesc depus în 1916 în Rusia.

Basarabia a rămas “mărul discordiei“ în continuare în relaţia cu Moscova, deşi România nu mai are graniţă comună cu Rusia. Iar în privinţa tratatului politic cu Rusia, deşi era evident că în condiţiile de mai sus el nu-şi mai are nici un rost (orice tratat se încheie atunci când prin el se rezolvă o problemă divergentă) totuşi la Bucureşti, în virtutea inerţiei, s-a menţinut părerea că dacă nu încheiem un asemenea tratat cu Rusia, atunci înseamnă că nu se doresc relaţii normale cu Federaţia Rusă.

2. Căderea economică a Rusiei şi expansiunea occidentului

După încheierea războiului rece, destrămarea Uniunii Sovietice a marcat începutul unei perioade confuze care a generat căderea economică a Federaţiei Ruse şi acest fenomen a angrenat toate sectoarele sociale şi economice, deci şi Forţele Maritime Militare. La acestea, s-a adăugat o scădere dramatică a comerţului maritim, a pescuitului, a construcţiei de nave şi a cercetări în domeniul resurselor maritime, atât din cauza disfuncţiilor economice, cât şi din cauza desprinderii din fosta Uniune Sovietică a unor state. Specialiştii ruşi remarcă faptul că cele mai importante aspecte care au determinat aceste involuţii sunt:

reducerea activităţii în zona Mării Baltice – cea mai scurtă şi cea mai ieftină cale de legătură cu vestul Europei – ca urmare a declarării independenţei de către ţările baltice;

aproximativ 50% din infrastructurile costiere au rămas în fostele state sovietice;

capacităţile de transport din Marea Neagră s-au redus la mai puţin de jumătate, iar împărţirea facilităţilor portuare cu Ucraina a redus la 40% activitatea Rusiei în zonă.217

Expansiunea occidentală şi sporirea influenţei musulmane creează noi

provocări pentru Kremlin, şi noi strategii pentru şcoala geopolitică rusă. Dmitri Trenin aprecia în lucrarea“Transformation of Russia’s Foreign Policy” că “O strategie

217 V.I.Kuroiedov, M.V.Moskovenko, Politica maritimă a Rusiei, Voiennaia Mîsli (Gândirea Militară), Moscova, ianuarie 2002

378

care să urmărească simpla contracarare a acestor procese şi mai ales inversarea lor este condamnată la eşec, dacă, aşa cum se procedează astăzi, jocul este purtat cu precădere în câmp geopolitic”.

Deşi Rusia nu este în competiţie directă cu SUA - ci mai bine spus, este în competiţie cu spaţiul global, deoarece are interese strategice peste tot în lume – nu trebuie să excludem ceea ce afirma N.A. Narociniţkaia în articolul “Rusia şi viitoarea construcţie europeană”: “e nevoie să declarăm clar că era în care statul nostru a concurat cu Statele Unite pentru sferele de influenţă în întreaga lume, mizând pe regimuri dubioase care adesea scăpau de sub control, e de domeniul trecutului ireversibil. Sarcinile Rusiei constau în asigurarea firească a frontierelor şi a intereselor sale... În politica Occidentului, se manifestă evident tendinţa de a înlocui rezultatele războiului mondial, pe care URSS l-a câştigat, prin rezultatele războiului rece câştigat de el. Dar primul rezultat a fost confirmat după 35 de ani în Actul Final de la Helsinki, semnat de 35 de şefi de state din Europa, SUA şi Canada. Rusia trebuie să păstreze cu grijă acest rezultat, altfel, aşa cum se întâmplă adesea în istorie, se vor însămânţa seminţele unui nou război”.

Aceste manifestări au avut ca efect creşterea organică a puterilor de „rang secund" cu interese regionale (Brazilia, Nigeria, Indonezia, Iran, India) sincronă cu amplificarea multipolarismului şi au demonstrat că polaritatea se evaluează şi pe abilitatea diplomatică, atractivitatea ideologică, dinamismul economic (există modelul unui policentrism al puterilor economice). SUA şi Occidentul, doresc neutralizarea puterii nucleare ruso-ucrainene cât şi transformarea Rusiei dintr-un stat excesiv totalitar, cu o politică agresivă, imprevizibilă într-un stat modern, cu o politică raţională, capabilă să se integreze democraţia de tip occidental şi să rezolve problema conflictelor îngheţate. În acest sens SUA şi statele occidentale au susţinut acceptarea Rusiei în grupul celor 7, G-7 devenind G-8, dar nu au acceptat primirea acestui stat în Organizaţia Mondială a Comerţului. Contradicţiile generate de respingerea populaţiei de etnie rusă din fostele republici unionale, în special în Caucaz şi Asia Centrală, s-au moştenit şi în perioada actuală. Statele islamice nu pot uita intervenţiile în forţă din Afganistan, Cecenia, Uzbekistan iar popoarele subjugate nu por uita victimele perioadei comuniste şi strategiile de desnaţionalizare şi strămutare a altor etnii în spaţiul vast al defunctei URSS. Aceste contradicţii sunt escaladate şi de intervenţia externă a unor ONG-uri finanţate din exterior de cei care au migrat în spaţiul occidental.

Politica externă a Federaţiei Ruse a fost sinuoasă şi inconsistentă la masa tratativelor internaţionale, urmărind totuşi promovarea consecventă a unor relaţii de colaborare cu SUA şi marile puteri occidentale. Desigur această politică nu a izvorât din simpatie reală pentru sistemul democratic occidental, ci din dorinţa de a reuşi să depăşească cu ajutorul vestului criza economică şi politică. După încheierea războiului rece, statele ex-comuniste s-au confruntat cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei, care au generat în crize structurale

379

şi incapacitate de autoguvernare (mineriadele din România, crizele din Republica Moldova, criza de la Tbilisi, intervenţia armatei ruse la Baku, manifestaţiile de la Budapesta, contestaţiile de la Kiev, neocomunismul belarus etc). În cazul Rusiei, tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie, de la economia centralizată la cea de piaţă dar şi trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Tranziţia a fost delicată, pentru că de câteva secole trăiesc în cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensaţie la greutăţile şi lipsurile vieţii cotidiene. Dispariţia ideologiilor imperiale ruse şi a celei comuniste a indus în rândul populaţiei abandonul şi a generat ideea universală că dispariţia imperiului este un “complot” deliberat pentru a dezmembrarea unei naţiuni istorice cu valenţe globale218.

Rusia din ţară a contrastelor (în anul 2000 80% din populaţie era formată din ţărani, iar la cealaltă extremă se aflau intelectualii şi politicienii, perfect familiarizaţi cu stilul de viata occidental) a reuşit să facă saltul social pentru a ajunge din urmă Europa Occidentală, în unele domenii chiar să o depăşească. De la adoptarea standardului de aur din anul 1897, Rusia avea să deţină una din cele mai stabile valute şi să stimuleze investiţiile străine. Deşi Rusia a stăpânit Europa de Est nu a reuşit să aibă controlul deplin al heartland-ului (neavând controlul deplin asupra statelor comuniste) şi poate, din această cauză nu a reuşit să stăpânească Eurasia şi Africa în totalitate. Existenţa în Eurasia a aproximativ 75% din populaţia mondială, a ¾ din resursele energetice şi a 60% din avuţia mondială avea să fie o atracţie pentru statele care tind să devină puteri globale.

Anul 1989 avea să confrunte statele europeane din blocul socialist cu problemele dificile şi dureroase generate de tranziţia economică şi socială impusă de noile orientări. Într-un stat “normal” tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea de piaţă. În cazul Rusiei, tranziţia a însemnat şi acceptarea trecerii de la statul imperial la cel post imperial.

Disoluţia URSS a avut ca efect în timp distrugerea balanţei puterii care, a guvernat planeta în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi a marcat un eveniment esenţial pentru geopolitica mondială: sfârşitul divizării Germaniei prin unificare şi transformarea în actorul principal al Uniunii Europene. UE ca putere regională s-a preocupat de câştigarea spaţiului central-est european şi balcanic, elaborând strategii competiţionale de atragere a statelor foste comuniste. Această ofensivă, cumulată cu ofensiva SUA de reactivare a doctrinei „anaconda” a limitat evoluţia Rusiei, fără a realiza impactul chinez asupra domeniilor vieţii internaţionale. “Rusia post-comunistă se află în cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25).

218 cf. D. Yergin şi T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211

380

Destrămarea URSS a constituit un adevărat seism politic, care a modificat frontierele statale în regiune şi au plasat Rusia într-o poziţie cu totul particulară, determinată de destructurarea propriu-zisă. Disoluţia sistemului comunist a schimbat pur şi simplu contextul geopolitic în care era plasată Rusia, ceea ce ne obligă să judecăm în într-o altă perspectivă, evoluţia sa şi a spaţiului Euroasiatic. Eurasiatismul Rusiei expus în 1921 de emigraţia rusă (N. Troubetskoi - economist, P. Savitski – geograf, P. Surcinski - critic muzical, G. Florovski – teolog) prin lucrarea “Exodul spre est”, a avut ca teză principală că Imperiul Rus formează un spaţiu aparte ancorat între cele două continente, dar având o identitate precisă, inconfundabilă: “este o lume aparte, distinctă… Rusia ocupă cea mai mare parte a acestui spaţiu, care nu este împărţit între două continente, ci formează un al treilea, independent şi care nu are numai un sens geografic” (F. Thom, “Eurasisme et neo-eurasisme”). Plecând de la teza emisă de aceştia publicaţia “Nezavisimaia Gazeta” accentuează elementele de legătură, conexiunile pe care le implică o asemenea poziţie: “Eurasiatismul Rusiei se datorează faptului că, în virtutea istoriei şi geografiei noastre, avem interese vitale atât în Europa cât şi în Asia. În aceasta constă diferenţa Rusiei faţă de celelalte ţări europene şi asiatice. Doar Turcia se poate pretinde într-o oarecare măsură eurasiatică (mai precis euro-mic-asiatică). Nici o altă ţară de pe unul sau altul de pe aceste continente nu are asemenea caracteristici” (citat în A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”). Pentru geopolitica rusă, eurasiatismului post-sovietic, reprezintă “alternativa la atlantism”.

3. Înfiinţarea CSI

Fondată la Minsk în 8 decembrie 1991 (acordurile de la Bielovieje) de către Bielorus, Rusia şi Ucraina în urma dizolvării U.R.S.S. Comunitatea Statelor Independente a acceptat la consfătuirea din 21 decembrie 1991 aderarea statelor din Asia Centrală (Kazakhstan, Kârghistan, Uzbekistan, Tadjikistan şi Turkmenistan), din Caucaz (Armenia şi Azerbaidjan), R. Moldova. În prezent C.S.I. are în compunere 12 state membre, cu excepţia statelor baltice, care au refuzat să se angajeze într-o astfel de structură, împreună de Rusia.

CSI a reprezentat o nouă formă de integrare a spaţiului economic şi geopolitic imperial rus, cu multiple legături inseparabile (reţea energetică, transporturi, mozaic de popoare şi legături culturale) implicând ulterior şi o coordonare comună a strategiei politice şi militare.

C.S.I. are în coordonare următoarele structuri proprii:

Consiliul Şefilor de Stat – constituit la 21.12.1991;

Consiliul Şefilor de Guverne – constituit la 21.12.1991;

Adunarea Interparlamentara – constituit la 27.03.1992,) cu sediul la St. Petersburg;

Comitetul Consultanţilor de Coordonare, însărcinat să pregătească toate întrunirile, cu sediul la Minsk – constituit în 1993);

381

Consiliul Miniştrilor de Externe – constituit la 24.09.1993);

Statul Major pentru coordonarea cooperării militare – constituit la 24.12.1993);

Uniunea Economică (acord de principiu încheiat în 9.09.1994). Presiunile pentru o integrare mai activă au determinat înfiinţarea de către

Rusia, Bielarus, Kazakhstan şi Kârghistan la 29 martie 1996, a unui model de piaţă comună pentru bunuri şi servicii. La 2 aprilie 1996, Bielarus şi Rusia au semnat un tratat de creare a Comunităţii Republicilor Independente (C.R.I.), foarte asemănătoare cu fostele republici sovietice socialiste.

4. Ierarhia cercurilor concentrice

Rusia din perioada socialistă – moştenitoare a tradiţiilor imperiale ruse – prin organizarea unională a realizat o ierarhie structurată în mai multe cercuri concentrice. În concepţia analistului american Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48), aceste cercuri concentrice sunt: a. primul cerc este imperiul Marii Rusii (în care se afla şi o importantă populaţie

islamică din zona Caucazului şi Asiei Centrale) b. al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul acestuia, Moscova realiza controlul

statelor satelit (Mongolia). c. al treilea cerc este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba,

Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud şi Coreea de Nord, dependente militar, economic şi politic

d. al patrulea cerc este cel al statelor aflate în zona de influenţă a Moscovei (statele africane ieşite de sub dominaţia colonială, statele latino-americane pro-comuniste, statele islamice din Orientul Mijlociu şi Apropiat, o serie de state din Asia).

Ca urmare a acestei concentrităţi un stat cu o populaţie de 145 milioane de ruşi exercita controlul politic asupra sistemului imperial care avea în subordine naţiuni totalizând 545 milioane de locuitori răspândiţi în Eurasia şi în teritoriile dependente economic şi militar de peste mări.

Rusia este pivotul unui imperiu, fiind forţa principală a unei structuri statale euroasiatice. Evoluţiile istorice ale spaţiului rus au determinat un mod tradiţional de dezvoltare, care a avut cu preponderenţă în vedere factori de ordin cantitativ. Rusia a trecut peste imensitatea de sfidări, cea mai importantă fiind reconstrucţia internă. Acest proces care se pare că s-a încheiat, a avut loc sub o imensă presiune istorică, psihologică, socială, şi grupurilor de interese (oligarhi) conferind acestei ţări rolul de condominiu al unui nou experiment istoric.

Rusia (URSS până în anul 1989) a obţinut un statut privilegiat în relaţiile cu SUA şi Europa Occidentală de neamestec în rezolvarea problemelor din spaţiul ex-sovietic. Cu toate că statele din spaţiul ex-comunist au avut evoluţii diferite,

382

„evadând” de sub tutela Moscovei în mare parte, Rusia nu şi-a pierdut influenţa în state „strategice” cum ar fi Georgia (unde se păstrează tutela Adjariei), Armenia (prin gestionarea conflictului cu Azerbaidjanul privind enclava Nagorno-Karabakh), Moldova (menţinerea conflictului transnistrean), enclava Kaliningrad, Cecenia (unde câştigarea independenţei acestui mic stat ar avea efect de domino în Asia Centrală), Ingusetia, Daghestan, Crimeea (prin stoparea repatrierii tătarilor), controlul resurselor energetice şi a infrastructurii de transport a acestora din Kazahstan, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan şi Kârghistan (unde sunt încurajate regimuri totalitare fidele Moscovei).

După 1989 articularea polarizării de putere în sistemul internaţional este caracterizată de: după bipolarism (până la disoluţia puterii sovietice) şi o scurtă perioadă uni (multi) polară – marcată de predominanţa S.U.A., structura sistemică s-a îndreptat spre poliarhie, iar raţionalitatea sistemului social a fost oscilantă – cu momente de nepredictibilitate.

Pe fondul disoluţiei sistemului sovietic şi al ofensivei occidentale şi asiatice, Rusia s-a repliat şi a adoptat diplomaţia de ordin geopolitic a “străinătăţii sale apropiate” (near abroad). Această abordarea avea să constituie liantul spaţiului rus şi menţinerea în sfera de influenţă a fostelor republici unionale, inclusiv cele islamice. Păstrarea acestor noi state independente în aria “modelului gravitaţional” a fost posibilă datorită fluxurilor comerciale şi a infrastructurii de producţie implementate în anii comunismului. “Această abordare, subliniază Daniel Gros, porneşte de la ipoteza că printre economiile de piaţă intensitatea legăturilor comerciale este determinată în principal de două variante: venitul naţional şi distanţa” (D. Gros, “Comment Economic Consequences of Soviet Disintegration”, op.cit. pag.79). Cu toate acestea, noile provocări manifestate de relaţiile cu statele islamice, asiatice şi occidentale vor determina, pe termen lung, apariţia de noi fluxuri comerciale, mult mai importante ca cele din cadrul CSI, indiferent de eforturile Rusiei de a păstra „integritatea noului sistem geopolitic”.

5. Sferele de influenţă ruse

Noua Rusie nu a renunţat la pretenţiile imperiale şi la transpunerea în practică a testamentului ţarului Petru I. Timp de peste 300 de ani Rusia s-a manifestat ca putere imperială, fiind unul din statele puternice ale lumii moderne şi contemporane, în imperiul Marii Rusii 145.000.000 de ruşi dominau 145.000.000 de persoane din naţiuni diferite (incluzând 50.000.000 de musulmani şi 50.000.000 de ucraineni). În acelaşi timp, imperiul Marii Rusii controla naţiunile din statele lagărului comunist (Angola, Bulgaria, Coreea de Nord, Cuba, Cehoslovacia, Etiopia, Germania de Est, Iugoslavia, Polonia, Nicaragua, România, Viet Nam, Ungaria, Yemenul de Sud), care includea peste 540.000.000 locuitori (din care peste 120.000.000 de mongoli). Fosta URSS conţinea 15 republici unionale care au

383

devenit state independente. Cele foste 15 republici unionale219 (slave: Rusia, Ucraina şi Belarus – aflate sub tutela şi influenţa Moscovei; transcaucaziene: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan – aflate sub influenţa Turciei, Iranului şi Orientului Mijlociu; baltice: Estonia, Letonia şi Lituania – aflate sub influenţa Germaniei, Poloniei şi statelor scandinave; musulmane: Uzbekistan, Kârghistan, Tadjikistan şi Turkmenistan – care sunt sub influenţa Turciei, Iranului şi statelor islamice; latine: Moldova) au încercat să părăsească Marele Imperiu Rus. Puţine au reuşit: statele baltice, evadarea Moldovei a fost un eşec total, Georgia a primit o lovitură „energetică”, Azerbaidjanul a avut parte de un conflict intern şi unul extern întreţinut de Moscova, Ucraina se zbate între fragmentare şi impunerea democraţiei – sub influenţa Occidentului şi Poloniei, statele islamice nu pot părăsi „colosul” deoarece nu au asigurată infrastructura de transport a resurselor de hidrocarburi – aceasta aparţinând administraţiei ruse. Statele caucaziene nu au renunţat la tendinţa de a obţine independenţa. Rusia este conştientă că odată cu evadarea acestor republici din sfera de influenţă a Moscovei pierde importanţa strategică din bazinul Mării Negre şi controlul axei Nord-Sud către Oceanul Indian. Presiunile exercitate asupra acestor state care doresc autodeterminarea a declanşat crize greu de gestionat şi conflicte etnice între populaţiile native şi „pungile cu populaţie rusă” dislocate în aceste teritorii, conform doctrinei staliniste. Transcaucazia sau Caucazul de Sud - reprezintă regiunea care include Georgia, Armenia şi Azerbaidjanul – este zona de contact a unor identităţi culturale diferite (europene şi asiatice) şi a unor interese strategice de tip european, euro-asiatic şi euro-atlantic. Acest mix cultural şi geopolitic este determinant pentru rolul actorilor statali în regiune şi al regiunii în întregul său, în cadrul arenei globale. Atragerea acestui spaţiu în sfera de influenţă a UE sau a CSI ar fi delictă, deoarece:

este posibil ca organizaţia suprastatală să ignore vocaţia obiectivă a acestor state tinere şi opţiunile lor subiective

echilibrele geostrategice ar fi afectate de integrarea Georgiei şi Azerbaidjanului în CSI, dar şi în UE

atragerea către una sau alta din sferele de influenţă presupune construirea sau refacerea încrederii acestor organizaţii regionale, proces care solicită foarte mult timp

împărţirea Transcaucaziei între Europa (UE) şi Eurasia (CSI), respectiv plasarea acestor state sub umbrele de securitate divergente şi cu abordări geopolitice diferite, poate atrage după sine escaladarea conflictelor latente şi generarea unor noi crize internaţionale politico-militare şi umanitare

219 Evgheni Yasin, “The Economic Space of the Former Soviet Union, past and present” în J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet Disintegration), 1994.

384

atragerea către spaţiul NATO a Georgiei şi Azerbaidjanului va avea ca efect reacţii negative din partea CSI şi Iranului

având în vedere resursele energetice şi infrastructura de transport a acestora este posibil să asistăm la formarea unui Commonwealth al Statelor Transcaucaziene, care ar reprezenta, soluţia cea mai realistă pentru etapa actuală de evoluţii geopolitice.

6. Diminuarea influenţei politico-militare

Diminuarea influenţei politice şi militare în spaţiul ex-comunist, în special în zona Balcanilor, Asiei Centrale şi Marea Neagră în favoarea actorilor geostrategici occidentali, avea să atragă după sine şi pierderea controlului asupra unor guverne şi mişcări de eliberare naţională din Asia, Africa şi America Latină.

Procesul de demitificare a fostei URSS s-a extins lent în fostele state socialiste. Populaţiile din Caucaz nici astăzi nu-i acceptă pe ruşi, ucrainenii s-au considerat totdeauna o rasă aparte în fostul imperiu rus şi sovietic, iar “lagărul sovietic“ a fost creat artificial, statele membre fiind atrase în el în mod forţat fără reacţii occidentale pentru stagnarea acestui proces.

Poziţia de leadership ideologic pentru defuncta U.R.S.S., nu au exclus tendinţele de delimitare faţă de politica ex-U.R.S.S. a actorilor statali precum China, statelor din spaţiul ex-iugoslav, statele baltice, Albania, Georgia, România, a statelor "simpatizante" din Africa islamică (Libia, Zimbabwe, Somalia etc.) sau din Asia de Sud-Est (Viet Nam), dar şi a actorilor nonstatali, precum Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (sau unele formaţiuni paramilitare transformate în mişcări şi grupări teroriste din Africa şi Asia), sau guerilele extremei stângi sud-americane ori terorismul roşu din statele Europei occidentale. Exportul revoluţiei roşii a rămas pe umerii Cubei - pentru continentul sud-american şi în Africa: Angola şi provincia Shaba din R.D. Congo, ex-Zair) – preluat mai recent de Hugo Chavez.

Succesul reformelor administraţiei de la Kremlin, consolidarea puterii prezidenţiale şi restabilirea economică, acordarea statutului de „economie de piaţă“ de către SUA şi UE, excelentele relaţii politico-economice cu Uniunea Europeană (cât şi deschiderea dialogului special cu Franţa, Germania şi China), crearea Consiliului NATO-Rusia, reafirmarea orgoliului rus reprezintă „a treia cale“, care readuce în actualitate politica externă a Imperiului Romanovilor. Rusia va reveni în arena internaţională ca putere regională rivală SUA şi China, chiar dacă va declanşa un nou „război rece”, considerat benefic spiritului imperial rus.

7. Limitarea consecinţelor hiperputerii

Politica rusă de limitarea a consecinţelor “hiperputerii” americane sau chiar contestarea acesteia, fără diminua dialogul cu Washingtonul, rămâne totuşi, o

385

preocupare majoră. În noul context internaţional, Rusia consideră, potrivit afirmaţiilor preşedintelui Putin, că legăturile cu SUA sunt „cel mai important factor de stabilitate din lume”. Rusia lui Putin este al doilea furnizor de petrol de pe pieţele mondiale, iar dacă ţinem seama de livrările de gaze la export şi calculăm toate acestea în unităţi convenţionale de combustibil, reiese că Rusia este, la ora actuală, exportatorul de materii prime pe bază de hidrocarburi numărul unu în lume.

Stabilitatea Rusiei este determinată de asigurarea ritmurilor de creştere economică şi de rezolvarea pe această cale a problemelor sociale interne. Principala condiţie a stabilităţii economice şi politice a Rusie o constituie creşterea încrederii populaţiei în conducerea politică a ţării şi influenţa pe care o are oligarhia economico-financiară formată din foşti membri ai serviciilor speciale şi ai „Organizaţiei Felix” (care operează la nivel global, şi au drept ţintă finală transformarea pe termen lung a Rusiei într-o mare putere economică).

Cu ocazia Forumului Economic Mondial de la New York, premierului Mihail Kasianov a anunţat că “ţara sa nu mai solicită asistenţă financiară din partea Occidentului, Rusia devenind o ţară donatoare sub formă de credite – de miliarde de dolari - pentru ţări nevoiaşe, mai ales din spaţiul CSI.”

8. Politica internaţională

Politica internaţională rusă are la bază strategiile elaborate în laboratoarele de cercetări geopolitice şi geostrategice aflate sub directa coordonare a preşedintelui Vladimir Putin. În acest context, a fost elaborată de „strategia de supravieţuire a civilizaţiei Euro-Atlantice în faţa riscurilor şi sfidărilor interne şi externe”. Această analiză pertinentă are la bază următoarele obiective politice: a. recunoaşterea şi fixarea documentară a unităţii şi a componentei tridimensionale a

Civilizaţiei Euro-Atlantice (CEA), prin semnarea de către UE, Rusia şi SUA a Chartei Euro-Atlantice în scopul fixării principalelor clauze şi a lansării Uniunii Euro-Atlantice (UEA) ca organism internaţional.

b. recunoaşterea unităţii Civilizaţiei Euro-Atlantice (CEA) este necesar să aibă ca fundament:

b.1. tradiţiile culturale şi religia creştină; b.2. principiile democraţiei şi folosirea responsabilă, în interesul întregii Civilizaţii Euro-Atlantice, a statelor şi popoarelor în parte, a cetăţenilor lor, a instituţiei drepturilor şi libertăţilor civice şi democratice; b.3. renunţarea la metodele de forţă în soluţionarea conflictelor interne (generate în interiorul civilizaţiei) şi la concurenţă neloială în toate sferele, inclusiv cea ideologică; b.3. răspunderea colectivă pentru soarta Civilizaţiei Euro-Atlantice şi pentru menţinerea poziţiei ei de lider în lume;

386

b.4. recunoaşterea poziţiei de lider istoric şi a răspunderii istorice supreme a celor trei actori principali ai Civilizaţiei Euro-Atlantice – Europa (Uniunea Europeană), Rusia (Federaţia Rusă) şi America (Statele Unite ale Americii), inclusiv răspunderea celor trei subiecţi principali ai CEA pentru teritoriile încredinţate lor istoriceşte: b.5. luarea în seamă a particularităţilor istorice de dezvoltare a statelor membre ale CEA şi transferul răspunderii pentru întemeierea, dezvoltarea şi funcţionarea instituţiilor democratice în diferite zone ale CEA celor trei actori principali ai CEA, în graniţele teritoriilor lor canonice: b.6. concurenţa liberă între cei trei actori ai CEA, păstrându-se acţiunile lor solidare în afara graniţelor CEA; b.7. disponibilitatea CEA pentru relaţii de concurenţă, dar de bună vecinătate cu celelalte civilizaţii, apărându-şi interesele legitime şi menţinerea CEA însăşi pe teritoriile ei canonice; b8. apărarea colectivă a teritoriilor canonice ale CEA de atentatele provocate din afară; b.9 garantarea dezvoltării libere a formaţiunilor teritoriale aparţinând altor civilizaţii aflate în perimetrul teritorial al CEA cu condiţia respectării de către aceasta a principiilor şi normelor morale şi ideologice ale CEA; b.10 posibilitatea aderării la CEA a altor state şi formaţiuni teritoriale pe baza exprimării libere a voinţei popoarelor lor şi cu consimţământul organului legislativ suprem al Uniunii Euro-Atlantice.

c. înfiinţarea Adunării Euro-Atlantice a UEA care ar funcţiona pe baze permanente şi ar avea patru sarcini principale:

c.1. elaborarea Constituţiei UEA; c.2. elaborarea deciziilor, obligatorii pentru toate membrele UEA, cu privire la probleme care privesc interesele membrilor CEA (cel puţin a doi dintre ei); c.3. crearea instituţiilor colective necesare pentru respectarea intereselor comune ale CEA până la adoptarea Constituţiei Euro-Atlantice; c.4. lichidarea organizaţiilor şi structurilor depăşite care nu răspund intereselor CEA ca întreg, dar care continuă să funcţioneze pe teritoriul ei.

d. reprezentanţii Adunării Euro-Atlantice sunt delegaţi de parlamentele membrelor UEA conform următoarelor procente:

d.1. din partea Uniunii Europene – 25 de reprezentanţi; d.2. din partea Rusiei (Federaţiei Ruse) – 25 de reprezentanţi, d.3. din partea Statelor Unite ale Americii – 25 de reprezentanţi, d.4. din partea altor state membre ale UEA, care nu sunt în compunerea celor trei actori principali ai CEA – câte un deputat.

e. orice stat al UEA, care nu este în compunerea celor trei actori principali ai CEA, are dreptul, prin exprimarea liberă a voinţei populare, să adere la unul dintre cei trei actori, pe al cărui teritoriu canonic se află.

387

f. pe teritoriul UEA circulă nu mai puţin de trei valute: dolarul SUA, euro şi rubla rusă. Folosirea unor alte valute (naţionale) este dreptul legitim al membrului respectiv al UEA.

g. acţiunile colective de forţă ale UEA, în afara teritoriului ei canonic, sunt posibile numai dacă pentru ele vor vota cel puţin 75% din reprezentanţii Adunării Euro-Atlantice, în alte cazuri, fiecare dintre cei trei actori principali ai CEA are dreptul să recurgă la asemenea acţiuni ţinând seamă de consecinţele sale şi pe cont propriu, fiind în cunoştinţă că i s-a garantat neutralitatea celorlalţi subiecţi principali ai UEA, dar nu şi susţinerea lor directă.

h. integritatea teritorială şi securitatea naţională sunt garantate oricărui membru al UEA, în cazul oricărui atac provenind din exteriorul Uniunii, de către forţele armate ale tuturor celorlalţi membri ai UEA şi, îndeosebi, ale celor trei subiecţi principali.

i. teritoriul canonic al Europei (Uniunii Europene) este teritoriul Europei cu excepţia teritoriului fostei URSS, dar incluzând teritoriile Estoniei, Lituaniei şi Letoniei.

j. teritoriul canonic al Rusiei (Federaţiei Ruse) este teritoriul fostei URSS cu excepţia Estoniei, Lituaniei şi Letoniei. Din acest teritoriu, de asemenea, nu trebuie să facă parte teritoriile acelor republici din Asia Centrală ale fostei URSS care îşi vor exprima dorinţa să adere la UEA.

k. teritoriul canonic al Statelor Unite ale Americii este actualul teritoriu al SUA. l. elaborarea reformei ONU ţinând cont de crearea Uniunii Euro-Atlantice220.

În contextul evoluţiilor din arena mondială – pe fondul instabilităţii politico-

militare determinat de disoluţia sau scăderea impactului unor organisme transnaţionale, se înfiinţează noi alianţe şi organizaţii internaţionale în scopul menţinerii ordinii globale şi asigurării securităţii mondiale - rolul Rusiei în asigurarea stabilităţii mondiale se manifestă pregnant în următoarele domenii:

controlul armelor de distrugere în masă (nucleare, chimice sau bacteriologice) precum şi a tehnologiei de producere a acestora.

Stoparea crimei organizate, traficului de droguri şi de fiinţe umane.

implicarea în prevenirea riscului de propagare transcontinentală a conflictelor etnice şi sociale determinate de migraţia mondială, deoarece Rusia nu constituie doar o „zonă-filtru” pentru migraţia de origine asiatică ci şi o sursă distinctă de emigraţie,

constituirea unei punţi între islamul asiatic şi creştinismul european, în condiţiile unei reale securităţi obţinute prin liberalism şi multiculturalism/ dialog multicultural,

220 Acest Document a fost publicat sub forma de comentariu în “Rossiiskaia Gazeta”, cotidianul oficial al guvernului de la Moscova, sub semnătura reputatului ziarist şi analist politic Vitali Tretiakov, una dintre cele mai influente voci din mass-media ruse (vezi “Ziua”, 20 aprilie 2004, p. 5).

388

realizarea echilibrelor demografice din zona europeană şi euro-atlantică, deoarece rata fertilităţii în Rusia este mai mare decât în Europa Occidentală şi Centrală, iar nivelul de educaţie şi instruire este ridicat,

promovarea agendei politice în lumea policentrică proiectată de UE, Liga Arabă, China, India şi Japonia, ca variantă realistă la hegemonismul american, în special în spectrul economic şi mai puţin în cel politico-militar

asigurarea echilibrului între superputerile globale: SUA, UE şi China,

consolidarea democraţiei ruse

lupta împotriva oligarhilor. Cu o asemenea strategie este clar că Noua Rusie fundamentată de Putin are

valenţe globale şi se doreşte a fi un factor de stabilitate mondială într-o lume globală.

9. Relaţiile cu spaţiul Nord-Atlantic

La NATO nu s-a pus niciodată semnul egalităţii între tratatele încheiate cu Ungaria şi Ucraina şi un eventual tratat de bază cu Rusia. Susţinătorii tratatului au adus în discuţie teoria, , dependenţei, , economice a României de Rusia, care dacă, chipurile s-ar supăra, ne-ar închide gazele şi conductele de ţiţei. Este o teorie emanată de la propaganda moscovită. Adevărul este ca Rusia este dependentă de România şi nu invers. Partea română virează anual în bugetul Rusiei peste un miliard de euro (suma ce reprezintă diferenţa între importul şi exportul românesc în şi din Rusia). România plăteşte comercial cu bani grei aceste produse energetice (din nefericire plata se face prin intermediul unor firme occidentale şi nu putem beneficia de preţurile reale ale pieţei.

Dacă legăturile dintre SUA, Europa şi Japonia se dezvoltă permanent, cele cu Rusia şi China, au căpătat noi conotaţii, deoarece aceste două state sunt reticente faţă de intenţiile americane. Strategia de afirmare şi consolidare a poziţiei Rusiei şi Chinei ca mari puteri regionale şi atragerea în sfera lor de influenţă a noi actori statali (concomitent cu soluţionarea problemelor interne şi din imediata lor apropiere va avea o abordare indirectă, prin care vor stimula o concurenţă strategică de slabă intensitate cu SUA, în scopul contracarării influenţei SUA în regiunile pe care acestea le consideră ca fiind propriile lor zone de influenţă. Cel puţin pentru deceniul următor. Cu toate că în deceniul următor China şi Rusia nu vor constitui competitori de talie mondială pentru SUA, administraţia americană nu exclude poziţia de parteneri egali cu SUA (theater peer), având în vedere că aceste state deţin arsenale militare importante (rachete balistice intercontinentale), au acces la imaginile prin satelit şi la comunicaţiile planetare, au reprezentanţi importanţi în cadrul instituţiilor internaţionale – sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate – şi prin intermediul acestora ar putea bloca acţiunile iniţiate de SUA care contravin intereselor lor.

389

În relaţiile cu Rusia şi China, SUA folosesc descurajarea politică şi militară (big stick), dar şi puterea de convingere economică şi financiară (dollar diplomacy). În acest joc complex, acţiunile politico-militare americane şi aliate în spaţiul afro-asiatic vor avea la bază o concepţie unică şi în etape succesive, urmărindu-se, pe termen lung, rezolvarea problemelor din Irak, Afganistan, Iran, Siria, Pakistan-India, Arabia Saudită şi statele din Asia Centrală, posibil cu sprijinul celor state şi a sferei de influenţă americane din lumea arabă. Raporturile SUA cu Rusia se vor îmbunătăţii şi dezvolta, urmărindu-se implicarea acesteia în unele iniţiative euro-atlantice, în special, în lupta împotriva terorismului internaţional.

Iar după cum se ştie, singura sursă reală de venituri în valută a Rusiei este exportul ei de produse energetice. De aceea ea nu are cum să ne şantajeze cu oprirea livrărilor atâta timp cât le achităm contravaloarea.

Lipsa unei consistenţe diplomatice a determinat refuzul României de a sprijini Rusia să devină membru plin al Comisiei Dunării, în schimb sprijinul a fost acordat de către Germania.

În esenţă, Rusia actuală nu mai poate fi o putere de care România să se teamă în mod bolnăvicios aşa cum s-a întâmplat până la dispariţia URSS şi nici un stat de al cărui sprijin să avem nevoie imperioasă. Rămâne desigur o mare putere, care s-a refăcut economic, politic şi militar. De aceea se cuvine a fi tratată cu atenţie, dar nu exagerată ci în funcţie de interese.

Se impune imperios să renunţăm la orice atitudine duplicitară şi să scăpăm de complexul de inferioritate faţă de Rusia. În acelaşi context, România – ca partener la Marea Neagră – are datoria să se implice fără rezerve în consolidarea independentei statelor ex-sovietice, prin prezenţa activă a diplomaţiei romaneşti în capitalele acestora (în special în republicile caucaziene - în deplină concordanţă cu strategia NATO şi a Uniunii Europene – dar mai ales pentru interesele vitale ale Romanei în această zonă geopolitică atât de importantă pentru viitor).

În context NATO, SUA nu a abandonat concepţia “zonelor discontinui” – numită doctrina „Linkage” - (dezvoltată de Henry Kissinger ca strategia „Anaconda”) care constă în a uni fragmentele litorale pentru a asigura atlantismului controlul total asupra Eurasiei. În acest context s-au reactivat relaţiile SUA-China, susţinerea opoziţiei iraniene, susţinerea naţionaliştilor –disidenţi din Ucraina şi Belarus (un rol important având şi Polonia), sprijinirea Georgiei şi atragerea în aria de influenţă a statelor islamice din Asia Centrală.

La nivel strategic şi geopolitic Rusia-Eurasia, Federaţia Rusă susţine transformarea statelor din “teritoriile riverane” în aliaţi, infiltrarea strategică în zonele “de litoral” (riverane), încheierea unui pact eurasiatic general sau, cel puţin, asigurarea unei neutralităţi totale şi stricte a unui număr cât mai mare de Rimland-uri ca rezistenţă faţă de Occidentul transatlantic, cu centrul în Rusia, ca viitoare garantă a suveranităţii reale, cu maximum de autarhie politică şi economică.

390

Imperativul suveranităţii geopolitice şi strategice a Rusiei constă nu numai în recuperarea teritoriilor pierdute din “străinătatea” imediată, nu numai în reluarea relaţiilor de alianţă cu ţările Europei de Est, dar şi prin includerea în noul bloc strategic eurasiatic a statelor Occidentului continental (în primul rând blocul franco-german, care înclină spre a se elibera de sub tutela atlantică a NATO proamerican) şi a Estului continental (Iran, India şi Japonia).

10. Noul Imperiu Rus

Pentru Rusia, “coagularea geopolitică a Imperiului” este nu numai una din posibilele căi de dezvoltare, unul din posibilele raporturi dintre stat şi spaţiu, dar şi o garanţie şi o condiţie inevitabilă pentru existenţa unui stat independent, chiar mai mult decât atât, a unui stat independent pe un continent independent. (Alexandr Dughin – consilier pentru geopolitică al premierului Putin)

Doctrinarii liberali ruşi vor să edifice o Rusiei care, istoriceşte, nu a existat niciodată, în care să se instaureze coordonatele culturale occidentale şi, în deosebi ale SUA., care coincide cu linia generală şi logica principială a reformelor liberale. În concepţia “opoziţiei naţional - patriotice” (dominată de comunişti) se doreşte o Rusie care să fie pravloslavnic-monarhistă, ţaristă.

De fapt ce este Federaţia Rusă? Federaţia Rusă este un spaţiu atipic deoarece nu este urmaşa şi succesoarea

URSS, nu este un stat regional, nu este un stat mononaţional, nu reprezintă o federaţie multietnică, nu este o putere militară euroasiatică care să îi confere statutul de jandarmul Eurasiei, nu este un pion pentru proiectele americane ci reprezintă un conglomerat de teritorii fragmentate cu o conducere care se doreşte unică, dar care nu este unanim acceptată în federaţie. De fapt, Federaţia Rusă este o formaţie de trecere într-un proces politic, geopolitic amplu, dinamic şi global.

România, Cehia şi Polonia nu trebuie să reprezinte, în concepţia Moscovei – noul cordon sanitar al spaţiului euro-atlantic (acest spaţiu fiind apreciat ca având popoare şi state mici, înrăite, iresponsabile din punct de vedere istoric, cu pretenţii maniacale şi o dependenţă servilă de Occidentul talasocratic), deoarece existenţa acestor state fictive are sens doar ca zone strategice, susţinute artificial de atlantism şi constituie o barieră între Europa Occidentală şi Federaţia Rusă pentru a nu se realiza Eurasia.

În acest context, Moscova consideră că singura cale de înlăturare a “cordonului sanitar” este reîmpărţirea totală a noilor formaţiuni statale pe baza factorilor geopolitici. Şi nu neapărat anexarea teritoriilor la alte state. Poate fi vorba despre crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă. Formaţiunilor mici, unitare din punct de vedere etnic, cultural şi confesional, le va fi mai uşor să se integreze în blocurile geopolitice mari, iar în prezenţa unor relaţii strânse de alianţă, dintre Rusia şi

391

Europa, noile frontiere nu vor însemna un prag adevărat, o ruptură. Mai mult decât atât, numai lipsa acestui “cordon sanitar” poate să facă aceste relaţii general eurasiatice reale, să transforme spaţiul dintre “Dublin şi Vladivostok” într-o zonă de cooperare eurasiatică, de colaborare şi parteneriat strategic.

În contextul afirmării tendinţelor imperiale ale Rusiei, zona de apartenenţă a României se constituie într-un veritabil şi necesar obstacol în calea penetrării influenţei ruseşti pe direcţiile Balcani - Marea Adriatică. Luând în considerare această tendinţă de extindere a CSI, intervenţia NATO în Iugoslavia este pe deplin justificată, prin câştigarea spaţiului ex-iugoslav şi independenţa statelor baltice, reuşindu-se blocarea accesului Rusiei la mările extra-continentale (Marea Nordului, Marea Adriatică, Marea Mediterană), controlul asupra Mării Negre făcându-se de România şi Turcia (stat membru NATO).

11. Neohegemonia Rusiei

Noua Rusie – între „near abroad" şi o neohegemonie, cu implicaţii majore în „marea tablă de şah” central-asiatică şi sud-est asiatică – va relansa Axa chino-sovietică, pentru a contracara expansiune SUA, UE şi NATO în spaţiul ex-comunist şi cel ex-sovietic. Rusia trădată de Occident s-a repliat în spaţiul „dragonilor asiatici” şi în spaţiul islamic (ambele spaţii fiind legate istoric de Rusia prin statele din Asia Centrală – care reprezintă liantul euro-asiatic şi asul puterii de la Kremlin.

12. Panortodoxismul rus

Legată de panslavism, nu trebuie să neglijăm ideea de panortodoxism. În “Jurnalul unui călător”, Dostoievski devine promotorul mesianismului panslav de sorginte anticatolică şi cu puternice accente antisemite: “Căderea Europei voastre este iminentă. Ceea ce este pe punctul de a se întâmpla va aduce ceva ce nimeni nu şi-a putut imagina. Toate doctrinele lor parlamentare, toate teoriile lor civile profesate astăzi, toată bogăţia acumulată, băncile, evreii - toate acestea vor fi distruse într-o clipită şi vor dispărea fără urmă.”

Rolul de a treia Romă se regăseşte în concepţiile panslaviştilor ruşi, argumentând motivul “translatio imperii”, prin rolul asumat de Imperiul Ţarist după căderea Constantinopolelui.

Dominaţia otomană legitimează rolul Imperiului Ţarist de a se constitui în a treia Romă: “Conform concepţiilor sale politico-spirituale, Rusia nu este numai un stat: ea este o lume specială, o civilizaţie specială, care a moştenit misiunea mondială a Imperiului Roman de Răsărit - misiunea de a rezista Occidentului.” (conform A.Yanov în articolul “The Russian New Right”). Această sarcină mesianică obliga Imperiul Ţarist să elibereze de sub dominaţia otomană, printr-o intervenţie militară salvatoare, popoarele slavo-ortodoxe din Balcani.

392

K. Leontiev în eseurile sale - “Vizantinizm I Slavjastvo”- a proclamat Rusia a treia Romă, spre extazul Imperiului Ţarist, patriarhilor şi anahoreţilor Bisericii Ortodoxe Slave. Rusia, în concepţia sa este moştenitoarea creştinismului de rit bizantin, păzitoarea adevăratei credinţe - în comparaţie cu lumea coruptă a Bisericii Romano-Catolice din Occident. Leontiev consideră că Ivan al III-lea (moştenitor direct al ultimului împărat al Bizanţului), a preluat în heraldică vulturul bicefal ca simbol Bizanţului imperial (un cap cu privea aţintită către lumea păgână din Asia, iar celălalt către lumea coruptă din Occident). Simbolul este o reflectare perfectă a ambiguităţii manifestată de Rusia, privind opţiunile politice şi geopolitice în decursul istoriei. Popoarele asiatice (chinezii, japonezii) aveau să de vină pe rând inamicii Rusiei, iar catolicismul, latinitatea, germanitatea, democraţiile de drept au fost şi vor rămâne ameninţarea din Occident.

Geopoliticanul Aldo Ferrari scrie în lucrarea La Terza Roma: “Utopia neobizantină a lui Leontiev, percepţia sa istorică şi culturală asupra lumii slave şi balcanice se face în numele unui ideal religios (ortodoxia), şi nu în cel al fraternităţii rasial biologice, ideal care anima politica oficială a guvernului rus din vremea sa, politica expansionistă prin excelenţă, de sprijinire necondiţionată, diplomatică şi militară, pentru revendicările popoarelor slave oprimate de otomani (sârbi şi bulgari).”

Pentru Leontiev contează solidaritatea confesională a popoarelor slave, panslavismul mediatic al acestuia fiind unul spiritual-ortodox şi nu politico-rasial. Un alt teoretician panortodox, V. Soloviov, consideră că primatul confesional în reuniunea religioasă a slavităţii se află deasupra proiectului politic de expansiune, determinându-l fatal pe acesta.

F. Maistre scrie, referitor la implicaţiile teoriei panortodoxe în perioada comunistă: “ Accentele lor potenţial religioase, pe care le putem identifica uneori în discursurile lor, nu provin dintr-o mitologizare efectivă a comunismului, dintr-o transformare radicală a lui, ci mai degrabă dintr-o mistificare, prin care te poţi servi de religie de o manieră strict instrumentală, pentru a manipula mai uşor inconştientul colectiv în vederea impunerii unor scopuri politice precise.”

Sovieticii slavofili erau acord cu K. Marx, conform căruia “religia este opium pentru popor”, fiind un instrument de manipulare şi supunere a naţiunilor proletare de confesiune majoritar ortodoxă.

În realitate, persecuţia religioasă sa făcut simţită în tot lagărul comunist, dar ortodoxia - mitul bizantin - era bună atâta timp cât serveau drept legitimitate spirituală schismei politice dintre U.R.S.S. şi lumea capitalistă din Vest.

Din punct de vedere confesional, Moscova consideră că statele ortodoxe au un caracter geopolitic ambiguu - ele aparţin, din punct de vedere geografic, sectorului de sud al Europei Centrale, iar cultural şi confesional - Rusiei, Eurasiei.

România reprezintă modelul tipic care uneşte direct arealele ortodoxe cu Eurasia, iar singurul inconvenient pentru a integra definitiv aceste teritorii (România şi Moldova) în Rusia îl constituie factorul lingvistic şi apropierea geopolitică de regiunile catolice. Se consideră că prin România, Republica Moldova şi Ucraina

393

Centrală trece o fâşie neîntreruptă, populată de popoare ortodoxe, care uneşte pământurile Rusiei cu Serbia, avanpostul Eurasiei în Balcani.

Geopoliticienii ruşi consideră că este în interesul Eurasiei, ca teritoriul românesc să se transforme într-o regiune strategică şi culturală unitară - de fapt într-o singură ţară, rolul Moscovei fiind de iniţiatoare a integrării moldo-române; pusă de la bun început sub semnul ortodox şi eurasiatic. Totodată, se consideră că este important ca enclava ortodoxă românească, din est şi din vest, să unească popoarele ortodoxe slave - ucrainenii şi sârbii -, asigurând în felul acesta continuitatea integrării teritoriale, bazată nu atât pe particularităţile etnice, cât pe cele confesionale şi pe înrudirea culturală.

13. Panslavismul

Panslavismul este o doctrină politic şi culturală apărută în secolul al XIX-lea în estul Europei. Doctrina susţine originea etnică comună a diferitelor popoare slave din estul şi centrul Europei. Pansalvismul susţine unirea acestor popoare, având ca scop realizarea unor obiective culturale şi politice comune. Doctrina panslavistă constituită iniţial, în jurul anului 1830, ca o mişcare de organizare şi protejare a culturii slave în faţa extinderii otomane şi habsburgice, a căpătat ulterior valenţe politice vizând unificarea tuturor popoarelor slave.

Mişcarea panslavistă includea, iniţial, oameni de cultură, intelectuali de origine slavă din statele care vizau, în aceea perioadă de timp, conturarea şi păstrarea identităţilor naţionale. Sub aceste deziderate mişcarea panslavistă, în încercarea de a stimula unitatea slavilor, a iniţiat studierea etnografici, folclorului şi a dialectului matern al popoarelor slave, având drept scop apropierea culturală dintre acestea. Praga a devenit primul centru panslav de studiere a istoriei şi filologiei slave. Accentele politice ale mişcării panslave s-au făcut simţite începând cu iunie 1848 - în perioada în care Imperiul Habsburgic era slăbit de revoluţie -, la convocarea congresului la Praga de către istoricul ceh Frantisek Palacky, la care au participat reprezentanţi ai naţiunilor slave (Boemia, Polonia, Croaţia, Dalmaţia, Silezia şi Serbia) aflate sub dominaţie austriacă, propunându-şi constrângerea împăratului să transforme monarhia într-o federaţie democratică.

Deşi congresul nu a obţinut rezultatul scontat, mişcarea a rămas activă, din anul 1860 devenind populară în special în Rusia (care reprezenta pentru mulţi slavi un şanţ de protecţie împotriva celor două mari imperii opozante Imperiului Ţarist - Imperiul Otoman şi Imperiul Austro-Ungar).

Testamentul ţarului Petru cel Mare (cunoscut prin ţelurile expansioniste în Asia şi Europa) avea să ducă la modificarea bazelor teoretice ale mişcării panslave. Conceptul slavofil conform căruia Europa de Vest devenise falimentară din punct de vedere spiritual şi cultural - dădea întâietate Rusiei - ca misiune istorică - în procesul de revigorare a Europei prin dominare politică. Această misiune, în viziunea panslaviştilor, nu putea fi îndeplinită fără sprijinul popoarelor slave, care trebuiau

394

eliberate de sub dominaţia otomană şi austro-ungară şi reunificate într-o federaţie slavă dominată de Rusia.

Congresele panslaviste care au urmat (Moscova 1867, Praga - 1908), consfinţeau dreptul Rusiei asupra Europei, evenimentele următoare demonstrând ravagiile implicaţiilor ruse în viaţa Europei.

În perioada de până la primul război mondial, panslavismul a avut drept scop eliberarea slavilor non-ruşi de sub dominaţia otomană, austro-ungară şi germană. Războiul ruso-turc (1877-1878) declanşat de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei pentru protejarea slavilor asupriţi din Balcani, a avut la bază influenţele mişcării panslaviste, Rusia - singurul stat slav independent din Europa acelor timpuri - folosindu-se de mişcarea panslavă pentru realizarea dezideratelor politicii expansioniste (de ducere la înfăptuire a Testamentului lui Petru cel Mare).

Ideologia naţionalistă sârbă (caracteristică secolului al XIX-lea) a promovat ideea potrivit căreia poporul sârb era cel mai important grup naţional din Balcani, iar viitorul Europei de Sud-Est depinde de el, în concepţia acesteia, nucleul unificator al tuturor slavilor l-ar constitui viitorul stat sârb. Din aceea perioadă existau tendinţe de respingere faţă de locuitorii regiunilor Croaţia şi Slovenia catolică, care - în concepţia naţionaliştilor sârbi - erau loiali faţă de habsburgi, având aceeaşi religie ca ei.

Sârbii consideră şi în prezent că ortodocşii ruşi sunt cu adevărat slavi, având obligaţia morală să continue tradiţiile cu Rusia - ceea ce îngreunează integrarea fostului spaţiu iugoslav în civilizaţia occidentală.

La Congresul de la Praga din 1906, în pofida eforturilor de revigorare a mişcării panslave, nu s-a ajuns la un consens pentru o colaborare efectivă, rivalităţile naţionaliste dintre popoarele slave alternând mişcarea până la cel de-al doilea război mondial. Şi cum lumina venea de la Moscova - care activase mişcarea panslavă în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale - fostele teritorii care au pus bazele mişcării (Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Iugoslavia, la care se adăugau arbitrar, fără nici o noimă România şi Ungaria) s-au unificat pentru construirea comunismului.

După căderea zidului Berlinului, statele non-slave din compunerea Iugoslaviei (Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia) se rup de Belgrad, iar în 1999 - în urma conflictului din Kosovo - Iugoslavia anunţă aderarea şa Trilaterala Rusia - Belarus - Ucraina.

Panslavismul - în actuala conjunctură sud-est europeană - rămâne suspendat între utopie şi realitate, ancorat însă într-un mediu politic de a transpune în realitate tendinţele imperiale ale Ţarului Petru I. Pragmatismul Moscovei - vizavi de efectele avute pe plan mondial de scenariile celor doi - stopează excesele războinice şi ultranaţionaliste ale acestora. Anumite idei slave au constituit legitimitatea spirituală pentru expansiunea ţaristă către Occident în numele comunităţii etnice şi confesionale între ruşi şi slavii meridionali (bulgarii, sârbii). În prima generaţie de teoreticieni principali ai curentului panslavist s-au numărat Alexis Khomiakov, Ivan Kirienski, Aksanov R. Fadatiev şi Nicolai Yakovlievici

395

Danilevski. Ideile lor fac trimiterea la un fel de program politico-spiritual care prevedea cucerirea Constantinopolelui şi constituirea unei mari federaţii de popoare slave sub egida Rusiei.

Francois Maistre în articolul “Le panslavism a la vie dure”, apărut în revista Elements, scria: “ În secolul al XIX-lea, toată viaţa intelectuală rusă a fost profund marcată de cearta între occidentalişti (zapadniki), partizani ai integrării progresive a Rusiei în civilizaţia Occidentului, şi slavofili sau panslavişti, care au încercat să redefinească identitatea rusă, etapă prealabilă, în ochii lor, unei viitoare expansiuni a Rusiei.”

Perioada instaurării bolşevismului şi crearea U.R.S.S. a dus la slavizarea marxismului. Profesorul M. Arguski - emigrat în Israel - afirma că Lenin practica un dublu discurs politic: marxist în formă şi panslavist în conţinutul spiritual. Comuniştii ruşi, în concepţia sa, au încercat să transforme Rusia într-un leadership al revoluţie mondiale în baza unor idei panslaviste.

Naţional-bolşevismul viza de fapt dominaţia mondială prin resuscitarea unor tendinţe panslaviste camuflate în terminologie comunistă, disimulând o continuare a unor proiecte geopolitice mult mai vechi şi mai profunde.

La rândul său, N. Kramzin susţine că experienţa socialistă în Rusia a presupus o rusificare obligatorie a bolşevismului, prin intermediul puterii autocratice, absolute, centralizate, cu centrul la Moscova. Sub Brejnev, K.G.B.-ul avea reţele speciale de control şi orientare a “pasiunilor naţionaliste” din lagărul comunist.

Efuziunile naţionaliste din aceste ţări erau permise atâta timp cât serveau proiectului sovietic de dominaţie şi cât timp contribuiau la destabilizarea Occidentului. Naţional-comunismele locale se justificau atâta timp cât gravitau structural pe orbita economico-strategică impusă de Moscova sovietică, negând civilizaţia şi realizările vestice în timp ce proslăveau dezumanizarea din lagărul comunist.

În peisajul culturii naţionale ruseşti există o prosperă tradiţie intelectuală anti-occidentală, care afirmă ascendenţa asiatică a poporului rus, nobleţea de sorginte turanică a acestuia. Brianchnaniov afirma în urmă cu două secole: “ Ţăranul rus este mult mai aproape de ţăranul chinez, de mongoli, de anahoretul tibetan, de paria hindus, decât de ţăranul occidental.”

Trăsăturile asiatice din psihologia colectivă rusă au drept cauză un anume fel de a percepe spaţiul, dependenţi de configuraţia geografică a stepei care influenţează şi generează în mentalitatea acestuia tendinţe expansioniste - determinate de imensitatea stepei pe care o domină cu patos şi sălbăticie. Expansiunile din antichitate şi cele din secolul al XX-lea se leagă asemeni unei punţi în timp, determinate de instinctul incisiv de dominaţie a teritoriilor şi popoarelor moştenit de la popoarele nomade ale antichităţii.

Marchizul de Custine caracteriza expansiunea rusă: ”Dacă vreodată ruşii ar izbuti să stăpânească Apusul, nu l-ar dirigui de la distanţă, cum au făcut vechii mongoli, ci, dimpotrivă, nu ar cunoaşte grabă mai mare decât aceea de a scăpa din câmpiile lor îngheţate şi, fără să-şi imite foştii stăpânitori, tătarii care îi exploatau pe slavi, tributarii

396

lor de departe - clima din ţinuturile Moscovei, îi înspăimântă până şi pe mongoli - moscoviţii ar ieşi grămadă din ţara lor, de îndată ce li s-ar deschide calea spre alte meleaguri.”

Lebendraum-ul ruşilor reprezintă o necesitate organică dictată de condiţiile climaterice, de solitudinea hibernală şi exasperantă a stepei.

Caracterizat astfel, expansionismul rus este pretutindeni prezent pe arena politică europeană, cu binecunoscuta sa insolenţă, mizând pe “misiunea” universală de pacificare conform unui standard unic. Acest proces de expansiune imperială este urmarea importului de modele socio-economice şi politice occidentale, ce au dus la emanciparea istorică, şi au consolidat puterea Rusie ţariste, ajungându-se la impunerea puntelor de vedere prin forţa militară. Istoria a demonstrat acest lucru în mai multe rânduri. Forţa militară rusă, deşi în declin, reprezintă şi astăzi un real pericol. În această situaţie critică pentru Moscova, a fost redeşteptat spiritul panslav, o serie de oameni politici, intelectuali, geopoliticieni şi teoreticieni ruşi şi slavofili readaptând la condiţiile concrete din Europa doctrina panslavistă.

Geopoliticianul K. Hausofer consideră panslavismul ca o componentă a pan-ideilor (Pan-Gedanken)de pe continentul european al sfârşitului de mileniu, arătând că o rasă nu reprezintă numai entitatea biologică în sine, ci şi un summum de percepţii geo-psihice şi spirituale în continuă expansiune şi devenire. Minorităţile etnice se solidarizează în jurul unui centru ideatic al comunităţilor înrudite (latinitatea, germanitatea, slavitatea), solidaritate care prin degenerare poate fi instrumentată politic şi geopolitic.

O serie de cercetători europeni ai slavisticii - printre care se numără C. Ferenczy, H. Dahm, A. Ferrari, D. Grohl şi W. Goerdt - consideră că în evoluţia istorică europeană, tendinţa panslavistă a influenţat, sub o formă sau alta, doctrinele referitoare la ideea naţională rusă, cu implicaţii majore asupra gândirii geopolitice.

14. Eurosianismul Rus

Geopolitica rusă, orientată spre eurasianism, a promovat şi promovează nostalgia imperială în încercarea de a convinge elita politică mondială actuală că destinul Rusiei este acela de „reconstituire a Marelui Spaţiu” prin readucerea în sfera sa de influenţă strategică, politică şi economică a spaţiilor eurasiatice pierdute în anumite perioade istorice.221. Alexandr Dughin manipulează, la rândul său, sub tutela Kremlinului printr-o pretinsă modernizare a „schemei geopolitice a puterilor continentale contra puterilor maritime”222, folosindu-se de propaganda rusă actuală.

221 Alexandr Dughin, op.cit., pp. 66-67. 222 Idem, p. 76.

397

Mesianismul occidental supraevaluat de unii analişti şi oameni politici223, contestat de alţii224, a determinat schimbări majore prin consecinţele istorice pe care le-a avut asupra fenomenului politic din spaţiul eurasiatic, având punct terminus terminarea războiului rece. Efectul total a fost compromiterea ideologiei şi sistemului comunist în spaţiul est-european. URSS a renunţat la statutul de superputere şi apoi s-a prăbuşit prin implozie. A dispărut bipolarismul şi odată cu el "echilibrul precar" şi ordinea care a rezultat din confruntarea Est-Vest, spaţiul euroatlantic a intrat într-o perioadă de tranziţie profundă către o nouă arhitectură de securitate generată de mutaţiile intervenite în raportul de putere, motorul acestuia fiind SUA.

Teoria Euroasianismului a afectat foarte mult stabilitatea unor state din zona asiatică. Printre victimele acestei teorii se află Afganistanul, destabilizat şi în prezent. Ieşirea la mare a fostei URSS prevedea destabilizarea Afganistanului (care nu a reuşit în totalitate, datorită intervenţiei şi susţinerii occidentale) şi a Pakistanului (care nu a putut fi pusă în practică deoarece a avut loc disoluţia URSS). Încercarea de reconstituire a Marelui Spaţiu s-a făcut cu forţa armelor, dar a fost un fiasco pentru Moscova. Au rămas în urmă conflictele nerezolvate din spaţiul islamic, susţinute financiar şi militar de către URSS. Versiunea slavofilă a eurasiatismului are drept premise poziţia geopolitică a Rusiei şi particularităţile care o individualizează atât în raport cu Vestul, cât şi cu Estul. Unul dintre reprezentanţii eurasiatismului, membru al Academiei Ruse de Ştiinţe ale naturii, subliniază: “Poziţia geopolitică a Rusiei este nu numai unică, ea este realmente decisivă atât pentru ea însăşi, cât şi pentru lume…Fiind situată între cele două civilizaţii, Rusia a fost o verigă esenţială între ele, a asigurat un echilibru civilizat şi o balanţă mondială a puterii”.

Slavofilii consideră că imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este “organic”, întrucât este generat şi întreţinut de o arie geopolitică comună, de o economie comună şi de cerinţe de securitate comune. El nu ar fi altceva decât expresia politică a unei “entităţi culturale polietnice” în care “grupuri de popoare şi naţionalităţi au coexistat paşnic”.

Este interesant cum văd slavofilii renaşterea Rusiei. În primul rând, prin întărirea autorităţii centrale, care ar putea garanta un statut respectat al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte şi fenomene arbitrare. În al doilea rând, prin “filtrarea” foarte atentă a influenţei occidentale, prin afirmarea filonului cultural clasic alcătuit din valori ortodoxe şi slavone. Occidentul este perceput ca

223 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I-II, Bucureşti, 1992-1994; Robert S.Litwak, Detente and the Nixon Doctrine American Foreign Policy and the Persuit of Stability, 1969-1976. Cambridge University Press; Henry Kissinger, White House Years, traducere Anne-Marie Codrescu, Documentare AISM, Bucureşti, 1987. 224 Alvin şi Heidi Toffler, Război şi Anti-Război, Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Traducere de Mihnea Columbeanu, Bucureşti, 1955, p. 279; From Globalism to Regionalism; New Perspectives on U.S. Foreign and Defense Policies, Ed. Patrick Cronin, National Defense University Press Washington D.C., Traducere AISM, fond documentare, 1996, p. 9.

398

un rival, ca o ameninţare. De aceea slavofilii se şi opun integrării Rusiei în instituţiile economice politice şi militare occidentale, întrucât procesul integrator ar putea restrânge suveranitatea naţională; ca alternativă, reprezentanţii acestei orientări propun o întoarcere la resursele proprii, la modelele şi principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evoluţiei sale istorice. În ceea ce priveşte politica externă, slavofilii recomandă ca prioritate protejarea minorităţii ruse din fostele republici sovietice, precum şi revenirea la sistemul de alianţe tradiţionale, constând în relaţii strânse cu Serbia, cu ţările arabe, Cuba, Coreea de Nord, India (A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”).

Influenţa politică a slavofililor este redusă, întrucât adepţii săi nu au acces direct la nivelul efectiv al luării deciziilor; nu acelaşi lucru se poate spune despre influenţa lor intelectuală, considerabilă dacă avem în vedere că partizanii săi sunt grupaţi în jurul unor ziare şi reviste cu ecou în viaţa publică a Rusiei, precum “Den”, Naş Sovremenik”, Maladaia Gvardia”.

15. Neoeurasiatismul

Dacă Gumilov şi Saviţkii s-au “abţinut“ în promovarea concepţiilor geopolitice pe baza imaginii lumii de până în 1989, Alexandr Dughin a promovat şi dezvoltat geopolitica rusă concretizată în „curentul neoeurasianismului". Reluând teoria amiralului MacKinder privind „heartland”-ul, Dughin consideră că Eurasia este la fel de importantă ca şi Rusia - deoarece Rusia are o poziţie centrală în acest imens spaţiu continental. Plecând de la această abordare Alexandr Dughin apreciază că vocaţia poporului rus este cea de element coagulant al unui vast imperiu, ce ar cuprinde, pe lângă statele desprinse din U.R.S.S. şi statele Europei Centrale şi de Est, statele vestului european „eliberate de sub tutela atlantică a S.U.A.” (în cadrul N.A.T.O.), dar şi sudul şi estul Asiei, respectiv Iranul, India, China şi Japonia. Chiar dacă bipolaritatea nu este acceptată de Kremlin, geopoliticianul rus consideră că logica procesului geopolitic presupune confruntarea dintre polul oceanic, identificat prin S.U.A. şi cel terestru, identificat prin Rusia225. Realizarea acestui echilibru are la bază realizarea axelor Moscova - Berlin - Tokyo şi Moscova - Teheran.

Neoeurosianismul presupune cooperarea abilă a Rusiei cu Occidentul pentru păstrarea statutului de stat cu areale continentale eurasiatic care nu aparţine nici Europei şi nici Asiei. Acest deziderat se poate realiza prin: - păstrarea influenţei asupra „străinătăţii sale apropiate” (spaţiul ex-sovietic) este

necesară pentru reafirmarea Rusiei ca mare putere; - cooperarea cu Occidentul este necesară pentru dezvoltarea economică şi

tehnologică a Rusiei, cât şi pentru evitarea izolaţionismului în cadrul sistemului internaţional;

- păstrarea unicităţii culturale şi geografice a Rusiei este necesară pentru

225 În lucrarea Fundamentele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei, 1997, Arktogheea, Moscova, 600 p., publicată cu consultanţa Academiei Militare a Federaţiei Ruse.

399

conservarea statutului de mare putere eurasiatică, dat fiind destinul său geografic este de a „sta călare pe două continente, Asia şi Europa, neaparţinând nici unuia în acelaşi timp”.

Pentru adepţii eurasiatismului post-sovietic, misiunea strategică a momentului este construirea unei “alternative geopolitice la atlantism”. Direct sau indirect, demersurile lor vizează acest obiectiv. Obiectiv discutat nu în termeni politici mărunţi, ci în cei atotcuprinzători ai marilor spaţii. Apare mai puţin important dacă această alternativă va lua forma unei Mitteleurope dominată de Germania, a Asiei centrale unificate sub semnul Revoluţiei islamice, sau a blocului Extremului Orient construit în jurul Chinei. În orice caz, predilecţia eurasiatismului de a discuta alternativa la atlantism în termenii marilor spaţii îl apropie foarte mult de geopolitică şi îl sileşte să ofere o astfel de perspectivă privind tratarea şi dezlegarea problemelor cu care se confruntă Rusia.

16. Sistemul geopolitic vechi al Mării Negre

Accesul la mare al unui stat a fost unul din factorii determinanţi în realizarea strategiilor geopolitice. Această necesitate a fost, este şi va fi pe deplin justificată, deoarece a fost dovedită de experienţa conflictelor regionale şi mondiale.

Poziţia maritimă este studiată în cele două forme ale sale: a regiunilor de coastă sau a poziţiei insulare. Poziţia de coastă a României este caracterizată de ieşirea la Marea Neagră, forma geometrică a ţărmului fiind concavă. Această poziţie geografică joacă un rol important din punct de vedere geopolitic, deoarece oferă o mare deschidere la o zonă activă şi influentă. Poziţia maritimă a României conferă deschiderea către două strategii militare, terestră şi maritimă, prin urmare ele vor coincide mereu cu zonele de influenţă externă. La scară regională, această poziţie geografică armonizează strategiile geopolitice şi militare. Prin urmare nu trebuie confundate obiectivele strategice cu punctele strategice.

În prezent, geografii iau în considerare, în analiza politică a lumii, toate legăturile regionale, naţionale, continentale; cele patru poziţii geografice cărora le acordă atenţie sunt după cum urmează: - poziţia - pivot, care este în fapt tocmai poziţia centrală sau terestră; - poziţia periferică, de margine, care este poziţia de coastă şi care este de obicei

un loc de conflict; - poziţia exterioară, care coincide cu poziţia insulară şi care are rolul unei cap

de pod militar; - poziţia strategică, care este de importanţă istorică.226

Sistemul geopolitic pontic este cel mai vechi sistem geopolitic din Europa, de o însemnătate strategică deosebită pentru România şi pentru statele riverane. În

226 Pentru mai multe informaţii cu privire la poziţiile geografice, vezi Shokufi, Hossein, Filosofia geografiei¸ pp. 243-246.

400

ultimii ani, Marea Neagră a devenit o realitate pentru comunitatea euroatlantică. Aceste atuuri oferă României rolul de poartă comercială sud-estică, rol similar

cu cel al Olandei care este considerată poarta nord-vestică a Europei, prin: - constituirea zonelor libere economice Sulina, Constanţa Sud-Agigea şi

Basarabi la Marea Neagră, Galaţi, Brăila şi Giurgiu pe Dunăre, precum şi a celei realizate la frontiera de vest, cu Ungaria: Curtici-Arad;

- conectarea României la reţeaua internaţională de transport a resurselor de gaze naturale şi petrol prin magistralele Iran - Europa Centrală şi Caucaz - Europa Centrală, fapt care va asigura o siguranţă ridicată şi independenţă energetică (şi prin centrala nucleară de la Cernavodă);

- schimburile comerciale se realizează, în principiu de-a lungul litoralului de vest şi de nord: Burgas şi Varna în Bulgaria, Constanţa în România, Odessa şi Crimeea în Ucraina şi Novorossiisk în Rusia;

- traficul comercial în Strâmtoarea Bosfor este de valoare apropiată cu cele din Panama şi Suez, iar dezvoltarea exporturilor de produse petroliere ale CSI vor reactiva portul Constanţa ca cel mai mare port la Marea Neagră şi, posibil, refacerea flotei comerciale româneşti;

- libertatea de navigaţie în strâmtorile turceşti a constituit întotdeauna o preocupare importantă a Rusiei şi renegocierea, care a avut loc în Turcia, a Convenţiei de la Montreaux (1936) nu a fost acceptată de Moscova. Totuşi, Turcia, invocând securitatea navigaţiei şi protecţia mediului marin, solicită ca exporturile petroliere din CSI să nu se realizeze prin Strâmtori. Ca atare, Ankara propune o conductă care să lege câmpurile petroliere din Caucaz cu un port mediteranean, deci turcesc;

- trecerea sub controlul turcesc a unei părţi a exporturilor energetice nu pare a fi pe placul Moscovei;

- navigaţia liberă prin Strâmtori nu se va putea desfăşura dacă ieşirea spre Marea Mediterană, respectiv prin Marea Egee, nu va cunoaşte o anumită libertate. Acest element este esenţial în diferendul greco-turc privind delimitarea zonelor de suveranitate maritimă, precum şi în revendicările Ankarei faţă de anumite insule greceşti situate în apropierea litoralului turcesc. Dacă Marea Neagră a putut fi considerată un câmp de bătălie în marile confruntări dintre Est şi Vest, ea va deveni spaţiul colaborărilor locale şi regionale;

- chiar dacă în prezent se manifestă conflicte locale, cum sunt cele din partea orientală a zonei, dintre Armenia şi Azerbaidjan, dintre Georgia şi Rusia în problemele abhază şi osetă, fără a vorbi de cel kurd din Anatolia, această regiune, un veritabil mozaic etnico-religios, care, de-a lungul istoriei, s-a aflat în calea imperiilor (otoman, ţarist, persan, sovietic) a cunoscut odată cu dispariţia ultimului, libertatea pentru toate naţiunile. Nici Federaţia Rusă, nici Turcia şi nici Iranul nu pot rămâne insensibile. Această regiune este, totuşi, o zonă de legătură între Est şi Vest, de la Marea Neagră la Asia Centrală, dincolo de Marea Caspică şi

401

între Nord şi Sud, de la lumea slavă până în Golful Persic. Totodată, Marea Neagră este (potenţial) foarte bogată în hidrocarburi. Ţările din vestul Bazinului pontic au fost supuse incertitudinilor atât economice, cât şi politice, legate de consecinţele războiului din Iugoslavia (în special pentru Bulgaria şi România) şi, pe de altă parte, de modificările teritoriale regionale apărute ca urmare a dispariţiei URSS şi a Pactului de la Varşovia (Ucraina şi Rep. Moldova). În acest context geopolitic perturbator apare clar că miza cea mai importantă şi deci de valoare strategică, o constituie dominaţia asupra Mării Negre.

- pentru România, dezvoltarea relaţiei Marea Caspică - Marea Neagră - Marea Mediterană este vitală din punct de vedere economic şi comercial, această perspectivă poate fi de amploare în relaţiile statului nostru cu lumea occidentală, prin dezvoltarea navigaţiei maritime şi fluviale.

Potrivit specialiştilor politico-militari francezi, Rusia nu a abandonat

niciodată proiectul său de „a deschide o fereastră" spre sud. Rivalităţile actuale ruso-ucrainene privind viitorul Flotei Mării Negre şi a bazelor sale militare nu au altă miză decât autoritatea asupra acestei mări. Ucraina doreşte să obţină dominaţia asupra resurselor maritime, în timp ce Rusia nu vrea să piardă singurul său mod de acces spre „mările calde".

Pătrunderea puterilor occidentale în spaţiul ponto-caucaziano-caspic, în special după diminuarea tutelei ruseşti, a declanşat un aflux de companii transnaţionale în acest spaţiu, odată cu declanşarea conflictelor majore din lumea arabă. „Politica resurselor energetice” devine preocuparea principală a promotorilor politicii globale aplicate de deţinătorii polilor de putere. În acest „război energetico-economic”, Rusia, ca de altfel România, Bulgaria, Turcia şi Georgia, caută noi alternative. Din nefericire, alianţa panslavă a făcut ca Rusia să aleagă Burgas şi nu Constanţa!

Statele caucaziene arată interes şi altor forme de colaborare regională cum este Zona economică a Mării Negre, lansată de Turcia în 1991 sau Ţările riverane Mării Caspice, cu care doresc să colaboreze, iar Azerbaidjanul face parte din E.C.O., organizaţia de cooperare economică fondată de Iran, Pakistan, Turcia şi care grupează toate statele musulmane din sudul fostei U.R.S.S. Cu toate acestea întreaga regiune va rămâne, fără îndoială, sub influenţa rusă. Moscova este mereu prezentă la principalele negocieri aflate în curs asupra conflictelor regionale (numeroase mandate internaţionale au fost încredinţate armatei ruse) şi este de presupus ca îşi va urmări propriile interese economice în acest spaţiu. Aceste dispute impuse de situaţia geopolitică complexă a Mării Negre, dar şi de intenţia Turciei de a consolida un bloc pan-turanic (cu scopul nedeclarat de a îndepărta Rusia din Caucaz), a determinat Rusia să se apropie foarte mult de Iran. Această evoluţie ar putea crea conflicte cu consecinţe nedorite asupra spaţiului geopolitic ponto-danubiano-carpatico-balcanic, cu repercursiuni şi asupra României şi Bulgariei.

402

17. Sistemul geopolitic Sud-Est European şi zona extinsă a Mării Negre

Zona lărgită a Mării Negre aparţine Europei de Sud-Est, dar spre deosebire de zona Balcanilor de Vest, care este încă marcată de efectul de falie strategică, această regiune se caracterizează prin posibilitatea realizării optime a unei confluenţe geostrategice, cu rol dinamizator ce poate avea ca efect, benefic, ridicarea din punct de vedere, economic (îndeosebi energetic) a zonei în procesul integrării europene.

Statele riverane Mării Negre sunt, din punct de vedere geoistoric, state europene. Datorită contextului politico-militar de la finele celui de al Doilea Război Mondial, regiunea Mării Negre a fost plasată în zona periferică a Europei, ignorându-se valoarea geostrategică a potenţialului de nod de legătură euroasiatic. Nodul intermodal este dat de intersecţia axelor geostrategice, energetice, culturale şi religioase din Europa către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu Extins, fiind foarte important în ecuaţiile organizaţiilor euro-atlantice, ruseşti şi asiatice.

Factorii adiţionali care determină creşterea importanţei bazinului pontic, sunt: - constituirea statelor riverane într-un front comun de luptă împotriva

terorismului şi în prevenirea, stoparea şi devierea ameninţărilor teroriste îndreptate împotriva Europei;

- aderarea la NATO a statelor riverane bazinului pontic (Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Azerbaidjan);

- atragerea statelor din Caucaz şi Asia Centrală în PfP; - stabilirea a patru arii de colaborare în parteneriatul UE-Rusia; - implementarea principiilor democratice în Georgia, Ucraina, Republica

Moldova, Armenia şi Azerbaijan, în scopul propulsării acestora în structurile euro-atlantice;

- exploatarea comună a potenţialului economic al Zonei Lărgite a Mării Negre, mai ales în domeniul resurselor energetice şi dezvoltării infrastructurii de tranzit, demonstrat de numeroasele proiecte de transport energetic.

- Promovarea dialogului extins în scopul asigurării stabilităţii, securităţii şi colaborării regionale, cu efecte benefice pentru UE şi NATO.

Toate acestea reprezintă soluţia pentru definitivarea stabilităţii, dezvoltării

economice şi propulsarea acestei regiuni, de mare importanţă geopolitică, spre centrul noului spaţiu politic şi de securitate european.

Acest parteneriat reprezintă cadrul legal pentru derularea procesului de integrare, de promovare a identităţii şi care să faciliteze sinergia. În acelaşi timp va avea ca rezultat creşterea încrederii reciproce dar şi promovarea proiectelor regionale pragmatice pentru rezolvarea necesităţilor impuse de regiune. Parteneriatul statelor riverane Mării Negre reprezintă o platformă de cooperare şi angajare, fiind un proces de interacţiune avansată, la diverse paliere, sub directa diriguire a statelor partenere, cu sprijinul şi coordonarea comunităţii euroatlantice.

403

Acest parteneriat are ca scop final transformarea regiunii pontice într-o zonă de state suverane, consolidate, cu economii de piaţă viabile, care se bucură de sisteme instituţionale transparente şi proactive, prin proiecţia valorilor comune.

Obiectivele Parteneriatului statelor riverane Mării Negre sunt: - Importanţa menţinerii stabilităţii politico-sociale în paralel cu implementarea

transformărilor democratice şi a aspiraţiilor europene în regiunea Mării Negre;

- promovarea intereselor regionale având ca fundament cooperarea interstatală, bazată pe solidaritate şi transparenţă;

- relansarea pieţei economice regionale a statelor pontice, interconectată la piaţa economică europeană;

- generarea unor noi strategii în scopul prevenirii conflictelor şi gestionarea operativă a crizelor, în conformitate cu legislaţia comunitară, în scopul evoluţiei pozitive a oportunităţilor de dezvoltare în context multilateral;

- dezvoltarea şi intensificarea intensificarea cooperării universitare şi academice, ca investiţie pe termen lung în securitatea regională;

- ascendenţa sinergică privind eforturile actorilor statali din regiune şi din spaţiile comunitar şi nord-atlantic, în scopul promovării stabilităţii democratice regionale.

18. Proiecte de tranzit energetic pentru România

Presiunile geopolitice exercitate de singurul furnizor de hidrocarburi către Europa au impus generarea de proiecte internaţionale, ca alternativă la resursele energetice euroasiatice ruse. Printre aceste proiecte, care includ şi România, amintim: proiectul NABUCCO, Oleoductul Constanţa - Trieste şi deschiderea unui terminal de gaze lichefiate la Constanta, în colaborare cu Qatarul, dar şi includerea ţării noastre în realizarea proiectului rusesc South Sream.

19. Proiectul Oleoductului Constanţa - Pančevo – Trieste (Pan

European Oil Pipeline)

Acest proiect reprezintă realizarea unei rute alternative de aprovizionare care impune înfiinţarea unei companii multinaţionale de dezvoltare a acestuia. În conformitate cu datele oferite de Hill International Consortium, în urma realizării studiului de fezabilitate pentru partea de conductă care va traversa România, beneficiile pentru România pe o durată de 20 de ani vor fi, în funcţie de capacitatea de tranzit care se va stabili: 2, 27 miliarde dolari pentru varianta de capacitate de 40 milioane tone/an, 3, 1 miliarde dolari pentru varianta de capacitate de 60 milioane tone/an, 4, 39 miliarde pentru varianta de capacitate de 90 milioane tone/an. Comitetul interstatal este compus din România, Serbia şi Croaţia, Italia şi Slovenia având statutul de observatori cu drepturi depline. Piaţa avută în vedere este cea a Uniunii Europene, iar prin conectarea la TAL (Trans Alpine Pipeline Network) se au

404

în vedere pieţele din Germania şi Austria.

20. Proiectul Nabucco

Proiectul NABUCCO este cel mai controversat proiect din domeniul resurselor energetice. Proiectul conductei de gaz este de importanţă strategică pentru regiune şi pentru Europa. La forumul de afaceri România -Turcia primul ministru român a discutat cu omologul său despre importanţa identificării mijloacelor de finanţare pentru acest proiect şi despre necesitatea unei evaluări a impactului pe care acest proiect poate să îl aibă asupra mediului.

Acest proiect, de mare interes nu numai pentru România, prevede construcţia unui sistem de transport al gazelor naturale cu alimentare din Asia, având ca traseu Bulgaria, România, Ungaria şi Austria.

Iranul ar putea juca un rol deosebit de important în susţinerea, dezvoltarea şi implementarea acestui proiect, dacă statele occidentale vor realiza că exporturile de gaze iraniene către Europa nu trebuie văzute doar prin prisma intereselor economice. În etapa actuală, Iranul trebuie să facă faţă lipsei mijloacelor de rafinare din industria petrolieră şi a gazelor naturale ca urmare a lipsei resurselor financiare necesare şi a tehnologiei moderne aferente de care dispun ţările occidentale.

Conform politicii americane, SUA sancţionează companiile internaţionale care investesc mai mult de 20 de milioane dolari în Iran. Astfel, dacă în cazul proiectului Nabucco, preconizat să aducă gaze naturale din Iran în Europa via Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria, negocierile sunt, în prezent, în impas datorită presiunilor americane, Turcia, stat membru NATO, insistă să-şi asigure resursele energetice necesare din Iran, în pofida opoziţiei Washingtonului.

În acelaşi timp, autorităţile iraniene şi turce studiază posibilitatea implementării proiectului Nabucco, cu toată opoziţia occidentală, care susţine în cadrul acestui proiect înlocuirea Iranului cu Azerbaidjanul, Kazahstanul sau Turkmenistanul, deşi analiştii economici se arată sceptici privind rezervele de gaze naturale ale acestor state, pentru a se putea implica în acest proiect.

21. Proiectul de cooperare cu Qatarul

Este un proiect nou, dezvoltat la iniţiativa României, care prevede construcţia unui terminal de gaze lichefiate la Constanţa. Deşi s-a solicitat sprijinul statelor europene pentru realizarea acestui proiect, având în vedere tendinţele europene de identificare a unor noi coridoare energetice care să diminueze dependenţa de Rusia, propunerea - care a deranjat Rusia, Turcia şi o parte din statele UE - nu s-a bucurat de succes, cu toate că Marea Neagră este importantă în special pentru statele, iar portul Constanţa este unica poartă maritimă capabilă să intermedieze conectarea la oceanul planetar a României, Bulgariei, Georgiei, Ucrainei şi statelor transcaucaziene.

405

În contextul adâncirii crizei resurselor energetice, prin deţinerea monopolului de către Rusia, importanţa strategică a portului Constanţa la Marea Neagră rezidă din următoarele: - este cel mai mare port la Marea Neagră, fiind dispus la confluenţa a trei regiuni de

importanţă geopolitică: Peninsula Balcanică, Europa de Est şi Asia Mică; - este poziţionat geografic la intersecţia a patru culoare geopolitice: egeean, danubian, caspic

şi rus (Nipru) - care leagă zone de importanţă geopolitică euroasiatică majore; - este poziţionat pe segmentul din frontiera maritimă de sud a Federaţiei Ruse şi Ucrainei

fiind dispus la limita de est a flancului sudic euroatlantic - zonă posibilă de confruntare a intereselor marilor puteri nucleare;

- este dispus la centrul rutelor preconizate pentru transportul petrolului caspic şi al celui din zona Asiei Centrale spre Occident;

- zona Mării Negre reprezintă un segment inclus în rutele ilegale de armament, stupefiante şi al migraţiei ilegale din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu către Occident;

- Marea Neagră dispune de importante rezerve piscicole şi resurse de petrol şi gaze naturale; - axa Novorossiisk-Constanţa reprezintă cea mai scurtă cale pentru Rusia către sud şi est

(prin Canalul de Suez) şi spre coasta Nord-Africană, fiind prevăzută în Testamentul ţarului Petru I, ca unica rută spre Oceanul Planetar;

- portul Constanţa oferă infrastructuri comerciale şi turistice, care pot fi dezvoltate în viitor; - Marea Neagră dispune de numeroase porturi şi amenajări portuare, civile şi militare; - Zona Lărgită a Mării Negre reprezintă o piaţă de desfacere pentru aproximativ 350

milioane consumatori (din statele riverane); - portul Constanţa suscită interesul constant al actorilor geopolitici mondiali şi al

organizaţiilor internaţionale şi companiilor transnaţionale. În contextul geopolitic contemporan, importanţa Mării Negre a crescut

considerabil, având un rol determinant în dezvoltarea strategiilor politice, economice şi militare ale României. Din acest punct de vedere, România trebuie să aibă în vedere: impunerea riveranilor, de către NATO şi Uniunea Europeană, a criteriilor politice, economice şi militare pentru dinamizarea proceselor interne de democratizare, stabilizare macroeconomică şi financiară - demararea unor proiecte economice de interes regional şi european - reforma structurală şi acţională a forţelor armate.

Trebuie evidenţiat faptul că Marea Neagră, împreună cu Marea Baltică constituie spaţiul geopolitic ponto-baltic (axa acestuia traversând Moldova istorică), reprezentând unul dintre cele două segmente maritime ale fostei Cortine de Fier, care nu a pierdut din importanţa sa geostrategică, chiar dacă aceasta tinde să se modifice. Până nu demult, spaţiu vital pentru manevrele navale rezervat exclusiv pentru forţele navale ale statelor riverane Marea Neagră a redevenit, din punct de vedere a suveranităţii un spaţiu liber pentru navigaţie (inclusiv comercială), cu toate că constituie centrul unui ansamblu eterogen (lumea slavă orientală, Balcanii, Peninsula Anatolia etc) în care se manifestă tensiuni mai vechi sau recente (Rusia/Ucraina,

406

Grecia/Turcia) şi unde se găsesc două regiuni ale căror instabilităţi politice sunt bine cunoscute (Caucaz şi Balcani).

Conducte operaţionale şi aproape operaţionale

Traseu Capacitate

(bpd)

L

mile) Cost Statut Semnificaţie

Burgas,

Bulgaria spre

Vlore, Albania

750.000

(proiectată)

posibil să fie

mărită la

1.000.000 bpd

550

Estimat

la 826

mil. $

Construcţie

planificată să

înceapă în

2001-2001 şi

să se

finalizeze în

2005

Cea mai bună opţiune de a

dezvolta reţeaua balcanică

existentă. Va reuşi

decongestionarea traficului

prin Bosfor. Rusia este

favorabilă proiectului pentru

că ocoleşte complet Turcia şi

foloseşte totodată reţeaua

de conducte pe care o are

deja. Traseul final presupune

stabilitate politică în

Macedonia şi Albania.

Baku,

Azerbaidjan

spre Neka,

Iran

300, 000 350

Iranul va

suporta

costurile

Propusă.

Azerbaidjanul

o consideră

acceptabilă.

Baku-Neka va furniza

Azerbaidjanului o alternativă

sigură, ieftină şi alternativa la

Baku-Ceyhan. Această

conductă trebuie să

ocolească Rusia, dar

exclude şi aliaţii

Azerbaidjanului, Turcia şi

Georgia. SUA.se opune cu

fermitate. În ciuda acestor

dezavantaje politice,

guvernul Azerbaidjanului se

pare ca va accepta curând

oferta.

Neka Iran spre

Rey, Iran Încă incertă 150

400 mil.

$ propusă

În momentul în care Neka -

Rey va lega Iranul la

conducta deja existentă şi la

rafinării, se va mări

posibilitatea ca petrolul

caspic să ajungă pe piaţa

internaţională sub forma

rafinată. Dacă această

opţiune va fi pusă în

practică, în ciuda opoziţiei

americane, Iranul va câştiga

o victorie diplomatică de

mare importanţă.

Aktyubinsk,

Kazakstan

spre Xinjiang,

China

400.000-

800.000 1.800

3, 5 mld.

$ În negociere

În timp ce China şi-a încetinit

cooperarea cu Kazakstanul

în domeniul energetic,

această propunere poate fi

considerată ca singura

importantă, legând fosta

Uniune Sovietică de China.

Una din variantele conductei

Kazakstan-China, ar fi de

dorit să se realizeze în viitor,

pentru a asigura nevoile

407

energetice ale Chinei.

Traseu Capacitate

(bpd)

L

(mile) Cost Statut Semnificaţie

Tengiz,

Kazakstan

spre Insulele

Kharg, Iran

900.000

1.300

mile

Tengiz-

Golful

Persic

Estimat

între 1,6-2

bilioane $

de către

Kazakhstan

şi Franţa

Propusă

Acest plan ambiţios va

furniza statelor caspice

acces direct la Oceanul

Indian. Deşi mai ieftin şi mai

uşor de protejat decât

Baku-Ceyhan, această

opţiune nu va fi posibilă

până când SUA nu va

ridica sancţiunile impuse.

De asemenea este

nedorită de Rusia şi Turcia.

Iranul nu este ataşat

acestui plan şi speră să

obţină rezultate similare

prin programul său de

schimb petrolier

Baku,

Azerbaijan

spre Ceyhan,

Turcia

1.000.000 1.100

2,3-3,7

bilioane

dolari

În negociere

Este traseul de export

preferat de SUA care

ocoleşte Rusia şi Iranul.

Acesta va răsplăti Turcia şi

Georgia pentru politica lor

pro-Vestică cu valoarea

taxelor de tranzit. Baku -

Ceyhan este una dintre

cele mai puţin economice

în ceea ce priveşte traseul

conductei iar zonele de

tranzit sunt zone cu mare

instabilitate în Turcia şi

Georgia.

Kazakstan-

Turkmenistan-

Afganistan-

Gwadar,

Pakistan

1.000.000 1.056 3 bilioane

$

În negociere

Deşi iniţial dorită, ca fiind o

scurtătură către pieţele

asiatice, neîncetatul

conflict din Afganistan

aproape a pus capăt

interesului pentru acest

proiect.

Sursa: The United States Energy Information Administration

22. Concluzii

În relaţiile cu Federaţia Rusă, care sunt foarte încordate, în special după anul 2004, se impun analizarea următoarelor aspecte:

renegocierea preţului resurselor energetice direct cu firmele ruse, excluzând intermediarii europeni

reanalizarea relaţiilor cu Rusia privind abordarea problemei şi contactelor cu Republica Moldova, prin menţinerea dialogului care să îi confere statului de peste Prut independenţa totală

impunerea României ca actor important la Marea Neagră

408

reconsiderarea portului Constanţa în relaţiile comerciale cu Federaţia Rusă

impunerea unui punct de vedere ferm şi documentat privind conflictele îngheţate

solicitarea de drepturi pentru etnicii români din Federaţia Rusă

renegocierea contractelor economice îngheţate

redeschiderea unor şantiere tradiţionale româneşti pe teritoriul Federaţiei Ruse

obţinerea statutului de intermediar în negocierile NATO-RUSIA şi UE-RUSIA, prin acte diplomatice susţinute

implicarea în dezvoltarea infrastructurii de transport a resurselor de hidrocarburi către UE

redobândirea pieţei africane şi asiatice (arabe) de armament, logistică militară şi industrie uăoară şi grea

dezvoltarea relaţiilor comerciale cu Federaţia Rusă în special pe alimente şi industrie alimentară (dacă ne vom reface vreodată agricultura)

409

ACTUALIZĂRI ALE ROLULUI MEDICINEI VETERINARE ÎN EXPERTIZAREA SIGURANŢEI ŞI SECURITĂŢII ALIMENTARE

ÎN ANUL MONDIAL AL PROFESIEI

Gheorghe PUCHEANU1, Alexandru T. BOGDAN2, Viorel ANDRONIE3, George Florea TOBĂ2, Lăcrămioara PETRIU4

gpuchianu@yahoo.com

1. Vicepreşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România 2. Membru corespondent al Academiei Române, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Centrul de Studii şi Cercetări de Biodiversitate Agrosilvică “Acad. David Davidescu” 3. Colegiul Medicilor Veterinari din România 4. Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor

Rezumat

Medicina veterinară, prin reprezentanţii săi medici veterinari, mai nou împreună cu alte categorii profesionale (chimişti, ingineri de industrie alimentară, biologi, agronomi etc.) are un rol decisiv în asigurarea siguranţei alimentare. Acest rol şi l-a asumat responsabil bazându-se pe structura organizatorică, personalul calificat şi reţeaua putenică de laboratoare care, în urma analizării probelor prelevate, generează buletine de analiză, ce constituie suportul decizional al medicilor veterinari oficiali, în aplicarea de sancţiuni (sechestrare, denaturare, confiscare) asupra produselor alimentare improprii consumului uman. Acest lucru se realizează împreună şi cu alte organisme guvernamentale şi nonguvernamentale cu activitate conexă în domeniu.

pentru alimentele de origine animală: depistarea principalelor zoonoze la animale prin examinarea antemortem şi postmortem a carcaselor; controlul oficial al unităţilor autorizate sanitar veterinar; controlul oficial al unităţilor înregistrate sanitar veterinar; expertiza sanitară veterinară a alimentelor de origine animală prin examene obligatorii, supravegherea prin examene de laborator în timpul producţiei, a altor produse care intră în compoziţia materiilor prime şi produselor de origine animală sau care vin în contact cu acestea; efectuarea de examene de laborator obligatorii pentru stabilirea eficienţei operaţiunilor de igienizare; expertiza reziduurilor la animalele vii, produsele acestora şi apă; determinarea nivelurilor de contaminare radioactivă a produselor de origine animală şi a furajelor (radioactivitate cumulată de 137cs şi 134cs);

pentru alimentele de origine nonanimală: expertiza contaminanţilor; expertiza reziduurilor de pesticide; supravegherea şi controlul unităţilor care procesează, depozitează şi valorifică produse de origine nonanimală; expertiza aditivilor /substanţelor interzise în produse de origine nonanimală; determinarea gradului de contaminare radioactivă; determinarea tratării cu radiaţii ionizante a produselor alimentare şi ingredientelor alimentare de origine nonanimală; determinarea prezenţei uleiului mineral în uleiul de floarea soarelui.

Abstract

410

Veterinary medicine, through its veterinarians, recently with other professionals

(chemists, engineers, food industry, biologists, agronomists etc.) has a decisive role in ensuring food safety. This role he assumed responsibility based to the organizational structure, qualified personnel and powerful network laboratories analyzing samples generated from the analysis reports that support decision-making is the official veterinarian in sanctions (seizure, distortion, confiscation) of food unfit for human consumption. This is done together with other governmental and nongovernmental organizations with related activities in the field.

Rolul medicilor veterinari în asigurarea securităţii

şi siguranţei alimentare

Securitatea alimentară este o componentă a securităţii interne şi sanitare şi

un subdomeniu al securităţii civile, făcând obiectul de preocupare din ce în ce mai susţinut a unor categorii profesionale cu implicaţii în lanţul agroalimentar, inclusiv al medicinei veterinare. Noţiunea de securitate alimentară se diferenţiază de cea de siguranţă alimentară prin faptul că prima face referire la posibilităţile, disponibilitatea şi accesul la hrană al indivizilor şi comunităţilor în cantitate suficientă în vederea prevenirii tensiunilor şi destabilizărilor la nivel socio-politic, iar cea de a doua la gestionarea măsurilor de igienă pe tot fluxul tehnologic de producere, salubrităţii şi inocuităţii alimentelor, identificarea riscurilor şi a pericolelor pe care alimentele le pot prezenta pentru consumator, dintre care cele mai importante sunt intoxicaţiile alimentare. Reglementările europene recente, reunite în aşa zisul “pachet de igienă”, vizează prevenirea pericolelor prin alimente, cu obligaţia asigurării siguranţei alimentelor pe circuitul “de la furcă la farfurie”, plasând toată responsabilitatea producătorilor, procesatorilor şi furnizorilor de produse alimentare, în măsură să aducă sub un control calificat calitatea şi inocuitatea alimentelor. Sănătatea publică veterinară include sănătatea şi protecţia animalelor, securitatea sanitară a alimentelor şi implicit protecţia mediului, fiind definită ca un ansamblu de activităţi care se găsesc în raport direct sau indirect cu animalele, produsele şi subprodusele provenite de la acestea, prin care contribuie la protejarea, conservarea şi ameliorarea sănătăţii oamenilor, reprezentată de bunăstare fizică, morală şi socială. Trasabilitatea agroalimentară este aplicarea principiului trasabilităţii la filiera agroalimentară, care are ca finalitate atingerea obiectivelor securităţii alimentare, ce are în vedere crearea unui sistem calificat de obţinere a produselor agricole, de punere a lor pe piaţă, a unui sistem profesional de gestionare a pericolelor şi scăderii nivelului de risc. Trasabilitatea este necesară pentru a putea reduce chiar de la sursă riscurile prin alimente şi eventualele fraude,

411

trasabilitatea fiind din ce în ce mai mult impusă prin măsura certificării obligatorii a originii şi calităţii produselor.

1. Rolul medicului veterinar în asigurarea siguranţei alimentelor de

origine animală

1.1. Depistarea principalelor zoonoze la animale prin examinarea

antemortem şi postmortem a carcaselor.

Această activitate este extrem de complexă şi ea presupune parcurgerea mai multor etape, care au ca punct de plecare examenul ante-mortem şi examenul post-mortem al carcaselor în unităţi de tăiere autorizate sanitar-veterinar, activitate care se realizează de către medici veterinari oficiali sau de către personalul auxiliar oficial. Examinarea presupune şi recoltarea de probe de la carcase cu leziuni suspecte ce pot fi atribuite diferitelor boli. Verificarea şi recoltarea de probe include şi sălile de tranşare sau unităţile de tranşare şi reambalare a cărnii roşii şi a cărnii de pasăre, precum şi depozitele destinate pentru aceste cărnuri. Medicii veterinari sunt cei care iau măsuri în cazul constatării unor neconformităţi, procedând după caz atunci când există motive pentru suspectarea unei infecţii prin: sacrificarea separată faţă de celelalte animale (luând toate precauţiile necesare pentru evitarea riscului de contaminare a celorlalte carcase, a liniei de sacrificare şi a personalului prezent în abator), declararea ca improprii pentru consumul uman a unor produse, procedând la confiscarea sau distrugerea lor, supunerea tratamentului termic a cărnii şi organelor înainte de a fi consumate, notificarea fermelor furnizoare asupra rezultatelor pozitive obţinute în urma examenelor de laborator, în vederea elaborării şi aplicării de către fermieri a unui plan de măsuri care să conducă la asanarea eventualelor boli. În cazul în care în urma controlului medicul veterinar oficial pune în evidenţă prezenţa unei boli sau a unei stări patologice care ar putea afecta sănătatea publică sau animală sau ar putea periclita bunăstarea animalelor, trebuie să informeze operatorul din sectorul alimentar despre aceasta.

1.2. Controlul oficial al unităţilor autorizate sanitar veterinar

Medicii veterinari au responsabilitate în direcţia efectuării de audituri, verificare, supraveghere, monitorizare.

Aceasta cuprinde categoria (caracteristicile unităţii, capacitatea de producţie, caracteristicile produsului, sistemul de autocontrol, criterii specifice, antecedente), criteriile de evaluare (dată construcţiei sau a renovării semnificative, condiţii generale de întreţinere a unităţii şi echipamentelor, dimensiunile unităţii şi capacitatea de producţie, aria de distribuţie a produselor,

412

categoria de alimente, destinaţia utilizării, proceduri preoperaţionale, program HACCP, trasabilitatea, criterii microbiologice, istoric - nereguli sau neconformităţi constatate în verificările anterioare). Categoriile de risc, criterii şi punctaje pentru încadrarea unităţilor de industrie alimentară în baza analizei riscului:

CATEGORIA III – Unităţi cu risc înalt – peste 50 de puncte;

CATEGORIA II – Unităţi cu risc mediu – între 30 şi 50 de puncte;

CATEGORIA I – Unităţi cu risc scăzut – mai puţin de 30 de puncte În funcţie de risc, medicul veterinar clasifică alimentele, după cum urmează:

- Grupa A – lapte praf, lapte UHT sau altfel sterilizat, brânzeturi opărite sau maturate mai mult de 6 luni, conservele, mierea, peşte uscat;

- Grupa B – produse din carne crud uscate sau/şi maturate, produse din carne semiuscate, produse din carne tratate termic, smântână, lapte pasteurizat, unt, brânzeturi maturate mai mult de 60 de zile, lapte bătut, iaurt, produse din lapte fermentate, produse din ouă pasteurizate sau sterilizate, paste cu carne;

- Grupa C – carne proaspătă de la bovine, cabaline, porcine, caprine, ovine, păsări şi lagomorfe, carne tocată şi carne preparată, brânză proaspătă sau maturată mai puţin de 60 zile, peşte proaspăt, fileuri de peşte, ouă;

- Grupa D – lapte crud, produse din lapte nepasteurizate, produse din peşte preparate, icre, produse din peşte afumate, marinate, moluşte, produse din carne tăiate, sosuri proaspete.

1.3. Controlul oficial al unităţilor înregistrate sanitar veterinar

Medicul veterinar oficial controlează verifică / supraveghează / monitorizează unităţile prin controale lunare (carmangerie, măcelărie) semestriale (centru colectare a vânatului sălbatic, centru pentru sacrificarea păsărilor şi/sau lagomorfelor la nivelul fermei, centrele de prelucrare ale laptelui) sau anuale (magazine de desfacere peşte, centru colectare a mierii şi a altor produse apicole etc.) prin recoltarea de probe pentru examene de laborator (materii prime, produse finite, carne proaspătă).

Unităţile de alimentaţie publică şi alte activităţi - restaurant şi alte unităţi în care se prepară şi servesc mâncăruri gătite: pizzerie; laborator patiserie; pensiuni turistice; unităţi cu vânzare prin internet; depozit alimentar; hipermarket; supermarket, cantină, magazine alimentare, se controlează anual în caz de reclamaţii, sesizări, suspiciuni sau toxiinfecţii alimentare prin prelevarea de materii prime, semipreparate şi produse finite. Prepararea mâncărurilor la comandă - catering se controlează trimestrial prin prelevarea de produse finite - pentru fiecare categorie în parte.

413

Produse primare destinate vânzării directe - vânat sălbatic; carne pasăre şi lagomorfe; peşte proaspăt; melci şi moluşte bivalve ouă; miere de albine, lapte, se controlează anual în caz de reclamaţii, suspiciuni sau toxiinfecţii alimentare.

1.4. Expertiza sanitară veterinară a alimentelor de origine animală prin

examene obligatorii

Microorganismele care contaminează alimentele şi care pot avea o semnificaţie deosebită asupra sănătăţii publice se împart în două categorii: germeni patogeni şi germeni indicatori igienici şi de sănătate ai alimentelor. Prezenţa microorganismelor în alimente are o importanţă deosebită pentru calitatea, salubritatea şi starea de prospeţime. În general microorganismele sunt cele care reduc valoarea nutritivă a produsului, sau îl pot face necomestibil, fie prin acţiunea lor patogenă, fie prin cea de degradare şi de producere a unor metaboliţi toxici. Între agenţii infecţioşi capabili să îmbolnăvească omul au fost incluşi cei de natură bacteriană, micotică, parazitară, virală şi prionică. Medicii veterinari examinează în direcţia examenlor microbiologice, alimentele gata pentru consum care constituie suport pentru creşterea unor microorganisme (ex. L. monocytogenes) carcase de animale şi păsări inclusiv carne de vânat sălbatic, carne tocată şi carne separată mecanic. Pentru unele probe se prelevează un număr de 5 unităţi [Listeria monocytogenes, Enterobacteriaceae, E. Coli, Salmonella, Escherichia coli Stafilococ coagulazo-pozitivi Enterotoxina stafilococică (dacă se detectează valori mai mari de 105 CFU/g stafilococi coagulazo-pozitivi)], sau numai o unitate pentru determinare specie (numai pentru carnea proaspătă - atunci când se impune), produse din carne tratate termic, examen parazitologic, număr celule somatice (pentru laptele crud), utilizând metode de referinţă standardizate şi având ca referenţial de interpretare Regulamentul (CE) nr. 2073/2005, cu amendamentele ulterioare, Regulamentul (CE) nr. 853/2004 Regulamentul(CE) nr. 2074/2005, cu amendamentele ulterioare (pentru examenul parazitologic) Pentru examenele fizico chimice - determinarea conţinutului în apă la carnea de pasăre (Regulamentul CE nr. 543/2008 ), azot uşor hidrolizabil, reacţia Kreis, reacţia pentru H2S, reacţia Nessler (SR 2713, SR 3275, SR 2443), determinarea raportului apă / proteină la carnea de pasăre (Regulamentul CE nr. 543/2008), conţinut de grăsimi (carne tocată) (Art 4 din Regulamentul CE nr. 1162/2009 al Comisiei din 30), raport ţesut conjunctiv/ proteine din carne tocată (Art 4 din Regulamentul CE nr. 1162/2009), NaCl (Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, al ministrului sănătăţii publice, al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi al preşedintelui ANSVSA nr. 560/1.271/339/ 210/2006, cu completările ulterioare), reacţia pentru H2S (Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, al ministrului sănătăţii publice, al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru

414

Protecţia Consumatorilor şi al preşedintelui ANSVSA nr. 560/1.271/339/ 210/2006, cu completările ulterioare), raport maxim colagen/proteină (Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, al ministrului sănătăţii publice, al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi al preşedintelui ANSVSA nr. 560/1.271/339/ 210/2006, cu completările ulterioare), histamina la speciile din familiile Scombridae şi Clupeidae pe 9 unităţi (Regulamentul CE nr. 2073/2005, cu amendamentele ulterioare), punct crioscopic (pentru laptele crud), densitate pentru laptele crud (SR 2418 (SR 3665 SR 3664), determinarea activităţii fosfatazei alcaline pentru lapte pasteurizat

(Regulamentul CE nr. 1664/2006 al Comisiei din 6 noiembrie 2006 de modificare a Regulamentului CE nr. 2074/2005 în ceea ce priveşte dispoziţiile de aplicare privind anumite produse de origine animală destinate consumului uman şi de abrogare a anumitor dispoziţii de aplicare), determinarea acidităţii pentru lapte pasteurizat, îngheţată, smântână (SR 143 SR 2444 SR 7001), determinarea grăsimii la laptele pasteurizat, smântână, unt, brânză telemea (SR 1981), determinarea clorurii de sodiu la brânza telemea (SR 1981) conţinut de fructoză şi glucoză (exprimat ca zahar invertit), conţinut de apă, aciditate, indice diastazic HMF(Directiva 2001/110/CE SR 784-2).

1.5. Supravegherea prin examene de laborator în timpul producţiei a altor

produse care intră în compoziţia materiilor prime şi produselor de origine

animală sau vin în contact cu acestea.

În acest sens medicii veterinari examinează apa potabilă cu o frecuenta semestrială pentru sursele proprii şi trimestrială pentru apa din reţeaua publică în vederea determinării: E. coli, Enterococilor, Cl. Perfringes - (inclusiv pentru spori). Probele de apă recoltate din surse clorinate se vor neutraliza cu soluţie 2% de tiosulfat de sodiu înainte de a fi examinate microbiologic. Tot în acest sens, medicii veterinari examinează materialele utilizate pentru preambalarea produselor de origine animală în direcţia detectării NTG (conform SR EN ISO 4833), bacteriilor coliforme (ISO 4831şi 4832), drojdiilor şi mucegaiurilor (ISO 21527-1).

1.6. Efectuarea de determinări rapide în zone de interes turistic sau alte

programe de supraveghere de necesitate dispuse de ANSVSA

Supravegherea se efectuează de către medicii veterinari prin prelevare de probe şi efectuarea de analize utilizând teste rapide, şi echipamente de diagnostic aflate în dotarea autolaboratoarelor. Examenele pe care medicii veterinari le efectuează în general sunt:

415

- Determinări microbiologice - teste de sanitaţie, determinarea potabilităţii, determinarea eficienţei tratării termice a cărnii, eficienţa pasteurizării laptelui, determinarea numărului de celule somatice din laptele crud;

- Determinări fizico-chimice - examene pentru determinarea: pH-ului, aciditate, reacţiile Nessler, Kreis şi H2S, decelare falsificare smântâna, în funcţie de produs, azotiţi, azotaţi, peroxidaza, fosfataza, uree, glucoza în funcţie de produs.

1.7. Efectuarea de examene de laborator obligatorii pentru stabilirea

eficienţei operaţiunilor de igienizare

Pentru stabilirea eficienţei operaţiunilor de igienizare, medicii veterinari prelevează teste de sanitaţie în vederea determinării NTG, enterobacteriaceelor, bacteriilor coliforme şi stafilococilor coagulazo-pozitivi, conform Ordinului ministrului sănătăţii nr. 976/1998 pentru aprobarea normelor de igienă privind producţia, prelucrarea, depozitarea, păstrarea, transportul şi desfacerea alimentelor.

Din zonele de prelucrare şi de pe echipamentul utilizat la producţia produselor alimentare în timpul sau la sfârşitul etapei de producţie, se prelevează probe pentru efectuarea de examene în direcţia Listeria monocytogenes (conform standardului ISO 18593). Prelevarea testelor de sanitaţie se efectuează de către medicii veterinari oficiali din DSVSA numai în cazul în care în urma verificării / supravegherii / monitorizării se suspicionează sau se constată o neconformitate. În cazul unor rezultate de laborator necorespunzătoare frecvenţa controlului va fi mărită până la obţinerea de rezultate corespunzătoare.

1.8. Controlul eficienţei operaţiunilor de dezinsecţie şi deratizare

Controlul eficienţei operaţiunilor de dezinsecţie şi deratizare se efectuează de către medicii veterinari oficiali din DSVSA numai în cazul în care în urma verificării/supravegherii/monitorizării se suspicionează sau se constată o neconformitate.

1.9. Expertiza reziduurilor la animalele vii, produsele acestora şi apă

Reziduurile din alimente prezintă o semnificaţie aparte, interesul fiind din ce în ce mai mare pentru această formă de poluare prin amploarea fenomenului, perspectiva extinderii şi mai ales pericolul major pentru sănătatea publică Acestea au o acţiune indirectă asupra sănătăţii consumatorilor prin modificări ale proprietăţilor organoleptice, inactivări sau degradări de factori nutritivi, acţiune antivitaminică, catalitico-oxidativă etc., şi directă prin acţiunea

416

alergizantă, antienzimatică cu tulburări digestive şi modificări ale coeficientului de utilizare, acţiune spoliatoare şi stresantă prin intermediul solicitării permanente a mecanismelor de detoxifiere şi în mod special acţiune mutagenă, teratogenă şi mai ales oncogenă a unor poluanţi. Probele se recoltează de către medicul veterinar oficial de la animalele sacrificate în scop de diagnostic, în conformitate cu prevederile Directivei 96/23/CE. Pentru recoltarea şi transportului probelor se respectă cerinţele prevăzute în Ghidul privind prelevarea oficială de probe în vederea monitorizării anumitor substanţe şi a reziduurilor acestora la animalele vii, produsele de origine animală, furaje şi apă, în conformitate cu prevederile Ordinului preşedintelui ANSVSA nr. 95/2007 privind aprobarea Normei sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor privind măsurile de supraveghere şi control al unor substanţe şi al reziduurilor acestora la animalele vii şi la produsele de origine animală.

Controlul contaminanţilor se realizează în conformitate cu prevederile regulamentului (CE) nr. 1881/2006 determinându-se micotoxinele (aflatoxine) metalele grele (plumb, mercur, staniu) dioxine, furani şi PCB asemănătoare dioxionelor, hidrocarburi aromatice (Benzopiren), prin prelevarea diferitelor matrici şi utilizând metode de laborator de scrining şi confirmare.

1.10. Determinarea nivelurilor de contaminare radioactivă a produselor de

origine animală şi a furajelor (radioactivitate cumulată de 137cs şi 134cs)

Nivelul radioactiv din produsele alimentare şi apă a devenit o ameninţare cu semnificaţii socio – umane deosebite. În ultima perioadă se recunoaşte că din diferitele moduri de expunere la radiaţii, cel care se realizează prin consum de alimente contaminate radioactiv are cea mai mare posibilitate de a produce efecte nedorite (somatice şi genetice), deoarece toate tipurile de radiaţii devin puternic nocive când sunt emise din interiorul organismului. Examenele în vederea determinării gradului de contaminare radioactivă se efectuează prin prelevarea de materii prime şi produse de origine animală (ţesuturi comestibile, inclusiv cele provenind de la vânatul din fondul naţional, lapte materie primă, miere, produse finite de origine animală, ingrediente), apă utilizată ca materie primă (apa din unităţile de industrie alimentară, apa utilizată în fermele de creştere a animalelor), utilizând metode de diagnostic prin spectrometrie gama cu înaltă şi joasă rezoluţie. Frecvenţa prelevărilor de probe este trimestrială pentru unităţile producătoare sau odată pe an în cazul apei, iar interpretarea rezultatelor se face în conformitate cu prevederile Ordinul ministrului sănătăţii publice, al preşedintelui ANSVSA şi al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare nr. 1805/286/314/2006.

2. Rolul medicului veterinar în expertizarea

417

produselor alimentare de origine nonanimală

Medicii veterinari împreună cu alte categorii profesionale (ingineri de industrie alimentară, chimişti, biologi, agronomi etc.), răspund de expertizarea produselor alimentare de origine nonanimală prin: coordonarea şi monitorizarea respectării normelor privind siguranţa alimentelor; coordonarea şi realizarea activităţilor de evaluare, supraveghere şi monitorizare igienico-sanitar şi epidemiologic pe întreg lanţ; verificarea conformităţii depozitelor de destinaţie prevăzute în documentul de intrare a produselor de origine non-animală şi datele existente legate de înregistrarea unităţilor de pe raza judeţului de destinaţie; realizarea controalelor oficiale în conformitate cu Programul de supraveghere şi control în domeniul siguranţei alimentelor.

2.1. Expertiza contaminanţilor în produse de origine nonanimală

Se realizează prin prelevarea de probe de către personalul de specialitate din cadrul DSVSA judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi de către inspectorii Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor din posturile de inspecţie la frontieră.

Examenele de laborator se efectuează în direcţia determinării următorilor contaminaţi: Aflatoxină (totală şi B1) - alune de pământ, nuci, migdale, fistic etc.; Ochratoxină A - cereale neprelucrate şi produsele derivate din acestea, cafea boabe prăjită şi cafea prăjită măcinată, stafide, vin etc.; Patulina - sucuri de fructe, băuturi spirtoase, produse solide din mere, etc; Deoxinivalenol - cereale neprocesate, porumb neprelucrat, făină de cereale, tărâţe şi germeni, pâine, paste făinoase uscate, etc; Zearalenonă - cereale neprocesate, făină de cereale, tărâţe şi germeni comercializaţi ca produse finale, ulei de porumb rafinat, pâine, etc; Fumonisină (sumă de B1 şi B2) - porumb neprocesat, cereale pentru micul dejun pe bază de porumb şi snackuri pe bază de porumb; Cadmiu - cereale, soia, legume, fructe, ciuperci; Plumb - cereale, legume şi leguminoase, fructe, ciuperci, uleiuri şi grăsimi, etc; Nitraţi - spanac proaspăt, salată proaspătă; 3 MCPD - proteine vegetale hidrolizate Sos de soia; Precursori de dioxină şi PCB-uri

similare dioxinei - uleiuri şi grăsimi vegetale; Staniu - alimente şi băuturi conservate; Hidrocarburi aromatice policiclice – uleiuri.

2.2. Expertiza reziduurilor de pesticide în produse de origine nonanimală

Categoriile de pesticide care se determină din produsele alimentare de origine nonanimală sunt: pesticide organofosforice, pesticide organoclorurate, carbamaţi, piretroizi de sinteză şi alte tipuri de pesticide din diferte produse alimentare de origine nonanimală din fructe (citrice: portocale, mandarine, lămâi, grapefruit,fructe seminţoase: mere, pere, gutui; fructe sâmburoase: piersici, caise,

418

cireşe, prune; bace şi fructe mici: struguri, căpşune; fructe diverse: banane, kiwi, ananas, mango, rodii), legume (legume rădăcinoase şi cu tuberculi: morcovi, ţelină rădăcină, păstârnac rădăcină, pătrunjel rădăcină, cartofi; legume fructoase: roşii, vinete, castraveţi, pepene verde, pepene galben, ardei, pepene amar, dovleci; brasicacee: conopidă, varză, gulii, brocoli, varză creaţă, legume cu frunze: spanac, salată; legume păstăi: fasole, mazăre; leguminoase: fasole boabe, mazăre boabe (proaspătă sau congelată); legume cu tulpină: praz; legume bulboase: ceapă, usturoi; ciuperci: ciuperci de cultură), cereale (orez, grâu, secară sau ovăz), produse procesate suc de portocale, făină de grâu etc. Locurile de prelevare sunt punctele de inspecţie la frontieră şi punctele finale de import.

2.3. Supravegherea şi controlul unităţilor care procesează, depozitează şi

valorifică produse de origine nonanimală

Unităţile care procesează, depozitează şi valorifică produse de origine nonanimală sunt cele care au ca obiect de activitate fabricarea pâinii; fabricarea prăjiturilor a produselor proaspete de patiserie; fabricarea sucurilor de fructe şi legume; fabricarea zahărului; fabricarea produselor din cacao, a ciocolatei şi a produselor zaharoase; producţia de apă minerală şi a altor ape îmbuteliate; fabricarea băuturilor alcoolice distilate şi a alcoolului etilic de fermentaţie; fabricarea berii fabricarea îngheţatei; supermarket / hipermarket; restaurante inclusiv fast food; unităţi pentru fabricarea cerealelor pentru micul dejun; etc. Locurile de prelevare sunt reprezentate de unităţile de procesare, depozitare şi comercializare, restaurante, baruri, cantine şi alte unităţi de preparare a hranei (catering), utilizându-se ca matrici suprafeţele de lucru care vin în contact cu produsul alimentar, ustensile, recipientele, utilajele, echipamentele de protecţie, mâinile, aeromicroflora, recipienţii de sticlă, metal, material plastic inclusiv capace, capse, ambalaje polietilenă, polistiren. Condiţiile microbiologice care trebuiesc îndeplinite sunt prevăzute în Ordinul ministrului sănătăţii nr. 976/1998 privind aprobarea Normelor de igiena privind producţia, prelucrarea, depozitarea, păstrarea, transportul şi desfacerea alimentelor, cu modificările ulterioare.

3. Medicul veterinar şi analiza hazardului la punctele critice de control

(HACCP – Hazard Analysis Critical Control Point)

HACCP, reprezintă un sistem care s-a validat în timp (debutul programului HACCP fiind în anii 60 în SUA şi apoi în întreaga lume), bazat pe 7 principii, puse în practică în 12 etape de implementare care se derulează într-o succesiune logică.

419

Folosit prima dată pentru fabricarea unor alimente destinate unei categorii restrânse de consumatori (cosmonauţi, piloţi ai unor avioane supersonice), la ora actuală nu se mai poate concepe ca un participant la producere, procesare şi / sau valorificare a unui aliment sau alt produs pentru uz uman şi animal să nu dispună de un plan HACCP specific fluxului tehnologic pe care îl aplică şi că respectivul plan funcţionează şi răspunde exigenţelor de calitate tehnologică dar mai ales de calitate igienică ale produselor pe care doreşte să le valorifice pe piaţă, el fiind definit sintetic ca o strategie de gestiune, prin care se identifică, evaluează şi gestionează în mod profesional pericolele semnificative legate de alimente. Fiecare etapă, fiecare verigă a fluxului tehnologic poate să influenţeze în bine sau în rău sănătatea, integritatea unui aliment sau poate să-l expună unor pericole ce se pot materializa în riscuri fizice, chimice sau microbiologice. Gestionarea riscului presupune totalitatea acţiunilor care se întreprind de către instituţii sau persoane, care au ca drept scop identificarea riscurilor, evaluarea acestora, reducerea, înlăturarea sau anularea efectelor riscului şi comunicarea privind riscul.

Concluzii

1. Medicina veterinară, prin reprezentanţii săi medici veterinari şi alte categorii profesionale (chimişti, ingineri de industrie alimentară, biologi, agronomi etc.), are un rol decisiv, alături de alte organisme guvernamentale şi nonguvernamentale cu activitate conexă în asigurarea siguranţei şi securităţii alimentare.

2. Prin activitatea lor, medicii veterinari au un rol important în asigurarea securităţii alimentare ca parte componentă a securităţii interne şi sanitare. Acest lucru se realizează prin creşterea animalelor în condiţii de biosecuritate pentru prevenirea pierderilor prin mortalitate datorate evoluţiei unor boli care pot afecta efectivele de animale din punct de vedere numeric şi al diversităţii, crearea unui sistem calificat de obţinere a produselor alimentare de origine animală şi nonanimală sub control sanitar veterinar permanent şi de punere a lor pe piaţă, precum şi realizarea unui sistem profesional de gestionare a pericolelor în vederea scăderii nivelului de risc.

3. Siguranţa alimentară face referire la gestionarea măsurilor de igienă pe tot fluxul tehnologic de producere, salubritatea şi inocuitatea alimentelor, identificarea riscurilor şi a pericolelor pe care alimentele le pot prezenta pentru consumator, care se realizează prin controlul oficial reglementat şi prin autocontrolul efectuat de operatorii din domeniul alimentar.

4. Pe lângă rolul deosebit de important al medicilor veterinari în asigurarea siguranţei alimentare, un rol decisiv revine operatorilor din domeniul

420

alimentar, care trebuie să monitorizeze toţi parametrii relevanţi, având în vedere specificul activităţii unităţii, în cadrul programelor de autocontrol elaborate în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare. Astfel, reglementările europene recente, reunite în aşa zisul “pachet de igienă”, vizează în acest sens prevenirea pericolelor prin alimente cu obligaţia asigurării siguranţei alimentelor pe circuitul “de la furcă la farfurie”, plasând toată responsabilitatea producătorilor, procesatorilor şi furnizorilor de resurse alimentare, în măsură să aducă sub un control calificat calitatea şi sănătatea alimentelor.

5. Sănătatea publică veterinară include sănătatea şi protecţia animalelor, securitatea sanitară a alimentelor şi implicit protecţia mediului, reunind un ansamblu de activităţi care vin în raport direct sau indirect cu animalele, produsele şi subprodusele provenite de la acestea, alimentele de origine nonanimală, contribuind la protejarea, conservarea şi ameliorarea sănătăţii oamenilor, reprezentată de bunăstare fizică, morală şi / sau socială;

Bibliografie

1. Regulamentul (CE) nr. 852/2004 al parlamentului european şi al consiliului din 29 aprilie 2004 privind igiena produselor alimentare

2. Regulamentul (CE) nr. 853/2004 al parlamentului european şi al consiliului din 29 aprilie 2004 de stabilire a unor norme specifice de igienă care se aplică alimentelor de origine animală.

3. Regulamentul (CE) nr. 854/2004 al parlamentului european și al consiliului din 29 aprilie 2004 de stabilire a normelor specifice de organizare a controalelor oficiale privind produsele de origine animală destinate consumului uman.

4. Regulamentului (CE) nr. 338/97 al Consiliului Europei din 9 decembrie 1996 privind protecţia speciilor de faună şi floră sălbatică.

5. Regulamentul 1774/ 2002 al parlamentului european și al consiliului din 3 octombrie 2002 de stabilire a normelor sanitare privind subprodusele de origine animală care nu sunt destinate consumului uman.

421

IMPLEMENTAREA LEGISLAŢIEI UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL ALIMENTULUI ÎN ROMÂNIA - ETICHETAREA ALIMENTELOR

Daniela NUŢĂ1, Nicolae NUŢĂ2

Institutul Naţional de Sănătate Publică 1) Medic primar alimentaţie şi nutriţie; 2) cercetător ştiinţific gr. II

daniela.nuta@insp.gov.ro

Rezumat

Legislaţia în domeniul alimentar existentă în România a fost transpusă şi armonizată conform legislaţiei Comunităţii Europene (directive, regulamente, decizii etc.). Deoarece eticheta reprezintă un element cheie pentru informarea consumatorului, va fi prezentata legislaţia în acest domeniu (Hotărârea de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor, cu modificările ulterioare care transpune Directiva CE nr. 13/2000 privind etichetarea, prezentarea şi reclama produselor alimentare, cu amendamentele respective).

Cuvinte-cheie: aliment, eticheta, legislaţie, consumator

Abstract

The Romanian food legislation has been transposed and harmonized in accordance with EC legislation (directives, regulations, decisions etc). Because the label is very important for consumer, it will be present the legislation in this field (Government Decision no. 106/2002 regarding food labelling, with next amendments, which transposes the Directive 2000/13/EC relating to the labelling, presentation and advertising of foodstuffs with the amendments)

Key-words: food, label, legislation, consumer

Patologia alimentară constituie astăzi o importantă problemă de sănătate publică deoarece greşelile alimentare atât prin carenţă cât şi prin abuz se întâlnesc din ce în ce mai des, influenţând morbiditatea şi mortalitatea generală în rândul populaţiei.

În prezent, la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene se regăsesc unele caracteristici comune din punct de vedere al sănătăţii publice, cum ar fi:

- îmbătrânirea populaţiei; - creşterea patologiei cronice; - creşterea aşteptărilor populaţiei faţă de dezvoltarea posibilităţii de

diagnostic şi terapie. De aceea, Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene au elaborat

Carta Albă care cuprinde Strategia pentru Europa privind problemele de sănătate legate de alimentaţie, excesul de greutate şi obezitate. Scopul acesteia este de a stabili o abordare integrată la nivelul Uniunii Europene care să contribuie la reducerea problemelor de sănătate cauzate de alimentaţia dezechilibrată, excesul

422

de greutate şi obezitate. Carta Albă are la bază Platforma Uniunii Europene pentru dietă, activitate fizică şi sănătate şi Carta Verde intitulată “Promovarea unei alimentaţii sănătoase şi a activităţii fizice: o dimensiune europeană pentru prevenirea excesului de greutate, a obezităţii şi a bolilor cronice”

În acest context, legislaţia în domeniul alimentar existentă în România a fost transpusă şi armonizată conform legislaţiei Comunităţii Europene (directive, regulamente, decizii etc.) atât pentru a putea fi aplicată de către operatorii din sectorul alimentar, cât şi pentru informarea corectă a consumatorilor.

Deoarece eticheta reprezintă un element cheie în momentul în care consumatorul îşi alege un aliment, este foarte important ca legislaţia în acest domeniu să fie foarte bine cunoscută şi aplicată.

Actul normativ care stă la baza acesteia este Hotărârea de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor, cu modificările şi completările ulterioare care transpune Directiva CE nr. 13/2000 privind etichetarea, prezentarea şi reclama produselor alimentare, cu amendamentele respective. Modificările actului normativ de bază sunt următoarele:

- Hotărârea de Guvern nr. 568/2002 privind iodarea universală a sării destinate consumului uman, hranei animalelor şi utilizării în industria alimentară;

- Hotărârea de Guvern nr. 511/2004 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind etichetarea alimentelor prevăzute în anexa nr.1 la Hotărârea de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor;

- Hotărârea de Guvern nr. 1719/2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor;

- Hotărârea de Guvern nr. 1870/2005 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind etichetarea alimentelor prevazute în anexa nr.1 la Hotărârea de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor;

- Hotărârea de Guvern nr. 173/2006 privind trasabilitatea şi etichetarea organismelor modificate genetic şi trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale obtinute din organisme modificate genetic;

- Hotărârea de Guvern nr. 1357/2006 pentru modificarea Normelor metodologice privind etichetarea alimentelor prevăzute în anexa nr.1 la Hotărârea de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor;

- Hotărârea de Guvern nr. 1529/2007 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind etichetarea alimentelor prevăzute în anexa nr.1 la Hotărârea de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor;

- Hotărârea de Guvern nr. 751/2008 pentru modificarea Normelor metodologice privind etichetarea alimentelor prevăzute în anexa nr.1 la Hotărârea de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor;

- Hotărârea de Guvern nr. 685/2009 pentru modificarea şi completarea Hotărârii de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor.

423

În sensul prezentelor norme, sunt date următoarele definiţii: Eticheta este definită ca orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau

ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi care însoţeste produsul sau este aderent la ambalajul acestuia.

Lotul este un ansamblu de unităţi de vânzare dintr-un aliment fabricat, prelucrat sau ambalat în condiţii practic identice.

Alimentul nepreambalat este alimentul vrac care nu este supus operaţiunii de preambalare şi care, pentru vânzare, este măsurat sau cântărit în prezenţa consumatorului.

În general, informaţiile de pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii la achiziţionarea produselor în privinţa:

caracteristicilor alimentului şi în special a naturii, identităţii, proprietăţilor, compoziţiei, cantităţii, durabilităţii, originii sau provenienţei, metodelor de fabricaţie sau de producţie;

atribuirii de efecte sau proprietăţi pe care produsele nu le posedă;

sugerării că alimentul are caracterisitici speciale, atunci când în realitate toate produsele similare au astfel de caracteristici.

Etichetarea şi metodele prin care se realizează nu trebuie să atribuie

alimentelor proprietăţi de prevenire, tratare sau vindecare a bolilor sau să facă referire la asemenea proprietăţi.

Excepie de la această regulă sunt: - apele minerale naturale terapeutice; - orice aliment dietetic pentru scopuri medicale speciale

Pe eticheta oricărui produs alimentar sunt trecute anumite elemente

obligatorii al căror rol este, după cum urmează: 1. Denumirea produsului – este elementul de bază pentru alegerea

alimentului în funcţie de necesităţi, defineşte natura, genul, specia, sortul sau proprietăţile alimentului ori ale materiilor prime utilizate la obţinerea lui. Denumirea poate fi însoţită de desene (exemplul un pui în cazul produselor din carne de pui, fructe în cazul produselor pe bază de fructe etc.) sau de informaţii referitoare la utilizare care fac ca produsul respectiv să nu fie confundat cu altele similare.

Denumirea sub care este vândut alimentul trebuie să includă informaţii privind starea fizică a acestuia sau tratamentele specifice la care a fost supus. De exemplu pulbere, afumare, tratat cu radiaţii ionizante etc.

2. Lista ingredientelor folosite cuprinde toate materiile prime care s-au folosit la prepararea produsului în ordine descrescătoare a aportului lor cantitativ, inclusiv aditivii alimentari, vitaminele şi elementele minerale adăugate.

424

3. Cantitatea netă reprezintă pentru cumpărător valoarea pentru care el plăteste, în funcţie de scopul şi necesităţile sale.

4. Data durabilităţii minimale/data limită de consum este limita de timp stabilită de producător, în care alimentul îsi menţine caracteristicile specifice, în condiţii de depozitare corespunzatoare. Are rolul de a apăra consumatorul de produsele modificate calitativ sau chiar dăunătoare sănătăţii.

5. Condiţiile de depozitare şi de folosire sunt necesare mai ales în cazul produselor perisabile, cu durabilitate mică, care necesită păstrarea la anumite temperaturi.

6. Numele şi adresa producătorului, ale ambalatorului sau ale distribuitorului, sunt elemente de identificare necesare în caz de reclamaţii dar şi de apărare a producătorului serios de falsificatori. Deoarece alergenicitatea unor alimente sau ingrediente alimentare ridică mari probleme de sănătate, este obligatoriu ca acestea să fie trecute pe etichetă pentru avertizarea persoanelor care sunt alergice la componentele respective. Aşa sunt de exemplu, glutenul din cereale (grâu, secară, orz), crustaceele, ouale şi produsele derivate, fructele oleaginoase (nuci, alune de pădure, fistic) etc.

Etichetarea nutriţională a alimentelor

Alimentele trebuie consumate pentru aportul zilnic de elemente nutritive pe care îl aduc organismului uman. Din acest motiv, etichetarea nutriţională trebuie să se facă corect şi să informeze în mod real consumatorul asupra aportului de nutrienţi ce există în alimentul respectiv.

Etichetarea nutriţională este opţională pentru produsele alimentare în general, cu excepţia următoarelor produse:

- ape minerale naturale sau alte ape destinate consumului uman; - suplimente alimentare.

Etichetarea nutriţională este, de asemenea obligatorie atunci când la prezentarea sau la publicitatea produsului, cu excepţia campaniilor publicitare colective, apare pe etichetă o menţiune nutriţională.

Singurele menţiuni nutriţionale permise sunt cele care se referă la valoarea energetică, la substanţele nutritive menţionate mai jos şi la substanţele care aparţin sau care sunt componentele uneia dintre categoriile acestor substanţe nutritive. Conform legislatiei, sunt date următoarele definiţii:

a) etichetare nutriţională - orice informaţie care apare pe etichete şi se referă la valoarea energetică şi la substanţele nutritive: proteine, glucide-zaharuri, lipide, fibre, sodiu, vitamine şi minerale.

Vitaminele şi mineralele care pot fi înscrise pe etichete, precum şi doza zilnică recomandată din acestea (DZR) sunt listate în cele ce urmează:

425

- Vitamina A 800 microg - Vitamina B12 2,5 microg

- Vitamina D 5 microg - Biotină 0,05 mg

- Vitamina E 12 mg - Acid pantotenic 6 mg

- Vitamina K 75 microg - Calciu 800 mg

- Vitamina C 80 mg - Fosfor 700 mg

- Tiamină B1 1,1 mg - Fier 14 mg

- Riboflavină B2 1,4 mg - Magneziu 375 mg

- Niacină PP 16 mg - Potasiu 2000 mg

- Vitamina B6 1,4 mg - Iod 150 microg

- Acid folic 200 microg

Se consideră vitamine şi minerale în cantităţi semnificative numai cele a

căror cantitate reprezintă minimum 15% din doza zilnică recomandată (DZR) menţionată mai sus, furnizată de 100 g sau 100 ml ori per pachet dacă pachetul conţine o singură porţie.

b) menţiune nutriţională - orice reprezentare sau orice mesaj publicitar care specifică, sugerează sau induce faptul că alimentul are anumite proprietăţi nutriţionale datorate valorii energetice/calorice pe care acesta o furnizează, la o valoare scăzută sau crescută ori nu o furnizează şi/sau datorită substanţelor sale nutritive pe care acesta le conţine, le conţine în proporţie scăzută sau crescută ori nu le conţine. Înscrierea unor elemente referitoare la calitatea sau cantitatea unei substanţe nutritive nu reprezintă o menţiune nutriţională dacă acest lucru este stabilit prin reglementări specifice;

c) proteine - conţinutul de proteină calculat cu formula: proteină = azot total Kjeldahl x 6, 25;

d) glucide - toate glucidele metabolizate de organismul uman şi care includ polioli;

e) zaharuri - toate monozaharidele şi dizaharidele prezente în alimente, excluzând poliolii;

f) lipide - lipidele totale, inclusiv fosfolipidele; g) acizi graşi saturaţi - acizii graşi fără dublă legătură; h) acizi graşi mononesaturaţi - acizii graşi cu o dublă legătură în poziţie cis; i) acizi graşi polinesaturaţi - acizii graşi cu duble legături întrerupte în

poziţie cis, cismetilenice; j) valoare medie - valoarea care reprezintă cel mai bine cantitatea de

substanţe nutritive pe care o conţine un aliment dat, faţă de variaţiile acestora în funcţie de sezon, obiceiuri de consum şi alţi factori care pot induce modificări ale valorii efective.

Înscrierea substanţelor care aparţin sau sunt componentele uneia dintre categoriile de substanţe nutritive menţionate mai sus este obligatorie atunci când

426

se face o menţiune nutriţională. În cazul în care se înscrie cantitatea de acizi graşi polinesaturaţi şi/sau mononesaturaţi şi/sau aportul de colesterol, se înscrie şi cantitatea de acizi graşi saturaţi.

Valorile declarate sunt, după caz, valori medii, care se bazează pe următorii factori:

a) analiza alimentului făcută de producător; b) un calcul făcut cu ajutorul valorilor medii cunoscute sau reale ale

ingredientelor utilizate; c) un calcul obţinut cu datele stabilite şi general acceptate.

Prevederile prezentate privind etichetarea nutriţională se aplică şi în cazul alimentelor nepreambalate - vrac - oferite consumatorului final sau destinate aprovizionării agenţilor economici care prepară şi furnizează hrană pentru populaţie şi al alimentelor ambalate la punctul de vânzare la cererea consumatorului sau preambalate în scopul vânzării lor imediate; înscrierea informaţiilor nutriţionale se face pe produs pe un afiş, anunţ sau în orice altă formă fără risc de confuzie.

Etichetarea Suplimentelor Alimentare

Deoarece tendinţa actuală a populaţiei în general, inclusiv a celei din România este de a consuma în exces şi uneori nejustificat suplimente alimentare, este foarte important să le acordăm o atenţie deosebită şi, de asemenea, trebuie urmărită corectitudinea etichetării lor.

Suplimentele alimentare reprezintă, conform Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 1069/2007, produsele alimentare al căror scop este să completeze dieta normală şi care sunt surse concentrate de nutrienţi sau alte substanţe cu efect nutriţional ori fiziologic, separat sau în combinaţie, comercializate sub formă de doză, cum ar fi: capsule, pastile, tablete, pilule şi alte forme similare, pachete de pulbere, fiole cu lichid, sticle cu picurător şi alte forme asemănătoare de preparate lichide sau pulberi destinate consumului în cantităţi mici, măsurabile.

Etichetarea, prezentarea şi publicitatea nu trebuie să atribuie suplimentelor alimentare proprietatea de prevenire, tratare sau vindecare a unei boli umane ori să facă referire la asemenea proprietăţi.

Elemente obligatorii pentru etichetarea suplimentelor alimentare sunt următoarele:

- numele categoriilor de nutrienţi sau de substanţe ce caracterizează produsul ori o indicaţie a naturii acestor nutrienţi sau substanţe; - porţia din produs care este recomandată pentru consumul zilnic; - un avertisment de a nu se depăşi doza zilnică recomandată; - o atenţionare că suplimentele alimentare nu trebuie să înlocuiască un regim alimentar variat şi echilibrat;

427

- o atenţionare că produsele nu trebuie să fie lăsate la îndemâna copiilor mici.

Etichetarea, prezentarea şi reclama suplimentelor alimentare nu vor include

afirmaţii directe sau care să inducă ideea ca un regim alimentar variat şi echilibrat nu poate asigura cantităţi adecvate de nutrienţi în general.

Cantităţile de nutrienţi sau de alte substanţe declarate vor fi acelea pentru o porţie de produs recomandată pentru consumul zilnic şi menţionată pe etichetă.

Informaţiile privind vitaminele şi mineralele sunt exprimate şi sub formă de procent din valoarea de referinţă menţionată, doza zilnică recomandată, după caz, conform dispozitiilor HG nr. 106/2002 cu modificările şi completările ulterioare.

Se consideră vitamine şi minerale în cantităţi semnificative numai cele a căror cantitate reprezintă minim 15% din DZR.

Valorile declarate menţionate mai sus sunt valorile medii obţinute pe baza analizei produsului efectuată de către producător. Se insistă foarte mult asupra corectitudinii etichetării produselor alimentare deoarece consumatorii trebuie să fie informaţi corect şi complet asupra produsului pe care îl cumpără şi apoi îl consumă. În acest sens, pe lângă completările şi modificările aduse Directivei nr.13/2000, la nivelul Uniunii Europene a fost emis în anul 2006 Regulamentul nr. 1924 privind menţiunile nutriţionale şi de sănătate asociate alimentelor în care se precizeză în ce condiţii este permisă utilizarea menţiunilor nutriţionale şi de sănătate pe eticheta produselor alimentare.

Atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în România este permisă utilizarea menţiunilor nutriţionale şi de sănătate pe eticheta produselor alimentare.

În concluzie, acesta este doar un exemplu din ceea ce reprezintă transpunerea legislaţiei comunitare în legislaţia românească, legislaţie care trebuie să fie cunoscută şi implementată de către operatorii din domeniul alimentar şi în acest fel să contribuie la punerea pe piaţă a unor alimente sigure şi calitative pentru consumatori.

Bibliografie

1. Costin G.M., Segal Rodica, Alimente pentru nutriţie specială, Editura Academică, Galaţi, 2001, pag 102-146;

2. Enăchescu D., Vlădescu C., Politica sociala în domeniul sănătăţii: Politica socială în România în context european, Ed. E. Zamfir şi C. Zamfir, 1995, p.147-153;

3. Guillaume M., Lapidus L., Lambert A., Obesity and nutrition in children. European J. of Clinical Nutrition, 1998, 52 (5), p. 323-328;

428

4. Mincă D.G., Marcu M.G., Sănătate Publică şi Management Sanitar, suport de curs destinat învaţământului postuniversitar, Ed. Carol Davila, Bucureşti, 2004;

5. Codex Alimentarius, Cerinţe generale, vol I, 1992;

6. Hotărârea de Guvern nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor;

7. Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului “Alfred Rusescu”, Ministerul Sănătăţii, UNICEF, Starea de nutriţie şi statusul iodului la şcolarii cu varsta de 6-7 ani, România, 2005;

8. Ordinul Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 387/251/2002 pentru aprobarea Normelor privind alimentele cu destinaţie nutriţională specială;

9. Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr.1069/2007 pentru aprobarea Normelor privind suplimentele alimentare;

10. The European Environment and Health Action Plan 2004-2010, Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the European Economic and Social Committee.

429

PARTENERIATUL STAT – CULTE RELIGIOASE ÎN ROMÂNIA ANULUI 2011, ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Stelian GOMBOŞ

Consilier (superior) la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României din Bucureşti, Ministerul Culturii şi Cultelor

stelian_gombos@yahoo.com

Rezumat

Studiul de faţă doreşte să scoată în evidenţă rolul şi importanţa colaborării şi a conlucrării tuturor religiilor acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, în cadrul Uniunii Europene – la care şi noi ca ţară şi popor am aderat… Acest material face, în acest sens, un excurs chronologic şi, mai ales, apologetic al acestui demers – al conlucrării confesiunilor creştine şi a celorlalte religii la bunul mers spiritual – duhovnicesc al poporului nostru, care, prin excelenţă, este “dreptmăritor creştin”.

Studiul cuprinde un aparat critic şi bibliografic, în acest sens, şi care duce la concluzia, ce străbate ca un fir roşu acest material şi anume, acela că: Ţinta şi menirea Bisericii în construcţia europeană este aceea de a-i aduna pe toţi în Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectându-le diversitatea proprie, fiindcă această diversitate nu desfiinţează unitatea, ci o întăreşte şi o îmbogăţeşte, iar Cincizecimea tocmai acest lucru l-a arătat în istorie. Aşa stând lucrurile, vom afirma şi sublinia faptul că Biserica nu este o realitate închisă şi nici închistată în ea însăşi: ea este trimisă în lume şi este deschisă către lume.

Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită, şi care îşi extinde graniţele pentru a îmbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului, dezvăluie o provocare pe care creştinii din Răsărit şi din Apus sunt chemaţi să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în recunoaşterea şi mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei şi apărării ecoteologice a creaţiei. Europa întreagă are nevoie de bogăţia culturală creată de şi în Creştinism. A unit pe cei mulţi care erau de etnii şi limbi diferite într-o înţelegere duhovnicească comună. I-a învăţat limba iubirii, limbă pe care trebuie să o înveţe toţi cetăţenii Uniunii Europene. Ei trebuie să înţeleagă că, deşi a trecut vremea Războiului Rece, a fi împreună şi a rămâne împreună, indiferent cine suntem, continuă să fie o necesitate din perspectiva supravieţuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a întregii planete.

Introducere

Dacă spre sfârşitul mileniului al III-lea a apărut un mod de gândire, ce a cuprins treptat toate compartimentele vieţii: religios, social – politic, cultural şi economic european şi s-a impus treptat, arătându-se a fi o caracteristică a acestui sfârşit de mileniu, aceasta este, fără îndoială, gândirea dialogală227. La începutul

227 Pr. Dr. Ioan Stoica, Adevărul, omul şi lumea, Editura ASA, Bucureşti, 2006, p. 23. Anul 1922, marcat de apariţia lucrării lui M. Buber, Ich und Du, sau, chiar mai degrabă, anul 1920 reprezintă

430

noului mileniu se pare că toţi şi toate sunt chemate la dialog şi comuniune pentru a supravieţui în contextul pluralismului cultural ce caracterizează lumea de astăzi228. Acest realism ne cheamă pe noi la evidenţierea a două principii esenţiale referitoare la relaţia noastră cu Uniunea Europeană, primul fiind acela că nu Uniunea Europeană reprezintă o problemă ci propria noastră prezenţă în cadrul ei, iar al doilea se cuprinde în faptul că problema noii compoziţii şi sinteze nu este de sorginte politică sau economică ci de natură culturală şi spirituală. Dincolo de influenţele permanente ale Occidentului în ţările răsăritene, deosebirea de cultură dintre Europa apuseană şi popoarele ortodoxe rămâne, în multe locuri ce nu pot fi depăşite.

Se acceptă astăzi tot mai mult ideea că existenţa însăşi este dialog, adică este chemare şi răspuns, este întâlnire, comunicare, împreună-lucrare, perihoreză şi comuniune, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Noutatea acestei forme de gândire constă în redescoperirea dimensiunii verticale a dialogului, care îi pot salva pe partenerii dialogului de platitudinea orizontală. Concret, lucrul acesta se observă în redeşteptarea interesului omului modern pentru religie, care reprezintă tocmai dimensiunea verticală în orice formă de dialog şi la orice nivel. Făpturile şi lucrurile nu există în mod solitar în lume. Nu solitudinea şi multitudinea lor individuală le justifică existenţa, ci unitatea existenţială a lumii, bazată pe identitatea personală a oamenilor, care realizează o comuniune ce constă nu din dizolvarea sau pierderea lucrurilor şi făpturilor în masa unităţii, ci din sinergia şi perihoreza propriilor energii care, nu numai că se susţin reciproc şi, prin însăşi identitatea lor, se îmbogăţesc reciproc şi sunt apte să primească un sens prin persoana umană, care devine conştiinţa lumii229. Există aici o susţinere întemeiată pe reciprocitate spirituală şi informaţională, ceea ce le face să comunice prin însăşi individualitatea şi raţionalitatea lor, adică prin identitatea care nu se desfiinţează, deoarece este complementară şi astfel le face să alcătuiască lumea, adică unitatea creaţiei şi să-şi reveleze fiecare în parte şi toate

începutul unei profunde schimbări (Umbruch), în gândirea europeană cu privire la om, schimbare care totuşi va avea o formă consistentă abia după cel de-al doilea război mondial: refuzul primatului eu – lume şi afirmarea şi afirmarea eu – tu în lume; cf. Th. Steinbuchel, Der Umbruch des Denkens. Die Frage nach christlichen Existenz erlautert an F. Ebners, Menschdeutung, Darmastadt, 1966. Această schimbare în gândire cu privire la om nu este străină, evident, de experinţa istorică a europeanului: reflecţia asupra marilor crize ale culturii tehnologice, cu răsturnările sale sociale, războaiele fără precedent, reducerea omului la o singură dimensiune etc. Excesele de mizerie umană au pus în lumină unilateralitatea şi deformarea imaginii omului care a dominat o mare parte a culturii moderne. J. Bockenholf, Die Begegnungsphilosophie. Ihre Geschiche – Ihre Aspekte, Freiburg-Munchen, 1970, p. 83-99. 228 D. Trachy, The Analogical Imagination: Christian Theology and The Culture of Pluralism, Crossroad, New York, 1981; Wolfgang, Welsch, Unsere postmoderne Moderne, Akaddemie Verlag, Berlin, 1997; P.C. Bori, Pluralita delle vie, Feltrinelli, Milano, 2000; Rorty R., Truth and Progess, University Press, Cambridge, 1998. 229 H. Schmidinger, Der mensche ist Person. Ein christliches Prinzip in theologischer und philosophischer Sicht, Tyrolia, Insbruck – Wien, 1994, p. 291; Paul Ricoeur, La persona, Morcelliana, Brescia 1997.

431

la un loc, condiţia esenţial – existenţială de împreună – existenţă care înseamnă dialog şi chemare la dialog, adică creaţie a lui Dumnezeu şi lume a oamenilor230.

Întâlnirea cu un altul adică dialogul, la începutul acestui mileniu al III-lea, constituie un dinamism concret, ce deschide omul spre o transcendenţă, speranţă şi sens. Lumea de astăzi, golită de sens în secolul trecut, are nevoie, la început de nou secol, deopotrivă de conştiinţa religioasă ca de o frână, adică de cunoaşterea propriilor limite şi de acceptarea lor responsabilă cât şi de speranţa că nu este părăsită de Dumnezeu, căci numai această speranţă îi poate umple golul sufletesc de care suferă omul modern şi pe care nici un progres tehnic sau ştiinţific nu este în stare să-l umple. Chiar dacă lumea de astăzi trăieşte într-o epocă de crize şi experienţe dureroase, Dumnezeu, Care lucrează atât în şi prin oamenii religiilor cât şi prin oamenii de ştiinţă şi de bună credinţă de pretutindeni, după harul lor, va lumina sensul existenţei şi va ajuta lumea să îşi păstreze identitatea şi demnitatea umană, iar pe oameni să înţeleagă că a fi fiii unui anumit neam istoric nu exclude frăţietatea cu fiii altor neamuri, întrucât, în cele din urmă, toţi suntem fraţi, având ca Tată pe Dumnezeu. În acest sens, singura relaţie care justifică existenţa este relaţia de iubire bazată pe jertfa de sine, şi singura cale car facilitează relaţia de comunicare a existenţei, este calea iubirii, adică iubirea lui Dumnezeu, pe care trebuie să o învăţăm toţi în cele din urmă, dacă vrem să ajungem la un modus vivendi care să garanteze demnitatea şi supravieţuirea întregii umanităţi şi a creaţiei. Putem spune astfel că dialogul asigură chiar supravieţuirea naţiunilor, adică a popoarelor, sau mai corect spus, a culturilor231 care se identifică cu popoarele respective, le conservă identitatea şi le asigură perenitatea, şi nicidecum cu rasele, deoarece din punct de vedere, nu factorul genetic şi ereditar este cel care ne diferenţiază, ci cel cultural şi spiritual. Când spunem lucrul acesta, în perspectiva extinderii Uniunii Europene, ne gândim că această structură pluriculturală şi suprastatală, trebuie să se străduiască să realizeze în primul rând o dezvoltare cultural – spirituală regională, şi nicidecum o integrare mai mult sau mai puţin bazată pe forţă şi pe structuri socio – politice şi economice. Dezvoltarea cultural – spirituală a tuturor statelor înglobate va asigura valoare şi trăinicie Uniunii Europene şi o va feri de ispita de a deveni un simplu imperiu politic şi economic. Este greşită tendinţa de a se impune cu orice preţ modelul economic şi cultural occidental şi considerat universal valabil, fundamentat pe relativizarea şi pervertirea valorilor morale, religioase, culturale, artistice cu grave consecinţe: laxism şi libertinaj moral; consumism, bunăstarea materială şi căutarea plăcerii; sincretism religios; cultura morţii etc., considerate paradoxal a constitui comoditatea şi calitatea vieţii. Dar ce sens mai poate avea viaţa, când prin pervertirea ei axiologică şi-a pierdut total sensul existenţei?

230 Pr. Dr. Ion Stoica, op. cit., p. 24. 231 A. Gambino, Gli altri e noi: la sfida del multiculturalismo, II Muligno, Bologna, 1996.

432

În zilele noastre, lumea face eforturi tot mai susţinute pentru crearea unui climat de apropiere, de încredere, de înţelegere şi colaborare între oameni şi popoare care să le asigure securitatea existenţei şi convieţuirea în armonie cu semenii. Dar dacă nu va ţine seamă şi de dimensiunea spirituală a omului prin factorul religioase, care să asigure oamenilor experienţa întâlnirii cu Dumnezeu prin dimensiunea transcendentă, şansele sunt minime, pentru că nimic din cele pur naturale nu sunt stabile, mai ales când sunt închise în imanentul plat. Tendinţa spre realizarea unei comunităţi globale este un proces aflat în plină desfăşurare, o evidentă „devenire” istorică232, care se consumă indiferent de dorinţele sau obiecţiile noastre şi care este accelerat de factori neutri din punct de vedere religios. Desigur, realizarea unităţii creştine şi într-un sens larg a întregii umanităţi, este şi trebuie să rămână o dorinţă sacră a fiecărui om de bună credinţă care îşi raportează conştiinţa la testamentul Domnului Iisus Hristos, „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), precum şi la faptul că întreaga creaţie este destinată să devină Biserica lui Dumnezeu. Pe de altă parte să nu uităm că unitatea este una şi globalizarea este alta233, iar globalizarea, cel puţin în modul în care este percepută astăzi, nu va putea să asigure unitatea şi supravieţuirea lumii. Noi am făcut deja experienţa unei globalizări forţate (comunismul), care a sfâşiat şi mai mult unitatea lumii. De aceea, când suntem nevoiţi să ne confruntăm tot cu o globalizare, chiar dacă de data aceasta este la nivel regional, este normal să nu mai avem încredere şi să fim precauţi, încercând împreună să lămurim problema pe cât este cu putinţă, pentru o înţelegere corectă a ei şi deci pentru aflarea adevărului, spre a realiza o implicare personală responsabilă. Aceasta este o problemă delicată pe care nici societatea singură şi nici religiile singure nu o vor putea soluţiona, atâta vreme cât nu există conlucrare, adică dialog, ci mai degrabă numai atitudini exclusiviste, relativiste, reducţioniste sau posesive cu privire la adevăr, care nu fac altceva decât să-l fărâmiţeze şi mai mult, şi să-l facă să devină obscur, denaturându-l ori chiar conceptualizându-l. În acest proces, diferite religii au jucat deja un rol foarte important. Aşadar, înainte de a ne referi la contribuţia religiilor privind datoria lor faţă de edificarea unei comunităţi mondiale, se cuvine să recunoaştem responsabilitatea lor faţă de multe dintre

232 R. Robertson, Globalization. Social Thoery and Global Culture, Sage, London, 1992; A. Minc, La

mondialisation hereuse, Plon, Paris, 1997; Zygmunt Bauman, Dentro la globalizzazione. Le conseguenze sulle persone, Laterza, Roma – Bari, 1999; H.P. Martin, H. Schumann, La trappola della globalizzazione, Raezia, Bolzano, 1997; J. Habermas, La costellazione postnazionalle, Feştrinelli, Milano, 1999; Antony Gidens, Il mondo che cambia. Come la globalizzazione ridisenga la nostra vita. Il Muligno, Bologna, 2000; J. Rifkin, le siecle biotech, le comerce des gens dans le meilleur des mondes, la Decouverte, Paris, 1998. 233 Georgios Mantzarides, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004. Vezi şi: Georgios Mantzarides, Globalization and Universality: Chimera and Trth, în Christian Bioethics, 1 (2002), p. 199 – 207.

433

paginile negre ale istoriei mondiale şi să înţelegem şi noile împrejurări în care sunt obligate să activeze234. Dacă aruncăm o privire asupra evoluţiei perceperii religiei în secolul trecut, observăm că intrarea în secolul al XX – lea a fost dominată de un scepticism generalizat în ceea ce privea atât rolul cât şi viitorul religiei în societatea modernă. A fost perioada în care gândirea occidental – europeană ducea la extrem consecinţele pozitivismului epistemologic, „profeţii suspiciunii” anunţând cu multă emfază caracterul retrograd, inutilitatea şi iminenta dispariţie a religiei. Puternic influenţat de teologia antropologică a lui L. Feuerbach (1841), Marx a fost primul teoretician social care a văzut în religie unul din factorii principali ce se opune progresului şi schimbării sociale. „Religia este opiumul popoarelor”, „este doar soarele iluzoriu care se roteşte în jurul omului atâta timp cât omul nu se roteşte în jurul său însuşi” susţinea Marx în anul 1844. Di perspectiva sa, societatea viitorului, în care diferenţele de clasă vor fi eliminate şi care va da naştere omului nou, va fi una în care religia va fi o chestiune de istorie. Mergând mai departe în aceeaşi direcţie, Nietzsche235 anunţa în 1885 prin intermediul nebunului din Aşa grăit-a Zarathustra, moartea lui Dumnezeu şi naşterea lui der Ubermensh (super omul), care nu cunoaşte altă lege în afara propriei voinţe, pentru ca nu cu mult mai târziu Freud cu psihanaliza lui să pretindă a da loviturile finale religiei şi persoanei religioase. Viitorul unei iluzii (1927), lucrarea în care Freud vorbeşte nemijlocit pe tema rolului şi al viitorului religiei, se încheia pe un ton cinic, cu pretenţii programatice de acţiune, ce se doreau a se rezolva în mod irevocabil această „maladie” a societăţii moderne236. Dacă privim în trecut la cele două mii de ani de istorie creştină, vom fi copleşiţi atât de bucurii cât şi de dezamăgiri. Motivele bucuriei şi ale satisfacţiei sunt următoarele:

- Supravieţuirea Bisericii. Biserica s-a născut într-o lume ostilă şi a suferit grave persecuţii, nu doar în timpul primelor secole, dar şi în zilele noastre237. În pofida lor, ea încă există şi aceasta demonstrează că ea este o realitate divino – umană destinată să supravieţuiască vicisitudinilor istoriei şi să-i conducă pe oameni la înviere, adevăr acceptat de însuşi marele persecutor Iulian Apostatul, care mărturiseşte în agonia de muribund: „Ai învins Galileene!”

234 Anastasios Yannulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 17. 235 E. Mirri, La Metafizica i Nietzsche, Alfa, Bologna, 1961, p. 89; G. Penzo, M. Nicoletti, Nietzche e il

cristianesimo, Morcelliana, Brescia, 1982. 236 Silviu Rogobete, Religie şi schimbare socială. Câteva reflexii asupra rolului religiei în societatea contemporană, Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, p. 124. 237 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, pp. 83 – 91; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, pp. 60 – 68; Paul Allard, La persecution de Diocletian et le triomphe de l”Eglise, 2 vol., ed. 2, Paris, 1908; H. Leclerc, Les martyrs. Recueil de pieces authentiques sur les martyrs depuis les origines du christianisme jusqu au XX siecle, Paris, 1903.

434

- Misiunea Bisericii s-a împlinit în ciuda existenţei ei într-o varietate de culturi. Nu şi-a pierdut identitatea divino – umană şi nu a desfiinţat nici identitatea cultural – spirituală a popoarelor în care s-a întrupat, ci dimpotrivă, le-a asigurat identitatea şi le-a salvat demnitatea, devenind factorul de coeziune socială al lor. Biserica nu poate supravieţui decât numai în lume, descoperind noi dimensiuni ale chemării sale în lume.

- Dintru început a fost şi un factor cultural de prim rang având o influenţă asupra culturii nu doar în Imperiul Bizantin dar şi în Occidentul Evului Mediu. Chiar în vremurile moderne, când Biserica, în societăţile respective, a fost oficial şi programatic ori sistematic marginalizată, fiind considerată factor irelevant şi nesemnificativ în creaţia culturii umaniste, ea nu a încetat şi nu încetează să rămână factor generator şi promovator de cultură şi spiritualitate. Multe din valorile umaniste şi spirituale ale societăţii moderne nu sunt altceva decât principii, valori şi (re)surse creştine. Cu deosebire în noul mileniu mesajul Bisericii va fi credibil doar prin mărturia faptelor şi printr-o renaştere monahală de dimensiuni impresionante, după cum mărturiseşte Mitropolitul Ioan Zizioulas238.

1. Religia şi factorii religioşi – mereu prezenţi în viaţa umanităţii

Indiferent cât de nefastă a fost influenţa lui Marx, Nietzsche şi Freud asupra omului modern, o analiză a secolului al XX-lea ne arată cu totul altceva. Este ceea ce Anthony Giddens239 numea atât de elocvent the return of the oppressed, revenirea în forţă în ultimele decenii ale secolului a factorului religios programatic oprimat240. Virgil Nemoianu, răspunzând la întrebarea „creşte sau scade religiozitatea în lume?”, confirma recent acelaşi lucru. Sondajele din ultimii ani241 revelează faptul că peste 90% din populaţia României este religioasă (86% aparţinând Bisericii Ortodoxe Române), peste 60% participă la servicii religioase cel puţin cu prilejul marilor sărbători, 1, 7% frecventează Biserica cu regularitate. Această situaţie poziţionează România pe primele locuri în Europa. Însă, paradoxal, România, ocupă în acelaşi timp, locuri fruntaşe şi în majoritatea sondajelor internaţionale referitoare la avort, corupţie şi criminalitate. Or, tocmai acest contrast frapant face şi mai mult ca studiul religiozităţii, al impactului ei social precum şi al potenţialului ei de a fi un factor credibil al îmbunătăţirii vieţii sociale, să devină un imperativ al vremurilor noastre242.

238 Mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului (Patriarhia Ecumenică), Cuvântare ţinută la Mănăstirea Balamand (Liban), 04.12.1999, www.balamand.edulb/theology/Zizioulas Lecture. 239 Antony Giddens, Il mondo che cambia. Come la globalizazione ridisegna la nostra vita, Il Muligno, Bologna, 2000, p. 57. 240 Silviu Rogobete, op. cit., p. 2. 241 www.recesământ.ro şi www.infoeuropa.ro – un eurobarometru realizat de Comisia Europeană/ Uniunea europeană în toamna anului 2005. 242 Silviu Rogobete, op. cit., p. 75.

435

Ca să putem înţelege rolul religiei la început de mileniu trei, posibilităţile, provocările şi capcanele ori cursele cu care se confruntă omul religios şi Biserica contemporane, nu trebuie să ne oprim doar la teorii sociale referitoare la modernitate şi la modernitatea târzie sau postmodernitate243. Pentru a avea o mai responsabilă înţelegere şi apropiere a faptului religios, trebuie să avem în vedere în primul rând studiul marilor tradiţii religioase ale umanităţii. Cuvântului religie îi sunt asociate două etimologii latine: una este cea derivată din verbul „reculegere” – a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege – care sugerează legătura cu trecutul, cu o tradiţie. Religia devine astfel aducerea aminte a unui trecut, actualizare permanentă a acestuia. Cealaltă etimologie provine din „religare” şi are sens de „a lega”, „a fixa”, aşa cum se întâmplă în multe regiuni ale lumii: religia uneşte, construieşte şi fundamentează coeziunea socială244, coeziune socială care, pe lângă competenţa religioasă, dispune şi de aportul limbii, al tradiţiei istorice şi al ataşamentului de un anumit teritoriu. Aceasta înseamnă o cultură comună, modele şi norme de comportament unitare. Religia a avut în evoluţia sa istorică sensuri diferite, după faptele semnificative din viaţa societăţii. Religia poate însemna norme morale, rituri, dar şi modul de a gândi, de a se raporta la sacru şi de a trăi sacrul, propriu unui grup, deci înseamnă un sistem de viaţă al grupului respectiv, sau, cum este cazul la români, un factor constitutiv al etnogenezei. În trecut, religiile influenţau toate aspectele vieţii umane deţinând o complexă competenţă: se îmbinau ori se întrepătrundeau cu filozofia, legislaţia, politica, arta, formele de recreaţie.

Însă în epoca noastră modernă secularizată, aceste sectoare ale vieţii au dobândit ipostaze şi consistenţe autonome speciale. Foarte mulţi factori indiferenţi din punct de vedere religios, precum dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică accelerată, dreptul internaţional, organismele internaţionale care acţionează în baza unor programe de perspectivă mondială, au fost caracterizaţi

243 Despre postmodernitate şi caracteristicile sale a se vedea: H. Bertens, The Idea of Postmodern, A. History, Routledge, London – New York, 1995; Ph. Bery, A. Wernick, Shadow of Spirit. Postmodernism and Religion, Routledge, London – New York, 1992; Jean francois Lyotard, Reecris la modernite, Galilee, Paris, 1998; Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006; Richard Rorty, Ambiguites et limites du postmoderne, Vrin, Paris, 1994. 244 Lect. Drd. Mihail Anton, Abordări sociologice privind relaţia dintre religie şi securitate, în volumul „Implicaţii ale religiilor asupra securităţii în contextul extinderii U.E., Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006. La pagina 160 din volumul citat, autorul enumeră următoarele funcţii ale religiei: „funcţia de unitate, solidaritate şi coeziune socială; funcţia de legitimizare a organizării sociale, a scopurilor şi acţiunilor societăţii; funcţia de control social, prin impunerea unui set de norme morale; funcţia ontologică de explicare a lumii; funcţia de identificare socială a indivizilor şi a grupurilor; funcţia de reglare psihoafectivă”. Ţinând seama de contextul lucrării, noi insistăm mai mult asupra funcţiei unificatoare care construieşte şi fundamentează coeziunea socială. Desigur există şi păreri ce consideră că religia are şi o funcţie dezintegratoare. Wach Joachim, Sociologia religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 56.

436

ca produse secularizate245 ale religiei, şi în special ale culturii creştine. Aceşti factori „nereligioşi” nu trebuie înfruntaţi ca adversari, ci abordaţi ca parteneri în înfăptuirea idealurilor universale spirituale care urmăresc înţelegerea şi apropierea universală. Ceea ce se cere nu este tutelarea sau crearea unui front comun al religiilor împotriva altor forţe spirituale ale lumii contemporane, într-o mentalitate ofensivă de tipul cruciadelor246 ci, o contribuţie substanţială la abordarea circumstanţelor nou – create, prin conlucrarea tuturor factorilor într-un dialog deschis ambelor dimensiuni, verticală şi orizontală (transcendentă şi imanentă). Totuşi, în pofida acestei disponibilităţi pozitive, rolul esenţial al religiei este indiscutabil. Nu este permisă o contribuţie care să reducă la o simplă încercare de înţelegere intelectuală, la câteva remedieri neînsemnate şi al o explicaţie de suprafaţă a fenomenelor. În multe cazuri, cugetarea religioasă este datoare să renunţe la rolul de simplu exeget. Are datoria de a se exprima cu îndrăzneală, cu o viziune şi o acuitate profetică, în legătură cu marile probleme care solicită contemporaneitatea247. Aceasta înseamnă ca religia să-şi ia în serios dimensiunea ei profetico–eshatologică, contribuind cu toate mijloacele sale specifice la îmbunătăţirea vieţii credincioşilor. Este chemată să se implice în problemele reale ale vieţii248.

2. Importanţa şi rolul religiilor la începutul celui de-al treilea mileniu

Religia este o componentă importantă a culturii politice în multe ţări249, şi aceasta datorită puterii ei de a legitima autoritatea laică. Se spune despre religie că, pretinzând că se află deasupra lumii pământeşti, mai degrabă oferă decât primeşte legitimitate250. Lucrul acesta se observă foarte clar în istoria poporului român. Toate marile momente şi evenimente social – politice care i-au marcat existenţa, au fost legitimate şi încununate chiar de evenimentele religioase şi bisericeşti (de pildă, în anul 1330 s-a înfiinţat Statul feudal Ţara Românească, în anul 1359 a fost recunoscut oficial de către Imperiul Bizantin şi Patriarhia Ecumenică prin înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei251. Este îndeobşte cunoscut faptul că statele comuniste au încercat să construiască o cultură politică din care

245 K. Lowith, Signoficato e fine della storia. I presupposti teologici della filosofia e della storia, Comunita, Milano, 1965; C. Dawson, Il cristianesimo e la formazione della civilta occidentale, Rozzoli, Milano, 1997; H. Blummenberg, La legittimita dell”eta moderna, Genova, 1992. 246 Anastasios Yannoulatos, op. cit., p. 21. 247 Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993. 248 Anastasioas Yannoulatos, op. cit. p. 18 249 Remond Rene, Religie şi societate în Europa, Editura Polirom, Iaşi. „Religia continuă să rămână un factor geo–politic şi o cheie pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale în unele zone ale continentului” – p. 26. 250 Sava I. Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, pp. 40-42. 251 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, pp. 255 – 256.

437

religia era eliminată. Religia nu avea nici un rol în construcţie socialismului şi în formarea omului nou, fiind doar „un atribut al celor nefericiţi care erau forţaţi să îndure fărădelegile capitalismului”252. Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, statele est – europene, foste comuniste, au permis din nou, în mod oficial, exprimarea tradiţiilor religioase în legătură cu care comunismul a eşuat în efortul său de a le elimina253. Simultan cu renaşterea Ortodoxiei în republicile slave şi în România, a avut loc şi o renaştere islamică care a traversat Asia Centrală, urmărindu-se prin ea reafirmarea identităţilor pe care Moscova le suprimase vreme de decenii. De fapt, adevărata redeşteptare globală a religiei s-a produs câteva decenii mai devreme, începând cu a doua jumătate a secolului al XX – lea, când modernizarea sub expresie economică şi socială a devenit globală în toată amploarea. Astăzi, importanţa religiei se evidenţiază dramatic prin resurgenţa Islamului, mişcările fundamentaliste de inspiraţie islamică răspândindu-se într-un ritm rapid, deoarece par să răspundă aspiraţiilor umane şi nemulţumirilor faţă de societatea contemporană. O problemă delicată ce care se confruntă societatea europeană contemporană, chiar în contextul extinderii Uniunii, în afară de pluralismul şi sincretismul religios, şi raportarea lor la adevăr, o constituie prezenţa tot mai simţită a islamismului. Această problemă trebuie abordată cu multă seriozitate, cu competenţă, şi totodată cu multă delicateţe şi sensibilitate, pentru că în esenţă este vorba de o întâlnire între civilizaţii şi culturi total diferite, ce se exprimă prin sensibilităţi specifice, care sub nici o formă nu trebuie stârnite ori neglijate. Să nu uităm că dincolo de specificul fiecăreia, monoteismul este factorul de coeziune a celor trei mari religii care se întâlnesc acum în Europa - creştinismul, iudaismul şi islamismul - întrucât toate trei sunt de sorginte avraamică şi aceasta ar face să se impună în Europa dialogul interreligios şi dialogul cu toţi oamenii de pretutindeni, nu dor cel ecumenic şi interconfesional, care şi-a făurit deja o tradiţie în acest sens.

La modul general, religia este relevantă în orice conflict, deoarece vorbeşte de viaţă şi de moarte, de război sfânt sau de război drept. Religia, în epoca contemporană, continuă să fie o prezenţă vie în viaţa umanităţii, indiferent de spaţiul geografic, şi cu atât mai mult, am putea spune lucrul acesta pentru spaţiul Uniunii Europene, unde creştinismul este o componentă esenţială a identităţii europene. Creştinismul şi-a pus pecetea asupra continentului european. Cultura şi spiritualitatea europeană este de sorginte creştină şi poartă încă amprenta eclesiastică, şi tocmai aceasta este caracteristica dominantă a Europei. Este adevărat că acum lumea occidentală secularizată este plină de contradicţii. Pe de o parte ateismul şi raţionalismul ocupă poziţii solide, ca şi secularizarea care arată că în societatea occidentală religia îşi pierde din importanţa pe care o avea

252 Ibidem, vol. III, pp. 280 – 281. 253 Ibidem, vol. III, pp. 281.

438

în trecut în funcţionarea sistemului social254, însă pe de altă parte nici legiferarea şi generalizarea dreptului la credinţă nu sunt minimalizate. La fel, în spaţiile fostelor state comuniste, unde se edifică societăţii democratice, libertatea credinţei este garantată prin lege şi în mare parte respectată în viaţa societăţii. Se poate afirma că procesul de extindere în Răsărit a democraţiei şi economiei libere, cu tehnologie avansată, a indus un model de societate european, în curs de edificare, în care problemele religiei şi credinţei au încetat să mai fie abordate ca „afaceri de stat”. De aceea, în acest spaţiu european tensiunile şi conflictele religioase se pot transforma mai greu în ciocniri violente, armate. Acesta este un semn edificator că în momentul în care religia se poate manifesta în condiţii de libertate ea poate deveni un element de stabilitate care nu trebuie ignorat ori neglijat.

Europa unită îşi construieşte în prezent relaţia cu religia sub forma a ceea ce istoricul Rene Remond numea o „secularizare amiabilă”255. Locul separaţiei radicale şi uneori violente între opinia religioasă, rezervată spaţiului privat şi puterea politică, în sfera nevăzutului şi cea a vizibilului, separaţie care inaugurează autonomia societăţii moderne, este luat de o viziune potrivit căreia distincţia domeniilor de competenţă nu înseamnă şi irelevanţa lor reciprocă. Cu alte cuvinte, faptul că religia nu mai legitimează politicul şi statul îşi asumă o neutralitate principală faţă de credinţele religioase nu echivalează cu a nu recunoaşte sau a nu valorifica rolul religiei în spaţiul public. Întrebarea este: Cum gândim acest rol? Care sunt raţiunile care ne determină să-l recunoaştem şi chiar să-l încurajăm? Ce anume justifică prezenţa religiosului într-o societate care, după cum spune Marcel Gauchet256, se articulează deliberând asupra ei însăşi fără a se referi la ceea ce o transcende? Deşi religia este un fenomen şi un proces dinamic pe care nimeni nu-l mai poate contesta astăzi, iar celebra expresie formulată de scriitorul Andre Malraux – „secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc” confirmă ideea că în acest secol religiile cunosc un reviriment fără precedent, totuşi, asistăm astăzi şi la o redimensionare a conştiinţei de sine a religiilor din spaţiul lor de acţiune. Mai întâi prin însuşi faptul că astăzi în Europa se propun noi religii şi noi secte în baza libertăţii care contestă valoarea şi legitimitatea vechii religii creştine.

O privire lucidă asupra fenomenului religios contemporan, la nivel global, ne face să înţelegem că în actuala situaţie de pluralism religios, religiile sunt în competiţie unele cu altele, deoarece considerând că posedă adevărul religios, tind să prevaleze asupra altor religii. Or, în acest caz, nu mai poate fi vorba de funcţia

254 Wilson Bryan, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, Bucureşti, 2000, capitolul „Secularizarea şi efectele sale neliniştitoare”, pp. 171 – 205. 255 Rene Remond, op. cit., p. 37; Bogdan Tătaru Cazaban, Europa şi pluralitatea religiilor. Pentru o cultură comună, în revista 22, Anul XV (852), 07.07.2006 – 13.07.2006. p. 3 256 Marcel Gauchet, Le desenchantement du mode. Une histoire politique de la religion, Editura Gallimard, 1985; Idem, La religion dans la democratie, Editura Gallimard, 2003.

439

de coeziune socială a religiei. Potrivit lui W. Joachim, în această situaţie a pluralismului, religia îşi pierde funcţia de integrare şi, în anumite situaţii, poate genera stări de tensiune. Astăzi există iniţiative concrete de a construi, ţinând seama tocmai de ponderea civilizaţională a religiei, solidarităţii regionale, cu scopul de a asigura stabilitate şi cooperare. Realismul elementar al oricărui proiect politic obligă la dialogul cu credinţele religioase tradiţionale care au dat alcătuirea profundă a unei societăţi, indiferent de sensul deciziilor sale ulterioare257. Ajungem astfel la argumentul istoric al revelaţiei religiei. Cu toate că actuala Constituţie Europeană nu include în preambul referinţa la „rădăcinile creştine”258. Europa nu poate să nu-şi recunoască originea istorică: ea datorează creştinismului atât principiul de unitate (vizibil mai cu seamă în primul mileniu), cât şi actuala divizare confesională, astfel încât s-a vorbit de mai multe europe religioase, fiecare cu propria sa raportare la modernitate259.

Drept urmare, religia reprezintă un factor determinant, prezent în toate relaţiile de viaţă. Statele europene au afirmat apartenenţa lor la credinţa în Dumnezeu în textul din Constituţiile lor. Moştenirea religioasă este precizată chiar în Constituţiile unor state ce se numesc laice. Spectrul larg al relaţiilor juridico–religioase, referitoare la Bisericile de stat şi laicitate, neutralitate şi cooperare îşi au originea în imanenta diversitate din ţările comunitare. Cum ar fi spre exemplu: Franţa prezintă şapte sisteme legislative religioase diferite. Particularităţile lor se întâlnesc în Alsace – Moselle, în Guyana ori La Mayotte. Regatul Unit trebuie să ţină cont de nevoile (cerinţele) religioase începând cu cele din Anglia şi Scoţia şi continuând cu cele din Irlanda de Nord până în Ţara Galilor şi cu altele260. Grecia, în schimb, are un statut aparte în Sfântul Munte Athos, iar în Germania, prin particularităţile legate de fiecare land în parte. Unele ţări comunitare o atenţie sporită factorului religios al diferitelor comunităţi prin încheierea de tratate între stat şi respectivele comunităţi religioase. Această diversitate se află într-o permanentă mişcare în statele Comunităţii Europene. Dar este vorba de o mişcare ce tinde spre convergenţă întrucât sistemele legislative religioase într-un anumit sens, converg în Europa. Legăturile şi relaţiile Stat–Biserică pot cunoaşte soluţii de tipul celei din Suedia ori se pot prezenta sub forma unei destinderi ce caracterizează această relaţie în Anglia. În Germania schimbările au vizat probleme sau aspecte, cum ar fi predarea religiei, jurisdicţia bisericească ori statutul diferitelor asociaţii. Structuri care erau iniţial antagonice îşi dovedesc acum forţa de cooperare. Există o convergenţă spre autodeterminarea elementului religios, dar şi una în sensul unei colaborări între

257 Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 3. 258 Joseph Ratzinger, Marcello Pera, Senza Radici. Europa, relativismo, cristianesimo, islam., Mondatori, Milano, 2004. 259 Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 4. 260 Prof. Gerhard Robberts, Relaţiile juridice între Stat şi comunităţile religioase în Europa, Universitatea din Trier, Germania, traducere de Ana–Maria Racu, în revista „Teologie şi Viaţă” – www.trinitas.ro

440

stat şi comunităţile religioase. Încercările istorice de marginalizare a religiei, ca un fenomen social printre alte fenomene sociale, au eşuat în statele membre ale comunităţii. Problemele religioase deţin pretutindeni un loc deosebit, special, în viaţa publică.

Modelul societăţii civile, centrat în ultima perioadă pe ideea de stat, nu poate asimila în mod corespunzător religia în unicitatea ei. Acest infinitum internum împiedică orice încercare de mediatizare permanentă a elementului religios, prin atribuirea acestuia unor sfere de interese limitate şi particulare. Având ca fundament libertatea de conştiinţă, sistemele legislative din Uniunea Europeană converg şi în sarcinile fixate pentru viitor. Într-o libertate religioasă recunoscută, religia trebuie să se bucure de locul corespunzător. Pe cât de puţin se poate lipsi de religie în transmiterea rădăcinilor ei culturale – dacă se doreşte neapărat a fi cu adevărat europeană – pe tot atât de puţin îi este îngăduit Uniunii Europene să minimalizeze rolul religiei la cel de simplu furnizor de valori261. Religia nu este o ancilla in ethicis pentru stat. Ea nu este nici un paravan folositor doar pentru diferite interese economice şi religioase şi nici un „muzeu” cultural – istoric pentru Uniunea Europeană. Religia trebuie să aibă locul ei propriu în Uniunea Europeană şi un rol la realizarea libertăţii oamenilor. Ea are misiunea de a asigura oamenilor o viaţă împlinită. A da suflet Europei înseamnă a trezi conştiinţa identităţii religios – spirituale a europenilor occidentali, ale garanta existenţa personală şi demnitatea proprie, a-i ajuta să redescopere sensul existenţei prin redeschiderea perspectivei transcendentului şi a le arăta ţinta spre care trebuie să se îndrepte, pentru că, la ora actuală, Occidentul trăieşte o profundă criză de natură religioasă şi culturală, oamenii fiind dezorientaţi şi bulversaţi din punct de vedere spiritual, pe de o parte, prin libertatea înţeleasă ca libertinaj şi consumism iresponsabil, prin relativizarea raţiunii, a ştiinţelor şi a valorilor perene, iar pe de alta, prin sincretismul şi pluralismul religios multicultural în care trăiesc.

Uniunea Europeană trebuie să includă religia în dimensiunea sa instituţională. Ignorând acest lucru, nu face decât să conteste aspectele esenţiale ale vieţii cetăţenilor ei. Religia există în cadrul instituţiilor cu viaţa ei specifică, iar Uniunea Europeană este obligată să respecte acest lucru262. Ca un garant al principiilor democratice Uniunea Europeană trebuie să răspundă în mod corespunzător la nevoile populaţiei. Acest lucru este valabil şi pentru nevoile religioase ale oamenilor şi ale instituţiilor şi obligaţia să intre în dialog oficial cu Bisericile şi comunităţile religioase. Iniţierea acestui dialog presupune respectarea unor serii întregii de drepturi comunitare primare şi secundare263. Uniunea

261 Ibidem. 262 Ibidem. 263 Glen Johnson & Symonides Janusy, The Universal Declaration of Human Rights, UNESCO Publishing, 1998; Witte John Jr. & Johan D. Van der Vyver, Religious and Discrimination in International Law, Martinus Niijhoff, 1991.

441

Europeană trebuie desigur să ţină seama şi de situaţia juridică a Bisericilor. În construirea unui sistem legislativ religios european, fundamentul trebuie să fie şi să rămână respectarea sistemelor din fiecare ţară a comunităţii264, şi aceasta se poate realiza numai printr-o conlucrare ce membrii desemnaţi de toate Bisericile respective. Bisericile europene deţin însă propriile drepturi de suveranitate şi acestea nu există în mod izolat. Drepturile de suveranitate sunt şi rămân în relaţie cu alte îndatoriri de ansamblu ce vizează binele comun. Aceasta presupune să se ţină seama şi de religie, de nevoile religioase ale omului contemporan din şi cu Uniunea Europeană. Uniunea Europeană trebuie să ţină cont mai mult ca înainte de ceea ce reprezintă religia în sine265, deoarece ea poate să devină factorul ei de coeziune şi de stabilitate, asigurându-i dimensiunea verticală de spiritualitate.

3. Importanţa şi locul Bisericii Ortodoxe în construcţia europeană

În calitate de continuatoare fidelă şi autentică a Cincizecimii primare – Biserica Ortodoxă are un rol de seamă în construcţia europeană. Ea aduce mai întâi un tezaur liturgico – sacramental nepreţuit, însă în acelaşi timp şi o experienţă şi un duh nou, de viaţă creştină, păstrat în continuitate neîntreruptă cu Biserica primară şi în dialog permanent cu contextul istoriei prin cele două dimensiuni ale teologiei ale teologiei ei, verticală şi orizontală, care i-au asigurat un echilibru continuu. Rolul Bisericii Ortodoxe în aceste vremuri de schimbări majore la nivel mondial, poate fi înţeles în funcţie de Crucea lui Iisus Hristos, care ne imprimă disponibilitatea de jertfă şi ne face să devenim responsabili de faptele noastre; de Învierea Domnului Iisus Hristos, care dă speranţă învierii noastre; de Cincizecimea trăită la fiecare Sfântă Liturghie euharistică, şi de Înălţarea lui Iisus Hristos ce ne dă perspectiva ridicării din starea de păcat în care ne aflăm. Aceasta este înainte de toate, o misiune a comunităţii, o misiune de comuniune, deoarece comunitatea trebuie să reflecte dragostea”266. Mântuitorul ne dă îndemnul: „Să vă iubiţi unii pe alţii... Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 34). Istoria Bisericii Ortodoxe poate fi ea însăşi un bun exemplu pentru ceea ce se doreşte a fi Uniunea Europeană. Biserica a contribuit din plin la progresul moral – spiritual al popoarelor, devenind o adevărată mamă a lor. Biserica s-a identificat întotdeauna cu năzuinţele neamului pe care l-a slujit, luând parte, cu mijloacele ei specifice, la lupta de eliberare socială sau naţională267. Ea a contribuit la formarea şi consolidarea conştiinţei naţionale, la progresul şi fericirea popoarelor

264 Prof. Gerrhard Robbers, op. cit., p. 89. 265 Ibidem. 266 Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, traducere de Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj–Napoca, 2002, pp. 53–54. 267 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, 1993, p. 54.

442

la care a fost trimisă268. Ortodoxia reprezintă Biserica una, care se manifestă în deplinătatea ei, într-o plenitudine de Biserici locale. Biserica locală asimilează în identitatea ei elementele specifice naţiunii, culturii şi limbii poporului respectiv269. Dumnezeiasca revelaţie şi botezul creştin nu s-au dat cu scopul uniformizării creaţiei şi a suprimării varietăţii naturale şi istorice a omenirii. Botezul creştin şterge doar păcatele celui botezat, nu şi identitatea etnică a acestuia. Viaţa ne demonstrează că după mai multe veacuri de la îmbrăţişarea creştinismului, diferitele popoare n-au încetat a fi ceea ce au fost la început – comunităţi umane distincte prin naţionalitate, limbă, simţire, cultură şi tradiţie specifică270.

Fiinţa umană devine universală şi trăieşte universalitatea nu doar spaţial ci şi temporal, interesată fiind şi rugându-se pentru întreaga lume şi pentru întreaga creaţie – care a fost binecuvântată de Dumnezeu Creatorul, Stăpânul, Pantocratorul şi Proniatorul. Această universalitate creştină este nu numai o unificare a lumii, ci şi un drum către o astfel de lume, spre Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai elocvent şi mai relevant în ideea unităţii şi a universalităţii decât chiar mesajul liturgic, în cadrul căreia ne rugăm: „Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor...”271; „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”272; „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care, pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”273; „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”274. – Toate aceste citate fac trimitere către unitatea eclesiologică, liturgică şi euharistică a persoanei, a comunităţii, a neamului şi a popoarelor Care-L preamăresc ca Domn şi Stăpân pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că, iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea”275; „Pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor Tale, preoţilor şi la tot poporul Tău”276; iar la Slujba Vecerniei se reafirmă universalitatea căci „văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor”277.

268 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Bisericile locale şi Biserica universală, referat la Conferinţa teologică interconfesională, Bucureşti, 1978, în revista „Studii teologice”, XXX, nr. 5 – 8, 1978, p. 4. 269 Ibidem, p. 5. 270 Ibidem, p. 6. 271 Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 126. 272 Idem, p. 157. 273 Idem, p. 162. 274 Idem, p. 171. 275 Idem, p. 180. 276 Idem, p. 185. 277 Idem, p. 43.

443

Prin urmare, unitatea creştină este realizarea pe pământ a ceea ce se continuă şi se desăvârşeşte în cer. Iar această realitate cerească este prefigurată de Biserica Lui Hristos care este „tipul şi icoana întregii lumi”, după cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul.278 În relaţie cu universalitatea creştină, globalizarea în sens profan pare a fi o traducere a acestei universalităţi ce caracterizează Biserica creştină, împlinită şi desăvârşită fiind în Domnul Iisus Hristos. Percepţia ori înţelegerea despre globalizare se dovedeşte a fi însă contradictorie. Fenomen complex şi variat, pentru unii este considerată ca o posibilitate de prosperitate şi dezvoltare economică, unificată într-un sistem mondial, şi cu răspândirea unui model unic de gândire şi acţiune. Pentru alţii însă, este un fenomen promovat de noua ordine mondială care duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, al cărui punct culminant este relativizarea şi anihilarea omului ca persoană. Omul contemporan trebuie să ştie că societatea mondială nu se construieşte prin asimilarea şi omogenizarea oamenilor, ci prin înălţarea lor la demnitatea persoanei, descoperindu-şi chipul în Dumnezeu, făcând astfel posibilă o deschidere reală şi autentică între oameni. Până acum, Europa s-a întemeiat pe interese economico-financiare şi politice. A încercat, aşadar, să mulţumească nevoile primare ale „omului contemporan”, dar tensiunile, conflictele şi crizele n-au dispărut. Faimoasa „piramidă a lui Maslow” ne arată că acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, într-adevăr, important dar incomplet şi insuficient. Ar urma apoi nivelul secund - cel intelectual – şi el necesar. Europa răspunde (chiar dacă imperfect şi nedesăvârşit) acestui nivel, inclusiv prin circulaţia ideilor şi cu ajutorul mijloacelor mass-media. Are însă, nevoie imperioasă să-şi creeze (şi) nivelul superior, adică cel metafizic şi spiritual – duhovnicesc, ce are misiunea esenţială de a le identifica şi ilumina pe cele inferioare. Fără acesta, „teocentrismul” şi „prosopocentrismul” pe care îl propune şi îl recomandă Creştinismul rămâne fără ecou, iar victima este însăşi persoana umană. Fără acesta, omul se vede determinat şi constrâns obedienţei şi slugărniciei nedemne, faţă de o societate impersonală sau în contrapoziţie cu aceasta279.

În acest context se mai poate afirma şi faptul arhicunoscut că nu s-a dorit precizarea în textul constituţional european a aportului creştinismului la formarea civilizaţiei europene, dar asemeni modelului american privitor la relaţia stat - culte în Uniunea Europeană a pus un semn de egalitate între biserici (culte), asociaţii religioase, organizaţii filosofice şi neconfesionale ceea este de asemeni regretabil, ştiut fiind faptul că-n câteva state ale Uniunea Europeană s-a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex. Din aceste motive Uniunea Europeană se

278 Apud Constantin Costache în Ortodoxia – Revista Patriarhiei Române, anul LV, nr. 1-2/ianuarie-iunie 2004, p. 211. 279 Pr. Arhim. Dr. Iuvenalie Ionaşcu, Ortodoxie şi putere politică în Uniunea Europeană, în revista “Rost”, nr. 35/ianuarie 2006, p. 17.

444

prezintă pentru Biserica noastră ca un spaţiu al mărturisirii, cuvântului şi modului de viaţă creştin – ortodox şi este de luat în seamă misionarismul episcopiilor Bisericii Ortodoxe Române din diaspora, a celor două mitropolii ortodoxe româneşti din Germania şi Franţa. În virtutea sobornicităţii, a catolicităţi, a universalităţii creştinismul-ortodox român Biserica Ortodoxă Română are o datorie sfântă şi ontologică să se implice în edificarea şi împlinirea binelui şi a civilizaţiei creştine în lume în general şi în Uniunea Europeană în special. Prin aderarea ţării noastre şi a Bulgariei la Uniunea Europeană, prezenţa creştinismului ortodox în peisajul confesional, cultural şi social al Europei unificate este imposibil de ignorat, şi vom fi chemaţi să participăm la un dialog deloc simplu. Odată cu integrarea ţării noastre practic Biserica Ortodoxă Română va trebui să se afle într-o permanentă misiune creştină pentru a-şi proteja credincioşii de pericolul apostazierii, al depărtării de credinţă şi de Dumnezeu; să nu uităm că în urmă cu doi ani vestitul concurs Eurovision a fost câştigat de o trupă rock ai cărei membrii erau deghizaţi în diavoli şi care au interpretat o piesă blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu.

Formarea unei civilizaţii depinde de sensul pe care îl dă un popor vieţii şi atitudini faţă de ea. Creştinul-ortodox trebuie să se raporteze continuu la Dumnezeu, la poruncile şi la harul Său, la Maica Domnului, la slujbele Bisericii, la sfinţi, la sfintele icoane, la sfintele moaşte şi la sfânta cruce - care sunt elemente distinctive ale conştiinţei sale şi trebuie să aibă ca ţel al vieţii curăţirea de păcate, mântuirea sufletului, fericirea veşnică, îndumnezeirea. Modelul creştinului este sfântul, iar civilizaţia creştin-ortodoxă este superioară prin faptul că oferă omului posibilitatea depăşirii lumii materiale, a imanentului, a dimensiunii biologice şi economice a vieţii prin unirea cu Dumnezeu pe calea credinţei, a mistcii ortodoxe. Se pune întrebarea dacă Biserica noastră este suficent de pregătită pentru misiune creştină şi care este spaţiul misionarismului creştin-ortodox? Misionarismul creştin ortodox, , este ieşirea din pasivitate” la nivel de comunitate sau parohie.

Exemplul viu de trăire ortodoxă, un om virtuos poate mişca minţile şi inimile oamenilor spre credinţă, iar acela trebuie să fie preotul prin care Dumnezeu poate mişca viaţa oamenilor spre idealul creştin în parohie în primul rând, şi apoi în lume în general. Orice înnoire misionară începe cu preotul care trebuie să-şi înţeleagă vocaţia misiunii sale, să creadă cu adevărat în necesitatea sfinţeniei vieţii, în deşertăciunea şi perisabilitatea vieţii orientate spre cele materiale.

Viaţa misionară la nivelul parohiei trebuie să fie vie şi să fie centrată pe Iisus Hristos, pe împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pe cultul Bisericii, pe sfintele taine, pe rugăciunea personală. A face din parohieni un popor de sfinţi nu stă în puterea preotului, dar străduinţa de a-i apropia de învăţăturile Sfintei Evanghelii se poate şi este datoria sfântă a preotului: „Un amvon care tace din delăsarea preotului este în criză, o cuminecătură care nu este împărtăşită din prea multe

445

scrupule este o criză. Un creştin care nu iubeşte pe semenul său ca pe sine, un preot care ocoleşte problemele esenţiale ale parohiei, un monah care stă pe drum şi nu se roagă permanent, toţi aceştia agravează criza misionară actuală.” (Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria în cartea sa Ortodoxia şi Europa). În măsura în care se va recreştina spaţiul parohial şi se va edifica parohia ca spaţiu sacru al eliberării de rău şi de păcate, se va afirma şi ortodoxia noastră profundă şi de efect în afară, în cadrul Uniunii Europene şi se va depăşi situaţia europeanului de astăzi.

Ortodoxia sau creştinismul „în duh şi adevăr” înseamnă viaţă sfântă şi ea trebuie trăită de toţi membrii Bisericii credincioşi sau clerici, iar pentru trebuinţele misionare ale Bisericii se pot înfiinţa la nivel parohial, asociaţii de interes comunitar-parohial care să poată atrage fonduri europene. Integrarea ţării noastre în familia europeană instituţionalizată este un fapt ce s-a petrecut, motiv pentru care trebuie judecate cu atenţie toate aspectele: integrarea este pe de o parte o mare provocare din punct de vedere duhovnicesc, iar pe dse altă parte Biserica noastră poate contribui la reaşezarea Uniunii Europene pe un nou fundament şi anume cel spiritual prin păstrarea identităţii spirituale creştin-ortodoxe şi culturale a poporului român, şi prin dezvoltarea comuniunii cu celelalte popoare, europene.

De aceea, omul european are nevoie de o personalitate proprie, de o identitate bine conturată, care să-i evidenţieze şi să-i remarce întreaga sa valoare. Fiindcă el creează Europa şi nu invers. Şi o alcătuieşte pentru sine, pentru cei dragi şi pentru generaţiile viitoare. Este necesar să aibă un aport şi o contribuţie substanţială la unificarea şi la consolidarea familiei umane, fie ea şi europeană, deoarece Creştinismul este, prin excelenţă, religia unităţii, a frăţietăţii şi a iubirii în Hristos Domnul. O Europă fără Iisus Hristos poate fi o înşelare şi o accentuată dezamăgire, după cum a fost şi comunismul. Desigur, o Europă cu Hristos ar fi o „utopie”... adevărată şi fericită!... Cu alte cuvinte, în contextul actual european, Biserica îşi defineşte tot mai evident rolul de spaţiu şi dimensiune coagulantă, prin iubirea şi comuniunea în Domnul nostru Iisus Hristos. Modelul unităţii creştine transpare din scopul şi dorinţa Bisericii de a constitui comuniunea deplină, care nu este absorbire, ci comuniune în adevăr şi în dragoste. Această cale nu are alternativă: este calea Bisericii.280 Această imagine a Bisericii care cuprinde credincioşii din atâtea locuri, vremuri şi neamuri, uniţi fiind prin credinţa în Hristos, trebuie să devină un factor catalizator pentru unitatea Europei, a popoarelor ei.

Ţinta şi menirea Bisericii în construcţia europeană este aceea de a-i aduna pe toţi în Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectându-le diversitatea proprie, fiindcă această diversitate nu desfiinţează unitatea, ci o întăreşte şi o îmbogăţeşte, iar Cincizecimea tocmai

280 Declaraţia comună a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II – lea şi a Prea Fericirii Sale, Patriarhul Teoctist, în “Ortodoxia” – Revista Patriarhiei Române, anul LIII, nr. 3-4/iulie-decembrie 2002, p. 7.

446

acest lucru l-a arătat în istorie. Aşa stând lucrurile, vom afirma şi sublinia faptul că Biserica nu este o realitate închisă şi nici închistată în ea însăşi: ea este trimisă în lume şi este deschisă către lume. Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită, şi care îşi extinde graniţele pentru a îmbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului, dezvăluie o provocare pe care creştinii din Răsărit şi din Apus sunt chemaţi să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în recunoaşterea şi mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei şi apărării ecoteologice a creaţiei. Europa întreagă are nevoie de bogăţia culturală creată de şi în Creştinism. A unit pe cei mulţi care erau de etnii şi limbi diferite într-o înţelegere duhovnicească comună. I-a învăţat limba iubirii, limbă pe care trebuie să o înveţe toţi cetăţenii Uniunii Europene. Ei trebuie să înţeleagă că, deşi a trecut vremea Războiului Rece, a fi împreună şi a rămâne împreună, indiferent cine suntem, continuă să fie o necesitate din perspectiva supravieţuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a întregii planete.

4. Despre viitorul educaţiei religioase în cadrul Uniunii Europene de la

începutul celui de-al treilea mileniu creştin

Scopul învăţământului rezidă în a comunica cunoştinţe şi a crea deprinderi în direcţia folosirii lor, în cadrul unei profesii. Scopul învăţământului religios constă în instrucţie, adică în comunicarea unui adevăr religios, şi în educaţie, ceea ce înseamnă exercitarea în deprinderea formelor de trăire religioasă. Scopul educaţiei religioase constă în formarea caracterului religios – moral al omului. Nu se poate face educaţie fără instrucţie, fiindcă învăţarea înseamnă cunoaştere. La rândul ei cunoaşterea rămâne fără finalitate dacă nu este aplicată în viaţă281. Două probleme sunt importante, şi anume: 1. Cine este responsabil sau cine controlează până la urmă educaţia religioasă în şcolile de stat?; 2. În ce constă conţinutul educaţiei religioase?

În multe ţări, abordarea educaţiei religioase se situează undeva între asigurarea informaţiei cognitive şi oferta educaţiei catehetice. Multă vreme, societatea a fost puternic animată atât gândirea religioasă în general, cât şi de prezenţa vitală a bisericilor în particular. Astăzi încep să se definească două abordări oarecum opuse. În primul rând, ne putem concentra asupra componentei confesionale a educaţiei religioase, redefinind educaţia religioasă ca formă de mărturie - (Aici trebuie făcută precizarea că mărturia, cel puţin în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a fost mereu unită cu diaconia şi liturghia, şi de cele mai multe ori a devenit, în cele din urmă martiriu, adică jertfire de sine.

281 Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 4.

447

Ceea ce ne arată că nu există o mărturisire care să nu îşi asume răspunderea jertfelnică, indiferent de contextul în care este făcută.). Profesorul de religie este un martor al credinţei sale. Această abordare este problematică din două motive: Primul motiv se referă la ruptura dintre religie şi alte discipline de învăţământ. Caracterul incognitiv al educaţiei religioase (cel puţin aşa susţin unii) izolează atât materia, cât şi profesorii respectivi viaţa şi activitatea obişnuită din şcoală. Al doilea motiv se referă la aspectul mărturiei religioase într-o societate secularizată, în care, pentru a avea succes, mesajul religios trebuie să fie un exemplu viu transmis de profesorul de religie282. În al doilea rând, se poate opta pentru o direcţie diametral opusă în care caracterul cognitiv al educaţiei religioase trebuie scos în evidenţă. Religia devine astfel o materie ca oricare alta din şcoală, producând indiferentism şi absenteism. Concepţia negativă a acestei abordări este că religia nu va fi cu nimic diferită de oricare altă materie şi astfel nu ne putem aştepta la eficienţa şi finalitatea educaţiei religioase. Educaţia religioasă modernă, incluzând colaborarea fructuoasă dintre învăţământul religios şi organele de stat, presupune două lucruri: a) un dialog matur între cei doi factori, dar şi interreligios; b) o politică de stat modernă cu privire la învăţământul religios.

Fundamentul şi temeiul, asupra cărora se sprijină lecţia de religie, este Iisus Hristos, Mântuitorul şi Reînnoitorul lumii. De aceea şi duhul ce trebuie să caracterizeze lecţia de religie, în deosebi lecţia de morală creştină, este duhul libertăţii şi reînnoirii în Iisus Hristos283. În acest punct trebuie să observăm că scopul lecţiei de morală creştină este formulat foarte corect în programa analitică a clasei a treia de Liceu, când se spune că e „îndrumarea tânărului om de a accepta în mod liber chemarea lui Dumnezeu, de a trăi printr-o cunoaştere conştientă viaţa în Hristos în spaţiul Bisericii şi Tradiţiei Ortodoxe…”284. Dar şi acolo descrierea materialului cărţii prezintă neajunsuri importante. În mod special, pentru o apreciere (considerare) corectă a moralei creştine este fundamental principiul pe care-l formulează Aposolul Pavel, potrivit căruia „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”285. Hedonismul şi imoralismul nu-l eliberează pe om, ci îl înrobesc şi-l conduc la impas, într-o stare existenţială fără ieşire. Elevul poate cunoaşte acest fapt foarte uşor, dacă învaţă să aşeze aceste concepţii în cadrul unei perspective mai vaste şi să le controleze prin criteriul

282 Radu Carp, Un model de actualitate în Europa? Sprijinul acordat educaţiei universitare de către fundaţiile cu specific confesional în Transilvania secolului al XIX–lea, în revista „22”, anul XV (852), 07.07.2006 – 13.07.2006, p. 7 283 „Legea lui Hristos este Legea libertăţii”, spune Sfântul Grigore Palama. Etosul lui Hristos se identifică cu etosul libertăţii. Legea lui Hristos îl conduce pe om la libertate, lăsându-l pe creştin liber să-l urmeze. 284 Φ.Ε.Κ. 240, τ.Ά, 23/10/1979, Προεδρικό Διάταγμα 826. 285 I Cor. 6, 12.

448

timpului. În general intercalarea variabilei timpului şi considerarea temelor (subiectelor) morale şi sociale prin această perspectivă trebuie să domine materia moralei creştine din Liceu.

Elevii la această vârstă nu numai că pot, dar şi vor să se mişte la un nivel mai înalt. De aceea şi lecţia are nevoie de o alcătuire teoretică îngrijită. Chiar şi dezvoltarea interesului lor pentru lucrurile sociale impune să fie dată o amploare mai mare dimensiunii sociale a Ortodoxiei, ce este adesea revelatoare pentru confruntarea şi soluţionarea problemelor sociale contemporane. „Aici trebuie să fie notat faptul că e necesar şi o clarificare a Ortodoxiei vizavi de falsificările ei conştiente sau inconştiente de către creştini sau de către duşmanii creştinismului. De obicei nu cunoaştem Ortodoxia atât de bine, pe cât credem. De aceea trebuie să o studiem mai bine. Şi de obicei Ortodoxia nu este prezentată atât de bine de aceia ce-i fac propagandă ostentativ. Încă e nevoie să se aibă în vedere interpretările diferite ce i le dau şi în general şi Creştinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circulă între tineri”286. În sfârşit e necesară existenţa unui material auxiliar specific pentru profesori. Aşa va exista şi informarea specifică, care-l va ajuta pe profesor la o prezentare desăvârşită a materiei lui şi la o confruntare cu succes a problemelor pe care le analizează. Obiceiurile (obişnuinţele) fiecărei generaţii noi se cultivă în cadrele celei anterioare. Astfel se formează şi conştiinţa morală colectivă a fiecărui popor, dar şi-n deosebi a fiecărei generaţii noi a lui. Această conştiinţă colectivă nu se schimbă uşor. Trebuie să treacă cel puţin trei generaţii, ca să se înfăptuiască o schimbare importantă în conştiinţa unei societăţi. Însă când excitaţiile pentru schimbări sunt atât de intense şi atât de multe, precum se întâmplă şi-n epoca noastră, este firesc să se creeze o situaţie instabilă de lungă durată, pe care cu greu o poate cineva urmări. Aşa se interpretează de altfel şi lărgirea prăpastiei între generaţii, pe care o constatăm azi. Viaţa creştină, ca viaţă de învrednicire universală a omului, îmbrăţişează fiecare element omenesc autentic, oriunde şi oricând îl întâlneşte. Considerarea laşă (derizorie) a creştinismului şi identificarea lui cu tipuri convenţionale şi forme cucernice îl omoară şi-l fac respingător pentru tineri. Creştinismul nu este ideologie, ci deplinătatea adevărului şi a vieţii. Este etosul omului desăvârşit în Iisus Hristos în persoana Căruia omul îşi descoperă „propria măsură”. Este viaţa noului etos în Iisus Hristos287. Orice adevăr ce există în om şi în civilizaţia lui, găseşte în creştinism poziţia corectă şi valoarea lui. De aceea şi morala creştină este mereu deschisă pentru a primi şi accepta orice-i omenesc. Dincolo de acestea însă, dar şi pentru a putea să valorifice toate acestea, se sprijină pe omul adevărat, ce s-a arătat în Hristos.

286 G. Mantzaridi, „Conţinutul esenţial al lecţiei de dogmatică şi morală”, în revista ΚΟΙΝΩΝΙΑ 24, 1981, p. 409. 287 Vezi Ierom.Teofan Mada, „Viaţa în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur”, Ed. Agnos, Sibiu 2007.

449

În altă ordine de idei, dialogul interreligios inteligent şi înţelept reclamă şi invocă o acţiune în trepte sau în etape. Îmbrăţişările şi întâmpinările cordiale între liderii religioşi nu (mai) sunt suficiente. Trebuie să se realizeze un proces complet, începând de la toleranţa pasivă, trecând prin toleranţa activă şi respect reciproc, până la dragoste şi comuniune iubitoare. Recunoaştem că acest proces nu este simplu, până la urmă, însă, trebuie să acceptăm că şi alţii pot creşte în importanţă şi pot avea succes. Este clar că într-un asemenea context, prozelitismul nu mai poate deveni nicidecum un delict, deoarece nimic nu îi justifică existenţa. O politică de stat matură şi înţeleaptă se caracterizează prin trei elemente: 1. respectarea integrală a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; 2. acceptarea în totalitate a libertăţii religioase individuale, inclusiv a dreptului de a recunoaşte ori de a adopta orice religie, ca şi a dreptului de a-ţi schimba religia ori confesiunea sau de a nu fi deloc religios; 3. alegerea, ca politică de stat, a unui pluralism care să îmbrăţişeze o gamă largă de grupări religioase, căci acceptarea acestora este singura poartă spre o societate multiculturală sigură şi încununată de succes288.

Concluzii

În încheiere, voi susţine că religiozitatea – opusă fiind profeţiilor modernismului – are resurse excepţionale atât de a aduce acel echilibru interior mult dorit de omul contemporan, bulversat de anxietate şi de îndoială şi de a-i umple golul sufletesc, pe care nimeni şi nimic nu reuşesc să îl umple, precum şi de a deveni motorul schimbării sociale. Provocarea noastră (a celor credincioşi) este, după cum spunea Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de a „înţelege bine vremurile”, de „a ne lua crucea din fiecare zi”, de a fi gata să-L urmăm, aducând mesajul Vieţii, al Iubirii şi al Adevărului unei lumi care mult prea adesea lăsată pradă ideologiilor depersonalizante, de orice fel289.

Uniunea Europeană trebuie să conştientizeze importanţa respectului identităţii şi specificului cultural şi spiritual al fiecărui popor sau naţiune. Nordul predominant protestant şi sudul catolic manifestă trăsături relevante şi semnificative pentru Uniunea Europeană, în timp ce Ortodoxia dispune la rândul ei de experienţe, resurse şi posibilităţi noi. Ortodoxia, ca fiind moştenitoarea tradiţiei patristice ce este pătrunsă de marile taine ale dogmelor trinitare şi hristologice, are o structură spirituală proprie, preocupată fiind îndeosebi, de realităţile vieţii duhovniceşti şi de raporturile ei inter şi intra-umane. Viaţa Sfintei Treimi – Cea de viaţă dătătoare, îndreptată fiind către lume prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat în interiorul existenţei create a lumii o viaţă nouă, o realitate superioară, de conţinut dumnezeiesc şi anume: comuniunea. Ideea comuniunii este îndreptată şi spre interior, dar şi spre exterior. În ceea ce priveşte

288 Ibidem. 289 Silviu Rogobete, op. cit., p. 5.

450

aspectul exterior al comuniunii, el se regăseşte în una din însuşirile şi atributele Bisericii, aşa după cum arată Simbolul de Credinţă niceoconstantinopolitan, adică: sobornicitatea, care alcătuieşte şi configurează sufletul, trupul şi specificul Ortodoxiei. Acest termen folosit astăzi doar de Biserică, reprezintă şi redă în mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica sobornicească (catolică şi ecumenică în adevăratul şi profundul sens al cuvântului) este acea biserică care adună, uneşte şi trăieşte în comuniune.

Pe de altă parte, dialogul cu Islamul este de mare însemnătate atât din punct de vedere al politicii interne cât şi externe şi poate avea loc doar cu aportul bisericilor creştine. Nici îndatorirea Germaniei faţă de iudaism nu trebuie trecută cu vederea la nivel european290. Uniunea Europeană trebuie să gândească iarăşi tema diversităţii religioase şi a întâlnirii dintre culturi291, şi să respecte în acelaşi timp specificul bisericilor şi comunităţilor religioase. Trebuie găsite căutate şi găsite soluţii pentru un dialog între religiile şi instituţiile europene. Un ecumenism obţinut prin constrângere din partea Uniunii Europene sau dirijat de aceasta ar contrazice principiul libertăţii religioase (invocat sau revendicat şi de către Legea nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor” din România) şi al dreptului de autodeterminare al bisericilor şi comunităţilor religioase. Aşadar, statele comunitare (între care şi România – prin această nouă lege a cultelor) şi-au reglementat raportul lor cu religia, bisericile şi comunităţile religioase, la nivel constituţional: Franţa, regatul Unit al Marii Britanii, Italia, Spania, Danemarca, Austria, Germania, România et. De aceea se cuvine ca şi Uniunea Europeană să facă acelaşi lucru. În aceasta constă răspunderea Uniunii, forţa ei integratoare, viitorul ei292. Sistemul legislativ european trebuie să se dezvolte în respect faţă de religie. Obligaţia de a garanta şi proteja libertatea religioasă, trebuie să constituie o normă a Constituţiei europene. Aceştia sunt primii paşi făcuţi pentru un sistem legislativ în Uniunea Europeană, unde libertatea religioasă devine o temă majoră în societatea contemporană.

Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global, dintre urban şi rural. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”293.

290 Prof. Gerhard Robers, op. cit., p. 7. 291 Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 205. 292 Ibidem. 293

Mitropolit Daniel Ciobotea, Relaţiile Stat – Biserică (tradiţie şi actualitate), în lucrarea “Libertatea religioasă în contextual românesc şi european”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15.

451

În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu.

Pentru Biserică, viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia Cerurilor!

452

METODA DE CONDUCERE SPECIFICĂ MANAGEMENTULUI PROTECŢIEI INFRASTRUCTURII CRITICE

Radu ANDRICIUC

Institutul de Studii pentru Ordine Publică, Instructor de politie specialist II, dr. ing. andriciucradu@yahoo.com

Rezumat

Alegerea unei metode specifice de conducere pentru managementul protecţiei infrastructurilor critice într-un mediu specific politic, economic, social, tehnologic şi de securitate, reprezintă o dilemma fundamentală. Considerând mediul specific al subiectului, autorul doreşte să demonstreze că managementul total al calităţii reprezintă cea mai eficientă metodă, atât în mediul organizaţional de stat, cât şi în cel privat.

Cuvinte-cheie: Calitate, metodă, conducere

Abstract

In a political, economical, social, technological and security medium choosing a specific leading method for the critical infrastructure protection management reprezents a fundamental dilemma. Considering the specific medium of the subject, the articles author wants to demonstrate that from the general leading methods the most efficient method from those proposed is the „total quality management”. An interesting conclusion, considering the continued use of this method in the state organizations but also in the private ones as well.

Key-words: Quality, Method, Leadership

* * *

Într-un mediu politic, economic, social, tehnologic şi de securitate supus

unei permanente mişcări, alegerea unei construcţii manageriale coerente şi riguroase, care să încorporeze faze, componente şi reguli precis conturate prin intermediul cărora să se asigure un echilibru structural stabil oricărei organizaţii, reprezintă dilema fundamentală a managementului modern.

Această viziune complexă, a dezechilibrului dinamic organizaţional, larg răspândită în mediile ştiinţifice, a determinat apariţia unei multitudini de păreri privind definirea şi operaţionalizarea unor noţiuni manageriale esenţiale.

Dintre acestea menţionăm: metodă şi tehnică de conducere, sistem de conducere, procedeu de conducere, regulă de conducere şi instrument de conducere.

Aspectul pozitiv al proliferării metodelor şi tehnicilor manageriale constă în concentrarea acestora, ca obiectiv central, pe realizarea valorificării, la cel mai înalt nivel, a potenţialului uman, concomitent, atât la nivel de conducere cât şi de execuţie.

453

Experienţa practică dobândită în ultimele decenii privind managementul organizaţional a pus în evidenţă o multitudine de metode de conducere cu caracter general (Tabelul 1.1).

În fapt, această pluralitate în folosirea diferitelor metode generale de conducere se manifestă, ca rezultat firesc al existenţei unei multitudini de culturi organizaţionale, şi în domeniul protecţiei infrastructurii critice.

Metoda de conducere

Esenţa metodei Sursa abordării

Management prin obiective

Determinarea riguroasă a obiectivelor, de la nivelurile superioare decizionale şi până la cele operaţionale, ... cu legarea strictă a recompenselor pentru fiecare angajat de nivelul de realizare a obiectivelor din zona sa de responsabilitate.

Constantin Romanoschi, Gheorghe Militaru şi Penică Puşcaşu – Managementul activităţilor militare. Metode clasice de conducere, Editura Aca-demiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1999, p. 37.

Management prin excepţie

Identifică şi comunică situaţiile în care este necesară intervenţia managerului de la un anumit nivel ierarhic al organizaţiei, inactiv pentru rezolvarea problemelor respective în condiţiile derulării normale a proceselor de muncă sau activităţilor coordonate.

Constantin Romanoschi, Gheorghe Militaru şi Penică Puşcaşu – Managementul activităţilor militare. Metode clasice de conducere, Editura Aca-demiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1999, p. 58.

Management prin proiecte

Rezolvarea, pe o perioadă limitată, a unor probleme complexe, de mari dimensiuni şi definită precis, ... necesitând, implicit, participarea unei game largi de specialişti din diferite subdiviziuni organizate, integraţi temporar într-o structură autonomă a proiectului respectiv.

Costache Rusu – Management, Editura Expert, Bucureşti, 1996.

Management prin bugete

Fundamentarea costurilor aferente realizării fiecărui obiectiv al organizaţiei şi urmărirea încadrării cheltuielilor efective în nivelul planificat al costurilor.

Costache Rusu – Management, Editura Expert, Bucureşti, 1996.

Managementul calităţii totale

Cerinţele explicite şi implicite ale beneficiarului sunt satisfăcute în mod permanent şi în condiţii de performanţă economică.

Richard Fulmer – The New Management, Macmillan Publishing Company, New York, 1988.

Tabelul 1.1. Metodele generale de conducere

454

În fapt, această pluralitate în folosirea diferitelor metode generale de conducere, indiferent de nivel, se manifestă şi în domeniul protecţiei infrastructurii critice.

În condiţiile în care forma organizaţională a protecţiei infrastructurii critice diferă de la ţară la ţară, în funcţie de contextul de operare şi al rezultantei intereselor politice, economice, sociale, tehnologice şi de securitate, apreciez că această diversitate potenţează pozitiv procesul de raţionalizare a actului de conducere şi, implicit, a problemei predictibilităţii comportamentului organizaţiilor ca entităţi centrate pe un scop unic.

Aceste diferenţe sunt amplificate şi de prezenţa unor sectoare ale infrastructurii critice cu profile de activitate profund diferenţiate, precum şi de influenţa sectorului privat, ca segment important în configurarea domeniului de referinţă.

Apreciez că, în această circumstanţă, nu poate fi consacrată o metodă de conducere tip panaceu, atemporală şi aspaţială, cu aplicabilitate şi viabilitate universală pentru asigurarea protecţiei infrastructurii critice.

Din analiza opţiunilor ţărilor celor mai avansate în domeniul de referinţă, se degajă o relativă stabilitate a preferinţelor pentru managementul prin obiective – MBO.

Opinez că această alegere se datorează, pe lângă avantajelor clasice oferite de metodă (structură organizaţională optimă, îndrumare şi control eficient, implicarea personalului, orientare spre rezultat), şi corelării între structura ierarhică şi obiective (Figura 1), rezultând, la modul relativ, cel mai eficient şi economic mod de alocare a resurselor.

455

Figura 1. Principiul de bază al managementului prin obiective

O altă explicaţie rezidă în adoptarea, la nivelul unora dintre cele mai

avansate state în domeniu, a unei culturi organizaţionale pentru managementul protecţiei infrastructurii critice de tip „Rol”, care permite maximizarea avantajelor şi minimizarea dezavantajelor managementului prin obiective.

Nu în ultimul rând, folosirea metodei MBO în managementul protecţiei infrastructurii critice asigură compatibilitatea, coerenţa şi consistenţa cu instituţiile de stat şi firmele private din componenţa sectoarelor infrastructurii critice care utilizează aceeaşi metodă de conducere126.

Pornind de la constatarea conform căreia managementul prin obiective, în ultimă instanţă, nu este decât unul din instrumentele din panoplia managementului, iar aplicarea sa depinde de existenţa unor condiţii specifice, apreciez că folosirea, pe plan intern, a acestei metode pentru asigurarea protecţiei infrastructurii critice naţionale nu reprezintă, cel puţin în viitorul apropiat, cea mai eficientă soluţie.

Principalul argument adus în susţinerea acestei afirmaţii porneşte de la alegerea, la nivelul entităţilor ce asigură managementul protecţiei infrastructurii critice naţionale, a culturii organizaţionale de tip „Sarcină”.

126 În cadrul Conferinţei Internaţionale privind MBO din august 1974, Salt Lake City, SUA, se aprecia că peste 80% dintre firmele private americane foloseau această metodă.

Obiectiv Decident

Executant

456

Structurarea acestor entităţi manageriale pe doar două niveluri (naţional şi cel al sectoarelor infrastructurii critice), nu corespunde, decât în mod relativ, sistemului piramidal specific managementului prin obiective.

În acelaşi sens, nu toate instituţiile de stat şi firme private din ţara noastră, care deţin elemente ale infrastructurii critice naţionale, folosesc această metodă de conducere, iar cele care o fac distorsionează puternic principiile funcţionale ale acesteia, prin absenţa unor seturi de proceduri operaţionale standardizate, limitarea posibilităţilor de transfer (delegare) a autorităţii şi evitarea unei atitudini transparente faţă de asumarea responsabilităţilor.

În ceea ce priveşte metoda conducerii prin excepţie, apreciez că operaţionalizarea acesteia în domeniul analizat nu oferă o soluţie optimă.

Privită ca oportunitate, prin simplificarea semnificativă a actului decizional, degrevarea managerilor de problemele ce pot fi rezolvate de un nivel ierarhic inferior şi concentrarea muncii acestora numai pe problemele reprezentând o excepţie (ca discordanţă între planificare şi execuţie), folosirea metodei conducerii prin excepţie implică un grad de maturitate organizaţională centrată pe performanţă.

Pe plan intern, absenţa unui sistem informatic, atât la nivelul suportului tehnic, cât şi a celui de software, cu un înalt grad de automatizare care să asigure detectarea, transmiterea şi filtrarea ascendentă a informaţiilor ce pun în evidenţă abaterile semnificative în funcţionarea organizaţiilor, a determinat un grad redus de implementare a metodei.

O altă contradicţie este reprezentată de preocuparea exclusivă a managerilor privind abaterile sistemului, aspect ce nu acoperă nevoia de cooperare şi coordonare a sectoarelor, subsectoarelor şi elementelor infrastructurii critice naţionale prin intermediul entităţilor care asigură managementul protecţiei acesteia.

Aceeaşi viziune limitativă caracterizează şi metoda conducerii prin buget, deoarece aceasta priveşte exercitarea funcţiilor manageriale doar prin prisma activităţilor financiar-contabile ale organizaţiei.

Metoda conducerii prin proiect oferă o rezolvare parţială a problemei aflate în dezbatere, exclusiv în direcţia tranşării unor probleme de importanţă deosebită referitoare la asigurarea protecţiei infrastructurii critice, declanşate inopinat şi pe termen limitat (Figura 2).

457

Figura 2. Schema caracteristică managementului de proiect

Operaţionalizarea unei astfel de metode poate avea doar caracter temporar,

în situaţiile care impun un ritm rapid al adoptării deciziilor caracterizate de unicitate şi imprevizibilitate.

Parcurgerea spectrului metodelor generale de conducere ne permite şi analiza eficienţei relaţiilor manageriale în planul calităţii.

Managementul calităţii totale, considerat a reprezenta, la nivel mondial, una din cele mai noi metode de conducere, are ca obiectiv prioritar realizarea calităţii, concomitent cu obţinerea satisfacţiei clientului (Figura 3).

Apreciez că, rezultantă a comparării determinărilor specifice noţiunii de calitate cu cele ale managementului protecţiei infrastructurii critice (necesitatea asigurării fluxului de produse şi servicii generat de infrastructura critică pentru funcţionarea normală a statului sau a unei comunităţi), managementul calităţii totale poate fi considerat, pe plan naţional, metoda de bază a managementului protecţiei infrastructurii critice pentru entităţile organizaţionale cu atribuţii în acest sens.

458

Figura 3. Reprezentarea conceptului management al calităţii totale

În fapt, această metodă permite acestor entităţi manageriale o cooperare şi

coordonare a activităţilor componentelor sectoarelor infrastructurii critice în concordanţă cu cerinţele acestora.

Alegere comprehensibilă pentru toate instituţiile publice şi autorităţile administrative din ţările dezvoltate unde, în timp, îmbunătăţirea constantă a calităţii produselor şi serviciilor devine unul din obiectivele fundamentale.

Oricare ar fi abordarea gestionării calităţii, managementul protecţiei infrastructurii critice se fundamentează inclusiv pe valorile de bază esenţiale ale managementului calităţii totale: nevoi ale clienţilor şi utilizatorilor de servicii, responsabilitate, standarde de performanţă, satisfacţia clienţilor, performanţe profesionale şi rezultate.

Aceste avantaje majore sunt rezultatul relevanţei practice deosebite pentru managementul protecţiei infrastructurii critice pe care o au coordonatele de bază ale abordării metodei managementului calităţii totale, astfel:

calitatea este un parametru esenţial în procesul de satisfacere a cerinţelor populaţiei;

standardul de performanţă dorit este definit de expresia „zero defecte”;

costurile organizaţionale reprezintă un criteriu indispensabil de măsurare a calităţii;

metoda se poate aplica numai prin crearea unui sistem perceptiv adecvat în cadrul organizaţiei (instruirea personalului, măsuri preventive şi corective, audit intern al calităţii, mijloace de testare, analiza contractelor, dirijarea proiectării, activitatea de relaţii cu publicul).

Calitatea

procesului

Valoare

proces

Valoarea

calităţii

Costuri

proces

Costuri

(valori)

459

Nu în ultimul rând, managementul calităţii totale se încadrează perfect în schema matricială a culturii organizaţionale de tip „Sarcină”, fără a manifesta incompatibilităţi cu orice alt tip de metodă de conducere folosită la nivelul unor componente ale unui sector al infrastructurii critice.

În mare parte, managementul calităţii totale facilitează, în cazul protecţiei infrastructurii critice, folosirea unor tehnici manageriale performante, cum este

cea cunoscută, în literatura de specialitate, sub denumirea de benchmarking. Ca o concluzie parţială, apreciez că managementul calităţii totale poate fi

considerat ca cel mai adaptat sistem de referinţă, din spectrul metodelor de conducere a protecţiei infrastructurii critice, la condiţiile actuale interne şi regionale.

460

SECURITATEA NAŢIONALĂ CA FACTOR DE STABILITATE SOCIALĂ294

Conf. Univ. Dr. Ing. Gabriel MICU Doctorand Aurelian CHIRA Doctorand Bogdan BAZGĂ

Noţiuni generale

Sursa de legitimitate a unui stat este capacitatea de a oferi securitate, respectiv de a proteja şi menţine drepturile cetăenilor săi şi de-a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. În piramida trebuinţelor formulate de Abraham Maslow, nevoia de securitate este plasată pe al doilea nivel de importanţă, imediat după nevoile fiziologice.

În accepţiunea comună, termenul de „securitate” (care provine din limba latină „securitas – atis” şi semnifică „lipsă de grijă”, iar din punct de vedere semantic înseamnă „faptul de a fi la adăpost de orice ameninţare şi pericol”) este înţeleasă drept capacitatea unui „actor”, tradusă în vectori de putere, de a-şi proteja valorile fundamentale şi de a le sprijini în proiecţia lor în arena internaţională. Este asociat cu diverse componente ale socialului – astfel, se vorbeşte despre securitate „economică”, „socială”, „militară”, „a comunităţii”, „publică”, „informaională” – sau ale relaţiilor dintre entităţi diferite: internaţională/ mondială/ globală, continentală/ regională/ subregională, colectivă, naţională.

În mod tradiţional, conceptul de „securitate”, lansat la începutul Războiului Rece, a fost asociat cu apărarea, structuri militare, raporturi de forţe, strategii şi tactici. Având în vedere o serie de definiţii clasice, acest termen poate indica situaţia unei ţări protejate împotriva atacurilor şi agresiunilor interne sau externe. În această viziune, se poate înţelege că apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate, concept care tinde să devină cu atât mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puţin în considerare.

Astfel, a oferit elemente de fundamentare a unor paradigme precum: „securitatea colectivă”, „securitate multidimensională”, „securitate globală” etc.

Conceptul de „securitate”, ca noţiune, împreună cu paradigmele asociate ori fundamentate pe baza acestora, au evoluat şi s-au modificat permanent, fiind proiectate în multiplele domenii ale vieţii sociale, ale teoriei şi practicii relaţiilor internaţionale.

După 1989, odată cu terminarea Războiului Rece, securitatea a fost asumată şi înţeleasă ca un concept integrator, care însumează, de o manieră

294 Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European, prin Programul Operacional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, proiect numărul POSDRU/107/1.5/S/77213 “Doctorat pentru o carieră în cercetarea economică interdisciplinară la nivel european” (DOCCENT).

461

constructivistă, normativ-funcţională şi acţională, problematica specifică domeniilor economic, politic, social, militar, ecologic, demografic, diplomatic, tehnologic, informaional, alimentar sau de altă natură.295

În formularea adoptată în documentele N.A.T.O., securitatea este „o stare realizată atunci când informaţiile, materialul, personalul, activitatea şi instalaţiile sunt protejate contra spionajului, sabotajului, subversiunii şi terorismului, cât şi contra pierderilor şi divulgărilor neautorizate”.296 Aplicabilă la specificul activităţii organizaţiei nord-atlantice, această definiţie sintetică accentuează necesitatea existenţei unor condiţii care caracterizează atât starea de securitate, cât şi principalele direcţii ale activităţii de protejare şi menţinere a sa. Analizând multitudinea de definiţii care au fost sau sunt asociate securităţii, se poate afirma că, în contextul abordărilor de tip sistemic ce au ca subiect statul de drept democratic, starea de securitate decurge îndeosebi din stabilitatea socială, ca o premisă a stabilităţii universale297 şi se construieşte, atât în plan intern cât şi extern, procesual, condiţionată de cantitatea şi calitatea resurselor aflate la dispoziţia statelor şi a comunităţii internaionale.

Definiţia securităţii îşi are originea în preocuparea factorilor responsabili şi abilitaţi de a identifica formule şi procedee de acţiune optime pentru prezervarea identităţii şi intereselor naţionale, procese asociate apariţiei statelor moderne. Ea are menirea de a evidenţia interesele naţionale fundamentale ale unui stat, sistemul de valori care trebuie apărate şi promovate, precum şi instituţiile, resursele şi modalităţile de apărare a intereselor şi valorilor respective.

Din această perspectivă, o definire a termenului de „securitate” ar face referire la „ansamblul proceselor, acţiunilor şi măsurilor de natură politică, economică, socială, diplomatică, militară, administrativă, alimentară, legislativă, şi altele, prin care se garantează existenţa naţional-statală, precum şi, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor”.298

Contiguitatea conceptelor de „securitate” şi „securitate naională” se află în strânsă legătură cu natura statului. Sintagma „securitate naională” este o traducere din limba engleză a conceptului „national security”, echivalentă cu „securitatea statului”, care desigur, trezeşte imediat asocieri multiple şi se îndepărtează tot mai mult de esenţa sa. Statul acoperă, în acelaşi timp, o idee, o instituie şi o bază fizică, dar este, în acelaşi timp, o structură organizaţională complexă, o colectivitate şi un instrument al politicii.299

295 Barry Buzan, Popoarele, statele ș i teama – o agendă pentru studii de securitate internaț ională de după războiul rece, Editura Cartier, Chiș inău, 2000, p. 28-29. 296 Glosarul NATO de termeni ș i definiț ii, AAP-6 (V), 1995, p. 87. 297 Mihai Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ’90, Editura Scripta, 1993, p. 34-35. 298 Ioan Bidu, Cristian Troncota, Coordonate de securitate, Editura A.N.I., Bucuresti, 2005, p. 8. 299 Barry Buzan, op. cit., p. 65-66.

462

Din această perspectivă, statul este deci un instrument de promovare a securităţii, înainte de a fi subiect sau referent al securităţii. El este organul care asigură medierea între interesul naţional, definit într-un mod unitar, şi interesele comunităţilor din cadrul său.

Totodată, în lucrarea Popoarele, statele şi teama – o agendă pentru studii de securitate internaţională de după Războiul Rece, Barry Buzan evidenţiază pe de o parte că atunci când se vorbeşte despre securitate se face referire practic la securitatea naţională a unui stat, iar pe de altă parte, dinamica securităţii este relaţională şi bazată pe interdependenţa dintre state.300 Odată cu consacrarea statelor-naţiune, la mijlocul secolului al XIX-lea, problema securităţii naţionale a fost în mod tradiţional abordată prin prisma conceptelor de „pace” şi „putere”. Pacea a devenit conceptul central al idealiştilor şi a dominat relaţiile internaţionale, în special în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Cel de-al doilea concept, puterea, este centrul analizei celei de-a doua mari şcoli a relaţiilor internaţionale, realismul, conform căreia „puterea este factorul decisiv în formarea ordinii internaionale”.301 Se constată astăzi că există o serie de fenomene de risc în creştere, inclusiv în apropierea geografică a României, de asemenea ca o serie de problematici globale ne afectează tot mai mult securitatea şi deci, este extrem de important pentru ca un serviciu de informaţii să poată lucra şi interacţiona cu mediile academice şi cu mediile de analiză profesionistă pentru a putea oferi decidenţilor în stat, informaţia necesară luării celor mai oportune şi adecvate decizii în domeniul securităţii naţionale. Dreptul la informaţie este un drept esenţial al fiinţei sociale care satisface necesităţile individuale şi sociale ale omului, alături de dreptul la viată, drept care se realizeazã prin comunicare. Pe bună dreptate, se spune că unei „informaţii zero”, îi corespunde în mod inevitabil o libertate zero. Pe de altă parte dreptul la viaţă nu se poate realiza fãră dreptul la informaţie. Orice medicament conţine o sumă de informaţii şi a fost obţinut pe o bază de informaţii. A lipsi o persoană de un medicament necesar înseamnă a-l lipsi de o sumă de informaţii, cu implicaţii deosebite asupra celorlalte drepturi şi în final asupra vieţii. Abuz de dreptul la informatie este şi atunci când printr-un bombardament publicitar îl determin pe individ să consume un medicament scump care poate nu-i este nici necesar.

De aceea, pe lângă o deontologie a comunicării este necesar şi un drept al comunicării sociale, drept care contribuie şi la realizarea celorlalte drepturi şi libertăţi ale omului.

În Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 este reglementat «Dreptul pacientului la informaţia medicală». Dreptul la informaţie presupune şi asigurarea securităţii informaţionale a cetăţeanului şi în general a publicului.

300 Idem, p. 22. 301 George C. Maior, Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI.

463

Securitatea informaţională a persoanei presupune activitatea de prevenire şi demascare a manipulării, iar acolo unde manipularea îmbracă elemente constitutive ale infracţiunilor (comunicare de informaţii false, apologia infracţiunilor, înşelăciune, propaganda pentru statul totalitar etc.) sau se cauzează un prejudiciu, tragerea la răspundere juridică a celui vinovat. Mijloacele de informare în masă, statul şi toate structurile sociale trebuie să asigure prin mijloacele ce le are la dispoziţie, securitatea informaţională a persoanei şi să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor în comunicare. De pilda legat de securitaea informaţională este legată şi conceptul de siguranţă a alimentelor reglementat de Legea nr. 150/2004 privind siguranţa alimentelor, astfel în art. 3 din această lege sunt definite concepte necesare în securitatea informaţională a persoanei în domeniul alimentaţiei cum sunt:

- riscul în domeniul siguranţei alimentelor, înseamnă probabilitate apariţiei unui efect nociv pentru sănătate, precum şi severitatea acestui efect, ca urmare expunerii la un pericol;

- analiza riscului este procesul care cuprinde trei componente intercorelate: evaluarea riscurilor, managementul riscurilor şi comunicarea riscurilor;

- comunicarea riscului - schimbul interactiv de informaţii şi opinii, pe parcursul derulării analizei riscului, cu privire la pericole şi riscuri, la factorii corelaţi riscurilor şi la percepţia riscului, dintre evaluatorii riscului, managerii riscului, consumatori, operatorii din industria alimentară şi din domeniul hranei pentru animale, mediile universitare şi alte părţi interesate, incluzând explicarea rezultatelor evaluării riscului şi a bazei deciziilor de magement al riscului.

Exercitarea libertăţii de exprimare, de conştiinţă, a libertăţii presei, a dreptului la informaţie, trebuie să fie în aşa măsură încât să asigure şi securitatea informaţională a persoanei, să-i permită acesteia sa poată discerne adevărul de minciună, punându-i la dispoziţie toate datele necesare. De pildă, pentru a preveni înşelarea cetăţenilor prin folosirea abuzivă a unor comisioane de schimb la Casele de schimb valutar, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a elaborat Ordinul nr. 12 din 14 febr. 2003, 302 prin care obligă toţi agenţii economici care desfăşoară activităţi de schimb valutar să afişeze la loc vizibil, atât în interiorul cât şi în exteriorul Casei de schimb valutar, a unei plachete de format minim A3, de culoare albă, pe care sa fie înscris cu caractere de culoare roşie, comisionul perceput de aceştia, în mod distinct, atât pentru vânzare, cât şi pentru cumpărare. Aceste informaţii trebuie indicate în mod vizibil şi într-o forma neechivocă, uşor de citit, în aşa fel încât clientul sa schimbe în deplină cunoştinţă de cauză, deci să fie protejat de comisioane ilegale şi de concurenţa neloială.

Credem că securitatea informaţională a persoanei nu trebuie impusă prin cenzură şi suprimare a mijloacelor de informare, ci prin lupta de idei, prin

302 ANPC – Ordin intern nr. 12 din 14 febr. 2003.

464

informare corectă şi coerentă, din mai multe surse, prin respectarea în general a principiilor comunicării sociale şi a normelor legale în materie. Referindu-se autocritic la modul de îndeplinire a atribuţiilor Serviciului Român de Informaţii în prevenirea şi combaterea manipulărilor, înşelăciunilor din scandalul Fondului Naţional de Investiţii arată reevaluarea retrospectiva a scandalului F.N.I. permite desprinderea unei concluzii esenţiale şi anume, aceea ca frauda a fost posibilă în condiţiile nerealizării securitaţii informaţionale a cetăţenilor şi chiar a statului, respectiv a tuturor părţilor păgubite, care s-au lasat înşelate pe fondul unei publicităţi deşănţate.

«Cetăţenii, societatea şi chiar instituţii ale Statului au fost victimele unei mari manipulări puse la cale de „escroci de geniu", din conducerea şi compunerea reţelelor crimei organizate internaţionale, care mai sunt încă în umbra, fiindca cei scosi în faţă nu sunt decât niste pioni»303 concluziona Radu Timofte, directorul S.R.I. în ziua de 06.03.2003 în fata Parlamentului României.

Posibilităţile informaţionale actuale coroborate cu reaua credinţă, permit ca prin dezinformare şi manipulare, timpurile în care trăim să capete dimensiunile unei adevărate epoci a dezinformării. Dezinformarea este prezentă şi o simţim mai mult sau mai puţin prin consecinţe. Este de ajuns pentru aceasta, să-i asculţi pe protagoniştii dezbaterilor politice, interne sau externe, care nu încetează să se acuze reciproc de minciună şi disimulare, de modificare nejustificată a realităţii şi de manipulare a opiniei publice. Dezinformarea nu se rezumă numai la falsificarea conştiinţelor, ea se dovedeşte a fi o puternică pârghie de actionare psihologică, de conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor şi ideilor, a stărilor sufleteşti şi a comportamentelor umane. Asigurarea dreptului la informaţie şi securitate informaţională a persoanei este esenţială pentru lupta contra manipulării şi dezinformării, pentru formarea liberă a opiniilor, pentru realizarea unor judecăţi corecte, pentru realizarea drepturilor şi libertăţilor.

Neasigurarea surselor de informaţii oficiale de catre autorităţile statului îi pot afecta persoanei o serie de drepturi şi libertati fundamentale, cum ar fi:

- nereglementarea prin stasuri obligatorii (şi nepublicarea acestora) a limitelor minime a substanţelor toxice din produsele agricole, alimentare, băuturi alcoolice şi nealcoolice care, favorizează apariţia pe piaţă de astfel de mărfuri de consum public, vătămatoare sănătăţii;

De pildă, dreptul de a folosi substanţele toxice cum ar fi îngrăşămintele chimice, insecticidele, insectofungicidele, în cultivarea cerealelor, legumelor şi fructelor, a stupefiantelor în medicamente, a aditivilor (substanţe chimice) în prepararea alimentelor, băuturilor, a biostimulatorilor etc. trebuie exercitat în conditiile autorizarii, în anumite doze prescrise de specialişti, cu respectarea unor reguli de

303 Şedinț a reunită a celor două Camere ale Parlamentului României din 06.03.2003 - Stenograme – Radu Timofte, Directorul Serviciului Român de Informaţii.

465

precauţie în aşa fel încât produsele vegetale, animale, legumele, fructele etc. să nu fie vaătămatoare sănătăţii omului.

- neinformarea publicului consumator cu rezultatele analizelor ce trebuie efectuate de autorităţile competente ale statului, la marfurile existente pe piaţă sub aspectul conţinutului periculos, ce afectează dreptul publicului la informaţie, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul la ocrotirea sănătăţii, drepturi garantate de Constitutie.

- neobligarea producătorilor şi comercianţilor de a indica în scris pe ambalaje, certificate de garanţie etc., conţinutul real al substanţelor periculoase pentru sănătate, precum şi că acestea sunt în limitele admise de autorităţile competente ca nepericuloase pentru sănătate.

- neobligarea producătorilor şi comercianţilor de a nu folosi denumiri de mărci, de firme, de societăţi comerciale, de asociaţii şi fundaţii, care conţin cuvinte şi însemne ce nu corespund activităţilor, produselor, serviciilor în cauză fiind de natura să inducă în eroare cadrul comunicării publice; de pilda sunt preocupari de modificarea Legii nr. 26/1990, privind registrul comertului, în sensul sancţionării contravenţionale a celor care folosesc fără autorizarea Guvernului, în denumirea firmelor a cuvintelor precum: naţional, român, institut, academic, ştiinţific, academie, universitate şi alte denumiri asemănătoare acestora, de natură să sugereze sau să imprime persoanei juridice respective caracterul de instituţie publică ori de interes public naţional.

- libera circulaţie a mărfurilor este într-adevăr un principiu al dreptului comercial, dar care este ţărmuit de drepturile fundamentale prevăzute de Constituţie cum sunt: dreptul la informare, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii, în condiţiile art. 49 din Constituţie.

- neorganizarea de surse oficiale necesare pentru informarea publicului cu informaţii de interes public sau neasigurarea funcţionării corespunzatoare a celor existente referitoare la: cazierul fiscal, cazierul comercial, Centrala Riscurilor Bancare, poluarea aerului, a apei, evidenţa publică a datornicilor insolvabili, a urmariţilor general pentru infracţiuni, a condiţiilor şi cauzelor ce ies din normal şi constituie riscuri publice etc.

- neinformarea publicului cu informaţiile de interes public favorizează victimizarea cetăţeanului care neinformat, devine mai uşor victima a escrocilor, infractorilor şi în general al celor care încalcă legea cu intenţie sau din culpa.

În scopul asigurării securităţii informaţionale a persoanei şi a securităţii în general, în raport cu produsele şi serviciile de pe piaţă, Parlamentul European a elaborat Directiva nr. 92/59/C.E.E. a Consiliului Europei, relativă la securitatea generală a produselor, precum şi Directiva 2001/95/C.E. a Parlamentului European şi a Consiliului European din 3 decembrie 2001, relativa la securitatea generală a produselor.

466

În aceste directive sunt prevăzute obligaţii pentru statele membre de a institui: obligaţia generală de securitate, obligaţia de informare a consumatorilor, obligaţia producătorului de a lua măsuri menite să asigure o autoinformare a acestuia, atunci când cunosc existenţa unui risc incompatibil cu obligatia generala de securitate (art. 5 alin. 3).

Bibliografie

Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama – o agendă pentru studii de securitate internaţională de după războiul rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000, p. 22, 28-29, 65-66;

Glosarul NATO de termeni şi definiţii, AAP-6 (V), 1995, p. 87;

Mihai Ionescu, Dupa hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ’90, Editura Scripta, 1993, p. 34-35;

Ioan Bidu, Cristian Troncota, Coordonate de securitate, Editura A.N.I., Bucuresti, 2005, p. 8;

George Cristian Maior, Noul aliat. Regândirea politicii de ap_rare a României la începutul secolului XXI;

ANPC – Ordin intern nr. 12 din 14 febr. 2003.

Sedinţa reunită a celor două Camere ale Parlamentului României din 06.03.2003 - Stenograme – Radu Timofte, Directorul Serviciului Român de Informaţii;

http://www.presidency.ro/ - Strategia de Securitate Naţională a României;

http://www.senat.ro/ - Lucrarile Senatuui Romaniei – Stenograme.

467

IMPACTUL VOLATILITĂŢII PREŢURILOR LA PRODUSELE AGRICOLE DE BAZĂ ASUPRA AGRICULTURII ŞI SECURITĂŢII ALIMENTARE

Bogdan BAZGĂ1, Aurelian CHIRA2

1. Doctorand ing., Consilier Afaceri Europene la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Corespondent Naţional UN FAO în Romania, Bucuresti

2. doctorand bogdan.bazga@gmail.com

Rezumat

Volatilitatea preţurilor materiilor prime este o problemă gravă în mod special pentru statele lumii care sunt dependente de producătorii acestor materii prime. Aproximativ două miliarde de oameni, aproape o treime din din populaţia globului, depind de producţia de mărfuri primare cum ar fi cereale, ulei, zahăr, orez, carne, bumbac, metale feroase şi neferoase, cupru.

Preţurile materiilor prime de bază sunt foarte volatile în special pe termen scurt, uneori acestea variind chiar cu peste 50% într-un singur an. În mod evident, aceste grimase ale economiei - preţurile mici la materiile prime, vor duce la venituri mai mici pentru agricultori şi implicit locuri de muncă mai puţine pentru lucrătorii din mediul agro-industrial.

Insecuritatea alimentară cumulată cu incertitudinea inerenta a preţurilor instabile induc şi complică întreagul management şi planificare financiară la nivel local, regional şi mondial. Toate acestea la rândul lor au un efect negativ asupra ţărilor şi producătoriilor dependenti de materiile prime.

Cuvinte-cheie: Securitate Alimentară, Volatilitatea Preţurilor, Produse de bază, Agricultura, Producători

Abstract

Prices volatility of commodity is a serious problem especially for those countries that are dependent on raw materials producers. More than two billion people, almost one third of the world's population, depend on primary commodity production such as grain, sugar, rice, meat, cotton, ferrous and nonferrous metals, copper.

Basic commodity prices are particularly volatile in the short term, sometimes they vary even more than 50% in one year. Clearly, the grimaces of the economy - lower commodity prices will lead to lower incomes for farmers and thus fewer jobs for workers in agro-industrial environment.

Food insecurity combined with the inherent uncertainty of unstable prices induce and complicated the whole management and financial planning at local, regional and global levels. All these in turn have a negative effect on countries dependent on raw materials and manufacturers.

Key-words: Food Security, Prices volatility, Commodity, Agriculture, Producers

Securitatea alimentară se referă la disponibilitatea produselor alimentare şi

accesul la acestea. O ferma familiala sau gospodărie, sau orice altă forma de organizare ar avea este considerată ca fiind sigură şi ca avand alimente sigure

468

numai atunci când ocupanţii acesteia nu locuiesc în foame sau frica de foame. Potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură FAO şi respectiv World Resources Institute, la nivel global pe cap de locuitor producţia de alimente a crescut în mod substanţial în ultimele decenii, dar contrar acestor calcule un numar de circa de peste 1, 26 miliarde de oameni sufera cronic de foame din cauza sărăciei extreme, în timp ce peste 2 miliarde de oameni sunt stare de insecuritate alimentară şi şase milioane de copii mor de foame anual – (17 mii în fiecare zi) din cauza malnutriţiei. (sursa FAO, 2003). Dată fiind recenta criză economică la nivel mondial ne indică faptul că volatilitatea extremă a preţurilor va afecta în mod direct securitatea alimentară la nivel mundial, cu atît mai mult pe fondul supra-producţiei în unele părţi ale lumii şi a lipsei de hrană în alte zone a lumii, ar putea genera o altfel de criză, mult mai gravă – criza alimentară mondială.

Două definiţii folosite în mod obişnuit ale Securităţii Alimentare sunt emise de catre Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi respectiv Departamentul pentru Agricultură a Statelor Unite (USDA):

Definiţii: Securitatea alimentară există atunci când toţi oamenii, în orice moment, au acces fizic, social şi economic la suficiente produse alimentare sigure şi nutritive pentru a se putea satisface nevoile lor alimentare şi preferinţele alimentare pentru o viaţă activă şi sănătoasă. Securitatea alimentară pentru o familie înseamnă accesul tuturor membrilor în orice moment la suficientă hrană pentru o viaţă activă şi sănătoasă.

Securitatea alimentară include, un minim al disponibilităţii imediate de alimentele nutritive adecvate şi în condiţii de siguranţă dar şi de asigurare a capacităţii de a achiziţiona produse alimentare acceptabile în moduri acceptabile din punct de vedere social (fără a recurge la aprovizionarea cu alimente de urgenţă prin baleiaj, furt, sau alte strategii de adaptare). (Definiţie USDA)

1. Volatilitatea preţurilor produselor agricole de bază factor al

insecurităţii alimentare globale

Volatilitatea preţurilor materiilor prime este o problemă gravă în mod special pentru statele lumii care sunt dependente de producătorii acestor materii prime. Aproximativ două miliarde de oameni, aproape o treime din populaţia globului, depind de producţia de mărfuri primare cum ar fi cereale, ulei, zahăr, orez, carne, bumbac, metale feroase şi neferoase, cupru.

Preţurile materiilor prime de bază sunt foarte volatile în special pe termen scurt, uneori acestea variind chiar cu peste 50% într-un singur an. În mod evident, aceste grimase ale economiei - preţurile mici la materiile prime, vor duce

469

la venituri mai mici pentru agricultori şi implicit locuri de muncă mai puţine pentru lucrătorii din mediul agro-industrial.

Insecuritatea alimentară cumulată cu incertitudinea inerentă a preţurilor instabile induc şi complică întregul management şi planificarea financiară la nivel local, regional şi mondial. Toate acestea, la rândul lor, au un efect negativ asupra ţărilor şi producătorilor dependenţi de materiile prime. Dar nu este volatilitatea preţurilor în sine cea mai gravă problemă, mai degrabă este volatilitatea veniturilor naţionale şi individuale care obstrucţionează planificarea pe termen mediu şi lung a guvernelor, a unităţilor de dependenţă de mărfuri, astfel se lărgeşte inegalitatea dintre state şi conduc la degradarea continuă a mediului de afaceri. Experienţa ne conduce la patru concluzii:

1. Nu există nici un "glonţ de argint"- o singură politică, care va aborda toate aspectele legate de volatilitatea preţurilor materiilor prime.

2. Pornind pe piste false, fără coordonare internaţională pentru un management sănătos al veniturilor sau al intervenţiilor de stabilizare a pieţelor, statele lumii îsi pot crea propriile lor pericolele morale şi denaturări ale pieţei.

3. Accesul limitat la cunoaştere şi infrastructura slab dezvoltată, sunt obstacole durabile.

4. În ciuda dificultăţilor, avem opţiuni care vor putea funcţiona – dar numai în circumstanţe potrivite.

Volatilitatea preţurilor la materiile prime de bază, în trecut dar şi acum, a fost extrem de problematică. Practic, atunci când veniturile sunt mari, acestea au tendinţa de a denatura responsabilităţii fiscale ale persoanelor şi/sau societăţilor comerciale, ceea ce va duce către o încurajare a corupţiei. Prin urmare, problematica volatilităţii preţurilor la nivelul comunităţii intrenaţionale nu este ceva nou pentru omenire, cu atât mai mult pentru guvernanţi.

2. Dinamica preţurilor pentru produsele agricole de bază. Indicii

preţurilor calculaţi de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi

Agricultură - FAO304

Indicele preţurilor pentru produsele alimentare (FFPI) a crescut în medie cu 234 puncte, în luna iunie 2011, cu 1% mai mare decât în luna mai şi cu 39% mai mare decât în luna iunie a anului 2010. FFPI a lovit în continuu, ajungând la un procent de chiar 238 de puncte în luna februarie. O creştere puternică a indicelui preţurilor internaţionale la zahăr a fost în spatele marei părţi a creşterii valorilor medii a lunii iunie 2011.

Preţurile internaţionale ale produselor lactate au crescut uşor în luna iunie în strânsă corelare cu piaţa mondială, în timp ce preţurile la carne au ramas stabile.

304 Global Food Price Monitor March 2011. FAOSTAT.

470

Dintre toate principalele soiuri de cerealele, preţurile de grâu au crescut cel mai mult în timp ce preţurile la orez au scăzut. Pentru categoria uleiurilor şi grăsimilor, preţurile internaţionale la uleiul de soia au fost constante, în creştere fiind uleiul de floarea soarelui iar preţul uleiului de palmier a scăzut usor. Indicele agregat al preţurilor la produsele alimentare constă într-o medie de 5 preţuri ale unui grup de materii prime. Indicii menţionati mai sus fiind de o valoare ponderată la cotele de export mediu pentru fiecare dintre grupurile analizate, pentru perioada 2002-2011 = 100: în total se vor regasi în calcul un număr de 55 de cotaţii de materii prime.

Calculul analizat de catre specialişti UN - FAO pentru produs. Calculul analizat reprezentând cotaţiile preţurilor internaţionale ale produselor alimentare, mărfuri din cadrul produsele alimentare de bază şi care sunt incluse în indicele general.

Indicele preţurilor la carne. Calculat la preţurile medii pentru patru tipuri de carne, calcul ponderat în funcţie de greutate neexportată în lumea. Valabilă pentru exporturile comerciale pentru anii 2002-2011, cotaţiile includ două produse din carne de păsăre de curte, trei produse din carne de bovine, trei produse din carne de porc şi un produs din carne de ovine. În cazul în care există mai mult de o cotaţie pentru un anumit tip de carne, aceste cotaţii comerciale sunt ponderate şi sunt presupuse ca fiind părţi fixe. Indicele preţurilor pentru produsele lactate: Constă în produse din unt, lapte praf degresat, lapte praf integral, brânză, cotaţiile preţurilor din cazeină; media ponderată este o medie comercială a exportului pentru anii 2002-2011 în lume. Indicele preţurilor la cereale: Acest indice este compilat folosind boabe de orez şi indici de preţ ponderat cu cota lor medie de comerţ, pentru perioada 2009-2011. Indicele preţurilor cerealelor reprezintă indicele preţurilor de grâu utilizate în cadrul “Consiliului Internaţional al Cerealelor” (CIC); în concluzie se vor lua în calcul o medie de 9 cotaţii de preţ diferite la grâu, şi o cotaţie de export porumb; după exprimarea preţul porumbului în formă de indice şi convertirea la baza indicelui CIG până în perioada anilor 2002 -2011. Indicele preţurilor la orez este compus din 3 componente care conţin: 16 preţuri medii ale cotaţiilor orez: componentele sunt Indica, Japonica şi soiuri aromatice de orez şi ponderile pentru combinarea celor trei componente şi care apoi sunt asumate (fix) pe acţiuni comerciale din trei soiuri.

Indicele preţurilor pentru cereale, calculat şi raportat de UN-FAO, a crescut în medie cu 259 puncte, din ianuarie 2011 până în iunie 2011, în scădere cu 1% faţă de luna mai, dar cu 71% mai mare decât în luna iunie a anului 2010. Îmbunătăţirea condiţiilor meteorologice în Europa şi ridicarea restricţiei la export a cerealelor anunţată de către Federaţia Rusă (din iulie 2011) au dus la o mică regresie a preţurilor la grâu. Cu toate acestea, pieţele internaţionale de porumb au ramas constante dată fiind susţinerea, în principal, prin culturile din anii precedenţi (2010). Preţurile de orez au fost constante, cea mai mare parte, pana în

471

luna iunie, reflectând cererea de import puternică dar şi gradul de incertitudine peste preţurile de export în Thailanda, cel mai mare exportator mondial de orez. Indicele preţurilor la uleiuri şi grăsimi: constă într-o medie de 11 uleiuri diferite (inclusiv uleiuri animale şi peşti) ponderata cu cota medie a exporturilor din fiecare produs petrolier/tona pentru perioada 2002-2004.

Indicele preţurilor de zahăr: forma se ia în funcţie de preţurile stabilite prin Acordul Internaţional al Zahărului acord intrat în vigoare ca bază de calcul pentru anii 2002-2004. Graficul 1. Indicele preţurilor calculate de FAO pentru perioada 2009 – 2011 = 100 Sursa. www.faostat.org – Baza de date a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, 29 iulie 2011.

Graficul 2. Indicele preţurilor pentru produse de bază calculate de FAO pentru perioada 2002 – 2004 = 100

Sursa. www.faostat.org – Baza de date a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, 29 iulie 2011.

Graficul 3. Indicele agregat al preturilor la produsele alimentare calculate de FAO pentru perioada 2002 – 2004 = 100

472

Sursa. www.faostat.org – Baza de date a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, 29 iulie 2011.

Graficul 4. Indicele producţiilor, utilizării şi stocurilor de cereale calculate de FAO pentru perioada 2001 – 2011 = 100

Sursa. www.faostat.org – Baza de date a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, 29 iulie 2011.

În ultimele săptămâni, datorită echilibrului dintre pieţele la cereale din America, Europa şi Asia perspectivele pentru producţiile de cereale şi de

473

disponibilităţi de alimentare au exercitat o presiune considerabilă descendentă asupra preţurilor internaţionale. Astfel, în iunie, indicele preţurilor de cereale a scăzut, pentru a doua lună consecutiv, cu o medie 259 de puncte, în scădere cu 1 la suta faţă de luna mai, dar, totuţi cu 39% mai mare decât perioada similara a anului trecut. Cele mai recente studii economice ale produselor de bază, prognozează în lume pentru anul 2011 o producţie de cereale în creştere la aproape 2.313 milioane tone, cu 3,3% mai mare decât în 2010. Acestă prognoză, mult mai apropiată de realitate, arată o creştere a producţiei cu 11 milioane de tone mai mult decât în ultimele previziuni.

Perspective culturilor şi situaţia alimentară, la 22 iulie 2011 cât şi cele 2 milioane de tone de cereale produse în perioada 7 iunie 29 iulie 2011, demonstrează faptul că aceste variaţii de producţii, în principal, provin din două revizuiri consecutive în prognozele culturilor din Statele Unite. Luând la baza cele mai recente indicii, se prognozează pentru anul 2011 ca producţia de grâu la nivel mondial să fie 3,3% mai mare decât recolta de anul trecut, reflectând în principal ameliorarea perspectivelor de producţie în Comunitatea Statelor Independente - CSI (până 24% faţă de 2010) şi India (cu 4%), mai mult decât reducerile datorate compensarilor din Statele Unite (în scadere cu 8%) şi în UE (în scădere cu 2%).

Producţia mondială de cereale, grosier, se estimează să crească cu 3,5% (sau 39 milioane de tone), la un nivel depasind cu mult recordul anului 2008. În Statele Unite, cel mai mare producător din lume, producţia totală de cereale este posibil să depăşească nivelul de 2010 cu cel puţin 6,5% (sau 22 milioane de tone), apropiindu-ne de producţia din anul 2007. În urma celor mai recente previziuni este de aşteptat ca producţia de cereale la nivel mondial în 2011 să echilibreze stocurile de cereale la nivel mondial, astfel sunt prevăzute ca stocurile să înregistreze o depăşire a nivelul lor propriu cu cel puţin 6 milioane de tone. În timp ce stocurile de grâu şi orez sunt de aşteptat să ajungă la niveluri mai confortabile, în special pentru porumb.

Graficul 5. Indicele pieţei mondiale de cereale calculate de FAO pentru perioada 2007 – 2011 = 100 (inclusiv previziune pentru 2012)

474

Sursa. www.faostat.org – Baza de date a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, 29 iulie 2011.

Graficul 6. Indicele pieţei mondiale grosiere de cereale calculate de FAO pentru perioada 2007 – 2011 = 100 (inclusiv previziune pentru 2012)

Sursa. www.faostat.org – Baza de date a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, 29 iulie 2011.

Graficul 7. Indicele pieţei mondiale de orez calculate de FAO pentru perioada 2007 – 2011 = 100 (inclusiv previziune pentru 2012)

475

Sursa. www.faostat.org – Baza de date a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, 29 iulie 2011.

BIBLIOGRAFIE

Banu C., Barascu E., Stoica Al., Nicolau A., Suveranitate, securitate şi siguranţă alimentară, Editura ASAB, Bucureşti, 2007

Stănciuc N., Rotaru G., Managementul siguranţei alimentelor, Ed.Academica, Galaţi, 2009 HLPE, Price volatility and food security a report by The High Level Panel of Experts on

Food Security and Nutrition, Roma, July 2011 Luning P., Devliegere F., Verhe R., Safety in the agrifood chain, Wageningen Acad.Publ.,

Holland, 2006 Niculiţă P., Siguranţa alimentară şi biotehnologii, Ed. Printech, Bucureşti, 2006 Climate change, energy and food, Food and Agriculture Organization of the United Nations -

FAO, Rome, 2008 Special Program for Food Security, FAO. The importance of food quality and food safety for developing countries, FAO, Rome, 2009 World Summit on Food Security, Resolution and final declaration, 16-18 November 2009, The State of Food and Agriculture 2010-2011, Roma, November 2010. www.madr.ro www.faostat.fao www.fao.org

476

SECURITATEA ALIMENTARĂ ÎN CONTEXTUL NOULUI MEDIU DE SECURITATE

Doina MUREŞAN

Col. dr., Conferenţiar universitar, vicepreşedinte executiv al Comitetului Naţional pentru Securitate şi Strategie Alimentară - CNSSA

Şef Secţie învăţământ militar, Ministerul Apărării Naţionale dmuresan_cnap@yahoo.com

Rezumat

Studiile de securitate s-au dezvoltat, după al doilea război mondial, atât datorită unor necesităţi de natură politică şi militară cât şi a influenţei dezbaterilor şi direcţiilor de cercetare din alte ştiinţe sociale. Direcţia de dezvoltare a pornit de la reflecţii asupra securităţii şi interesului naţional, cu inserţii interdisciplinare din domenii şi direcţii de dezbatere inedite, care au dus la apariţia unor idei şi concepte novatoare şi au contribuit la dezvoltarea studiilor de securitate. Conceptul de securitate naţională dobândeşte, pe măsura trecerii timpului, o dezvoltare tot mai mare, abordările asupra sa fiind pe cale a se constitui într-un construct teoretic tot mai bine închegat şi individualizat. Putem afirma că factorii de risc la adresa securităţii naţionale s-au multiplicat major datorită creşterii nemaiîntâlnite a sferei stabilităţii şi securităţii, a dependenţei acestora de domenii tot mai diverse şi de multiple componente ale vieţii sociale, economice şi politice, devenite vitale pentru securitate, într-un timp relativ scurt la scara istoriei. „Securitatea alimentară constituie un concept care are ca elemente esenţiale: existenţa disponibilităţilor alimentare şi capacitatea populaţiei de a cumpăra”305. În acest context, în politica agroalimentară a României, securitatea alimentară reprezintă un obiectiv major, producţia de bunuri alimentare neputând fi lăsată la voia hazardului şi nici la discreţia comportamentului alimentar al consumatorului, dependent la rândul său de poziţia socială, veniturile, vârsta, sexul, tradiţiile, religia şi educaţia acestora.

Cuvinte-cheie: securitate, risc, vulnerabilitate, securitate naţională, securitate alimentară, efecte

Abstract

Security studies have been developed, after World War II, due to political and military reasons and interests as well as under the influence of debates and research directions from other social sciences. The direction of development began from reflections on security and national interests, with interdisciplinary insertions from unusual/original domains and debate directions, which led to the emerging of new ideas and novel concepts and contributed to the development of the security studies. The concept of national security gains, in time, an increasingly great development, the approaches of this topic being on the brink of constituting a fast-growing aggregated, clearly-distinguishable theoretical construction. We can assert that the risk factors affecting the national security have been consistently multiplying as an effect of the unforeseen expansion of the stability and security sphere, of its

305 Gheorghe N. Anghel, Componente ale securităţii naţionale a României [The components of Romania national security], Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p. 51.

477

dependency on increasingly diverse domains and the multiple social, economic and political components, which became essential for the security environment in a relatively short period of time. “The food security constitutes a concept that includes the following essential elements: the availability of food and the people capacity to acquire it”. In this context, in the Romanian food politics, achieving food security represents a major objective as the production of aliments cannot be left at the discretion of hazard or of the feeding behaviors of the consumers, who are dependent, at their turn, on his social status, income, age, gender, customs, religion and education.

Keywords: security, risk, vulnerability, national security, food security, effects

*

* *

Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă, iar globalizarea se afirmă tot mai mult ca un proces necesar şi ireversibil, cu efecte pozitive, dar şi negative asupra dezvoltării statelor şi a societăţii umane în ansamblul său. În ultimul deceniu securitatea la nivel global s-a transformat dramatic. În timp ce vechile ameninţări s-au diminuat sau au dispărut treptat, provocări noi şi terifiante le iau locul. Ele sunt generate de tensiunile şi instabilitatea provocată de incidenţa terorismului internaţional şi proliferarea armelor de distrugere în masă, de amploarea reţelelor de crimă organizată transnaţională, de traficul ilegal de droguri, de bunuri şi de fiinţe umane precum şi de politicile imprevizibile ale „statelor eşuate” şi ale celor cu regimuri autoritariste. Noile provocări la adresa securităţii internaţionale sunt generate de rezultatele proceselor de globalizare şi fragmentare, care se adaugă unor focare de tensiune tradiţionale ce se menţin în unele regiuni ale lumii. Acestea sunt asociate cu frustrarea şi nemulţumirea publică, cu deficienţele capacităţilor de reglementare ale statelor şi organizaţiilor internaţionale pentru reducerea decalajelor de dezvoltare şi a standardelor de viaţă dintre ţările bogate şi sărace. Regresul economic, sărăcia, degradarea mediului înconjurător, epidemiile de boli letale, migrările necontrolate şi tensiunile etnice tind să erodeze în continuare stabilitatea sistemului internaţional. Unele state construiesc şi dezvoltă societatea informaţională şi tind spre afirmarea germenilor societăţii cunoaşterii, altele au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare dar, cele mai multe se află într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre modernizare.

Mediul european de securitate a evoluat în ultimii ani şi, în pofida diverselor provocări şi ameninţări la adresa stabilităţii sale, cursul schimbării este unul pozitiv. „Europa a făcut această opţiune fundamentală, iar eu consider că este singura viabilă: ea a ales calea extinderii şi adâncirii marilor procese de integrare. În acest context, realizarea securităţii democratice devine o parte a procesului de construcţie europeană, una din condiţiile fundamentale pentru reuşita eforturilor de a asigura

478

compatibilitatea politică, economică şi socială, capabilă să recreeze unitatea de fond a Europei”306.

Încercarea de a surprinde implicaţiile proceselor de globalizare asupra securităţii în general nu este deloc una uşoară, cu atât mai mult când ne referim la dimensiunea specializată a securităţii alimentare, unde, în literatura de specialitate, există diverse abordări asupra unui subiect cu accente diferite pe o latură sau alta. Securitatea alimentară alături de alte conponente precum securitatea ecologică, a ocrotirii sănătăţii, securitatea personală, securitatea publică sau securitatea politică face parte din conceptul denumit securitate umană. Conceptul de securitate naţională dobândeşte, pe măsura trecerii timpului, o dezvoltare tot mai mare, abordările asupra sa fiind pe cale de a se constitui într-un construct teoretic tot mai bine închegat şi individualizat307. Putem afirma că factorii de risc la adresa securităţii naţionale s-au multiplicat major datorită creşterii nemaiîntâlnite a sferei stabilităţii şi securităţii, a dependenţei acestora de domenii tot mai diverse şi de multiple componente ale vieţii sociale, economice şi politice, devenite vitale pentru securitate, într-un timp relativ scurt la scara istoriei. Riscurile au translatat de pe palierul militar şi al confruntării armate pe platforme noi, nepreparate din timp antirisc, şi devenite brusc, extrem de importante. În ceea ce priveşte securitatea alimentară în România nu poate fi neglijat faptul că potenţialul însemnat al agriculturii româneşti poate menţine ridicat interesul investitorilor străini asupra acestui sector. Dar, pe de altă parte, elemente precum structura fragmentată a suprafeţei agricole, lipsa aproape totală a irigaţiilor, ratele scăzute de investiţii pentru amenajările terenurilor agricole, orientarea băncilor cu precădere către clienţii mari şi într-o măsură mult mai redusă asupra celor mici cresc vulnerabilitatea agriculturii româneşti cu implicaţii multiple asupra securităţii umane. De asemenea schimbările climatice şi speculaţiile la produsele de bază sunt printre factorii principali care pot fi un risc la adresa securităţii alimentare, atât în Uniunea Europeană cât şi la nivel global. Globalizarea are implicaţii diverse asupra producţiei de masă, dar şi asupra comerţului. Este vorba în special, de bunurile de consum (ce constituie ingredientele de bază ale activităţii umane), cu puţină valoare adăugată, ale căror costuri evoluează după fluctuaţiile ciclului economic. În ceea ce priveşte producţia de masă şi alimentaţia tendinţa este de diversificare a alimentelor şi de apariţie de alimente noi. Desigur evoluţia aduce cu sine şi reguli noi, precum cea referitoare la interzicerea plasării pe piaţă a unor produse alimentare care derivă de la animale clonate, impunerea testărilor cu teste nano-specifice celor produse cu ajutorul nanotehnologiei sau comercializarea produselor biodistructive. Totuşi, există şi dezavantaje rezultate

306 Ştefan Blacioti, Securitatea alimentară a României în condiţiile integrării în Uniunea Europeană, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2010 p. 181 307 Ştefan Blacioti, op. cit., p. 45.

479

din tendinţa de a se introduce pe piaţă aşa-zisa „junk food”, produse alimentare bogate în grăsimi, zahăr şi sare prin reţele de distribuţie cu publicitate susţinută precum McDonalds. În ultima perioadă, organizaţii de consumatori (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Consumers International, International Obesity Task Force, Agenţia Protecţiei Consumatorilor din Romînia) au demarat o campanie de conştientizare asupra pericolului reprezentat de comercializarea acestui tip de alimentaţie.

Criza financiară internaţională propagată prin efectul de reţea nu reprezintă o etapă benefică pentru sectorul agricol. Astfel, potrivit unei estimări a Băncii Mondiale, citate de Hillary Clinton, secretarul de stat al SUA, tensiunile din prezent de pe piaţa agro-alimentară ridică riscul de malnutritie pentru 44 de milioane de persoane. "Securitatea alimentară este una din priorităţile politicii externe a ţării noastre. Dacă nu acţionăm acum pentru a ameliora situaţia, riscăm să nu rezolvăm problema niciodată".

Realizarea securităţii alimentare este o problemă de interes şi pentru România fapt evidenţiat şi la înregistrarea decăderii agriculturii româneşti, atât în sectorul zootehnic, cât şi în cel vegetal, odată cu trecerea la importuri masive de produse alimentare.În acest context, în politica agroalimentară a României, securitatea alimentară reprezintă un obiectiv major, producţia de bunuri alimentare neputând fi lăsată la voia hazardului şi nici la discreţia comportamentului alimentar al consumatorilor, dependent la rândul său de poziţia socială, veniturile, vârsta, sexul, tradiţiile, religia şi educaţia acestora308. Pe de altă parte, accesul neîngrădit la hrană este un drept fundamental al omului, recunoscut în mod unanim în condiţiile ameninţărilor reprezentate de impactul schimbărilor globale de mediu asupra producţiei alimentare şi sănătăţii populaţiei.

Siguranţa alimentară (food safety) reprezintă respectarea normelor igienico-sanitare în procesul de producţie-distribuire, pentru garantarea sănătăţii populaţiei prin consumul de alimente sigure din punct de vedere sanitar sub raportul salubrităţii şi al valorii nutritive, cu respectarea mediului înconjurător309. Siguranţa alimentară nu poate fi atinsă decât prin creşterea calităţii produselor şi serviciilor alimentare monitorizate pe tot lanţul alimentar, un instrument indispensabil constituindu-l realizarea trasabilităţii – identificarea, înregistrarea de date, comunicarea şi gestionarea legăturilor printr-o urmărire sistematică şi responsabilă, utilizând acelaşi limbaj310.

308 Ştefan Blacioti, op. cit., p. 182. 309 Gheorghe Mencinicopschi, Diana Nicoleta Raba, Siguranţa alimentară – autenticitate şi trasabilitate, Editura Mirton, Timişoara, 2005, p. 25. 310 Ştefan Blacioti, op. cit., p. 183.

480

Componentele securităţii alimentare

Complexitatea problematicii securităţii naţionale, în general şi a rezervelor materiale, a impus o sistematizare a domeniului, stabilirea unor instrumente de analiză, o rigurozitate a conceptelor, precum şi un algoritm, din ce în ce mai sofisticat, al reproducerii oricărei arhitecturi posibile la nivel naţional, din punct de vedere al influenţării acesteia de către rezervele materiale. Iată un argument al debutării demersului ştiinţific de a analiza corelaţia dintre rezervele de stat şi securitatea alimentară, punând în evidenţă bazele teoretico-ştiinţifice ale procesului analitic. Iată de ce, se poate aprecia că, economia naţională „reprezintă temelia existenţei unui stat, a unităţii sale, de ea depinzând, într-o mare măsură, caracterul, calitatea şi performanţele în plan intern şi extern”311.

311 Legea nr. 82 din 21 iulie 1992 privind rezervele de stat, republicată, art. 5.

481

Problema securităţii şi siguranţei alimentare face obiectul preocupărilor la nivel internaţional, regional şi naţional aşa cum se prezintă şi în „Declaraţia Mondială asupra Alimentaţiei şi Nutriţiei” a ONU-FAO/OMS din 1992 actualizată în 1996 şi 1998. Securitatea alimentară reprezintă acea componentă a securităţii naţionale care se referă la instrumentele şi politicile organizaţionale utilizate pentru preîntâmpinarea riscurilor, ameninţărilor sau vulnerabilităţilor şi contracararea eventualelor crize survenite în domeniul garantării accesului la hrană al indivizilor şi colectivităţilor umane, fapt pentru care este considerată de unii specialişti ca ţinând de securitatea umană împreună cu securitatea economică, securitatea medicală, securitatea ecologică, securitatea personală, securitatea comunităţii sau securitatea politică.

Securitatea alimentară constituie un concept, care are ca elemente esenţiale: „existenţa disponibilităţilor alimentare şi capacitatea populaţiei de a cumpăra”312. Securitatea alimentară îşi are originile în penuria de alimente pe care au cunoscut-o ţările, de pildă, în lungile perioade ale ultimelor două conflagraţii mondiale, în dependenţa marcată, care apoi a devenit evidentă pentru supravieţuirea lor, de produsele ce vin din străinătate. Această preocupare, asupra securităţii alimentare, care n-a slăbit, a făcut ca multe ţări industrializate să-şi menţină un anumit grad de dezvoltare autonomă, cu scopul de a fi apărate în cazul unor viitoare conflicte de situaţia descrisă mai sus”313. Acesta este contextul în care cele mai multe ţări din vestul şi centrul Europei şi-au pus bazele securităţii lor alimentare pe care, în perioada postbelică, şi-au consolidat-o continuu.

În viziunea Organizaţiei pentru Agricultură şi Alimentaţie a Naţiunilor Unite (FAO), securitatea alimentară trebuie realizată într-o structură piramidală de măsuri naţionale, regionale şi internaţionale. Deci, concepţia privitoare la securitatea alimentară se circumscrie concepţiei generale contemporane cu privire la securitate în sensul că în condiţiile actuale, securitatea trebuie realizată la cele trei nivele.

Obiectivul general al securităţii alimentare globale l-ar constitui: „asigurarea că toţi oamenii au, în orice moment, acces fizic şi economic la alimentele de bază de care au nevoie”314. De asemenea securitatea alimentară trebuie să realizeze trei scopuri specifice: asigurarea unei producţii de alimente adecvate; maximizarea stabilităţii fluxului de ofertă de produse agricole şi asigurarea accesului la resursele agricole

312 Gheorghe N. Anghel, Gheorghe Gh. Anghel, Componente ale securităţii naţionale a României, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p. 51 (Apud. Dumitru Dumitru, Filon Teodoroiu, „Formarea agriculturii durabile optime pentru soluţionarea problemei securităţii alimentare a României”, Buletin Probleme Economice nr. 21/1992). 313 Ibidem (Apud. Gabriel O. Martinez, Participarea ţărilor în curs de dezvoltare la eforturile alimentare colective în volumul „Hrană pentru şase miliarde”, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 146). 314 Gheorghe N. Anghel, Gheorghe Gh. Anghel, op. cit., p. 52 (Apud: Raportul directorului general cu privire la securitatea alimentară mondială, în volumul „Hrană pentru şase miliarde”, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 322).

482

disponibile ale acelora care au nevoie de ele, asigurându-se alimentele fundamentale necesare pentru sănătatea oamenilor, să existe o agricultură capabilă să ofere an de an producţii mari şi certe, iar oamenii care au nevoie de respectivele produse să dispună de veniturile necesare pentru achiziţionarea lor315.

În viziunea specialiştilor, securitatea alimentară trebuie realizată într-o structură piramidală de măsuri naţionale, regionale şi globale. Prin urmare, concepţia cu privire la securitatea alimentară se circumscrie concepţiei generale contemporane cu privire la securitate în sensul că, în condiţiile actuale, securitatea trebuie realizată la trei niveluri: naţional, regional şi global. Ea trebuie să conducă la realizarea a trei scopuri: asigurarea unei producţii de alimente adecvate; modernizarea stabilităţii fluxului de ofertă de produse agricole; asigurarea accesului la resursele agricole disponibile ale acelora care au nevoie de ele, realizându-se procurarea alimentelor fundamentale necesare sănătăţii oamenilor; existenţa unei agriculturi capabile să ofere an de an producţii mari şi certe, iar oamenii, care au nevoie de respectivele produse, să dispună de veniturile necesare pentru achiziţionarea lor. Aşadar, obiectivul final al securităţii alimentare globale (mondiale) ar fi „asigurarea că toţi oamenii au în orice moment acces fizic şi economic la alimentele de bază de care au nevoie”316.

În cadrul politicii agroalimentare din România, securitatea alimentară şi siguranţa alimentară joacă roluri importante în conceptul global de nutriţie. Securitatea alimentară/siguranţa alimentară/starea de nutriţie sunt în cea mai mare parte condiţionate de starea şi resursele mediului: biodiversitate; nivelul poluării; apă, sol, resurse; schimbările climatice; factori umani şi globalizare. Principalul avantaj al România în epoca globalizării este reprezentat de poziţia privilegiată din punctul de vedere al resurselor agricole, faţă de alte state europene sau din lume. Terenul arabil reprezintă 39,5% din suprafaţa totală a teritoriului şi numai alte cinci state pe glob au o poziţie mai confortabilă decât cea a României din acest punct de vedere. Sectorul agricol autohton este privit, în mod frecvent, drept un principal beneficiar al aderării României la Uniunea Europeană. Oportunităţile apărute în era globalizării reies din fondurile europene importante, care pot fi atrase în cadrul Politicii Agricole Comune – aproximativ 7,5 miliarde euro în perioada 2007-2013. Dincolo de fondurile europene, oportunităţile, la nivel local, pot apărea şi din aplicarea unui cadru de reglementare mai stabil şi mai predictibil ca urmare a implementării Politicii Agricole Comune, cu efecte pozitive în ceea ce priveşte stabilizarea preţurilor. Valorificarea deplină a avantajelor integrării României în Uniunea Europeană ar

315 Ştefan Blacioti, Securitatea alimentară – componentă a securităţii naţionale, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională a Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate: Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, Vol. 2 – Raporturile dintre conflictualitate şi securitate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, p. 181. 316 P. Hirst, The global economy: myths and realities, in International Affairs, 73, 1997.

483

putea deschide noi oportunităţi pentru fermierii români ce vor putea aproviziona o piaţă cu o populaţie ce depăşeşte 80 milioane de locuitori. Ca atare, eforturile de edificare a unei securităţi economice sunt primordiale în aceste vremuri. Ea reprezintă acea stare care permite economiei să funcţioneze fără convulsii nu numai în stări de normalitate, ci şi în cazul apariţiei unor crize provocate de calamităţi naturale, de unii factori antropici, inclusiv ai celor care conduc la angajarea ţării într-un conflict armat. Prioritatea majoră a obiectivelor de politică agricolă românească este formarea şi consolidarea pieţelor concurenţiale ca instituţii şi structuri fundamentale ale sistemului economic de piaţă. Acest lucru se impune pentru că ele prezintă dezechilibre şi canale obturate între producători şi consumatori (ofertă-cerere), relaţii contractuale precare, costuri de tranzacţionare ridicate precum şi dominanţa (monopolul) marilor engrosişti (stocatori-procesatori).

Este de la sine înţeles că, nu orice economie naţională poate să răspundă unor asemenea deziderate. Ea trebuie să fie înscrisă pe un trend al dezvoltării durabile care presupune: o redimensionare a creşterii economice în sensul con-servării resurselor naturale; modificarea calităţii procesului de creştere econo-mică; satisfacerea nevoilor esenţiale pentru muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă medicală pentru toţi locuitorii; conservarea şi sporirea bazei de resurse; restructurarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia; integrarea deciziilor privind economia şi mediul înconjurător, într-un proces unic. De aceea, o societate cu o dezvoltare durabilă înseamnă, implicit, o societate bazată pe o viziune pe termen lung, în sensul că ea trebuie să prevadă conse-cinţele diferitelor sale activităţi, astfel ca acestea să nu întrerupă ciclul reînnoirii, trebuie să fie o societate a conservării şi a preocupării pentru generaţiile viitoare şi trebuie să evite adoptarea de obiective ireconciliabile între ele. În faţa adunării generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Willy Brandt arăta, în 1973, că „din punct de vedere moral, nu există nici o deosebire dacă un om este ucis în război sau este condamnat să moară de foame datorită indiferenţei altora”317. Dar, problema securităţii alimentare se pune în mod diferit, de la ţară la ţară, în raport cu nivelul de dezvoltare economică, de obiceiuri, tradiţii, climă etc. Astfel, „dacă în ţările dezvoltate, securitatea alimentară vizează evitarea anxietăţii în viitor, în ţările în curs de dezvoltare, în schimb, e vorba de problema subzistenţei în prezent”318.

Lipsa securităţii alimentare poate genera, pe plan intern, convulsii şi tensiuni sociale, afectează starea de sănătate fizică şi psihică a populaţiei, poate crea stări de instabilitate economică şi politică iar, pe plan extern, pot apărea tot felul de presiuni diplomatice, economice, politice etc. din partea unor forţe, toate acestea putând avea efecte nedorite, periculoase asupra securităţii naţionale. De

317 Willy Brandt, Speech în faţa Adunării Generale a ONU, 1973. 318 Barry, Buzan, Popoarele, statele şi teama, Bucureşti, Editura Cartier, 2000 pp. 124-142.

484

asemenea, se poate vorbi de o securitate alimentară, atunci când un stat are importante disponibilităţi de produse agricole vegetale şi animale, în măsură: să asigure necesităţile întregii populaţii cu produse agricole de bază, fundamentale; să pună la dispoziţie industriei materiile prime necesare; să realizeze stocurile necesare pentru situaţii limită.

Aşadar, un management eficient al rezervelor alimentare are o triplă importanţă: strategică – bază de aprovizionare cu acest gen de produse a populaţiei şi a forţelor luptătoare în situaţii de criză sau război; economică – reprezintă un instrument care permite reglementarea unor fenomene negative din economie în condiţii de pace şi, mai ales de război (creşterea inflaţionistă a preţurilor, combaterea speculei etc.) şi psihologică – constituie un factor important, care întăreşte moralul populaţiei, atunci când se conturează o criză cronică de alimente.

Putem concluziona că un stat care deţine securitate alimentară înseamnă că are şi importante disponibilităţi de produse agricole vegetale şi animale, cu care se satisfac necesităţile întregii populaţii cu produse agricole de bază, fundamentale, ale industriei, cu materii prime, se pot crea stocuri pentru export şi constituie însemnate rezerve de produse agricole pentru situaţiile limită, calamităţile naturale, stările de criză sau război, apariţia unor epizootii.

Revenind la ceea ce presupune, în esenţa lui, conceptul de securitate, se poate afirma că el desemnează premisele şi circumstanţele, care determină senti-mentul sau starea de fapt generatoare de încredere, linişte, protecţie, apărare în faţa unui pericol sau lipsa unui pericol, precum şi măsurile care conduc la preve-nirea oricărui pericol. De aici, derivă numeroase sintagme prin utilizarea noţiunii de securitate: politică, economică, militară, publică, alimentară, socială, ecologică, sanitară, comunicaţională, umană, personală, internaţională, continentală, regio-nală, subregională, naţională, egală, colectivă, comună etc. De asemenea, securitatea naţională subsumează strategii (politice, economice, militare etc.) în planul producerii şi utilizării resurselor, gestionării valorilor şi intereselor naţionale, având, în acelaşi timp, şi rol integrator de asigurare a stabilităţii, omogenităţii, unităţii şi identităţii naţionale.

În ce priveşte securitatea alimentară, aceasta reprezintă o componentă a procesului de securitate cu interferenţe între dimensiunile economică, socială şi ecologică cu vocaţie la toate nivelurile de la cel uman/individual, de grup/ societal până la cele mai elaborate: naţional, regional sau/şi, mai ales, global. Securitatea alimentară reprezintă o problemă globală a omenirii deoarece are implicaţii profunde la scară mondială. Foametea rămâne o componentă a problemei alimentare, împotriva căreia luptă întreaga comunitate internaţională.

Bibliografie selectivă

***

- Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare - Raportul Bruntland- “Viitorul nostru comun”, 1987

485

*** *** ***

- Planul Naţional Strategic de Dezvoltare Rurală - Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 - Legea nr. 82 din 21 iulie 1992 privind rezervele de stat, republicată, art. 5.

Blacioti, Ştefan - Securitatea alimentară – componentă a securităţii naţionale, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională a Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate: Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, Vol. 2 – Raporturile dintre conflictualitate şi securitate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, p. 181.

Barry, Buzan - Popoarele, statele şi teama, Bucureşti, Editura Cartier, 2000 pp. 124-142.

Gheorghe N. Anghel, Gheorghe Gh. Anghel

- Raportul directorului general cu privire la securitatea alimentară mondială, în volumul „Hrană pentru şase miliarde”, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 322

P. Hirst, -The global economy: myths and realities, in International Affairs, 73, 1997.

Gheorghe Mencinicopschi, Diana Nicoleta Raba,

- Siguranţa alimentară – autenticitate şi trasabilitate, Editura Mirton, Timişoara, 2005, p. 25.

Mureşan, Doina - Securitatea şi Dimensiunea economică, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008

Mureşan, Doina

- Dimensiunea economică a Securităţii în epoca parteneriatelor şi a alianţelor, Editura Amanda Edit, Bucureşti, 2009

Mureşan Mircea Văduva Gheorghe

- Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2004;

Semcu, Adrian Emanuil

- Armonizarea şi implementarea reglementărilor naţionale privind dezvoltarea rurală cu cerinţele şi standardele Uniunii Europene, în Stabilitate şi securitate regională. Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Bucureşti, 9-10 aprilie 2009. Secţiunea 2: Studii de apărare, geopolitică şi geostrategie. Volumul 1, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p.369-381

Willy Brandt Speech în faţa Adunării Generale a ONU, 1973.

486

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CARE CONTRIBUIE LA ASIGURAREA SECURITAŢII ALIMENTARE

Cristian-Mihai ŢUCĂ

Dr. Drd., Membru grup iniţiativă CNSSA cristian_tuca@yahoo.com

Abstract

In peace keeping operations, the civil police component (CivPol) is asked to play an essential role in the transition process from conflict to peace, security and lasting development in post-conflict areas.

The duties of civil police are closely related with the specific phases of a peace keeping operation. The activities of CivPol are the result of four major mandates: training, reforming and restructuring, supervising and monitoring, building and reconstruction.

In post conflict environments, the CivPol component may be asked to perform other activities as well, which are not usually included in the democratic police force responsibilities.

1. Introducere

Odată cu încheierea Războiului Rece, numărul statelor în care au apărut tulburări interne s-a mărit. În numeroase cazuri, tulburările interne au fost însoţite de căderea ordinii interne, falimentul instituţiilor statului şi apariţia unei categorii de populaţie dezrădacinată şi refugiată – aproximativ 45 milioane de oameni, conform estimărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În aceste circumstanţe a devenit evidentă necestitatea apariţiei unei forţe poliţieneşti civile pentru a restabili şi a menţine ordinea internă. Rolul crescut al forţei internaţionale de poliţie civilă în monitorizarea şi direcţionarea formării forţelor de siguranţă publică reprezintă o provocare unică pentru comunitatea internaţională.

În prezent, ONU este deseori chemat să intervină în situaţii post-conflict în care cauzele de bază ale conflictului au rămas nerezolvate şi instituţiile de bază politice, legislative, economice, sociale şi guvernamentale sunt dezorganizate sau în curs de organizare.

În aceste medii post-conflict nu există un consens în privinţa structurii, rolului şi compunerii administraţiei publice şi sistemului juridic în general şi instituţiilor de aplicare a legii în particular. De asemenea, e posibil să nu existe consens local în privinţa elementelor esenţiale organizatorice şi operaţionale ale unei poliţii democratice, iar instituţiile sistemului juridic sa fie fragile. În cel mai rău caz, întregul spectru al instituţiilor de impunere a legii, incluzând structurile locale de poliţie legal constituite, pot fi paralizate de activităţi ale unor structuri ilegale sau unor organizaţii care şi-au asumat de factorii puterii poliţieneşti, ca

487

urmare a autorităţii pe care şi-au asumat-o în conflict. Aceste structuri paralele şi ilegale pot, de fapt, să domine spectrul politic şi economic şi astfel să saboteze sau să influenţeze instituţiile guvernamentale în scopuri criminale proprii. În asemenea cazuri, stabilitatea locală şi dezvoltarea politică şi economică depinde de înlăturarea cu succes a acestor organizaţii ilegale.

Un sistem funcţional judiciar şi de impunere a legii care se adaptează nevoilor populaţiei locale din zona de conflict este o necesitate pentru societatea civilă, stabilitatea politică şi dezvoltarea economică. În anumite medii post-conflict, instituţiile de impunere a legii pot fi primele instituţii ale autorităţii civile locale care să fie reconstruite după încetarea ostilităţilor. În astfel de cazuri, instituţiile judiciare şi de impunere a legii sunt incubatoarele din care iau naştere practicile democratice ale unei administraţii publice locale.

2. Menţinerea păcii sub egida ONU. Concepte şi principii

2.1. Operaţiuni de menţinere a păcii

Societatea românească, în întregul său, reprezintă un sistem, iar componentele sale sunt subsisteme. Armata constituie unul dintre aceste subsisteme, în calitatea sa de entitate socială destinată să desfăşoare activităţi orientate spre realizarea de obiective, deliberat structurate şi având limite identificabile.319

Caracteristica socială a armatei este dată de faptul că ea are în compunerea sa oameni care interacţionează în vederea realizării scopurilor sale, iar interacţiunea lor creează o structură cu o viaţă proprie.

2.1.a) Operaţiunea de menţinere a păcii este destinată să ţină sub control conflictul înţeles ca o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale până la găsirea unei soluţii politice prin desfăşurarea de personal civil şi militar.

Operaţiunea de menţinere a păcii reprezintă o acţiune de securitate colectivă, autorizată de către organismele internaţionale abilitate, executată cu consimţământul părţilor implicate, destinată să menţină un armistiţiu negociat şi să ajute la promovarea condiţiilor pentru sprijinul eforturilor diplomatice în vederea stabilirii unei păci durabile în zona de conflict şi preîntâmpinării apariţiei unor noi conflicte internaţionale sau interne, precum şi în scopul asigurării securităţii şi respectării drepturilor cetăţenilor; acordării de asistenţă pentru lichidarea consecinţelor conflictelor armate. 2.1. b) Rolul. Rolul general al forţelor destinate acestor operaţiuni este de a executa şi finaliza rezoluţiile consiliului de securitate privind status-quo-ul unei regiuni.

319 Dumitru IACOB, Diana-Maria CISMARU, Organizaţia inteligentă: 10 teme de managementul organizaţiilor, Bucureşti, Editura comunicare.ro., 2002, p. 12.

488

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost înfiinţată la 24 octombrie 1945 când un număr de 51 de ţări se angajau să menţină pacea prin cooperare internaţională şi securitate colectivă. Astăzi, aproape toate naţiunile lumii sunt membre ONU: în total 192 de ţări. Când statele devin membre ONU, ele acceptă şi îşi asumă obligaţiile prevăzute în Carta Naţiunilor Unite, un tratat internaţional care stabileşte principiile de bază ale relaţiilor internaţionale.

Conform Cartei, ONU are patru obiective majore: - să menţina pacea şi securitatea internaţională; - să dezvolte relaţii de prietenie între naţiuni; - să coopereze în rezolvarea problemelor internaţionale şi în promovarea respectului pentru drepturile omului; - să fie un centru pentru armonizarea acţiunilor tuturor statelor.

ONU nu este un guvern şi nu emite legi. Oferă totuşi mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaţionale şi pentru formularea de politici în chestiuni care ne afectează pe toti. În cadrul Organizaţiei toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sărace, cu vederi politice şi sisteme sociale diferite – au un cuvânt de spus şi drept de vot egal.

ONU are şase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutela şi Secretariatul – au sediul central în New York. Cel de-al şaselea - Curtea Internaţională de Justiţie - îşi desfăşoară activitatea la Haga, în Olanda.

La baza creării O.N.U. stă Carta Atlanticului (decembrie 1944).

2.1. c) Funcţiile. Realizarea efectivă a rolului de forţe de menţinere a păci implică o serie de funcţii, care nu sunt prevazute expres, ci stabilite prin interceptarea izvoarelor de drept internaţional şi public şi cu o susţinere teoretică de o mai mare diversitate. Această realitate creează dificultaţi deosebite în realizarea unei corelătii ştiintifice între rol şi funcţii, intr-o manieră strictă, fiind necesară particularizarea acestui raport pentru fiecare misiune în parte, respectiv pentru fiecare finalizare a unei rezoluţii a Consiliului de Securitate.

Facem precizarea că, dată fiind natura particulară a fiecărei operaţii desfăşurate sub egida ONU, trebuie reiterată carenţa de elemente de „drept material” a funcţiilor din perspectiva garanţiilor inerente “legitimităţii” actului şi faptului de drept internaţional public, de drept internaţional privat şi cu efecte în domeniu relaţiilor internaţionale. Este necesară instituţionalizarea funcţiilor prin documente de drept internaţional, teoria fiind doar punt de plecare în descoperirea necesităţii reglementărilor juridice.

Operaţiile de menţinere a păci se desfăşoară pentru supravegherea încetării focului, controlul respectării retragerilor trupelor şi realizarea zonelor de demarcaţie între parţile unui conflict.

Funcţiile militare: Observarea şi verificarea încetării focului; crearea de zone tampon; supravegherea retragerilor trupelor aflate în disputa; separarea forţelor,

489

demobilizarea lor şi distrugerea armamentului; realizarea condiţiilor pentru distribuirea de ajutoare umanitare; desfăşurării preventive.

Funcţii guvernamental politice: Supravegherea respectării legii şi ordinii; asigurarea independenţei politice, gestionarea disputelor locale; negocieri cu entităţi non politice; asumarea temporară a autorităţii guvernamentale şi administraţiei; administrarea, conducerea alegerilor şi referendumilor; verificarea respectării dreptului omului.

Funcţii de poliţie: Asistenţă umanitară; repatrierea refugiaţilor; gestionarea disputelor locale; creşterea măsurilor de încredere.

Se impune precizarea că, deşi există distincţii între funcţii, acestea nu pot să stabilească automat şi substanţa operaţiunii, ceea ce crează cascada de rezoluţii ale Consiliului de Securitate şi limitele sau relativitatea mandatului încredinţat forţelor.

2.1.d) Misiunile. Dacă funcţiile operaţiilor desfăşurate sub egida ONU privesc generic unele activităţi, misiunile din cadru unei operaţiuni sunt mai concrete, dar prezintă dezavantajul că uneori se confundă cu funcţia în sine datorită aceleiaşi dependenţe prea mari de teorie nesusţinută pe planul normei de Drept Internaţional.

Criterii de clasificare şi tipuri de misiuni ale armatei

Printre criteriile ce se pot utiliza în clasificarea misiunilor armatei se află şi următoarele:

A) „conţinutul misiunilor” (misiuni generale; misiuni speciale; misiuni ocazionale.); B) „natura misiunilor” (misiuni militare şi misiuni nonmilitare); C) „locul de îndeplinire” (misiuni executate în ţară şi misiuni executate în afara frontierelor naţionale); D) „modul de executare” (misiuni executate sub comandă naţională; misiuni executate în compunerea unor coaliţii multinaţionale); E) „caracterul misiunilor” (misiuni tradiţionale şi misiuni noi); F) „organizaţia sub egida căreia se execută misiunile” de către structuri militare naţionale şi multinaţionale (ONU, NATO, OSCE - misiuni de apărare colectivă, misiuni de securitate colectivă, misiuni umanitare); G) „condiţiile de înfăptuire a misiunilor” (la pace, în situaţii de criză, în timp de război).

A. Potrivit criteriului „conţinutul misiunilor” se disting: misiuni generale;

misiuni speciale şi misiuni ocazionale. A.1. Misiunile generale se referă la garantarea suveranităţii, independenţei şi

unităţii statului, integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei constituţionale. Ele

490

sunt clar definite în Constituţia ţării.320 Aceste sarcini sunt universal valabile, ele nu fac referire la o anumită armată naţională. Practic, aceste misiuni definesc rolul oricărei armate în societatea în care fiinţează. Ele nu diferă de la un stat la altul.

A.2. Misiunile speciale ale armatei privesc, înainte de toate, implicarea semnificativă a acesteia, cel puţin pentru ţara noastră, în garantarea democraţiei constituţionale. Apoi, acest tip de misiuni se referă la participarea unor structuri militare naţionale la executarea unor sarcini diverse, de natură militară sau nu, în afara frontierelor ţării, acolo unde o cer atât interesele naţionale, cât şi obligaţiile asumate de statul român prin tratate şi convenţii internaţionale.

A.3. Misiunile ocazionale ale armatei sunt activităţi şi acţiuni pe care aceasta le primeşte de la cei în drept sau şi le asumă singură atunci când situaţia concretă din ţară o cere. Aceste misiuni iau forma unei implicări active şi consistente a unităţilor şi subunităţilor militare în ajutorarea autorităţilor locale şi a populaţiei în caz de calamitate naturală (inundaţii, incendii devastatoare, cutremure de pământ puternice, viscole, alunecări masive de teren), catastrofe ecologice şi în alte situaţii în care numai intervenţia unor structuri specializate ale armatei poate rezolva problemele ivite în unele localităţi rurale şi urbane ale ţării. Toate armatele naţionale îşi asumă asemenea misiuni, indiferent de mărimea, populaţia, puterea economică şi militară a statului respectiv.

B. După criteriul „natura misiunilor armatei” se disting: misiuni militare şi misiuni nonmilitare.

B.1. Misiuni militare: B.1.a) apărarea teritoriului naţional în faţa oricărei agresiuni militare; B.1.b) participarea armatei naţionale la alianţe şi cadre de cooperare în - materie de apărare (NATO) - securitate colectivă (ONU) - de cooperare (OSCE, care constituie un cadru privilegiat pentru coordonarea diverselor iniţiative şi contribuţii ce concură la securitate în Europa); B.1.c) contribuţia militară în vederea menţinerii păcii şi stabilităţii internaţionale.

B.2. Misiunile nonmilitare includ o paletă largă de activităţi şi acţiuni executate atât independent (adică sub comandă naţională) de structuri militare naţionale, cât şi de structuri militare multinaţionale.

Printre acestea se află: a) misiunile umanitare; b) misiunile de observare în zone relativ instabile din punct de vedere militar, politic şi social;

320 Constituţia României, Bucureşti, Editura All Beck, 2003, p. 34.

491

c) misiuni de reconstrucţie a armatelor unor state ce păşesc pe calea dezvoltării democratice; d) diplomaţia militară.

B.2.a) Misiunile umanitare, deşi armata le îndeplineşte atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara acestuia, totuşi, nu sunt specifice acestei instituţii. Evenimentele din Somalia şi din fosta Iugoslavie, de exemplu, au arătat un angajament sporit al armatei în misiuni cu caracter umanitar, ceea ce este ceva relativ nou şi suscită unele precizări. De fapt, armata participă la acţiuni pur umanitare, în mod deosebit, în cazul unor catastrofe naturale. Misiunea armatei este să lupte împotriva instabilităţii şi să asigure securitatea necesară ONG-urilor ce au ca activitate specifică ajutorul umanitar. Activităţile cu caracter umanitar nu corespund vocaţiei armatei şi nici mijloacelor de care ea dispune.321

Armata se poate implica în acordarea ajutorului cu caracter umanitar, în afara teritoriului naţional, pe trei direcţii principale:

1) instituţia militară, prin capacitatea sa de reacţie rapidă, organizare şi autoapărare, poate asigura libertatea de acţiune a forţelor angajate în acordarea ajutorului umanitar şi menţinerea perimetrului de securitate, precum şi protejarea culoarelor umanitare;

2) punerea la dispoziţia ONG-urilor, angajate în activităţi umanitare, a infrastructurii pe care o posedă, în special, mijloacele de comunicaţie şi de transport;

3) serviciul medical al armatei poate, prin personalul de specialitate de care dispune şi în spitalele de campanie proprii, să acorde ajutorul calificat necesar populaţiei civile traumatizate. Armata participă la activităţi de ajutor umanitar numai atunci când nu o poate face altcineva, întrucât acest tip de misiuni pune o serie de probleme în procesul de îndeplinire.

Printre dificultăţile executării acestora se numără şi următoarele: a) misiunile umanitare nu sunt riguros definite; b) imprecizia mandatului poate da loc la interpretări diferite pe teren.

Graniţa dintre asistenţa umanitară şi menţinerea păcii, în prezent, este tot mai vagă;

c) armata nu dispune, în structura sa, de o unitate specializată în acordarea ajutorului umanitar. Este drept că polivalenţa militarului îi permite acestuia să acorde un ajutor umanitar, dar nu o face decât atunci când nu există altcineva care o poate face. Probabil, în viitor, având în vedere ponderea sporită a misiunilor umanitare ce se cer îndeplinite de diferite structuri militare naţionale sau multinaţionale, se vor crea unităţi specializate, capabile să îndeplinească, cu profesionalism, astfel de sarcini;

321 Jacques Lanxade, Le rôle de l’armée dans l’action humanitaire, http://Xpassion.polytechnique.org article/Xp7lanxa.html

492

d) costurile acestor misiuni (cine le plăteşte şi din ce fonduri). Practic, armata consumă din propriul buget atunci când participă la acţiuni umanitare, iar acesta în mai toate statele este unul atent elaborat şi cu destinaţii foarte riguros definite;

e) ajutorul umanitar comportă o parte aleatoare, în sensul că poate da roade în unele regiuni, iar în altele să se dovedească mai puţin eficace;

f) ajutorul umanitar nu poate fi decât temporar. El trebuie urmat de un consistent ajutor economic şi politic pentru a-l face eficace şi semnificativ pentru stabilizarea regiunii respective. În acest context, armata ar fi chemată să prevină crizele care ar putea pune în pericol echilibrul realizat prin ajutorul umanitar acordat.

B.2.b) Misiunile de observator militar în diferite zone ale lumii se execută de către cadre militare aparţinând Armatei României, în strictă conformitate cu mandatul încredinţat de organizaţia internaţională şi/sau regională sub egida căreia se desfăşoară activitatea de supraveghere. În asemenea misiuni sunt selecţionaţi ofiţeri care îndeplinesc cumulative cerinţele impuse de organizatorul misiunii. Aceştia iau parte la executarea misiunii împreună cu militari ai altor armate şi numai pe durata stabilită. Practic, ei observă dacă se respectă acordurile încheiate între părţile aflate anterior în conflict, iar constatările le raportează celor care gestionează criza respectivă.

B.2.c) Misiunile de reconstrucţie a armatei unor state ce au ales calea dezvoltării democratice se execută sub mandatul unor organizaţii internaţionale (ONU, NATO) şi se referă la sprijinul uman (consilieri şi instructori militari), material (armament, muniţie, tehnică de luptă) etc. Un asemenea tip de misiune îndeplineşte armata României în Afganistan.

B.2.d) Diplomaţia militară reprezintă o altă modalitate de executare a unor misiuni de către armata unui stat. Ea constă într-un ansamblu de activităţi şi acţiuni efectuate de instituţia militară, atât în ţară, cât şi peste hotare, pe baza unor tratate şi acorduri bilaterale sau multilaterale încheiate cu diferite state, cu scopul de a spori încrederea şi cunoaşterea reciprocă, precum şi pentru întărirea securităţii zonale, regionale şi globale. Diplomaţia militară reprezintă un ansamblu de mijloace puse în mişcare într-o manieră sinergică între politica de apărare şi politica externă, în vederea prevenirii şi rezolvării conflictelor.

Printre aceste activităţi se numără; 1) susţinerea negocierilor şi aplicarea acordurilor de control sau de reducere

a armelor convenţionale, nucleare, biologice, chimice, ca măsuri de încredere şi de securitate;

2) activităţi de educaţie, de consiliere şi de asistenţă a forţelor armate ale altor ţări;

3) participarea la activităţi din cadrul Parteneriatului pentru Pace, ale NATO, ca şi implicarea în acţiuni conduse de ONU şi OSCE;

493

4) vizite ale unor delegaţii militare; 5) organizarea, în comun, de exerciţii militare, aplicaţii tactice; 6) activitatea ataşaţilor militari, reprezentanţilor şi membrilor echipelor de

legătură.

C. După „locul de îndeplinire a misiunilor”, acestea pot fi misiuni executate: C.1. ... în interiorul ţării C.2. ... în afara acesteia.

C.1. La nivel naţional, misiunile armatei se referă, de regulă, la: apărarea suveranităţii, independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării; garantarea democraţiei constituţionale; ajutor umanitar populaţiei afectate de seism, inundaţii, viscol, alunecări de teren; sprijin dat instituţiilor statului şi autorităţilor locale în caz de urgenţe civile.

C.2. În afara frontierelor naţionale structurile militare româneşti pot primi şi executa o gamă largă de misiuni. Acestora li se pot încredinţa (misiuni ce decurg din statutul României de stat membru al Alianţei Nord-Atlantice):

C.2.a) misiuni în sprijinul păcii; C.2.b) misiuni umanitare; C.2.c) misiuni de poliţie militară; C.2.d) misiuni de luptă împotriva terorismului internaţional; C.2.e) misiuni de apărare colectivă;

C.2.a) Misiunile în sprijinul păcii, potrivit documentelor ONU şi OSCE, se referă atât la posibilităţile de prevenire a conflictelor, cât şi la cele de restabilire a păcii, cuprinzând diplomaţia preventivă, realizarea păcii (peacemaking), menţinerea păcii (peacekeeping), impunerea păcii (peace enforcement) şi construcţia păcii (peace building).322

„Operaţiile în sprijinul păcii sunt operaţii multifuncţionale, realizate în mod imparţial, în sprijinul unui mandat ONU sau OSCE, incluzând forţe militare şi agenţii diplomatice şi umanitare desemnate pentru a realiza cerinţe politice pe termen lung sau alte condiţii specificate în mandat”.323

În literatura de specialitate se foloseşte conceptual „operaţii în sprijinul păcii (Peace Support Operations)”, care acoperă întreaga gamă definită separat până în prezent - prevenirea conflictelor, realizarea, menţinerea, impunerea şi consolidarea păcii.

Militarii români se află angajaţi în diferite zone ale lumii la îndeplinirea unor asemenea misiuni. Astfel, sunt unităţi şi subunităţi militare româneşti, precum şi

322 Mihăiţă CIOCAN, Fenomenul militar contemporan. Analize şi sinteze, Bucureşti, ARS DOCENDI, 2003, p. 92. 323 Lt. col. Dănuţ MANTA, Curs de operaţii multinaţionale, Bucureşti, Editura AISM, 2002, p. 8.

494

militari români care execută diverse misiuni în Afganistan, Irak, Bosnia-Herţegovina, Kosovo.324

C.2.b) Armata României a îndeplinit misiuni umanitare (Somalia - spital de campanie, Bosnia-Herţegovina – activităţi de deminări şi construcţie de drumuri etc.) şi, desigur, va mai îndeplini astfel de misiuni atunci când i se va cere de către organismele internaţionale şi europene abilitate.

C.2.c) Armata noastră execută misiuni specifice poliţiei militare în Afghanistan şi Kosovo, contribuind la menţinerea şi asigurarea ordinii de drept în zona de responsabilitate încredinţată de forurile internaţionale sau europene abilitate.

C.2.d) Misiuni de luptă împotriva terorismului internaţional, structuri militare româneşti execută atât în interiorul ţării, cât şi în afara acesteia. Pe plan naţional, armata participă la activităţi destinate prevenirii atacurilor teroriste, împreună cu alte instituţii ale statului cu competenţe sporite în acest domeniu de activitate. În afara ţării, există militari români care participă, în cadrul coaliţiei multinaţionale, la lupta împotriva terorismului internaţional, de exemplu, în Irak.

C.2.e) Misiunile de apărare colectivă se execută de către Armata României în temeiul art. 5 al Alianţei Nord-Atlantice, a cărei membră este şi ţara noastră.

D. După „modul de executare a misiunilor”, acestea se pot diviza în: D.1. misiuni independente (de regulă, se execută sub comandă naţională); D.2. misiuni în cooperare cu alte instituţii ale statului cu atribuţii în

domeniul securităţii naţionale şi apărării ţării; D.3. misiuni în cadrul unor coaliţii internaţionale (împreună cu structuri

militare aparţinând altor state, fie cele care sunt membre ale NATO, fie state cu care România are tratate de colaborare militară).

D.1. Armata României poate executa misiuni, în mod independent, atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara acestuia. Acestea se referă la: apărarea individuală (pe uscat, în aer şi pe apă) a teritoriului naţional împotriva oricărei agresiuni militare;

D.2. Apărarea colectivă (se are în vedere calitatea statului român de membru al NATO); acţiuni de limitare şi înlăturare a efectelor calamităţilor naturale şi accidentelor ecologice.

Ca misiuni executate în colaborare cu alte instituţii ale statului cu competenţe în domeniul securităţii naţionale şi apărării ţării pot fi:

1) garantarea democraţiei constituţionale; 2) menţinerea şi restabilirea ordinii de drept în situaţii critice şi de criză

socială; 3) misiuni umanitare în caz de necesitate;

324 Observatorul militar, nr. 18, 2003, p. 4.

495

4) combaterea crimei organizate, a acţiunilor teroriste întreprinse pe teritoriul naţional.

D.3. Structuri militare româneşti pot executa diferite misiuni peste hotare acţionând împreună cu unităţi şi subunităţi militare ale altor state, constituite sub forma unei coaliţii internaţionale. În acest sens, un exemplu îl poate reprezenta participarea unor unităţi militare româneşti la îndeplinirea de diferite misiuni în Afghanistan şi Irak. Este evident că datorită statutului României de membru al Alianţei Nord-Atlantice, armata sa este şi va fi angajată în misiuni ce privesc apărarea colectivă, lupta împotriva terorismului internaţional etc., pe care le va îndeplini împreună cu armatele altor state partenere. Totodată, structuri militare româneşti pot lua parte la operaţii militare în cadrul unor coaliţii ad-hoc.

E. În conformitate cu „caracterul misiunilor” se deosebesc: E.1. misiuni tradiţionale E.2. misiuni noi.

E.1. Misiunile tradiţionale se referă la activităţi cum ar fi: E.1.a) garantarea suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi

unităţii ţării. Aceasta presupune ca armata să fie gata, în orice moment, să dea riposta cuvenită oricărei agresiuni militare venită din partea altui stat sau grup de state;

E.1.b) cooperarea cu instituţiile statului şi cu autorităţile locale în caz de urgenţe civile;

E.1.c) colaborarea cu instituţiile statului cu atribuţii în combaterea terorismului, traficului cu persoane, cu droguri, cu arme etc.;

E.1.d) pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, potrivit prevederilor legii în materie;

E.1.e) garantarea democraţiei constituţionale.

E.2. Misiunile noi derivă din noul context european şi mondial. Astfel, România, prin calitatea de membru al NATO, va avea de îndeplinit misiuni de apărare colectivă, în conformitate cu prevederile art. 5 al Alianţei. Structuri militare româneşti vor participa activ la misiuni de realizare, menţinere, impunere sau consolidare (construcţie) a păcii şi la misiuni umanitare, împreună cu armatele altor state.

Armata României va continua să activeze pe linia Parteneriatului pentru Pace, ca modalitate de sporire a încrederii între state, printr-o mai bună cunoaştere reciprocă. În plus, implicarea activă în lupta împotriva terorismului internaţional este o sursă a noului tip de misiuni pe care armata le poate îndeplini, desigur, în cadrul unor structuri militare multinaţionale, sub egida NATO sau ONU. Bineînţeles, armata desfăşoară acţiuni de luptă – de prevenire

496

şi activităţi concrete, specifice - împotriva terorismului individual şi/sau produs de organizaţii teroriste şi pe teritoriul naţional.

În ultima vreme, NATO preconizează desfăşurarea de misiuni preventive de către forţele armate ale statelor membre.

„Prevenirea, ca misiune a forţelor armate, îşi propune următoarele: 1) întărirea eforturilor naţionale şi ale Alianţei Nord-Atlantice în materie de

neproliferare, utilizarea instrumentelor diplomatice şi financiare pentru a evita ca tehnologia armelor de distrugere în masă să nu cadă în mâini indezirabile;

2) necesitatea ca forţele armate să fie echipate ţinând seama de mediul cu arme de distrugere în masă;

3) fiecare beligerant să fie făcut să înţeleagă ce avantaje ar obţine din întrebuinţarea armelor chimice, bacteriologice şi nucleare.

Important este că prevenirea nu presupune folosirea obligatorie a forţei militare ofensive. Totuşi, o naţiune nu trebuie să aştepte să fie atacată pentru a acţiona. Dreptul internaţional recunoaşte acest lucru, mai ales, astăzi, când întrebuinţarea armelor de distrugere în masă nu mai este apanajul statelor sau al alianţelor politico-militare, ci există posibilitatea ca actori nonstatali (terorişti individuali, grupări sau organizaţii teroriste internaţionale) să ajungă în posesia unor asemenea mijloace de luptă letale cu care să ameninţe diferite state sau grupuri de state”325.

Şi alte state membre ale NATO vorbesc despre caracterul preventiv la misiunilor forţelor lor armate. Astfel, din totalul de şase misiuni, ale armatelor Franţei şi Germaniei, numai una se referă la apărarea naţională, celelalte privesc gestiunea preventivă şi eficace a crizelor, prevenirea riscurilor de orice natură, care ar putea să pună în discuţie interesele lor vitale sau interesele lor de securitate.326

Prin urmare, misiunile noi, din afara frontierelor naţionale, cu caracter preventiv, sunt cele mai numeroase, în prezent, la toate armatele statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice.

În concluzie, se poate afirma că, în stabilirea, de către cei în drept, a noilor sarcini ale armatei ţării noastre, se porneşte de la realitatea actuală, potrivit căreia securitatea naţională şi promovarea intereselor statului român se asigură, de acum înainte, şi prin executarea de misiuni, pe de o parte, în afara frontierelor naţionale şi în spaţiul de competenţă al Alianţei Nord-Atlantice.

Pe de altă parte, se are în vedere noul mediu strategic, apărut după încheierea Războiului Rece, ce se caracterizează printr-o mare complexitate şi o importantă incertitudine în raport cu lumea bipolară şi cu certitudinile sale

325 General Richard MYERS, op. cit. 326 Adoption d’un concept franco-allemand en matière de sécurité et de défense - Consultations franco-allemand de Nuremberg, 9 décembre 1996, p. 3, http://www.france.diplomatie.fr/actu/ articole.asp ?ART =30243-45k

497

relative. În prezent, nu mai sunt ameninţări cu claritate identificabile, dar există o multitudine de riscuri şi pericole la care se poate răspunde adecvat doar prin măsuri comune de securitate şi cu caracter preventiv.

F. După criteriul „organizaţia internaţională sau europeană” sub egida căreia se execută misiunea sunt:

F.1. misiuni sub egida ONU; F.2. misiuni conduse de NATO; F.3. misiuni sub egida OSCE.

F.1. În general, sub egida ONU se execută misiuni de menţinere, impunere sau restabilire a păcii şi misiuni umanitare. Analiza gestionării de către ONU a evenimentelor din Kosovo a pus în evidenţă necesitatea ca această organizaţie internaţională să posede o structură capabilă să intervină prompt şi eficace în crizele interne, acolo unde se concentrează din ce în ce mai mult grave atrocităţi, prin care drepturile fundamentale ale omului şi norme de drept internaţional sunt nesocotite.

Totodată, se impune ca operaţiilor de menţinere a păcii să li se imprime un nou suflu de vitalitate şi eficacitate, prin redefinirea mandatelor în funcţie de realităţile din teren şi alocarea de resurse suficiente. Aceasta pentru ca soldaţii păcii, ce acţionează pe temeiul unui mandat al ONU, pe de o parte, să poată să se achite de sarcinile lor, cu profesionalism şi eficacitate. Pe de altă parte, aceştia trebuie, datorită regulilor de angajament, să fie în măsură să se apere pe ei şi pe ceilalţi participanţi la misiune, precum şi să execute mandatul împotriva celor care revin asupra angajamentelor pe care le-au luat în virtutea acordului de pace sau care, în alt mod, caută să-I aducă atingere prin violenţă.327

În acelaşi timp, se cere ca militarii care acţionează sub egida ONU, aşa-numitele „căşti albastre”, să fie împuterniciţi să folosească forţa atunci când se găsesc în faţa unor oameni care fac puţin caz de dreptul umanitar. Actuala imparţialitate a forţelor ONU s-a dovedit ineficace pentru menţinerea păcii în unele zone ale lumii.

F.2. Anumite măsuri de securitate şi apărare colectivă se realizează prin executarea de misiuni de către structuri militare naţionale sub conducerea Alianţei Nord-Atlantice. Astfel, lupta împotriva terorismului internaţional se desfăşoară de către o coaliţie multinaţională, formată din forţe militare ale statelor membre NATO.

F.3. OSCE, ca organizaţie europeană, are menirea de a contribui la dezvoltarea securităţii şi cooperării, la nivel continental. Ea constituie un instrument diplomatic preventiv, de gestionare a crizelor şi de menţinere a păcii.

327 Lt. col. Richard GIGUERE, De la résurgence de l’armée, http://cdacdai. ca/symposia/2000/ giguere.htm

498

În atingerea obiectivelor sale, poate face apel şi la personal militar calificat, care va acţiona în calitate de observatori în zonele stabilite.

G. În conformitate cu criteriul „condiţiile de înfăptuire a misiunilor” pot fi: G.1. misiuni în timp de pace; G.2. misiuni în situaţii de criză; G.3. misiuni ale armatei la război.

G.1. Misiunile armatei în timp de pace au un rol decisiv în descurajarea potenţialilor agresori care ar atenta la interesele naţionale ale statului român. Ele cuprind:

a) pregătirea structurilor sale (efective, armament, tehnică de luptă etc.) pentru respingerea unei agresiuni executate prin surprindere;

b) adaptarea organizatorică în vederea integrării în structurile de securitate europene şi euroatlantice;

c) participarea la operaţii militare multinaţionale altele decât războiul; d) cooperarea militară internaţională.

G.2. Misiunile armatei în situaţii de criză se referă la participarea acesteia, împreună cu celelalte organisme stabilite prin lege, la apărarea valorilor democraţiei constituţionale, pe de o parte, şi la acţiuni de limitare şi înlăturare a efectelor calamităţilor naturale, accidentelor şi catastrofelor pe teritoriul naţional, pe de altă parte. Ele includ activităţi precum:

a) prevenirea declanşării unor acţiuni destabilizatoare; b) neutralizarea elementelor terorist - diversioniste şi a altor formaţiuni

ilegale înarmate; c) zădărnicirea încercărilor de blocare a unor căi de comunicaţii spre

anumite obiective; d) stoparea traficului cu armament şi muniţii; e) deblocarea unor obiective politico-administrative sau economico-sociale,

controlate ilegal de forţe ostile; f) realizarea siguranţei strategice la frontieră şi la obiective de importanţă vitală.

G.3. Misiunile armatei la război se referă la respingerea acţiunilor militare în forţă şi limitarea efectelor iniţiale ale agresiunii, precum şi la victoria militară asupra agresorului care acţionează în spaţiul de interes strategic al României. În plus, ţara noastră, ca membră NATO, va acţiona în cadrul apărării colective, potrivit art. 5. al Organizaţiei, atunci când un stat din Alianţă va fi atacat de forţe armate ale altui stat sau ale unei grupări de state.

2.1.e) Operaţiile de menţinere a păci pot fi împărţite în: 1) misiuni de observare; 2) misiuni la nivel armat;

499

3) combinarea celor două categorii de misiuni; 4) operaţii multilaterale.

1. Misiunile de observare reprezintă misiunile desfăşurate numai cu observatori militari (fără armament) precum şi alte componente civile a operaţiei, care execută observarea şi verificarea unor obiective limitate (efectiv 10- 100 indivizi).

2. Misiunile la nivel armat se efectuează de unităţi militare înzestrate cu armament şi cu o anumită structura şi subordonare ierarhică.

3. Operaţiile multilaterale sunt misiuni la nivel armat; uneori includ şi observatori militari precum şi o componentă civilă. Clasificarea operaţiilor de menţinere a păcii în literatura de specialitate nu este unitară, cunoscând mai multe opţiuni şi structuri. Cauzele existenţei mai multor clasificări ale operaţiunilor de menţinere a păcii ar fi:

- inexistenţa unei definiţii a operaţiunilor; - existenţa mai multor perspective teoretice de analiză a fenomenului, care

creează confuzii la nivelul aparatului critic (condiţie-principiu), funcţie-misiune, scop-rol, raport civil-militar);

- interpretarea a înlocuit normativul, altfel spus decizia nu se mai sprijină pe normă, ci pe arbitrariu;

- inexistenţa consensului la nivelul normativului;existenţa până la negare a sensurilor unor principii de drept internaţional şi golirea de conţinut a unor norme de drept internaţional prin atenţia prea mare acordată teoriei.

Practica ONU cunoaşte trei tipuri de operaţiuni de menţinere a păcii: Nivelul 1 - Activităţi foarte limitate ale contingentelor de armată neînarmate

sau uşor înarmate cu puţină sau fără libertate de manevrare. - misiuni de observare; - forţe interpoziţionale.

Nivelul 2 - De obicei are loc în conflicte între comunităţi cu un stat, decât în conflicte dintre state şi care necesită forte cu un nivel mai ridicat de instruire şi armament mai greu decât cel cerut la nivelul 1.

- desfăşurarea preventivă a forţelor; - măsurile interne de soluţionare a conflictelor; - asistenţa autorităţii interimare; - protejarea asistenţei umanitare; - garantarea sau refuzarea deplasării.

Nivelul 3 - Necesită o intensitate operaţională mai mare cu sporirea clară a riscului şi coordonare sofisticată a eforturilor militare.

- sancţiuni; - asigurarea păcii.

Activităţile actuale includ: - supravegherea acordurilor de încetare a focului; - demobilizarea combatanţilor şi reintegrarea lor în societate;

500

- protejarea non-combatanţilor de agresiune; - dezarmarea şi distrugerea armamentului; - protejarea şi repatrierea refugiaţilor şi persoanelor strămutate; - asistenţă umanitară; - crearea infrastructurii guvernamentale, forţelor de poliţie civilă şi a instituţiilor juridice; - verificarea drepturilor omului; - monitorizarea alegerilor libere; - crearea zonelor de securitate; - stabilirea şi menţinerea embargouri - utilizarea unei semnificative puteri de foc pentru a asigura respectarea mandatului ONU.

Din practica internaţională şi abordările teoretice în materie s-au desprins următoarele caracteristici:

- operaţiunile de menţinere a păcii au caracter multinaţional, temporar şi se stabilesc, în principiu, cu consimţământul părţilor în conflict;

- imparţialitatea forţelor ce alcătuiesc această operaţiune este strict necesară îndeplinirii în bune condiţii a mandatului său.

Astfel, forţele operaţiunii nu au dreptul să intervină în favoarea vreuneia dintre părţile implicate în conflict; aceste operaţiuni sunt stabilite de Consiliul de Securitate al ONU. Dar au existat şi excepţii - operaţiuni autorizate de Adunarea generală a ONU.

În general, înfiinţarea unei operaţiuni presupune acordul de principiu al comunităţii internaţionale.

Consiliul de Securitate al ONU are însă responsabilitatea acestei acţiuni, în special în privinţa mandatului operaţiunii respective; operaţiunile de menţinere a păcii sunt alcătuite din personal militar şi civil. Componenţa personalului depinde de proporţiile conflictului şi este determinată de Mandatul corespunzător.328

328 IMPLICAREA OSCE ÎN SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI TRANSNISTRIAN-Studiu elaborat în cadrul proiectului IPP. Managementul conflictelor.- Marcel Garaz, p.

501

BIOTERORISMUL

Col (r) Dr. SPP Lucian CIUCHIŢA luciancaryon@yahoo.com

Rezumat

Terorismul continuă să provoace îngrijorare şi disperare în tot mai multe naţiuni ale lumii, iar tendinţa de evoluţie, care se prefigurează, este tot mai violentă asupra unor ţinte civile, cu folosirea unor arme tot mai distructive, cum sunt armele de nimicire în masă: nucleare, biologice, chimice ori neconvenţionale.

Terorismul este o problemă dinamică, care se transformă mereu pe măsură ce se schimbă grupurile şi principalii combatanţi.

Cuprinderea întregii planete în procesul de globalizare explică includerea tuturor ţărilor în sistemul de apărare, vizându-se în mod deosebit agenţii patogeni pretabili, fenomenele morbide putând apărea în orice moment.

Abstract

Terrorism continue to cause concern and despair in more and more nations of the world, and the trend, which prefigures, is more and more fierce on civilian targets, using more and more destructive weapons, as weapons of mass destruction: nuclear, biological, chemical or unconventional weapons.

Terrorism is a dynamic problem that always makes changes as major groups and combatants.

Coverage of the entire planet in the process of globalization explain the inclusion of all countries in defense system, targeting especially suitable pathogens, morbid phenomenon can occur at any time.

*

* * Ce reprezintă bioterorismul? Folosirea ilegală, intenţionată a micro-

organismelor sau toxinelor acestora, cu scopul producerii bolii sau decesului la oameni, animale ori plante. O atitudine deloc nouă, noutatea fiind doar posibilitatea apelării la bioterorism pe o scală fără precedent, pe baza tehnologiilor disponibile în prezent. Atacurile teroriste pot fi nu numai revendicate, dar şi nerevendicate, când întregul sistem sanitar se confruntă cu o situaţie extrem de dificilă. Multe din atacurile revendicate se dovedesc însă alarme false, scopul fiind crearea panicii în rândul populaţiei, tulburarea activităţii curente, suprasolicitarea furnizorilor de servicii de sănătate, a autorităţilor, ceea ce poate determina costuri considerabile sau chiar colaps. Argumentul iniţial pentru un atac cu arme biologice este apariţia unui număr foarte mare de îmbolnăviri şi decese. Totusi, deosebirea dintre o manifestare endemică naturală şi cea produsă prin arme biologice este dificil de

502

precizat. Infectiile şi intoxicaţiile asociate (mixte) pot complica şi întârzia suplimentar diagnosticul. Dinamica epidemiei este accelerată cu vârful în câteva ore sau zile, pentru majoritatea izbucnirilor induse artificial, deosebindu-se de cea care apare în condiţii naturale. De asemenea, se pot declanşa epidemii simultane sau consecutive la diferite boli. Deşi afectarea populaţiei expuse este mare, pot exista şi diferenţe sugestive la persoanele care îşi desfăşoara activitatea în spaţii închise, prevăzute cu sisteme de filtrare a aerului (rata de atac mai mică), în cazul transmiterii aeriene. Distribuţia cazurilor pe direcţia curenţilor de aer este analizabilă pe modele computerizate, ratele de atac dovedindu-se mai mari la cei care lucrează în asemenea cladiri, sau cu diferenţe între etajele aceleiaşi cladiri, dacă eliberarea agentului cauzal a vizat un anume obiectiv. Ţintele vizate pot fi arii mai mari sau mai mici, obiective tactice importante. Mărimea ariei geografice furnizează indicii despre natura agentului inoculat (anumiţi agenţi biologici, precum toxinele, sunt mai eficienţi în abordarea unor ţinte de mici dimensiuni, alţii – sporii - se pot disemina pe arii mai largi). Perioada optimă într-un atac cu arme biologice este în timpul nopţii sau dimineaţa devreme, când inactivitatea produsă de radiaţiile solare ultraviolete atinge cote minime. Curenţii de aer pot purta agenţii pe distanţe extinse acoperind suprafeţe mari. În contextul transmiterii naturale (antrax pulmonar/antrax cutanat, pesta pneumonică/pesta bubonică, afectare pulmonară primară/ afectare enteric a enterotoxinei stafilococice), sugerează un posibil atac cu arme biologice. Elemente aparte cum ar fi o afecţiune neobişnuită pentru o anumită arie geografică (anumite febre hemoragice în Europa) sau transmisă de un vector care nu se găseşte în mod normal în acea zonă ori contextual epidemiologic este neverosimil, când parametrii de mediu nu conduc la concluzia unei transmiteri naturale (encefalita ecvină, apărută la oameni în absenţa antecedentelor de boală la cai sau vector ţânţari) – duc cu gândul la un atac bioterorist. Un alt posibil element suspect ar fi creşterea numărului de îmbolnăviri sau decese la animale, cel mai adesea, la specii diferite. Majoritatea armelor biologice sunt capabile să infecteze sau să intoxice un număr mare de gazde. Cel mai frecvent, simptomatologia indusă de un agent infecţios folosit ca armă biologică este mai precoce, mai severă şi rezistentă la tratament. Primele 48-72 de ore după atac sugerează implicarea unor microorganisme, mai scurt – toxine microbiene. Tabloul clinic poate fi nespecific sau atipic. Tulpinile neobişnuite, variante ale microorganismelor sau rezistenţa antimicrobiană neobişnuita faţă de cele circulante sunt indicii pentru diferenţierea unei manifestări induse de cea naturală. Martori ai atacului, descoperirea echipamentelor de diseminare sau orice altă informaţie pertinent furnizată de serviciile de securitate sau de către agresor despre un atac bioterorist ori despre agentul folosit, reprezintă un avantaj în

503

abordarea medicală a unui asemenea eveniment. Principalele dificultăţi în identificare ţin de elemente clinice precoce – nespecifice sau atipice - personalul medical putând fi ineficient în diferenţierea afectărilor naturale de un atac cu arme biologice sau privind intervalul de timp dintre iniţierea atacului şi aprecierea extinderii efectelor. Pentru identificarea agentului implicat este necesară mobilizarea resurselor umane (epidemiologi, clinicieni, medici de laborator care trebuie să coopereze eficient şi să furnizeze informaţiile în timp util), dar şi a unor importante resurse materiale.

Identificarea riscului

Aceasta implică resurse medicale şi ştiinţifice de furnizare a informaţiilor şi trebuie să raspundă unor întrebări: cine este agresorul?; care este agentul implicat?; în ce circumstanţe? O abordare de acest tip ar avea avantajul îmbunătăţirii mijloacelor şi abilităţilor de reacţie la o posibilă izbucnire şi se va reflecta în modul de abordare a populaţiei.

Evaluarea riscului

Trebuie evaluate probabilitatea apariţiei unui incident şi consecinţele acestuia. Vulnerabilitatea populaţiei, slăbiciunile sistemului şi nivelul capacităţii de răspuns în faţa unor asemenea urgenţe influenţează gradul de risc. O corectă şi completă evaluare a riscului va fi urmată de decizii justificate şi bine motivate cu privire la alocarea resurselor.

Strategii de reducere a riscului

Introducerea strategiilor de reducere a riscului are ca scop eliminarea oricărui potenţial risc. Aceasta implică profilaxia unui atac bioterorist, pregătirea capacităţii de răspuns, managementul informaţiilor către public. Cheia reducerii riscului apariţiei efectului unui atac bioterorist ? Un sistem vigilent de supraveghere epidemiologică şi de laborator, alături de comunicarea şi circulaţia rapidă a informaţiilor medicale, gestionate de o echipă multidisciplinară de experţi special pregătiţi. Respectivul sistem nu trebuie să fie destinat special acestui scop, fiind folosit în supravegherea curentă, iar în cazul atacului bioterorist este necesară doar o adaptare la situaţie. El are avantajul descurajării agresorului, care ştie că un atac va fi inactivat rapid şi eficient. Nivelul „vizibilităţii” acestuia trebuie evaluat realist, publicitatea excesivă şi panicată în faţa unei asemenea ameninţări determină creşterea interesului agresorului.

Pe de altă parte, se dovedeşte absolut necesară vigilenţa serviciilor de securitate asupa informaţiilor despre grupările teroriste sau guvernele angajate în dezvoltarea unor programe de producere a armelor biologice.

Pregătirea capacităţii de reacţie

504

Achiziţionarea, stocarea şi elaborarea planurilor de distribuire a echipamentelor şi proviziilor necesare.

Imunoprofilaxia grupelor de risc, pentru unii agenţi suspectaţi că ar putea fi folosiţi ca arme biologice.

Asigurarea unui diagnostic rapid şi eficient prin laboratoare bine utilate, bine poziţionate, folosind noile tehnici de diagnostic.

Un sistem rapid de comunicare, care să furnizeze informaţiile necesare în timp util.

Asigurarea suportului şi a colaborării eficiente între autorităţile locale şi cele naţionale.

Un alt aspect: puţini medici au experienţă în patologia cauzată de armele biologice. Unele boli sunt foarte rare, altele deja eradicate sau se prezintă clinic nespecific ori atipic, la toate acestea adăugându-se teama, anxietatea, nesiguranţa, panica, lipsa sau circulaţia deficitară a informaţiilor ce apar în contextul unui atac bioterorist. Imunoprofilaxia rămâne însă singura modalitate ce poate asigura o protecţie continuă împotriva agenţilor infecţioşi. Deşi astăzi dispunem de numeroase şi diverse tipuri de vaccinuri, ele pot deveni mai puţin eficiente în cazul aerosolizarii agenţilor infecţioşi. Dificultăţile legate de perioada necesară stimulării imunităţii sau de interacţiunile dintre vaccinurile administrate simultan pot fi depăşite prin administrarea lor din timp.

Bolile care pot fi provocate sunt: ciuma, holera, variola, antraxul, febra tifoidă, tifosul exantematic, febra aftoasă etc. Mijloacele şi procedeele de răspândire a agenţilor patogeni sunt diferite şi pot fi adaptate de către terorişti, în funcţie de obiectivele sau de vulnerabilităţile pe care aceştia le-au identificat. În acest sens, agenţii patogeni / toxinele microbiene, pot fi împrăştiate de terorişti prin:

Lansarea directă din avion sau cu ajutorul rachetelor de mici dimensiuni, a unor încărcături cu suspensii lichide pulverizate de germeni patogeni care, odată ajunşi în atmosferă, sunt antrenaţi de curenţii de aer pe diferite direcţii şi distanţe. Expulzarea conţinutului biologic se poate face cu ajutorul unei mici încărcături de exploziv sau prin utilizarea unui rezervor de aer comprimat.

Pulverizarea din avion /elicopter sau alte mijloace de deplasare aeriană, prin folosirea unor dispozitive speciale, a unor mase de germeni microbieni sub formă de pulberi, lichide sau aerosoli, ce pot contamina astfel suprafeţe mari de teren, oraşe.

Lansarea din avion/ elicopter cu ajutorul paraşutelor a unor containere din materiale uşoare, încărcate cu diferite insecte sau rozătoare infestate sau parazitate şi care, la impactul cu solul, se distrug/desfac, permiţând astfel degajarea conţinutului în mediul înconjurător.

505

De către terorist, prin acte de diversiune, folosind flacoane, fiole, pulverizatoare, recipienţi diferiţi, ce pot fi disimulaţi cu uşurinţă şi care conţin agenţi patogeni, urmărindu-se în general marile aglomerări urbane, unde pierderile sunt mult mai mari. De asemenea, poate folosi germeni patogeni pentru a infesta o persoană vizată sau un grup “ţintă”, locuri, obiective, prin expedierea unor scrisori, pachete, colete.

Supranumită şi „bomba nucleară a săracului”, arma biologică poate fi relativ uşor fabricată, disimulată, transportată şi folosită datorită unui cumul de avantaje care consta în: costul relativ scăzut, mijloace tehnice şi materiale biologice aflate la îndemână, informaţii multiple şi complexe despre agenţii patogeni, volumul foarte mic, efecte letale rapide şi pericolul contaminării în progresie geometrică sunt suficiente argumente ce-i „invită” pe terorişti la folosirea acestui mijloc de instaurare şi menţinere a terorii.

Un studiu publicat recent pe internet de către una din agenţiile specializate din S.U.A., relevă faptul că, practic nu există niciun fel de protecţie antiteroristă pe acest segment, deoarece ameninţarea bioteroristă este aproape imposibil de cuantificat din cauza complexităţii şi diversităţii problemelor pe care le ridică.

Terorismul chimic

Prin „arma chimică” specialiştii au definit acea armă de nimicire în masă care foloseşte unele preparate chimice pentru nimicirea oamenilor şi a animalelor, pentru contaminarea construcţiilor, căilor de comunicaţii, depozite, rezerve strategice, precum şi pentru distrugerea culturilor agricole, contaminarea surselor de apă şi a altor bunuri materiale. Preparatele chimice folosite în acest scop sunt cunoscute sub denumirea de substanţe toxice de luptă (STL).

Principala proprietate a acestora este că, în cantităţi mici şi în timp foarte scurt, provoacă organismului vătămări grave, putând surveni chiar moartea.

STL pot fi întrebuinţate şi pot acţiona sub formă de gaze, fum sau vapori, în stare lichida (micropicături) sau în stare solidă (pulberi fine).

Volumul mic şi capacităţile ucigaşe enorme ale STL, posibilitatea disimulării cu uşurinţă în obiecte aparent inofensive, transportul facil, existenţa unei baze logistice în orice magazin pe profil chimic, date şi informaţii ce se pot accesa oricând pe internet referitoare la modalităţile de fabricare artizanală a acestora, sunt doar câteva elemente, care facilitează teroriştilor o eventuală agresiune cu mijloace chimice.

Arma chimică se poate folosi în orice anotimp al anului, în orice spaţii, îndeosebi cele urbane, ceea ce implică un număr mare de victime. Mijloace pretabile a fi folosite:

Rachete improvizate de mici dimensiuni.

Bombe chimice de aviaţie sau proiectile de artilerie.

Pulverizare prin aparate special montate în avioane sau elicoptere.

506

Grenade cu continut chimic.

Nu este exclusă posibilitatea folosirii unor mijloace chimice militare pe care aceştia şi le-au însuşit fie prin furt (din depozite sau prin deturnarea unor transporturi), fie prin achiziţionarea de pe piaţa neagră, multe organizaţii criminale oferind o astfel de marfă.

De asemenea, teroriştii mai pot folosi muniţia chimica binară compusă din elemente chimice netoxice, compartimentate separat, care prin combinare sau cu ajutorul dispozitivelor de pulverizare, transformă elementele nepericuloase în STL-uri.

În concluzie, arma chimică rămâne una din ameninţările cele mai grave în viitorul apropiat, datorită avantajelor majore oferite teroriştilor, prin gravitatea şi amploarea efectelor, a pierderilor umane şi material, care necesită din partea autorităţilor concentrarea unui mare consum de forţe şi mijloace.

507

ROLULUI PARTENERIATULUI PUBLIC-PRIVAT ÎN PROTEJAREA INFRASTRUCTURILOR CRITICE

Elena COANDĂ

Director executiv, SC JUNIOR GROUP SRL Elena.coanda@junior.ro

Rezumat

Parteneriatul public privat din domeniul securităţii şi protecţiei infrastructurilor critice este obligatoriu să funcţioneze în baza unor prevederi legislative bine definite, pornind de la considerentul că majoritatea operatorilor de infrastructuri critice fac parte din sectorul privat, dar majoritatea beneficiarilor serviciilor oferite fac parte din sectorul public. Constituirea bazei de date, gestionarea şi circuitul informaţiilor privind localizarea, starea fizică, natura juridică a principalelor infrastructuri critice este o activitate de primă urgenţă şi trebuie să constituie una din responsabilităţile autorităţilor la nivelul local şi naţional. Infrastructurile critice şi nevoia de protecţie a acestora sunt probleme de o importanţă deosebită şi acest lucru trebuie să se regăsească în strategia de securitate naţională, a celei de securitate energetică.

Cuvinte-cheie: Infrastructuri critice, protecţie, parteneriat public-privat

Abstract

Public-private partnership in security and protection of critical infrastructure required to operate on the basis of clearly defined legislative provision, star ting from the consideration that most operators of critical infrastructure are private but most beneficiaries are (he public sector.Setting up the date base, location information flow management physical, legal of critical infrastructure is a major activity of urgent and should be one of the responsabilities of local and national level.Critical infrastructures and the need for their protection are matters of great importance and this should be reflected in national security strategy, to energy security, information security etc.

Key-words: Critical infrastructures; protection; Public-private partnership

Introducere 1. Infrastructurile critice- cadru general de acţiune 2. Parteneriatul public-privat în societate 3. Funcţionarea parteneriatului public–privat în raport cu infrastructurile critice Concluzii Bibliografie

Introducere

Infrastructurile critice au reprezentat dintotdeanuna sectorul cel mai sensibil, cel mai vulnerabil al oricărui sistem şi al oricărui proces. Sensibilitatea decurge din rolul lor deosebit în structura, stabilitatea şi funcţionarea unui sistem, oricărui proces. Vulnerabilitatea se defineşte pe imposibilitatea

508

asigurării, prin proiect şi prin realizarea efectivă, a protecţiei corespunzătoare lor, dar şi prin creşterea presiunilor programate, direct sau indirect, intenţionate sau aleatorii asupra lor.

După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra complexului World Trade Center şi asupra Pentagonului, s-a apreciat că infrastructurile sunt sau pot deveni critice în raport cu atacurile teroriste sau cu alte ameninţări, îndeosebi asimetrice.

Identificarea, optimizarea şi securizarea infrastructurilor critice reprezintă o prioritate indiscutabilă, atât pentru gestionarii de sisteme şi procese, cât şi pentru adversarii acestora, adică pentru cei care urmăresc să atace, să destabilizeze şi să distrugă sistemele şi procesele vizate. Infrastructurile critice nu sunt şi nu devin critice, doar la atacuri sau din cauza atacurilor, ci şi din alte cauze, unele dintre ele greu de depistat şi de analizat329. Infrastructurile critice se constituie în acest fel în element important al securităţii naţionale. Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale.330

1. Infrastructurile critice - cadru general de acţiune

Infrastructurile fac parte din structura de rezistenţă a unui sistem, sunt relaţionale şi funcţionale şi constituie în întreg suportul necesar pentru că sistemul să se identifice, să se individualizeze, să intre în relaţii cu alte sisteme, să se stabilizeze şi, evident, să funcţioneze.

Infrastructurile se pot împărţi, în funcţie de locul, rolul şi importanţa lor pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, precum şi pentru siguranţa şi securitatea sistemelor şi procese în trei mari categorii:

infrastructuri obişnuite; infrastructuri speciale; infrastructuri critice.

Infrastructurile obişnuite reprezintă o structură, un cadru, care asigură construcţia şi funcţionarea sistemului. Aceste infrastructuri nu prezintă calităţi deosebite, în afara celor care le justifică existenţa şi prezenţa în cadrul sistemelor şi proceselor. O ţară, spre exemplu, va avea totdeauna drumuri, căi ferate, localităţi, şcoli, biblioteci etc. Pe parcurs, unele dintre acestea pot deveni speciale sau chiar critice, în funcţie de noul rol pe care îl pot avea, de dinamica

329 Vaduva Ghe.- Infrastructuri critice. Pericole, amenintari la adresa acestora, sisteme de protecţie Strategia de securitate a Romaniei 330 Strategia de Securitate Nationala a Romaniei

509

importanţei şi de alte criterii. (spre exemplu, localităţile care au aerodromuri, puternice centre de comunicaţii, centrale nucleare, noduri de cale ferată etc.).

Infrastructurile speciale au un rol deosebit în funcţionarea sistemelor şi proceselor, asigurându-le acestora o eficienţă sporită, calitate, confort, performanţă. De regulă, infrastructurile speciale sunt infrastructuri de performanţă. Unele dintre acestea, mai ales cele care pot avea, prin extensie sau prin transformare (modernizare), un rol important în stabilitatea şi securitatea sistemelor, pot intra şi în categoria infrastructurilor critice.

Infrastructurile critice sunt, de regulă, acele infrastructuri de care depind stabilitatea, siguranţa şi securitatea sistemelor şi proceselor. Ele pot face parte din categoria infrastructurilor speciale. Nu este însă obligatoriu ca toate infrastructurile care sunt sau pot deveni, la un moment dat, critice să facă parte din această categorie de infrastructuri. Este foarte posibil ca, în funcţie de situaţie, chiar şi unele dintre infrastructurile obişnuite – cum ar fi, spre exemplu, drumurile de ţară sau canalele magistrale din sistemele de irigaţii etc. – să devină infrastructuri critice. De aceea, în definirea infrastructurilor critice, pe care le analizăm în raport cu parteneriatul public-privat, pot să intervină şi alte elemente, ceea ce conduce la concluzia că există un criteriu de flexibilitate şi un altul de imprevizibil în identificarea şi evaluarea unor astfel de structuri.

Infrastructurile critice sunt acele infrastructuri cu rol important în asigurarea securităţii în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale şi militare.

Infrastructurile sunt considerate critice datorită: - condiţiei de unicat în cadrul infrastructurilor unui sistem sau proces; - importanţei vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de

reţea), în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale, militare etc.;

- rolului important, de neînlocuit, pe care îl îndeplinesc în stabilitatea, fiabilitatea, siguranţa, funcţionalitatea şi, mai ales, în securitatea sistemelor;

- vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele care vizează sistemele din care fac parte;

- sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, mai ales, la schimbări bruşte ale situaţiei.

Securitatea naţională şi internaţională sunt dependente, în foarte mare măsură, de infrastructurile critice ale societăţii. Dar acesta sunt tot mai vulnerabile în faţa mijloacelor din ce în ce mai sofisticate de atac asupra lor. Literatura de specialitate acordă spaţii ample pentru descrierea modalităţilor de protecţie a infrastructurilor critice. Sunt acceptate două axiome în analiza acestui domeniu331:

331 Idem.

510

- practic, este imposibil să se asigure protecţia 100% a unei infrastructuri critice;

- nu există o soluţie unică, universală pentru rezolvarea acestei probleme.

Specialiştii oferă trei moduri de abordare a protecţiei infrastructurilor critice: 1. Protecţia infrastructurilor critice informaţionale, care ia în consideraţie

numai securitatea conexiunilor IT şi soluţiile de protecţie a acestora, competenţele protecţiei fizice a celorlalte infrastructuri fiind disipată între diverse organisme de stat sau private;

2. Asigurarea funcţionării neîntrerupte a reţelelor IT şi a elementelor fizice ale infrastructurilor critice. În acest caz, protecţia fizică reprezintă o componentă a sistemului naţional de protecţie civilă. În prezent, se încearcă o cooperare cât mai strânsă între sectorul public şi cel privat pentru atingerea unui grad cât mai înalt de protecţie a infrastructurilor critice. La nivel de planificare strategică, însă, cooperarea este aproape inexistentă.

3. Realizarea unui sistem minim obligatoriu de protecţie a sistemului de guvernare şi a anumitor organisme statale, vitale.

2. Parteneriatul public-privat în societate

Parteneriatul public – privat (PPP) este o formă particulară a cooperării dintre autorităţile publice şi organizaţiile private bazate pe profit, aflate pe acelaşi teritoriu, având printre altele, scopul dezvoltării locale. Este procesul prin care sectorul public şi cel privat sunt incitate să colaboreze la cercetarea, elaborarea şi punerea în practică a unor soluţii care nu ar avea şanse de reuşită în ipoteza că fiecare partener şi-ar urmări strict interesul propriu. Interesul şi perspectiva fiecăruia sunt, însă, diferite, iar pentru un parteneriat viabil trebuie satisfăcute şi unele şi altele.

Sectorul public urmăreşte un interes general, iar cel privat unul particular. Rezultă că proiectul comun trebuie să urmărească punctul de întâlnire al celor două interese. Parteneriatul public-privat este o asociere a deciziilor şi mijloacelor publice şi private în cadrul aceluiaşi sistem de acţiune, definit ca obiectiv şi ca durată, având ca scop principal satisfacerea simultană a aşteptărilor consumatorilor şi ale cetăţenilor (P. Noissete).

O altă definiţie a parteneriatului: cooperarea dintre persoane şi organizaţii din sectorul public şi privat într-un beneficiu mutual, mobilizarea unei coaliţii de interese, agregat dintre puterea publică pe de o parte şi resursele private, pe de alta, pe fondul unui grad de risc acceptat. Orice parteneriat public-privat este privit din perspectiva a două dimensiuni:

Dimensiunea politică: parteneriatul public-privat este un proces care produce consecinţe asupra ţelurilor comunităţii. Cu cât parteneriatul este mai complex, presupune un capital de investiţie mai important, aranjamente

511

instituţionale noi, perturbări ale rutinei vieţii şi cu atât este mai necesară fundamentarea civică a procesului.

Dimensiunea operaţională: din această perspectivă, cooperarea poate lua trei forme:

1. iniţiativă privată în beneficiu public; 2. iniţiativa administraţiei pentru facilitarea sau încurajarea activităţii private în interes public; 3. joint venture între guvern şi administraţii private, fie ele firme private, ONG-uri sau organizaţii non-profit.

Analiştii economici, mai ales cei europeni care pun un mare accent pe acest tip de parteneriat, au concluzionat că transferul conceptelor manageriale din sectorul privat către cel public poate diminua deficienţele economiei sectorului public. Sursa acestor deficienţe derivă din faptul că persoanele care gestionează banii publici nu-şi asumă nici un risc personal, nefiind banii lor, şi sunt supuse unor anumite presiuni sau influenţe externe, multe dintre ele de factură politică, administrativă, sau chiar în interes personal. Aceste influenţe pot diminua eficienţa alocării resurselor. Este evident că resursele provin tot din sectorul privat, fie strict ale indivizilor (toate impozitele şi taxele centrale sau locale aferente veniturilor salariale sau de altă natură, sau derivând din posesia unor bunuri mobile sau imobile), fie ale companiilor (acestora diminuându-le profitul şi resursele pentru investiţii). Există câteva motive pentru care reprezentanţii sectorului privat sunt dispuşi să accepte condiţiile unui parteneriat cu sectorul public, şi anume:

- Acceptarea responsabilităţii sociale concomitent cu accesarea unui segment de piaţă care nu ar fi putut fi abordat în lipsa parteneriatului;

- judicioasă realocare a resurselor bugetare care ar putea, pe termen lung, să diminueze presiunea sectorului public de preluare a resurselor financiare;

- Revenirea unor resurse (fonduri bugetare) în sectorul privat care să poată produce dezvoltare economică măsurabilă;

În afară de aceste motive, poate fi luat în consideraţie şi un altul: - Stabilirea unei relaţii personale cu reprezentanţii sectorului public care să

permită accesul la surse de informare, de finanţare, la programe de dezvoltare locală, regională sau naţională, în dauna altor organizaţii, relaţie care poate fi pusă sub semnul suspiciunii conflictului de interese sau de altă natură.

În afara suspiciunilor menţionate, toate aceste relaţii pot fi analizate şi din prisma faptului că toate resursele realocate din sectorul public către cel privat vor produce dezvoltare economică vizibilă, măsurabilă. Inclusiv evaziunea fiscală poate fi analizată din acest punct de vedere, excluzând cazul în care resursele

512

sunt direcţionate către alte state, paradisuri fiscale sau susţinătoare ale unor interese străine şi obscure.

Rămâne ca, în condiţiile globalizării, să definim clar ce înseamnă interes local, naţional, ce înseamnă interes global, străin sau obscur. În aceleaşi condiţii va trebui, în măsura posibilităţilor, să delimităm clar sectorul public de cel privat.

În măsura informaţiilor pe care le deţinem, analizând tot ceea ce se întâmplă în societatea globalistă contemporană pare imposibil de stabilit astfel de delimitări.Toate negocierile de stabilire a unui parteneriat public-privat, indiferent de modalitatea de atribuire a contractelor (licitaţie deschisă sau închisa, selecţie de oferte, concurs de proiecte, atribuire directă, concurs de CV-uri) se poartă cu oamenii care reprezintă sectorul public, oameni care teoretic au statutul de funcţionar public, oameni care nu vor câştiga premii, majorări de salarii, nu vor fi înaintaţi în ierarhia organizaţiei pentru simplul motiv că pur şi simplu şi-au făcut datoria. În plus, există posibilitatea de a fi sancţionaţi în cazul în care obiectivele parteneriatului nu sunt atinse, parţial sau în totalitate.

Oricând există posibilitatea unor comentarii, cel puţin maliţioase dacă nu interesate, a unor informaţii incomplete scăpate în mass-media ori din întâmplare, ori derivând din legile transparenţei sau chiar din interes meschin al colegilor, ierarhic superiori sau inferiori.

În aceste condiţii, situaţia din România presupune că funcţionarul care ia decizia sau care întocmeşte raportul favorabil sau nefavorabil asupra unui parteneriat sau a unei oferte provenind din sectorul privat are doar 2 opţiuni:

1. Îşi face datoria în mod corect, mulţumindu-se cu salariul conform funcţiei şi răspunderii, având speranţa ca poate vreo data ii vor fi recunoscute meritele;

2. Îşi asumă anumite riscuri, nu în totalitate dacă se merge pe principiul răspunderii colective, şi va accepta anumite favoruri de natură financiară, relaţională sau de orice alt fel pe care le va împărţi conform aceluiaşi principiu al răspunderii colective.

3. Funcţionarea parteneriatului public–privat în raport cu

infrastructurile critice

Parteneriatul public–privat este un proiect derulat în parteneriat de stat împreună cu o companie privată, statul fiind cel care contractează firma pentru realizarea obiectivului. Initial, firma suporta costul lucrării, urmând ca statul să îi achite esalonat valoarea întreagă a proiectului.

Cheia care face sistemul să meargă este plata la timp a serviciilor, dar mai există şi alte detalii necesare bunei functionări.

Până acum, autoritătile au fost prea putin interesate să se implice în parteneriatele publice-private, din cauza timpului mare pe care îl presupun. Ele se întind de regulă mai mult decât mandatele autoritătilor, ceea ce înseamnă că beneficiile pot fi culese doar de cei din viitorul mandat. În plus, autoritătile de la noi plătesc cu mare întârziere, ceea ce îi face reticenti pe investitori.

513

Dincolo de faptul că nu asigură de multe ori capitalul politic necesar celui care se implică în proiect, parteneriatul public-privat reprezintă una din cele mai bune solutii de dezvoltare a economiei. Se apreciază că ele sunt necesare în special în perioada crizei, când comenzile din partea sectorului privat au scăzut, în schimb cererea sectorului public s-a mentinut sau chiar a crescut (pentru crizele gestonate corect în cazul societătiilor stabile).

De exemplu, România are nevoie să-ti dezvolte infrastrucutura socială (spitale, şcoli), cât şi pe cea pentru transport. În plus, în România, ca şi în alte tări emergente, ar putea fi dezvoltate locuinte sociale, destinate lucrătorilor publici, dar şi pensionarilor şi categoriilor defavorizate. În Marea Britanie, circa 10% din totalul locuintelor sunt sociale, respectiv 2, 2 milioane, raportat la un total de 22, 6 milioane locuinte. E adevărat, pe fondul crizei, acest tip de proiecte implică o mare problemă, cea a finantării. Însă există surse de finantare pe care statul le poate folosi: fondurile UE, banii de la Fondul Monetar Internaţional (FMI), bugetele locale şi naţionale şi de aici se pot genera o serie de discutii cu privire la aceste aspecte în România.

PPP-urile pot rezolva problema de cash flow a statului.. "De exemplu, în Marea Britanie, statul a început să achite locuintele sociale catre dezvoltatorii privati pe măsură ce a început să ia bani de pe urma chiriilor". Cât este însă de aplicabila teoria pe piata locală, unde criza financiară pune dezvoltatorii privati în imposibilitatea a îsi permite să amâne încasarea banilor, din cauza problemelor de cash flow care intervin?

În cadrul unei astfel de relatii este important ca fiecare parte din contract sa fie flexibilă, asa încât contractul să fie valabil pe termen lung. Un liant în cadrul stabilirii unui parteneriat public-privat solid ar putea fi activitatea de lobby.

Activitatea de lobby poate fi definită ca "susţinerea şi promovarea fundamentată de către intermediari specializaţi, persoane fizice sau juridice române sau străine, reprezentate legal în România, a drepturilor, a opiniilor şi intereselor colective ale unor grupuri de interes constituite din persoane fizice şi/sau juridice române sau străine în scopul, promovării, administrării sau executării unui program sau unei politici, ori al inţierii, adoptării, modificării sau abrogării de către autorităţile publice, a actelor normative."332

Cu alte cuvinte, cadrul legal oferă posibilitatea de a nuanţa şi de a delimita ceea ce este fapt penal de ceea ce este activitate legitimă de a milita pentru propriile valori şi interese. Influenţa, în cadrul activităţii de lobby, nu este subversivă, ci cât se poate de transparentă.

Această intermediere ar creea posibilitatea ca privatii să construiască şi apoi să administreze diverse investitii ceea ce ar înseamna o dezvoltare rapida, eficientă şi generatoare de efecte în lant în economie. Trebuie însă ca statul să

332 Ghidului de identificare a elementelor de infrastructuri critice din economie

514

negocieze cu mare atentie şi responsabilitate aceste contracte, mai cu seama că parteneriatele de acest gen sunt derulate, de regulă, pe perioadă de zeci de ani. În România însă nu este reglementat cadrul legal pentru funcţionarea activitătii de lobby, dezbaterile pe marginea acestui subiect sunt departe de a se fi încheiat şi se pare că factorii decizionali nu sunt suficient de motivati pentru a finaliza această activitate.

Concluzii

Realizarea unui parteneriat la nivel naţional între domeniul public şi cel privat care să asigure un nivel acceptabil al securitătii infrastructurilor critice în cadrul societătii informatice – societatea cunoasterii, fără să afecteze operabilitatea funcţiilor vitale ale economiei naţionale din România este absolut necesară.

Acest lucru este cu atât mai necesar acum când societatea românească se află în mijlocul unor profunde transformări politice, economice, sociale şi culturale, transformări care afectează viata fiecăruia dintre noi.

Se impune coordonarea în cadrul sistemului de legi din România a introducerii unor prevederi care să conducă la descurajarea atacurilor critice asupra infrastructurilor critice, dar şi includerea de elemente legislative care să incurajeze solutii de tip risc-beneficiu privind proiectarea, realizarea şi funcţionarea operativă a infrastructurilor critice, în conditiile cresterii complexitătii acestora.

La nivelul Uniunii Europene acest lucru se întâmplă deja. În sprijinul ideilor exprimate mai sus, trebuie menţionată “DIRECTIVA 2008/114/CE a Consiliului Europei, privind identificarea şi desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acestora”, adoptată la 8 decembrie 2008 şi intrată în vigoare prin publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, directiva care obligă Statele membre să stabilească măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la data de 12 ianuarie 2011.

Nicăieri nu este mai important acest concept ca în domeniul securităţii cibernetice, unde, adesea, sectorul privat este mai dinamic şi mai eficient decât instituţiile publice în dezvoltarea de soluţii protective şi în construcţia de sisteme reziliente. În multe cazuri, în cadrul industriei au fost deja dezvoltate tehnologii destinate asigurării securităţii, care pot fi diseminate în scurt timp şi cu costuri reduse în întreg spaţiul IT&C. Uniunea Europeană va trebui să urmărească fiecare oportunitate de a coopera cu sectorul privat în cadrul eforturilor de cercetare-dezvoltare pe care acesta la depune, pentru a facilita diseminarea noilor tehnologii inovatoare către o cât mai largă audienţă.

Pentru o bună funcţionare a PPP in domeniul infrastructurilor critice se impune creşterea capacităţii sectorului de stat şi cel privat de a prevedea şi de a putea interpreta diverse evenimente care posibil se pot desfăşura sau care tocmai au început. Complexitatea crescută a sistemelor, interdependenţele care există

515

între diferite categorii de infrastructuri critice obligă pe specialişti să parcurgă diverse forme de pregătire interdisciplinare.

Este necesară o cunoaştere permanentă a noilor ameninţări, respectiv, vulnerabilităţile care apar, în special, pentru infrastructuri critice.

Trebuie eliminată prin măsuri legislative adecvate, capacitatea limitată a autorităţilor şi conducerii sectorului public cât şi privat de a asigura din timp personalul şi resursele necesare atunci când este vorba despre infrastructuri critice cu un grad înalt de calificare – de exemplu infrastructuri critice din dome-niul informatic şi altele.

Autorităţile centrale şi locale trebuie să înţeleagă nevoia unor permanente evaluări, în zona fiecăruia de responsabilitate, a stării infrastructurilor în general şi a celor critice în special şi să stabilească responsabilităţi clare pentru protecţia acestora.

Parteneriatul public-privat din domeniul securităţii şi protecţiei infrastructurilor critice este obligatoriu să funcţioneze în baza unor prevederi legislative bine definite, pornind de la considerentul că majoritatea operatorilor de infrastructuri critice fac parte din sectorul privat dar majoritatea beneficiarilor serviciilor oferite fac parte din sectorul public.

Constituirea bazei de date, gestionarea şi circuitul informaţiilor privind localizarea, starea fizică, natura juridică a principalelor infrastructuri critice este o activitate de primă urgenţă şi trebuie să constituie una din responsabilităţile autorităţilor la nivelul local şi naţional.

Infrastructurile critice şi nevoia de protecţie a acestora sunt probleme de o importanţă deosebită şi acest lucru trebuie să se regăsească în strategia de securitate naţională, a celei de securitate energetică, de securitate informaţională.

Bibliografie:

Aurel Băloi, Conceptul de securitate - Şcoli de gândire, în

http://www.studiidesecuritate.ro; Aurel Băloi, Metodologie şi indicatori de securitate. Analiza securităţii internaţionale: delimitare conceptuală, în http//:www.studiidesecuritate.ro.p1; Ordinul nr. 660 din 22.11.2005 privind aprobarea Ghidului de identificare a elementelor de infrastructuri critice din economie; Dr. Francisc Tobă, Protecţia infrastructurilor critice din perspective securitatii naţionale; Legea nr.535 din 25.11.2005 privind prevenirea şi combaterea terorismului; Dr. Grigore Alexandrescu Dr. Gheorghe Văduva Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora, sisteme de protecţie; Strategia de securitate a Romaniei. Universitatea Naţională de Apărare „CAROL I“, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate.

516

BAZAREA DECIZIILOR MANAGERIALE PE CONCEPTELE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ŞI DE BIO- ŞI DE ECO-EFICIENŢĂ

ECONOMICĂ

Marcela Izabela ŞTIUCĂ (CIOPA)1, Cristian Silviu BANACU2,

Simona Luise UTUREANU3 1, 2) Academia de Studii Economice din Bucureşti, Departamentul de Management,

1) Ph.D., 2) Prof. univ. dr., 3) Conf. univ. dr., Departamemtul Finanţe Contabilitate, Facultatea Ştiinţe Economice, Universitatea "Ovidius" Constanţa

izastiuca@yahoo.com, cristian.banacu@gmail.com, simona_utureanu@yahoo.com

Rezumat

Analiza evoluţiei industriei vinicole din zona Dobrogea a pus în evidenţă soluţii manageriale de dezvoltare strategică bazate pe conceptele de marcă şi indicaţie geografică pentru plasarea României între marii exportatori de vinuri de calitate prin creşterea competitivităţii producătorilor autohtoni şi pe conceptele de bio- şi eco-eficienţă economică care proliferează ideea că viţa de vie are mai multe componente neutilizate şi propunerea de procesare a întregului fruct şi obţinerea de produse derivate, sucuri şi oţeturi, ca şi producerea de creme de lux şi alte produse farmaceutice şi para-farmaceutice.

Cuvinte-cheie: industria vinicolă, decizii manageriale strategice, Proprietate intelectuală, bio şi eco-eficienţă economică

Abstract

Analysis of the evolution of the wine industry Dobrudja highlighted strategic development management solutions based on the concepts of brand and geographical indicationfor placing Romania among the big exporters of quality winesby increasing the competitiveness of domestic producers andthe concepts of bio-and eco-efficiency of economic that proliferate the idea that vine has several components unused and the propose to processing whole fruit and obtaining products derivatives, juices and vinegar, as the production of luxury creams and other pharmaceutical and para-pharmaceuticals.

Key-words: intellectual property rights, bio-and economic eco-efficiency

*

* *

Introducere

În 1999 a avut loc adoptarea recomandărilor internaţionale pentru protecţia mărcilor renumite, finalizându-se în 2000 cu Tratatul Legii brevetării pentru standardizarea cerinţelor divergente aplicate în sistemele naţionale şi internaţionale.; licenţe pentru mărci de comerţ. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, în forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, fiind ratificată de România prin Decretul nr.1777 din 28.12.1968 - B.Of. nr.1/06.01.1969. Acordul de la Marrakech, încheiat la 15 aprilie 1994, a dus la constituirea Organizatiei Mondiale de Comerţ şi a reflectat aspectele drepturilor

517

de proprietate intelectuală legate de comerţ, fiind ratificat de România la 22 decembrie 1994.333

În „IP Manager: a microcomputer-based DSS for intellectual property management”, Chuda Basnet, L.R. Foulds şi Warren Parker (2003) au descris un sistem suport de decizie pentru managementul costurilor asociate pentru protejarea proprietăţii intelectuale a organizaţiilor implicate în crearea şi dezvoltarea IP, împreună cu strategii de înregistrare şi păstrare. DSS, numit de autori IPManager, este utilizat în prezent la AgResearch, un institut de cercetări în agricultură334.

Christine Greenhalgh şi Mark Rogers au văzut drepturile de proprietate intelectuală (DPI), ca instrumente de politică pentru încurajarea inovaţiei, dar au recunoscut că aceasta inhibă concurenţa. În articolul „The value of intellectual property rights to firms and society” au studiat aspecte legate de evaluare valorii IP a întreprinderilor şi costurile de dobândirea şi apărarea drepturilor lor pentru firme 335.

Gregory Graff şi David Zilberman (2005), în “Towards an Intellectual Property Clearinghouse for Agricultural Biotechnology, Agricultural Biodiversity and Biotechnology in Economic Development, Natural Resource Management and Policy” au spus că o „mare parte din critica sistemelor de brevete pentru împiedicarea cercetării s-a concentrat asupra domeniului de aplicare sau a definiţiei a ceea ce este brevetabil”336; când congestionarea IP a ameninţat productivitatea, grupe de guverne şi industrii au intervenit, formând organizaţii colective ale drepturilor de IP, cum ar fi gruparea de brevete şi clearinghouses de redevenţă, care au oferit libertatea de a opera cu economii substanţiale pentru industrii întregi. Avansuri de astăzi în domeniul tehnologiei informaţiei au creat instrumente noi, IP-informatice şi on-line, care oferă noi posibilităţi de organizare pentru colective şi organizaţii ale drepturilor de proprietate intelectuală. Scopul unui centru de proprietate intelectuală pentru biotehnologii agricole ar fi „de a reduce costurile de tranzacţie şi alte eşecuri de piaţă care împiedică schimbul de IP, crearea de căi

333 www.osim.ro 334 Chuda Basnet, L.R. Foulds and Warren Parker IP Manager: a microcomputer-based DSS for intellectual property management 2003, Decision Support Systems, Volume 41, Issue 2, 2006, Pages 532-541 335 Christine Greenhalgh, Mark Rogers, The value of intellectual property rights to firms and society Oxford Journals, EconomicsSocial Sciences, Oxford Review of Economic Policy, Volume23, Issue4, Pp. 541-567 336 Gregory Graff and David Zilberman, Towards an Intellectual Property Clearinghouse for Agricultural Biotechnology, Agricultural Biodiversity and Biotechnology in Economic Development, Natural Resource Management and Policy, 2005, Volume 27, PART V., 387-403, http://www.springerlink.com

518

prin hăţişul de brevete şi acordarea libertăţii de a opera cu biotehnologiile deja acoperite de dreptul de proprietate intelectuala”337.

Viţa-de-vie s-a gasit în stare salbatică pe ţărmurile Mării Negre şi ale Mării Caspice, iar de aici s-a răspândit în Europa (Italia, Grecia, Franţa) şi în Asia Mică (Israel). Medici renumiţi ai Antichităţii, precum Hipocrate şi Pliniu, dar şi alţi celebri învăţaţi, de atunci şi până în zilele noastre, recomandau folosirea strugurilor ca medicament împotriva frigurilor şi anginei, iar romanii îi întrebuinţau pentru dezintoxicarea organismului338. Strugurii conţin o serie întreagă de oligoelemente ce întăresc organismul şi îi dau vitalitate, denumite „polivitamine naturale”. În compoziţia lor întâlnim: calciul, fosforul, potasiul, sodiul, fierul, dar şi vitaminele A, B1, B2, C, precum şi niacina şi taninuri, de aceea studiile medicale arată că strugurele negru este unul dintre cele mai sănătoase fructe.

Mărci şi indicaţii geografice în industria vinicolă din Dobrogea

Mărcile şi indicaţiile geografice în industria vini-viticolă din România sunt esenţiale, deoarece ele asigură un loc printre marii exportatori de vin, prin creşterea competitivităţii producătorilor pe plan european şi internaţional, de aceea promovăm bazarea deciziilor manageriale pe aceste elemente de proprietate intelectuală.

Într-un studiu de caz pe zona Dobrogea, prezentat pe larg în articolul Banacu C., Ciopa I. (2011), „Eco-efficient innovation in rural development of Romania”, se reflectă evoluţia suprafeţelor cultivate cu struguri de masă şi de vin şi eforturile de înlocuire a soiurilor hibride, care au fost o soluţie de moment în timpul filoxerei, însă nu produc vinuri de calitate, care ar putea fi înregistrate ca marcă.

Regiunea Colinele Dobrogei aflată în apropierea Marii Negre face ca temperaturile maxime de vară să fie mai mici decât în alte regiuni şi în care sunt ierni mai puţin aspre.

Deşi considerat unul dintre punctele forte ale agriculturii în România, analiza de date reflectă o scădere a ariei de sub-struguri în Dobrogea, care necesită o regândire a managementului strategic de dezvoltare în domeniu. Produsele zonei care constituie factorii cei mai favorabili ca amprentă culturală sunt vinurile.

337 Gregory Graff and David Zilberman, Towards an Intellectual Property Clearinghouse for Agricultural Biotechnology, Agricultural Biodiversity and Biotechnology in Economic Development, Natural Resource Management and Policy, 2005, Volume 27, PART V., 387-403, http://www.springerlink.com 338 http://www.sfatulmedicului.ro, Dr. Cristina Anca Dascalescu, Sursa: Revista Viata + Sănătate nr. 10/2007

519

Am folosit date de la INS România privind suprafeţele cultivate cu viţă de vie, între 1990 şi 2009, în regiunea Dobrogea. Am facut un grup de diagrame pentru a arăta tendinţa de dezvoltare a viticulturii în acest domeniu. (Figura 1)

9000

10000

11000

12000

13000

14000

15000

16000

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

VIICTA

4000

5000

6000

7000

8000

9000

10000

11000

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

VIITULCEA

8000

9000

10000

11000

12000

13000

14000

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

VIIALTOITECTA

2000

3000

4000

5000

6000

7000

8000

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

VIIALTOITETULCEA

500

1000

1500

2000

2500

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

VIIHIBRIDCTA

1000

2000

3000

4000

5000

6000

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

VIIHIBRIDTULCEA

0

1000

2000

3000

4000

5000

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

MASACTA

200

300

400

500

600

700

800

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

MASATULCEA

7000

8000

9000

10000

11000

12000

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

STRUGVINCTA

4000

5000

6000

7000

8000

9000

10000

11000

90 92 94 96 98 00 02 04 06 08 10

STRUGVINTOLCEA

Figura 1: Evoluţia viticulturii (viţă de vie în ha) între1990-2009 în regiunea Dobrogea

unde: VIICTA = suprafaţa cultivată cu struguri din Constanţa, VIITULCEA = suprafaţa cultivată cu struguri de Constanţa, VIIALTOITECTA = suprafaţa cultivată cu viţă de vie altoite, VIIALTOITETULCEA = suprafaţa cultivată cu viţă de vie altoite, VIIHIBRIDCTA = suprafaţa cultivată cu viţă de vie hibrid de Constanţa, VIIHIBRIDTULCEA = suprafaţa cultivată cu zona de hibrid de Tulcea, MASACTA = suprafaţa cultivată cu struguri de masă din Constanţa, MASATULCEA = suprafaţa cultivată cu struguri de masă din Tulcea, STRUGURIVINCTA = suprafaţa cultivată cu struguri pentru vin din Constanţa, STRUGURIVINTULCEA = suprafaţa cultivată cu struguri pentru vin la Tulcea.

520

Suprafaţa cultivată în Principatele Unite, a crescut de la prefiloxeric 95.291 ha (1861) până la 150.000 ha (1884). În etapa postfiloxeric (1895), suprafaţa cultivată a scăzut de la 196.000 ha cu 44.300, ajungând la 151.700 ha. În 1930, viile au fost înlocuite cu indigenul HPD nobil, care a ajuns până la 50% din suprafaţa totală de 220.000 ha. Suprafeţele de viţă de vie altoite şi indigene reprezintă 70%, în timp ce restul de 30% a fost ocupat de HPD. Soiuri de vinuri frecvent consumate ocupate în 1988, aproximativ 16% din total. După 1990, podgoria a fost înregistrată cu regresie tehnică şi economică, constând într-o scădere a plantaţiilor ce poartă soiuri nobile, precum şi creşterea suprafeţelor de hibrid, perturbarea sectorului de producţie a materialului săditor, scăderea, până la anulare a investiţiilor pentru înfiinţarea de plantaţii noi, ce a necesitat modernizarea dotărilor tehnice existente şi mecanice pentru prelucrare a strugurilor.

În conformitate cu Regulamentul Comisiei Europene 1234/2007, de instituire a unei organizări comune a pieţelor agricole şi privind dispoziţii specifice referitoare la anumite produse agricole, între 2009-2013, producătorii agricoli beneficiază de o alocare financiară anuală de $ 42,1 milioane euro. Statele membre ale acestei organiztii, care au ca obiectiv promovarea vinurilor româneşti sunt Canada, Thailanda, Rusia, Japonia şi China.

În continuare ne vom referi la denumirea de origine controlată, cu sursa Regulamentul (CE) nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006 privind protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine ale produselor agricole şi alimentare, care prevede o abordare comunitară a denumirilor de origine şi indicaţiile geografice, în toate statele membre, care reflectă competitivitatea produselor româneşti pe pieţe internaţionale. În 2009, exporturile de vinuri au fost în cantitate de 108.800 hl, cu valoarea de 13.721 milioane de euro, în timp ce importurile de vin a fost în cantitate de 131.400 hl cu valoarea de 14.728 milioane de euro. Politica care se aplică la producţia de vin pentru export şi a consumului de vin a fost axat pe promovarea a vinurilor de înaltă calitate alb şi roşu cu soiuri din care amintim: Colinele Dobrogei, alaturi de Feteasca Neagră şi Grasa de Cotnari. Din producţia totală de vin ale românilor, de producţie Doc este de 7-10%, de vinuri de masă cu indicaţie geografică este de 15-20%, iar restul, 70-78% este de vinuri de masă. Principalele ţări în care exportăm vinuri sunt: Germania, Anglia, Danemarca, Rusia, Statele Unite ale Americii, Japonia şi Suedia.

Anchetă şi interviu asupra produselor farmaceutice şi para-

farmaceutice cu ingrediente din viţa de vie comecializate în zona

Dobrogea

Într-o anchetă realizată în august 2011 în farmaciile din regiunea Dobrogea, s-a constatat ca nu sunt comercializate medicamente şi alte produse para-

521

farmaceutice care au la bază componente ale viţei de vie. Am continuat investigaţia la magazinele naturiste, unde am găsit produse care au la bază diferite elemente ale plantei, plecând de la mugurii de viţă de vie până la uleiuri extrase din samburii de struguri, dar destul de reduse ca număr, 1-2 produse în fiecare unitate, ceea ce a condus la concluzia că viţa-de-vie este o materie primă care are potenţial neexploatat.

Un interviu cu un director de depozit de produse farmaceutice, având ca temă utilizarea viţei de vie şi a strugurilor, a reflectat aspecte relevante asupra temei, cum ar fi: există puţine medicamente care au ca ingrediente aceste componente, deşi efectele curative au fost observate în tratamentele cancerului, produsele cosmetice se comercializează foarte puţin în farmacii şi de obicei acestea sunt produse de firme străine şi nu autohtone. Totuşi, a remarcat că au apărut iniţiative ale unor întreprinzători autohtoni care, în ultimii ani, au efectuat cercetări încununate de succes şi oferă produse de calitate, generând satisfacţie în rândul consumatorilor şi dezvoltând afaceri de succes: Hofigal, RotaNatura, Herbagen.

Cercetarea s-a concentrat pe calităţile neexplorate ale părţilor din viţă de vie şi strugure, pornind de la conţinutul acestora, cum ar fi: strugurele negru conţine resveratrol – unul dintre cei mai puternici antioxidanţi naturali cunoscuţi; picnogenol– al doilea antioxidant exogen ca forţă; licopen; luteina; bioflavonoide; acizi grasi omega 3 şi 6; mangan; cupru; antocianide; acid elagic şi melatonina.

Resveratrolul se găseşte în general în fructele de culoare violet neagră, şi nu numai, în sucul de struguri negri, în sâmburii de struguri şi în pieliţă. Resveratrolul are un potenţial antioxidant de 50 de ori superior vitaminelor C şi E la un loc, este de 10-20 de ori mai puternic decat vitamina. Resveratrolul are acţiune citostatică în cancerul de sân, micşorează nivelul colesterolului total sangvin, previne şi combate eficient osteoporoza. Picnogenolii împreună cu vitaminele A, C şi E au o acţiune antioxidantă. Efectele benefice ale picnogenolului au fost puse în evidenţă în bolile degenerative cardiovasculare, în fragilitatea capilară şi în insuficienţa venoasă periferică.

Licopenul, responsabil pentru culoarea roşie, este o substanţă cu efecte antitumorale în cancerul de prostată, sân, vezică urinara, pancreas, plămâni şi piele, în cancerul cervical, ovarian, uterin, intestinal. Licopenul reduce semnificativ riscul aterosclerozei, incidenţa infarctului miocardic scăzând cu 20-50%, unde procesele de îmbătrânire celulară sunt încetinite; consumul de licopen se speră că va ajuta la prevenirea bolilor neoplazice, degenerative şi a maladiei Alzheimer339.

Concluzii:

Prin concentrarea managementului pe obiectele de proprietate intelectuală, în acest studiu de caz fiind luate în considerare marca şi indicaţia geografică, se

339 http://www.sfatulmedicului.ro, Dr. Cristina Anca Dascalescu, Sursa: Revista Viata + Sănătate nr. 10/2007

522

doreşte creşterea profitului producătorilor, dar şi satisfacţia consumatorilor în industria vinicolă, considerată de autori un punct forte al sectorului agricol, în contextul prefigurării unei crize alimentare. O analiză a evoluţiei industriei vinicole din zona Dobrogea a reflectat eforturile de înlocuire a soiurilor hibride. Aceste soiuri au fost o soluţie inovativă în perioada filoxerei, dar nu constituie materie primă pentru vinurile de marcă sau cu indicaţie geografică, deşi solul are calităţile potrivite. Un alt aspect surprins prin anchete la farmaciile, la magazinele naturiste şi interviuri cu directori de depozite farmaceutice din zonă, este acela că există calităţi neexplorate ale acestei plante, care pot fi exploatate prin acţiuni concertate ale institutelor de cercetări alimentare, farmaceutice şi ale producătorilor de struguri, contribuind astfel la bio- şi eco- eficienţa economică prin valorificarea întregului potenţial al plantei, de exemplu: mugurii de viţă de vie şi sâmburii de strugure, pe lângă produsele deja cunoscute: vinuri, oţeturi şi sucuri.

Referinţe:

Banacu C., Ciopa I. (2011), Eco-efficient innovation in rural development of Romania, Quality - Access to success; Journal, EAM Department of ASE Bucharest, pp12-17

Chuda Basnet, L.R. Foulds and Warren Parker, IP Manager: a microcomputer-based DSS for intellectual property management 2003, Decision Support Systems, Volume 41, Issue 2, 2006, Pages 532-541

Christine Greenhalgh, Mark Rogers, The value of intellectual property rights to firms and society; Oxford Journals, Economics Social Sciences, Oxford Review of Economic Policy, Volume23, Issue4, Pp. 541-567.

Gregory Graff and David Zilberman, Towards an Intellectual Property Clearinghouse for Agricultural Biotechnology, Agricultural Biodiversity and Biotechnology in Economic Development, Natural Resource Management and Policy; 2005, Volume 27, PART V., 387-403, http://www.springerlink.com

www.apia.org.ro

http://www.insse.ro

www.madr.ro

http://www.sfatulmedicului.ro, Dr. Cristina Anca Dascalescu, Sursa: Revista Viata + Sănătate nr. 10/2007

www.pnvv.ro www.osim.ro

http://www.onvv.ro

http://www.vinromania.ro/vinurile_dobrogei.php

Ordin nr. 850/2006 din 28/12/2006 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1054 din 30/12/2006, pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de acordare a sprijinului financiar pentru activităţile din sectorul vegetal, zootehnic, al îmbunătăţirilor funciare

523

Ordin nr. 1381/2006 din 20/12/2006 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1043 din 29/12/2006, pentru definirea bunelor condiţii agricole şi de mediu în România;

Ordonanţă de urgenţă nr. 67/2006 din 13/09/2006 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 787 din 18/09/2006, privind gestionarea fondurilor nerambursabile destinate finanţării politicii agricole comune alocate de la Comunitatea Europeană, precum şi a fondurilor de cofinanţare şi prefinanţare alocate de la bugetul de stat;

Ordonanţă de urgenţă nr. 123/2006 din 21/12/2006 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1036 din 28/12/2006 pentru aprobarea acordării sprijinului financiar producătorilor agricoli din sectorul vegetal, zootehnic, al îmbunătăţirilor funciare şi al organizării şi sistematizării teritoriului;

Ordonanţă de urgenţă nr. 125/2006 din 21/12/2006 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1043 din 29/12/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură;

Ordonanţă de urgenţă nr. 127/2006 din 21/12/2006 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1042 din 28/12/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 231/2005 privind stimularea investiţiilor în agricultură;

524

SPĂLAREA BANILOR ŞI FINANŢAREA TERORISMULUI VERSUS MANAGEMENTUL ŞI PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE

Mircea Constantin SCHEAU

Manager Regional Vânzări – Regiunea de Sud, BCR-SA mirceaconstantin.scheau@bcr.ro

Rezumat

Este analizat impactul Spălării Banilor şi al Finanţării Terorismului în contextul Managementului şi Protecţiei Infrastructurilor Critice Naţionale şi Internaţionale. Modalităţile globale de abordare a fenomentului, raportarea la măsurile comune şi particularizarea acestora în funcţie de realităţile socio-economice ale fiecărei comunităţi. Poziţionarea instituţiilor financiar-bancare în adoptarea măsurilor imediate şi pe termen lung. Metode şi Fluxuri de prevenire şi contracarare urmate de un exemplu concret.

Cuvinte-cheie: Bani, Terorism, Metode, Reglementări

Abstract

The impact of Money Laundering and Financing Terrorism is analyzed in the context of Management and Protection of National and International Critical Infrastructures. Global ways of approaching the phenomenon, reporting to common measures and their particularization according to the social-economical realities of each community. The positioning of the financial-banking institutions to adopt immediate and long term measures. Methods and Flows to prevent and counteract followed by a practical example.

Pieţe externe

Bursa Deschidere Închidere Variaţie Variaţie% Variaţie

săptămânală

DOW JONES 11061,08 11108,81 +44,73 +0,40% +1,06%

S&P 1162,27 1172,87 +10,60 +0,91% +1,61%

DAX 5072,33 5166,36 +94,03 +1,85% -0,45%

FTSE 100 5129,62 5174,25 +44,63 +0,87% -0,77%

NIKKEI 8616,55 8518,57 -97,98 -1,14% -0,20%

HANG SENG 19030,54 18752,34 -278,20 -1,46% -1,46%

Raportări macroeconomice

Ora Ţara Indicator economic Perioadă Prognoză Valoare

precedentă

9:30 Marea Britanie Discursul guvernatorului BoE King

11:30 Marea Britanie Rata şomajului Iulie 7.90% 7.90%

11:30 Marea Britanie Numărul de noi cereri de şomaj

August 34.8K 37.1K

525

11:30 Marea Britanie Indicele veniturilor medii lunare

Iulie 2.70% 2.60%

12:00 Zona Euro Indicele producţiei industriale

Iulie 1.50% -0.70%

15:30 Canada Rata de utilizare a capacităţilor de producţie

Trimestrul II

79.00% 79.00%

15:30 SUA Indicele preţurilor de producţie

August -0.10% 0.20%

15:30 SUA Indicele de bază al preţurilor de producţie

August 0.20% 0.40%

15:30 SUA Indicele vânzărilor cu amănuntul

August 0.20% 0.50%

15:30 SUA Indicele vânzărilor cu amănuntul, fără auto

August 0.20% 0.50%

15:30 SUA Discursul secretarului trezoreriei Geithner

17:00 SUA Indicele stocurilor totale Iulie 0.40% 0.30%

17:30 SUA Stocurile de petrol Săptămânal -3.1M -4.0M

Presa

Extern

Agenţia Moody’s a declarat miercuri că a retrogradat ratingurile datoriilor pe termen lung ale băncilor franceze Credit Agricole SA şi Societe Generale SA http://www.marketwatch.com/story/moodys-cuts-credit-agricole-socgen-ratings-2011-09-14?link=MW_home_latest_news

Compania japoneză Suzuki a decis să pună capăt alianţei cu grupul german Volkswagen, iar acest "divorţ" se adaugă unei liste în creştere de colaborări eşuate în industria auto, punând sub semnul întrebării rentabilitatea acestora. http://www.mediafax.ro/economic/colaborarea-vw-suzuki-a-esuat-iar-divortul-pune-in-discutie-aliantele-din-sectorul-auto-care-a-fost-cel-mai-spectaculos-esec-8743310/

Vânzările auto din Europa vor fi în acest an sub estimări, din cauza crizei economice, a declarat directorul general al Fiat, Sergio Marchionne, acesta confirmând însă obiectivele pentru anul în curs atât pentru Fiat, cât şi pentru Chrysler, partenerul american al grupului italian. http://www.mediafax.ro/economic/fiat-piata-

auto-europeana-va-fi-sub-asteptari-in-acest-an-8742395/

Doi lideri importanţi din lumea asigurărilor apreciază că numărul ridicat şi violenţa ultimelor catastrofe naturale vor afecta substanţial piaţa asigurărilor. Afectaţi ar putea fi şi românii, care vor fi nevoiţi să plătească mai mult pentru o poliţă de asigurare. http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/companii/asiguratorii-lumii-plutesc-in-deriva-

237533.html

Compania Coca-Cola Enterprise (CCE), divizia mondială de băuturi răcoritoare a celui mai mare producător american Coca-Cola Company, a anunţat un nou program de răscumparare a propriilor acţiuni în valoare de un miliard de dolari.

http://www.fin.ro/articol_66273/coca-cola-enterprise-vrea-sa-rascumpere-acţiuni-in-valoare-de-1-mld-dolari.html

526

Gigantul petrolier american ExxonMobil este în discuţii cu Rosneft în vederea înlocuirii compatriotului său Chevron în zăcământul Val Shatski de pe platoul continental al Mării Negre

http://www.fin.ro/articol_66264/exxonmobil-ar-putea-inlocui-chevron-in-marea-neagra.html Facebook, cea mai mare reţea socială din lume, ar putea cumpăra Yahoo!,

zvonurile fiind din ce în ce mai intense după ce Carol Bartz a fost concediată săptămâna trecută. http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/facebook-ar-putea-cumpara-yahoo-152800.html

Acţionarii UniCredit, cea mai mare bancă italiană după active, sunt pregătiţi să susţină o majorare de capital prin emisiune de drepturi de preempţiune

http://www.zf.ro/business-international/unicredit-pregatita-pentru-o-majorare-de-capital-cu-sustinerea-actionarilor-8741177

Băncile europene ar putea opera noi reduceri de personal sau ar putea opta pentru neacordarea de bonusuri în încercarea de a menţine nivelurile de compensare stabilite.

http://www.fin.ro/articol_66284/se-asteapta-noi-concedieri-in-bancile-europene.html

Numărul locurilor de muncă anunţate de băncile din SUA şi Europa pentru desfiinţare de la începutul anului a ajuns la aproape 100.000, dupa ce Bank of America, cea mai mare instituţie de credit din SUA, a informat că va reduce 30.000 de posturi

http://www.wall-street.ro/articol/International/109287/Reduceri-masive-100-000-de-joburi-desfiintate-de-bancile-din-SUA-si-Europa.html

Oficialii "BNP Paribas" SA, cea mai mare bancă din Franţa, au negat, ieri, că instituţia creditoare se confruntă cu probleme de lichiditate în dolari. http://www.bursa.ro/bnp-paribas-avem-exces-de-lichiditati-pe-termen-scurt-139825&s=international&articol=139825.html

Marţi dimineaţă, la bursa de la Paris, acţiunile BNP Paribas, Credit Agricole şi Societe Generale înregistrau un declin semnificativ, după ce luni au scăzut cu aproximativ 10%. Unul dintre motive? Băncile franceze au fost lovite în această dimineaţă de un material apărut pe site-ul publicaţiei Wall Street Journal în care era citat un oficial al grupului BNP Paribas care afirma scurt şi sec: "Nu ne mai putem împrumuta în dolari". http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/o-afirmatie-socanta-loveste-bancile-

franceze-nu-ne-mai-putem-imprumuta-in-dolari-152770.html

Acţiunile tranzacţionate la bursele din Europa au crescut ieri, pentru prima oară în ultimele trei zile, redresându-se în special titlurile din sectorul bancar şi cel al asigurărilor.

http://www.bursa.ro/bursele-din-lume-bursele-europene-se-redreseaza-139823&s=international&articol=139823.html

New York Stock Exchange a închis ieri, pentru a doua sesiune la rând, în creştere uşoară, investitorii fiind mai liniştiţi după asigurările date de către băncile franceze privind stabilitatea lor http://www.bursa.ro/wall-street-creste-usor-incurajata-de-

asigurarile-date-de-bancile-franceze-139876&s=international&articol=139876.html

Viaţa de trader nu a fost niciodată foarte uşoară. Dar dacă speculatorii s-au obişnuit cu mişcări ale pieţelor de acţiuni care măresc globii oculari şi încleştează degetele pe mouse, nici cei care jonglează cu preţul petrolului nu au fost scutiţi

527

de acea senzaţie răcoritoare pe şira spinării. http://economictimes.ro/petrolul-tranzactionat-la-

londra-pare-sa-devina-mai-slab/

ING: Sunt acţiunile un chilipir? Noi menţinem o atitudine precaută faţă de acţiuni, deşi suntem conştienţi că devin atractive. În cazul unei recesiuni, ar putea sa mai scada cu 20%

http://economictimes.ro/ing-sunt-acţiunile-un-chilipir-noi-mentinem-o-atitudine-precauta-fata-de-acţiuni-desi-suntem-constienti-ca-devin-atractive-in-cazul-unei-recesiuni-ar-putea-sa-mai-scada-cu-20/

În contextul în care piaţa a evaluat la 98% şansele Greciei de a intra în incapacitate de plată şi pe fondul apelului lansat de cancelarul german Angela Merkel pentru salvarea de la faliment a statului elen, guvernul de la Atena a decis îngheţarea parţială a plăţilor. Adică a salariilor şi a pensiilor.

http://www.fin.ro/articol_66279/grecia-trece-la-măsuri-extreme-pentru-protejarea-finantelor-sale.html

Scenariul unui faliment al Greciei câştigă teren în Europa, în pofida dezminţirilor oficiale, ţara având dificultăţi persistente de a respecta planul de redresare, iar partenerii europeni sunt reticenţi în a deschide "pungile cu bani" http://www.money.ro/falimentul-greciei-nu-mai-este-exclus-in-zona-euro_1091101.html

Probabilitatea ca Grecia să intre în default (incapacitate de plată) în următorii cinci ani este plasată de investitori la 98%, conform pieţei derivatelor credit default swap (CDS) pe datoria guvernului elen.

http://www.mediafax.ro/economic/posibilitatea-ca-grecia-sa-intre-in-incapacitate-de-plata-este-plasata-de-investitori-la-98-pe-piata-cds-8741482/; http://www.bursa.ro/cds-urile-la-nivel-record-grecia-98-procente-sanse-de-faliment-139837&s=international&articol=139837.html

Europa face tot posibilul pentru a ajuta statul elen să evite intrarea în încetare de plăţi, a declarat marţi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, avertizând că ieşirea Greciei din zona euro ar cauza un "efect de domino" şi trebuie evitată cu orice preţ. http://www.mediafax.ro/economic/merkel-iesirea-greciei-din-zona-euro-trebuie-

evitata-cu-orice-pret-ar-cauza-un-efect-de-domino-8741609/

Un posibil faliment al Greciei ar lovi puternic marile state din zona euro, precum şi Banca Central Europeană (BCE), care au reuşit până acum să ţină în viaţă statul elen prin finanţări repetate, dar ar produce în acelaşi timp şi multe victime colaterale din rândul economiilor mai mici.

http://www.wall-street.ro/top/International/109285/Cine-se-mai-frige-daca-Grecia-intra-in-incapacitate-de-plata.html

Uniunea Europeană va propune un mecanism de suspendare din spaţiul Schengen a ţărilor cu probleme, o mişcare diplomatică menită parţial să pună presiune asupra Greciei, pentru ca aceasta să menţină imigranţii în afara zonei de liberă circulaţie.

http://www.zf.ro/business-international/ue-vrea-suspendarea-din-schengen-a-tarilor-cu-probleme-8743440

Valurile crizei izbuncite în 2008 au reactivat două tendinţe estompate de procesul de globalizare din anii de boom: naţionalism şi protecţionism. Apărarea propriilor bănci în Europa. Tipărirea de bani pentru susţinerea economiei, în pofida efectelor negative la nivel mondial în SUA.

http://www.zf.ro/business-international/nationalismul-prinde-aripi-pe-timp-de-criza-tarile-mici-incearca-sa-si-gaseasca-o-cale-proprie-cand-insasi-marile-puteri-au-probleme-8743572

528

Italia, ţara cu cea mai mare datorie din Europa, analizează posibilitatea vânzării unor active şi proprietăţi ale statului. În ciuda programului de austeritate, nu prea conferă încredere: reuşeşte să se împrumute la cea mai mare dobândă din istoria euro.

http://www.money.ro/italia-vinde-din-casa--nimeni-nu-vrea-s-o-imprumute-ieftin_1090906.html

Autorităţile de la Beijing si-au reafirmat încrederea în moneda europeană, în contextul în care dobânda la obligaţiunile italiene a afişat o creştere considerabilă, iar Roma a discutat săptămâna trecută cu investitori chinezi. http://www.fin.ro/articol_66243/china-se-declara-increzatoare-in-moneda-euro.html

Uniunea Europeana şi-a exprimat preocuparea în legătură cu propunerea premierului ungar Viktor Orban de rambursare la o rată de schimb fixă preferenţială a datoriilor în valute străine, în special în franci elveţieni, contractate de persoane particulare. http://www.fin.ro/articol_66270/ue-preocupata-de-propunerea-

ungariei-de-plafonare-a-cursului-francului.html

Premierul ungar Viktor Orban a prezentat un "plan de acţiune pentru protejarea ţării" care îi apără printre altele pe debitorii în monedă străină şi a avertizat că niciun străin nu va putea achiziţiona pământ în Ungaria, iar Polonia va răscumpăra două companii de utilităţi vândute unui grup suedez în ceea ce ar putea reprezenta începutul trendului de naţionalism economic într-o Europă de Est care încearcă să se protejeze de problemele Occidentului. http://www.zf.ro/business-

international/ungaria-si-polonia-iau-măsuri-pentru-a-proteja-interesele-statului-si-ale-populatiei-in-fata-problemelor-economice-si-a-companiilor-straine-8743582

Comisia Europeana va da cel mai mare test în faţa investitorilor din zona euro de la aprobarea celui de-al doilea plan de salvare al Greciei, când va emite obligaţiuni pe 10 ani în numele Portugaliei http://www.fin.ro/articol_66272/ce-da-testul-increderii-

in-fata-investitorilor-emite-obligatiuni-la-10-ani-pentru-portugalia.html

Elveţia, stat care nu face parte din zona euro, dar care resimte din plin şocurile crizei datoriilor, a recurs recent la măsura disperată şi fără precedent după 1978 de a limita cursul de schimb al francului, ancorându-l de euro la o valoare de 1,20 de franci/euro. http://www.zf.ro/business-international/elvetia-trage-primul-foc-intr-un-

razboi-al-valutelor-care-tinde-sa-ia-amploare-mondiala-8743585

Europa va asista în săptămâna aceasta la un eveniment fără precedent: Timothy Geithner, secretarul Trezoreriei americane, va participa la reuniunea miniştrilor de finanţe din zona euro http://www.zf.ro/business-international/timothy-geithner-seful-

finantelor-americane-vine-sa-asiste-la-reuniunea-omologilor-europeni-8743451

Numărul americanilor care trăiesc sub pragul sărăciei a crescut la un nivel record de 46,2 milioane anul trecut, în contextul în care economia americană se zbate face eforturi să-şi revină după recesiune, a anunţat marţi guvernul federal http://www.money.ro/sua--numar-record-de-peste-46-milioane-de-saraci-in-2010_1091086.html

Intern

Consiliul Bursei a aprobat în şedinţa de luni tranzacţionarea, pe sistemul alternativ CAN - ATS administrat de BVB, a acţiunilor emise de adidas AG şi SAP AG, precum şi modificările aduse manualelor indicilor BVB

http://www.bloombiz.ro/piete_de_capital/noile-manuale-ale-indicilor-aprobate-de-consiliul-bursei_1495650

529

Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA) producătorului de ulei Argus Constanţa (UARG), care va avea loc la finele săptămânii, ar putea tranşa lupta pentru controlul companiei în favoarea SIF Oltenia şi a aliaţilor săi. http://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/sif-oltenia-a-castigat-prima-lupta-cu-catalin-chelu-pentru-controlul-argus-8743889

SIF Muntenia (SIF4) a achiziţionat luni un pachet de 2 milioane de titluri ale firmei de intermediere Broker Cluj (BRK), reprezentând circa 0,25% din capitalul societăţii.

http://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/sif-muntenia-a-cumparat-luni-2-mil-de-acţiuni-la-broker-cluj-8741057 Grupul francez Sociéte Generale, actionarul majoritar al bancii BRD, a

anunţat, luni, că vor fi efectuate disponibilizări, inclusiv în Romania, însă oficialii români susţin că doar vor fi încurajate "plecările naturale". http://www.capital.ro/detalii-

articole/stiri/s-a-confirmat-brd-da-oameni-afara-152765.html Analiştii BCR consideră că piaţa bursieră de la Bucuresti este corect evaluată,

prin prisma indicatorilor PER sau preţ/valoare contabilă, dar subdezvoltarea Bursei de la Bucureşti este un factor ce îi determină pe investitorii străini să ceară discounturi exagerate pentru a deţine acţiuni româneşti. http://www.fin.ro/articol_66280/fp-

petrom-transgaz-antibiotice-sau-biofarm-considerate-oportunităţi-de-plasament-la-bvb.html

Analiştii firmei de intermediere financiară Broker Cluj iau în calcul un scenariu de consolidare a acţiunilor celor mai importante companii de la Bursă, singura excepţie fiind BRD, pentru care aceştia iau în calcul ca şi scenariu de bază o evoluţie ascendentă.

http://economictimes.ro/ce-scenarii-au-analistii-broker-cluj-pentru-evolutia-acţiunilor-fp-sif-moldova-sif-olternia-brd-banca-transilvania-si-petrom/

Valoarea tranzacţiilor cu obligaţiuni (corporative, municipale şi de Stat) înregistrate la Bursa de Valori Bucureşti (BVB) în primele opt luni ale anului a fost de numai 216, 09 milioane lei (51, 06 milioane euro), în scădere cu 90, 7% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. http://www.bursa.ro/tranzactiile-cu-obligatiuni-la-bursa-in-scadere-

cu-90-7-procente-fata-de-anul-trecut-valentin-ionescu-lichiditate-redusa-pe-titluri-de-stat-pe-fondul-stabilitatii-dobanzilor-139836&s=piata_de_capital&articol=139836.html

Bursa a scăzut şi marţi (13 septembrie), cu 0,92%, pentru a patra şedinţă consecutiv, într-o piaţă în care volatilitatea a fost alimentată de oscilaţiile burselor vest-europene, însă prudenţa celor mai mulţi investitori de la BVB a limitat lichiditatea la 19,9 milioane lei.

http://www.wall-street.ro/articol/Piete-de-capital/109254/Noi-scaderi-pentru-bursa-locala-Temerile-si-prudenta-domina-piata.html; http://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/brokerii-spun-ca-pe-bursa-se-acumuleaza-un-exces-de-ordine-la-vanzare-8743849

Acţionarii Bitdefender analizează în continuare posibilitatea listării la bursă a producătorului de soluţii de securitate IT, care ar putea avea loc după 2012, când compania va avea o "valoare consistentă", a declarat preşedintele grupului de firme Softwin, Florin Talpeş. http://www.money.ro/actionarii-bitdefender-amana-din-nou-listarea-la-

bursa--cel-mai-devreme-pentru-2013_1090696.html Viitorul complex energetic Oltenia, format din SNLO şi termocentralele

Craiova, Turceni şi Rovinari, va fi listat la bursă în doi ani de la înfiinţare, operaţiunea fiind convenită de reprezentanţii Ministerului Economiei cu Fondul

530

Proprietatea, care deţine participaţii minoritare la aceste companii. http://www.wall-

street.ro/articol/Piete-de-capital/109271/Viitorul-complex-energetic-Oltenia-va-fi-listat-la-bursa.html La sfârşitul anului trecut, agenda preşedintelui Bursei de Valori Bucuresti

era plină cu planuri şi proiecte pentru un 2011 crucial şi istoric. După aproape 9 luni şi un context economic deloc favorabil, lista se mută către anul viitor, având succesul condiţionat de aceiaşi factori. http://www.wall-street.ro/articol/Piete-de-capital/109290/Ce-

franeaza-propulsarea-BVB-cu-viteza-maxima-INTERVIU-VIDEO-cu-presedintele-Bursei.html Ministerul Comunicaţiilor vrea să înceapă, în jurul datei de 20 septembrie,

procedurile de selecţie a consultantului care va furniza instituţiei servicii de expertiză juridică, economică şi tehnică în procesul de evaluare a opţiunilor acţionarilor Romtelecom privind listarea operatorului la Bursă.

http://www.curierulnational.ro/Piata%20bursiera/2011-09-14/Procesul+de+selectie+a+consultantului+pentru+listarea+Romtelecom+va+incepe+săptămâna+viitoare

Listele definitive cu propuşii pentru conducerile CNVM şi CSA nu au ajuns, ieri, la Parlament, astfel că deputaţii din Comisiile de specialitate nu au avut pe cine să audieze, deşi s-au reunit special pentru asta. http://www.bursa.ro/candidatii-nu-s-au-

prezentat-la-examen-listele-cu-propusi-pentru-conducerile-cnvm-si-csa-nu-sunt-definitive-139843&s=piata_de_capital&articol=139843.html

Moneda naţională se tranzacţiona la cotaţii usor peste 4,28 lei/euro la finalul sesiunii interbancare de marţi (13 septembrie), pe o piaţă liniştită, în timp ce valutele din regiune au recuperat din corecţiile mai pronunţate de la jumătatea zilei şi afişau scăderi de până la 0,5% http://www.wall-street.ro/articol/Finante-Banci/109266/Leul-mai-

slab-pe-o-piata-linistita-Vezi-cursul-de-schimb.html

La Sibiu Stock Exchange, cele mai lichide produse din prima jumătate a şedinţei de marţi au fost contractele pe aur, pe indicele Dow Jones şi pe acţiunile SIF Oltenia. Dintre contractele valutare s-a remarcat în special cel pe paritatea euro/dolar.

http://www.bursa.ro/sibiu-speculatorii-cu-ochii-pe-evolutia-aurului-139862&s=piata_de_capital&articol=139862.html

ŞTIRI BVB o 14.09.2011; 08:42 – AMO - Convocare AGA Ordinara în data 18

(19).10.2011 - Data de referinta: 07.10.2011 o 14.09.2011; 07:39 – AMY - Reluare tranzactionare - ora 09:30 -

Raport semestrial la 30.06.2011 o 13.09.2011; 15 septembrie - începerea tranzactionarii pe CAN-ATS

a acţiunilor adidas AG şi SAP AG

În contextul economic internaţional extrem de tensionat din cauza îndatorării masive, ajunse la nivelul statelor care n-o mai pot gestiona fără grave turbulenţe, teza oficială din Romania este că datoria publică a ţării este, la standardele actuale, una relativ mica: 37-38% în raport cu PIB-ul, faţă de o cotă cel puţin dublă în medie pe ansamblul Uniunii Europene şi faţă de procente

531

echivalând sau chiar depăşind PIB-ul cum este în cazul unor ţări precum Grecia, Italia, Portugalia, dar şi Marea Britanie, SUA şi Japonia.

http://www.bloombiz.ro/finante/solutii-iluzorii-la-cresterea-datoriei-publice_1495699 Raiffeisen Bank si-a revizuit prognoza de evoluţie a economiei româneşti

pentru anul viitor, de la 3,5% la 2,7%, însă păstrează neschimbată estimarea de creştere pentru acest an, de 1,5% http://www.bloombiz.ro/finante/raiffeisen-am-revizuit-in-scadere-

prognoza-de-crestere-economica-la-27-pentru-2011_1495683

Mai puţin de 20% din totalul firmelor active, respectiv 116.000 de companii, aveau la mijlocul anului credite în derulare acordate de bănci sau alte instituţii financiare nebancare din România sau străinătate, număr cu 17,4% mai mic decât la finele anului trecut, potrivit BNR. http://www.mediafax.ro/economic/sub-20-din-companii-au-credite-

contractate-in-tara-si-strainatate-8743584/ Camera de Comerţ Americană (AmCham) şi Consiliul Investitorilor Străini

(CIS) au lansat în dezbatere publică o serie de propuneri care vizează modernizarea noului cod fiscal, pe care autorităţile ar trebui sa îl introducă de la 1 ianuarie 2012.

http://www.wall-street.ro/slideshow/Finante-Banci/109269/Investitorii-straini-cer-un-cod-fiscal-mai-sanatos-Vezi-aici-solutiile-lor.html

De la Isărescu 2007, la regulamentul BNR 2011 http://standard.money.ro/macro/de-la-

isarescu-2007-la-regulamentul-bnr-2011-20765.html Potrivit celui mai recent Raport asupra stabilităţii publicat de BNR, riscul de

credit este în continuare cel mai semnificativ cu care se confruntă sistemul bancar. Calitatea portofoliului de credite a continuat sa se deterioreze, dar într-un ritm mai lent decât în anul 2009.

http://standard.money.ro/macro/problema-nu-este-creditarea-ci-economisirea-macar-pentru-pensie-20757.html

Eficienţa procesului de restructurare a creditelor a fost redusă, în contextul condiţiilor economice nefavorabile, astfel că aceste finanţări creează presiune asupra ratelor de neperformanţă ale băncilor, potrivit BNR.

http://www.mediafax.ro/economic/bnr-eficienta-restructurarii-creditelor-a-fost-redusa-expunerile-pun-presiune-pe-banci-8742772/

Sucursalele bancare sunt, de o săptămână, mai animate ca de obicei: multe persoane se interesează cum pot lua un credit până apar reglementările restrictive ale Băncii Naţionale. http://www.evz.ro/detalii/stiri/episodul-2008-revine-romanii-grabiti-sa-ia-

credite-cat-mai-pot-945487.html EVZ.ro. Firmele Pedersen&Partners, Agenţia Proffesional SRL Bucureşti şi

asocierea dintre firma lui George Butunoiu şi casa de avocatură Biriş Goran au depus oferte pentru a recruta managementul privat la companiile din subordinea Ministerului Economiei. http://www.mediafax.ro/economic/ministerul-economiei-a-primit-trei-oferte-pentru-

recrutarea-managementului-privat-8742352/

Criza a redus drastic volumul investiţiilor din Romania, tendinţa de scădere continuând şi în primele 7 luni ale anului. Totuşi, marile companii îşi manifestă interesul pentru piaţa locală, noi investiţii anunţându-se pe bandă rulantă http://www.dailybusiness.ro/stiri-companii/investitiile-revin-in-romania-top-5-domenii-in-lumina-reflectoarelor-68107/

Industria gazelor a trecut într-o nouă etapă, cea a exploatării resurselor neconvenţionale. Acestea au transformat SUA în cel mai mare producător de

532

gaze din lume. Estimările instituţiilor de profil arată că rezervele de gaze ale omenirii sunt de fapt cu peste 40% mai mari decât se ştia până acum, datorită resurselor neconvenţionale.

http://www.adevarul.ro/financiar/business_extern/Noua_era_a_gazelor-_avem_rezerve_uriase_0_553745182.html Automobile Dacia va muta o parte din producţia modelului Sandero de la

Mioveni la fabrica Renault din Casablanca, Maroc, pentru a extinde capacitatea de producţie a Duster.

http://www.bloombiz.ro/auto/dacia-isi-muta-o-parte-din-productia-sandero-in-maroc_1495689

Nume mari din industria IT&C, precum IBM, Oracle, Dell şi Ericsson, intenţionează să aloce fonduri importante pentru dezvoltarea operaţiunilor din România, investiţiile urmând să fie susţinute şi de o schemă de ajutor de stat pe care Ministerul Comunicaţiilor o pregăteşte.

http://www.wall-street.ro/articol/IT-C-Tehnologie/109272/Gigantii-din-IT-care-vor-primi-ajutor-de-stat-IBM-Oracle-Dell-si-Ericsson.html

533

INFLUENŢA STIMULĂRII LUMINOASE INTERMITENTE ASUPRA UNDELOR ALFA CEREBRALE ŞI RELAXĂRII

Ştefan-Claudiu MIRESCU1, Adela JOANTĂ2, Adriana MUREŞAN2,

Nicoleta-Cornelia JUJAN2, Corina-Luminiţa ROŞIORU1 1) Facultatea de Biologie şi Geologie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Romania claudiu.mirescu@gmail.com 2) Facultatea de Medicină, Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca

Rezumat

Stimularea luminoasă intermitentă (SLI) este folosită, la ora actuală, în studii şi procedee diagostice de electroencefalografie (EEG). De asemenea, SLI este întrebuinţată ca şi metodă de relaxare în procedeele de neurofeedback. Scopul studiului este acela de a caracteriza modificările EEG produse de anumite frecvenţe de SLI asupra undelor alfa cerebrale. Pentru generarea semnalului luminos, s-a folosit un generator de frecvenţă de fabricaţie personală, în gama 3-12 Hz. În timpul SLI, s-a înregistrat electroencefalograma în derivaţie bipolară, rezistenţa electrică a tegumentului şi frecvenţa cardiacă. S-au constatat modificări caracteristice de recrutare a frecvenţelor SLI la 10 Hz, iar succesiunea de 5, respectiv 10 Hz, a determinat o creştere în amplitudine şi durată a undelor alfa, cu promovarea stării de relaxare a subiectului.

Cuvinte cheie: stimulare luminoasă intermitentă, electroencefalogramă, răspunsul galvanic al pielii, relaxare

Abstract

Intermittent light stimulation (ILS) is used at wide scale as an activation factor in certain neurological diagnosis and research trials. It is also used as a relaxation method in neurofeeback procedures. The aim of the study is to identify the patterns of electroencephalographic (EEG) modifications produced by ILS at different frequencies. For ILS, we used a frequency generator of personal manufacturing, with an output frequency range of 3 to 12 Hz. During ILS, the EEG, heart rate and galvanic skin response were recorded. At 10 Hz, the alpha brainwaves suffered characteristic recruitment modifications. The succession of 5 and 10 Hz, respectively proved to significantly increase the amplitude and duration of alpha waves, promoting a higher relaxation state of the subject.

Keywords: Intermittent light stimulation, electroencephalogram, galvanic skin response, relaxation

1. Introducere

1.1. Stimularea luminoasă intermitentă

Stimularea luminoasă intermitentă (SLI) este o metodă de activare fizică folosită în mod frecvent în electroencefalografie (EEG). În cadrul acestei investigaţii, stimularea vizuală se face prin intermediul unui stroboscop. Cele mai utilizate frecvenţe sunt între 1 şi 25 de Hz, acestea având proprietăţi epileptogene [1].

534

În afara utilizării clinice, SLI este o metodă comună utilizată în biofeedback datorită proprietăţii acesteia de a recruta frecvenţa undelor alfa, facilitând întrarea în stări de meditaţie şi relaxare profundă (Fig. 1).

Fig. 1. Undele cerebrale împrumută frecvenţa stimulării luminoase, la 10 Hz; sus – EEG; jos – SLI la 10 Hz (după Călcăianu, 1963).

1.2. Electroencefalograma şi relaxarea

EEG este o metodă de înregistrare a biocurenţilor cerebrali cu ajutorul electrozilor plasaţi pe scalp. Un dispozitiv EEG este alcătuit din electrozi (care interfaţează scalpul subiectului), un amplificator, un filtru şi o unitate de afişare/înregistrare. Amplificatorul este necesar datorită amplitudinii mici a biocurenţilor cerebrali, iar filtrul purifică semnalul de artefactele electrice nedorite, care ar putea perturba interpretarea.

Traseul EEG se compune dintr-o succesiune de unde. Într-o interpretare completă, se iau în consideraţie următoarele proprietăţi ale undelor:

frecvenţa;

amplitudfinea;

morfololgia;

distribuţia topografică de-a lungul scalpului;

reactivitatea la stimuli externi. Activitatea cerebrală se exteriorizează sub formă de secvenţe de unde numite

ritmuri cerebrale, clasificate după criteriul frecvenţei (Tabelul I).

Tabelul I. Cele mai importante ritmuri cerebrale din practica neurologică

Ritmul cerebral Frecvenţa Apariţia

535

Alfa 8-12 Hz Relaxare, meditaţie profundă. Ideaţie, creativitate

Beta 14-30 Hz Ritmul activităţii

corticale

Teta 4-7 Hz Predominant la copiii

de 2-7 ani

Delta 0,5-3 Hz La copiii mici şi la adulţi

în timpul somnului

Analiza ritmului cortical în regiunea occipitală oferă informaţii despre starea mentală a subiectului. Subiecţii relaxaţi din punct de vedere psihic prezintă unde alfa de amplitudine şi durată mai mare decât subiecţii aflaţi în activitate cerebrală. De asemenea, predominanţa undelor alfa a fost constatată şi în timpul stărilor de meditaţie profundă.

1.3. Metode de obiectivare a stresului

Stresul este definit ca o reacţie normală a corpului uman, care apare ca răspuns la factori potenţial dăunători, cu scopul unei mai bune adaptări a individului la aceşti factori [2].

În ciuda faptului că reacţiile viscerale la stres unt nespecifice, există o serie de teste ale căror modificări sinergice permit evaluarea stării de stres a subiectului. Aceste teste includ evaluarea indirectă a activităţii simpatice (frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială, măsurători de rezistenţă electrică a pielii) şi dozarea unor parametri metabolici (glicemia şi acidul uric seric, elementele profilului lipidic şi enzimele de citoliză musculară – Tabelul II) [3].

536

Dintre acestea, frecvenţa cardiacă necesită o atenţie specială, fiind o expresie imediată a modificării activităţii simpatice [4].

Tabelul II. Modificări umorale şi psihofiziologice induse de stres

Modificări Umorale Psihofoziologice

Glucoza serică Electrocardiograma, fotopletismograma Profilul lipidic Galvanometria pielii Acidul uric seric Viteza de reacţie vegetativă Sideremia EEG CPK serică Diametrul pupilar

Majoritatea poligrafelor care evaluează stresul includ măsurători de:

Frecvenţă cardiacă;

Galvanometrie tegumentară;

Tensiune arterială.

2. Scopul studiului

Având în vedere efectele produse de stimularea senzorială ritmică la nivel cerebral, studiul a urmărit:

a) stabilirea tiparelor de modificare a undelor cerebrale de către SLI; b) evaluarea posibilităţii inducerii artificiale a undelor alfa de către SLI, în

vederea relaxării şi diminuării stresului.

3. Materiale şi metode

Studiul a fost efectuat pe 5 subiecţi, cu vârsta cuprinsă între 22 si 28 de ani. Având în vedere potenţialul epileptogen SLI, prezenţa crizelor epileptice în antecedentele medicale ale subiecţilor a constituit un criteriu major de excludere. La momentul înregistrărilor, toţi subiecţii erau înscrişi la un program educaţional superior (licenţa sau masterat). Înregistrările au fost efectuate în proximitatea sesiunilor de examene, când nivelele de stres sunt percepute ca fiind cele mai ridicate.

În timpul SLI, au fost înregistraţi următorii parametri:

EEG;

Frecvenţa cardiacă;

Rezistenţa electrică a pielii. Înregistrările EEG au fost efectuate cu ajutorul unui dispozitiv BIOPAC

MP30, în derivaţie temporo-occipitală, cu electrodul de referinţă plasat pe gâtul subiectului. Au fost înregistrare durata şi amplitudinea undelor alfa, sub forma curbei integrate alfa (aria de sub curba undelor alfa), ca o măsură a relaxării.

537

Frecvenţa cardiacă a fost înregistrată cu ajutorul unui cardiofrecvenţmetru wireless, cu bandă toracică şi afişaj LCD.

Rezistenţa electrică a pielii (reflexul psihogalvanic, galvanometria pielii) a fost înregistrată cu ajutorul unei punţi Wheatstone, de concepţie şi implementare personală, folosind curent pulsatil cu frecvenţa de 500 Hz, pentru a evita polarizarea ţesuturilor subiacente electrozilor. Electrozii au fost plasaţi pe faţa dorsală a degetelor 2 si 4 ale mâinii stângi, iar rezistenţa electrică a fost înregistrată computerizat, prin portul USB al dispozitivului de măsură.

Dispozitivul de SLI a constatat dintr-o pereche de ochelari cu lentile din plastic, cu cate patru LED-uri per lentilă, conectate la un oscilator cu frecvenţă variabilă (3-12 Hz). Au fost alese LED-uri strălucitoare de culoare roşie, deoarece această culoare prezintă penetrabilitate maximă în ţesuturile pleoapelor. Pentru confortul subiectului, aparatul a fost dotat cu un potenţiometru de variaţie a intensităţii luminii, la dispoziţia subiectului.

De asemenea, dispozitivul de SLI poate fi conectat la un calculator personal sau laptop dotat cu port Parallel. Principalul avantaj al conectării dispozitivului la portul Parallel al unui computer este programabilitatea mai mare a LED-urilor, fiecare putând fi programat individual. Un dezavantaj al conexiunii computerizate îl reprezintă portabilitatea scăzută a întregului echipament.

Echipamentele profesionale de SLI sunt dificil de achiziţionat şi au un cost ridicat. De asemenea, necesită personal calificat pentru operare. Costul dispozitivelor utilizate în prezentul studiu este cel al componentelor electronice şi mecanice discrete, concepţia, design-ul şi implementarea aparţinând în întregime autorilor.

Stimulările şi înregistrările au avut loc în aproximativ acelaşi interval orar pentru toţi subiecţii (aprox. ora 9 a.m.), la temperatura generală de confort termic (21ºC), într-o cameră curată şi aerisită. În timpul stimulării, subiecţii au fost rugaţi să stea în poziţie şezândă, cu ochii închişi; subiecţii au avut control deplin asupra intensităţii LED-urilor, prin intermediul potenţiometrului din circuitul de alimentare. Frecvenţa putea fi modificată doar de către operator. Fiecare înregistrare a cuprins următoarea succesiune de etape:

1. Control 1, în care subiectul a stat cu ochii închişi, în absenţa SLI; 2. SLI de 5 Hz; 3. SLI de 10 Hz..

De asemenea, au fost efectuate înregistrări individuale pentru frecvenţele de 5, 10 şi 12 Hz. Fiecare etapă s-a desfăşurat pe parcursul a 5 minute. Procesarea datelor s-a efectuat cu ajutorul software-ului dispozitivului Biopac, iar pentru interpretarea statistică s-a folosit Microsoft Excel.

4. Rezultate

538

4.1. Modificările EEG induse de închiderea şi deschiderea ochilor, în absenţa

SLI

Undele alfa se atenuează semnificativ sau chiar dispar la deschiderea ochilor sau la apariţia unui stimul auditiv. Curba de integrare alfa cuantifică diferenţele dintre traseul EEG înregistrat la subiectul cu ochii închişi şi cel înregistrat la subiectul cu ochii deschişi (Tabelul III). Table III. Modificările EEG dependente de închiderea şi deschiderea ochilor, în absenţa SLI

Traseu cu ochii închişi Traseu cu ochii deschişi

Morfologia undelor alfa

Amplitudinea Crescută Scăzută Predominanţa Crescută Scăzută Media valorii alfa integrat

44 24,5

4.2. Modificările EEG induse de SLI la 5 Hz

Aplicarea singulară a frecvenţei de 5 Hz, pentru 5 minute, a prezentat efecte hipnogene. Acestea au fost obiectivate de creşterea iniţială în amplitudine a undelor alfa, urmată de scăderea lor progresivă, fenomen caracteristic tranziţiei de la starea de veghe la cea de somn (Fig. 2).

Fig. 2. Atenuarea alfa în timpul tranziţiei de la starea de veghe la cea de somn

(sus – undele alfa EEG; jos – curba integrată alfa)

4.3. Modificările EEG induse de SLI la 10 Hz

Fenomenul de recrutare a undelor cerebrale a fost cel mai vizibil la frecvenţa de 10 Hz. Undele cerebrale au împrumutat frecvenţa SLI, trecând în domeniul ritmului alfa. În cadrul experimentelor în care s-a aplicat frecvenţa de 10 Hz ca frecvenţă singulară, undele alfa au avut o amplitudine inconstantă, variind de la atenuare locală, la amplitudine maximală. S-a observat dispunerea perioadelor de amplitudine alfa maximală sub forma de triade. În ciuda prezenţei undelor alfa, starea subiectului a fost percepută ca fiind una de alertă şi atenţie corticală,

539

de agitaţie, nicidecum una de relaxare, fenomen datorat probabil amplitudinii inconstante a undelor alfa (Fig. 3).

Fig. 3. Triade de amplitudine maximală la frecvenţa ILS de 10 Hz

4.4. Modificări EEG induse de SLI la 12 Hz

Considerată frecvenţa specifică hipnozei şi stărilor profunde de alterare a conştienţei, măsurătorile au arătat un aspect sinusoidal al curbei integrate alfa, cu amplitudine variabilă şi efecte de disconfort accentuat asupra subiectului (Fig. 4).

40

50

60

70

80

90

100

110

0 50 100 150 200 250 300 350 400

Time (sec.)

Inte

gra

ted

alp

ha

Integrated alpha

Fig. 4. Aspectul sinusoidal al curbei integrate alfa la SLI cu 12 Hz

4.5. Modificări EEG induse de asocierea frecvenţelor

Fiecare dintre frecvenţele studiate mai sus au determinat modificări caracteristice asupra EEG, dar chiar şi cele care au facilitat intrarea în ritmul alfa, nu au ajutat subiectul să se relaxeze. Am încercat asocierea frecvenţelor de 5, respectiv 10 Hz. În acest caz, rezultatul stimulării cu 10 Hz (consecutivă stimulării cu 5 Hz) a fost semnificativ diferit faţă de cel obţinut la stimularea cu frecvenţa singulară de 10 Hz.

A fost analizată curba integrată alfa în timpul SLI cu cele două frecvenţe asociate şi comparată cu cea obţinută în perioada înregistrării de control, în lipsa stimulării. S-a constatat o creştere în amplitudine a undelor alfa în timpul

540

stimulării cu 10 Hz, după o prealabilă precondiţionare la 5 Hz, modificare asociată cu creşterea rezistenţei electrice a pielii (Fig. 5, 6). În timpul SLI, nu au fost înregistrare modificări semnificative ale frecvenţei cardiace.

44

46

48

50

52

54

56

Control 5Hz 10Hz

Inte

gra

ted

alp

ha

Time

Fig. 5. Creşterea amplitudinii undelor alfa la SLI cu 5, respectiv 10 Hz

0,540

0,545

0,550

0,555

0,560

0,565

0,570

0,575

0,580

0,585

0,590

0 100 200 300 400 500 600 700 800 900

Time (sec.)

Ele

ctr

ical

resis

tan

ce (

MO

hm

)

Fig. 6. Creşterea rezistenţei electrice a tegumentului subeictului, ca un marker al relaxării

acestuia

541

5. Concluzii

1. Stimularea cu frecvenţa de 5 Hz a prezentat efecte hipnogene, cu abolirea

ritmului alfa; 2. La stimularea cu 10 Hz, s-a constatat recrutarea frecvenţei SLI de către

undele cerebrale, cu trecerea în timul alfa. De asemenea, curba integrată alfa (reprezentarea ariei de sub traseul ritmului alfa) a prezentat vârfuri asociate sub formă de triade, fără a induce subiectului starea de relaxare;

3. Frecvenţa de 12 Hz a produs cel mai mare disconfort subiectului; curba integrată alfa la această frecvenţă a prezentat variaţii sinusoidale;

4. S-a încercat asocierea în succesiune a mai multor frecvenţe de SLI, în vederea creşterii amplitudinii şi predominanţei undelor alfa. S-a demonstrat că succesiunea optimă de frecvenţe de SLI este 5, respectiv 10 Hz.. Fiecare dintre aceste frecvenţe, luată separat, nu a indus starea de relaxare, dar se pare că asocierea celor două are acest efect, fenomen demonstrat de creşerea amplitudinii curbei integrate alfa şi a rezistenţei electrice a subiectului;

5. Nu s-au înregistrat variaţii semnificative ale frecvenţei cardiace, la nicio frecvenţă a SLI, faţă de înregistrările de control.

ABREVIERI

EEG Electroencefalogramă ECG Electrocardiogramă CPK Creatinfosfokinază SLI Stimulare luminoasă intermitentă

REFERENCES [1] CĂLCĂIANU G., STOICA J.: Electroencefalografie şi Electromiografie,

Editura Medicală, Bucureşti, 1963, PP. 22-24, 30-33, 47-48. [2] IAMANDESCU I. B.: Psihologie Medicală, Editura Infomedica, Bucureşti,

1997. [3] IAMANDESCU, I. B.: Stresul psihic şi bolile interne, Editura ALL, Bucureşti,

1993. [4] BOLOŞIU, H.D. Semiologie medicală, Editura Medex, Cluj-Napoca, 1998

542

INAMICUL OBSCUR AL SĂNĂTĂŢII INDIVIDULUI UMAN

Horaţiu RUSSIN

Consilier, Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI) horatiu.russin@yahoo.com

Rezumat

Sănătatea individului uman este atacată în mod constant, cu subtilitate şi rafinament de către cei care s-au auto-intitulat elita mondială şi care sunt pe cale de a forma ceea ce ei numesc Noua Ordine Mondială. Printre intrumentele de control cele mai perverse utilizate de aceştia, Codexul Alimentar este cel care ne preocupă cel mai mult, având în vedere pericolul de îmbolnăvire gravă sau chiar incurabilă care acompaniază implemetarea acestuia, ca măsură ascunsă care vizează depopularea masivă la nivel global.

Cuvinte-cheie: Alimente, Nutrienţi, Toxine, Vitamine, Minerale, Codex Alimentarius, Noua Ordine Mondială

Abstract

Human individual health is constantly challenged with subtlety and refinement by those who were self-proclaimed world's masters and who are about to form what they call the New World Order. Among the most perverse instrument of control used by them, Codex Alimentarius is the one that concerns us most, given the risk of serious or incurable disease, who’s accompanying its hidden implementation, as a measure aimed at massive global depopulation.

Key-words: Food, Nutrients, Toxins, Vitamins, Minerals, Codex Alimentarius, New World Order

Mots-clef: Nourriture, Nutriments, Toxines, Vitamines, Minéraux, Codex Alimentarius, Nouvel Ordre du Monde

Motto:

„Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune!” KARL MARX

De mai bine de jumătate de secol, individul uman a devenit ţinta propriilor

sale atacuri ascunse, menite să-l auto-distrugă, şubrezindu-i sănătatea printr-un proces voit, calculat şi programat. Scopul urmărit, dar nedeclarat, de către cei care s-au auto-proclamat elita globală şi stăpânii întregii lumi, este reducerea calculată şi programată a populaţiei planetei, proces care este în plină desfăşurare şi care le permite acestor indivizi, exercitarea unui control total asupra demografiei mondiale. Nu tocmai întâmplator, aceşti indivizi care s-au erijat în „Conducătorii Omenirii” sunt cei care au conceput, formulat şi pus în aplicare, de manieră obscură, principiile de gestiune globală a ceea ce ei numesc

543

astăzi New World Order (Noua Ordine Mondială). Ce au urmărit şi ce urmăresc în continuare artizanii Noii Ordini Mondiale? Nimic altceva decât controlul total al tuturor resurselor existente la nivel planetar (materiale, umane, financiare, alimentare, etc), control care poate fi asigurat printr-un program extrem de bine pus la punct, al gestiunii resurselor de tot felul, naturale, financiare, alimentare etc. Se pare că, după obţinerea controlului total al finanţei mondiale, exercitarea unui control extrem de rafinat al demografiei globale, este pe cale de a se realiza, prin controlul total al hranei necesare speciei umane.

Este cât se poate de logic faptul că „cei care controlează hrana, controlează lumea340!” În baza cercetărilor aprofundate şi a concluziilor bine argumentate a Directorului Medical al Fundaţiei Soluţiilor Naturale din SUA (National Solutions Foundation), Dr. Rima Laibow, proiectul controlului alimentelor la nivel planetar a început încă din anul 1962, când s-au pus bazele elaborării şi implementării totale a unui instrument de control global al hranei, numit Codex Alimentarius, instrument ce va fi fost implementat la nivel global la data de 31 decembrie 2009. În latină, Codex Alimentarius înseamnă „legi, norme sau reguli de hrană” care, aplicate la nivel global, pot fi cosiderate drept un pachet de „legi, norme sau reguli alimentare globale”. Acest Cod Alimentar Global funcţionează după Codul Napoleonean, în baza căruia „tot ceea ce nu este în mod explicit permis, este în mod automat interzis341”, fapt ce se traduce în sistemul american Common Law astfel: „un anumit lucru nu trebuie să fie în mod expres autorizat, pentru a fi considerat legal342”. Astfel, Codexul Alimentar Bonapartist permite, în mod implicit, interzicerea alegerilor naturale bazate pe alimentaţia nutriţionistă sănătoasă, libertate de care ar trebui să se bucure în mod firesc orice cetăţean de pe Planeta Pământ.

Acest Codex Alimentar Global este gestionat şi impus tuturor statelor naţiune de către Comisia Codexului Alimentar (Codex Alimentarius Commission) – comisie înfiinţată în 1962 de către Organizaţia Naţiunilor Unite, având rolul unei Comisii de Comerţ (Trade Commission) şi a cărei activitate este centrată în exclusivitate pe comerţ şi pe profiturile societăţilor multinaţionale. Comisia Codexului Alimentar este o agenţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, sponsorizată, deci finanţată, simultan de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (World Heath Organization = WHO) şi de către Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (Food and Agriculture Organization = FAO). «Aceste două organizaţii (WHO şi FAO) finanţează Codexul şi îl conduc la cererea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Deci ele sunt „mami” şi „tati” pentru Codex Alimentarius343». Deciziile Comisiei

340 Dr. Rima E. Laibow, National Association of Nutrition Professionals (NANP), NANP 2005 Conference, http://www.youtube.com/watch?v=6rHmhM-vifk 341 Dr. Rima E. Laibow, National Solutions Foundation, The Voice of Global Health Freedom, All about Codex Alimentarius, http://www.healthfreedomusa.org/?page_id=155 342 Ibidem. 343 Dr. Rima E. Laibow, National Association of Nutrition Professionals (NANP), NANP 2005 Conference, http://www.youtube.com/watch?v=6rHmhM-vifk

544

Codexul Alimentar sunt puse în aplicare de către Organizaţia Mondială de Comerţ (World Trade Organization = WTO) şi care consideră orientările şi standardele sale drept un mijloc de condiţionare a reglementării prezumptive a litigiilor comerciale inter-statale. Altfel spus, în cazul în care litigiile comerciale dintre două state naţiune se judecă pe masa Organizaţiei Mondiale de Comerţ, statul care încă nu a aderat la Codex Alimentarius, în mod cert nu va avea câştig de cauză!

Din cele prezentate de Dr. Rima E. Laibow la Conferinţa Asociaţiei Naţionale a Specialiştilor în Nutriţie deşfăşurată în SUA în anul 2005 (National Association of Nutrition Professionals), este de menţionat faptul că «în 1994, Codexul, fără a se fi făcut un anunţ public în acest sens în SUA, a declarat NUTRIENŢII, şi acum puneţi-vă centurile intelectuale de siguranţă, drept TOXINE; deci NUTRIENŢII sunt OTRĂVURI!344». Potrivit Codexului Alimetar, fiecare vacă de lapte de pe planetă TREBUIE tratată cu hormonul de creştere bovin recombitant MONSANTO. Mai mult, potrivit Codexului, orice animal de pe planetă folosit în scopuri de hrană TREBUIE tratat cu antibiotice subclinice (fără ca animalul să fie bolnav!) şi cu hormoni de creştere exogeni, adică străini organismului.

Codexul Alimentar este compus din numeroase norme şi reglementări relative la toate aspectele care ţin de hrană. Una din aceste norme a fost deja ratificată /aprobată în iulie 2005: distrugerea prin Codex Alimetarius a Ghidului Mineralelor şi Vitaminelor. Astfel, prin forma aprobată în 2005, Ghidul Mineralelor şi Vitaminelor (VMG) poate interzice orice produs natural cu conţinut ridicat de vitamine şi minerale, eficace din punct de vedere clinic. Clasificate drept toxine, mineralele, vitaminele şi plantele medicinale vor fi disponibile pe piaţă numai în doze care NU vor avea impact benefic asupra organismului uman. Spre exemplu, Vitamina C ar putea fi limitată la numai câteva miligrame pe doză, devenind astfel ineficientă unui organism uman căruia îi este recomandat un aport substanţial de vitamina C. Alte substanţe nutritive, precum aminoacizii, oenzima Q10, glocozaminele, etc, sunt ameninţate deopotrivă să devină “ILEGALE”, prin punerea în aplicare a liniilor directoare prevăzute în Codexul Alimentar Bonapartist. Practic, aplicarea normelor prevăzute în Codex Alimentarius, presupune eliminarea suplimentelor alimentare naturiste şi înlocuirea tuturor acestora cu 28 de produse de sinteză farmaceutică – adevăratele toxine şi otrăvuri – ce vor fi disponibile în farmacii şi magazine de produse naturiste numai pe bază de prescripţie medicală. Spre exemplu, unul dintre substanţele extrem de toxice promovate de către Codexul Alimentar este ASPARTAMUL – îndulcitor artificial prezent în orice produs fără sau cu conţinut redus de zahăr de pe piaţă. Acest substitut al zahărului, are în conţinutul său 3 compuşi extrem de toxici, respectiv METANOLUL – care provoacă orbirea, ACIDUL ASPARTIC – care produce leziuni cerebrale, fapt cunoscut încă din anul 1970 şi FENALANOLINA – care produce fisuri şi/sau

344 Ibidem.

545

traume cerebrale. Agenţia americană “Food and Drug Adminsitration” (FDA) a publicat în anii 80 o serie de 92 de reacţii adverse ale aspartamului, extrem de grave precum: ameţeli, probleme de echilibru, dureri şi crampe abdominale, tulburări de vedere, crize, convulsii. Se pare că sistemul nervos este cel mai puternic afectat de consumul aspartamului!

Cu prilejul participării sale la Conferinţa NANS din 2005, doamna Dr. Rima E. Laibow a lansat un avertisment bazat pe cifre anunţate oficial chiar de cei care finanţează Codexul, subliniind următoarele: «Conform propriilor lor proiecţii epidemiologice, făcute de însăşi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO) şi Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), doar directivele referitoare la vitamine şi minerale vor fi avut ca rezultat, la momentul implementării sale în 31 decembrie 2009, un minimim de 3 Miliarde de morţi, cu M mare de la... MALEFIC. Dintre aceştia, 1 miliard de oameni vor muri pur şi simplu de inaniţie. Aceşti oameni care vor muri prin infometare, nu au avut succes, economiceşte vorbind, din punctul de vedere al marilor corporaţii mondiale. Celelalte 2 miliarde vor muri de malnutriţie, adică din pricina hranei proaste! Cine va supravieţui? Probabil acei oameni care sunt suficient de bogaţi şi de puternici, încât să-şi permită deţinerea propriilor dispozitive de hrană sănătoasă şi nutritivă. Deci, avem nevoie de ajutorul vostru, pentru că liderii Statelor Unite vor să facă, ceea ce literalmente se numeşte, DEPOPULAREA PLANETEI. Naţiunile Unite (ONU) au emis zeci de documente publice prin care fac apel la acţiunea de reducere a popăulaţiei cu 80%. În fapt, la Conferinţa Mondială a Femeilor de la Beijing din 1997, Şeful Programului de hrană al ONU a afirmat următoarele: „Vom folosi hrana ca armă împotriva oamenilor”345».

Un alt compus chimic, utilizat ca instrument menit să ţină omenirea într-un climat de confuzie este fluorura de sodiu, prezentă în compoziţia pastei de dinţi şi în rezervele de apă, la care se adaugă multe alte substanţe chimice şi chiar toxice din alimente (de genul mult prea controversatelor E-uri), ingrediente menite să scadă gradul de conştiinţă a individului uman. Această fluorură de sodiu, folosită ca ingredient în produsele dentare şi introdusă şi în rezervele de apă, nu e nimic altceva decât un gunoi toxic, un produs rezultat din aluminiu care, conform studiilor făcute de adevăraţii cercetători în domeniu, nu are absolut niciun beneficiu sănătos sau biologic şi nu are vreun efect care să prevină deteriorarea dinţilor. În realitate, fluorura de sodiu cauzează fluoroza dentală, îngălbenirea dinţilor şi deteriorarea smalţului. Este bine cunoscut faptul că flourura are consecinţe dezastroase pentru sănătatea individului uman, cum ar fi cancerul osos, deformări ale articulaţiilor, slabirea oaselor, nivele joase de extrogen şi testosteron. Mai mult, acest produs toxic inhibă funcţiile creierului şi încurajează docilitatea, transformând oamenii în indivizi supuşi, obedienţi şi indiferenţi faţă de tot ceea ce-i înconjoară. Experimental s-a constatat că,

345 Dr. Rima E. Laibow, National Association of Nutrition Professionals (NANP), NANP 2005 Conference, fragment preluat integral în “Esoteric Agenda”, http://www.youtube.com/ watch?v=tKivPmYD-NU (minutul 0: 37:30 până la minutul 0:39:10 inclusiv)

546

persoanele aflate sub influenţa acestei substanţe, reacţionează cu o indiferenţă izbitoare faţă de evenimente de natură şocantă. Fluorura de sodiu a fost pentru prima dată folosită de ruşi, în timpul experimentelor axate pe manipularea mentală a prizonierilor din gulaguri, iar apoi de către nazişti în lagărele de exterminare. În urma acestor experimente, s-a putut observa clar că, prizonierii care beau apă cu fluorură, erau mult mai docili şi mai uşor de controlat decât ceilalţi prizonieri care nu consumau ˝apă îmbunătăţită˝ cu acest ingredient toxic. Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, poate nu tocmai întâmplător, componentele fluorurii sunt ingrediente active în compoziţia majorităţii medicamentelor antidepresive, precum Prozac, demonstrându-şi clar abilitatea de a reduce motivaţia şi agresivitatea pacienţilor care le utilizează. Pentru a înţelege mai bine aşa-numitele ˝beneficii˝ ale fluorurii, este suficientă consultarea ingredientelor înscrise pe ambalajul unui pachet de orice marcă de otravă împotriva şobolanilor şi vom putea constata că unul din elementele ce intră în compoziţia acestei substanţe ucigaşe, dacă nu chiar singurul, este fluorura de sodiu!!! Pe măsură ce guvernele statelor aflate sub controlul Noii Ordini Mondiale realizează că oamenii se trezesc, măresc doza de fluorură din rezervele de apă şi din pasta de dinţi, invocând sănătatea dentară ca motiv.

Populaţia României, stat mic lipsit de orice protecţie externă, aflată în plan intern de două decenii sub amprenta unui dezinteres cvasi-total al tuturor forţelor politice care s-au perindat la putere începând cu momentul “decembrie 1989”, s-a dovedit a fi fost extrem de vulnerabilă şi total nepregătită în faţa ameninţării implementării Codexului Alimentar, fiind de altfel una din primele “populaţii cobai” pe care au fost testate substanţele toxice, promovate de acest instrument de depopulare planetară. Astfel, într-una din puţinele momente de sinceritate şi obiectivitate privind tratarea subiectelor de interes naţional de către mass-media din România, am aflat cu stupoare că, sub comanda Codexului Alimentar, România a testat pe scară largă la nivel naţional, în premieră mondială începând cu anul 2007, substanţa activă „INITIUM”, un fungicid toxic folosit în cultura viţei de vie, a roşiilor, a cartofilor, a cepei, a strugurilor, precum şi a altor legume şi fructe din ţara noastră. În anul 2010, deci la 3 ani distanţă de la experimentarea acestei substanţe active extrem de periculoase, televiziunea naţională TVR1, ne face cunoscut faptul că: «Această substanţă – INITIUM – este testată în premieră mondială în România, încă din 2007 de către institutele de crecetări de la Vidra, Braşov şi Valea Călugăreasă... că este vorba de o substanţă care se elimină foarte greu din organism şi care ar putea, după concluziile unor specialişti în domeniu, să favorizeze cancerul de colon şi alte boli grave sau chiar incurabile....unele ţări din America de Sud au refuzat să experimenteze această substanţă activă în culturile lor346».

346 “Primul test criminal făcut de Codex Alimentarius în România”, preluare de la TVR1 din 2010, disponibilă la adresa http://www.youtube.com/watch?v=1sNi8DFO1NU&NR=1

547

Tot prin intermediul postului naţional de televiziune TVR1, am putut afla, în cadrul unui jurnal de seară prezentat în anul 2010 cu titlul „Controversa INITIUM – Noul fungicid a fost avizat în România, în premieră mondială pe baza testelor toxicologice din Germania” că: «Potrivit unui cercetător din comisia inter-ministerială de avizare, legislaţia europeană interzice repetarea testelor din laboratoarele acreditate, pentru a nu încălca drepturile animalelor cobai. România este prima ţară din lume care a acceptat folosirea pe scară largă a acestei substanţe. Fungicidul cu care se vor stropi cartofii, legumele şi strugurii, nu este încă pe lista produselor acceptate de Uniunea Europeană347».

Cu toate acestea, Uniunea Europeană pare a fi îmbrăţişat directivele Codexului Alimentrar, una din dovezi constând în adoptarea şi impunerea la nivelul tuturor statelor membre UE a «Directivei 2004/2/EC pentru produsele tradiţionale ale medicinei naturiste (DPTMN), directiva care are ca scop refuzul accesului către marea majoritate a produselor medicinei naturiste începând cu 1 aprilie 2011348».

Contrar dublei sale misiuni anunţate de către această organizaţie care există şi acţionează la nivel global de peste 50 de ani, misiune care ar consta simultan în protejarea securităţii alimentare şi respectiv în promovarea comerţului cu produse alimentare la nivel mondial, Comisia Codexului Alimentar (CCA) a fost creată, în esenţă, în scopul de a reglementa, şi deci de a controla, toate aspectele care ţin de maniera în care hrana şi suplimentele alimentare sunt fabricate şi vândute consumatorului, adică tuturor indivizilor umani de pe planetă. Or, acest lucru ar fi trebuit să se fi realizat prin adoptarea pe bază voluntară a unor norme şi orientări care definesc alimentele şi regulile de comercializare ale acestora la nivel mondial.

Prima etapă şi cea mai importantă care trebuie parcursă pentru a înţelege Codexul Alimetar şi pericolul care acompaniază implementarea lui la nivelul fiecărui stat naţiune, este de a-l studia cu foarte mare atenţie şi de a realiza că acest instrument de depopulare planetară, frumos prezentat de altfel, dar extrem de nociv în esenţa conţinutului său, nu are absolut nimic în comun cu “protecţia consumatorilor” la nivel planetar. Din contră, acest Codex Alimentar este o creatură monstruoasă a marilor industrii farmaceutice şi, prin urmare a marilor guverne ce alcătuiesc în secret Noua Ordine Mondială, iar prezentarea aşa-numitelor beneficii ale Codexului nu reprezintă decât o falsă propagandă menită să determine popoarele lumii să cedeze cu uşurinţă în faţa implementării acestui instrument ascuns, care vizează în esenţă reducerea populaţiei planetare de la 6 miliarde la 500 de milioane de oameni, ceea ce reprezintă o depopulare planetară de 93%.

347 „Controvessa INITIUM – Noul fungicid a fost avizat în România, în premieră mondială pe bada testelor toxicologice din Germania”, http://www.youtube.com/watch?v=Yqlh23o5vGw&feature=watch_response, jurnal TVR1 prezentat în anul 2010 348 "Stop the Traditional Herbal Medicinal Products Directive", Heidi Stevenson, 12 octombrie 2010, petiţie tradusă în limba romănă sub titlul „Opriţi directiva pentru produsele tradiţionale ale medicinei naturiste” şi disponibilă la adresa http://gaia-health.com/articles301/000315-romanian.shtml

548

FENOMENUL FAST FOOD

Marian-Cristian RAICU Student Anul IV, Universitatea “Politehnica” Bucuresti

Marianraicu87@yahoo.com

Rezumat

Articolul îşi propune să aducă în lumină problematica preparării şi modului de servire a mâncării în ultimii 50 ani de după al Doilea Război Mondial.

În final, articolul urmăreşte care sunt problemele cu care se confruntă omul în privinţa servirii şi preparării hranei. Industrializarea masivă şi educaţia culinară a populaţiei în ultimii 50 ani nu a făcut decât ca acesta să schimbe în rău situaţia, aducând în prim-plan modificări genetice asupra organismului uman şi consecinţe nefaste privind sănătatea acestuia.

Abstract

Article aims to bring to light issues of food preparation and serving way in the last 50 years after World War II.

Finally Article aims are the problems faced man about food preparation and serving. Massive industrialization and population education in culinary past 50 years than it did to change the bad situation, bringing to the forefront of genetic modification on the human body and therefore not very good for health.

Key-words: Structural founds, evaluation, projrct items, project

* * *

Fenomenul Fast Food ia amploare încă din anii 70' în Statele Unite ale Americii, când se punea problema reducerii timpilor de prepare a gustărilor şi a mancărurilor. Pentru a intensifica acest fenomen, mai marii producători de fast food vin cu o soluţie care să se alinieaze cu viteza de muncă a populaţiei. Astfel, acest fenomen cauzează naşterea unei noi generaţii – „Generaţia Fast Food”. În decursul a mai multor generatii, tot mai mulţi adepţi se aliniază în rândul acestor oameni care s-au desprins de partea tradiţională a alimentaţiei, căutând să compenseze acest lucru cu servirea unor „preparte la minut”. Apar tot mai multe restaurante şi vânzători ambulanţi care oferă spre consum diferite preparate cum ar fi: Hot Dog Pizza sau hamburger. Un studiu britanic recent efectuat afirma ca lanţurile de restaurante ce servesc meniuri rapide adaugă cantităţi masive de sare în meniurile destinate micuţilor de până la patru ori mai mari decât doza zilnică recomandată.[1] Cercetările arată că un consum ridicat de sare poate duce, peste ani, la creşterea tensiunii arteriale, la apariţia accidentelor vasculare cerebrale, a infarctului sau chiar a morţii subite.

549

Din ce în ce tot mai mulţi părinţi îşi scot micuţii în oraş, incluzând în program şi o oprire la câte un fast food, din dorinţa de a-şi scuti preţiosul timp pe care mămicile îl acordau înainte gătitului.

Aceste două aspecte confirmă îndreptarea unei generaţii spre o latură comodă în ceea ce priveşte modul de hrănire, având însă cosecinţe grave.

Ca definiţie, Fast food este termenul care se referă la mâncarea preparată rapid şi care este servită în restaurantele de specialitate. În anul 2008, un studiu al cercetătorilor de la Universitatea McMaster din Canada arăta că alimentaţia de tip fast-food, bogată în grăsimi, sare şi carne, este responsabilă pentru o treime dintre infarctele înregistrate la nivel mondial. Acest termen mai este asociat, ca o completare în mod, cu adverbul „fast”, reprezentativ activităţilor umane de zi cu zi.

Trăim în secolul vitezei la toate categoriile ce ţin de organismul nostru fără a mai da importanţă sănătăţii lui şi a bunei defăşurări a metabolismului. Nu mai avem timp să facem cumpărături, nu mai avem timp să ne gătim hrana tradiţional, ne pierdem timpul cu încercări doar de a afla acele „arome” ale mancărurilor sănătoase. Într-un alt mod, fast food se mai traduce şi prin afirmaţiile următoare: „Mănânc pentru ca am nevoie”, „Ce contează?!... mănânc ce-o fi... dar repede!” Începuturi: La început, omul se descurca mai în toate domeniile să supravieţuiască într-o lume a capitalismului, mai mult sau mai puţin sălbatic. Imediat după apariţia automobilului, mecanizarea şi apoi automatizarea au fost fenomene ce căpătau o amploare tot mai mare. În viziunea omului din acea perioadă (1936-1950), maşina era percepută ca o „chestie de tablă cu patru roţi şi un volan”, fapt ce a schimbat faţa lumii în numai câteva decenii. Oraşele au început să se „deterioreze” în mod obscen, generând apariţia suburbiilor şi a dependenţelor sale: strip malls, benzinarii şi, evident, restaurantele de tip fast food (mai ales după anii ΄70). Treptat, orăşeanul renunţa la vechile „obicee” de-a se mai duce la târg sau piaţă, pentru a se afunda tot mai mult în acest fenomen.

La ora actuala mai mult de 85% din populaţia globului consumă miliarde de tone pe an mâncare fast food, iar tendinţa este tot mai mult în creştere, chiar şi în mediile unde produsele agricole stăteau la baza mâncărurilor sănătoase din mediu rural. În ultimi 5 ani, patronii care au lanţuri de magazine în zonele rurale şi a oraşelor noi şi-au diversificat afacerea, prin adăugarea serviciilor de tip Fast Food, nu tocmai în condiţiile de igienă cerute.

Fast-food… junk-food

Oriunde ne uităm, putem da cu ochii de câte un fast food sau de vreun chioşc cu mâncare. Iar dacă nu-l vedem, cu siguranţă ştim unul aproape de casă sau de birou, care să ne ajute să ieşim din impas când ne gandim: Ce să mâncăm?

550

În ultima vreme parcă suntem din ce în ce mai sufocaţi de fast-food-uri. Sunt peste tot!... în hipermarketuri, în centrele comerciale, pe stradă, chiar şi în benzinării. Suntem, de asemenea, îndemnaţi să mâncăm cât mai des la fast food: reclamele radio sau tv, dar şi modurile atractive de atragere a consumatorilor sunt câteva din elementele care au făcut fast-food-ul un element cvasiconstant în viaţa noastră. De-a lungul timpului, au apărut foarte multe zvonuri despre alimentele dar şi despre restaurantele care le comercializează. Nu de puţine ori astfel de zvonuri au redus vânzările şi i-au făcut pe producători sa fie mult mai atenţi la conţinutul produselor. Totuşi, fast food rămâne una din principalele tipuri de alimentaţie inclusă în termenul generic de junk-food. Un astfel de termen descrie de obicei alimentele foarte bogate în calorii, dar sărace în valori nutritive. Definiţia şi alimentele care se încadrează în această categorie variază foarte mult, în funcţie de tipul de specialist întrebat: nutriţionist, pediatru, medic de familie.

Mulţi consideră chiar şi pizza c-ar face parte din categoria junk food. Apartenenţa ei la această categorie este însă contestată, deoarece ea poate conţine brânză, roşii, carne, care au reale rezerve nutritive. Dacă blatul este făcut din făină integrală şi are toppinguri vegetale, nu mai există motive ca ea să fie încadrată în alimentele nesănătoase. Uneori, junk food sunt considerate şi unele cereale, care au un conţinut exagerat de ridicat de zahăr şi carbohidraţi. În aceste cazuri, beneficiile aduse organismului prin conţinutul în fibre sunt depăşite de riscurile asociate procentului ridicat de glucide.

Una din cele mai importante probleme asociate produselor de tip fast food este aceea că nu aduc organismului principii nutritive, că sunt foarte bogate în sare şi grăsimi. Această combinaţie este una de coşmar pentru medici, iar rezultatele ei devin vizibile în scurt timp: modificări ale aspectului, supraponderabilitate, accelerarea unor procese metabolice, dezvoltarea rezistenţei la insulină, favorizarea apariţiei unor afecţiuni cronice: dislipidemii, diabet. Consumarea lor nu induce o stare de saţietate, chiar dacă din punct de vedere nutritiv caloriile furnizate organismului sunt suficiente. Ca urmare, tendinţa este de a consuma cât mai mult, ceea ce duce în timp la supraalimentare. Pericolul apariţiei supraponderabillităţii şi al obezităţii este, în astfel de situaţii, chiar mai ridicat.

Un alt inconvenient este acela că alimentele fast food pot înlocui alte produse, mult mai hrănitoare şi mai sănătoase. Sucurile carbogazoase ajung să înlocuiasca astfel lactatele, sucurile naturale, ceaiurile. Fructele proaspete sunt înlocuite cu mici gustări rapide, iar majoritatea legumelor incluse în meniuri sunt cartofii prăjiţi şi salata verde. Alimentele fast food s-au modificat foarte mult de-a lungul timpului, însă adevărul despre acestea este încă discutabil. Cât sunt ele de periculoase pentru sănătate, de fapt? Sunt riscurile atât de mari, sau motivele de îngrijorare nu ar trebui să ne preocupe atât de mult? Specialiştii au considerat necesar ca aceste date să fie lamurite, iar consumatorii să ştie cât mai bine ce

551

cumpără şi să poată decide, în cunoştinţă de cauză, dacă produsul respectiv este bun sau nu349. Conţinutul în calorii. Cele mai populare gustări rapide sunt chipsurile, gogoşile, acadelele, batoanele de ciocolată, prăjiturelele. Sunt ambalate direct de către producător, le putem consuma rapid din mers, sau la birou, şi în plus, sunt delicioase. Chiar dacă sunt catalogate drept „gustări”, nu trebuie să subestimăm contribuţia lor la aportul zilnic de calorii. Deşi par mici, ele pot aduce foarte mult organismului, şi nu întotdeauna ce are nevoie. Consumul regulat de gustări şi alimente fast food se pare că poate creşte semnificativ indicele de masă corporală.

Un meniu clasic consumat la un restaurant fast food, fiind alcătuit dintr-un hamburger, cartofi prăjiţi şi o băutură răcoritoare poate aduce peste 1.500 de calorii per porţie, în condiţiile în care necesarul zilnic, total, este în jur de 2.000 de calorii (necesar calculat pentru un adult tânăr, sănătos, cu activitate fizică moderată). Specialiştii apreciază că, de-a lungul timpului (perioada analizată fiind 1977-1996), contribuţia snacks-urilor la aportul caloric, în special al copiilor cu vârsta între 2-5 ani, a crescut cu peste 30%. Acesta pare a fi şi procentul adolescenţilor care consumă zilnic mâncare fast food. Dieta acestora este foarte sever modificată, deoarece majoritatea caloriilor provin din băuturi carbogazoase, din produse prăjite, din glucide, în timp ce lactatele, fructele şi legumele proaspete sunt aproape complet îndepărtate din alimentaţie. Alimentele fast food şi riscul supraalimentarii. Mâncarea la fast food pare foarte diversificată: pui, cotlete, hamburgeri, sandwichuri dintre cele mai variate, sosuri, cartofi prajiţi, salate, fasole, varia deserturi, îngheţată, sucuri… iar enumerarea poate continua. Chiar şi în astfel de situaţii, indiferent de opţiuni, şi indiferent de modul în care sunt combinate, alegerea mâncării de fast food se menţine nesănătoasă.

Cei mai afectaţi pe termen lung sunt consumatorii fideli, cei care mănâncă zilnic la fast food. Alarmaţi de faptul că din ce în ce mai mulţi copii preferă o astfel de alimentaţie, dar şi de faptul că aceasta este consumată în cantităţi ridicate, specialiştii au investigat problema şi au ajuns la concluzia că, de fapt, există ceva tipic alimentelor fast food care determină acest consum exagerat. În cadrul studiului care a relevat această observaţie au fost incluşi adolescenţi cu vârstele cuprinse între 13 şi 17 ani, cărora li s-a oferit mâncare fast food, la trei mese. Aceasta a inclus bucăţi prăjite de pui, cartofi prajiti şi o băutură carbogazoasă.

La prima masă, mâncarea a fost servită în cantitate mare, o singură dată. La a doua masă, cantitatea a fost mai mică, iar la a treia masa s-a servit iar o cantitate mare de mâncare, dar în porţii mai mici, la intervale de 15 minute. Concluzia a fost că, indiferent de cât de multă mâncare a fost servită, adolescenţii tot nu se puteau sătura, în ciuda faptului că foarte multe din caloriile zilnice proveneau din astfel de alimente.

349 www.sfatulmedicului.ro/Alimentatia-sanatoasa/adevarul-despre-alimentele-fas-food_5501/

552

Specialiştii au sugerat că există anumiţi factori care stimulează această supraalimentare, principalii incriminaţi fiind:

- Conţinutul redus în fibre; - Gustul bun; - Existenţa unui număr ridicat de calorii în alimente de dimensiuni mici; - Conţinutul ridicat în grăsimi; - Conţinutul ridicat în glucide, mai ales sub formă lichidă.

Un alt studiu publicat în 2006 a demonstrat ca pericolele fast food-urilor sunt reale. Studiile au fost făcute pe animale de laborator, care au primit o alimentaţie potrivită lor, dar care avea un conţinut caloric identic cu cel al produselor din meniurile restaurantelor fast food. Rezultatele au indicat faptul că animalele cu un astfel de regim hipercaloric au dezvoltat obezitate abdominală, spre deosebire de loturile care nu au primit un regim bogat în grăsimi nesaturate. Lotul cu alimentaţie hipercalorică a fost testat şi s-a demonstrat şi faptul că în aceste cazuri au apărut semne de rezistenţă la insulina, un indicator precoce al diabetului zaharat.

Se pare însă că pericolele asociate acestor produse nu se limiteaza doar la un aport exagerat de grăsimi nesaturate, de glucide, calorii, ci şi la intoxicaţia alimentară. În cazul în care produsele nu sunt procesate corespunzător, dacă nu sunt prăjite mai mult şi sunt servite insuficient preparate termic, în graba cu care sunt făcute, există posibilitatea reală de contaminare a lor cu diverse bacterii. Acest risc există şi dacă astfel de produse sunt depozitate în locuri insalubre sau sunt ţinute prea mult timp la temperaturi neadecvate. E. coli şi Salmonella sunt printre cele mai frecvent bacterii incriminate în astfel de toxiinfecţii alimentare. Gastroenteritele care apar secundar consumării unor alimente contaminate nu reprezintă doar probleme de sănătate strict teoretice cu care se pot confrunta consumatorii, ci reprezintă cazuri concrete. Alimentele junk food şi influenţa mass media. În prezent, majoritatea reclamelor la produse alimentare, mai ales cele care au public ţintă copiii, promovează produse hipercalorice, bogate în sare şi zahăr şi reduse în fibre şi vitamine. Reclamele îşi fac datoria, iar copiii sunt încurajaţi să le ceară părinţilor, care în final, le cumpară.

Specialiştii britanici au realizat un studiu în care au inclus copii cu vârstele între 9-11 ani. Acestora le-au fost prezentate reclame la alimente şi la jucării şi apoi le-a fost oferită mâncare. S-a observat că după urmărirea reclamelor la alimente, copii au mâncat mai mult decât după ce au urmărit reclamele la jucării. Copiii obezi care au fost încadrati în studiu şi-au crescut cel mai mult aportul alimentar după urmărirea reclamelor (134%), comparativ cu copiii supraponderali (101%) şi copiii normoponderali (84%).350

350

www.sfatulmedicului.ro/Alimentatia-sanatoasa/adevarul-despre-alimentele-fas-food_5501/

553

Combaterea fenomenului FAST FOOD

În contextul actual, acest efort este foarte dificil, deoarece educaţia culinară din ultimii 30 de ani care s-a transimis de la „tată la fiu” s-a îndreptat spre obiceiuri complex-negative şi care pare să nu mai aibă cale de întoarecere. Mă refer la alegerile pe care ei le-au facut, prin a renunţa la hrana tradiţională şi sănătoasă, şi au ales mâncărurile de tip fast food. Studiile arată că acest aspect tinde să nu dispară, ba din contră ci să capete noi forme prin căutarea de noi metode de creştere a consumului de la vârste fragede până la vârstele mari, fără a ţine cont de sănătatea fiecăruia. Ca răspuns împotriva acestui lucru apar de mai bine de 10 ani încoace, ONG-uri care duc o luptă crâncenă cu marii giganţi fast food. Autorităţile publice au început să reducă acest fenomen prin introducerea de taxe şi legi cu scopul de reducere a consumului în rândul tinerilor şi în general al populaţiei. La nivel european s-au introdus o serie de măsuri care să combată acest fenomen. Legislaţia este aplicată în special în instituţiile publice de educaţie la toate nivelurile.

Legea 123/2008 pentru o alimentaţie sănătoasă în unităţile de învăţământ preunirsitar

Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege. Articolul 1. În sensul prezentei legi, prin alimentaţie sănătoasă se înţelege acel

mod de alimentaţie dovedit ştiinţific a fi optim creşterii, dezvoltării şi menţinerii stării de sănătate a copiilor şi adolescenţilor în colectivităţi.

Articolul 2. În cuprinsul dispoziţiilor prezentei legi, sub denumirea de aliment nerecomandat preşcolarilor şi şcolarilor se înţelege un aliment cu un aport substanţial de compuşi cu efect dăunator sănătăţii, ca grăsimi, sare, zahăr, îndulcitori, aditivi alimentari, în detrimentul compuşilor cu efect benefic, cum ar fi fibrele, vitaminele, mineralele.

Articolul 3. În sensul prezentei legi, prin colectivităţi se înţeleg toate unităţile de învăţământ preuniversitar de stat şi particulare, inclusiv centrele de vacanţă, unităţi ce asigură servicii similare, creşele şi unităţile destinate găzduirii elevilor după terminarea programului scolar.

Articolul 4. Unităţile care asigură prepararea şi distribuirea alimentelor către colectivităţile prevazute la Articolul 3, sunt obligate să respecte prevederile prezentei legi.351

Fast FOOD în cifre

Doctorii din ziua de azi au puţine cunoştinţe în nutriţie şi, care mai de care, încearcă să „vândă” informaţii – din păcate se dovedesc a fi proaste - pacientului, fără a pune în discuţie că răul cel mai mare vine de la mâncarea pe care o

351

www.consitutiaromaniaei.ro

554

consumă acesta la preţul de 5 lei, mâncarea de tip fast food. „Industria” bolilor de nutriţie e în continuă creştere, iar sănătatea fiecăruia dintre noi se învârte în jurul unor pastile. În ultimii 10 ani, organismul uman a început să-şi modifice ciclul de dezvoltare, astfel că la ora actuală vedem cazuri când organismul unei fete - din punct de vedere fizic - îşi începe activitatea sexuală înainte de pubertate sau - din punct de vedere psihologic - apar tulburări mentale care îngreunează dezvoltarea psiho-socială a individului.

Bolile de inimă şi cancerul de colon sunt principalele cauze ale mortalităţii în SUA. În SUA sunt cele mai mari companii de fast-food din lume, dar şi cei mai „mari” oameni de pe planetă, iar acest continent deţine „titlul” de cea mai grasă naţiune din lume. În prezent, peste 100 de milioane de americani sunt peste greutatea normală sau obezi, ceea ce înseamnă mai mult de peste 60% dintre adulţi. Obezitatea este precedată şi de fumat, factor cauzator de moarte sigură, peste 400.000 de decese pe an. Cine este vinovat de acest lucru? Astfel, ne putem simţi responsabili la fiecare masă tip Fast Food servită, fără a pune în calcul responsabilitatea marilor companii. Efectul „Super Size Me” este des întâlnit la marii gurmanzi de fast food; acesta apare în maxim 30 de zile unde fiecare individ se îngraşă cu aproximativ 15 kilograme, iar sistemul digestiv al fiecăruia începe să funcţioneze prost. Urmările reale a acestui efect sunt:

- dublarea riscului de îmbolnăvire coronariană care cauzează apariţia insuficienţei cardiace;

- obosirea tot mai repetată a organismului; - dispariţia vietii sexuale. Se pune un accent tot mai mare pe reducera acestui fenomen în pofida

sănătăţii consumatorului, dar acest lucru este unul dificil, deoarece e greu sa mai schimbi o dietă nesănătoasă impusă fără nici o responsabilitate de marile companii fast-food.

Într-un sondaj organizat de catre Slow Food, aflăm că mai mult de 70% din americani spun că mâncarea fast food este una nutritivă şi că te poţi sătura pentru o vreme, aşa ca merită toţi banii. Fără ca aceştia să-şi pună problema privind cauza bolilor de inimă, sânge sau ficat. Un stil de viaţă sănătos şi o dietă bună este reţeta unei vieţi sănătoase, dar pentru acest lucru trebuie să schimbăm această atitudine faţă de generaţiile viitoare punând accent pe o educaţie culinară şi nutriţională eficientă încă de la vârste mici. Acum suntem puşi să alegem între a mai „băga”, noi, consumatorii, peste 800 milione de dolari anual în buzunarul acestor companii sau să renunţăm la acest joc şi să investim 10 dolari în sănătatea noastră? Dacă această paradigmă se va schimba, depinde numai de noi!... nu rămâne decât să mai spun: Cine credeţi că se „duce” primul, noi sau ei?

555

IMPACTUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ASUPRA CULTURII VIŢEI DE VIE

Livia MIRESCU

Doctorand, Academia de Studii Economice din Bucuresti, Facultatea de Economie Agroalimentara şi a Mediului,

livia_mir@yahoo.com

Rezumat

Schimbările climatice reprezintă una dintre provocările majore ale secolului nostru – un domeniu complex în care trebuie să ne îmbunătăţim cunoaşterea şi înţelegerea, pentru a lua măsuri imediate şi corecte în vederea abordării eficiente, din punct de vedere al provocărilor din domeniul schimbărilor climatice, respectând principiul precauţiei (Strategia Naţională a României privind schimbările climatice). În această lucrare am abordat principalele probleme cu care se confruntă viticultura şi posibile măsuri de atenuare a efectelor negative.

Cuvinte-cheie: Viticultură, Schimbări climatice, Agricultură, Siguranţă alimentară

Abstract

Climate change is one of the major challenges of our century - a complex area which should improve our knowledge and understanding to take immediate action to effectively address and correct, in terms of the challenges of climate change, respecting the precautionary principle (Romanian National Strategy on Climate Change). In this paper I address the main problems facing viticulture and possible measures to mitigate negative effects.

Key-words: Viticulture, Climate Changes, Agriculture, Food safety

*

* *

Introducere

Schimbările climatice - şi impactul lor asupra modului în care producem şi consumăm - se află din ce în ce mai mult în centrul politicii de dezvoltare durabilă. Ele se află, prin urmare, în centrul dezvoltării regionale, reprezentând o provocare fără precedent, dar şi o oportunitate pentru regiunile europene în ceea ce priveşte capacitatea lor de a inova şi a crea noi locuri de muncă (EC, 2008b).

Pe parcursul secolului trecut, temperatura medie a Europei a crescut cu 0,95°C care a însemnat o încălzire mai accelerată, decât media globală a Terrei, care a fost 0,7°C (EEA352, 2004). Condiţiile climatice au devenit mult mai variabile. Temperaturile au devenit mult „mai” extreme şi potopurile mult mai dese. Pierderile economice cauzate de dezastrele legate de vreme au crescut substanţial în ultimele decenii (EEA, 2004).

352 European Environment Agency, 2004.

556

Schimbările climatice, de fapt, reprezintă o dublă provocare: cum s-ar putea diminua emisia gazelor care sunt responsabile pentru încălzirea globală şi cum se poate adapta la schimbările climatice prezente şi viitoare (EC, 2007b).

Grupul Interguvernamental de Experţi privind Evoluţia Climei - GIEC (Intergovernmental Panel on Climate Change - IPCC)353 în Cel de-al Patrulea Raport de Evaluare (2007) a prezentat cadrul schematic al factorilor antropogeni responsabili pentru formarea schimbărilor climatice, efectele şi răspunsurile la schimbările climatice şi legăturile dintre acestea. Această schemă reprezintă, de fapt, un cadru pentru cercetările legate de schimbările climatice. Legăturile de pe schemă (în sensul acelor de ceasornic) furnizează informaţii privind estimarea schimbărilor climatice şi a efectelor derivate. În sensul invers se estimează acele căi de dezvoltare posibile şi constrângeri globale privind emisiile care ar reduce riscul efectelor viitoare, pe care societatea ar dori să le evite (IPCC, 2007).

Figura 1: Schema cadru reprezentând factorii antropici, efectele şi răspunsurile la

schimbările climatice şi legăturile dintre acestea (Sursă: IPCC, 2007: 26)

Având în vedere dependenţa sa de condiţiile climatice, agricultura rămâne,

fără îndoaială, cel mai vulnerabil sector al economiei faţă de schimbările climatice. Instabilitatea climei este una din cauzele principale ale recoltelor

353 GIEC a fost înfiinţat în 1988 de către ONU şi cuprinde mii de cercetători din întreaga lume. Sarcina lor este de a evalua cercetările şi cunoştinţele existente privind schimbările climatice şi efectele acestora, şi a întocmi rapoarte comprehensive în mod regular. Întocmirea unui raport ţine mai mulţi ani. Cel mai recent dintre rapoartele este Cel de al 4-lea Raport de Evaluare din 2007.

557

instabile, reprezentând un risc inerent pentru agricultura ţării. Mai mult decât atât, starea dezastruoasă din prezent a agriculturii este determinată şi de o serie de schimbări macroeconomice şi structurale. Printre aceşti factori, cei mai importanţi sunt: creşterea cotei agriculturii de subzistenţă faţă de agricultura comercială, un sistem ineficient de subvenţionare agricolă, lipsa de mijloace investiţionale, fragmentarea excesivă a pământurilor agricole şi sistemul de irigare distrus.

Aşa cum arată cercetările recente în domeniul schimbărilor climatice, aceste fenomene sunt în mare măsură asociate cu încălzirea globală. În Romania, temperaturile extreme au afectat, în primul rând, mediul rural, unde majoritatea locuitorilor practică agricultura puţin productivă şi depind aproape în întregime de condiţiile climatice.

Agricultura de subzistenţă combinată cu un acces limitat la pieţe nu reprezintă un model productiv pentru viitorul de perspectivă în societatea modernă, integrată în context european. În plus, anume efectele schimbărilor climatice fac agricultura de subzistenţă tot mai puţin fezabilă.

Cel mai mare impact al schimbărilor climatice asupra agriculturii va veni prin intermediul apei. Schimbările climatice pot genera o scădere în disponibilitatea de apă anuală în multe părţi ale Europei ca urmare a reducerii cantităţii de precipitaţii pe perioada verii - în principal în zonele de sud şi în unele părţi din Europa Centrală. În Europa de Vest şi Zonele atlantice, verile sunt susceptibile de-a fi uscate şi mai calde, cu resurse de apă reduse pe parcursul acestui sezon. Multe ţări ale UE, în special în statele sudice, au practicat irigarea de sute de ani - aceasta fiind parte din tradiţia agricolă, dar acest sector va avea nevoie de revizuiri ale tehnicii de irigare, în lumina schimbărilor climatice. Pentru mai multe regiuni poate fi necesară creşterea suprafeţei irigate pentru a se asigura o producţie continuă. Dar nu există nici o îndoială că agricultura trebuie să facă în continuare eforturi de-a îmbunătăţi eficienţa utilizării apei pentru a reduce pierderile, precum şi planurile de irigare care vor trebui să se bazeze pe o atentă planificare şi evaluare detaliată a impactului acestora354.

1. Viticultura în contextul schimbărilor climatice

Impactul schimbărilor climatice asupra culturii viţei de vie este o problemă de maximă importanţă pentru cercetătorii din diferite domenii. Aceste schimbări climatice preocupă în cel mai înalt grad specialiştii în viticultură, dat fiind faptul că podgoriile producătoare de vinuri de înaltă calitate sunt extrem de sensibile la orice modificare a condiţiilor pedoclimatice. O problemă importantă care trebuie luată în considerare este cea legată de posibilitatea adaptării oamenilor la schimbările climatice. În regiunile cu o puternică tradiţie a cultivării viţei de vie,

354 Fişă informativă: Climate change - the challenges for agriculture.

558

oamenii ar putea privi cu destulă reticenţă orice sugestie referitoare la înlocuirea soiurilor tradiţionale de viţă de vie sau la mutarea lor în zone mai potrivite din punct de vedere climatic.

Din cauza creşterii temperaturii globale se impune o serie de schimbări în privinta alegerii unor soiuri de viţă de vie rezistente la condiţii de secetă prelungită. De asemenea, asigurarea unor cantităţi suplimentare de apă pentru păstrarea umidităţii în sol este necesară. Introducerea unor tehnici speciale de management al solului trebuie avută în vedere în cazul în care tendinţele de încălzire constatate se vor menţine. Eventuala proliferare a unor boli şi dăunători ca urmare a menţinerii temperaturilor ridicate reprezintă o altă necunoscută care trebuie luată în considerare atunci când se aleg varietăţile de viţă de vie. Dat fiind faptul că încălzirea globală afectează desfăşurarea normală a fenofazelor viţei de vie, atât la nivel continental cât şi la nivel regional, este necesară o reevaluare a utilizării terenurilor în aceste zone pe baza unui studiu pedo-climatic detaliat, precum şi aplicarea unei strategii viticole viabile în faţa schimbărilor climatice viitoare.

Efectele creşterii valorilor temperaturilor asupra culturii viţei de vie au condus la devansarea momentului declanşării dezmuguritului şi înfloritului, precum şi scurtarea duratei acestor etape de dezvoltare vegetativă. Totodată, s-a constatat şi o tendinţă de maturare forţată a strugurilor, fapt ce are repercusiuni nedorite asupra producţiei cantitative şi calitative a viei. Maturarea strugurilor se declanşează brusc, neeşalonat pe soiuri, cu repercusiuni asupra procesului de creştere a boabelor la dimensiunile caracteristice fiecărui soi şi, implicit, cu reducerea randamentului în must, din cauza lipsei turgescenţei boabelor.

Pe fondul temperaturilor excesiv de ridicate, asociat cu seceta pedologică şi atmosferică prelungită, soiurile au manifestat tendinţa de a intra foarte timpuriu în pârgă (sfârşitul lunii iulie - începutul lunii august), fenomen cauzat de temperaturile foarte ridicate ale aerului şi mai ales de valorile extreme care depăşesc frecvent 30°C. Fenomenul se accentuează când intervine şi deficitul hidric.

Începerea forţată de coacere la soiurile roşii se manifestă prin colorarea boabelor înainte ca acestea să ajungă la mărimea tipică a soiului. Dacă în scurt timp deficitul hidric se reface, se încetineşte colorarea şi boabele îşi continuă creşterea. În caz contrar, strugurii se ofilesc, frunzele se usucă parţial sau total şi cad pe rând, producţia de struguri diminuându-se considerabil. Aparatul foliar prezintă arsuri severe cu aspect de uscăciune, ceea ce afectează major procesul de fotosinteză şi, implicit, acumularea substanţelor active ce favorizează maturarea strugurilor.

În ultimii ani, ne confruntăm cu o tendinţă de scădere a regimului de precipitaţii. De asemenea, se constată o repartiţie neuniformă a precipitaţiilor pe parcursul anului, cu intervale secetoase încadrate de perioade scurte cu ploi abundente şi, de multe ori, cu caracter torenţial. Deşi viţa de vie are o capacitate

559

mare de adaptare la condiţii extreme (exces sau lipsă de apă), în anii secetoşi, acestea deranjează planta şi principalele procese fiziologice.

Deficitul de apă are efecte severe, iar când este însoţit de temperaturi ridicate, provoacă închiderea stomatelor, reducerea suprafeţei foliare, ofilirea cârceilor şi a frunzelor şi chiar uscarea prematură, modificarea culorii frunzelor, încetinirea creşterii vegetative.

Concentraţiile înalte de CO2, în asociaţie cu temperaturile extrem de înalte în timpul perioadei de înflorire, pot conduce, de fapt, la un efect opus. De asemenea, deşi cresc productivitatea, concentraţiile înalte de CO2 rezultă într-o calitate mai joasă a culturilor.

Temperaturile înalte legate de un nivel jos de precipitaţii sporesc concentraţia zahărului în struguri, dar, în acelaşi timp, reduc productivitatea totală, rezultatul net fiind foarte puţin previzibil.

Posibile măsuri care ar trebui luate pentru a contracara efectele

schimbărilor climatice sunt355: • ameliorarea capacităţii de prognozare a vremii, protecţia fertilităţii solurilor, extinderea sistemelor de irigaţii, valorificarea eficientă a precipitaţiilor prin aplicarea de măsuri agrotehnice care să permită conservarea apei în sol în perioada de secetă; • valorificarea solurilor în conformitate cu potenţialul condiţiilor pedoclimatice caracteristice zonei; • limitarea utilizării tratamentelor chimice; • o nouă orientare în structura varietală, respectiv soiuri cu toleranţă ridicată faţă de temperaturile ridicate şi stresul hidric generat de lipsa apei; • adaptarea tehnologiilor de cultură la efectele schimbărilor climatice; • simularea fenoclimatică a apariţiei pagubelor în plantaţiile viticole sub acţiunea schimbărilor climatice, pentru a stabili cu precizie probabilitatea apariţiei pagubelor; • întrucât la tehnologia de plantare şi la întreţinerea viilor tinere în condiţii de stres termic şi hidric pot apărea peste 50% goluri, se impune irigarea.

Conform studiului întocmit de Metroeconomica (2004), estimarea valorii

economice a impactului schimbărilor climatice şi a beneficiului valoric global al strategiilor de adaptare trebuie să se realizeze după schema prezentată mai jos.

355 Fişă informativă: Climate change - the challenges for agriculture

560

Estimarea valorii economice a impactului schimbărilor

climatice

Estimarea beneficiului valoric global al strategiei de adaptare

Valoarea economică a impactului schimbării

climatice (unităţi valorice)

Beneficiul valoric global al strategiei de adaptare (unităţi valorice)

= =

Impactul estimat al schimbării climatice (unităţi fizice)

"Eficienţa" strategiei de adaptare în atenuarea expunerii receptorului (-ilor) la

riscurile schimbărilor climatice (unităţi fizice)

X X Valoarea economică pe unitate a impactului (unităţi valorice

per unitate fizică)

Valoarea economică pe unitate a impactului evitat (unităţi valorice per

unitate fizică)

Figura 2: Schema estimării economice a impactului schimbărilor climatice şi a beneficiului valoric global al strategiilor de adaptare (Sursă: Metroeconomica, 2004: 8-9)

Încălzirea globală ar putea avea o influenţă remarcabilă asupra

podgoriilor producătoare de vinuri de înaltă calitate aflate la limita cultivării viţei de vie. Pentru podgoriile nordice, această încălzire va fi una benefică, pe când pentru cele sudice aceasta va fi dezavantajoasă datorită climatului prea cald. (J. K. Kenny şi A. P. Harrison, 1992).

Bibliografie 1. AGO (2004): Economic Issues Relevant to Costing Climate Change Impacts, Commonwealth of Australia, Canberra, http://www.climatechange.gov.au/impacts/publications/pubs/costing.pdf

2. ANPM (2008a): Planul Naţional de Alocare privind Certificatele de Emisii de Gaze cu Efect de Seră pentru perioadele 2007 şi 2008 - 2012, Anexă, http://www.anpm.ro/Files/TEXT%20Anexe%20HG NAP ro-%20FINAL 20098183817246.pdf

3. ANPM (2008b): Raport Anual Privind Starea Mediului în România pe 2007, Capitolul 3 - Schimbări Climatice, 29-37, http://www.anpm.ro/starea mediului in romania-128

4. ANPM (2009): Raport Anual Privind Starea Mediului în România pe 2008, Capitolul 3 - Schimbări Climatice, 32 - 44, http://www.anpm.ro/Files/SCHIMBARI%20CLIMATICE 200910164615671.pdf

5. Ardelean, F., Colda, I. (2008): Cauzele schimbărilor climatice - un subiect controversat, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Instalaţii, A XV-a Conferinţă Confort, eficienţă, conservarea energiei şi protecţia mediului, 26-27 noiembrie 2008 http://instal.utcb.ro/conferinta 2010/conferinta 2008/articole/instalatii/conf nov 2008 Ardelean Colda 1.pdf

6. Climate change- the challenges for agriculture http://ec.europa.eu/agriculture/publi/fact/climate change/2008 en.pdf

561

7. EC (2007b): Carta Verde a UE - Adaptarea la schimbările climatice în Europa - posibilităţile de acţiune ale Uniunii Europene, Bruxelles, 29.6.2007, COM (2007) 354 final, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/ro/com/2007/com2007 0354ro01.doc

8. EC (2007c): Comission Staff Working document, supliment la Carta Verde a Comisiei Europene pentru adaptarea la schimbări climatice în Europa, Brussels. 9. EC (2008): Către un sistem partajat de informaţii referitoare la mediu (SPIM), Bruxelles, 1.2.2008, COM (2008), 46 final http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2008:0046:FIN:ro:PDF

10. EC (2008b): Politica regională, dezvoltarea durabilă şi schimbările climatice, Inforegio.Panorama, Nr. 25. 11. EC (2009b): Climate change - what is it all about ? An introduction for young people, http://ec.europa.eu/environment/pubs/pdf/climate change youth en.pdf

12. EC (2009c): EU action against climate Change, Leading global action to 2020 and beyond, http://ec.europa.eu/environment/climat/pdf/brochures/post 2012 en.pdf

13. EC (2009d): Adapting to climate change: Towards a European framework for action, White book, 2009, Brussels, 1.4.2009, COM (2009) 147 final, 2009, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2009:0147:FIN:EN:PDF

14. EC (2010c): International climate policy post-Copenhagen: Acting now to reinvigorate global action on climate change, 9.3.2010, COM (2010) 86 final, http://ec.europa.eu/environment/climat/pdf/com 2010 86.pdf

15. EC (2010d): Comission staff working document accompanying the International climate policy post-Copenhagen: Acting now to reinvigorate global action on climate change, 9.3.2010, COM (2010) 86final, SEC (2010) 261, http://ec.europa.eu/environment/climat/pdf/working doc 0310.pdf

16. European Environmental Agency (2004): Impacts of Europe's changing climate. An indicator based assessment, EEA, No. 2/2004, http://www.eea.europa.eu/publications/climate report 2 2004/impacts of europes changing climate.pdf

17. IPCC (2007): Climate change 2007: Synthesis Report, http://www.ipcc.ch/publications and data/ar4/syr/en/main.html

18. Kenny G. J. and Harrison P. A. (1992) - The effects of climate variability and change on grape suitability in Europe, Journal of Wine Research, 3, 163-183 19. Metroeconomica (2004): Costing the impacts of climate change in the UK: overview of guidelines, Technical Report, UKCIP, Oxford.

562

ECOSISTEMELE – INFRASTRUCTURA VITALĂ A CIVILIZAŢIEI UMANE

Francisc TOBĂ356 Consilier personal al Comisarului General, Garda Naţională de Mediu, MMP

Lector universitar, Universitatea “Spiru Haret”, Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene francisc. toba@yahoo.com

Rezumat

Evoluţia civilizaţiei umane s-a derulat printr-o constantă confruntare cu Natura iar la ora actuală ecosistemele au devenit zone de maximă vulnerabilitate a existenţei umane. Accidentul din Golful Mexic a demonstrat că o infrastructură critică din domeniul energiei poate fi soluţionată, în timp ce consecinţele asupra ecosistemelor terestre şi marine se estimează că se vor regăsi şi peste un deceniu.

Cuvinte-cheie: Ecosisteme, infrastructură critică, consecinţe

Abstract

The evolution of human civilisation was a constant confruntantion with the Nature and today the ecosystems has been zones with high degree of vulnerability for the human kind. The incident of the Mexic Gulf it is one good exemplu about how one critical infrastructure, from energy field, could be restored but the efects, during the time, concerning the terestrial and marine ecosystems will be present more like one decade.

Key-words: Ecosystems, critical infrastructure, effects

* * *

Recent, într-un articol semnat de Marius Comper357, este adusă în spaţiul public problema gestionării schimbărilor climatice prin apelul la geoinginerie, adică “modificarea directă, la scară largă, a mediului planetar, în scopul contracarării efectelor schimbărilor climatice provocate de om”. Această soluţie, iniţial considerată ca aparţinînd science-fiction-ului, este tot mai mult luată în considerare în cazul în care umanitatea nu va lua măsuri ferme de reducere a emisiilor de dioxid de carbon. Iresponsabilitatea civilizaţiei actuale poate determina scăparea de sub control a proceselor care determină încălzirea globală cu efecte ireversibile pentru însăşi existenţa umanităţii. În ultimii ani, tot mai

356

Francisc Tobă, Ph.D., M.Sc. – inginer militar în rezervă, pînă în anul 1990 a lucrat în industria de apărare iar după anul 1990 a fost membru al Parlamentului României (1992-1996), consilier diplomatic la OSCE (1996-1997), consilier personal al fostului prim ministru Adrian Năstase (1997-2001), CEO al companiei aviatice ROMAERO SA (2001-2003)şi CEO al companiei de explozivi NITRAMONIA SA (2003-2004). La ora actuală este consilierul personal al Comisarului General al Gărzii Naţionale de Mediu. Este doctor în ştiinţe militare (2001) şi lector universitar la facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene din Universitatea „Spiru Haret”. Autor al lucrării „Decizia politică şi securitatea naţiunii” şi coautor „Spionajul high-tech şi afacerile”. 357 Marius Comper – „Geoingineria, soluţia salvatoare pentru Terra?” – 29 august 2011, http://www.descopera.ro/stiinta/8666609-geoingineria-solutia-salvatoare-pentru-terra

563

mulţi oameni de ştiinţă denumesc perioada în care Terra a fost dominată de om drept antropocen, pentru a evidenţia faptul că nicio altă specie nu a modificat mai semnificativ mediul natural global.

Megasistemul natural planetar – format din totalitatea ecosistemeleor actuale – a fost puternic amprentată de modalitatea în care civilizaţia umană a evoluat iar prin geoinginerie se speră ca majoritatea dezechilibrelor existente la nivelul parametrilor climatici să fie diminuate semnificativ. În final, umanitatea trebuie să decidă dacă va mai exista sau nu! Atâta vreme cât marile puteri economice – SUA, Japonia, Canada, China, Rusia şi Uniunea Europeană – nu se vor decide asupra reducerii semnificative a emisiilor de dioxid de carbon, însăşi evoluţia civilizaţiei umane poate fi pusă sub un mare semn de întrebare.

O echipă de la Universitatea Exeter, în urma unui studiu, a ajuns la concluzia că - dacă modificările climatice îşi vor menţine ritmul actual - la nivelul anului 2100 pe glob vom avea cu 10% mai puţine specii de plante şi animale. Dezvolarea umanităţii în condiţii de nesustenabilitate a determinat, ca efect de maximă generalitate, modificări semnificative ale climatului global iar acesta, la rândul său, vulnerabilizează procesele de menţinere a biodiversităţii planetare la nivele care să permită evoluţia civilizaţiei umane. Studiul a fost realizat în baza a aproximativ 200 de predicţii ale viitoarelor modificări climatice – în baza studiilor realizat în întreaga lume – şi cu sprijinul a 130 de rapoarte privind schimbările climatice deja produse.

Bunăstarea lumii depinde de ecosisteme, dar omenirea le consideră, încă, doar bunuri publice fără piaţă şi fără preţ. Omenirea plăteşte un preţ exorbitant pentru distrugerea biodiversităţii: anual pierdem 1.350-3.100 de miliarde de euro la nivel global.358 Organizaţia Naţiunilor Unite avertizează că viitorul umanităţii ar putea fi în pericol dacă problema securităţii mediului, mai ales privind schimbările climatice, dispariţia unor specii şi creşterea populaţiei pe glob, nu vor fi gestionate adecvat. În cadrul unei conferinţe ONU privind biodiversitatea, organizată la Bonn în anul 2008, a fost prezentat studiul Economia ecosistemelor şi a biodiversităţii. Autorul, Pavan Suchdev, a afirmat în acest studiu: „încercăm să navigăm pe ape tulburi, fără hartă şi cu un compas defect”359. Studiul susţine că

358 www.ecomagazin.ro/distrugerea-biodiversitatii-produce-anual-pagube-de-miliarde-de-euro/ - 359 www.ec.europa.eu/environment/nature/biodiversity/economics - La intîlnirea miniştrilor mediului statelor G8 şi a primelor cinci state importante recent industrializate, care a vut loc la Potsdam în luna martie 2007, guvernul german a proprus un studiu cu titlul „Importanţa economică a pierderilor globale în domeniul diversităţii biologice”, ca parte a aşa-numitei „Iniţiativa Potsdam” pentru biodiversitate. La Potsdam s-a agreat că în cadrul unui studiu global să se iniţieze procesul de analiză al beneficiilor economice globale datorită diversităţii biologice, a pierderilor generate de distrugerea biodiversităţii şi a eşecului de implementare a măsurilor de protejare versus costurile de conservare efectivă. Propunerea a fost acceptată de G8+5 în cadrul reuniunii de la Heiligendamm din 6-8 iunie 2007. În urma acestei decizii, Ministerul German Federal pentru Mediu şi Comisia Europeană au iniţiat condiţiile de realizare al unui studiu global cu titlul „Economia ecosistemelor şi a biodiversităţii” (The Economics of Ecosystems &Biodiversity –

564

anumite ecosisteme nu mai pot fi restaurate, fiind distruse iremediabil, iar altele vor dispărea dacă nu se acţionează responsabil pînă în anul 2050. Se avertizează asupra faptului că 11% din spaţiile naturale (de la nivelul anului 2000) vor dispărea, ele fiind transformate fie în terenuri agricole, fie vor fi distruse de modificările climatice, 40% din terenurile cultivate tradiţional vor deveni exploatări intensive iar 60% din recifurile de corali pot dispărea, cu consecinţe greu de estimat. Pavan Sudhev susţine că 150 de specii din floră/faună dispar zilnic! Rata acestei dinamici este mai mare de 100-1000 de ori decît rata de dispariţie naturală.

Este de domeniul evidenţei că majoritatea componentelor infrastructurilor critice clasice – din domeniul enegetic, transporturi şi în curînd IT – pot fi refăcute în timp ce, dacă o specie dispare, ea devine o simplă amintire...

În raportul „Ecosistemele şi bunăstarea umană – sinteze privind biodiversitatea” realizat de Millenium Assessment Raport360 se afirmă că „biodiversitatea contribuie la securitate, rezilienţa, relaţiile sociale, sănătatea şi libertatea opţiunilor şi acţiunilor”. Domeniile cu impact fundamental în sfera pierderilor biodiversităţii îl constituie modificările habitatelor (precum modificarea utilizării pământului, modificările fizice ale râurilor, reducerea barierelor de corali şi avarierea mediului oceanic din cauza pescuitului), modificările climatice, invazia speciilor străine, supraexploatarea şi poluarea.

Raportul atrage atenţia asupra necesităţii creşterii capabilităţii de anticipare a consecinţelor evoluţiilor din biodiversitate, funcţionarea ecosistemelor şi a serviciilor ecosistemelor care, împreună cu potenţialul de cuantificare a biodiversităţii, va permite elaboarea celor mai performante decizii la toate nivelele.

Prin serviciile ecosistemelor, Hillary M. Masundire înţelege beneficiile obţinute de umanitate ca rezultat al interacţiunii cu ecosistemele. Acestea includ servicii de aprovizionare precum hrana şi apa; servicii de regularizare precum regularizarea inundaţiilor, seceta, degradarea solului sau bolile; servicii suport precum formarea solului şi ciclul elementelor nutritive, şi servicii culturale precum cele de recreere, spirituale, religioase sau alte beneficii non-materiale.361 Comisia Europeană362 susţine punctul de vedere exprimat în sinteza raportului privind biodiversitatea a „Millenium Ecosystem Assessment” (2005), realizat sub egida ONU, prin care serviciile ecosistemelor se grupează astfel:

TEEB) iar Pavan Suchdev, înalt funcţionar al Deutsche Bank şi director-fondator al organizaţiei „Green Accounting for Indian States Project”, a fost numit ca lider independent al studiului, asistat de un grup de experţi de renume mondial. 360 www.maweb.org – editat de World Resources Institute, Washington, D.C., 2005 361 Hillary M.Masundire – „The Ecosytem Approach to Sustainable Development” - Achieving Sustainable Development and Promoting Development Cooperation, United Nations, New York, 2008, p. 185 362 Natura 2000, nr. 27, decembrie 2009

565

servicii suport – serviciile necesare pentru producerea tuturor altor servicii ale ecosistemelor: formarea solului, polenizarea, ciclul elementelor nutritive şi producţia primară;

servicii de aprovizionare – produse obţinute din ecosisteme: hrană, apă proaspătă, lemn pentru foc, fibre, biochimicale şi resurse genetice;

servicii de regularizare – beneficii obţinute ca efect la proceselor ecosistemelor: climatizarea, regularizarea bolilor, regularizarea apei, purificarea apei, controlul inundaţiilorşi absorbţia CO2;

servicii culturale – beneficii non-materiale oferite de ecosisteme: relaxarea şi ecoturim, estetice, pentru inspiraţie şi spirituale, educaţionale, moşteniri culturale şi sensul locului.

Serviciile ecosistemelor363, includ printre altele, următoarele sfere:

Pădurile ca servicii naturale pentru controlul eroziunii şi al inundaţiilor precum şi rolul lor în sistemele climatice;

Apa proaspătă din zonele umede şi zonele de inundare ca habitat, zonă de reîncărcare pentru apa freatică, zonele acvifere, zone tampon pentru inundaţii, filtre şi zone de oxigenare pentru contaminări;

Ecosistemele marine ca habitate esenţiale pentru peşti, pentru apărare naturală împotriva eroziunii costale, ca rezervoare pentru diversitatea biologică şi rolul jucat în menţinerea ciclurilor globale geochimice, incluzând sistemul climatic globale, şi

Regiunile polare ca valori esenţiale pentru mediul natural global şi sistemul climatic global.

Sistemele naturale includ ecosistemele principale precum şi componentele

individuale precum cele fizice, chimice şi biologice. În conformitate cu secţiunea 2 din World Conservation Strategy (1980) au fost identificate trei sisteme vitale de suport existenţial: agricultura, pădurile şi apa proaspătă împreună cu zonele de coastă. Ecosistemele trebuie înţelese ca un complex de relaţii între toate formele de viaţă şi mediul lor înglobant (non-viu). Centrarea pe ecosisteme este rezultatul recunoaşterii acestor interdeterminări ale componentelor mediului natural şi a faptului că buna funcţionare a acestora determină evitarea colapsului sistemelor în ansamblul lor. Componentele pot fi protejate doar prin protejarea întregului mediu natural care le înglobează.364

363 Draft International Covenant on Environment and Development – Environmental Policy and Low Paper nr. 31 rev. 3, 2010, p. 83. 364 Draft International Covenant on Environment and Development – Environmental Policy and Low Paper nr. 31 rev. 3, 2010, p. 125-126.

566

Hillary M. Masundire365 consideră că ecosistemele sînt o complexitate dinamică formată din plante, animale, comunităţi de microorganisme şi mediul non-viu care interacţionează într-o unitate funcţională. Oamenii sînt o parte integrală a ecosistemelor, care variază ca dimensiune. Studiile recente au scos în evidenţă nevoia de a conceptualiza şi problema rezilienţei sistemelor naturale, prin care vom înţelege capabilitatea sistemelor naturale şi a comunităţilor umane de a rezista şi a reface dezechilibrele/turbulenţele din mediul natural înglobant precum şi procesele prin care acestea pot fi limitate şi modalitatea în care se poate susţine refacerea lor rapidă şi cu costuri minime.366 Costurile dezvoltării civilizaţiei au determinat trecerea de la colaborarea/cooperarea cu mediul natural la confruntarea cu el. Ratele actuale ale pierderii biodiversităţii este estimată la de 100 de ori mai mare ca procesele naturale similare. Activitatea umană a determinat degradarea a aproape 60% a serviciilor ecosistemelor iar presiunea crescîndă a civilizaţiei planetare asupra procesualităţilor naturale a determinat atingerea pragurilor critice ale vitalităţii ecosistemelor insecurizînd existenţa generaţiilor viitoare. Defrişările contribuie cu 20% din emisiile de bioxid de carbon, în fiecare minut dispar 20 ha de pădure şi cel puţin 4,4 milioane de copaci sînt tăiaţi zilnic. Mai mult de 80% din biodiversitate se află în pădurile tropicale iar mai mult de 30% din toate speciile cunoscute vor dispărea înainte de finalul acestui secol din cauza modificărilor climatice.367 În America Latină şi Caraibe în intervalul 1990-2005 au fost tăiate 64 milioane de hectare de pădure! Involuţia relaţiei civilizaţie-mediul natural a determinat ONU să organizeze Convenţia privind Diversitatea Biologică (2000) şi să promoveze conceptul de „abordarea ecosistemică” ca una din componentele strategiei de management integrat a pămîntului, apei şi al resurselor vieţii (ecosistemelor). Această abordare susţine procesele care vizează conservarea, utilizarea sustenabilă şi împărţirea echitabilă a beneficiilor.

Relaţia dintre evoluţia civilizaţiei – sub aspect socio-economic – şi ecosisteme şi ca răspuns la propunerile grupului G8+5 a miniştrilor mediului (Postdam, Germania, 2007) s-a elaborarat un studiu global sub tutela Comisiei Europene şi a Germaniei cu titlul „The Economics of Ecosystems and Biodiversity”. Un studiu indepenent, similar, a fost finanţat de Programul ONU pentru Mediu (UNEP), Germania şi Marea Britanie la care s-au alăturat ulterior Norvegia, Olanda şi Suedia.

365 Hillary M.Masundire – The Ecosytem Approach to Sustainable Development - Achieving Sustainable Development and Promoting Development Cooperation, United Nations, New York, 2008, p. 185. 366 Ibidem, p. 52. 367 Ahmed Djoughlaf – The Role of Ecosystem Services in Sustainable Development – Achieving Sustainable Development and Promoting Development Cooperation, United Nations, New York, 2008, p. 182.

567

Din documentele elaborate vom face referire la „TEEB D1 – The Economics of Ecosystems and Biodiversty for national and international policy makers” postat online în luna noiembrie 2009.368 Capitalul natural – ecosistemele, biodiversitatea şi resursele naturale – stau la baza economiilor, a societăţilor şi a fiecărui individ în parte. Valoarea acestuia este de cele mai multe ori neglijată sau parţial conştientizată şi irosim „moştenirea naturală” fără a înţelege valoarea ei sau ce pierdem în realitate. Spre deosebire de capitalul uman şi economic, capitalul natural nu beneficiază de un sistem adecvat/dedicat de evaluare, monitorizare şi raportare. Înţelegerea performantă şi evaluarea cantitativă a biodiversităţii şi valorilor ecosistemelor de a susţine evaluări politice integrate este premisa fundamentală a soluţiilor pe termen lung. Trebuie identificate, şi implementate, indicatori privind serviciile ecosistemelor alături de cei care se referă la biodiversitate. Noile abordări privind evaluarea macroeconomică trebuie să includă şi valoarea serviciilor ecosistemelor.

Abordarea problematicii serviciilor ecosistemelor, ca resurse şi infrastructuri

vitale, impune promovarea unor politici integrate care să vizeze eradicarea sărăciei, încurajarea producţiei şi consumului sustenabile şi conservarea diversităţii biologice şi a resurselor naturale. Finalitatea acestor politici trebuie să genereze condiţiile necesare şi suficiente dezvoltării durabile/sustenabile.369 Elaborarea politicilor integrate trebuie să se bazeze pe ştiinţa sustenabilităţii care subliniează substituţia dintre resursele naturale, capitalul social şi potenţialul economic se poate realiza eco-eficient doar în cadrul unor constrângeri dincolo de care întregul sistem socio-economic va colapsa. Interdependenţele şi condiţionările dintre variabilele de producţie , mediul natural, muncă şi capital nu presupun înlocuirea serviciilor ecosistemului (cum ar fi epuizarea stratului de ozon), epuizarea resurselor naturale şi umane decât cu asumarea unor consecinţe neliniare catastrofale. Pornind de la aceste realităţi, ştiinţa sustenabilităţii atrage atenţia asupra caracterului vital al bunei funcţionări a capitalului natural şi asupra caracterului ireversibil al capitalului social şi economic.370 Conceptul de „ecosistemele – infrastructră vitală” este poate unul dintre cele mai interesante şi provocatoare ale existenţei umane actuale. El impune regândirea existenţei civilizaţiei actuale din perspectiva modalităţilor în care gestionăm şi investim în sustenabilitate şi dezvoltare. Este provocator întrucât ne obligă să reconsiderăm relaţia noastră cu sistemele naturale, privindu-le ca elementul vital de susţinere a proceselor sustenabile. O abordare responsabilă şi

368 Studiul a fost editat şi de Welzel+Hardt, Wesseling, Germania, ISBN 978-3-9813410-0-3 369 Prof.univ.dr.H.C. Gheorghe Zaman – „Abordări strategice ale dezvoltării durabile” – Conferinţa-dezbatere „Identificarea soluţiilor privind implementarea deciziilor globale în domeniul dezvoltării durabile” organizată de Academia Română, 2 noiembrie 2010 370 Ibidem.

568

un management performant al activităţilor sociale şi economice ne va permite, în cadrul mediului natural înglobant, dezvoltarea civilizaţională şi evitarea confruntării cu probleme pentru care omenirea nu are nici soluţii şi nici resurse.

Concluzie

Protecţia infrastructurilor critice clasice – energie, transporturi sau IT – atât la nivel naţional cât şi european, este un domeniu care impune un set de proceduri şi soluţii ce permit scăderea gradientului de vulnerabilitate, creşterea rezilienţei acestor „sisteme de sisteme” şi menţinerea parametrilor de funcţionare a civilizaţiei umane actuale. Disfuncţionalităţile acestor sisteme-suport ale civilizaţiei au, de regulă, un impact limitat asupra evoluţiei umane la scară planetară în timp ce biodivesitatea şi ecosistemele sînt „sisteme-suport vitale” pentru devenirea omenirii la scară planetară, determinând în mod decisiv potenţialitatea existenţialităţii umane. Accidentul din Golful Mexic al companiei BP a generat un incident ecologic cu consecinţe aproape imposibil de evaluat de către specialişti. Sînt voci care susţin că efectele asupra ecosistemelor marine şi costaliere vor fi resimţite pentru cel puţin un deceniu, în timp ce afacerile firmei petroliere vor aduce profituri semnificative acţionarilor. Este un exemplu clasic privind diferenţele de abordare a problematicii protecţiei infrastructurilor critice clasice în raport cu protecţia ecosistemelor naturale care sunt vitale pentru existenţa civilizaţiei umane.

Bibliografie

[1] Ahmed Djoughlaf – The Role of Ecosystem Services in Sustainable Development – Achieving Sustainable Development and Promoting Development Cooperation, United Nations, New York, 2008, pg.182

[2] Draft International Covenant on Environment and Development – Environmental Policy and Low Paper nr.31 rev.3, 2010, pg.83

[3] Marius Comper – Geoingineria, soluţia salvatoare pentru Terra? – 29 august 2011, [4] Hillary M.Masundire – „The Ecosytem Approach to Sustainable Development” -

Achieving Sustainable Development and Promoting Development Cooperation, United Nations, New York, 2008, pg. 185

[5] Natura 2000, nr.27, decembrie 2009 [6] Prof.univ.dr.H.C. Gheorghe Zăman – „Abordări strategice ale dezvoltării durabile” –

Conferinţa-dezbatere „Identificarea soluţiilor privind implementarea deciziilor globale în domeniul dezvoltării durabile” organizată de Academia Română, 2 nov. 2010

[7] http://www.descopera.ro/stiinta/8666609-geoingineria-solutia-salvatoare-pentru-terra [8] www.ecomagazin.ro/distrugerea-biodiversitatii-produce-anual-pagube-de-miliarde-de-

euro/ - [9] www.ec.europa.eu/environment/nature/biodiversity/economics

[10] www.maweb.org – editat de World Resources Institute, Washington, D.C., 2005

569

VALOAREA FONDURILOR EUROPENE DESTINATE DEZVOLTĂRII RURALE ŞI MĂSURI PROMOVATE DE ROMÂNIA

ÎN PERIOADA 2007-2013

Mihai DINU Academia de Studii Economice din Bucuresti, Institutul de Studii Doctorale,

Domeniul Economie 2, Doctorand mihai.dinu@ymail.com

Rezumat

În cadrul acestei lucrări sunt prezentate măsurile de dezvoltare rurală promovate de România în perioada 2007-2013, direcţiile prioritare şi oportunităţile de investiţii finanţate prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, se face o analiză a valorii fondurilor europene destinate dezvoltării rurale. Politica de dezvoltare rurală în perioada de postaderare se bazează pe trei domenii care corespund celor trei axe tematice stabilite în noul regulament privind dezvoltarea rurală: îmbunătăţirea competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier; mediul şi regiunile rurale; creşterea calităţii vieţii şi diversificarea economiei în zonele rurale. O a patra axă - „Leader" - bazată pe experienţa câştigată în urma iniţiativelor comunitare Leader deschide noi posibilităţi pentru abordările locale „de jos în sus" ale problematicii dezvoltării rurale.

Cuvinte-cheie: Dezvoltare rurală, fonduri europene, PNDR

Abstract

In this work are presented rural development measures promoted by Romania during 2007-2013, the main directions and investment opportunities financed by the National Rural Development Program, an analysis of the value of European funds for rural development. The rural development policy in post-accession period is based on three areas that correspond to the three thematic axes laid down in the new rural development regulation: improving competitiveness of agriculture and forestry, environment and rural areas, increase quality of life and economic diversification in rural areas. A fourth axis - "Leader" - based on experience from Leader Community initiatives open new opportunities for local approaches the "bottom up" issues of rural development.

Key-words: Rural Development, European funds, The National Rural Development Program

* * *

Introducere

Priorităţile şi direcţiile de dezvoltare rurală stabilite pentru perioada de programare 2007-2013 sunt detaliate în cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală, documentul programatic în baza căruia sunt accesate sumele alocate României pentru perioada 2007-2013. Programul vine în continuarea Programului SAPARD, care a reprezentat sprijinul Comunităţii pentru măsurile de pre-aderare în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale, în ţările candidate

570

din centrul şi estul Europei. Dacă rolul Programului SAPARD a fost acela de a crea cadrul necesar implementării unei agriculturi performante şi unei dezvoltări durabile a zonelor rurale în statele candidate şi de a favoriza preluarea acquis-ului comunitar şi adaptarea progresivă a mecanismelor de piaţă la principiile care guvernează Politica Agricolă Comună, filozofia noului program de dezvoltare rurală este mult diferită faţă de cea a Programului SAPARD, având în vedere o targetare mult mai precisă, mai clară. În acest sens s-a realizat o selecţie a obiectivelor de finanţare de natură structurală şi teritorială în vederea unei dirijări cât mai bune, cât mai eficiente a banilor.371 Planul Naţional Strategic reprezintă baza pentru implementarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală pentru perioada 2007-2013. Planul Naţional Strategic pentru România a avut la bază Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1698/2005, din 20 septembrie 2005, privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR). Măsurile Planului Naţional Strategic iau în considerare Liniile Directoare Strategice Comunitare ce fac referire la mediul rural. Planul Naţional Strategic acoperă perioada de programare 2007-2013. În funcţie de analiza situaţiei socio-economice şi de mediu, obţinută pe baza datelor statistice disponibile, se precizează priorităţile şi direcţiile dezvoltării rurale, în strânsă legătură cu priorităţile comunitare. Sprijinul pentru dezvoltare rurală din FEADR în România este atribuit la nivel naţional, în colaborare cu organizaţiile locale şi regionale, în etapa de dezvoltare a strategiei şi motivaţiilor pentru măsurile individuale. Centralizarea procesului de programare este justificată prin faptul că, majoritatea instrumentelor măsurilor planificate sunt orizontale prin natura lor şi procesul poate fi greu transferat la nivel regional, datorită lipsei structurii administrative şi a complexităţii programului. Setul de instrumente planificat va implementa priorităţile strategice la nivel naţional, luând în considerare şi necesităţile regionale.372 Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală (PNDR) este documentul în baza căruia pot fi accesate fondurile europene nerambursabile pentru dezvoltare rurală destinate României, puse la dispoziţie prin intermediul Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) şi care respectă liniile directoare strategice de dezvoltare rurală ale Uniunii Europene. Acest program este unic şi acoperă întregul teritoriu al României. Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală este un instrument de finanţare creat de Uniunea Europeană pentru a sprijini ţările membre în implementarea Politicii Agricole Comune. FEADR contribuie la promovarea unei

371 Raportul Anual de progrese privind implementarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală în România în anul 2007 372 Planul Naţional Strategic pentru Dezvoltare Rurală 2007-2013, Ministerul Agriculturii, Pădurilor ș i Dezvoltării Rurale

571

dezvoltări rurale durabile în întreaga Comunitate, venind în completarea politicilor de piaţă şi de susţinere a veniturilor aplicate în cadrul politicii agricole comune, al politicii de coeziune şi al politicii comune în domeniul pescuitului.373

FEADR reprezintă o oportunitate de finanţare pentru spaţiul rural românesc, în valoare de aproximativ 7,5 miliarde de euro, începând cu 2007 şi până în 2013. Similar cu Programul SAPARD, şi FEADR se va baza pe principiul cofinanţării proiectelor de investiţii private. Principalele instituţii implicate în implementarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 sunt:

- MAPDR - Direcţia Generală Dezvoltare Rurală care îndeplineşte funcţia de Autoritate de Management pentru Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (PNDR) şi asigură gestionarea corespunzătoare a fondurilor comunitare, stabilind priorităţile şi măsurile concrete de acţiune;

- Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP), ca organism de plată, pentru toate măsurile din PNDR, cu excepţia celor destinate zonelor defavorizate;

- Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură, de asemenea ca organism de plată, pentru zonele defavorizate.374

Direcţiile prioritare de finanţare prin PNDR

Măsurile Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 sunt grupate în patru axe:

- Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi forestier (Axa 1), - Îmbunătăţirea calităţii mediului şi a zonelor rurale (Axa 2), - Îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei

rurale (Axa 3), - Promovarea iniţiativelor locale de tip Leader (Axa 4).

Axa 1. Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi forestier vizează

creşterea eficienţei sectoarelor agricol şi forestier în vederea pregătirii acestora pentru a face faţă concurenţei specifice unui mediu comercial deschis. Sprijinul va fi direcţionat către întreprinderile mici şi mijlocii, considerate a fi mai capabile decât întreprinderile mari să dezvolte produse noi, să valorifice mai bine resursele locale prin inovare şi adaptare. Priorităţile alese din cadrul acestei axe

373 REGULAMENTUL (CE) NR. 1698/2005 AL CONSILIULUI din 20 septembrie 2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurala acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala (FEADR) 374 Mic Îndrumar Practic, Ministerul Agriculturii, Pădurilor ș i Dezvoltării Rurale

572

iau în considerare atât nevoile de dezvoltare, cât şi necesitatea de a continua anumite măsuri din perioada de preaderare.375

Măsurile Axei 1: - 111 - Formare profesională, informare şi difuzare de cunoştinţe - 112 - Instalarea tinerilor fermieri - 121 - Modernizarea exploataţiilor agricole - 122 - Îmbunătăţirea valorii economice a pădurii - 123 - Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere - 125 - Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea şi

adaptarea agriculturii şi silviculturii - 141 - Sprijinirea fermelor agricole de semi-subzistenţă - 142 - Înfiinţarea grupurilor de producători - 143 – Furnizarea de servicii de consiliere şi consultanţă pentru agricultori.

Tabel nr. 1. Bugetul definitiv PNDR 2007-2013. Axa 1

Sursa: www.madr.ro. Raport Final de Evaluare Intermediară PNDR-2008-2010

Contribuţia publică pentru Axa 1 se ridică la suma de peste 4 miliarde euro, în timp ce pentru contribuţia privată este nevoie de 2,85 miliarde. Valoarea cea mai ridicată a fondurilor se alocă măsurii 123, Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere, aproximativ 1, 1 miliarde şi măsurii 121, Modernizarea exploataţiilor agricole, aproximativ 1 miliard euro. Tot la aceste măsuri este necesară şi contribuţia privată cea mai mare de 1, 66 miliarde pentru măsura 123 şi respectiv 0, 87 miliarde.

375 Raportul Anual de progrese privind implementarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală în România în anul 2010, Ministerul Agriculturii, Pădurilor ș i Dezvoltării Rurale

573

Tabel nr. 2. Situaţia pe sesiuni a proiectelor din cadrul PNDR înregistrate în tabelele de monitorizare la data de 12.08.2011. Axa 1

Sursa: www.madr.ro. * Din alocarea acestor măsuri [142] se va efectua plata anuală aferentă anilor 2010-2011 pentru contractele încheiate în cadrul Programului SAPARD pe măsurile 3.2, 3.3 şi 3.5 transferate în cadrul PNDR în baza Regulamentulul Comisiei (CE) nr. 248 din 08.03.2007 "privind măsurile referitoare la acordurile de finanţare multianuale şi acordurile de finanţare anuale încheiate pe baza Programului SAPARD, precum şi tranziţia de la Programul SAPARD la programele de dezvoltare rurală"

Aşa cum se observă din Tabelul nr. 2, măsura pentru care s-au depus cele

mai multe proiecte este 141, Sprijinirea fermelor agricole de semisubzistenţă, 57556 fiind numărul de proiecte depuse pe această măsură până la data de 12 august 2011. Din totalul proiectelor depuse pe această măsură au fost încheiate 22952 de contracte de finanţare şi s-au efectuat plăţi în valoare de aprox 36 mil euro din totalul de 172 milioane. Însă cea mai ridicată valoare a plăţilor efectuate o regăsim pentru măsura 121, Modernizarea exploataţiilor agricole în valoare de 279 milioane euro din totalul de 695 milioane. Motivul pentru care la măsura 141 se prezintă plăţi efectuate reduse faţă de un număr atât de mare de proiecte acceptate este datorat sumei mici ce se acordă prin această măsura, de 1500 euro/exploataţie/an, pe când la celelalte măsuri se acordă sume mult mai mari.

Axa 2. Îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural - obiectivul general al măsurilor din Axa 2 este de a îmbunătăţi mediul în spaţiul rural şi de a conserva biodiversitatea printr-un management durabil al terenurilor agricole şi forestiere. Tot prin măsurile acestei axe se încurajează adoptarea unor măsuri de protejare a solului împotriva proceselor erozionale (ex: înfiinţarea de culturi verzi).376 Axa 2 cupinde:

2.1. Măsuri privind utilizarea durabilă a terenurilor agricole 2.1.1. Sprijin pentru Zona Montană Defavorizată 2.1.2. Sprijin pentru zone defavorizate – altele decat zona montană

376 Raportul Anual de progrese privind implementarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală în România în anul 2010, Ministerul Agriculturii, Pădurilor ș i Dezvoltării Rurale

574

2.1.3. Plăţi de Agro-mediu 2.2. Măsuri privind utilizarea durabilă a terenurilor forestiere

2.2.1. Prima împădurire a terenurilor agricole

Tabel nr. 3. Bugetul definitiv PNDR 2007-2013. Axa 2

Sursa: www.madr.ro. Raport Final de Evaluare Intermediară PNDR 2008-2010

Din tabelul de mai sus se observă că pentru Axa 2 se alocă suma de 2, 32 miliarde euro, iar contribuţie privată este necesară doar pentru Măsura 221, Prima împădurire a terenurilor agricole. Tot din acest tabel se mai observă că pentru trei (Măsurile 213, 223, 224) din cele şapte măsuri ale Axei 2 nu se alocă fonduri, doarece aceste măsuri erau prevăzute a se implementa începând cu anul 2010, iar alocarea financiară aferentă acestora este inclusă în cadrul axei din care face parte (PNDR versiunea VII- iulie 2011).

Tabel nr. 4. Situaţia pe sesiuni a proiectelor din cadrul PNDR înregistrate în tabelele de monitorizare la data de 12.08.2011. Axa 2

Măsura

Proiecte

depuse

Proiecte

selectate

Contracte/decizii

finanţare

încheiate

Plăţi

efectuate

Nr. Valoare

publică Nr.

Valoare

publică Nr.

Valoare

publică

Valoare

publică

211 220.305.415

212 129.458.445

214* PNDR 443.135.502

Transferate

din SAPARD 1 9.498 -

221* PNDR 18 2.640.091 6 1.842.996 - - -

Transferate

din SAPARD 4 92.812 5.786

Sursa: www.madr.ro. * Din alocarea acestor măsuri se va efectua plata anuală aferentă anilor 2010-2011 pentru contractele încheiate în cadrul Programului SAPARD pe măsurile 3.2, 3.3 şi 3.5 transferate în cadrul PNDR în baza Regulamentulul Comisiei (CE) nr. 248 din 08.03.2007 "privind măsurile referitoare la acordurile de finanţare multianuale şi acordurile de finanţare anuale încheiate pe baza Programului SAPARD, precum şi tranziţia de la Programul SAPARD la programele de dezvoltare rurală"

575

Conform tabelului de mai sus până la data de 12 august 2011, s-au înregistrat plăţi pentru Măsurile 211 şi 212 în valoare de 220 milioane, respectiv 129 milioane euro; pentru Măsura 214, Plăţi de Agro-mediu s-a alocat suma de 443 milioane, plăţi pentru PNDR, iar pentru Măsura 221 s-au efectuat plăţi de 5786 euro din totalul de 92812 euro pentru cele 4 contracte transferate din SAPARD.

Axa 3. Calitatea vieţii în zonele rurale – obiectivele strategice ale acestei axe au în vedere îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural, diversificarea economiei rurale, promovarea cunoaşterii şi îmbunătăţirea potenţialului uman. Măsurile acestei axe vizează comunitatea rurală în general şi anume dezvoltarea întreprinderilor din mediul rural în baza resurselor naturale, a turismului, dezvoltării satelor şi a iniţiativelor de mediu în vederea completării măsurilor din cadrul fermei şi pentru a furniza oportunităţi alternative de angajare pentru populaţia din mediul rural. Aceste măsuri au fost alese în concordanţă cu punctele slabe ale mediului rural (venituri scăzute, dependenţă excesivă de agricultura de subzistenţă, abilităţile de antreprenoriat reduse, infrastructura neadecvată) şi punctele tari identificate la nivelul României (resurse de valoare naturală ridicată, patrimoniu cultural bogat etc.).377

Măsurile Axei 3 sunt următoarele: 3.1. Măsuri privind diversificarea economiei rurale

3.1.2. Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de micro-întreprinderi 3.1.3. Încurajarea activităţilor turistice

3.2. Măsura privind îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale 3.2.2. Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale

Tabel nr. 5. Bugetul definitiv PNDR 2007-2013. Axa 3

MĂSURA / AXA Contribuţie

publică [euro] Contribuţie

privată [euro] TOTAL [euro]

3.1.2. Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de

micro-întreprinderi 395.147.628,00 212.771.800,00 607.919.428,00

3.1.3. Încurajarea activităţilor turistice 544.222.774,00 293.043.032,00 837.265.806,00 3.2.2. Renovarea, dezvoltarea satelor,

îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia

şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii

rurale

1.570.127.631,00 33.621.061,00 1.603.748.692,00

3.4.1. Dobândire de competenţe, animare şi

implementare a strategiilor de dezvoltare locală 0,00 0,00 0,00

Total Axa 4 2.509.498.033,00 539.435.893,00 3.048.933.926,00

Sursa: www.madr.ro. Raport Final de Evaluare Intermediară PNDR-2008-2010

377 Ibidem.

576

Totalul contribuţiei publice pentru Axa 3 este de 2,5 miliarde euro, iar contribuţia privată ia valoarea de 539 milioane euro. Dintre cele 3 măsuri unde se alocă fonduri, pentru Măsura 322 Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunatăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale îi revin mai mult de jumătate, adică suma de 1,57 miliarde euro. Tot pentru Măsura 322 se observă şi valoarea cea mai mică a contribuţiei private, de 33,6 milioane euro pe total, adică aproximativ 2,1% din valoarea contribuţiei publice. Pentru această măsură sprijinul public comunitar şi naţional acordat în cadrul acestei măsuri va fi de până la 100% din totalul cheltuielilor eligibile pentru proiectele exclusiv publice, negeneratoare de profit.

Tabel nr. 6. Situaţia pe sesiuni a proiectelor din cadrul PNDR înregistrate în tabelele de monitorizare la data de 12.08.2011. Axa 3

Mă

su-

ra

Proiecte depuse Proiecte selectate Contracte/decizii

finanţare încheiate

Plăţi

efectuate

Nr. Valoare

publică Nr.

Valoare

publică Nr.

Valoare

publică

Valoare

publică

312 6.433 890.539.766 2.357 311.752.580 2.133 288.212.418 106.995.074

313 1.697 284.242.695 1.079 186.180.999 892 153.546.880 13.074.522

322 3.082 7.471.449.397 621 1.648.168.286 619 1.539.446.223 334.727.294

Sursa: www.madr.ro.

Cele mai multe proiecte depuse, un număr de 6533, se regăsesc pe Măsura 312, Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de micro-întreprinderi dintre care au fost finanţate 2133 proiecte cu o valoare publică de 288 milioane euro din care s-au efectuat plăţi în sumă de 106 milioane.

Cele mai multe plăţi s-au efectuat pentru Măsura 322, în sumă de 334,7 milioane euro din totalul de 1,53 miliarde aferente celor 619 contracte de finanţare încheiate. Se constată pentru Măsura 322 că se apropie terminarea fondurilor alocate.

Axa 4 „LEADER” - vizează sprijinirea dezvoltării rurale prin îmbunătăţirea

guvernării locale şi promovarea potenţialului endogen. Abordarea Leader va contribui la realizarea obiectivelor din Axa 1, Axa 2 şi Axa 3 prin intermediul strategiilor de dezvoltare locală integrată şi prin acţiuni inovative.

4.1. Implementarea strategiilor de dezvoltare locală

4.1.1. Creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier 4.1.2. Îmbunătăţirea mediului şi spaţiului rural 4.1.3. Calitatea vieţii şi diversificarea economiei rurale 4.2.1. Implementarea proiectelor de cooperare

577

4.3.1 Funcţionarea Grupurilor de Acţiune Locală, dobândirea de competenţe şi animarea teritoriului

4.3.1.1 Construcţie parteneriate public-private 4.3.1.2 Funcţionarea Grupului de Acţiune Locală, dobândirea de competenţe şi animarea teritoriului.

Tabel nr. 7. Bugetul definitiv PNDR 2007-2013. Axa 4

MĂSURA / AXA Contribuţie

publică [euro] Contribuţie

privată [euro] TOTAL [euro]

4.1. Implementarea strategiilor de dezvoltare locală: 171.604.657,00 74.713.242,00 246.317.899,00 4.1.1. Creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi

forestier 57.593.344,00 53.163.086,00 110.756.430,00

4.1.2. îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural 22.332.113,00 1.425.454,00 23.757.567,00

4.1.3. Calitatea vieţii şi diversificarea economiei rurale 91.679.200,00 20.124.702,00 111.803.902,00

4.2.1 Implementarea proiectelor de cooperare 4.701.496,00 797.330,00 5.498.826,00 4.3.1 Funcţionarea Grupurilor de Acţiune Locală,

dobândirea de competenţe şi animarea teritoriului 58.768.718,00 2.407.394,00 61.176.112,00

4.3.1-1. Construcţie parteneriate public-private 11.753.744,00 2.407.394,00 14.161.138,00 4.3.1-2. Funcţionarea Grupurilor de Acţiune Locală,

dobândirea de competenţe si animarea teritoriului 47.014.974,00 - 47.014.974,00

Total Axa 4 235.074.871,00 77.917.966,00 312.992.837,00

Sursa: www.madr.ro. Raport Final de Evaluare Intermediară PNDR 2008-2010

În cadrul Axei 4 se alocă suma de 235 milioane euro contribuţie publică şi 78

milioane contribuţie privată pentru implementarea măsurilor.

Tabel nr. 8. Situaţia pe sesiuni a proiectelor din cadrul PNDR înregistrate în tabelele de monitorizare la data de 12.08.2011. Axa 4.

Măsura

Proiecte

depuse Proiecte selectate

Contracte/decizii

finanţare

încheiate

Plăţi

efectuate

Nr. Valoare

publică Nr.

Valoare

publică Nr.

Valoare

publică

Valoare

publică

431.1 Faza 3 112 4.920.162 111 4.827.533 101 4.201.985 3.205.795

Fazele 1+2 8 1.704.000 1.657.317

Sursa: www.madr.ro

Până la data de 12 august 2011 s-au efectuat plăţi în valoare de 1, 65 milioane

pentru faza 1 (Sensibilizarea actorilor locali privind abordarea LEADER - sesiuni de informare şi formare privind PNDR, dezvoltarea locală, Axa 4LEADER, exemple de acţiuni concrete întreprinse de zonele rurale) şi faza 2 (Formarea reprezentanţilor grupurilor potenţiale) şi 3,2 milioane pentru faza 3 (Sprijin financiar pentru pregătirea dosarelor pentru selecţia GAL a avut cascop acordarea de sprijin financiar pentru pregătirea dosarelor de candidatură pentru selecţia GAL-urilor) a Măsurii 431.1.

578

Concluzii

Programul Naţional de Dezvoltare Rurală este documentul programatic în baza căruia sunt accesate sumele alocate României pentru dezvoltare rurală în perioada 2007-2013. Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, este un instrument de finanţare creat de Uniunea Europeană pentru a sprijini ţările membre în implementarea Politicii Agricole Comune. FEADR reprezintă o oportunitate de finanţare pentru spaţiul rural românesc, în valoare de aproximativ 7,5 miliarde de euro, iar fondurile sunt alocate pe măsurile Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 şi sunt grupate în patru axe:

- Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi forestier (Axa 1), - Îmbunătăţirea calităţii mediului şi a zonelor rurale (Axa 2), - Îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei

rurale (Axa 3), - Promovarea iniţiativelor locale de tip Leader (Axa 4).

Valoarea cea mai ridicată a fondurilor este alocată Axei 1, Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi forestier, în sumă de 4, 024 miliarde euro, urmată în funcţie de valoarea fondurilor alocate, de Axa 3, Îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale cu suma de 2,509 miliarde, Axa 2, Îmbunătăţirea calităţii mediului şi a zonelor rurale cu 2,326 miliarde şi Axa 4 Leader cu 0, 235 miliarde euro. În cadrul Axei 1 cea mai accesată Măsură este 141, Sprijinirea fermelor agricole de semisubzistenţă, unde s-au depus 57556 de proiecte şi au fost încheiate 22952 de contracte de finanţare. O altă măsură bine accesată este 112, Instalarea tinerilor fermieri, în baza căreia au fost depuse 10655 proiecte şi pentru 5633 dintre acestea s-au semnat contracte de finanţare. Cea mai mare valoare a plăţilor efectuate pe Axa 2 se găseşte la Măsura 214, Plăţi de Agro-mediu unde s-a alocat suma de 443 milioane, urmată de măsura 211, Sprijin pentru Zona Montană Defavorizată cu 220,3 milioane şi de Măsura 212, Sprijin pentru zone defavorizate – altele decat zona montană cu plăţi efectuate în valoare de 129,5 milioane euro. Cele mai multe proiecte depuse în cadrul Axei 3 sunt pentru Măsura 312, Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de micro-întreprinderi (6533 proiecte), iar pentru Măsura 322, Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale se întâlneşte valoarea totală cea mai ridicată a contractelor de finanţare încheiate, în sumă de 1,53 miliarde euro. Pentru Măsura 322 se apropie terminarea fondurilor alocate.

579

Pentru Axa 4 Leader s-au efectuat plăţi în valoare de aproximativ 5 milioane de euro378 dintr-un total de 235 milioane aferente acestei Axe. Până în luna august 2011, cu aproximativ 2 ani şi jumătate înainte de încheierea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală pentru perioada 2007-2013, România a absorbit 2,044 miliarde de euro379 din totalul fondurilor europene pentru dezvoltare rurală în sumă de 9,095 miliarde euro380, ceea ce înseamnă un grad de absorbţie de aproximativ 22,4%.

BIBLIOGRAFIE

1. Istudor, Nicolae, Dezvoltarea rurală şi regională a României în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, Editura ASE, Bucureşti, 2006

2. Istudor, Nicolae, Utilizarea eficientă a fondurilor pentru dezvoltarea rurală, Tribuna economică v. 17, nr. 49, p. 97-99, 2006

3. Păun, Ion, Otiman, Dezvoltare Rurală Durabilă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008

4. Planul Naţional Strategic pentru Dezvoltare Rurală 2007-2013, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

5. Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală 2007-2013, Aprilie 2011, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale

6. Raportul Anual de progrese privind implementarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală în România în anul 2007, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale

7. Raport Final de Evaluare Intermediară PNDR 2008-2010, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale

8. Raportul Anual de progrese privind implementarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală în România în anul 2010, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale

9. Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului din 20 septembrie 2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurala acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala (FEADR)

10. Situaţia proiectelor din cadrul PNDR pe sesiuni, 12.08.2011, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale

11. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030. Guvernul României, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă), Bucureşti, 2008

12. www.acad.ro, Otiman, Păun, Ion, Dezvoltarea rurală durabilă a României în contextul integrării europene (I)

378 aferente măsurii 431.1 Funcț ionarea Grupurilor de Acț iune Locală, dobândirea de competenț e ș i animarea teritoriului, Construcț ie parteneriate public-private 379 www.madr.ro, Situaț ia proiectelor depuse 12.08.2011, Total general, nu include Măsura 611 380 Buget definitiv PNDR 2007-2013, Total axele 1, 2, 3, 4, Raport Final de Evaluare Intermediară PNDR 2008-2010

580

13. www.agromediu.ro/date/c461894df92992ece289cd3db64f88f2/analiza_pndr.pdf 14. www.circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/policies/

agriculture.htm 15. www.dae.gov.ro/admin/files/Agricultura, pescuit, sanitar veterinar şi siguranta

alimentara.pdf 16. www.dae.gov.ro/articol 17. www.eufinantare.info 18. www.ec.europa.eu/agriculture/rurdev/index_ro.htm 19. www.eufinantare.info/fedr.html 20. www.eur-lex.europa.eu/ro/dossier/dossier_40.htm 21. www.europeanprojects.ro/page8.html 22. www.fonduri-euro.ro/pndr.html 23. www.fonduristructurale.aaz.ro 24. www.ier.ro/documente/formare/Politica_agricola.pdf 25. www.inforegio.ro/user/File/PND_2007_2013.pdf, Planul naţional de dezvoltare

2007-2013, Decembrie 2005 26. www.old.mae.ro

581

SECURITATEA ALIMENTARĂ. CONSTITUIREA REZERVELOR ALIMENTARE PE PLAN NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL.

PRINCIPIILE DE BAZĂ UTILIZATE ÎN STABILIREA COMBINAŢIILOR NUTRITIVE (REŢETARELOR). REŢETE CU INGREDIENTE SELECTIVE

ŞI ECHIVALENTUL LOR CALORIC

Gl.mr.** (r) dr. Adrian-Leonard BANTAS Student Dragoş-Adrian BANTAS

Introducere

Conceptul de securitate alimentară reprezintă „accesul pentru toată lumea şi în mod permanent la hrana necesară unei vieţi active şi sănătoase”. Este un concept general valabil şi concis.

Problematica securităţii alimentare vizează asigurarea autosuficienţei, respectiv a suficienţei produselor alimentare pentru unele entităţi-ţintă (zone, ţări, grupuri de ţări), cu ajutorul instrumentelor de ajutor alimentar, donaţii, proiecte, programe etc.

Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale sau produse (finite sau într-un stadiu oarecare de fabricaţie) acumulate în depozitele de aprovizionare ale unităţilor economice într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, în vederea unei utilizări ulterioare. (Teoria stocurilor) http://www.preferatele.com/docs/economie/12/gestiunea-stocurilor 11.php)

SECURITATEA ALIMENTARĂ

1. Factori determinanţi

- Criza financiară; - Variaţii climatice la nivel global efecte; - Creşterea populaţiei şi a consumului la nivel mondial; - Nevoile alimentare discrepante: supraalimenţatie vs subalimentaţie; - Catastrofe naturale cu efect asupra alimentaţiei în zona afectată; - Politici alimentare şi nutriţionale la nivel naţional şi internaţional dezechilibrate; protecţia socială; mediu social-economic şi politic; - Evaluări insuficient fondate şi eronate privind planificarea resurselor alimentare; - Dezinteres şi lipsa de ajutor în dezvoltarea pe domenii distincte a capacităţilor producătoare de resurse alimentare îndestulătoare prin programe şi planuri specifice sau performanţele sectorului agroalimentar.

582

2. Necesitatea îmbunătăţirii securităţii alimentare

1. Problemă urgentă pentru Uniunea Eupeană şi pentru ţările în curs de dezvoltare.

2. UE are obligaţia de a asigura securitatea alimentară a cetăţenilor săi (Şedinţa plenară a Parlamentului European (PE) din 17 februarie 2011, acesta a adoptat o Rezoluţie referitoare la creşterea preţurilor la alimente).

3. Hrana este un drept de bază şi fundamental al omului, pentru a duce o viaţă activă şi sănătoasă;

4. Asigurarea dezvoltării ascendente a mijloacelor de trai ale populaţiei, ca mijloc esenţial de subzistenţă şi evoluţie.

5. Obligaţia fiecărui stat de a asigura securitatea alimentară, pentru asigurarea propriei securităţi pe lângă securitatea ecologică, culturală, financiară, teritorială etc.

6. Eliminarea riscurilor şi consecinţelor negative care ar decurge din lipsa măsurilor de securitate alimentară aplicate permanent, pentru toţi consumatorii de alimente.

3. Căi şi mijloace de aplicare a securităţii alimentare

- Norme specifice şi metode legale, de aplicare a procedurilor de securitate alimentare. - Aplicarea întocmai a standardelor de securitate alimentară. - Politici alimentare şi nutriţionale pe plan naţional şi mondial. - Politici şi strategii globale de securitate alimentară. - Controlul calităţii în industria alimentară. - Managementul judicios al calităţii produselor alimentare. - Aplicarea şi Dezvoltarea adecvată a legislaţiei.

- Depistarea infracţiunilor şi sancţionarea disciplinară în cazul abaterilor de la măsurile de aplicare corectă a normelor de securitate alimentară. - Evaluare simplificată a riscurilor pentru sănătate, securitate şi mediu.

- Asigurarea schimbului de informaţii între responsabili, pe întregul parcurs al produselor, de la producător la consumator.

4. Poziţia decidenţilor naţionali şi internaţionali în problematicile

securităţii alimentare şi necesitatea asigurării rezervelor alimentare

- Banca Mondială şi Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie a

Naţiunilor Unite: una dintre problemele cu care se va confrunta omenirea în acest secol, va fi surplusul de alimente şi scăderea preţurilor cerealelor, care este o interpretare bazată pe prognozele asupra cererii şi ofertei mondiale de cereale până în anul 2020.

583

- Organizaţii neguvernamentale, cu sprijinul FAO, pledează pentru crearea unor sisteme regionale de depozitare a produselor alimentare, „libere de corupţie” şi eficiente, potrivit ziarului italian La Stampa.

- Grupul G20. Informaţia a apărut şi pe site-ul economic bloomberg.com, având ca sursă agenţia de presă Worldwide News Ukraine cu sediul în Kiev. Publicaţia americană aminteşte însă că, la reuniunea din iunie a miniştrilor agriculturii ai ţărilor din grupul G20, s-a discutat doar asigurarea unor stocuri de urgenţă în ţările cu deficienţe alimentare, neexistând un acord privind formarea unei rezerve globale de cereale pe motiv că păstrarea de stocuri mari într-un singur loc ar fi o măsură prea ineficientă şi costisitoare.

- Guvernele din Asia, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au început să-şi facă rezerve de hrană, de teama unor crize alimentare ce ar putea provoca revolte sociale, notează ziarul britanic The Telegraph, citat de AGERPRES.

- Forumul cu tema “Comerţul şi securitatea alimentară globală: global, regional, local”, organizat la Berlin, în cadrul Săptămânii Verzi, la care au fost prezenţi 50 de miniştri ai Agriculturii, dar şi comisarul european Dacian Ciolos. De asemenea, se discută despre stocuri regionale sau stocuri pe anumite produse. România trebuie sa fie interesată pentru că „una din negocierile pierdute cu UE a fost chestiunea stocurilor”, a declarat Valeriu Tabără. El a precizat că România se afla într-o zonă supusă riscurilor climatice. “300.000 de tone, cât avem noi stocuri de rezervă, nu este suficient pentru intervenţie; ne-ar trebui o rezervă pe cel puţin trei-patru luni (rezerva actuala este pentru o lună n.r.) până intri pe piaţă într-o relaţie internaţională. Daca nu ai astfel de rezerve, poţi avea socuri puternice”, a spus Tabără.

- România: În prezent, agricultura României a decăzut foarte mult, nemaifiind capabilă să asigure hrana pentru propria populaţie. Peste trei milioane de hectare de teren arabil rămân, an de an, nelucrate, alte trei milioane hectare de păşuni şi fâneţe s-au degradat, nefiind îngrijite.

- Ucraina: Şi-a exprimat către Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) intenţia de a forma şi gestiona o rezervă mondială de cereale având capacitatea de 10-12 milioane de tone, a anunţat ministrul ucrainean pentru politici agrare şi alimente, citat de site-ul bakingbusiness.com. Scopul creării acestei rezerve ar fi asigurarea capacităţii de intervenţie pe pieţele internaţionale în caz de nevoie, sub supravegherea ONU. Ministrul ucrainean a explicat că, pe lângă posibilitatea reglementării preţurilor prin intervenţii pe piaţă la momentele potrivite, rezervele create ar urma să fie folosite pentru consolidarea securităţii alimentare a populaţiei la nivel mondial.

- Algeria: A achiziţionat 800.000 tone de grâu, iar Arabia Saudită a anunţat că va achiziţiona suficient grâu pentru 12 luni. Egiptul urmează să aplice aceeaşi măsură, Bangladeshul şi-a triplat importurile de orez, iar Indonezia a cumpărat 820.000 tone de orez din Thailanda. Astfel de achiziţii “de panică” stimulează

584

artificial cererea pe piaţa bursieră şi implică un risc crescut de amplificare a creşterii preţurilor, avertizează analiştii economici.

5. Studii, estimări, soluţii

- Rezervele de alimente de pe mapamond ajung doar pentru 116 zile („Rezervele de alimente de pe mapamond ajung doar pentru 116 zile’’ de Paula Chirculescu AgroInfo 05 iulie 2011)

- Necesitatea creării stocurilor sau rezervelor alimentare de scurtă şi lungă durată. Oricare ar fi problemele producţiilor agricole neregulate, politica corectă de protejare a producătorilor şi consumatorilor rămâne aceeaşi: rezervele (stocurile).

- În prezent, potrivit FAO, stocurile de cereale la nivel mondial ajung la 493,9 milioane de tone, o cifră ce pare ridicată în raport cu producţia mondială de 2.314,9 milioane de tone. Dar, dacă în 2002 rezervele constituiau 29,9% din consumul global de cereale (578,2 milioane de tone la o producţie de 1.907,9 milioane de tone), astăzi acest raport a scăzut la 21%, arată ziarul, indicând că în ţări precum China, India, Brazilia, India, Mali, Canada şi Malawi există deja „rezerve anticriză”. Aproximativ 35 de ţări, între care Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, Etiopia, Kenya, Nigeria, Pakistan, Senegal au profitat de astfel de stocuri în anii de secetă 2007-2008, potrivit La Stampa.

- Necesitatea şi oportunitatea dezvoltarii industriei de conservare a produselor alimentare prin deshidratare (liofilizare) şi/sau alte procedee.

6. Protecţia consumatorilor pe plan naţional şi internaţional

- Obiectivul principal al politicii Uniunii Europene privind siguranţa alimentară este atingerea celui mai înalt grad posibil de protecţie a sănătăţii umane şi a intereselor consumatorilor în ceea ce priveşte alimentele.

- Consumatorii sunt persoane fizice care cumpără, dobândesc, utilizează sau consumă diverse produse, servicii, în afara activităţilor profesionale.

- Legislaţie corespunzătoare pe plan naţional şi internaţional. - Calitate corespunzătoare a bunurilor şi serviciilor oferite. - Categorisirea/clasificarea consumatorilor.

- Crearea structurilor responsabile pe domeniu. - Trasabilitate - posibilitatea identificării şi urmăririi, pe parcursul tuturor

etapelor de producere, prelucrare şi distribuţie a unui aliment, a hranei pentru animale, a unui animal destinat pentru producţia de alimente sau a unei substanţe care urmează a fi încorporată ori care poate fi încorporată într-un aliment sau în hrana pentru animale.

- Standardizarea sistemelor de lucru cum ar fi HACCP şi ISO. - Siguranţa biologică a produselor alimentare.

585

- Strategia detaliată privind siguranţa alimentară a U.E. Aceasta acoperă nu numai siguranţa alimentelor, ci şi sănătatea şi bunăstarea animalelor şi a plantelor. Strategia asigură posibilitatea de a urmări produsele alimentare de la fermă până la consumator, chiar dacă pentru aceasta este nevoie să se treacă graniţele în interiorul Uniunii.

- Verificarea şi detectarea alimentelor iradiate, infectate, tratate chimic peste doza admisă, ca şi serviciu în beneficiul şi pentru protecţia consumatorului, care vizează securitatea produselor alimentare.

7. Concluzii şi propuneri privind securitatea alimentară actuală

- Promovarea dialogului şi cooperării pe această temă, în plan naţional şi internaţional. - Stabilirea căilor de urmat într-o perspectivă apropiată şi îndepărtată. - Efiecientizarea structurilor internaţionale cu atribuţii în domeniul securităţii alimentare (ONU, UE etc.) - Dezvoltarea cercetării în domeniul agriculturii, zootehniei şi tuturor domeniilor care furnizează produse ecologice alimentare în general. - Îmbunătăţirea continuă a Sistemului de Management al Calităţii. - Constituirea rezervelor alimentare în funcţie de nevoi şi posibilităţi, care să asigure necesarul populaţiei în situaţii de ajutor, criză şi razboi sau în orice alte contexte care solicită/apelează la alimentele din stocurile de rezervă create special pentru acest scop. - Constituirea şi dezvoltarea Parcurilor Agroecologice cu Centre de afaceri

Rurale incluse, pentru Dezvoltarea Rurală Durabilă în contextul descentralizării administrative şi al bioeconomiei. Constituirea unei strategii clare, de cooperare regională şi locală, de reorganizare a procurării şi utilizării adecvate a resurselor alimentare în condiţii de securitate. - Introducerea unor prevederi legislative stimulative pentru producerea şi prelucrarea produselor alimentare în condiţii de eficienţă şi securitate. - Cercetarea agricolă continuă să contribuie la creşterea nivelului randamentelor, însă noi trebuie să utilizăm anii cu supraproducţie pentru a crea rezerve care să fie suficient de mari şi care să poată contracara problemele ce pot apărea în anumite zone mari exportatoare. - Prezenţa rezervelor poate duce la stabilizarea pieţelor în anii cu producţie adecvată, dar acestea trebuie să fie corelate cu instrumente care să împiedice distorsionarea pieţelor în perioadele sau când producţia este insuficientă.

586

SECURITATEA UMANĂ ŞI ÎNTREBUINŢAREA SOFTPOWER ÎN ACŢIUNILE MILITARE

Constantin POPESCU

Colonel conf. univ. dr., Directorul Departamentului de Operaţii întrunite, studii strategice şi de securitate,

Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, Bucureşti, România cornelppsc@yahoo.com

Rezumat

O paradigmă relativ nouă, securitatea umană, se referă la necesitatea situării individului în centrul abordării studiilor de securitate. Întrebuinţarea softpower în operaţiile militare reprezintă un imperativ ce stă în atenţia oamenilor politici şi a specialiştilor din domeniul militar încă din antichitate, lucru evidenţiat chiar de marele strateg militar Sun TZU în lucrarea sa „Arta războiului”. Acest lucru este cu atât mai important astăzi, când mediul internaţional de securitate s-a schimbat, iar armata trebuie să răspundă rapid şi eficient unei noi tipologii de riscuri şi ameninţări. Numai utilizarea forţei brute, distructive, nu poate duce la obţinerea unor succese durabile, în condiţiile în care accentul trebuie pus nu pe cucerirea unor obiective militare, ci mai degrabă pe a cuceri „minţi şi inimi”. Cadrul în care forţele militare pot să atingă dezideratele cerute de utilizarea softpower în operaţiile militare, ca metodă de realizare a securităţii umane, este reprezentat de schimbare a strategiei de abordare a soluţiilor pentru rezolvarea conflictelor specifice lumii contemporane.

Cuvinte-cheie: Securitate umană, Softpower, Operaţii de stabilitate, Operaţii bazate pe efecte

Abstract

An emerging paradigm, human security refers to the necessity to consider the studies in security field people-centered. The use of softpower in military operations has been an imperative for political personalities and specialists in the military field as far back as the Antiquity, a fact proved by the great Chinese military strategist Sun TZU, in his treaty on the „Art of War”, which although written almost 2500 years ago, is still very topical. This is the more important today, when the international security environment is changing and the armed forces have to quickly and efficiently cope with new types of risks and threats. The use of brutal, destructive force alone cannot guarantee lasting success, in the conditions in which the emphasis should be laid not on conquering military assets but rather on capturing „minds and hearts”. In order to reach the goals imposed by the use of softpower, as an approach to reach human security, the military have to change the strategies for the settlement of conflicts specific to the contemporary world.

Key-words: Human security, Softpower, Stability operations, Effect based operations

587

1. Introducere

Cum să reuşeşti într-o campanie militară astfel încât să produci cât mai puţină suferinţă şi să reduci pagubele la minimum posibil nu reprezintă o preocupare a comandanţilor militari şi a strategilor specifică epocii moderne şi contemporane a istoriei războiului. Încă de acum 2500 de ani Sun Tzu considera că obiectivul principal al unei campanii nu trebuie să fie în mod neapărat anihilarea fizică a armatei inamice sau distrugerea oraşelor acestuia. Dimpotrivă, în opinia reputatului general şi strateg, specialist în arta războiului, este considerat cel care cucereşte statul intact, supune armata inamicului fără luptă, recurgerea la forţa armelor şi distrugeri reprezentând o soluţia extremă[1].

Operaţiile militare desfăşurate în diferite zone geografice ale lumii începând cu anii 90 ai secolului trecut au scos în evidenţă că numai utilizarea forţei militare nu poate conduce la atingerea scopurilor politico-militare ale campaniilor. A fost nevoie de o reconsiderare a mijloacelor folosite pentru implementarea durabilă a obiectivelor propuse prin strategiile adoptate de către decidenţii care au hotărât folosirea forţelor armate pentru apărarea sau impunerea unor interese geopolitice. Astfel, ne aflăm în faţa unei noi tipologii a operaţiilor militare, recunoscută în teoria şi practica militară curentă, care pe lângă acţiunile militare specifice luptei armate clasice, operează cu termeni cum sunt „operaţii militare altele decât războiul”, „operaţii de management al crizelor”, „operaţii de stabilitate şi sprijin”, „operaţii de stabilizare şi reconstrucţie”, „operaţii postconflict” etc., în funcţie de şcoala strategică şi perioada de timp când a fost studiată. În fapt, termenul defineşte acele operaţii militare în care principalul obiectiv final politico-militar, în termeni generali vorbind, nu este reprezentat de înfrângerea forţei armate a unui adversar ci crearea unui cadru politic, economic şi social care să nu permită întoarcerea la situaţia ce a condus la crearea stării conflictuale. În ceea ce ne priveşte, în cadrul acestui studiu vom folosi termenul de operaţii de stabilitate.

Studiind fizionomia acestor tipuri de operaţii se poate lesne constata că mijloacele şi procedeele clasice specifice armatei nu sunt nici suficiente şi nici cele mai potrivite pentru desfăşurarea cu succes a unor astfel de campanii. Într-o zonă de acţiuni militare, cum sunt Afghanistan, Irak sau Kosovo, pe lângă forţele armate au fost prezente o serie de alte agenţii civile, interguvernamentale sau neguvernamentale, ale căror mijloace şi procedee sunt departe de fi violente, în sensul clasic al cuvântului. Cu alte cuvinte, în acest gen de operaţii s-a dovedit a fi necesar ca, pe lângă hardpower, echivalentul violenţei şi al întrebuinţării „dialogului armelor” să fie folosit şi softpower, ceea ce a r însemna în principal utilizarea unor mijloace non-letale cum ar fi operaţii media, diplomaţie publică, elemente de operaţii informaţionale, coroborate cu derularea unor acţiuni consistente şi eficiente de reconstrucţie în domeniile politic, social şi economic.

588

2. Conceptul de securitate umană

Varietatea definiţiilor atribuite conceptului de securitate umană demonstrează faptul că, deocamdată, problematica securităţii este departe de a fi pe deplin clarificată. Situaţia este cauzată de faptul că toate sensurile existenţei umane sunt construite prin definiţii rezultate din experienţa perceptivă a indivizilor. Astfel, realizarea stării de securitate, indiferent de nivelul şi domeniul la care ne raportăm, este îngreunată de uriaşa varietate a valorilor şi intereselor oamenilor, ce, adesea, intră în contradicţie, creând temeri asupra securităţii individuale, a comunităţii, naţionale, zonale, regionale, globale.

În anul 1993, „Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare” a publicat „Raportul anual asupra dezvoltării umane”, în care a introdus noţiunea de securitate umană, ce, în anii următori, a devenit un reper pentru un nou model de securitate, o nouă paradigmă a securităţii. Conform viziunii ONU, societatea umană trebuie să se înscrie rapid într-un proces de transformare pe două niveluri, al cărui rezultat să fie pe de o parte, transferul centrului de greutate de la securitatea teritorială la cea a oamenilor, iar pe de altă parte, transferul mijloacelor de realizare a securităţii de la achiziţia de armament la dezvoltarea umană sustenabilă. Securitatea umană necesită, în acest caz, contracararea unei largi game de ameninţări la adresa oamenilor, grupate astfel:

securitatea economică – asigurarea unui venit minim necesar fiecărui individ;

securitatea hranei – garantarea accesului la hrana de bază;

securitatea medicală – garantarea protecţiei minime faţă de boli şi de un stil de viaţă nesănătos;

securitatea ecologică – protejarea oamenilor faţă de deteriorarea mediului şi dezastrele naturale; securitatea personală – protejarea oamenilor de violenţa fizică, oricare ar fi sursa acesteia; securitatea comunităţii – protejarea oamenilor de pierderea relaţiilor şi valorilor tradiţionale, de violenţa etnică şi sectară;

securitatea politică – furnizarea unui mediu de viaţă bazat pe respectarea în societate a drepturilor omului.

În plus, în ceea ce priveşte ameninţările, teoria bazată pe securitatea umană

este cu mult diferită de cea neorealistă, care consideră că cea mai importantă ameninţare la adresa securităţii este violenţa organizată din partea altor state.

Adepţii teoriei securităţii umane analizează atât sursele directe, cât şi pe cele indirecte ale ameninţărilor (Bajpai, Kanti, Human Security: Concept and Measurement, Kroc Institute, SUA, 2000):

- ameninţări directe: moarte violentă/incapacitare (victimele unei crime violente, uciderea femeilor şi copiilor, terorism, revolte, pogromuri, genocid, torturarea şi uciderea disidenţilor, victimele de război etc.), dezumanizare

589

(sclavie, răpire, arestarea oponenţilor politici etc.), droguri (dependenţa de stupefiante, trafic ilegal), discriminare (legislaţie discriminatorie, practici împotriva minorităţilor, subminarea instituţiilor politice etc.), dispute internaţionale (tensiuni şi crize între state), armament de distrugere (proliferarea armelor de distrugere în masă); - ameninţări indirecte: privaţiuni la nivelul nevoilor umane de bază (hrană, apă, îngrijire medicală de bază, educaţie primară), maladii (rata de apariţie a bolilor şi morburilor care ameninţă viaţa), dezastre naturale şi/sau provocate de om, subdezvoltare (nivel scăzut al PIB/ locuitor, creşterea lentă a PIB-ului, inflaţie, şomaj, inegalitate, sărăcie, instabilitate economică, stagnare şi transformare demografică la nivel naţional, zonal, regional, global etc.), dislocare de populaţie (refugiaţi şi migraţie la nivel naţional, zonal, regional şi global), degradarea mediului la nivel naţional, zonal, regional şi global.

În ansamblu, cadrul în care ONU promovează securitatea umană este definit

de rapoartele „Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare”, ce vizează diverse domenii de acţiune, în special prin menţinerea păcii, intervenţie umanitară, sprijinul acordat refugiaţilor etc. Cu toate acestea, se pare că oficialii ONU au pierdut din vedere, în ultimii ani, problema securităţii umane, întrucât conceptul nu a fost utilizat nici în cursul Summit-ului Mileniului, nici în Declaraţia Mileniului. Probabil că motivul principal constă în caracterul eterogen al conceptului, dar şi în lipsa de entuziasm manifestată de ţările care au promovat agenda de securitate umană în contextul reformelor generale iniţiate în cadrul Organizaţiei, deşi, cel puţin în plan teoretic, utilitatea conceptului nu poate fi negată.

3. Mijloace softpower

În mediile academice şi politice este deja cunoscut faptul că Joseph S. Nye este „părintele” conceptului de softpower, abordat pentru prima dată în lucrarea Bound to Lead: The Changing Nature of American Power [2] şi dezvoltat ulterior în numeroase lucrări şi studii. Prin softpower, Nye a văzut un instrument aflat la dispoziţia guvernelor care folosit în mod eficient poate conduce la atingerea obiectivelor de politică externă folosind “abilitatea de obţine ce doreşti atrăgându-i şi convingându-i pe ceilalţi să îţi împărtăşească obiectivele.[3]” Însă atât Nye cât şi cei care i-au împărtăşit opiniile au făcut referire la softpower din perspectiva relaţiilor internaţionale şi a geopoliticii statelor pentru impunerea sau apărarea anumitor interese de securitate. În studiul de faţă ne propunem să analizăm un model teoretic al modului cum acest concept poate fi aplicat de către sistemul militar în cadrul strategiilor utilizate în operaţiilor militare.

590

Natura şi structura artei strategice au evoluat continuu, în cadrul unui proces firesc de adaptare la realităţile epocii. Toffler identifică o corespondenţă între „modul în care ne războim şi modul de a făuri avuţie[4]”, astfel încât în accepţiunea sa avem de-a face cu conflicte specifice erei agrare, erei industriale şi erei informaţionale. Drept urmare, putem vorbi şi de strategii specifice fiecărui mod de a purta războiul. Cu alte cuvinte, strategia a reprezentat modalitatea de întrebuinţare a formelor de putere disponibile la timpul respectiv. Arta strategică modernă trebuie să identifice şi să utilizeze toate sursele proprii de putere şi să controleze sursele de putere ale adversarului, astfel încât să conducă la producerea efectului dorit în susţinerea unui interes sau a unei sume de interese. Acest lucru implică utilizarea tuturor formelor de coerciţie (hardpower) şi de convingere (softpower) pentru îndeplinirea obiectivelor politico-militare stabilite. Generalul Andre Beaufre numeşte acest gen de abordare a problematicii războiului strategie indirectă, şi o defineşte ca fiind „… aceea care, în obţinerea esenţialului deciziei, contează pe alte mijloace decât victoria militară.[5]” De regulă, operaţiile de stabilitate se desfăşoară după încheierea conflictului şi presupun diminuarea sau chiar absenţa confruntărilor militare clasice. De aceea accentul se pune pe atragerea populaţiei de partea coaliţiilor şi a forţelor guvernamentale autohtone. În acest context este necesar să se decidă ce tipuri de acţiuni se vor desfăşura, până unde se poate merge cu distrugerea adversarului, de unde începe reconstrucţia, care sunt liniile de operaţii ce trebuiesc adoptate, pornind de la faptul că principalele acţiuni adoptate de adversar sunt cele de tip insurgenţă iar în acest caz trebuie să lupţi folosind mai degrabă inteligenţa decât arma iar succesul se obţine mai uşor cucerind minţi şi inimi decât urmărind distrugerea fizică a adversarului. Altfel spus, care este conceptul care trebuie să conducă la clarificarea acestor probleme şi care este strategia cea mai potrivită de adoptat. Aceste întrebări au condus în rândul specialiştilor la opinia că operaţiile bazate reprezintă cea mai potrivită opţiune în cadrul operaţiilor de stabilitate iar strategia cea mai adecvată este reprezentată de o abordare a acţiunilor într-un context inter-agenţii. Operaţiile bazate pe efecte reprezintă un proces ce vizează obţinerea unui răspuns strategic dorit sau efect asupra adversarului, prin aplicarea sinergică, multiplicativă şi cumulativă a capabilităţilor la nivel strategic, operativ şi tactic[6]. În accepţiune strict militară operaţiile bazate pe efecte sunt „acţiuni militare în care prima măsură întreprinsă vizează preluarea controlului asupra sistemelor principale şi vitale ce permit adversarului să existe şi să lupte[7]”. Analizând cele două definiţii prezentate putem trage concluzia că operaţiile bazate pe efecte pornesc de la considerentul că scopul principal al acţiunii nu este în mod neapărat distrugerea ci mai degrabă transformarea/prezervarea mediul de conflict şi că pentru atingerea obiectivelor strategice trebuie avute în vederea o

591

gamă largă de metode şi mijloace. Este extrem de important ca în procesul de planificare a acţiunilor să se pornească de la o analiză holistică a sistemului reprezentat de forţa de reconstrucţie, determinându-se care este legătura dintre acţiuni şi efecte până la nivelul trei sau patru. Astfel se determină ce trebuie făcut pentru obţinerea unui anumit efect, cine trebuie să acţioneze pentru obţinerea acestuia şi –cel mai important– care este urmarea efectului în planul întregului. În această abordare comandanţii trebuie să plece de la înţelegere mediului deosebit de complex în care ei îşi desfăşoară activitatea şi fructificarea interdependenţelor existente între acţiunile diferitelor agenţii prezente în zona de operaţii astfel încât să se poată obţine efectul dorit, schimbarea mediului politic, economic şi social. Această nouă strategie bazată pe efecte diferă de modul clasic de planificare şi execuţie a acţiunilor militare, în care comandanţii şi trupele urmăresc obţinerea efectelor la obiectiv, care, în general, sunt de distrugere, anihilare, blocare, întârziere etc., iar succesul este obţinut prin aducerea inamicului în starea de incapacitate fizică. Totodată, un alt aspect particular ce trebuie să fie în atenţia comandanţilor este că, în cadrul operaţiilor de stabilitate, forma de manifestare a acţiunilor inamicului este insurgenţa sau, în unele cazuri, querila. Drept urmare, strategia de acţiune trebuie să fie bazată pe efectul de subminare a bazelor materiale şi ideologice a insurgenţilor şi de atragere a sprijinului pentru acţiunile forţelor de reconstrucţie a populaţiei deoarece de la ea vine suportul fizic (recrutări, materiale, bani) şi cel moral. Cu alte cuvinte, dacă într-o operaţii militară clasică se analizează statusul inamicului şi se doreşte ca acesta să fie distrus, în operaţiile de stabilitate apare o „ţintă” suplimentară: populaţia cu setul ei de valori culturale şi sociale. Atitudinea acesteia în relaţia cu forţele internaţionale ce participă la reconstrucţie, care poate fi de sprijin, de împotrivire sau de indiferenţă, şi modalităţile prin care aceasta se manifestă sunt foarte importante şi necesită o analiză atentă şi profesionistă. De aceea prezenţa pe lângă comandanţii militari a unor echipe de country advisers, cu pregătire sociologică şi antropologică, aşa cum se întâmplă în Irak şi Afghanistan în momentul de faţă, poate contribui mult la eficienţa operaţiilor. Deşi este o instituţie care a fost creată pentru a folosită forţa brutală în numele şi la cererea guvernelor –atunci când situaţia o impune, armata are la dispoziţie suficiente forţe, mijloace şi acţiuni de tip softpower pentru a contribui cu la succesul unei operaţii de stabilitate desfăşurată în context inter-agenţii. Dacă în operaţii clasice de luptă operaţiile informaţionale sunt folosite ca un mijloc în sprijinul întrebuinţării forţelor militare la nivel strategic, operativ şi tactic, în cazul operaţiilor de stabilitate ele trebuie să devină liantul activităţilor desfăşurate. De aceea, operaţiile informaţionale reprezintă un proces deosebit de complex care contribuie la modificarea mediului operaţional. Este foarte important ca militarii să utilizeze toţi vectori de care dispun pentru a transmite propriile mesaje şi să contracareze mesajele adversarului. Claritatea şi

592

veridicitatea mesajului sunt condiţii esenţiale pentru succesul operaţiilor de stabilitate, deoarece, dacă insurgenţii îşi pot permite să mintă sau să facă promisiuni nerealizabile fără a fi traşi la răspundere şi fără să-şi asume un mare risc, organele administrative sau forţele militare „plătesc” pentru fiecare eşec. Operaţiile informaţionale nu trebuie confundate cu activitatea de relaţii publice care este un instrument ale diplomaţiei publice, căreia comandanţii trebuie să îi acorde o atenţie deosebită. Relaţia cu autorităţile locale şi cu populaţia indigenă este extrem de importantă şi se construieşte prin ieşiri în presă a comandanţilor militari, întâlniri cu liderii locali importanţi iar la nivelul trupelor prin comportamentul adecvat al acestora pe timpul diferitelor misiuni, operaţii de ajutor umanitar şi prin face-to-face communication. Unul dintre pilonii importanţi ai reconstrucţiei îl reprezintă reforma sectorului de securitate. Reconstrucţia şi antrenarea armatei şi uneori a forţelor de poliţie, până la asumarea acestei sarcini de către forţe de poliţie civilă, aşa cum s-a întâmplat de exemplu în Afghanistan, sunt acţiuni pe care le putem încadra în categoria softpower. Una dintre cele mai importante condiţii pentru desfăşurare cu succes a operaţiilor de stabilitate o reprezintă realizarea unei stări de securitate adecvată prin împiedicarea acţiunilor insurgenţilor şi a activităţilor criminale şi infracţionale. Pe lângă operaţiile de contrainsurgenţă desfăşurate în zona de responsabilitate, forţele militare internaţionale contribuie la procesul de formare şi instruire a armatei statului gazdă, bine pregătită şi echipată, capabilă să îşi asume treptat responsabilităţile specifice. Dezvoltarea economică, parte a efortului inter-agenţii, reprezintă un element cheie pentru succesul operaţiilor de stabilitate. Este cunoscut faptul că orice ţară aflată în derularea unui proces de reconstrucţie are nevoie de investiţii şi investitori, care sunt dispuşi să vină în condiţiile garantării unui mediu de securitate favorabil. Rolul forţelor militare este de a implementa şi asigura acest mediu de securitate stabil şi de a asigura sprijinul agenţiilor şi contractorilor care îşi desfăşoară activitatea în teatrul de operaţii. În acelaşi timp, interacţiunea şi coordonarea în interiorul componentei civile a forţei de reconstrucţie este foarte importantă pentru a asigura coerenţă şi sinergie efortului comun. Unul dintre cele mai bune mecanisme în acest sens este reprezentat de Centrul de coordonare civil-militari (CIMIC), propriu sistemului militar. Este cunoscut faptul că armata dispune de fonduri şi capabilităţi limitate în domeniul reconstrucţiei. Însă prin activitatea sa CIMIC funcţionează ca un punct de coordonare între diferitele agenţii civile şi sistemul militar, constituind un element softpower al armatei ce poate fi exploatat în operaţiile de stabilitate. Asigurând schimbul permanent de informaţii în legătură cu nevoile reale ale populaţiei în domeniul asistenţei privind reconstrucţia, prin intermediul CIMIC se poate dirija resursa acolo unde este într-adevăr nevoie de ea. În acelaşi timp militarii află unde îşi desfăşoară activitatea agenţiile civile şi pot să asigure

593

asistenţa necesare în domeniul securităţii, informaţii privind starea de spirit a populaţiei etc. Experienţa dobândită din zone de desfăşurare a operaţiilor de stabilitate cum sunt Kosovo, Irak, Afghanistan, indiferent de cadrul organizaţional în care se desfăşoară acestea, a scos în evidenţă importanţa procesului inter-agenţii pentru asigurarea succesului acţiunilor. Este evident faptul că orice operaţie se desfăşoară pe baza unui concepţii, elaborată, de regulă, de către organizaţia internaţională care îşi asumă rolul sau este desemnată să planifice şi să conducă operaţia de stabilitate. În mod ideal, un proces de planificare inter-agenţii, pe baza acestei concepţii, stă la baza declanşării oricărei acţiuni. Însă fiecare participant îşi dezvoltă propriul plan de acţiune cu programe şi obiective specifice domeniului de activitate[8]. Coordonarea implementării planurilor în teatru, în cadrul comunităţii inter-agenţii, este cea care, de regulă, ridică probleme, deoarece, prin dubla sa dimensiune verticală şi orizontală, ea are loc nu numai la nivelul de execuţie al agenţiilor ci şi la nivelurile superioare de autoritate decizională. De aceea, birocraţia specifică unui astfel de proces de comandă şi control este cea care în multe situaţii împiedică sau întârzie buna implementare a planurilor de acţiune ale agenţiilor şi realizarea obiectivelor specifice propuse.

Cultura militară este diferită de cea civilă când vine vorba de conducere. Armata şi organizaţiile civile au perceput rolurile lor ca fiind, în mod tradiţional, diferite şi separate. Dacă tendinţa liderilor militari a fost de a considera ONG-urile, spre exemplu, ca fiind indisciplinate iar acţiunile lor greu de coordonat şi ineficiente, civilii au avut numeroase reţineri de a lucra alături de forţele militare, temându-se de pericolul asocierii cu acestea şi pierderii neutralităţii şi a protecţiei conferită de aceasta. În general organizaţiile civile au structuri de conducere mai lejere, iar implementarea unei decizii ar putea fi mai degrabă rezultatul unei negocieri şi consultări colective decât al unui ordin. În operaţiile de stabilitate desfăşurate în sistem inter-agenţii principiul unităţii de comandă, fundamental pentru orice armată, nu poate fi aplicat ad-literam. Alternativa practică cea mai bună este implementarea unei unităţi de viziune şi a unităţii efortului raportate la desfăşurarea operaţiilor. Astfel, o mare parte a procesului de reconstrucţie inter-agenţii poate fi descris ca unul de negociere, care nu exclude dezbaterile, esenţiale pentru eficienţa acţiunilor. Schimbul de informaţii între diferitele agenţii civile şi armată este deseori greoi şi se desfăşoară cu sincope. Militarii se tem pentru confidenţialitatea unor informaţii împărtăşite civililor, iar aceştia din urmă ezită să furnizeze informaţii militarilor de teama de a se „desconspira” şi a compromite încrederea pe care au stabilit-o cu populaţia locală, considerată ca o condiţie de succes a relaţiilor bune şi deschise cu indigenii. O soluţie pentru îmbunătăţirea stării de fapt în acest domeniu, demonstrată de experienţa din Kosovo, Irak şi Afghanistan, o reprezintă crearea unui cadru formal prin care armata şi agenţiile civile să poată

594

comunica şi să facă schimb constant de informaţii, prin întâlniri regulate la diferite niveluri de reprezentare şi cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate care sunt în interesul ambelor părţi.

Concluzii

Apărut relativ recent în discursul oamenilor politici şi în cercurile academice, conceptul de softpower a trezit interesul multor specialişti, printre care se numără şi cei din domeniul strategiei militare. Deşi dezvoltarea cadrului teoretic specific a fost iniţiată în anii ’90 de către Joseph S. Nye, referiri mai mult sau mai puţin explicite la întrebuinţarea mijloacelor neletale şi formularea unor strategii care să evite pe cât posibil distrugerea fizică a adversarului şi să conducă la schimbarea caracteristicilor mediului de conflict, utilizând mijloacele din domeniile diplomatic, economic etc., întâlnim la marii gânditori militari începând cu Sun TZU. Pentru forţele militare, planificarea şi desfăşurarea unor operaţii de stabilitate bazate pe efecte într-un sistem inter-agenţii, poate reprezenta soluţia adaptării strategiilor la cerinţele aplicării softpower, utilizând mijloacele proprii în strânsă coordonare cu cele ale partenerilor din teatru de acţiuni militare. În acest fel, armata se transformă şi se adaptează pentru a constitui pe mai departe un instrument eficient de răspuns la noile riscuri şi ameninţări ale mediului internaţional de securitate.

Referinţe Bibliografice

[1] Sun Tzu, Arta Războiului (ediţia în limba română), Editura Antet, Bucureşti, 1997, pp. 22-24

[2] Joseph S. Nye, Bound to Lead: The Changing Nature of American Power, Basic Books, NewYork, 1990.

[3] Joseph S. Nye, Soft Power: The means to Success in World Politics, Public Affairs Books, New York, 2004, p. 5.

[4] Alvin şi Heidi Toffler, Război şi anti-război, (ediţia în limba română), Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 16.

[5] General Andre Beaufre, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, (ediţia în limba română), Editura Militară, Bucureşti, 1974, p. 68.

[6] Allen W. Batschelet, Effect based Operations: A new operational Model?, Strategy Research Project, 2002, p. 3.

[7] Gl.lt.dr. Eugen Bădălan, Gl.bg.dr. Teodor Frunzeti, Asimetria şi idiosincrazia în acţiunile militare, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004, p. 56.

[8] Saaariluoma Katariina, Operaţia Forţelor Aliate: un caz al intervenţiei umanitare, Athena Papers (Garmisch-Partienkirche, Germania: Parteneriatul pentru Consorţiul de pace al Academiilor de Apărare şi Instituţiilor de Studii de Securitate, septembrie 2004), pp. 21-22.