Referinte critice Mircea Eliade

George Călinescu“Mircea Eliade este cea mai integrală (şi servilă) întrupare a gidismului în literatura noastră. După André Gide, sensul artei fiind cunoaşterea (înţelege instruirea de esenţe pe cale mitologică), un artist e cu atât mai adânc, cu cât trăieşte mai intens, cu cât pune mai multe probleme, care, însă nu sunt propoziţii inteligibile, ci trairi, 'experienţe'. Şi cum eticul e aspectul fundamental al destinului uman, problema trebuie pusă ca experienţă morală.”

Gheorghe Glodeanu“Asemenea lui Camil Petrescu, Mircea Eliade nu mai crede în superstiţia scrisului frumos. Daca înainte literatura a fost echivalataă cu stilul, autorul "Nopţii de Sânziene" nu e preocupat de imperfecţiunile de ordin lexical, ci îl fascinează omul din scriitor. Eliade scrie nişte romane cerebrale ale căror personaje traiesc nişte experienţe decisive. Prozatorul este torturat de întrebări, de unde numeroasele paranteze şi ezitări, care reflectă deplina lui sinceritate. Răspunsurile conteaza mai puţin decât interogaţiile, deoarece orice concluzie înseamnă ceva finit, sofisticat şi nu mai exprimă dilemele unei cunoaşteri de sine ce doreşte să coboare pâna la rădăcinile fiinţei. Câtă autenticitate, atâta originalitate, am putea spune despre această literatură existenţialistă în care se face elogiul faptei, similară cu creaţia.”

Eugen Simion “O posibilitate de renaştere printr-o mitologie noua oferă literatura fantastică. Mircea Eliade notează de mai multe ori această idee, dând şi câteva surse ale fantasticului modern. O nuantă trebuie reţinută: fantasticul este o experienţă într-o realitate vazută istoric. Nu o evaziune în atemporal, ci o implicare totală în istorie. Viaţa este o sumă de mituri, arhetipuri ce nu se văd.”

Referinte critice Mircea Cartarescu

El absoarbe in totalitate existenta, ca act si virtualitate, "cu fiecare ungher al ei, cu fiecare ac si fiecare soare pe care le-ai vazut vreodata, in realitate sau in vis, cu fiecare gand si fiecare senzatie", deschizand credit.intregului "corp vizionar" si nu doar unui organ privilegiat si ridicand o viziune consacrata de "claritate", de "limpezime si precizie", ba chiar de un "pozitivism" al imaginatiei, exersata strict, prin notatie, in cadrele somptuoase ale realului. Acest concept de "poezie realista" ce restituie persoana textului si textul persoanei, activat intr-o configuratie postmodernista mult mai complexa (dar si cu supravietuiri moderniste, de ar fi doar acea "explicatie orfica a lumii" remarcata de Eugen Simion), este cel care opereaza si inlauntrul poeziei lui C, nu doar pe portativul ei teoretic.

Inscriptia aceasta inserata in scenariul buf al limbajelor e sustinuta de intreaga febra creativa, al carei patos a fost delegat in inventie si disimulat in fantezism. Strangand poeme mai vechi, Dragostea (1994), care ar fi trebuit, potrivit autorului, sa faca parte din "trilogia optezicista", alaturi de Poeme de amor si Totul, ridica, pe o linie de continuitate, cateva accente noi. E, mai intai, problema insolubila (retoric) a lirismului casnic, cu efuziunile inhibate ("«O, inima de tata! Miracol al paternitatii!» / Asa sa exclami, cititorule, lecturand acestea. / Dar cum dracu sa spui intr-un poem ca-ti iubesti fetita?"), rezolvata intr-o reabilitare a poeziei domestice, a reveriei de cuib si, apoi, contrazicand "neaderenta la metafizic" (Dumitru Micu) sau lipsa unui "cutremur metafizic" (I. Negoitescu), exercitiile de interpelare din "Psalmi", cu nonsalanta subminata de fervoare: "odata catastrofele mi se pareau caraghioase / cu fustele lor policolore, de tiganci patafi-zice / radeam in hohote de incendii si naluciri / acum scancesc daca vad, dac-as vedea, daca te vad / dac-as putea sa Te vad vreodata".

"Roman autobiografic si vizionar" (Nicolae Manolescu), Orbitor inchide in sine o adevarata teologie a creatiei. Ca sa poata exista, lumea are nevoie de Creator, de Demiurg, singurul care o poate inventa si eterniza. Creatorul lumii e scriitorul, cel care, numind, da lucrurilor sens si fiinta.

LOSTRIȚA

de Vasile Voiculescu

Povestirea "Lostriţa" de Vasile Voiculescu (1884-1963) face parte din volumul "Iubire magică", apărut postum (1970), aşadar se încadrează în proza contemporană. Este o povestire fantastică, deoarece îmbină planul real cu cel fabulos şi este o povestire în ramă, întrucât întreaga acţiune se subordonează legendei despre tânărul Aliman şi lostriţa fermecată, pe care pescarii de pe malul Bistriţei o povestesc de generaţii, îmbogăţind-o an de an cu noi "adausuri şi scornituri", după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de "întâmplări de dincolo de fire". Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a IlI-a definesc perspectiva narativă a povestirii. Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului, iar spaţiul narativ îmbină realul cu imaginarul. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

De-a lungul râului Bistrita, una dintre placerile localnicilor, era pescuitul. Dintre toti, cel mai înfocat si cu noroc la pescuit, era Aliman. Acesta era un tânar chipes, voinic si saritor.

În apele Bistritei, salasluia un peste frumos, cu cap de somn, trupul zvelt de salau si pielea pestrita, colorata cu auriu si cu bobite rosii-ruginii ca a pastravului, numit lostrita. Acest peste era carnivor si se arata foarte rar, provocând o adevarata competitie între pescarii care vroiau cu orice pret sa-l prinda. Deoarece multi si-au gasit sfârsitul în încercarea de-a prinde pestele, satenii au început sa creada ca lostrita, era de fapt, forma pe care o lua necuratul, pentru a-i ademeni, sfârsind prin a-i îneca.

Obsedat de gândul de-a prinde lostrita, Aliman statea toata ziua pe malul râului, reusind chiar s-o prinda de doua ori; o data în undita, iar a doua oara în brate, într-o apa de mica adâncime. Tot de atâtea ori, lostrita a reusit sa scape. Din pacate, pentru Aliman, prinderea lostritei a devenit o obsesie. Dupa o iarna geroasa, în care lostrita nu a mai aparut, a sosit primavara, iar apele Bistritei, extrem de învolburate, au adus printre altele, si o luntre cu o fata lesinata din satele de la munte. Aliman a salvat-o, dupa care a luat-o acasa la el, îndragostindu-se nebuneste de ea si asemanând-o cu lostrita, spre marea îngrijorare a satenilor. Dupa o buna bucata de vreme, în care cei doi amorezi si-au facut planuri, apare mama fetei, luând-o acasa cu mare scandal. În urma plecarii fetei, Aliman a devenit trist, apatic , câte-odata chiar absent, neinteresându-l nimic. Fiind însa un barbat bine-facut si chipes, o fata mai îndrazneata, s-a hotarât sa-l ia de sot. Pregatirile erau facute, însa, în toiul nuntii venise un satean sa dea vestea precipitat ca-n râul Bistritei, a aparut din nou lostrita. Auzind, Aliman una ca aceasta nu mai statu pe gânduri si repede fugi spre râu si se arunca în valurile învolburate, prinzând lostrita în brate si protejând-o de bustenii din apa. În fapta lui nebuneasca, el si-a pierdut viata, salvând lostrita.

Aceasta întâmplare este adesea povestita si astazi de oamenii care urca cu carutele la munte pentru lemne, fiecare mai adaugând si înflorind câte ceva.

Semnificaţii ale fantasticului:

"Lostriţa" este o povestire fantastică, pe care Vasile Voiculecu o construieşte din elemente reale şi elemente fabuloase populare.

In plan real, se situează satul de pescari, aflat pe malul Bistriţei, care, atunci când primăvara zăpezile se topesc brusc, poate provoca inundaţii şi nenorociri oamenilor. Tragediile de înec ale sătenilor se înscriu în realitate, precum şi faptul că locuitorii de pe malul Bistriţei sunt pricepuţi în meşteşugul pescuitului, care le asigură traiul zilnic. Nunta din finalul povestirii, în care ritualul ospăţului, naşii, mireasa şi nuntaşii fac parte tot din realul vieţii.

In plan fabulos, de la începutul povestirii, lostriţa sugerează ştima, duhul rău al apelor, "Necuratul", "dracul de baltă", care vrăjise pe mulţi bărbaţi cu iubirea ei. Superstiţia populară (eres) spune că dracul ia diverse înfăţişări ca să atragă oamenii şi să-i determine să păcătuiască, pentru a le lua sufletul şi pentru a-i distruge. în această povestire, se sugerează ideea că dracul luase - de data asta - înfăţişarea unui peşte, sub forma lostriţei, care simbolizează ştima apelor.

Aliman, îndrăgostit nebuneşte de lostriţa, trebuie să-şi urmeze calea aspiraţiei sale spre un ideal, face pact cu Diavolul în numele iubirii, întocmai ca Faust al lui Goethe, este capabil de sacrificiul suprem pentru atingerea absolutului. Totul în povestire stă sub semnul fabulosului, apropierea de basm constând atât în "poveste* în poveste", cât şi în conturarea personajelor: Aliman este asemenea unui Făt-Frumos, iar ştima, strigoaica, nagodele sunt specifice mitologiei româneşti.

Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal în mitologia populară autohtonă. Aliman prinde lostriţa cu bucurie şi cu dragoste nestăvilită şi încearcă s-o ocrotească, contopindu-se cu ea în adâncurile misterioase ale apelor, într-o lume necunoscută, tainică a valurilor care "s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna", sugerând întoarcerea omului la origini, prin refacerea legăturii totale cu elementele cosmosului. Pe de altă parte, sfârşitul tragic al tânărului Aliman poate semnifica ideea că omul este devorat de propriul său ideal, spre care aspiră necontenit şi cu care doreşte să se contopească.

Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se povesteşte, cu subiectivism, o singură întâmplare, la care participă personaje puţine, palid conturateşi în care elementele reale îmbinate cu cele fabuloase creează fantasticul, opera "Lostriţa" de Vasile Voiculescu este o povestire fantastică în ramă.

Limbajul artistic:

Este dominat de spontaneitatea şi firescul exprimării, mai ales prin cuvintele popularespecifice zonei, care creează un farmec particular şi originalitate povestirii. Registrele stilistice ale povestirii se înscriu în tradiţionalism, mai ales prin hiperbolizarea unor secvenţe narative, prin excesul de epitete, precum şi prin detaliile descriptive. Lexicul se caracterizează prin frecvenţa verbelor, care imprimă dinamică naraţiunii şi prin arhaismele şi regionalismele care emană o atmosferă de vrajă şi dau stilului oralitate.

Voiculescu foloseşte o naraţiune în maniera poveştilor vânătoreşti,

în spiritul basmelor populare: "în planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale [...]. Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi" (Nicolae Manolescu).

JOC ȘI JOACĂ

LUMI FANTASTICE

Referinte critice Mihai Eminescu

"Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea cã dacã mai trãia, sãnãtos, încã douãzeci de ani, el ar fi fost considerat, fãrã putintã de contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din întreaga literaturã a lumii. [...] Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc si cel dintâi român în care s-a fãcut fuziunea cea mai serioasã a sufletului daco-roman cu cultura occidentalã"

Garabet Ibrãileanu, Prefata la Mihai Eminescu - Poezii. S. Ciornei, Bucuresti, 1971

"Mintea lui Eminescu lucreazã cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adicã cu cele mai înalte concepte fãurite de ratiunea omului. Printre acestea, ideea eternitãtii stãpâneste mintea sa într-asemenea mãsurã, încât una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternitãtii. Este, în toatã poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineazã orice îngustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectualã a poetului este una din formale cele mai izbitoare ale manifestãrii lui si aceea care explicã prestigiul atât de covârsitor al operei sale."

Tudor Vianu, Caiete critice. E.S.P.L.A., Bucuresti, 1957

"Cu Eminescu apare în literatura europeanã ultimul mare poet romantic, pãstrând în existenta si opera sa conturul caracteristic al dramei artistilor romantici. Nãzuind necontenit spre un plan de viatã superior etic si artistic, cãutând cu patos adevãrul si refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina noncomformismului, a sinceritãtii în faptele de viatã, si a înãltimii de gândire, dublatã de o sete de cunoastere absolutã. "

Zoe Dumitrescu-Busulenga, Valori si echivalente umanistice. Ed. Eminescu, Bucuresti, 1973

Referinte critice Ion Creanga

"În Creangã trãiesc credintele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filosofia poporului. Povestea valoreazã cât valoreazã talentul celui care povesteste. Si Creangã a avut asa de mare talent, încât în toate povestile sale oamenii trãiesc cu o individualitate si cu o putere de viatã extraordinare."

G. Ibrãileanu (1920). Povestirile lui Creangã. Iasi

"Realismul rezultat din cultivarea detaliului si punerea în evidentã a unei individualitãti stilistice apartine artei de scriitor a lui Creangã. Întâi Creangã fixeazã o datã pentru totdeauna textul, fãcând imposibilã o altã editie. Secretul la Creangã stã în studiul efectelor, în cuvântul rar, în fixitate."

Cãlinescu, George (1964). Ion Creangã. Bucuresti: EPL

Singur pe lume

de Hector Malot

De opt ani, Remi traieste la buna mama Barberin la Chavarron, in masivul central, dar atunci cand sotul acesteia, Jerome, zidar la Paris, revine acasa ranit (in urma unui accident) si ruinat, copilul afla ca mama Barberin nu este mama sa adevarata si ca, de fapt, este un copil abandonat. Ca sa supravietuiasca, Barberin (Jerome) va vinde mai intai vaca Roussette si apoi il inchiriaza pe Remi pentru 40 de franci unei trupe de actori ambulanti conduse de un anume Vitalis.

Acesta da reprezentatii cu cainii sai savanti, Capi, Dolce si Zerbino si cu maimuta Joli-Coeur pentru a-si castiga existenta. In timpul unei reprezentatii la Toulouse, Vitalis este arestat si inchis pentru doua luni.

Remi se trezeste singur cu animalele si este invitat de doamna Mulligan si de fiul sau paralizat Arthur, un tanar englez bolnav, care calatoreste cu mama sa la bordul Lebedei, o ambarcatiune amenajata pentru croaziere.

Lui Remi i-ar placea sa ramana cu ei, dar cele doua luni au trecut si Vitalis isi reia drumul cu trupa sa. In timpul unei furtuni de zapada, doi dintre caini sunt ucisi de lupi si maimuta moare.

In drum, el il intalneste pe Mattia, la ingrozitorul Garrofoli - hot de copii si sef al unei bande de falsi infirmi.

Apoi, la Paris, Vitalis moare de frig si Remi este primit la un gradinar din Gentilly, care are doi baieti si doua fete, dintre care una, Lise, este muta. Remi se indragosteste de Lise, care sta la capataiul lui

mai multe zile, in timpul unei congestii pulmonare. Remi si Capi raman la gradinar pana cand acesta este inchis. Fratii si surorile sunt separati.

Trezindu-se singuri, Remi si Capi trebuie sa-si castige existenta si-si reiau meseria de actori ambulanti.

Ei se reintalnesc cu Mattia, care l-a ucis pe Garrofoli pentru a evada si care va deveni pentru Remi ca un frate. Fiind un bun muzician, el intra in trupa.

Ca sa supravietuiasca, Remi merge sa-l viziteze pe unul din fratii Lisei si il inlocuieste ca miner. Intr-o zi mina este inundata, dar Remi si alti cativa gasesc o punga cu aer si supravietuiesc sub pamant paisprezece zile. In cele din urma sunt salvati.

Remi si Mattia cumpara o vaca pentru mama Barberin si aceasta ii povesteste lui Remi ca un barbat a venit sa-l caute pentru a-l duce la adevarata sa familie. Remi, Mattia si Capi pleaca atunci la Paris pentru a-l cauta pe Barberin, dar acesta este mort si cei doi copii si cainele trebuie sa plece in Anglia.

Aici, sunt dati familiei Driscoll, care pretind a fi parintii lui Remi, dar care, de fapt, sunt niste tainuitori. Remi, Mattia si Capi raman la ei pana in ziua cand Mattia aude o discutie intre dl Driscoll si unchiul lui Arthur Mulligan, dl James Mulligan. Acesta din urma vrea sa-l ucida pe Arthur pentru a putea fi el mostenitorul familiei.

Dupa ce este aruncat in inchisoare pe nedrept, Remi fuge cu un vapor in Franta impreuna cu Mattia si Capi. Apoi, strabatand toate fluviile in cautarea dnei Mulligan si a lui Arthur, ei ii regasesc in Elvetia impreuna cu Lise, care isi recapatase graiul.

Doamna Mulligan ii destainuie lui Remi ca este fiul ei. Luat chiar de la nastere de langa mama sa, lady Mulligan, de unchiul sau, James Mulligan, care dorea mostenirea fratelui sau mort, Remi a fost dat lui Jeroboam Driscoll, care fusese platit sa-l faca sa dispara. Dar Driscoll l-a incredintat pe Remi cuplului Barberin.

Anii au trecut si Remi s-a casatorit cu Lise, au avut un copil si s-au mutat in Anglia. Mattia a devenit un mare muzician.

ROMANUL ADOLESCENTULUI MIOP

de Mircea Eliade

„Romanul adolescentului miop” este un jurnal deghizat, autorul mimand ca aceste notatii sunt doar materia prima, ce urmeaza ulterior a fi prelucrata. Intentionat insa transformarea nu a avut loc. Mircea Eliade ne prezinta astfel prima forma a conceptiei sale despre autenticitate, pusa in practica ulterior in eseurile sale si in perfectiontaa Maitrey.

Viata de licean nu constituise pana in 1924-1925 cadrul nici unei carti din literature romana.

Scris de un adolescent, primul roman al lui Mircea Eliade foloseste procedee ale prozei moderne si se citeste cu un deosebit interes.

Autenticitatea ne intampina la tot pasul, incepand cu primul capitol intitulat “Trebuie sa scriu un roman”, unde cu ostentatie declara ca nu are nevoie de inspiratie, si va prezenta propria-i viata cu crizele adolescentei, cu colegii de scoala.

Al doilea capitol se intituleaza ”Gloria lui Robert”, personaj care il citeste pe D’Annunzio, italianul „cu carti frumoase si femei frumoase in amintiri”. Robert este adolescentul care vrea sa devina faimos si ii citeste pe Balzac, Ibsen si Victor Eftimiu. Este in fond un personaj care isi schimba in mod deliberat mastile, omul care joaca mai multe roluri, incluisiv de personaj care nu este ridicol, apropiindu-se in cele din urma chiar de manifestarile unei personalitati schizofrenice, ajungand „sa se creada altul”

Ora de muzica, focalizata de autor in capitolul urmator, „Juranal de clasa” este plina de avatarurile nesupunerii varstelor tinere. Profesorul de muzica publicase o romanta, denumita „Crinul”, si voia sa-si recupereze banii pentru tipar, de aceea cerea elevilor sa-i cumpere brosura. Insa intreaga operatiune se transforma intr-un imens hohot de ras, perntru ca baritonii clasei incep sa vocifereze la cererea profesorului. Un personaj grotesc care apare in acest capitol sub denumirea de Fosil , este un evreu schiop care stie bine chimie si copiaza la teze. Colea este un

personaj funambulesc care ii trage o palma lui Fosil, iar acesta il reclama pedagogului, care il pedepseste pentru ca a tulburat ora.

Un alt caz simptomatic este cel al lui Fanica, elevul terorizat de chimie, care citeste de 10-15 ori fiecare lectie si nu intelege nimic, fiind poate exponentul semnificativ al unui invatamant scolastic, bazat pe teroare si obiectivele unei invatari exceland prin rigiditate.

Capitolul ”Intre Don Juani” prezinta doi dandy de Bucuresti, aceeasi dintotdeauna, schimbandu-si doar imbracamintea si comportamentul in functie de epoca. Discutia se desfasoara in jurul unor teme din lumea scolareasca:geniile sunt nefericite, elevii urmaresc fetele si doamnele pe bulevard, Sylvia e o fata considerata de autor „vulgara”. Totul se petrece in atmosfera englezeasca a domnilor care fumeaza tigari selecte. Robert vorbeste despre posibilitatea voluptoasa de a se plimba cu o femeie in jurul platanilor, de a o tine de brat, de a se simti impreuna in al noulea cer, in timp ce Dinu povesteste o intamplare enigmatica, in care ca intr-un vis, era rapit de pe o strada de o servitoare si dus la alcovul unei tinere dornice sa-l cunoasca.

Capitolul „Corigenta” descrie o experienta extrema a autorului: ramane corigent la germana, din cauza unui profesor cu o privire ingrozitoare, care il face sa uite lectia intr-o clipita. Este cuprins de disperare si se gandeste chiar la sinucidere. O alta corigenta apare la matematica .La fel ca in toate timpurile, invatatura provoaca o stare de inconfort existential, durerei groaznice de cap, un stres imens accentuat de mecanicismul invatamantului acelei vremi. Scopul corigentei pentru profesor era acela ca elevul sa se pregateasca mai bine, sa cunoasca mai bine detaliile acelui obiect subtil.

Soarele de noiembrie trist in aceasta perioada a anului, marcheaza parca lipsa de vitalitate a personajelor dintr-un oras cu o mitologie inca nedescoperita. Viata liceului se scurge cu exactitatea unui ceas elvetian, gasindu-si masuratoare in repetitiile pentru spectacolul ”Un liceu model”. Unul din cuplete este dedicat elevului bolnav de galbinare din cauza chimiei, lucru real, devenit comic tocmai prin coincidenta dintre culoarea bolnavului si specificul multor substante ale acelui obiect de studiu. Unii elevi sunt mai expansivi, altii mai timizi, dupa cum este firea

fiecaruia. Toate aceste impresii sunt culese de scriitor de la fereastra mansardei prin care se profileaza lumina unui nou inceput.

Capitolul „Drumul catre mine insumi” al romanului incearca sa prezinte starile sufletesti specifice adolecentei, analizandu cu liciditate zbuciumul si nelinistile cerebrale precum si curiozitatea ajunsa repede entuziasm pentru problemele sociale. Autorul noteaza amanuntit reactiile si incertitudinile dezvaluind contradictiile fiecariu adolescent, dar intrezarim aici si inceputurile viitoarei personalitati cu o ferma disciplina in munca, adormind tarziu in noapte, fericit unerori ca si-a invins propriile-i slabiciuni.

„Incipit vita nova” ar trebui citit paralel cu amintirile. Pasiunea de latina i-a fost insuflata de eruditul sau profesor Nedelea Locusteanu, autor de docte, eseuri, un indrumator exigent care l-a indemnat sistematic sa studieze limbile orientale . In afara de orele de latin, in afara de gramatica si vocabular acest profesor le deschidea elevilor sai orizontul de cultura generala vorbindu-le de Leonardo da Vinci sau despre Pitagora.

Felul cum cu putini bani elevi ultimilor clase de liceu isi cumparau sfertul de ceas de dragoste este prezentat „realist „ in capitolul „Sambata”.Pentru autor „sambata este ziua trupului”, ziua care l-a emotionat mult timp in viata lui de elev.Capitolul se inchei cu o analiza profunda a starilor stranii ce-l invalui cufundandu-l intr-un adanc zbucium sufletesc.

Despre cartea lui Giovani Papini „Un om Sfarsit „ aflam in capitolul Papini, eu si lumea, carte care i-a provocat scriitorului o mare dezamagire pentru ca scriitorul italian i-a luat initiativa scriind ceea ce ar fi vrut al sa scrie, dar si pentru ca l-a descris asa cum este. Intentia de identificare cu Papini este totala, adolescentul vrea sa-si formeze insa o alta personalitate, hotarare de schimbare, care pare irevocabila:”In curand voi fi altul. Voi arata celorlati ca fluviul sufletului meu se poate revarsa si in alta matca. Voi rodi pretudindeni roade noi”. Lupta se duce in sufletul autorului, pentru crearea unei personalitati diferite, pentru a descoperi noi radacini acolo unde ele nu sunt. Jurnalul se intinde pe durata unui an intreg:un an lung, plin de reflectiile unui adolescent care traieste experimentele cele mai bizare. Prietenii se indepartraza treptat:”Am fost atat de singur in ultimile luni, incat ma

socoteam aproape fara prieteni”. Revederea cu ei sta sub semnul unui bun ramas:”Pasii mei ma instrainau de prieteni, si pasii lor ma departau”.

O retrospectiva a vietii sale la varsta de optisprezece ani o face autorul in capitolul „Ma clatina Vanturile”.

„Bacaleaureatul” infatiseaza partea finala a epocii de scolaritate; adolescentul care citise atat de mult se simte ofensat de atitudinea indiferenta a profesorilor, care il desconsidera, ii dau note mici. Elevul este singur in fata profesorului „Sunt aproape trecut. Si nu simt nici o bucurie, si asta ma doare: mult, mult”.

Capitolul „Final” consfinteste sfarsitul perioadei de liceu:”Mi-am citit numele pe lista, cu ochi tulburi”. Pe autor il intristau clasele in care nu va mai zari nici o fata cunoscuta iar „ideea de sfarsit de epoca” i se parea „cutremuratoare”.

Scris de un adolescent, primul roman al lui Mircea Eliade foloseste procedee ale prozei moderne si se citeste cu un interes deosebit, autorul voind astel ca fiecare adolescent sa se regaseasca in scrierea lui, de aceea autorul l-a numit „Romanul adolescentului miop”, chiar daca contine pasaje intregi din jurnalul adolescentului Eliade.

Gargantua si Pantagruel

de Francois Rabelais

Francois Rabelais s-a născut în 1494 la Chinon. Tatăl său, avocat, era şi un mare proprietar, începe studiile la abaţia de la Seuilly, apoi va fi novice la mănăstirea Baumette, fiind instruit după metode scolastice ce îi provoacă oroare.

De la 27 la 33 de ani, devenit călugăr, îşi continuă studiul şi lecturile, în 1530 se înscrie la Universitatea Montpellier, unde va studia medicina. Publică la Lyon, în 1532, o traducere din Hipocrate. Ca medic îşi cîştigă o bună reputaţie, graţie căreia va fi protejat al cardinalului Jean de Bellay. Acesta îi va înlesni două călătorii la Roma, prilej pentru Rabelais de a-şi îmbogăţi cunoştinţele despre arta antică.

Va deveni unul dintre cei mai buni medici ai regatului, în 1535 îşi va lua licenţa şi doctoratul la Montpellier. Metoda disecţiei de cadavre, nefolosită pînă atunci, obţine un mare succes şi îl impune şi mai mult pe Rabelais în lumea medicală a vremii.

Nu se mai cunosc date despre scriitor începînd cu 1552, ceea ce întăreşte presupunerea că ar fi murit la sfîrşitul anului 1553 sau la începutul următorului an.

Viaţa sa a fost una dintre cele mai zbuciumate: intră de foarte tînăr în ordinul franciscanilor şi apoi îl părăseşte pentru cel al benedictinilor. împreună cu prietenul său, Pierre Amy, cu care fugise de la mănăstire, are îndrăzneala să-i scrie lui Guillaume Bude, pentru a putea obţine de la acesta materialele necesare pentru învăţarea limbii greceşti, în 1532, avînd deja o formaţie completă de umanist, începe să tipărească broşuri şi traduceri însoţite de glose. După publicarea în 1533 a lui Pantagruel, cade în dizgraţia Sorbonei şi, prudent, îl va însoţi în călătoriile sale pe cardinalul Jean du Bellay, ca medic personal al acestuia. După ce adresează în scris Papei o rugăminte de iertare pentru părăsirea mănăstirii şi practicarea medicinei şi obţine un răspuns favorabil, îndrăzneşte să-şi publice al treilea volum sub semnătura proprie (cu o dedicaţie către Marguerite de Navarre). Cartea este totuşi cenzurată şi Rabelais trebuie să-şi caute din nou protectorul, întreaga sa viaţă, de altfel, va fi apoi o continuă succesiune de perioade de dizgraţie şi de iertări.

S-a spus adesea despre Rabelais că el este cel care a creat literatura franceză. Dacă în vremea sa el a fost cenzurat la fiecare apariţie a volumelor sale, faptul acesta n-a împiedicat să fie citit şi apreciat, încă de atunci, ca scriitor de geniu.

Astăzi, Rabelais este considerat un mare gânditor, un creator de artă de talia lui Shakespeare; Gargantua şi Pantagruel rămîne în continuare un model de creaţie artistică de la care se va revendica o întreagă literatură.

După un prolog în care autorul pune în mod voit ambiguu problema sensului operei sale, romanul se deschide cu genealogia neamului de uriaşi al lui Pantagruel.

Gargantua, tatăl său, a fost purtat 11 luni în burta mamei, care, însărcinată fiind, ia parte la ospeţe monstruoase, în plină indigestie, Gargamela îl naşte pe Gargantua prin ureche; autorul citează din textele antice si "dovedeşte" că lucrul acesta nu e imposibil. Pînă la cinci ani, micul Gargantua trăieşte aproape ca o sălbăticiune; inteligenţa sa devine apoi sclipitoare: tatăl său, Grandgousier, i-o descoperă atunci cînd Gargantua inventează o ştergătoare pentru fund genială. De aceea Grandgousier decide să-l dea la învăţătură. Ani de-a rândul, teologi "sorbonari" îl îndoapă cu manualele lor. A ajuns un netot din cauza metodelor folosite. Gargantua e trimis de tatăl său la un preceptor umanist, Ponocrates. Călare pe o iapă uriaşă care, pentru a se apăra de muşte, dărîmă cu coada păduri întregi, pleacă împreună cu noul său învăţător la Paris. Acolo ia clopotele de la Notre-Dame şi le atîrnă de gîtul iepei. Ponocrates reuşeşte să facă din Gargantua un om nou datorită educaţiei pe care i-o dă după noile metode umaniste.

După un timp începe un război între ţara lui Gargantua şi Lerna, iscat de o ceartă între ciobani şi plăcintari. Grandgousier îi scrie lui Gargantua să se întoarcă acasă în grabă şi să ia parte la luptă. Războiul e o ocazie pentru Rabelais de a face să plouă cu enormităţi. Gargantua cu ai săi îi învinge pe răii lui Picrocol, dar este apoi generos cu ei: eliberează prizonierii, nu le acaparează teritoriile, îl desemnează doar pe Ponocrates rege pînă la majoratul fiului lui Picrocol.

Fratele loan, care s-a remarcat în luptă, refuză să primească vreo mănăstire, însă e de acord să conducă una care să funcţioneze după principiile sale. La Telem va construi această mănăstire, deasupra porţii căreia stă scris: "Fă ce-ţi place"; nu sunt admişi aici bigoţii, făţarnicii, călugării ipocriţi, judecătorii şi cămătarii, ci

numai cinstiții cavaleri, tinere şi sprinţare domniţe şi cei care tălmăcesc cu dreptate cuvântul Scripturii. Libertatea constituie singura regulă de viaţă a călugărilor şi bunătatea lor e cea care asigură o perfectă înţelegere între ei.

Prologul Cărţii a II-a aduce laude puterii terapeutice a primeia, autorul propunîndu-şi să ofere încă o asemenea capodoperă. După ce reia genealogia lui Pantagruel şi arată cum el a moştenit apetitul părinţilor, Rabelais îşi trimite eroul la studiu prin Franţa, la toate universităţile, prilej să sublinieze defectele fiecăreia. Ajuns la Paris, Pantagruel primeşte o scrisoare de la Gargantua, o altă ocazie pentru autor să exprime idealul culturii umaniste. Pantagruel îl cunoaşte aici pe Panurge, personaj pitoresc, jumătate vagabond, jumătate student, cu care va fi prieten toată viaţa.

Auzind că dipsozii au invadat Utopia, ţara lui Pantagruel, Panurge îl însoţeşte pe acesta pentru a lua parte la luptă. După ce săvîrşesc împreună isprăvi de toată lauda, cei doi intră în cetatea amoroţilor, unde Panurge îi face regelui Anarhie o nuntă de pomină. Pantagruel acoperă apoi cu limba o armată întreagă, iar maestrul Alcofibras, aflat şi el acolo, intră în gura lui şi descoperă o altă lume, asemănătoare celei reale. Cînd iese, după şase luni, cucerirea ţării dip-sozilor e terminată. Ultimul capitol aduce scuzele maestrului Alcoribas Nasier şi promisiunea că povestea va continua cu nunta lui Panurge şi aventurile sale, şi cu invitaţie pentru cititori de a trăi ca nişte adevăraţi pantagruelişti.

Cartea a III-a se deschide cu un prolog în care autorul îi ridiculizează pe cei cărora nu le plac cărţile sale. Aflăm apoi că Pantagruel ocupă ţinutul cucerit, unde aduce cu sine o mulţime de locuitori ai ţării lui Gargantua. Panurge îl ajută şi îl însoţeşte peste tot, însă are o mare dilemă: trebuie sau nu să se însoare? Pentru a se lămuri, cei doi pornesc într-o foarte lungă călătorie, cu scopul de a găsi sfaturi şi oracole şi astfel vor trece prin locurile cele mai fascinante. Negăsind nicăieri un răspuns satisfăcător, ajunşi la capătul puterilor, se hotărăsc să consulte Sfînta Butelcă, singurul oracol cu adevărat serios. Sfîrşitul volumului aduce laude îndelungi şi erudite descoperitorului unei plante foarte utile, pantagruelionul.

In Cartea a IV-a, Pantagruel şi Panurge continuă călătoria spre oracol, întîlnind în cale insule cu animale ciudate, înfruntînd furtuni îngrozitoare şi vizitînd personaje dintre cele mai pitoreşti.

Despre prologul Cărţii a V-a se afirmă că nu-i aparţine cu siguranţă lui Rabelais. Drumul personajelor continuă spre Roma, unde vor găsi celebrul oracol, al cărui răspuns le va fi dat de preoteasa Bacbuc: "Bea!".

HOMO LUDENS

de Johan Huizinga

Dupa parerea lui Johan Huizinga din Homo Ludens "jocul este mai vechi decat cultura" presupune existenta jocului de pretutindeni.El ne marturiseste concluzia sa, cu privire la jocul omenesc, dar si jocul animalelor, dand exemplu ca animal ,cel mai atasat prieten al omului ,cainele.Noua, cititorilor ni se dezvaluie jocul aparut la inceputul lumii,inainte de aparitia culturii, si cainele dat ca exemplu , este dezvaluit prin jocul cu alt cine , unde jocul nu a fost invatat, a fost din intuitia fiecarei fiinte , joc care poate convinge societatea omeneasca , inspaimantand-o , ca este un fapt violent, cand de fapt este o joaca din intuitia a doi pui.

Opinia criticului ne mai dezvaluie sensul jocului. Ne provoaca sa intelegem ca fiecare joc inseamna ceva si poate fiecare joc ne ajuta cu ceva . Mai aflam ca unele jocuri sunt pe baza psihologica , ajutand uneori oamenii cu un exercitiu de stapanire sau profesionalism. Alte jocuri ii provoaca pe jucatori sa devina posesivi sau cu dorinta de a fi totdeauna castigatori. Intersitatea jocului , atunci cand concurentii sunt nerabdatori sa fie declarati castigatori, nu poate fi explicata prin nici o analiza biologica.

In concluzia mea , jocul a fost de cand e timpul si se va termina odata cu el . Jocul pentru mine inseamna o ambitie catre castig si profesionalism ,fara sa precizez notiunile suparatoare care pot insusi jocul si in mod negativ.