Lucian Blaga (1895-1961)

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

�i nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrum� vraja nep�trunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii tain� -

�i-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu mic�oreaz�, ci tremur�toare

m�re�te �i mai tare taina nop�ii,

a�a înbog��esc �i eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

�i tot ce-i neîn�eles

se schimb�-n neîn�elesuri �i mai mari

sub ochii mei-

c�ci eu iubesc

�i flori �i ochi �i buze �i morminte.

(1919)

Alaturi de Tudor Arghezi, Lucian Blaga este cea mai complexa

personalitate poetica din perioada interbelica. Reprezinta un caz

singular in literatura romana, prin faptul ca personalitatea sa poetica

este dublata de una filozofica. Este conceptuala, cerebrala, dupa

expresia lui Pompiliu Constantinescu, iar filosofia se caracterizeaza

printr-un stil metaforic.

Lucian Blaga a scris, pe langa poezie, drame, eseuri si aforisme.

El a elaborat, de asemenea, un sistem filosofic original si coerent.

Ca orice mare scriitor se ridica deasupra curentelor literare,

ilustrand bipolaritatea culturala, fiind, deopotriva, traditionalist si

modernist. Ilustreaza traditionalismul in expresia artistica, aflandu-se

multa vreme printre colaboratorii revistei “Gandirea”. Aspectele

moderniste sunt pregnante atat in poezie cat si in dramaturgie.

Blaga cunoscuse expresionismul in timpul studiilor universitare de la

Viena. Volumele de poezie, publicate pe parcursul a peste 40 de

ani, poarta, in diferite grade, amprenta expresionismului.

Aceste volume sunt: “Poemele luminii”, “Pasii profetului”, “In

marea trecere”, “Lauda somnului”, “La cumpana apelor”, “La curtile

Dorului”, “Nebanuitele trepte”, “Poezii”.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” prefateaza volumul

“Poemele luminii” din 1919. Acesta si volumul de aforisme “Pietre

pentru templul meu” primesc Premiul Academiei Romane.

Ca specie este o arta poetica sau un manifest literar modernist.

Tema este cunoasterea, privita sub aspectul celor doua

componente: filozofica sau paradisiaca si poetica sau luciferica.

Ideea fundamentala reiese din obtiunea ferma pentru

cunoasterea lumii pe cale luciferica si nu pe cale paradisiaca.

Obtiunea poetului Lucian Blaga trebuie pusa in relatie cu

marturisirea filosofului Lucian Blaga, referitoare la deziluzia provocata

de cunoasterea logica, rationala. Blaga, in calitate de artist al

cuvantului, doreste o cunoastere spirituala, nu o cunoastere

pozitivista. El sta sub semnul influentei expresionismului.

Ideea fundamental se dezvaluie in mod metaphoric inca din

titlu. Fiecare poezie din poemele luminii se bazeaza pe o metafora

revelatorie, care adduce noi sensuri marind, in acelasi timp, misterul.

Primul cuvant al titlului este pronumele personal de persoana I “eu”,

semnificand fiinta eului liric – poetul, cel care se angajeaza in

aventura cunoasterii. Pronumele are functia sintactica de subiect,

intrand in relatie directa cu predicatul verbal “nu strivesc”. Verbul –

predicat este la forma negative si in plan stylistic constituie o

metafora, redand ideea ca poetul nu se antreneaza intr-o actiune

menita sa distruga tainele universului: “corola de minuni a lumii”.

Metafora contine un neologism care ii da o anumita eleganta, in

ton cu aspectul modernist al creatiei. Inca din titlu rezulta caracterul

de confesiune a poemului, poetul postandu-se pe o pozitie luciferica

a cunoasterii universului.

Incipitul consta intr-o reluare a titlului amplificand ideea

fundamentala.

Poezia cuprinde 3 secvente. In prima, in care se integreaza si

incipitul, poetul isi reafirma atitudinea fata de cunoastere.

Remarcam aparitia unor simboluri integrate in enumeratii: tainele pe

care poetul nu le ucide se afla “in flori, in ochi, pe buze, ori

morminte”. Acestea sunt reprezentarie concrete ale “corolei de

minuni a lumii”, ale misterelor universului. Sunt reunite principalele

domenii ale activitatii cognitive umane: spatiul natural (“flori”),

universul spiritual (“ochi”), cel al rostirii semnificante (“buze”),

experienta vietii si cea finala, a mortii (“morminte”), cu care se va

confrunta candva si poetul.

Intre secventa I si a doua se stabileste o relatie de opozitie,

vizibila, intai, la nivel pronominal: “eu” - “altii” (poetul – filosofii).

“Lumina mea” inseamna cunoastere luciferica, iar “lumina altora”

reda cunoasterea paradisiaca. Actiunea distructiva asupra

misterelor prin cunoastere paradisiaca se exprima metaforic “lumina

altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns/in adancimi de

intuneric”. Remarcam antiteza si la nivel verbal: “nu strivesc”, “nu

ucid” – “sugruma”. Lucian Blaga considera cunoasterea filosofica,

insuficienta, chiar imposibila, mai ales in plan spiritual.

Secventa a treia, ultima, se plaseaza intr-o relatie de opozitie

cu a doua, si de simetrie cu prima, reluand si amplificand ideile

acesteia. Antiteza apare mai intai sub raport sintactic (conjunctia

adversativa “dar” si subiectul “eu”, plasate intr-un vers f. scurt care le

pune in relief). Poetul reda explicit modalitatea de cunoastere

pentru care opteaza: “dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii

taina”. Dupa cum arata criticul Eugen Lovinescu, reflexivitatea

creatiei lirice blagiene provine adeseori din alaturarea unui termen

concret cu unul abstract (sau invers) in cadrul unei comparatii

ample: “si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci

tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii, asa imbogatesc si eu

intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister”. Se remarca functia

stilistica a sinonimiei: “mister”, “taina”, “minuni”. Intalnim de

asemenea inversiunile “tremuratoare” (care este, totodata, epitet

personificator moral), “intunecata” (epitet cromatic avand

rezonante speculative – filozofice), “sfant” (epitet moral, sugerand

harul divin al creatorului de poezie, aflat in relatie cu cosmicul,

absolultul, ilimitatul). Este o modalitate expresionista prin care se

reda relatia dintre eul liric si univers. Efectul cunoasterii luciferice este:

“tot ce-i ne-nteles/ se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari/ sub ochii

mei”. Sporirea misterelor universului se realizeaza atat prin

contemplarea acestora, cat si prin crearea unui nou univers, cel al

poeziei. Atitudinea poetului de protejare si de amplificare a

misterelor nu este doar un gest de cunoastere ci si unul de iubire:

“caci eu iubesc/ si ochi si flori si buze si morminte”. Repetarea

enumeratiei confera echilibru si armonie textului poetic.

Poezia este modernista si prin aspectul prozodic. Discursul liric, o

confesiune nu se structureaza in strofe. Se utilizeaza versurile libere,

avand ritm si masura variate. Cel mai scurt vers este de doua silabe

iar cel mai lung este de 13 silabe. Versurile sunt albe (fara rima).

Aceste forme prozodice se afla in relatie cu sensibilitatea poetica,

uimita, parca, de permanentele mistere universale.

Un fenomen sintactic specific creatiei blagiene din primul

volum este repetarea conjunctiei copulative “si”. Dar, dupa cum

rezulta din ultimul vers al poemului, se repeta cuvantul “si” nu numai

cu valoare de conjunctie, ci si de adverb. Toate acestea obliga

cititorul la repetarea individuala a fiecarui termen, ceea ce confera

stilului poetic solelmnitate si eleganta.

Alt element modernist al acestui poem si, in general, al celor

mai multe scrise de Lucian Blaga este scrierea la inceput de vers cu

litera mica, exceptand inceputurile de propozitie ori fraza.

Tot in sfera modernismului intra polisemia metaforei “luminii”, ca

un semn de intelectualizare si de reflexivitate a versurilor. Astfel ideea

cunoasterii prin lumina inglobeaza urmatoarele dimensiuni:

cunostinta, creativitate, revelarea misterelor, comunicarea

mesajelor artistice, iubire spiritualizata.

Realizat de prof. Cornea Elena

Tehnoredactat de xLC