logica

1

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE DREPT, CLUJ-NAPOCA

ANUL II, SEMESTRUL II

CURS OPŢIONAL, FĂRĂ FRECVENŢĂ TITULAR DE CURS: Conf. univ. Dr. EMIL POP

ELEMENTE DE LOGICĂ.

- cu aplicaţie în domeniul dreptului -

Vasile MUSCĂ, Emil POP

Uz intern

2

CUPRINS

INTRODUCERE ......................................................................................................................................

Unitatea de învăţare 1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE ISTORICO FILOSOFICE

1.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................................

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

1.3.1 Consideraţii istorice privind dezvoltarea logicii ca ştiinţă...................................

1.3.2. Legătura logicii aristotelice cu practica juridică a vremii sale.......................

1.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................


ŞTIINŢA LOGICII. APLICAREA LOGICII ÎN DREPT

2.1. Introducere ........................................................................................... ...............................................

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................................


2.3.1 Definirea logicii ca ştiinţă.....................................................................................

2.3.2 Gândirea ca activitate umană.........................................................................

2.3.3. Treptele cunoaşterii.....................................................................................

2.3.4. Logică şi limbaj. Limbajul juridic.............................................................

2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................


FORMELE GÂNDIRII LOGICE

3.1. Introducere ......................................................................................................................................... ..

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................. ...............

3.3.1. Formele gândirii logice.........................................................................

3.3.2. Conţinut şi formă în gândirea logică...........................................

3.3.3 Legi ale gândirii logice......................................



PRINCIPIILE GÂNDIRII LOGICE

4.1. Introducere .......................................................................................................................... .................

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................


4.3.1 Principiul identităţii....................................................................................

4.3.2. Principiul noncontradicţiei............................................................................


3



5.1. Introducere ...........................................................................................................................................


5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................

5.3.1.Principiul terţiului exclus.............................................................

5.3.2.Principiul raţiunii suficiente................................................................................



NOŢIUNEA

6.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............


6.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................. ...............

6.3.1 Formarea noţiunilor.........................................................

6.3.2 Noţiuni, termeni, cuvinte.........................................................

6.3.3 Operaţii logice.........................................................

6.3.4. Raportul gen-specie.........................................................

6.3.5. Felurile noţiunilor.........................................................

6.3.6. Raportul dintre noţiuni.........................................................

6.3.7. Definiţiunea noţiunii.........................................................

6.3.8. Reguli ale definiţiei noţiunii.........................................................

6.3.9. Modalităţi şi feluri de definiţii.........................................................

6.3.10. Diviziunea noţiunilor.........................................................

6.3.11. Clasificarea noţiunilor.........................................................



JUDECATA

7.1 Introducere .......................................................................................................................... ..................

7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .............................................................

7.3 Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................................................

7.3.1 Structura judecăţii...................................................................

7.3.2 Judecata şi propoziţia...............................................................................

7.3.3. Felurile judecăţilor..................................................................

7.3.4. Distribuirea termenilor în judecată..................................................................

7.3.5. Raportul dintre judecăţile A, I, E, O..................................................................



JUDECATA. CONVERSIUNE ŞI OBVERSIUNE

8.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............


8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................. ................

4

8.3.1 Inferenţele.....................................................................

8.3.2. Conversiunea..........................................................................................

8.3.3. Obversiunea .......................................................................................



RAŢIONAMENTUL

9.1. Introducere ...........................................................................................................................................



9.3.1. Caracterizare generală..................................................

9.3.2. Felurile raţionamentului..................................................



FIGURILE SILOGISTICE

10.1 Introducere .............................................................................................................................. ............

10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................

10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................

10.3.1. Figura I-a a silogismului....................................................................

10.3.2. Figura II-a a silogismului..........................................................

10.3.2. Figura III-a a silogismului..........................................................

10.3.2. Figura IV-a a silogismului..........................................................

10.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................


ALTE TIPURI DE RAŢIONAMENT

11.1 Introducere ..........................................................................................................................................



11.3.1. Polisilogismul ...................................................................

11.3.2 Soritul .....................................................

11.3.3 Entimema.......................................................

11.3.4. Epicherema.......................................................................

11.3.5. Raţionamentele ipotetice.......................................................................

11.3.6 Raţionamentele disjunctive.......................................................................

11.3.7 Raţionamentul inductiv.......................................................................



DEMONSTRAŢIA

5

12.1 Introducere ..........................................................................................................................................



12.3.1.. Structura demonstraţiei logice..................................................................

12.3.2. Reguli şi erori ale demonstraţiei



CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

13.1 Introducere ................................................................................................................................ ..........



13.3.1. Cunoaşterea ştiinţifică......................................................

13.3.2. Clasificarea ştiinţelor ...................................................................



CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ. METODE ŞI TEHNICI

14.1 Introducere ............................................................................................................................. .............



14.3.1 Observaţia ştiinţifică......................................................

14.3.2. Experimentul ...................................................................

14.3.3. Metode de identificare a legăturii cauzale... ...........................................................

14.3.4. Ipoteza şi analogia...........................................................


6

INTRODUCERE

Obiectivele cursului

Cursul conţine elemente de logică – cu aplicaţii în domeniul dreptului şi îşi propune să

prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice pornind de la bazele conceptuale cu

care se operează în acest domeniu. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de

particularităţile logicii juridice. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi

modul în care logica juridică asigură punerea în practică a normelor juridice precum şi

principiile de bază ale elaborării legislaţiei .

- o mai bună cunoaştere de către studenţi a rolului dreptului în sistemul social, a relaţiilor

juridicului cu alte domenii ale vieţii sociale, a legăturilor ce se stabilesc între drept,

democraţie politică şi societate democratică.

- optimizarea actului juridic prin cunoaşterea cauzelor şi consecinţelor sociale ale încălcării

legilor

- oferirea unor date, instrumente şi concluzii care să sprijine elaborarea, interpretarea şi o mai

bună aplicare a reglementărilor juridice

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei)

logica juridică şi limbajul juridic

noţiunea juridică

judecata

raţionamentul

demonstraţia

sofismele

identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în

cadrul disciplinei logica juridică ;

utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniu;

definirea / nominalizarea de concepte ce apar în logica juridică;

capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii jurisprudenţiale

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi

a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

- modul de aplicare a principiilor gândirii logice în domeniul juridic

- folosirea demonstraţiei şi argumentării în fundamentarea adevărului juridic

- combaterea falsului şi evidenţierea sofismelor

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice

specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)

- studii aplicative privind respectarea procedeelor logice în elaborarea unor legi

- exerciţii de logică aplicate la noţiuni, judecăţi, raţionamente, demonstraţie, ş.a.

7

- crearea de sofisme, recunoaşterea şi combaterea lor în grupul de studenţi.

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /

cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de

valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile

ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea

în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la

propria dezvoltare profesională )

- conştientizarea importanţei neutralităţii şi obiectivităţii ştiinţifice în cercetare

- importanţa activităţii în echipă în cadrul grupelor de cercetare şi asumarea

responsabilităţii individuale

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, sub formă de sinteze,

aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În prezentarea

cursului sunt folosite metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru

conceptualizarea noţiunilor predate şi aplicarea lor în domeniul dreptului.

Structura cursului

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. (1 oră) Unitatea de învăţare 2. (1 oră) Unitatea de învăţare 3. (1 oră) Unitatea de învăţare 4. (1 oră) Unitatea de învăţare 5. (1 oră)

Unitatea de învăţare 6. (1 oră) Unitatea de învăţare 7. (1 oră) Unitatea de învăţare 8. (1 oră) Unitatea de învăţare 9. (1 oră) Unitatea de învăţare 10. (1 oră) Unitatea de învăţare 11 (1 oră) Unitatea de învăţare 12 (1 oră) Unitatea de învăţare 13 (1 oră) Unitatea de învăţare 14 (1 oră)

Temă de control (TC)

Desfăşurarea temei de control se va derula conform calendarului disciplinei şi va avea următorul

subiect:

Principiile gândirii logice. Tratarea unui principiu cu aplicaţie în domeniul dreptului.

Bibliografie obligatorie:

1. Gh.Mihai, Introducere pentru o logică juridică, Piatra Neamţ, 1991

2. Vasile Muscă, Prelegeri de logică, Editura Argonaut, Cluj, 1997

3. Dr.Gheorghiţă Mateuţ, Dr. Artur Mihăilă, Logica juridică, Editura Lumina Lex, 1998

4. Petre Bieltz, Dumitru Gheorghiu, Logică juridică, Editura Pro Transilvania,

Bucureşti, 1998

5. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editua Polirom, Iaşi, 2003

8

6. Bruno Leclerq, Logique et théorie de l’argumentation, Université de Liège, Faculté de

Droit, Année academique 2005-2006

7. Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, ed. II, Editura Tehnică. Bucureşti, 2003

8. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997

Bibliografie suplimentară

1. Ştefan Lanţoş, Logica generală, Napoca Star, Cluj, 1999

2. Elena Lupşa, Logică şi argumente: sinteze, exerciţii soluţii, Editura Corvin, 1999

3. Ion Petrovici, Curs de logică, Institutul European , Iaşi, 2000

4. Marie-Dominique Popelard, Denis Vernant, Elemente de logică, Institutul European, Iaşi,

2003

5. Alexandru Aman, Logică judecătorească sau tratat de argumente legale urmată de logica

conştiinţei, Editura Sim Art, Craiova, 2007

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, din subiecte în extenso, ţinându-se cont de

participarea la activităţi şi rezultatul la tema de control a studentului.

9


APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA LOGICII CA ŞTIINŢĂ

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Consideraţii istorice privind dezvoltarea logicii ca ştiinţă

1.3.2. Legătura logicii aristotelice cu practica juridică a vremii sale

1.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Înainte de a prezenta conţinutul logicii ca disciplină

filosofică socotim că este necesară înfăţişarea motivelor şi a

condiţiilor care au dus la constituirea ei. Cu logica ne aflăm

într-o situaţie oarecum specială: pentru majoritatea ştiinţelor

nu mai putem indica astăzi pe acela ce poate fi socotit

întemeietorul lor. Putem însă face aceasta în cazul logicii

menţionând că părintele ei universal recunoscut este Aristotel

(384 î.e.n.-322 î.e.n.). Aportul lui Aristotel în naşterea logicii

a fost atât de considerabil încât un filosof român de marcă,

Athanase Joja, era perfect îndreptăţit să facă afirmaţia:

„logica părea ieşită din capul lui Aristotel aşa cum Pallas

Athena, în mod miraculos, ieşea cu coif şi armură din capul

înţeleptului Zeus”. Aristotel însuşi era pe deplin convins de

însemnătatea elaborării logicii şi de originalitatea sa absolută

în acest domeniu. Pentru el logica s-ar fi născut fără nici un

fel de antecedente propriu-zise, ca un fel de creaţia ex nihilo,

proles sine matre creata. Iată ce spune în legătură cu aceasta,

Aristotel însuşi în „Respingerile sofistice”: „Dimpotrivă, în ce

priveşte acest tratat, până acum nu a existat o parte elaborată,

iar alta rămasă neelaborată ci nu a existat absolut nimic

înainte” (34, 183b). Iar în acelaşi loc ceva mai departe

adaugă: „În afară de acestea, dacă în retorică exista un

material numeros şi vechi, în silogistică nu exista mai înainte

absolut nimic vrednic de citat; de aceea cercetările noastre ne-

au luat mult timp şi ne-au costat multă osteneală” (34, 184b). Vom avea în vedere în principal logica formală şi cea aplicată,

mai ales în domeniul dreptului.


Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea scopului şi ramurilor logicii ;

– definirea termenilor de logică şi logică juridică;

– cunoaşterea caracteristicilor logicii juridice;

10

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să diferenţieze între logica formală şi

logica juridică, între limbajul comun şi cel juridic

– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi

caracteristicile logicii juridice ;

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA

LOGICII CA ŞTIINŢĂ , timpul alocat este de 1 oră.


1.3.1. Consideraţii istorice privind dezvoltarea logicii ca

ştiinţă

Logica a ieşit din mâna lui Aristotel definitiv

închegată, desăvârşită în toate încheieturile sale, creând o

asemenea impresie de perfecţiune absolută încât de la

Aristotel încoace ea nu a mai putut înregistra nici un progres

pentru simplul motiv că dată fiind perfecţiunea sa de la

naştere nu a mai resimţit nevoia nici unui progres. Această

impresie 1-a stăpânit şi pe Kant, în secolul al XVIII-lea, în

prima epocă când în prefaţa la ediţia a II-a a „Criticii raţiunii

pure” (1783) referindu-se la drumul progresiv pe care s-au

angajat celelalte ştiinţe în epoca modernă face următoarea

observaţie cu privire la logică – „Că logica a urmat acest

drum sigur încă din timpurile cele mai vechi, se poate vedea

din faptul că de la Aristotel încoace ea nu a avut nevoie să

facă un pas înapoi, dacă nu vrem să-i socotim ca ameliorări

înlăturarea unor subtilităţi inutile sau o determinare mai clară

a celor expuse, ceea ce aparţine însă mai mult eleganţei decât

certitudinii ştiinţei. Trebuie să mai remarcăm că şi până astăzi

ea nu a putut face nici un pas înainte şi că deci, după toată

aparenţa, ea pare să fie închisă şi terminată” („Critica raţiunii

pure”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 19).

Aristotel şi-a elaborat concepţia sa logică într-o serie

de lucrări:

„Categoriile”

„Despre interpretare”

„Analitica primă”

„Analitica secundă”

„Topica”

„Respingerile sofistice”

Toate aceste lucrări au fost editate în secolul I e.n., de

către un grămătic alexandrin, Andronicos din Rodos, care a

11

dat corpul lucrărilor de logică ale lui Aristotel numele de

„Organon”. Deşi acest titlu colectiv al lucrărilor de logică nu

a fost dat de către Aristotel însuşi el corespunde pe deplin

concepţiei sale despre natură şi menirea logicii. „Organon”

înseamnă „mijloc” sau „instrument” şi aceasta desemnează

faptul că Aristotel concepea logica drept un „instrument” sau

„mijloc” general al cunoaşterii omeneşti.

Elaborată pornind de la aceste izvoare şi sugestii în

ordine teoretică şi practică, logica aristotelică a înregistrat un

succes încă din antichitate. Circumstanţele care explică

succesul logicii aristotelice sunt mai multe:

a) dezvoltarea social politică a lumii greceşti

b) evoluţia generală a filozofiei greceşti

c) nivelul teoretic al ştiinţei greceşti

Să luăm pe rând aceşti factori:

A) Evoluţia generală social politică a lumii greceşti

înscrie Atena încă din secolul al V-lea î.e.n., pe linia de

mişcare a unei democraţii victorioase. Democraţia antică, la

fel ca de altfel cea modernă, se caracterizează prin două

elemente inalienabile:

a) pluralitatea părerilor şi acolo unde există aceasta

întâlnim

b) confruntarea părerilor care ia diferite forme de la

discuţie până la înfruntarea verbală făţişă, instrumentul cu

ajutorul căruia se dă lupta în confruntările de opinii fiind

cuvântul. Această situaţie are un efect pozitiv asupra,

evoluţiei ştiinţelor, căci aşa cum notează Athanase Joja

„discuţia este condiţia sine qua non a ştiinţei”.

În toiul confruntărilor de opinii, care caracterizează

într-o democraţie lupta pentru obţinerea puterii social politice,

se constituie cele două arte ale cuvântului care vor ridica

folosirea cuvântului la o perfecţiune neîntâlnită înainte. Este

vorba de arta dialecticii, înţeleasă ca tehnică a discuţiei bazată

pe relaţia nemijlocită dintre a întreba şi a răspunde: cealaltă,

este arta retoricii, ce prescrie regulile ce ţin de tehnica

discursului convingător ca şi manifestare proprie a logos-ului.

Aristotel însuşi a scris o „Retorică” în care a arătat înrudirea

dintre dialectică şi retorică, pe de o parte, şi deosebirea lor

fată de ştiinţă, pe de altă parte. „Retorica - menţionează

Aristotel - este analoagă dialecticii, amândouă au ca obiect

opiniile comune, pe care le pot cunoaşte toţi oamenii şi clare

nu au nevoie de nici o ştiinţă specială („Retorica” - I. 1, 1354

a 1-3).

În timp ce dialectica şi retorica au ca obiect

raţionamentul probabil şi duc ca rezultat al lor la formularea

de opinii, ştiinţa, în opoziţie cu ele, desemnează procedarea

cu raţionamente necesare ce au ca efect dobândirea,

adevărului.

B. Nivelul atins de evoluţia generală a gândirii

12

greceşti constituie un alt factor care explică succesul logicii

aristotelice. În această evoluţie cu deosebire momentul

Platon, ca etapă imediat anterioară, cea mai importantă din

istoria filozofiei greceşti de până atunci, a contribuit într-un

mod deosebit la naşterea logicii ca şi disciplină filozofică.

C) Un alt factor ce trebuie luat în considerare în

explicarea succesului logicii aristotelice îl constituie nivelul

general atins de evoluţia ştiinţei greceşti. Această evoluţie a

dus la formarea, în conformitate cu spiritul propriu acestor

ştiinţe, a unei metode fizice (physicos) care era proprie şi lui

Democrat, cel pe care un istoric al filozofiei de talia lui

Theodor Gomperz îl socoteşte „părintele fizicii”

În opoziţie cu aceasta s-a constituit şi o altă metodă,

cea logică (logikos), proprie lui Platon, căreia Aristotel însuşi

este tentat să-i dea, uneori, un sens abstract, peiorativ. În orice

caz, Aristotel stăpâneşte în deplină cunoştinţă de cauză,

distincţia dintre cele două metode ale gândiri.

Pe timpul lui Aristotel, gradul de evoluţie al ştiinţei

greceşti impune deja necesitatea elaborării unui instrument

general de cunoaştere ştiinţifică, logica, ce se va constitui

odată cu „Organon”-ul pe baza rezultatelor dobândite în

practica reală a cunoaşterii de cele două metode fizică şi

logică.

1.3.2. Legătura logicii aristotelice cu practica

juridică a vremii sale

Se cuvin spuse, în sfârşit, câteva cuvinte despre

legătura logicii aristotelice cu practica juridică a vremii sale.

Fără îndoială logica aristotelică a apărut şi s-a dezvoltat în

strânsă legătură cu nevoile practicii juridice din vremea sa

fiind, la fel ca şi pentru oamenii de ştiinţă ai epocii, unul din

instrumentele cele mai eficiente în mâna juriştilor. Cu

deosebire valoarea demonstrativă a silogismului conceput de

Aristotel a făcut din aceasta un instrument indispensabil în

procesele vremii, în care se urmărea demonstrarea adevărului

unei cauze.

Victoria democraţiei a adus cu sine la Atena o

intensificare fără precedent a activităţilor juridice, declanşând

o adevărată procesomanie. Democraţia ateniană a proclamat

egalitatea indivizilor, idealul isonomiei în opoziţie cu cel

aristocratic al eunomiei. Această egalitate nu este însă una

stabilită în abstract ci, pentru a deveni reală şi efectivă, ea

trebuie să primească un conţinut foarte concret; este vorba de

egalitatea indivizilor în ceea ce priveşte, drepturile şi

obligaţiile lor în raport cu legea. Dar, pentru ca legea să poată

îndeplini, într-adevăr, acest rol de criteriu şi unitate de măsură

a egalităţii indivizilor ea trebuie cunoscută. Respectarea de

13

către toţi cetăţenii a legii in faţa căreia toţi sunt egali impune,

de asemenea, ca o cerinţă indispensabilă a democraţiei,

cunoaşterea legilor. Apar în acest context codurile juridice

care dau o fixare în scris a legilor. Fenomenul acesta al fixării

în scris a legilor se petrece în procesul de ansamblu al trecerii

întregii civilizaţii greceşti, odată cu victoria definitivă a

democraţiei, de la faza sa veche, orală, specifică societăţii

aristocraţiei gentilice, la faza sa scrisă, proprie noii

democraţii. Se petrece, aşadar, o generalizare a scrisului, care

se repercutează şi în plan juridic. Legea scrisă prezintă,

desigur, numeroase avantaje în raport cu legea orală şi

înseamnă un enorm pas înainte în raport cu vechiul drept al

aristocraţiei gentilice, bazat mai mult pe cutumă decât pe o

aplicare strictă a legii. În primul rând, o lege scrisă prezintă

avantajul că primeşte durabilitate, ea este fixată în timp,

eliberată de pericolul schimbării, de la o zi la alta, sau al

relativizărilor individuale date de circulaţia şi transmiterea din

auzite, numai pe cale orală. În al doilea rând, o lege scrisă

devenind universală poate fi cunoscută de întreaga masă a

cetăţenilor; se înlătură, aşadar, şi pericolul interpretărilor

individualizatoare, care pot constitui tot atâtea abateri de la

sensul universal al legii, care este acelaşi pentru toţi.

Cunoaşterea legilor adusă de codurile scrise ale democraţiei

are însă şi un efect negativ: cunoscând legea individul devine

conştient de drepturile sale în raport cu alţi indivizi şi de aici

şi tendinţa de a reclama aceste drepturi, pe baza legii, prin

acţiuni juridice intentate altor indivizi ce impietează sau par

numai a impieta asupra acestor drepturi ale individului.

Individul îşi revendică aceste drepturi în raport cu alt individ

prin intentarea de procese juridice şi o trăsătură a democraţiei,

ca şi consfinţire logică a drepturilor individului, este

înmulţirea proceselor, naşterea unei procesomanii ce poate

deveni un adevărat pericol social.

La fel ca şi în cazul confruntărilor politice din viaţa

cetăţii dezbaterile în contradictoriu pe care Ic presupun

procesele juridice au ca principal instrument al lor cuvântul.

Intensificarea activităţii juridice, la fel ca şi primatul sferei

politicului în viaţa cetăţii în cadrul democraţiei, are ca efect

ascensiunea cuvântului. El devine, cu condiţia să fie bine

stăpânit, principala armă în mâna omului politic, dar şi a

juristului. În acest context al intensificării luptelor politice şi a

activităţii juridice apare în cetatea democratică unul din

tipurile umane cele mai interesante ale întregii antichităţi:

sofistul. Pentru a fi înţeles mai bine, sofistul ca tip uman al

antichităţii a fost comparat cu ziaristul sau cu avocatul.

Desigur, că amândouă aceste comparaţii se justifică între

anumite limite. Fără îndoială că sofiştii sunt avocaţii

antichităţii, care se pun în slujba oricărei cauze şi în schimbul

unei remuneraţii băneşti se angajează să o ducă la triumf.

14

Mânuitor bun al cuvântului, abil psiholog şi mai cu seamă un

desăvârşit cunoscător al resurselor cuvântului, deci stăpân

absolut pe arta discursului, meritul sofistului, astfel înarmat

cu aceste mijloace, este mai ales acela de a face să triumfe

cauza mai slabă, falsă, în raport cu cauza mai tare, adevărată.

Această împrejurare explică renumele prost de care s-au

bucurat sofiştii nu numai în antichitate ci de-a lungul întregii

istorii. Fără îndoială că logica aristotelică s-a dezvoltat în

practica proceselor juridice dovedindu-şi utilitatea ca

instrument de luptă împotriva artei sofiştilor de a face rând pe

rând din adevăr fals, din fals adevăr, pentru a repune pe

deplin în drepturile sale adevărul. Legătura logicii aristotelice

cu ştiinţa şi practica juridică a vremii sale constituie un fapt

incontestabil.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

logică

practica juridică în antichitate

logica aristotelică

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt condiţiile social istorice ale apariţiei logicii aristotelice?

2. Ce reprezintă Organon?

Bibliografie obligatorie



15


ŞTIINŢA LOGICII. APLICAREA LOGICII ÎN DREPT

2.1. Introducere



2.3.1. Definirea logicii ca ştiinţă

2.3.2. Gândirea ca activitate umană

2.3.3. Treptele cunoaşterii

2.3.4. Logică şi limbaj. Limbajul juridic


1.1. Introducere

Orice ştiinţă se defineşte prin obiectul pe care îl

investighează. A avea un domeniu propriu de cercetare

constituie o condiţie indispensabilă pentru orice cunoştinţe

care vor să se constituie în corpul sistematic al unei ştiinţe.



– cunoaşterea metodelor şi tehnicilor de cercetare în logică;

– cunoaşterea caracteristicilor logicii şi limbajului în

domeniul juridic


– studenţii vor putea să definească termeni precum limbaj

juridic


caracteristicile aplicării logicii în domeniul dreptului


Pentru unitatea de învăţare ŞTIINŢA LOGICII.

APLICAREA LOGICII ÎN DREPT , timpul alocat este de 1 oră.


2.3.1. Definirea logicii ca ştiinţă

Să aplicăm această exigenţă şi în cazul definirii logicii

ca ştiinţa şi vom obţine următoarea definiţie: logica este acea

ştiinţă care are ca obiect propriu de studiu cercetarea

16

a) formelor gândirii logice;

b) legilor gândirii logice şi

c) procedeelor gândirii logice

considerate din punctul de vedere al structurii lor formale,

adică ale gândirii cu valoare de adevăr. Reiese imediat din

această definiţie că prin gândire logică se înţelege acea

gândire care, corectă din punct de vedere logic formal, al

condiţiilor formale ale gândirii, este capabilă să ducă raţiunea

la adevăr.

Ca ştiinţă a gândirii logice, logica fixează acele

condiţii teoretice în afara cărora gândirea omenească nu se

mai poate mişca în planul corectitudinii formale; este clar că

în afara acestui plan de condiţii, gândirea nu-şi poate atinge

scopul, acela de a duce la adevăr şi îşi pierde caracterul ei

logic, încălcarea acestor condiţii de corectitudine logică

formală face ca gândirea să eşueze pe terenul erorii, al

falsului. În opoziţie cu o gândire incorectă, lipsită de un

suport logic, gândirea corectă din punct de vedere logic se

caracterizează prin decizie, lipsa contradicţiilor, consecvenţă,

fundamentare logică.

La fel ca în cazul oricărei alte ştiinţe şi în acela al

logicii distingem între două planuri: acela al realităţii sau mai

precis al domeniului de realitate luat în cercetare şi acela al

reflectării cunoaşterii acestuia la nivelul ştiinţei. Din acest

punct de vedere, avem de distins între logica gândirii ca plan

al realităţii, desigur nu un plan material, concret, ci unul ideal,

abstract şi ştiinţa logicii, ca şi rezultatul teoretic la care duce

cunoaşterea logicii reale a gândirii.

2.3.2 Gândirea ca activitate umană

Gândirea se poate defini, ca atare, drept cea mai înaltă

şi mai complexă activitate, prin care omul cunoaşte realitatea

înconjurătoare şi se cunoaşte pe sine însuşi. Cunoaştere şi

auto-cunoaştere, cunoaştere de altul şi cunoaştere de sine, cu

alte cuvinte. În această calitate a sa cunoaşterea prezintă

câteva trăsături specifice, prin care se diferenţiază în rândul

activităţilor omeneşti:

a) gândirea constituie un proces subiectiv de cunoaştere

a realităţii obiective. În procesul cunoaşterii sunt implicaţi

întotdeauna doi termeni: pe de o parte omul, subiectul

cunoaşterii, cu capacităţile sale cognitive senzoriale şi

raţionale, pe de altă parte, realitatea, totalitatea lucrurilor şi a

fenomenelor. Într-un moment dat şi într-un anume fragment

al itinerariului pe care îl formează cunoaşterea realităţii

trebuie să existe un contact nemijlocit al subiectului

cunoaşterii cu obiectul cunoaşterii sale. Acest contact

nemijlocit poate fi considerat fie ca început, punct de plecare

17

al cunoaşterii, fie ca sfârşit, încununare finală a eforturilor

sale.

b) gândirea reprezintă un proces conştient de cunoaştere

a realităţii. Acest caracter conştient nu înlătură spontaneitatea

naturală a cunoaşterii, pe care Kant o aşeza la bază în

explicarea sa a întregului proces al cunoaşterii. În general,

încă din antichitate cunoaşterea a fost socotită între activităţile

cele mai naturale ale omului. „Toţi oamenii - spunea Aristotel

- au sădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte. Dovada acestui

lucru stă în plăcerea pe care le-o procură activitatea

simţurilor. Ei resimt această plăcere pentru ea însăşi, chiar

când nu e vorba de urmărirea unui folos”.

c) totuşi gândirea nu se defineşte ca o activitate gratuită,

o cunoaştere ce nu urmăreşte nici un scop, o cunoaştere de

dragul cunoaşterii, aşa cum credeau cei antici, în frunte cu

Aristotel. Gândirea fiind o activitate conştientă, urmăreşte un

scop, constituie un proces finalist, teleologic. Scopul

activităţii de cunoaştere a gândirii este aflarea adevărului care

reprezintă o valoare obiectivă, independentă de om şi în afara

omului. Prin acest statut de obiectivitate adevărului gândirea

însăşi primeşte un caracter obiectiv. O gândire care nu

reuşeşte să conducă la aflarea adevărului înseamnă un proces

ratat care nu şi-a atins scopul.

d) gândirea se defineşte, apoi, ca un proces ideal. Chiar

dacă gândirea se apleacă asupra lucrurilor şi fenomenelor

realităţii obiective, în afară de noi şi independent de noi, ea nu

lucrează direct cu aceste lucruri şi fenomene ci cu conceptele

lor, cu noţiuni. Formarea noţiunilor prin care gândim lucrurile

fenomenele realităţii reprezintă principala activitate a

gândirii. Noţiuni reprezintă produsul unui proces de

cunoaştere şi condensează în ele un fragment de cunoaştere

omenească; luate însă în sine, vorbind strict logic, noţiunile ca

atare nu sunt nici adevărate şi nici false ci, mai degrabă,

neutre gnoseologic. Ele devin adevărate şi false numai în

urma unirii lor în diferite combinaţii în cadrul formei logice a

judecăţii, la nivelul căreia se poate vorbi despre adevăr şi

eroare. În judecăţi unim noţiunile între ele astfel că o noţiune

este afirmată sau negată despre o altă noţiune; când ceea ce

afirmăm sau negăm într-o judeca este conform cu realitatea

aceasta este adevărată, dacă nu, aceasta este falsă. Noţiunile

se formează în procesul logic al unor abstractizări şi

generalizări: se desprind, mai întâi prin abstractizare

trăsăturile esenţiale ale unui lucru sau fenomen de ansamblu

trăsăturilor sale pentru ca apoi aceste trăsături socotite

esenţiale să fie extinse asupra tuturor lucrurilor de acelaşi fel,

care formează o clasă.

e) criteriul cel mai general al valorii de adevăr a gândirii

omeneşti stă în corespondenţa ideilor noastre cu realitatea.

Este vorba de un criteriu acceptat ca atare de întreaga tradiţie

18

modernă a gândirii europene. Dacă definim gândirea, în

principiu, ca şi cunoaştere a realităţii este firesc ca principalul

ei criteriu să fie acela al gradului de corespondenţa dintre idei

şi lucruri. Este tocmai ceea ce se ascunde sub formularea ordo

idearum idem est cum orodo rerum, ceea ce a devenit o

preocupare centrală a gândirii europene modeme de la

Descartes încoace. Desigur, este vorba numai de criteriul cel

mai general, împrejurare care nu exclude posibilitatea

existenţei unor alte criterii care derivă de data aceasta, nu din

raportarea gândirii la realitatea înconjurătoare ci din

raportarea gândirii la ea însăşi.

Este vorba în acest caz, de criterii care ţin mai cu

seamă de corectitudinea formală a gândirii, de concordanţa sa

cu ea însămi, dar care, de obicei, singure, nu sunt suficiente

pentru a proba adevărului unei susţineri. De obicei, ele se

completează cu criteriul cel mai general al concordanţei

ideilor cu realitatea.

2.3.3 Treptele cunoaşterii

Cunoaşterea realităţii constituie un proces complex

care se petrece pe două trepte diferite.

Prima treaptă a cunoaşterii realităţii de către om

constituie cunoaşterea sensibilă; la nivelul treptei sensibile

cunoaşterea omenească are un caracter direct şi nemijlocit, ea

se petrece în prezenţa obiectului cunoaşterii, concret,

particular, neesenţial, întâmplător. Principalele forme ale

cunoaşterii sensibile sunt senzaţiile, percepţiile şi

reprezentările. Senzaţia constituie acea formă a cunoaşterii

sensibile prin care cunoaştem trăsăturile singulare, izolate, ale

unor lucruri şi fenomene separate; percepţia reprezintă acea

formă a cunoaşterii sensibile prin care cunoaştem lucrurile şi

fenomenele în totalitatea trăsăturilor lor; în sfârşit,

reprezentarea desemnează acea formă a cunoaşterii sensibile

prin care dobândim pe baza senzaţiilor şi a percepţiilor

imaginea de ansamblu a lucrurilor şi fenomenelor realităţii în

absenţa lor. Există o deosebire esenţială între senzaţii şi

percepţii pe de altă parte: în timp ce senzaţiile şi percepţiile

presupun prezenţa efectivă a lucrurilor şi fenomenelor şi

acţiunea

lor directă asupra organelor noastre de simţ, reprezentările pot

avea loc şi în absenţa lucrurilor şi fenomenelor.

A doua etapă a cunoaşterii o reprezintă cea raţională.

La nivelul treptei raţionale cunoaşterea are un caracter

indirect şi mijlocit, ea petrecându-se în absenţa obiectului

cunoaşterii, abstract, universal, esenţial şi necesar.

Principale forme ale cunoaşterii raţionale sunt

noţiunile, judecăţile şi raţionamentele. Definiţia şi

prezentarea lor va constitui obiectul viitoarelor noastre

19

prelegeri.

În efortul de a explica rolul care revine fiecăreia din

aceste trepte în procesul cunoaşterii s-au înfruntat două

direcţii de gândire principale: empirismul şi raţionalismul.

Conflictul dintre ele străbate întreaga gândire până la Kant. O

depăşire a acestui conflict prin împăcarea empirismului şi

raţionalismului a realizat abia Kant prin criticismul său.

A. Empirismul reprezintă; de fapt, o exagerare a

rolului treptei sensibile în procesul de ansamblu al

cunoaşterii. După empirişti (Bacon, Locke, Hume, Berkeley),

şi continuatorii lor în gândirea contemporană, întreaga

cunoaştere omenească provine din simţuri - conform cu

principiul fundamental formulat de Locke: nihil est in

intelectu quod prius non fuerit in sensu. Raţiunea nu este

capabilă să aducă, în esenţă, nimic nou peste conţinutul

simţurilor; rolul ei se restrânge la o simplă îmbinare a

cunoştinţelor date de simţuri, o analiză şi o sinteză a lor.

Singurele cunoştinţe adevărate pe care le avem provin numai

din cadrul experienţei sensibile care ne oferă certitudini.

B. Raţionalismul constituie, în schimb, o exagerare

a treptei raţionale a cunoaşterii. Pentru reprezentanţii

raţionalismului (Descartes, Spinoza) întreg corpul cunoaşterii

omeneşti este dat de raţiune, singură raţiunea ne poate

conduce la adevăruri, adică la nişte cunoştinţe clare şi

distincte. Simţurile nu fac decât să ofere materialul inferior al

cunoaşterii omeneşti pe care raţiunea îl prelucrează pentru a

scoate din el adevărurile sale superioare.

C. Criticismul prin Kant încearcă să împace cele

două curente opuse ale empirismului şi raţionalismului

arătând unilateralitatea lor, şi, totodată, depăşindu-le printr-o

formulă mai cuprinzătoare care este a criticismului.

Din perspectiva criticismului cunoaşterea nu are un

singur izvor ci două: simţurile şi raţiunea. Orice cunoştinţă

este rezultatul colaborării unui element empiric şi a unui

element raţional. Această sinteză a celor două elemente

diferite prin originea cât şi prin natura lor confirmă caracterul

de act sintetic al cunoaşterii omeneşti. În acest sens al unei

colaborări necesare în cunoaştere între simţuri şi raţiune

trebuie înţeleasă celebra expresie a lui Kant: conceptele fără

intuiţii sunt goale iar intuiţiile fără concepte sunt oarbe. De,

aceea, cunoaşterea omenească constă în aplicarea unui

concept raţional la o intuiţie empirică. „Cunoaşterea noastră

provine din două izvoare fundamentale ale simţirii: primul

este capacitatea de a primi reprezentări (receptivitatea

impresiilor), al doilea este capacitatea de a cunoaşte un obiect

cu ajutorul acestor reprezentări (spontaneitatea conceptelor),

prin cel dintâi ne este dat de un obicei, prin cel de-al doilea el

este gândit în relaţie cu acea reprezentare (ca simplă

20

determinare a simţirii). Intuiţia şi conceptele constituie deci

elementele întregii noastre cunoaşteri, astfel că nici

conceptele fără o intuiţie care să le corespundă într-un mod

oarecare, nici intuiţia fără concepte nu pot da o cunoaştere.

2.3.4 Logică şi limbaj. Limbajul juridic

O altă trăsătură esenţială gândirii rezidă în faptul că ea

este indisolubil legată de limbă; procesul ca şi rezultatele

gândirii omeneşti se exprimă întotdeauna în cuvinte în cadrul

unei limbi. Aici trebuie făcută o primă remarcă. Limba are un

caracter naţional şi prin această împrejurare valabilitatea sa se

referă numai la o comunitate umană particulară, strict

determinată. O soluţie de comunicare universală în această

situaţie ne oferă traducerea dintr-o limba naţională în alta.

Pentru a se evita şi mai ales pentru a se depăşi această limitare

a gândirii logice care este universală printr-o limbă naţională

şi pentru a se preveni şi riscurile pe care le comportă

întotdeauna traducerea dintr-o limbă în alta, una din sarcinile

pe care logica şi le-a însuşit încă de la începuturile epocii

moderne, mai ales când evoluţia ştiinţelor moderne impunea

sarcina unei comunicări universale între savanţi a rezultatelor

muncii lor, a fost aceea de a avea un limbaj universal ca

mijlocul cel mai sigur de comunicare. Acest limbaj conceput

ca un mijloc universal pentru gândirea omenească de a-şi

comunica rezultatele sale nu putea fi decât unul cu un caracter

formal. Una din căile cele mai eficiente de formalizare a fost

matematizarea limbajului logic şi transformarea gândirii

însăşi, care operează cu un asemenea limbaj, într-un calcul

matematic, în care în loc de numere se acţionează cu

simboluri matematice, care acoperă noţiuni. Prin caracterul

său general limbajul logic se pretează şi este de la început

înclinat către matematizare. Efect al acestei matematizări a

corpului de principii al logicii este recurgerea la formule,

axiomatizarea, folosirea cu predilecţie a unor teoreme, toate

după modelul ştiinţelor matematice.

Obligaţia pe care o resimte omul care gândeşte este

aceea de a stabili o identitate între ceea ce gândeşte şi ceea ce

spune. Este vorba deci de o dublă identitate: pe de o parte

între gândire şi realitate, pe de altă parte între gândire şi

vorbire. În ambele cazuri este vorba, în fond, de nişte

principii care acţionează asupra gândirii omeneşti cu o

valoare normativă; dar pe când în primul caz al identităţii

dintre gândire şi realitate ne păstrăm încă, oarecum, pe terenul

cunoaşterii, în celălalt caz al identităţii dintre gândire şi

vorbire intrăm deja în domeniul moralităţii. Omul trebuie să

resimtă ca o stringentă presiune morală ce se exercită asupra

sa să spună ceea ce gândeşte şi mai ales să nu spună ceea ce

nu gândeşte. Trecând în domeniul imperativelor morale ale

21

gândirii se reclamă o strânsă unitate între cele trei planuri ale

realităţii (ce este), al gândirii (ce gândeşti) şi al vorbirii (ce

vorbeşti). În acest context se pune şi problema rolului

limbajului în raportul său strâns cu gândirea: limba este

chemată să exprime gândirea noastră sau, aşa cum spunea

odată Talleyrand, să ascundă.

Obligaţia morală care caracterizează condiţia

adevăratei personalităţi rezidă în realizarea unităţii dintre

gândire şi vorbire, la care se adaugă ca o altă obligaţie şi un

alt plan: acela al acţiunii. Să acţionezi, adică, astfel încât să te

afli în concordanţă cu ceea ce gândeşti şi cu ceea ce spui.

Chiar dacă cineva nu spune dintr-o dată tot ceea ce gândeşte

împiedicat fiind de diferite motive, între care se poate invoca

în primă linie frica, rămâne însă ca o

obligaţie, ce nu poate fi ignorată decât prin preferarea tăcerii,

de a spune numai ceea ce gândeşte. Astfel zis, dacă omul nu

poate spune la un moment dat adevărul întreg şi trebuie să se

mulţumească numai cu un adevăr parţial, rămâne sarcina ca

într-o altă ocazie mai favorabilă el să dea la iveală adevărul

întreg. În orice situaţie de viaţă, oricât de dificilă ar fi ea,

adevărul trebuie preferat minciunii.

Ruptura dintre gândire şi vorbire şi mai ales a acestor

două de acţiune caracterizează condiţia falsului-existenţei

care este sofistul, ce una gândeşte, alta spune şi mai ales alta

face eşuând, astfel, în imoral. Sofistica, practicarea

sofismelor, conferă un caracter imoral filosofării, producând o

ruptură în consecvenţa cu sine a omului ca o condiţie a

calităţii sale morale, producând; rupturi între diferitele planuri

de existenţă ale personalităţii sale: vorbirea se rupe de

gândire, iar acţiunea se rupe de amândouă, şi de gândire şi de

vorbire. În cazul sofistului, ca degradare imorală a

individului, fapta sa nu constituie o împlinire a ceea ce

gândeşte şi spune. Condiţia morală obligatorie pentru

adevăratul filozof îl obligă la o consecvenţă între gândire,

vorbire şi acţiune.



limbaj juridic

propoziţii şi judecăţi


1. Care sunt caracteristicile limbajului juridic?

2. Care sunt diferenţele dintre termeni, noţiuni din domeniul juridic şi alţi termeni?

22




23


FORMELE GÂNDIRII LOGICE


3.1. Introducere



3.3.1. Formele gândirii logice

3.3.2. Conţinut şi formă în gândirea logică

3.3.3. Legi ale gândirii logice


3.1. Introducere

Definind logica an amintit faptul că obiectul ei îl

constituie cunoaşterea formelor şi legilor gândirii corecte, cu

valoare de adevăr. Să clarificăm mai întâi noţiunea de formă

logică. Gândirea logică se desfăşoară în anumite forme

logice: noţiunea, judecata şi raţionamentul.



– cunoaşterea conceptelor de forme ale gândirii logice,

principii ale gândirii logice;

– definirea termenilor de principii ale gândirii logice;


– studenţii vor putea să definească termeni precum:

forme logice, principii logice, aplicarea principiilor logice în

domeniul juridic


Pentru unitatea de învăţare FORMELE GÂNDIRII

LOGICE. PRINCIPIILE GÂNDIRII LOGICE,, timpul alocat

este de 1 oră.


3.3.1. Formele gândirii logice

Formele logice se definesc drept acele forme în care

se petrece procesul gândirii, care constituie structura ideilor şi

care formează gândirea omenească, leagă între ele elementele

conţinutului lor concret.

Să comparăm între ele mai multe judecăţi pentru a ne

24

da seama de aceea ce reprezintă o formă logică

De exemplu:

Toţi oamenii sunt muritori.

Toate, triunghiurile sunt figuri geometrice.

Toate porturile sunt oraşe, cu ieşire la apă.

Elementul comun care iese în evidenţă la o comparare

a acestor judecăţi este următorul: în fiecare din aceste judecăţi

o noţiune predicat P este negată sau afirmată în-legătură cu o

noţiune subiect S. Subiectul desemnează obiectul despre care

este vorba în judecată. Predicatul este nota a cărei apartenenţă

la obiectul judecăţii se afirmă sau se neagă şi legătura de

apartenenţă sau nou-apartenenţă a notei la obiectul judecăţii

care se exprimă

prin cuvântul sunt sau nu sunt care este numit copulă. Astfel

judecăţile au o structură identică S P.

Să procedăm acum la compararea unor raţionamente:

Toţi oamenii sunt muritori

Socrate este om

Socrate este muritor

Toate porturile sunt oraşe cu ieşire la apă

Galaţi este mi port

Galaţi este un oraş cu ieşire la apă

În fiecare din aceste raţionamente avem cele trei

judecăţi: primele două date numite premise şi ultima rezultată

numită concluzie. De asemenea, sunt trei noţiuni care se

numesc termeni: cele două judecăţi date conţin o noţiune

comună care le leagă una de alta astfel încât din ele să poată

rezulta cu necesitate a treia judecată, concluzia. Acest termen

se numeşte, termen medie, în judecata care rezultă, numită

concluzie, apar numai ceilalţi doi termeni, aflaţi şi ei, de

altfel, în judecăţile iniţial date, în premise. Unul din aceşti

termeni este pe post de subiect în concluzie şi se numeşte

termenul minor, celălalt pe post de predicat şi se numeşte

termenul major. Rezultă deci că cele două raţionamente au o

structură identică ce constituie formula raţionamentului.

Toţi M sunt P

Toţi S sunt M

________________________

Toţi S sunt P

În concluzie, putem spune că trăsătura comună din

structura logică a acestor judecăţi şi raţionamente constituie

formula lor.

Formele logice se scriu de obicei, cu ajutorul unor

formule, logica având drept una din caracteristicile sale

tocmai folosirea umor asemenea formule. Prin formule se

25

exprimă într-o formă condensată la maxim o relaţie logică.

Rolul relaţiei pentru gândire este fundamental, relaţia stă la

baza însăşi a gândirii logice care este relaţionate. Judecata, de

exemplu, considerată drept un act fundamental al gândirii este

o relaţie pozitivă sau negativă între noţiuni ale gândirii

noastre.

3.3.2.. Conţinut şi formă în gândirea logică

Ca ştiinţă a gândirii corecte logica se ocupă de

cunoşterea formelor logice. În procesul viu al gândirii aceste

forme nu sunt date într-o stare pură ci sunt, întotdeauna, unite

cu un anumit conţinut. Aceeaşi forară poate exprima

conţinuturi dintre cele mai diferite. De exemplu având

schema formală a raţionamentului:

A este mai mare ca B

B este mai mare ca C

________________________

A este mai mare ca C

putem formula raţionamentul

Asia este mai mare ca Africa

Africa este mai mare ca Europa

______________________________

Asia este mai mare ca Europa

Schema indicată mai sus se poate aplica unor

conţinuturi concrete foarte diferite între ele: poate fi vorba în

aceste raţionamente nu numai de continent ci şi de alte

obiecte: greutăţi, lungimi, intensităţi, întinderi, volume,

adâncirii.

Deosebirea dintre conţinut şi formă este de o mare

importanţa în practica propriu zisă a gândirii. Forma este

elementul care poate asigura corectitudinea logică a gândirii;

respectarea unor anumite condiţii de formă sunt suficiente

pentru a asigura corectitudinea gândirii. De fapt, caracterul

logic depinde de îndeplinirea unor condiţii formale. Logica se

mai numeşte şi formală, logică formală, întrucât ea vizează

formele gândirii logice şi condiţiile de natură formală în stare

să asigure corectitudinea formală a gândirii logice. Logica

studiază gândirea corectă făcând abstracţie de conţinutul ei şi

având în vedere doar forma sa. Aceasta este cu putinţă pentru

că în procesul gândirii putem separa forma şi conţinutul;

forma separată de conţinut constituie obiceiul de studiu al

ştiinţei logicii.

Din această situaţie a separabilităţii formei şi a

conţinutului se pot trage şi concluzii sau interpretări eronate.

26

În primul rând este vorba de eroarea de a se crede că forma

gândirii este cu totul independentă de orice conţinut. În al

doilea rând se poate trage concluzia că forma gândirii fiind

dată înaintea oricărei experienţe de gândire are un caracter

apriori. Înţelesul acestui termen a fost fixat de criticismul

kantian şi în limbajul filosofic el a rămas cu acest sens pe care

i l-a oferit criticismul. Apriori sunt formele cunoaşterii

omeneşti (intuiţiile sensibilităţii şi categoriile intelectului)

întrucât ele nu numai că sunt date înaintea oricărei experienţe

dar fac posibilă orice experienţă. Creaţii subiective ale

conştiinţei omeneşti, formele apriorice nu au, de fapt, nici un

corespondent în realitatea obiectivă dar ele sunt proiectate

permanent de conştiinţa omenească asupra realităţii,

introducând ordinea şi unitatea în conţinutul ei, încât

realitatea devine cu putinţă în înţelesul de natură organizată

tocmai datorită acţiunii acestor forme apriorice. Întrucât

elementul formal, aprioric al gândirii întemeiază posibilitatea

realităţii însăşi, după Kant, realitatea devine un produs al

gândirii. Realitatea, deşi există în afara individului, nu are o

existenţă de sine stătătoare în raport cu individul, înţeles de

Kant ca fiinţă generică sau specie umană, fiind doar o

proiecţie în afară, conform cu formele apriorice, a unui

conţinut interior de conştiinţă al subiectului cunoscător, adică

o aparenţă.

Trebuie menţionat că întrucât în realitate nu există

totuşi formă pură, independentă de orice conţinut, nici logica

formală nu este o ştiinţă pur formală. Formulele goale de

orice conţinut concret vehiculate de logica formală sunt,

totuşi, şi ele pline de conţinut, de un conţinut de maximă

generalitate. Când luăm formula

A = B

B = C

______________

A = C

Avem şi aici un conţinut, unul extrem de general şi abstract

care este forma însăşi.

Forma este structura conţinutului modelată până la

formulări de maximă generalitate, extrem de abstracte, în

practica de milenii a gândirii omeneşti.

Deci, putem spune în încheiere că formele şi legile

gândirii logice reflectă în gândirea omului sub formă de

raporturi abstracte şi generale legile realităţii obiective.

3.3.3 Legi ale gândirii logice

Condiţiile gândirii corecte sunt exprimate prin legi. În

logica întâlnim mai multe tipuri de legi. Un prim set îl

27

formează legile cele mai generale, formulate ca principii ale

gândirii logice: principiul identităţii, noncontradicţiei terţului

exclus şi raţiunii suficiente. Pe lângă acest prim set există legi

cu un caracter mai special, mai puţin generale, valabile numai

pentru un domeniu mai restrâns al logicii: este vorba de legi

ale raţionamentului, definiţiei sau diviziunii. Importanţa

acestor legi, indiferent de tipul pe care ele îl reprezintă este

hotărâtoare: numai conformarea întru totul cu exigenţele

formulate în ele este în stare să asigure caracterul logic,

corect, al gândirii omeneşti.

Vorbind de caracterul logic corect al gândirii omeneşti

se pune întrebarea cum putem deosebi gândirea adevărată de

gândirea falsă? Desigur criteriul cel mai general pentru a

proba adevărul gândirii este corespondenţa sa cu realitatea.

Întrucât gândirea logică ne menţine în domeniul adevărului

problema care se pune este cu totul alta: cum putem deosebi

gândirea logică corectă de gândirea nelogică incorectă, falsă?

Acest criteriu pe care trebuie să-1 luăm în considerare în acest

caz este respectarea legilor şi formelor gândirii logice corecte.

Pentru că există acest criteriu avem şi ştiinţa logicii, care

prescrie condiţiile de corectitudine ale gândirii logice

adevărate.

Consideraţiile dezvoltate până acum sunt suficiente

pentru a dovedi din plin importanţa logicii ca şi ştiinţă.

Desigur oamenii pot gândi corect şi fără sa fi studiat în mod

special logica, după cum pot vorbi corect limba lor maternă

fără să fi studiat în mod special gramatica. Faptul ţine de

caracterul natural atât al gândirii cât şi al limbii. Dar după

cum cunoaşterea gramaticii ridica gradul de corectitudine al

folosirii unei limbi şi cunoaşterea logicii perfecţionează

procesele propriei noastre gândiri. Cunoscând logica devenim

conştienţi de procesul de gândire care se petrece în capul

nostru, îi deprindem formele şi legile, învăţăm să le dominăm

pe acestea pentru a le folosi într-o măsură mai optimă în

vederea atingerii scopurilor noastre. Studiul logicii este mai

ales de mare utilitate în însuşirea unor cunoştinţe noi. Logica

pune în evidenţă ceea ce este esenţial în gândire: descoperim

greşelile din propria noastră gândire dar şi din gândirea altora,

precum şi căile de a remedia aceste greşeli.



conţinut şi formă în gândirea logică

28

principiul identităţii

principiul noncontradicţiei

principiul terţiului exclus

principiul raţiunii suficiente


1. Care sunt principiile gândirii logice? 2. Prezentaţi caracteristicile fiecărui principiu.


1. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti


29



4.1. Introducere



4.3.1. Principiul identităţii

4.3.2. Principiul noncontradicţiei


41.1. Introducere

Scopul oricărei ştiinţe este de a formula legile

specifice domeniului de realitate pe care îl cercetează.

Obiectul ştiinţei logicii fiind gândirea omenească cu caracter

logic, scopul acesteia este acela de a formula legile gândirii

logice, importanta acestor legi pentru buna desfăşurare a

gândirii este hotărâtoare. Gândirea poate exprima realitatea în

mod corect dar şi incorect, iar corectitudinea procesului

gândirii atârnă de respectarea legilor logice ale gândirii.

Desigur, fiecare ştiinţă formulează legi: dar aceste legi

un caracter restrâns, particular, fiind valabile numai pentru

acel domeniu de realitate pe care îl vizează cercetările sale.

Altfel, chimia şi fizica, cercetând domenii ale realităţii strict

determinate, formulează legi valabile numai pentru acest

domeniu. Aceste legi ale ştiinţelor au diferite grade de

generalitate în funcţie de întinderea domeniului de realitate

unde se aplică valabilitatea lor. Legea atracţiei universale sau

cea a conservării energiei au un caracter mai general decât, să

zicem, legea Boyle-Mariotte. Cât priveşte legile logice ele au

un caracter şi mai general întrucât gândirea logică este cea

care cunoscând realitatea în diferite domenii de sale îi

formulează legile. De aceea, legile gândirii datorită acestui

caracter al lor de maximă generalitate se mai numesc şi

principii logice ale gândirii. Legile cele mai generale ale

gândirii logice oglindesc aspectele cele mai generale şi

elementare ale realităţii, gândirea logicii fiind ea însuşi

reflectarea în forma abstractă a realităţii: este vorba de legi

precum determinarea calitativă a lucrurilor, stabilitatea

relativă, cauzalitatea. La fel ea şi în celelalte ştiinţe şi în

logică, pe lângă legile generale, principiile gândirii, mai

există şi anumite legi având un caracter mai particular, cum ar

fi legile silogismului, sau legea legăturii inverse dintre

conţinutul şi sfera unei noţiuni.

Principiile gândirii logice sunt:

- Principiul identităţii

- Principiul noncontradicţiei

30

- Principiul terţiului exclus

- Principiul raţiunii suficiente



– definirea principiului identităţii şi a principiului noncontradicţiei;

– cunoaşterea caracteristicilor principiului identităţii şi a

principiului noncontradicţiei

– aplicarea principiilor identităţii şi noncontradicţiei în

domeniul juridic


– studenţii vor putea să definească termeni precum principiul

identităţii şi principiul noncontradicţiei

– studenţii vor putea să diferenţieze între cele două principii – studenţii vor putea să descrie particularităţile şi

caracteristicile aplicării în domeniul juridic;


Pentru unitatea de învăţare PRINCIPIILE GÂNDIRII

LOGICE , timpul alocat este de 1 oră.


4.3.1. Principiul identităţii

Lucrurile şi fenomenele care alcătuiesc realitatea

înconjurătoare se află într-o permanentă schimbare şi

transformare. Devenirea constituie o însuşire esenţiala a

realităţii. În procesul devenirii există însă şi momente de

relativă stabilitate care exprimă tocmai specificul stării de a fi

a acelui lucru sau fenomen: un pom aflat în permanentă

creştere este mereu altul în procesul acestei creşteri dar, prin

aceasta, el nu încetează de a fi ceea ce este, adică un pom.

Această stabilitate relativă a lucrurilor şi fenomenelor este

dată de însuşirile lor specifice, esenţiale şi necesare care fac

ca acele lucruri şi fenomene să fie ceea ce sunt. Datorită

acestor însuşiri esenţiale şi necesare se constituie acele

noţiuni prin care sunt exprimate lucrurile şi fenomenele

realităţii. Însuşirile esenţiale şi necesare ale lucrurilor şi

fenomenelor explică, deci, individualitatea lor. Această

calitate a lucrurilor şi fenomenelor de a rămâne, datorită

însuşirilor lor esenţiale şi necesare, relativ stabile, a primit o

31

formulare şi în planul gândirii logice sub forma cerinţei

fundamentale pentru această gândire ca datorită stabilităţii

relative a lucrurilor şi fenomenelor şi ideile noastre despre ele

să aibă acelaşi caracter de stabilitate.

Această cerinţă a gândirii logice a primit o formulare

prin principiul identităţii. El reclamă ca într-un raţionament

dat, într-o dispută sau într-o discuţie fiecare noţiune trebuie să

fie folosită numai în unul şi acelaşi sens. Orice noţiune, orice

idee trebuie să rămână identică cu ea însăşi. Formula pe care

o ia această lege este

A = A

Legea identităţii fixează, deci, o condiţie elementară a

gândirii logice, care se impune respectată de orice om care

face o expunere orală sau scrisă, ia parte la o dezbatere,

discută în societate pe o temă anunţată. Respectarea acestei

cerinţe a păstrării identităţii cu sine însuşi a unei idei sau

noţiuni în cadrul aceluiaşi proces de gândire se cere respectată

cu atât mai mult cu cât în orice limbă există cuvinte care pot

avea sensuri diferite şi pe care le folosim adesea în procesul

gândirii. Un simplu exemplu:

Pădurea Băneasa este mare

Mediterana este mare

ce concluzie se poate extrage dintr-un asemenea raţionament?

El este, în mod fundamental, greşit fiindcă nu s-a respectat

cerinţa elementară cuprinsă în legea identităţii, cuvântul mare

fiind luat în unul şi acelaşi act de gândire cu sensuri diferite.

Această eroare constă în substituirea noţiunii. Cerinţa aceasta

a legii identităţii se referă nu numai la noţiuni ci şi la judecăţi.

Dacă în formula A = A înlocuim litera A cu o propoziţie şi

vom avea în loc de noţiune o judecată, atunci această noua

situaţie se va putea formula astfel: dacă în cazul unui

raţionament o judecată este considerată iniţial ca fiind

adevărată atunci ea trebuie socotită ca fiind adevărată pe tot

parcursul unuia şi aceluiaşi act de gândire. Dacă într-o

discuţie asupra calităţii morale a unui om acceptăm că el este

corect, X este corect din punct de vedere moral, atunci pe tot

parcursul acelei discuţii această afirmaţie luată iniţial ca

adevărată nu poate fi socotită ca falsă, dacă nu avem proba

unor fapte evidente pentru a se motiva schimbarea părerii.

În Grecia antică era o categorie de specialişti în

fabricarea conştientă de raţionamente false. Aceştia erau

sofiştii, iar asemenea raţionamente ale lor se numeau sofisme.

Un sofism celebru era acela numit al cornului:

Ceea ce nu ai pierdut ai

32

Tu nu ai pierdut coarnele

Deci tu ai coarne

La o analiză a acestui raţionament iese la iveală şi

cauza erorii: este vorba de încălcarea cerinţei elementare

fixate prin legea identităţii, cuvântul pierdut având două

sensuri diferite în cele două premise. În prima dintre premise

cuvintele „nu ai pierdut” se referă la obiecte pe care le-am

avut şi le-am pierdut, iar în a doua premisă cuvintele „nu ai

pierdut” se referă la obiecte pe care nu le-am avut niciodată.

Este evident că în acest caz concluzia nu are cum să fie

corectă.

Un mijloc din cele mai simple şi totodată cele mai

eficiente este precizarea conţinutului şi sferei noţiunilor pe

care le folosim, astfel zis definirea lor. Când folosim cuvântul

valenţe el se poate referi la anumite disponibilităţi ale unei

persoane într-o anumită direcţie dar şi la o proprietate chimică

a atomilor. Trebuie, de aceea, de fiecare dată, să verificăm cu

maximum de atenţie la ce anume se referă termenul folosit; să

nu se producă o substituire a obiectului la care el se referă.

Principiul identităţii prin respectarea lui duce la

claritate şi precizie, ca una din: condiţiile; principale ale unei

gândiri corecte. Fără respectarea principiului identităţii nu

este apoi cu putinţă formarea noţiunilor. Cerinţele legii

identităţii nu trebuie absolutizate în sensul că odată fixat

conţinutul unei noţiuni este acelaşi odată pentru totdeauna,

indiferent de condiţiile de spaţiu şi de timp. O dată, conţinutul

„fiecărei se îmbogăţeşte în timp prin progresele înregistrate în

cunoaşterea realităţii. Apoi, conţinutul noţiunilor se schimbă

în funcţie de condiţiile concrete de existenţă şi de acţiune:

deşi noţiunea de „datorie” are un conţinut bine determinat,

ceea ce poate fi „datorie” într-un anumit context, poate să-şi fi

modificat înţelesul, cel puţin în anumite privinţe, într-un alt

context. Important este însă că sensul stabilit odată a unei

anumite noţiuni să nu se schimbe în cadrul aceluiaşi act de

gândire. Folosind o noţiune într-un anumit sens, chiar dacă

oarecum mai special, întrucâtva modificat, atunci acest sens

trebuie păstrat în tot timpul raţionamentului. Amestecul fără

nici un motiv al noţiunilor, utilizarea lor concomitentă în

sensuri diferite este principalul izvor de confuzii şi erori care

pândeşte gândirea omenească.

Motivul filozofic mai general care motivează

schimbarea sensului noţiunilor din gândirea noastră este

faptul că identitatea lucrurilor şi fenomenelor cu ele însele, ca

un dat obiectiv, incontestabil al experienţei noastre sensibile,

este întotdeauna mai relativă. Ea este valabilă numai între

anumite limite şi reprezintă, de obicei, doar un moment în

cadrul procesului devenirii.

33

4.3.2. Principiul noncontradicţiei

Am văzut că principiul identităţii exprimă o cerinţă

esenţială a gândirii logice, data de calitatea lucrurilor şi

fenomenelor realităţii înconjurătoare de a fi relativ constante,

identice cu sine. Dar, cunoaşterea realităţii înconjurătoare 1-a

împins pe om şi spre alte constatări ca aceea că un obiect

căruia îi aparţine o anumită însuşire nu poate avea în acelaşi

timp, şi sub acelaşi raport, însuşirea opusă. Această constatare

s-a impus în gândirea omului ca o cerinţă a corectitudinii

gândirii fixându-se sub numele de principiul noncontradicţiei

sau contradicţiei: nu putem afirma şi negă în acelaşi: timp,

aceeaşi însuşire, despre acelaşi lucru şi fenomen. Conform cu

legea noncontradicţiei, două afirmaţii contrare nu pot fi

amândouă adevărate în acelaşi timp, despre acelaşi lucru sub

unul şi acelaşi raport. Dacă despre o anumită lege admitem că

este bună în soluţionarea unui caz, nu mai putem accepta că

ea este rea în acelaşi timp, pentru acelaşi caz şi în aceleaşi

condiţii.

Studierea raporturilor existente între tipurile de

judecăţi A, E, I, O, a dus la concluzia că în diversele raporturi

ce se pot stabili între ele judecăţile A şi E, A şi O, E şi I eu

pot fi luate ca adevărate în acelaşi timp. Nu pot fi adevărat în

acelaşi timp afirmaţii ca „Afară este timp urât” şi „Afară este

timp frumos”. Privitor la raportul dintre aceste tipuri de

judecăţi, din punct de vedere logic formal, se poate spune că

două judecăţi, din care una afirmă şi cealaltă neagă aceeaşi

însuşire, cu privire la acelaşi obiect, nu pot fi adevărate în

acelaşi timp. Această formă este identică cu cel de-al doilea

principiu al gândirii logice, acela al noncontradicţiei.

Nu se poate gândi corect când o idee contrazice o altă

idee despre acelaşi obiect. El ne arată numai imposibilitatea a

două judecăţi contradictorii, însă nu arată dacă şi una sau

amândouă dintre cele două judecăţi sunt false. Acest principiu

fixează în formă generală în gândirea omenească o constatare

făcută cu privire la lucrări şi la fenomene: anume că acestea

nu pot să aibă şi să nu aibă în acelaşi timp o anumită însuşire.

Nu se poate susţine în acelaşi timp despre un elev oarecare X

că este şi că nu este bun la învăţătură.

Valabilitatea principiului contradicţiei: acelaşi lucru,

aceeaşi însuşire, acelaşi punct de vedere, este limitată numai

dacă avem în vedere procesul devenirii universale. Astfel,

despre acelaşi lucru putem afirma şi nega aceeaşi însuşire

numai dacă ne referim din puncte de vedere diferite: putem

spune: Pădurea este verde şi Pădurea nu este verde, iar

ambele aceste judecăţi să fie adevărate dacă ne referim la

momente diferite în cursul anului. Prima judecată este

adevărată primăvara, a doua judecată este adevărată toamna;

sau putem avea alte două afirmaţii opuse: Judecătorul este

34

bun şi Judecătorul acesta este rău. Evident, ele pot fi

considerate amândouă ca fiind adevărate numai dacă

afirmaţiile pe care le conţin sunt făcute din punct de vedere

diferite.

Importanţa principiului contradicţiei pentru gândirea

omenească stă în faptul că el este acela care asigură

consecvenţa gândirii omeneşti evitând contradicţiile sale

interioare. Cu cineva care susţine că Salieri l-a otrăvit pe

Mozart se poate discuta la fel ca şi cu unul care afirmă că

Salieri nu l-a otrăvit pe Mozart. Dar cu unul care susţine, cu

inconsecvenţă, ba că Salieri l-a otrăvit, ba că Salieri nu l-a

otrăvit pe Mozart, desigur nu se mai poate discuta.

În general, raporturile de contrarietate între judecăţile

A şi E şi cele de contradicţie dintre A şi O şi E şi I sunt

întemeiate pe legea noncontradicţiei fiindcă nu pot fi

amândouă adevărate deodată; numai una dintre ele este cu

necesitate adevărată. În timp ce raporturile de subcontrarietate

dintre I şi O, în care amândouă judecăţile pot fi adevărate în

acelaşi timp, nu se fundamentează pe legea noncontradicţiei.



raporturi de contrarietate

noncontradicţie

principiul identităţii


1. Prezentaţi caracteristicile principiului identităţii

2. Daţi exemple de erori şi sofisme în aplicarea principiului identităţii şi al noncontradicţiei

35





36



5.1. Introducere



5.3.1. Principiul terţiului exclus

5.3.2. Principiul raţiunii suficiente


5.1. Introducere



– definirea termenilor de terţiu exclus şi raţiune suficientă

– definirea conceptului de principiul terţiului exclus şi

principiul raţiunii suficiente

– cunoaşterea caracteristicilor principiului terţiului exclus şi

principiului raţiunii suficiente

– aplicarea principiilor terţiului exclus şi raţiunii

suficiente în domeniul juridic


– studenţii vor putea să definească termeni precum

principiul terţiului exclus şi principiul raţiunii suficiente

– studenţii vor putea să diferenţieze între cele două principii – studenţii vor putea să descrie particularităţile şi

caracteristicile aplicării terţiului exclus şi raţiunii

suficiente în domeniul juridic


Pentru unitatea de învăţare PRINCIPIILE GÂNDIRII

LOGICE, timpul alocat este de 1 oră.


5.3.1. Principiul terţiului exclus

Care este acel aspect al realităţii care a primit o

formulare generală sub forma principiului terţiului exclus?

Este acela că ceva este sau ceea ce este sau altceva decât ceea

ce este şi nu poate fi în acest caz altceva. Avem două judecăţi:

37

X este student şi X nu este student. În baza principiului

noncontradicţiei ele nu pot fi negate amândouă de-o dată,

fiindcă negând pe una ca falsă admitem imediat pe cealaltă.

Dar dacă nu pot fi afirmate împreună aceste două judecăţi nu

pot fi nici negate împreună: nu putem spune deodată că Nu

este adevărat că X este student şi Nu este adevărat că X nu

este student; negând că X este student implicit afirmăm că X

nu este student. Între aceste judecăţi există un raport de

contradicţie: dacă negăm prima judecată admitem judecata

secundă, iar dacă negăm judecata secundă admitem judecata

primă. Deci ori de câte ori este vorba de două însuşiri

contradictorii, adică a treia nu există, atunci cu necesitate un

obiect oarecare trebuie să aibă una dintre ele. Deci, această

trăsătură a realităţii s-a fixat sub forma principiului terţiului

exclus: din două judecăţi contradictorii una este întotdeauna

adevărată şi cealaltă este falsă; o a treia judecată nu există,

terţium non datur. Prin principiul terţiului exclus se fixează

una din condiţiile necesare ale gândirii corecte: din două

judecăţi contradictorii, a treia, intermediară, nefiind dată, cu

necesitate una este falsă iar cealaltă adevărată.

Principiul terţiului exclus se referă la raportul dintre

două judecăţi singulare I şi O. Dacă avem două judecăţi: Oltul

este afluentul Dunării şi Oltul nu este afluentul Dunării, una

din ele trebuie să fie adevărate iar cealaltă falsă, întrucât o a

treia posibilitate nu există. Dacă am afirma o judecată că

Oltul este afluent al unui alt fluviu decât Dunărea, de fapt

această a treia judecată ar coincide în conţinut cu una dintre

cele două: Oltul nu este afluent al Dunării. De asemenea,

principiul terţiului exclus se refera la relaţia dintre o judecată

universală şi o judecată particulară, dintre care una neagă şi

cealaltă afirmă ceva despre acelaşi obiect, aşadar, o judecată

A şi o judecată O:

Toţi locuitorii României sunt români.

Unii locuitori ai României nu sunt români.

În cazul acestor două judecăţi una fiind adevărată,

cealaltă este imediat falsă. Conform cu principiul terţiului

exclus cele două judecăţi în cauza trebuie să exprime în mod

necesar o altă alternativă: dacă judecăţile nu exprimă o

alternativă ele nu sunt contradictorii şi deci, nu li se aplică

principiul terţiului exclus. Despre un corp aflat în mişcare

putem formula judecăţile:

Un corp în mişcare se află în momentul de faţă într-un anumit

punct.

Un corp în mişcare nu se află în momentul de faţă într-un anumit

punct.

38

Aceste două judecăţi nu reprezintă o alternativă şi nu

sunt contradictorii deoarece există şi a treia posibilitate:

5.3.2 Principiul raţiunii suficiente

În sfârşit, ce anume aspect al realităţii îşi află o

formulare generală sub forma principiului raţiunii suficiente?

Este vorba de faptul că irealitatea alcătuieşte o înlănţuire

cauzală în care orice lucru sau fenomen are o cauză.

Constatarea aceasta că toate au o cauză îşi are reflectarea în

planul abstract al gândirii prin formularea principiului raţiunii

suficiente. Cum orice lucru şi fenomen din realitate are o

cauză, orice idee din gândirea noastră trebuie să fie

întemeiată; în realitate totul fiind întemeiat, gândirea trebuie

să fie şi ea întemeiată. Prin respectarea principiului raţiunii

suficiente se resping erorile gândirii nelogice înclinată să

accepte fără suficientă întemeiere tot felul de prejudecăţi şi de

credinţe.

Orice idee a gândirii noastre necesită o întemeiere,

lipsa de temei probând o gândire nelogică. Aceasta nu

înseamnă însă a proceda la o egalizare sau uniformizare a

gradului şi formelor întemeierii. Acestea pot fi de mai multe

feluri. Pentru a rosti, de exemplu, propoziţia simplă că Afară

plouă este suficientă cea mai simplă întemeiere, prin apelul

direct la mărturiile organelor de simţ care ne pot confirma sau

infima dacă afară plouă. Alteori, se cer forme mai superioare

de întemeiere: de exemplu afirmaţia făcută despre un roman

că este slab sau că este extraordinar necesită ca întemeiere o

demonstraţie, care uneori poate lua un aspect complicat,

complex, prin angajarea unor serioase cunoştinţe de

specialitate privind critica şi istoria literară. De asemenea,

trebuie să menţionăm faptul că nu în orice situaţie există

necesitatea de a dovedi ceva, de fiecare dată, într-un mod

nemijlocit, concret. De exemplu, avem afirmaţia că arama

este; bună conducătoare de electricitate. O formă de

întemeiere este cea imediată, faptică. Dar mai există şi una

indirectă, pe calea unei demonstraţii de tip silogistic:

Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate.

Arama este metal.

Deci, arama este un bun conducător de electricitate.

Judecăţile invocate pentru întemeierea adevărului unei

alte judecăţi constituie ceea ce se numeşte temei logic sau

raţiune logică. Raţiunea logică este adevărată când constituie

expresia faptelor realităţii. Trebuie menţionat, de asemenea,

că temeiul logic şi temeiul real nu se confundă: de exemplu,

dacă fac afirmaţia că în cameră este cald temeiul logic al

acestei afirmaţii poate fi termometrul din cameră care,

indicându-mi temperatura îmi arată că, într-adevăr, este cald.

39

Temeiul real este însă cu totul altul: faptul că în cameră se

face foc constituie şi motivul care explică de ce este cald.

Potrivit cu cerinţele principiului raţiunii suficiente

când vrem să NE convingem de adevărul unei afirmaţii

trebuie să recurgem la dovezi. A întemeia înseamnă, de fapt, a

dovedi, adică a face apel în calitate de raţiune suficientă la o

altă idee, dovedită deja în mod sigur ca fiind adevărată. Dar

nu toate afirmaţiile necesită o întemeiere; există şi unele

afirmaţii care se pot dispensa de o întemeiere şi acestea se

numesc axiome. Aşa sunt axiomele silogismului, care au rolul

de a întemeia fără ca ele însele să mai necesite o întemeiere.

Principiul raţiunii suficiente exprimă o cerinţă cu

valoare universală a gândirii logice: conform cu acest

principiu nici un om nu are voie să facă vreo afirmaţie fără să

dispună de un temei pentru aceasta. Consultându-şi un pacient

bolnav, medicul face constatarea că aceasta este pe cale de a

se însănătoşi. Desigur, această constatare a sa are un temei la

bază; de la caz la caz temeiul poate fi mai mult sau mai puţin

incomplet, el poate fi adevărat sau fals. În funcţie de calitatea

temeiului este şi constatarea făcută, medicul se poate şi înşela

dacă temeiurile sale nu sunt cele mai bune, dar a respectat

totuşi o cerinţă fundamentală a gândirii: aceea de a avea un

temei pentru constatarea sa. Cel care nu respectă principiul

raţiunii suficiente ajunge inevitabil la erori. De cele mai multe

ori atunci când se renunţă la demonstraţie şi la dovezi se

invocă principiul autorităţii care ţine loc, în asemenea cazuri,

de orice demonstraţie şi dovadă. Forma cea mai frecventă pe

care o ia principiul autorităţii este aceea de „magister dixit”,

care a dominat aproape cu totul gândirea omenească în şcolile

filosofice ale evului mediu. Atitudinea cea mai recomandabilă

în faţa ..........este îndoiala şi nu este un simplu fapt ci unul

plin de adânci semnificaţii, acela că mentalitatea modernă,

prin Descartes, s-a născut sub auspiciile îndoielii. Îndoiala

carteziană 1-a vizat în prima linie, pe

Aristotel, acela care de-a lungul întregului Ev Mediu a

constituit o autoritate

inatacabilă.

Principiul raţiunii suficiente îşi întinde competenţa nu

numai în domeniul gândirii ci şi asupra faptului comunicării:

aceasta se manifestă de cele mai multe ori, prin exigenţa de a

reclama interlocutorului să prezinte dovezi şi temeiuri ale

afirmaţiilor sale: pe ce te bazezi? ce probe ai? de ce spui asta?

etc.

Principiul raţiunii suficiente are ca fundament

ontologic faptul că universul constituie un tot unitar, în care

toate părţile sunt strâns legate unele de altele: lucrurile şi

fenomenele realităţii alcătuiesc o conexiune care îşi găseşte

un corespondent şi în manifestările gândirii omeneşti. Cerinţa

acestui principiu este universală: când se socoteşte că o teză

40

este adevărată trebuie să se arate şi motivul pentru care ea

este privită ca fiind adevărată: ceea ce nu poate fi dovedit nu

are nici raţiune suficientă.

Gândirea umană este una şi aceeaşi în toţi indivizii, ea

are un caracter unitar fiind prin aceasta şi universală.

Principiile gândirii logice exprimând diferite cerinţe ale

gândirii logice, stau drept mărturie a universalităţii gândirii:

principiul identităţii asigură precizia gândirii; principiile

noncontradicţiei şi terţiului exclus se referă la consecvenţa

gândirii pe când principiul raţiunii suficiente asigură

fundamentarea gândirii logice.



raţiune suficientă

axiome

raţiune logică

terţiu exclus


1. Prezentaţi caracteristicile principiului raţiunii suficiente

2. Daţi exemple de erori şi sofisme în aplicarea principiului raţiunii suficiente şi al terţiului

exclus





41


NOŢIUNEA

6.1. Introducere


6.3. Conţinutul unităţii de învăţare 6.3.1 Formarea noţiunilor

6.3.2 Noţiuni, termeni, cuvinte

6.3.3 Operaţii logice

6.3.4. Raportul gen-specie

6.3.5. Felurile noţiunilor

6.3.6. Raportul dintre noţiuni

6.3.7. Definiţiunea noţiunii

6.3.8. Reguli ale definiţiei noţiunii

6.3.9. Modalităţi şi feluri de definiţii

6.3.10. Diviziunea noţiunilor

6.3.11. Clasificarea noţiunilor


6.1. Introducere

Prima formă logică, de care ne ocupăm, este

noţiunea. Ea are un rol hotărâtor pentru cunoaşterea

omenească, fiind materia primă a gândirii. Desigur, în cadrul

gândirii omeneşti noţiunile nu apar izolate, separate unele de

altele ci înlănţuite unele cu altele, alcătuind forme logice mai

complexe, ca judecăţile şi raţionamentele. Această observaţie

nu restrânge valabilitatea afirmaţiei cu privire la rolul şi

importanţa noţiunilor în ansamblul gândirii şi cunoaşterii

omeneşti. O dovadă a acestui fapt este şi aceea că majoritatea

manualelor şi tratatelor de logica debutează cu studiul

noţiunii.

Să dăm pentru început o definiţie a noţiunii.

Noţiunea este acea formă logică a gândirii omeneşti

prin care se reflectă ceea ce este esenţial şi general în

lucruri.

Lucrurile care constituie lumea înconjurătoare

impresionează prin marca lor diversitate care este dată de

varietatea însuşirilor lor. Această împrejurare explică de ce,

practic, nici un lucru nu este perfect identic cu altul. În ciuda

acestei diversităţi a lor lucrurile se lasă grupate pe baza

însuşirilor lor comune în clase de obiecte. Atât lucrurile

individuale cât şi clasele de lucruri sunt reflectate la nivelul

gândirii prin forma logică cea mai simplă a noţiunii. În

situaţia că orice obiect individual poate fi considerat ca

alcătuind o clasă cu un singur element afirmaţia de mai

înainte este perfect justificată. În logică însuşirile lucrurilor şi

fenomenelor care explică marea lor diversitate se numesc

note. Deci, vom spune că în realitate există lucruri şi

42

fenomene având însuşiri pe când în gândire acestea se

exprimă prin note. De asemenea, lucrurile şi fenomenele

realităţii le numim, în logică, obiecte ale gândirii. Cunoscând

realitatea înconjurătoare, lucrurile şi fenomenele care o

compun, omul le transformă în obiecte logice ale gândirii

sale.



– cunoaşterea operaţiilor, procedeelor logice de formare a

noţiunilor;

– cunoaşterea structurii noţiunii şi a raportului gen-specie;

– cunoaşterea raportului dintre noţiuni


– studenţii vor putea să definească termenul de noţiune în

logică

– studenţii vor putea să diferenţieze între diverse tipuri de

noţiuni şi să găsească asemănări între ele


caracteristicile noţiunilor în domeniul dreptului ;


Pentru unitatea de învăţare NOŢIUNEA , timpul alocat este

de 1 oră.


6.3.1. Formarea noţiunilor

Formarea noţiunilor este un proces complex în care

gândirea omului recurge la mai multe procedee şi operaţii

logice. În primul rând este vorba de comparaţie; punând

lucrurile şi fenomenele realităţii faţă în faţă, unele cu altele şi

comparând asemănările dintre ele. Comparaţia se defineşte ca

procesul logic prin care se stabilesc asemănări şi deosebiri

între obiecte. În formarea noţiunilor prezintă importantă

asemănările dintre lucruri şi fenomene, notele comune ale

obiectelor fiind cele reţinute în primul rând. Operaţia logică a

comparaţiei se petrece numai având în vedere anumite criterii,

pe baza cărora se stabilesc asemănările şi deosebirile.

Aceasta presupune ca în cazul obiectelor comparate să

ele însuşirile care îl caracterizează. Aceasta se poate realiza

numai prin analiză. Deci, analiza constituie operaţia logică

prin care un întreg este descompus în plan mintal, în părţile

sale componente, în vederea desprinderii diferitelor lui

43

aspecte, sau însuşiri. Analiza înseamnă doar o verigă în

cadrul procesului de cunoaştere al lucrurilor şi fenomenelor

realităţii, şi al formării noţiunilor. Analiza este strâns legată

de sinteză. Sinteza se defineşte ca si operaţia logică

prin care un întreg este recompus în plan mintal din părţile

sale componente. Este uşor de observat că analiza şi sinteza

constituie procese logice opuse şi tocmai de aceea ele se

presupun reciproc alcătuind o unitate a contrariilor. Sinteza şi

analiza nu numai că se completează, una pe alta, dar se şi

verifică reciproc. Faptul că un întreg poate fi recompus prin

sinteză din părţile în care a fost descompus dovedeşte

caracterul exact al analizei care a procedat-o. Sinteza nu se

poate dispensa de analiză căci până când analiza nu va

determina precis părţile componente în care poate fi

descompus un întreg acesta nu va putea fi

recompus pe cale sintetică.

Un rol însemnat în procesul formării noţiunilor îl au

alte două procese sau operaţii logice strâns legate între ele:

abstractizarea şi generalizarea. Abstractizarea este procesul

logic de separare în plan mintal a unor însuşiri ale lucrurilor şi

fenomenelor realităţii, de alte însuşiri ce aparţin acestora,

precum şi de aceste lucruri şi fenomene însăşi. Procesul

abstractizării este uşurat ele împrejurarea că în complexitatea

inepuizabilei bogăţii a realităţii însuşirile lucrurilor şi

fenomenelor realităţii sunt legate între ele în cele mai diverse

combinaţii cu putinţă: într-un caz o însuşire apare legată cu o

altă însuşire pentru ca în alt caz ele să fie separate pentru ca

fiecare însuşire la rândul ei, să fie legată de o cu totul altă

însuşire. În felul acesta putem izola mai uşor anumite însuşiri

din complexul însuşirilor unui luciu sau fenomen. Lucrurile şi

fenomenele se constituie în clase numai din punct de vedere

al unei anumite sau anumitor însuşiri comune asupra căreia

sau cărora s-a oprit procesul de abstractizare. Legată de

operaţia abstractizării este generalizarea. Prin abstractizare

am obţinut o însuşire sau un grup de însuşiri ce privesc o

anumită clasă de obiecte care se exprimă printr-o noţiune.

Prin această noţiune gândirea se ridică, nu numai de la

concret la abstract, ci şi, de la individual ia general. Astfel, cu

ajutorul noţiunii, orice lucru sau fenomen posedând însuşirea

sau însuşirile vizate de procesul abstractizării, este integrat

imediat în clasa de lucruri sau fenomene, formată prin

generalizarea însuşirii sau însuşirilor în cauză. Operaţia

logică, prin care cuprindem într-o noţiune o pluralitate de

obiecte prin reunirea însuşirilor lor comune, se numeşte

generalizare.

44

6.3.2. Noţiuni, termeni, cuvinte

Noţiunea formată, astfel, mai ales, prin procese de

abstractizare şi generalizare, se fixează cu ajutorul cuvintelor.

Gramatical vorbind orice noţiune se exprimă printr-un cuvânt

sau, uneori, este drept, mai rar prin câteva cuvinte - ex.

pasărea care cântă frumos, războaiele de eliberare naţională.

La baza formării noţiunilor se află percepţiile şi

reprezentările ca forme de reflectare a realităţii la nivelul

cunoaşterii sensibile a realităţii. Prin reprezentări se realizează

deja trecerea de la nivelul senzorial la cel raţional al

cunoaşterii. Motivul este că reprezentările, se produc în

absenţa lucrurilor şi fenomenelor pe care le produc cu

însuşirile lor concrete şi individuale şi de aceea, deja în cazul

reprezentărilor, se produc anumite procese de selecţie,

simplificare, schematizare a trăsăturilor individuale şi

concrete ale lucrurilor şi fenomenelor. Aceasta, presupune

deja declanşarea mecanismului unei generalizări incipiente,

bazată pe procese de analiză şi sinteză a materialului

senzorial, empiric. În felul acesta reprezentările deşi

constituie, în fond, reproduceri fidele ale percepţiilor se

apropie mult de condiţia noţiunilor, fiind însoţite, în cele mai

multe cazuri, de cuvânt. Cu toate acestea, între senzaţii şi

percepţii pe de o parte şi noţiuni pe de altă parte, se pot

constata deosebiri însemnate, ele ţinând de două trepte

diferite ale cunoaşterii: senzorial respectiv raţional. Pe când

senzaţiile şi percepţiile prezintă un caracter individual şi

concret, noţiunile au un caracter general şi abstract. Mai

departe, pe când senzaţiile şi percepţiile sunt variabile la fel

ca şi lucrurile şi fenomenele pe care le reflectă, noţiunile

înfăţişează, de cele mai multe ori, o anumită stabilitate şi

cunoştinţă. Unele, noţiuni se: sprijină pe fundamentul unei

reprezentări concrete, imediate (ex. masă, carte, pâine) în

cazul altora, având un caracter mai general şi mai abstract,

aceasta lipseşte (ex. gândire, durere, inerţie).

Cum am văzut, noţiunile se exprimă prin cuvinte:

acestea au un sens şi o semnificaţie la fel cum noţiunile au

conţinut şi sferă. Sensul cuvintelor corespunde conţinutului

iar semnificaţia sferei noţiunilor. Cuvântul, nu numai că

fixează şi face cu putinţă, transmiterea noţiunilor de la un om

la altul, dar constituie şi o premisă indispensabilă a formării

noţiunilor. Sunt cazuri în care acelaşi cuvânt, au cuvinte

foarte asemănătoare, desemnează noţiuni diferite: ele se

numesc omonime. Folosirea incorectă a omonimelor, duce la

confuzii inevitabile şi în folosirea noţiunilor, provocându-se

pe această cale numeroase erori de raţionament. Dată fiind

strânsa legătură dintre cuvânt şi noţiune, se recomandă pentru

perfecţionarea gândirii o îmbogăţire permanentă a

vocabularului fiecărui om; o gândire complexă şi nuanţată nu

45

se poate exprima printr-un limbaj sărac şi simplu, Condiţia

care se pune este ca fiecare cuvânt să fie totuşi însoţit de

noţiunea respectivă, ceea ce presupune înţelegerea sensului

exact al fiecărui cuvânt.

Structura noţiunilor

Legătura dintre conţinut şi sferă

Noţiunile prezintă o structură şi această structură a lor

este dată de conţinutul şi sfera noţiunii, sau cum se mai

numesc, intensiune respectiv extensiune.

Conţinutul noţiunii exprimă acea latură a unei noţiuni,

prin care se exprimă totalitatea notelor necesare ale unei

categorii de obiecte, reflectată în noţiunea respectivă. Să luăm

un exemplu: noţiunea de graminee. Pentru a determina

conţinutul acestei noţiuni trebuie să enumerăm câteva din

notele sale: gramineele sunt plante monocotiledonate,

prezintă tulpina împărţită de noduri, au frunze cu limb lung şi

fără peţiol, dispun de o inflorescenţă sub forma de spic sau

panicul şi produc fructe sub formă de cariopsă. Toate aceste

note luate împreună, alcătuiesc conţinutul noţiunii de

graminee.

Conţinutul noţiunii, desemnează, de fapt, cunoaşterea

obiectelor la care se referă noţiunea respectivă: cu cât acest

conţinut este mai sărac determinat, este vorba de un grad mai

redus de cunoaştere. Dar cu cât cunoaşterea omenească

progresează, atingând un grad mereu mai înalt, prin

descoperirea unor noi însuşiri ale lucrurilor şi fenomenelor

realităţii, şi conţinutul noţiunilor devine tot mai bogat.

Aceasta înseamnă că noţiunile nu desemnează nişte elemente

imuabile, neschimbătoare ale gândirii omeneşti, ele nu sunt

date pentru totdeauna, veşnic identice cu sine, ci

modificându-şi conţinutul, ca urmare a progresului

cunoaşterii omeneşti, prezintă un caracter istoric.

O noţiune este corectă, când conţinutul ei, reflectă în

mod fidel realitatea: în caz contrar ea este falsă.

Corectitudinea noţiunilor este cea care dă oamenilor

posibilitatea să comunice între ei: o noţiune care exprimă într-

adevăr notele caracteristice ale unei clase de obiecte creează

posibilitatea ca gândirea şi acţiunea omenească să aibă în

vedere un lucru sau fenomen al realităţii, acelaşi pentru toţi.

Caracterul istoric al noţiunilor se explică atât prin

progresele neîncetate înregistrate de cunoaşterea omenească

cât şi prin schimbările care se petrec în însuşi conţinutul

realităţii. Caracterul istoric al noţiunilor gândirii omeneşti, nu

înseamnă că aceste noţiuni sunt greşite sau inadecvate, că ele

nu ar exprima însuşiri reale ale lucrurilor şi fenomenelor: este

vorba numai de faptul că exprimă într-un mod incomplet

aceste însuşiri. Procesul cunoaşterii realităţii, infinite în

46

complexitatea sa, este şi el infinit şi nu se încheie şi nu se va

încheia niciodată, el definindu-se doar ca un permanent

progres în care, ceea ce nu este cunoscut astăzi va fi cunoscut

mâine. În acest sens, imaginea despre realitate, pe care omul o

elaborează prin noţiunile gândirii sale o dată cu acestea însăşi,

devine mai completă şi mai profundă.

Cealaltă latură a noţiunii este sfera sa.

Sfera noţiunii exprimă acea latură a unui noţiuni, prin

care se exprimă totalitatea obiectelor care posedând însuşirea

sau însuşirile oglindite în conţinutul noţiunii, formează clasa

de obiecte pe care acea noţiune, o reflectă. De exemplu în

sfera noţiunii de graminee, la care ne-am referit mai înainte,

intră toate speciile de plante care cuprind însuşirile

menţionate în conţinutul noţiunii de graminee.

Conţinutul şi sfera constituie laturi inseparabile ale

unei noţiuni: prima se referă la aspectul calitativ, cealaltă la

aspectul cantitativ al noţiunii: indicând faptul că fiecare

noţiune este o unitate dintre calitativ şi cantitativ. Dacă există

un conţinut, trebuie întotdeauna să existe şi o sferă; conţinutul

oglindind însuşirile necesare ale unei clase de obiecte, sfera

oglindeşte clasa de obiecte care posedă însuşirile respective.

Conţinutul reflectă necesarul, sfera reflectă generalitatea

noţiunii.

Între sfera şi conţinutul unei noţiuni există un raport,

exprimat prin legea raportului dintre conţinutul şi sfera

noţiunii, care afirmă faptul că într-o serie de noţiuni

subordonate una alteia, ordinii crescânde a conţinutului îi

corespunde o ordine descrescândă a sferei şi invers, ordinii

descrescânde a conţinutului îi corespunde o ordine crescânda

a sferei. Altfel zis, cu cât sfera este mai mare conţinutul

noţiunii este mai mic, şi cu cât conţinutul este mai mic, sfera

noţiunii este mai mare. Să luăm ca exemplu un şir de noţiuni

a căror succesiune concretizează această lege: creaţie

spirituală – artă – literatura – poezie. Raportul acestor noţiuni

se poate prezenta grafic.

Să examinăm raportul dintre aceste noţiuni mai întâi

pe linie de sferă. Este evident că sfera cea mai largă o are

noţiunea de creaţie spirituală, ce cuprinde, pe lângă artă, toate

celelalte forme de creaţie spirituala ale omului, filozofie,

ştiinţă, religie, morală, drept, etc. Urmează, apoi, descrescând,

arta, cuprinde pe lângă literatură şi muzică, pictura, sculptura,

etc, şi literatura ce cuprinde pe lângă poezie şi dramaturgia,

proza, etc. Procedând la fel, pe linie de conţinut, constatăm că

noţiunea ce are sfera cea mai mică, poezia, are conţinutul cel

mai bogat. Poezia are, rând pe rând, toate notele noţiunii de

creaţie spirituală, artă, literatură, la care se adaugă propriile

sale note caracteristice. Legea relaţiei inverse dintre conţinut

şi sferă este valabilă, trebuie să menţionăm acest lucru, numai

cu privire la noţiunile aflate în raport de subordonare, cum

47

sunt cele în exemplul dat mai sus.

6.3.3 Operaţii logice

Asupra noţiunilor se pot efectua mai multe operaţii

logice, care privesc atât conţinutul, cât şi sfera lor.

a) Generalizarea este operaţia logică, cu ajutorul

căreia ne ridicăm de la noţiuni cu sferă mai mică, la noţiuni

cu sferă mai mare. Conform cu legea raportului invers dintre

conţinut şi sferă, enunţată mai înainte, este evident că

noţiunea cu sfera mai mare are conţinut mai sărac. Operaţia

logică a generalizării pe linia conţinutului are ca şi

corespondent abstractizarea, prin care, plecând de la noţiuni

cu un conţinut bogat, se ajunge la altele cu un conţinut sărac.

Potrivit cu legea invocată mai sus este clar că noţiunea cu un

conţinut mai sărac, are o sferă mai mare.

Noţiunile generale prezintă o deosebită însemnătate în

cadrul evoluţiei gândirii ştiinţifice, care înaintează, urcând

spre cunoaşterea unor clase din ce în ce mai largi de obiecte,

pe linia a ceea ce acestea au comun şi general. Să luăm

exemplul noţiunii generale de organism, fundamentală pentru

zoologie şi botanică. Ea s-a format pe baza noţiunilor mai

puţin generale de vieţuitoare; din zoologie şi plante din

botanică, care, la rândul lor, au dus la altele mai generale de

animal pentru zoologie, şi respectiv plantă, în general, pentru

botanică; abia într-o fază finală s-a ajuns la noţiunea cea mai

generală comuna amândurora, de organism.

b) Determinarea se numeşte operaţia logică în care se

trece de la noţiunea mai generală, mai bogată în sferă şi mai

săracă în conţinut, la o noţiune mai puţin generală, adică mai

săracă în sferă şi mai bogată în conţinut. Se poate observa cu

uşurinţă că generalizarea şi determinarea sunt operaţii logice

opuse: dacă generalizarea priveşte în special sfera,

determinarea se referă, mai ales, la conţinutul noţiunilor.

Considerată sub raportul sferei, ca trecere de la noţiuni mai

generale la altele mai puţin generale, operaţia logică a

determinării se mai numeşte şi specificare. Dacă în cazul

generalizării gândirea se ridică de la o anumită noţiune spre

noţiuni mai generale, reducând numărul notelor cuprinse în

conţinutul noţiunii, în cazul determinării are loc o mişcare

inversă, când de la anumite noţiuni mai generale gândirea

coboară la altele mai puţin generale sporind numărul notelor

din conţinut.

Se recurge la determinarea noţiunilor, mai ales în

situaţia în care este necesar să se precizeze conţinutul unei

noţiuni, pe baza noţiunilor mai generale, cunoscute deja.

Înaintând pe linia determinării se poate ajunge în cele din

urmă la situaţia că se pot găsi noţiuni atât de bine determinate,

încât sfera lor nu cuprinde decât un singur obiect, ex. primul

48

război mondial, galeriile de artă Tretiakov. Generalizarea

constituie o operaţie logică deosebit de frecventă în practica

cunoaşterii ştiinţifice. De exemplu, în cazul noţiunilor la care

ne-am referit deja poezie - literatură - artă - creaţie spirituală,

sfera se lărgeşte tot mai mult, cu fiecare pas făcut înainte, prin

includerea unor obiecte noi. Generalizarea, duce la noţiuni de

maximă generalitate, de o extensiune maximă cât priveşte

sfera, care poartă numele de categorii.

6.3.4 Raportul gen-specie

Operaţia logică a generalizării, duce la formarea unor

noţiuni cu sfere diferite ca întindere; această situaţie face ca

noţiunile cu sferă mai mică să poată intra în sfera, unor

noţiuni cu sfera mai mare, mai generale. Un asemenea

exemplu pot să ne ofere cele patru noţiuni pe care le-am

amintit deja: creaţie spirituală - artă - literatură - poezie.

Noţiunea, care conţine în sfera ei o altă noţiune, se

numeşte noţiune gen, iar cea din urmă, noţiune specie.

Noţiunile gen şi specie sunt legate unele de altele şi nu

pot exista una fără alta: genul trebuie să aibă specie, cel puţin

două, iar specia trebuie să aibă gen. Un alt aspect al legăturii

dintre aceste noţiuni constă în faptul că o noţiune gen în

raport cu o noţiune specie poate fi la rândul ei o noţiune

specie în raport cu o noţiune gen, mai înaltă. De exemplu,

noţiunea de literatură este gen în raport cu cea de poezie şi

specie în raport cu cea de artă.

Legătura din gen şi specie are un caracter mai

complex. Pe de o parte, specia este cuprinsă în sfera genului

pentru ca, pe de altă parte, genul să fie cuprins în conţinutul

speciei ca şi o notă a sa. Aceasta face ca sfera genului să fie

mai mare decât a speciei; în schimb, conţinutul speciei este

mai bogat decât al genului; pe lângă notele genului specia are

întotdeauna, numai notele sale proprii. De aceea în raportul

gen-specie toate notele genului sunt prezente în fiecare din

speciile sale, dar nu şi invers: nu toate notele speciei aparţin şi

genului.

6.3.5 Felurile noţiunilor

Comparând noţiunile între ele, atât după sferă cât şi

după conţinut, putem constata că există între ele numeroase

deosebiri, ceea ce impune o clasificare a lor.

a) După numărul obiectelor cuprinse în sfera lor,

noţiunile sunt individuale, generale şi de clasă vidă.

Noţiunile care reflectă însuşiri caracteristice numai

unui singur obicei se numesc noţiuni singulare sau

49

individuale. Putem da câteva exemple: Delta Dunării,

Revoluţia franceză de la 1789, poetul Luceafărului, capitala

Angliei.

Noţiunile care reflectă însuşiri caracteristice unui mare

număr de obiecte se numesc noţiuni generale. Oricât ar fi de

mare număr al acestor obiecte cuprinse în sfera noţiunii, în

unele cazuri, el se lasă totuşi determinat: capitală, continent,

universitate, aviator.

Noţiunile în sfera cărora nu intră nici un obiect real

concret se numesc noţiuni cu clasă vidă. De exemplu,

noţiunea de elefanţi zburători, face parte din această categorie

întrucât nu există, în realitate, nici un elefant care zboară.

b) Tot din punctul de vedere al sferelor, noţiunile sunt

divizive şi colective. O noţiune divizivă reflectă ceea ce este

necesar şi general, în obiectele individuale care intră în sfera

ei. Trăsăturile care alcătuiesc conţinutul noţiunii de om,

aparţin fiecărui om în parte, ceea ce se cheamă că noţiunea

om este divizivă. Să luăm însă un alt exemplu: orchestra

simfonicii; această noţiune conţine note care aparţin

orchestrei ca întreg, rezultând din alăturarea între ei a

instrumentiştilor care o compun şi care nu aparţin fiecăruia în

parte, dar sfera noţiunii de orchestră simfonică, nu este dată

de instrumentiştii care o compun, ci de orchestrele care există

în realitate.

Din punctul de vedere al conţinutului noţiunile se

împart în concrete şi abstracte. Se consideră ca fiind

concrete acele noţiuni care arată ce sunt şi cum sunt lucrurile

şi fenomenele realităţii, pe care le exprimă. De exemplu,

noţiunile de animal, vapor, durere, complicat, dulce, negru.

Noţiunile abstracte exprimă prin ce anume un obiect este ceea

ce este, sau aşa cum este. Astfel, ceea ce face ca un judecător

să fie corect este corectitudinea în respectarea şi aplicarea

legilor, corectitudinea fiind în acest caz o noţiune abstractă.

Noţiunile abstracte exprimă, de obicei, însuşiri abstrase din

lucrurile şi fenomenele reale şi concepute apoi ca ceva

independent de acestea, ca ceva de sine stătător. De cele mai

multe ori, noţiunile abstracte se exprimă prin adjective

substantivizate. Distincţia dintre noţiunile abstracte şi

concrete se întemeiază în bună măsură, pe considerente de

ordin psihologic, anume ce gândim printr-o anumită noţiune.

Din punct de vedere strict logic însă această distincţie nu este

suficient întemeiată: fiecare noţiune fiind elaborată prin

procese de abstracţie, are, prin urmare, un caracter abstract.

Cel mult se poate admite că din purcel de vedere logic, o

noţiune este mai mult sau mai puţin abstractă decât alta.

d) Comparând între ele nişte noţiuni ca şi corect, viu,

văzător cu altele ca incorect, mort, orb, constatăm că în

conţinutul acestor noţiuni în primul caz se exprimă prezenţa,

iar în al doilea caz absenţa însuşirilor în obiectele pe care

50

aceste noţiuni le exprimă. De aceea, cele dintâi se numesc

noţiuni pozitive, celelalte noţiuni negative. Se întâmplă

adesea ca un cuvânt negativ să indice, totuşi, o noţiune

pozitivă, întrucât este vorba nu atât de absenţa unei însuşiri

cât mai degrabă de prezenţa însuşirii opuse, ex. imens. De

asemenea, cuvinte care nu au nimic negativ în forma lor pot

exprima noţiuni negative: ex. bolnav.

6.3.6 Raportul dintre noţiuni

Oricât de mare ar fi diversitatea lucrurilor şi

fenomenelor din realitatea înconjurătoare ele stau în legătură

unele ca altele, de aceea şi noţiunile prin care aceste lucruri şi

fenomene sunt reflectate de gândirea noastră se află într-o

legătură reciprocă. Desigur, noţiunile nu se leagă toate, în

gândirea noastră cu acelaşi grad de tărie: luând trei noţiuni, de

exemplu: bibliotecă, carte, ură, putem constata imediat că

primele două se leagă între ele mult mai strâns decât oricare

din ele cu ultima.

De aceea, trebuie să spunem de la început că, noţiunile

sunt necomparabile şi comparabile. Noţiunile necomparabile

sunt acelea care au în conţinutul lor puţine note comune, au

un conţinut foarte diferit care nu poate constitui o suficientă

bază pentru a găsi reale apropieri între ele. Ca exemplu, am

putea da următoarele cupluri de noţiuni: stea-ochelari; cui-

portocală; stilou-îngândurare. În schimb noţiunile

comparabile au în conţinutul lor numeroase note comune, un

conţinut, în multe privinţe, asemănător, temei real pentru o

comparare a lor. De exemplu: alb-negru, aur-plumb, sat-oraş.

Noţiunile comparabile pot sta în mai multe tipuri de

raporturi.

A) Noţiunile opuse sunt acele noţiuni ale căror sfere

sunt total separate, între ele nu se poate stabili nici un punct

de coincidenţă. Un astfel de raport există între noţiunile de alb

şi negru – întrucât este vorba de două culori, ele pol fi desigur

comparate, dar ele sunt total opuse una alteia, întrucât nici un

obiect aflat în sfera noţiunii de negru nu se poate afla şi în

sfera noţiunii de alb şi invers.

Din punct de vedere al conţinutului, noţiunile opuse

nu pot fi gândite împreună cu privire la acelaşi obiect, întrucât

nici un obiect nu poate fi simultan alb şi negru. Din punct de

vedere al sferei raportul de opoziţie dintre noţiuni se mai

numeşte şi de exclusivitate, întrucât sferele acestor, noţiuni nu

au nimic comun între ele.

B) Noţiunile concordate sunt acele noţiuni ale căror

sfere coincid în întregime sau numai parţial. Să luăm un

exemplu noţiunile de sportiv şi atlet; atletul este un sportiv

51

dar în afara atleţilor în sfera noţiunii de sportiv mai intră şi

alte categorii precum fotbaliştii, boxerii, etc.

Considerate din punctul de vedere al conţinutului lor,

noţiunile concordante se caracterizează prin faptul că pot fi

gândite, ca note ale aceluiaşi obiect.

Am văzut că noţiunile opuse sunt acelea între care nu

se poate stabili nici un punct de coincidenţă. După tăria

gradului de opoziţie distingem două tipuri principale de

raporturi de opoziţie.

A1) Raportul de contrarietate se stabileşte între

două noţiuni opuse una faţă de alta cât priveşte conţinutul lor,

când un obiect nu poate fi în acelaşi timp în sferele

amândurora, dar negăsindu-se în sfera uneia dintre ele, nu

urmează de aici, că se găseşte în sfera celeilalte. De exemplu,

noţiunile de roşu şi galben se află într-un raport de

contrarietate. Aceasta înseamnă ca un obiect aflat în sfera

uneia dintre noţiuni, nu se află şi în sfera celeilalte şi invers;

dar dacă acel obiect nu se află în sfera noţiunii de roşu aceasta

nu înseamnă că imediat intră în sfera noţiunii de galben. De

fapt, noţiunile de galben şi roşu fac parte din sfera uneia şi

aceleaşi noţiuni gen, culoare. Ele sunt specii diferite ale

noţiunii de culoare.

Două noţiuni sunt în raport de contrarietate atunci

când nu pot fi afirmate în acelaşi timp despre unul şi acelaşi

obiect dar pot fi negate deodată despre acelaşi obiect. De

exemplu un trandafir roşu nu mai poate fi galben, dar se poate

întâmpla să nu fie nici una şi nici alta.

A2) Raportul de contradicţie se stabileşte între două

noţiuni opuse una faţă de alta, cât priveşte conţinutul lor când

un obiect nu poate fi în acelaşi timp în sfera amândurora, dar

negăsindu-se în sfera uneia dintre ele, trebuie să se găsească

în mod necesar în sfera celeilalte.

Raportul de contradicţie se referă la sfera noţiunilor,

când o noţiune o neagă cu totul pe cealaltă însă conţinutul

noţiunii care neagă rămâne în general, nedeterminat sau foarte

slab determinat. Dacă rămânem la acelaşi domeniu al

culorilor şi dăm ca exemplu perechea de noţiuni alb-nealb,

aceasta înseamnă a1 lăsa pe nealb doar slab determinat,

întrucât poate însemna mai multe culori roşu, galben, verde,

etc. Raportul de contradicţie are loc atunci când este vorba de

noţiuni care împart o realitate în două sfere exclusive. De

exemplu, elementele fiind metale şi metaloizi, fosforul

nefiind metal, urmează în mod necesar, că este metaloid. Nu

se poate admite că nu e nici metal şi nici metaloid; fiind vorba

de un element chimic trebuie să intre, cu necesitate, într-o

categorie sau alta. Deci, raportul de contradicţie presupune ca

în sfera noţiunii supraordonate - culoare sau element, în cazul

nostru - să intre numai două noţiuni subordonate - alb - nealb,

respectiv metal-metaloid.

52

În concluzie putem afirma că, în ceea ce priveşte

conţinutul noţiunilor, noţiunile aflate în raport de contradicţie,

nu pot fi nici afirmate şi nici negate în acelaşi timp amândouă

despre acelaşi obiect.

Noţiunile concordante stau, de asemenea, în mai multe

feluri de raporturi unele cu altele:

B1) Raportul de identitate se stabileşte între două

noţiuni când orice obiect aparţinând sferei primei noţiuni

aparţine şi sferei celei de a doua noţiuni şi invers. Noţiunile

aflate în raport de identitate au aceeaşi sferă. De exemplu:

Eminescu şi autorul Luceafărului.

B2) Raportul de ordinare se stabileşte între două

noţiuni dintre care una, mai puţin generală, este cuprinsă în

sfera altei noţiuni, mai generale. În cadrul acestui raport

noţiunea mai generală este noţiunea gen şi se numeşte şi

supraordinată. Noţiunea mai puţin generală este noţiunea

specie şi se numeşte subordinată. Raportul de ordine se

confundă astfel cu raportul gen-specie.

Legătura gen-specie este una complexă. Specia este

cuprinsă în sfera noţiunii gen, iar genul este cuprins în

conţinutul noţiunii specie, ca şi o notă a acesteia. Trebuie să

observăm că noţiunea specie constituie de fapt o subclasă, o

parte, din sfera noţiunii gen, iar noţiunea gen este o notă din

conţinutul speciei - aşadar, se poate spune că sfera genului

este mai extinsă decât sfera speciei în timp ce în cât priveşte

conţinutul este invers: conţinutul speciei este mai bogat decât

conţinutul genului, specia având pe lângă notele ei proprii şi

toate notele genului.

Noţiunile gen-specie sunt strâns legate între ele încât

una nu poate exista fără cealaltă: nu există gen care să nu aibă

specie; cel puţin două, după cum orice specie trebuie să

aparţină unui gen. Corelaţia care se stabileşte, în plan logic

între noţiunile gen şi specie are ca şi corespondent real

legătura dintre general, particular şi individual: între ele se

stabileşte o legătură dialectică în sensul că orice obiect

individual posedă şi însuşiri generale şi orice însuşire

generală există numai prin obiecte individuale.

Tot în legătură cu raportul de ordinare trebuie să

amintim de noţiunile coordinate. Raportul de coordinare se

stabileşte între noţiunile speciale uneia şi aceleiaşi noţiuni

gen. De exemplu, să luăm noţiunea de continent şi noţiunile

specie ale acestei noţiuni gen, Europa, Asia, Africa. Între

aceste trei din urmă noţiuni se află un raport de coordinare.

B3) Raportul de încrucişare se stabileşte între două

noţiuni când sfera fiecăreia dintre ele cuprinde obiecte care se

găsesc şi în sfera celeilalte, dar fiecare cuprinde şi obiecte

care se găsesc numai în sfera; sa proprie, fără a se găsi şi în

sfera celeilalte noţiuni. Un exemplu de raport de încrucişare

este între noţiunile de poet şi filosof pentru că există obiecte

53

comune şi erei amândurora din aceste noţiuni, poeţii-filosofi

sau filosofii-poeţi dar şi obiecte care aparţin numai sferei unei

singure noţiuni: ca să zicem aşa, poeţii-poeţi şi filozofii-

filozofi.

Raportul de încrucişare se mai numeşte şi raport de

coincidenţă parţială a sferelor.

6.3.7 Definiţia noţiunii

Diverse împrejurări de viaţă pentru a putea gândi mai

clar şi mai precis şi pentru a putea comunica mai clar şi mai

precis ideile noastre, reclamă o definiţie a noţiunilor cu care

operăm. Definiţia noţiunii este acea operaţie logică prin care

se dezvăluie conţinutul unei acţiuni. Printr-o definiţie

dezvăluim în primă linie notele esenţiale prin care noţiunea

definită se deosebeşte de celelalte noţiuni.

Este o primă condiţie care se cere respectată pentru a

realiza o bună definiţie; ea trebuie să se facă prin gen proxim

şi prin diferenţă specifică. De exemplu definiţia rombului -

rombul este paralelogramul care are toate laturile egale între

ele. În cazul acestei definiţi genul proxim este paralelogramul

iar diferenţa specifică, ce are toate laturile egale între ele. A

indica genul proxim în cazul că încercăm să definim o

noţiune, desigur nu este suficient; în cazul nostru pe lângă

romb mai există şi alte specii de paralelograme. De aceea în

continuarea definiţiei trebuie indicate şi acele note care

deosebesc rombul de celelalte specii, de paralelograme prin

indicarea diferenţei specifice. Trebuie menţionat că diferenţa

specifică nu cuprinde întotdeauna o singură notă. De

asemenea, trebuie să cuprindă doi termeni: noţiunea definită,

sau de definit romb, şi noţiunea care defineşte, paralelogram,

care are toate laturile egale între ele. Deci în concluzie, putem

formula concis în felul acesta definiţia:

specia = genul proxim + diferenţa specifică

În această situaţie, genul proxim constituie genul cel

mai apropiat de noţiunea pe care o definim, iar diferenţa

specifică este formată din notele prin care o specie se

deosebeşte de celelalte specii ale aceluiaşi gen. În situaţia că

ne aflăm în faţa unei suite de noţiuni, ce stau într-o relaţie de

gen-specie, cum ar fi de exemplu element - metaloid -

halogen - clor, pentru a defini corect oricare din aceste noţiuni

trebuie să apelăm la genul ei cel mai apropiat; în cazul că

întreprindem un salt şi recurgem la un alt gen mai îndepărtat,

nu avem siguranţa cuprinderii tuturor notelor. Definind clorul

ca şi metaloid, din această definiţie reiese doar că clorul este

un element, mai precis metaloid, dar nu rezultă că el este un

54

halogen, în mod necesar, întrucât deşi toţi halogenii sunt

metaloizi, aceştia din urmă nu sunt toţi halogeni.

În cadrul unei definiţii, cele două noţiuni, noţiunea de

definit, definită - numită şi definiend-ul - şi noţiunea care

defineşte - numită şi definiens-ul -trebuie să se afle într-un

raport logic determinat şi anume un raport de identitate.

Notând cu S noţiunea de definit obţinem formula

S = G + D

în care G desemnează genul proxim iar D diferenţa specifică.

Din cele spuse până acum rezultă cu claritate că

noţiunea de definit, pentru a putea fi într-adevăr definită

trebuie să aibă deasupra sa o altă noţiune, altfel zis să fie o

specie care are deasupra sa un gen. De aceea, noţiunile cu

sfera cea mai largă, summum genus, categoriile filozofice, nu

se pot defini prin gen proxim şi diferenţa specifică.

6.3.8 Reguli ale definiţiei noţiunii

O definiţie corectă trebuie să îndeplinească cerinţe

dintre care cea mai generală este desigur aceea de a determina

cu maximă precizie posibilă, atât conţinutul, cât şi sfera

noţiunii de definit. Iată câteva din regulile căreia trebuie să i

se conformeze o definiţie corectă.

1.) Definiţia trebuie să fie adecvată noţiunii de definit.

Să luăm câteva exemple care ne lămuresc asupra cerinţelor

acestei reguli. Dacă definim pătratul cu un dreptunghi având

laturile egale, aceasta este o definiţie corectă, adecvată,

întrucât noţiunea definită - pătratul - şi cea care defineşte -

dreptunghi cu laturi egale - sunt noţiuni identice, adică au una

şi aceeaşi sferă. Dacă luăm însă exemplul unor alte definiţii,

cum ar fi matematica este ştiinţa numerelor şi operaţiilor cu

ele, şi o alta pătratul este un dreptunghi nu este greu de

observat că aceste două definiţii nu mai sunt adecvate. Prima

definiţie este prea strâmtă potrivindu-se numai unei ramuri a

matematicii, aritmetica, pe când a doua este prea largă

mergând şi pentru alte figuri geometrice decât pătratul.

Concluzia este, deci, că definiţia trebuie să convină întregului

obiect definit şi numai lui, să fie cu alte cuvinte caracteristică.

Pe latineşte această regulă a primit expresia - definitio

conveniat omni et soli definito.

Abaterile de la această regulă constau în împrejurarea,

că nu întotdeauna diferenţa specifică este suficient precizată.

Dacă definim cercul drept figura geometrică închisă printr-o

linie curbă se omite ale cărei puncte sunt egal depărtate de

un punct interior fix numit centru, diferenţa specifică nu este

55

riguros determinată, definiţia este inadecvată, prea largă.

2) Definiţia nu trebuie să formeze un cerc,

constituie o altă regulă a unei definiţii corecte. Dacă avem

următoarele definiţii: tragediile sunt nişte opere dramatice

care exprimă sentimentul tragicului sau istoria este ştiinţa

care se ocupă cu studiul fenomenelor istorice, putem constata

că aceste definiţii nu sunt corecte întrucât noţiunea de definit

revine în cadrul noţiunii care defineşte - istoria se ocupă cu

fenomenele istorice. La fel dacă definim cauza drept

fenomenul care produce efectul se produce de asemenea o

mişcare în cerc căci pentru a înţelege ce este cauza ne

adresăm noţiunii care defineşte, efectul, iar pentru a înţelege

noţiunea care defineşte, efectul, suntem nevoiţi să revenim la

noţiunea de definit, cauză. În cazul că noţiunea care defineşte

conţine noţiunea de definit se numeşte idem per idem. Regula

este deci că noţiunea care defineşte nu trebuie să cuprindă

noţiunea de definit. Greşeala definiţiei sub forma de cerc ia de

obicei forma unei tautologii, chiar dacă cuvintele prin care ne

exprimăm nu sunt exact aceleaşi, este aceeaşi semnificaţie a

lor - însuşirile esenţiale sunt acele însuşiri care sunt esenţiale

pentru acel obiect sau ridicolul este ceea ce provoacă râsul.

3) Definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate

fi afirmativă. Să luăm câteva exemple care privesc această

regulă: lumina este lipsa întunericului sau avionul cu reacţie

este avionul fără elice. În aceste definiţii, de fapt, nu se spune

ce este noţiunea de definit ci ceea ce nu este, de unde o

anumită imprecizie, căci orice lucru poate să nu fie mult mai

multe decât este. Menţionând ce nu este un lucru, se dă doar o

indicaţie foarte vagă fiindcă acesta poate fi foarte multe alte

lucruri. Numai în situaţia că definiţia negativă precizează că o

specie nu este nici una din celelalte specii ea desemnează

indirect şi conţinutul noţiunii de definit: spunând că unghiul

drept nu este nici ascuţit şi nici obtuz am spus, de fapt, sub

forma negativă, ce este unghiul drept.

Cu toate acestea definiţiile negative se folosesc şi ele

în practica gândirii atunci când noţiunile de definit sunt ele

însele negative. De exemplu, într-o definiţie negativă, când

punem că ilogic este ceea ce nu respectă legile gândirii, deci

recurgem la o negaţie, aceasta reuşeşte să arate o însuşire

pozitivă. La fel într-o altă definiţie ca aceasta: metalele

preţioase sunt acele metale care nu ruginesc.

4) Definiţia trebuie să fie clară, în sensul de a nu

cuprinde expresii echivoce sau figurate. Considerăm că o

definiţie este clară în situaţia când pe baza ei recunoaştem cu

uşurinţă obiectele care compun sfera noţiunii de definit. Dacă

recurgem la definiţii de felul acesta: arhitectura este o muzică

56

încremenită, sau muzica este o arhitectură care curge, sau

leul este regele animalelor, asemenea definiţii fiind mai

degrabă metaforice, cu caracter plastic, nu au precizia

cuvenită unei definiţii cu pretenţii de a fi corectă. Definiţia nu

trebuie să se încarce cu cuvinte greoaie şi inutile, întrucât prin

aceasta devine obscură. Un exemplu clasic de definiţie

obscură îl constituie definiţia dată în Evul Mediu opiului

despre care se spune că este substanţa ce conţine calităţi

dormitive, virtus dormitiva, aceasta din urmă fiind ceva cu

totul necunoscut. Eroarea acestei definiţii: se numeşte ceva

necunoscut prin ceva şi mai necunoscut, adică, în latineşte,

obscurum per obscurior. Tentaţia unei excesive literaturizări

constituie cel mai des cauza ce ne determină să ocolim o

definiţie prea precisă.

Din punct de vedere logic, nu sunt satisfăcătoare aici

acel gen de definiţii prin gen propriu în care în loc să se

numere notele necesare ale noţiunii de definit se înşiră, în

schimb, note care aparţin exclusiv noţiunii respective dar

care, totuşi, nu sunt necesare pentru definirea acesteia. O

definiţie a omului ca cea dată de filozoful englez Fr. Bacon

cum că omul este un animal care îşi fabrică încălţămintea

intră în această categorie.

6.3.9 Modalităţi şi feluri de definiţii

Există mai multe feluri de definiţii. La vremea sa,

Aristotel distingea deja între două tipuri de definiţii: reale şi

nominale. Prima dintre acestea, definiţia reală ne arată care

sunt însuşirile esenţiale şi necesare ale lucrurilor şi

fenomenelor, adică ce simt, de fapt, lucrurile şi fenomenele?

în timp ce, definiţia nominală nu se mai referă la lucruri şi

fenomene ci la sensul cuvintelor, prin care se desemnează

aceste lucruri şi fenomene. Un exemplu de definiţie nominală

poate fi considerată aceasta: cuvântul dreptunghi înseamnă

paralelogramul care are toate unghiurile drepte.

Definiţiile nominale se folosesc mai cu seamă în

împrejurarea că apare nevoia unui cuvânt nou, ea referindu-se

la cuvântul prin care se exprimă o noţiune. Definiţia nominală

coincide numai din punct de vedere formal cu definiţia

noţiunilor, căci ea nu dezvăluie conţinutul noţiunii ci explică

doar sensul cuvântului care exprimă noţiunea. Să luăm un alt

exemplu de definiţie reală şi respectiv nominală a unuia şi

aceluiaşi obiect: atomul. După definiţia nominală ce exprimă

înţelesul mai vechi al noţiunii, dar care nu mai corespunde

nivelului actual de cunoaştere ştiinţifică, atomul înseamnă

ceea ce nu se poate divide; conform cu definiţia reală

acreditată de realizările ştiinţei actuale atomul este cea mai

mică părticică a substanţei alcătuită din nucleu şi electroni.

57

În afară de aceste două tipuri de definiţii mai putem

aminti şi un al treilea: definiţia genetică. Ea arată modul cum

se construieşte obiectul la care se raportează definitul,

noţiunea de definit. Asemenea definiţii se întâlnesc în cadrul

gândirii ştiinţifice, cu deosebire în domeniul matematicii. De

exemplu, definiţia cercului în geometrie. Din punct de vedere

genetic acesta poate fi definit după felul în care se formează

în două moduri: cercul este linia curbă închisă care se

formează prin mişcarea pe o suprafaţă plană a unui punct ce

păstrează o distanţă egală faţă de un centru sau ca şi figura

care se obţine prin secţionarea unui cilindru drept cu un plan

paralel cu baza. Amândouă aceste definiţii sunt corecte având

un gen proxim şi o diferenţă specifică. Alături de aceste două

definiţii genetice, se poate da şi definiţia: cercul este o linie

curbă închisă ale cărei puncte se află toate la o distanţă

egală faţă de un centru.

Toate definiţiile amintite până acum, reală, nominală

şi genetică au un caracter descriptiv.

Am amintit deja că există şi noţiuni care nu se pot

defini după regula generală a genului proxim şi a diferenţei

specifice. Astfel, urcând pe scara generalităţii noţiunilor se

ajunge la noţiunile cele mai generale, categoriile, noţiunile

suminum. Acest tip de noţiune nu au un gen proxim, nu

dispun de o noţiune supraordonată. Într-un sens opus,

întâlnim şi noţiuni care nu au o diferenţă specifică. Este

vorba, în acest din urmă caz, de noţiuni care exprimă însuşiri

elementare ale lucrurilor şi fenomenelor pe care le cunoaştem

prin senzaţii. Astfel, dacă ne referim la obiecte cum ar fi

diferite specii de culori ca roşu, albastru sau la diferenţa

dintre sunete, să zicem mi şi sol. Practic este destul de dificil

de surprins o diferenţă specifică. Dacă ne păstrăm doar la

caracterul lor de senzaţii fără a avea în vedere elementele

exterioare ale obiectului de definit, organul de simţ, modul de

acţiune al excitantului, nu se poate distinge între obiectele în

cauză nici un fel de diferenţă specifică.

În această situaţie se recurge la alte operaţii logice,

care înlocuiesc definiţia. Este vorba de descriere,

caracterizare, comparaţie, deosebire, indicare. Să prezentăm

câteva din aceste operaţii. Descrierea este un procedeu logic

ce constă în enumerarea unui şir de note, care constituie

însuşiri caracteristice ale lucrurilor şi fenomenelor realităţii

într-un mod cât mai exact şi mai amănunţit. Practic se poate

descrie orice: oameni, animale, plante, aşezări, fenomene,

obiecte, idei. Prin operaţia descrierii se consemnează ceea ce

a fost observat; descrierea poate fi după felul în care este

realizată, literară sau ştiinţifică. Indicarea reprezintă un

procedeu logic simplu care constă în perceperea nemijlocită a

unui lucru sau fenomen. De exemplu, atunci când dorim să-i

facem cunoscută cuiva o culoare atunci, de obicei, i-o arătăm

58

când nu suntem în stare a da o definiţie. Prin caracterizare,

arătăm câteva din însuşirile distinctive ale obiectelor. Scopul

caracterizării, este de a arăta, dacă un lucru sau un fenomen

posedă anumite note. Caracterizarea se poate referi la obiecte

individuale, de exemplu, un om, dar şi la fenomene generale,

cum ar fi amintirea. Compararea este procesul logic prin care

constatăm asemănări şi deosebiri între două obiecte date,

efectiv prezente. Deosebirea constituie o variantă a

comparaţiei, în care accentul cade mai ales pe deosebirile

semnalate în existenţa lucrurilor şi fenomenelor.

6.3.10 Diviziunea noţiunilor

Definiţia privea conţinutul noţiunilor, diviziunea,

despre care vom vorbi în continuare, se referă la sfera

noţiunilor.

Definim diviziunea ca acea operaţie logică prin care,

potrivit cu un anumit punct de vedere, împărţi în sfera unei

noţiuni în diferite specii. Prin diviziune, aşadar, o noţiune gen

este desfăcută în speciile sale componente, urmând un anumit

criteriu. Ca operaţie logică diviziunea presupune mai multe

elemente care alcătuiesc:

1) o noţiune de divizat, o noţiune gen, numită în

latina, totum divisum;

2) un punct de vedere, criteriul în conformitate cu care

se realizează distribuirea în specii a obiectelor pe care le

reflectă sfera noţiunii de divizat, numit în latină,

fundamentum divisionis şi

3) noţiunile specii, la care se ajunge în urma

procesului diviziunii, numite în latină membra dividenţia.

Luând în considerare elementele componente ale

diviziunii trebuie arătat că fundamentul diviziunii variază de

la o treaptă a diviziunii la alta; el nu poate fi constituit de o

notă a noţiunii de divizat fiindcă în acest caz, ar aparţine

tuturor speciilor genului respectiv şi nu ar mai putea fi

operaut ca şi criteriu pentru distingerea lor. De obicei, aceeaşi

noţiune poate fi divizată având în vedere mai multe criterii.

De exemplu, luând noţiunea colectivă; de student ea poate fi

divizată după criterii diferite ca situaţia la învăţătură,

convingeri

politice, sex. Diviziunea ca operaţie logică se referă la o

noţiune gen şi nu la un întreg. Să luăm un exemplu, care ne

ajută să distingem o diviziune de împărţirea unui întreg în

părţile sale componente: o simfonie clasică are de regulă

patru părţi şi înşirarea acestora nu constituie o diviziune ci o

împărţire a întregului.

Pentru a putea vorbi de operaţie logică a diviziunii

trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

59

a) orice diviziune trebuie să cuprindă ca elemente

ce ţin cu necesitate de structura sa, o noţiune de divizat,

noţiunea gen şi membrii diviziunii, noţiunile specie la care se

ajunge în urma diviziunii;

b) între noţiunea de divizat şi membrii diviziunii,

trebuie să se stabilească un anume raport precis, astfel încât

suma sferelor membrilor diviziunii este egală cu sfera noţiunii

de divizat.

Realizarea unei diviziuni corecte, trebuie să ţină

seamă de anumite reguli. Acestea sunt:

1) Diviziunea trebuie să fie adecvată, ceea ce

înseamnă că suma membrilor diviziunii, a noţiunilor la care se

ajunge prin diviziune (membra dividenţia) trebuie să fie egală

cu sfera noţiunii de divizat (totum divisum). Dacă suma

membrilor diviziunii este mai mică decât sfera noţiunii de

divizat, înseamnă că diviziunea nu este completă, îi lipseşte

ceva. Într-o diviziune corectă nu este voie să se ajungă la

specii străine noţiunii de divizat. De exemplu, luând această

diviziune: triunghiurile se împart în scalen, echilateral şi

isoscel, având ca şi criteriu de divizat raportul laturilor

triunghiului din punctul de vedere al mărimii lor. Se poate da

însă şi exemplul unor diviziuni incorecte. O diviziune

incorectă, fiindcă este prea largă este aceea care împarte sfera

noţiunii cel ce învaţă în specializări, elevi, studenţi şi

preşcolari, ultima noţiune specie preşcolari nu intră în sfera

noţiunii cel ce învaţă. O altă diviziune incorectă, fiindcă de

data aceasta ea este prea îngustă, este împărţirea sferei noţiuni

în elevi şi studenţi, care este incompletă lăsând la o parte

componente ale noţiunii de divizat.

2) Fundamentul diviziunii trebuie să fie unic pe

aceeaşi treaptă a diviziunii. Orice notă care este luată drept

criteriu de diviziune poate fi esenţială cu condiţia să fie

definitorie pentru obiectul exprimat de noţiunea de divizat.

Dacă îi împărţim pe oameni în înalţi şi scunzi, desigur că

avem la îndemână un criteriu pentru a opera o asemenea

diviziune, înălţimea, dar această notă nu este esenţială, pentru

definirea noţiunii de om. De asemenea, pe parcursul aceleiaşi

operaţii de diviziune nu avem voie să schimbăm nota luată

drep criteriu al diviziunii; dacă împărţim populaţia ţării în

bărbaţi, femei şi bătrâni se poate observa că procedăm având

în vedere ca proces de diviziune, două criterii diferite: vârsta

şi sexul.

3) Membrele diviziunii trebuie să se excludă reciproc.

Dacă în procesul diviziunii criteriul diviziunii este menţinut în

mod consecvent atunci în final membrii diviziunii trebuie să

se excludă reciproc unii pe alţii. În caz contrar, membrii

60

diviziunii vor ajunge să se încrucişeze şi diviziunea nu este

corectă. De exemplu, aceasta este situaţia în diviziunea: dinţii

se împart în incisivi, canini, molari şi dinţi de lapte.

4) Diviziunea nu trebuie să facă salturi. Atunci când

divizăm o noţiune trebuie să luăm întotdeauna speciile cele

mai apropiate şi nu pe cele mai îndepărtate. Dacă operăm

diviziunea asupra noţiunii de natură, animale, plante,

minerale, atunci această diviziune nu este corectă fiindcă

facem un salt: natura se împarte mai întâi în organică şi

anorganică şi numai după aceea, la nivelul ei, natura organică

se împarte în animale şi plante.

Se disting mai multe feluri de diviziuni, dintre care,

desigur, cea mai importantă, este diviziunea dihotomică.

Diviziunea dihotomică este diviziunea în două membre în

care noţiunea de divizat este împărţită, în întregime, în două

noţiuni contradictorii. Să dăm un exemplu. Avem de divizat

noţiunea de carte: mai întâi, putem distinge între manuale şi

nemanuale; apoi, în cadrul noţiunii de nemanuale avem

beletristica şi nebeletristica; în sfârşit, cât priveşte noţiunea de

nebeletristică putem distinge între tehnică şi netehnică. Când

facem o diviziune dihotomică nu este necesar să cunoaştem

toate speciile noţiunii de divizat: uneori este important să

desprindem numai unele specii, cunoscute de noi.

Feluri de diviziuni în afară de cea dihotonică:

trihotomică - în trei membre; tetratomică - în patru membre şi

politomică - în mai multe membre ale diviziunii.

Avem la îndemână şi operaţii care pot suplini

diviziunea, când aceasta nu este cu putinţă şi asemănătoare cu

ea. Este vorba de:

1) descompunerea întregului în părţi. De exemplu:

trenul acesta este compus din locomotivă, vagoane şi

platforme, sau luna ianuarie are patru săptămâni şi trei zile

sau copacul are ramuri, tulpină, rădăcină, frunze.

2) orânduirea ideilor după un anumit plan. Asemenea

cazuri avem atunci când întocmim un plan de activitate;

titlurile dintr-o carte ilustrează şi ele acelaşi caz, după cum

putem să ne referim la planul unei compuneri de şcoală.

6.3. 11 Clasificarea noţiunilor

O altă operaţie întreprinsă asupra noţiunilor este

clasificarea. Putem defini clasificarea ca fiind operaţia logică

prin care repartizăm obiectele care ne interesează în specii,

pe baza caracterelor lor comune, iar speciile astfel obţinute

în genuri din ce în ce mai generale de obiecte, cu scopul ca

fiecare clasă să aibă un loc precis şi stabil. De exemplu, în

biologie, pe baza asemănărilor care se pot descoperi între ele,

61

următoarele ordine: coleopterele, lepidopterele,

himenopterele, hemipierele, dipterele, neuroptereie,

ortopterele şi pseudoneuropterele formează luate toate

împreună clasa insecte, care are un caracter mai general decât

ordinul. Toate celelalte ordine înşirate după coleoptere au

aceiaşi grad de generalitate cu acesta.

Ca operaţie logică, având un caracter distinct,

clasificarea nu se confundă cu generalizarea, deşi în cazul

ambelor operaţii ne ridicăm la noţiuni având un caracter din

ce în ce mai general. Există câteva trăsături specifice esenţiale

care ne permit să distingem între generalizare şi clasificare în

primul rând, generalizarea se efectuează asupra unor noţiuni

gata formate, pe când clasificarea are în vedere direct

obiectele şi duce ea însăşi la formarea de noţiuni. În al doilea

rând, în timp ce generalizarea se petrece pe verticală ca o

ridicare de la concret la abstract, clasificarea se petrece atât pe

orizontală cât şi pe verticală, ca o încercare de ierarhizare a

noţiunilor gândirii noastre.

O clasificare corectă trebuie să se conformeze

următoarelor reguli:

1) Fiecare dintre obiectele pe care urmărim să le

clarificăm trebuie să le distribuim într-o clasă; dacă o

clasificare nerespectând această regulă lasă un rest ea nu şi-a

atins scopul.

2) Nici un obiect vizat de clasificare nu trebuie să fie

aşezat în două clase diferite; dacă un obiect poate fi, totuşi,

aşezat în două clase diferite aceasta înseamnă că la formarea

claselor nu s-a ţinut seama de asemănările şi deosebirile din

care se compun respectivele clase. Pe aceeaşi treaptă a

clasificării, clasele trebuie să se excludă reciproc una pe alta.

3) Asemănările pe baza cărora aşezăm obiectele în

aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante decât deosebirile

dintre ele. Dacă nu respectăm această regulă, atunci gruparea

obiectelor în aceeaşi clasă, poate să primească un caracter

artificial.

4) Constituirea claselor pe o anumită treaptă a

clasificării trebuie să se facă pe baza aceloraşi însuşiri. Dacă

nu respectăm această regulă ajungem la clase situate pe

aceeaşi treaptă dar care nu se exclud reciproc.

Distingem mai multe feluri ale clasificării în funcţie de

criteriul ales. Dacă criteriul ales să stea la baza clasificării

este unul neesenţial şi accidental avem o clasificare

artificială. De exemplu, clasificarea dicţionar şi catalog - are

o deosebită valoare practică fiindcă ne informează asupra

naturi obiectului, dar rămâne totuşi o clasificare artificială. În

schimb în cazul unei clasificări naturale criteriul la care ne

referim este alcătuit din note esenţiale şi necesare ale

62

obiectului, care ţin de natura sa intimă. De exemplu,

clasificarea realizată de Mendeleev a elementelor chimice,

care a dus la celebrul tablou al acestora este una naturală fiind

întocmită pe baza unei criterii esenţial, greutatea atomică a

elementelor.

Într-o bună măsură, clasificarea şi diviziunea sunt

operaţii inverse; în timp ce în clasificare urcăm pe bază de

asemănări de la specii la gen, în cadrul diviziunii coborâm

datorită deosebirilor semnalate de la gen la specii. Într-o

clasificare grupăm în clase indivizi, pe când prin diviziune

operăm asupra unor noţiuni, împărţindu-le sfera.



– analiză

– sinteză

– abstractizare

– generalizare

a) clasificarea noţiunilor

individuale (singulare)

NOŢIUNI – după numărul obiectelor – generale

reflectate în sferă - cu clasă vidă

- după caracterizarea obiectelor rezultate - divizate

în sferă - colective

- după conţinut - mai abstracte

- mai puţin abstracte

- pozitive

- negative

b) raportul noţiunilor

NOŢIUNI – necomparabile

- comparabile - concordante - identice

- ordinare – supra-ordinare

gen-specie

- sub-ordinare

- co-ordinare

- încrucişate

- opuse – contrare

- contradictorii


1. Care sunt operaţiile logice în formarea noţiunilor?

2. Care este structura noţiunii şi raportul dintre elementele structurii?

63

3. Daţi exemple de omonime, inclusiv noţiuni juridice

4. Caracterizaţi specificul noţiunilor juridice

5. Daţi exemple gen-specie din domeniul juridic




Bucureşti, 1998


64


JUDECATA

7.1. Introducere



7.3.1. Structura judecăţii

7.3.2. Judecata şi propoziţia

7.3.3. Felurile judecăţilor

7.3.4. Distribuirea termenilor în judecată

7.3.5. Raportul dintre judecăţile A, I, E, O


7.1. Introducere

O formă logică mai complexă decât noţiunea este

judecata, ea constând dintr-o relaţionare de noţiuni. De

exemplu, luând câteva judecăţi:

Omul este un animal raţional.

Biblioteca este o instituţie de cultură.

Omul necredincios nu merge la biserică.

în fiecare din aceste judecăţi observăm că se stabileşte un

raport pozitiv sau negativ între două noţiuni. De aceea, putem

defini judecata în felul următor: judecata este forma logică

prin care se afirmă sau se neagă ceva despre altceva. În

primele două judecăţi date ca exemplu observăm că întâlnim

o afirmaţie, în cea de a treia o negaţie.

Specificul judecăţii constă, deci, în faptul că în fiecare

judecată se afirmă sau se neagă ceva despre altceva. Prin

aceasta, judecata se deosebeşte de noţiune: în timp ce

noţiunea reflectă însuşiri generale şi esenţiale ale lucrurilor şi

fenomenelor, fără a afirma sau nega ceva în legătură cu ele,

judecata nu poate fi despărţită de actul negării sau afirmării.

De obicei, într-o judecată se reflectă un raport între un obiect

şi o însuşire, care poate să-i aparţină sau să nu-i aparţină; de

aceea, judecata este, de obicei, atributivă conţinând un raport

de apartenenţă sau de non-apartenenţă. Dar, în afara acestui

raport existent în realitatea obiectivă între obiecte şi însuşiri,

judecata mai poate exprima raporturi şi între diferite obiecte

sau diferite însuşiri pe care le întâlnim în cuprinsul realităţii

obiective.

65



– definirea termenului de judecată în logica tradiţională

– cunoaşterea tipurilor de judecată şi aplicarea lor în

domeniul dreptului

– cunoaşterea specificului judecăţii juridice

– clasificarea judecăţilor şi a raporturilor dintre judecăţi;


– studenţii vor putea să definească termenul de judecată


caracteristicile termenului de judecată juridică şi aplicarea

ei în jurisprudenţă;


Pentru unitatea de învăţare JUDECATA, timpul alocat este de

1 oră.


7.3.1. Structura judecăţii

Examinând mai multe judecăţi, o comparare a lor ne

poate duce la constatarea structurii proprii oricărei judecăţi.

„Metalele sunt bune conducătoare de electricitate”

„Romanul este o creaţie literară în proză”

„Medicul vindecă oameni”

Din compararea acestor trei judecăţi rezultă că în

fiecare caz avem doi termeni, numiţi subiectul respectiv

predicatul judecăţii şi un alt termen, care face legătura între

ei: copula.

Numim subiect logic al unei judecăţi noţiunea care

reflectă obiectul despre care afirmăm sau negăm ceva iar

predicat logic al unei judecăţi noţiunea care exprimă

însuşirea afirmativă sau negată despre obiectul judecăţii. În

sfârşit, aproape în fiecare judecată apare cuvântul este sau

forma sa negativă, nu este sau un alt cuvânt care poate indica

apartenenţa sau non-apartenenţa însuşirii exprimată de

predicatul judecăţii la subiectul judecăţii. Copula este

cuvântul care arată că însuşirea oglindită de către predicatul

judecăţii aparţine sau nu aparţine subiectului judecăţii. Copula

se exprimă, de obicei, prin verbele auxiliare a fi şi a avea, dar

poate fi exprimată şi prin alte verbe. Uneori, copula este

subînţeleasă: de exemplu, prin formularea revoluţia a învins

se poate înţelege şi revoluţia este învingătoare iar prin

66

formularea că revoluţia nu a învins se poate înţelege, de fapt,

revoluţia nu este învingătoare.

Pentru a uşura operaţiile de gândire efectuate cu

judecăţi se obişnuieşte următoarea reprezentare simbolizată.

S este P S P

S nu este P S P

în care S desemnează subiectul de la subiectum iar P

predicatul de la predicatum.

7.3.2 Judecata şi propoziţia

Judecata se exprimă din punct de vedere gramatical

prin propoziţii. Corespondenţa dintre judecăţi şi propoziţii nu

este însă în toate cazurile perfectă: uneori subiectul şi

predicatul judecăţii coincid cu ceea ce se numeşte subiect şi

predicat gramatical. De exemplu:

Cântăreţul este un artist.

În alte cazuri, de fapt cele mai multe, unde logica distinge un

singur element de gândire, subiectul sau predicatul, din punct

de vedere gramatical se poate vorbi de mai multe categorii

diferite. De exemplu: un liber cugetător este acel om care

respinge credinţa în Dumnezeu şi nu admite rolul Bisericii.

Predicatul logic al acestei judecăţi „acel om care respinge

credinţa în Dumnezeu şi nu admite rolul Bisericii” este

alcătuit din mai multe categorii gramaticale: substantiv, verb.

adjectiv.

O altă situaţie de nepotrivire între aspectul logic şi cel

gramatical al judecaţii este atunci când subiectul şi predicatul

logic nu corespund; cu subiectul şi predicatul gramatical.

De exemplu, în judecata matematicianului îi plac

raţionamentele clare şi corecte: aici subiectul logic este

matematicianul pe când cel gramatical este raţionamentele.

O altă situaţie este dată de împrejurarea că judecăţile

se pot exprima şi prin propoziţii incomplete de felul: Arde!

sau Ninge!

Acestea sunt judecăţi, fiindcă prin ele se afirmă sau se

neagă ceva, şi în funcţie de corespondenţa lor cu realitatea ele

pot fi adevărate sau false. În general, propoziţii impersonale

ca plouă! tună! sunt judecăţi din punct de vedere logic.

În sfârşit, o ultimă situaţie la care ne mai referim este

aceea că orice judecată se exprimă printr-o propoziţie, dar nu

orice propoziţie constituie o judecată. De obicei, propoziţiile

interogative, imperative sau exclamaţiile nu constituie o

judecată, fiindcă ele nu îndeplinesc condiţia esenţială pentru o

judecată, aceea ca în ele să se afirme sau să se nege ceva

despre altceva.

67

7.3.3 Felurile judecăţilor

În practica gândirii se folosesc mai multe tipuri de

judecăţi, de aceea se impune în mod necesar o clasificare a

diferitelor feluri de judecăţi. Sunt judecaţi în care se afirmă şi

altele în care se neagă ceva: judecăţi în care însuşirea poate fi

afirmată sau negată despre un singur obiect sau o întreaga

clasă de obiecte; judecăţi în care apartenenţa sau non-

apartenenţa unei însuşiri la un obiect este sigură sau numai

posibilă. Toate aceste situaţii se constituie în criterii pentru o

clasificare a judecăţilor.

A) împărţirea judecăţilor după calitate. În funcţie de

calitatea lor judecăţile sunt afirmative sau negative. O

judecată în care se afirmă că o însuşire aparţine obiectului

judecăţii se numeşte o judecată afirmativă. De exemplu,

creştinismul este o religie. În timp ce, o judecată în care se

neagă că o însuşire aparţine obiectului judecăţii se numeşte o

judecată negativă. Calitatea unei judecăţi este dată deci de

caracterul ei afirmativ sau negativ. Calitatea judecăţii este

asigurată prin copula: când avem o copulă afirmativa judecata

este afirmativă, iar când avem o copula negativă judecata este

negativă.

B) împărţirea judecăţilor după cantitate. Să luăm

exemplul a trei judecăţi:

Bucureşti este cel mai frumos oraş al ţării.

Unele pieţe ale oraşului sunt prea mici pentru un

comerţ civilizat.

Toţi studenţii anului şi-au luat examenele.

În prima judecată se afirmă o însuşire privind un

singur obiect: Bucureşti. Judecata în care se afirmă sau se

neagă ceva despre un singur obiect se numeşte judecata

singulară. În a doua judecată se afirmă o însuşire în legătură

cu mai multe obiecte ale unei clase. Judecata în care se

afirmă sau se neagă ceva despre o parte din obiectele unei

clase se numeşte judecată particulară. În sfârşit, în a treia

judecată se afirmă o însuşire care priveşte toate obiectele unei

clase. Judecata în care se afirmă sau se neagă ceva despre

fiecare din obiectele unei clase se numeşte judecată

universală. Deci, am distins aceste trei tipuri judecăţi după

cantitatea obiectelor despre care se afirmă sau se neagă

noţiunea ce constituie predicatul judecăţii: unul-unii-toţi.

Cele trei tipuri de judecăţi - singulare - particulare -

universale - exprimă fiecare un anumit grad de cunoaştere a

realităţii. Judecăţile singulare se referă la un singur obiect al

cunoaşterii, pe când judecăţile universale arată, că o însuşire,

anumită aparţine sau nu aparţine unei întregi clase de obiecte.

68

În realitate, prin aceste tipuri de judecăţi se exprimă faptul că

fiecare obiect, orice lucru sau fenomen al realităţii, este

unitatea unor însuşiri individuale şi generale. În fiecare lucru

sau fenomen trăsăturile individuale sunt unite cu cele

particulare şi generale. Fiecare lucru sau fenomen, posedă o

serie de însuşiri care fac ca el să fie ceea ce este şi datorită

acestor însuşiri el se deosebeşte de celelalte lucruri sau

fenomene de aceiaşi fel, îşi are, adică, propria sa

individualitate; dar, el are şi o serie de însuşiri generale care

sunt comune tuturor lucrurilor şi fenomenelor de acelaşi fel

prin care se integrează într-o clasă. Legătura care există în

planul realităţii între individual şi general este una de tip

dialectic: ele pot fi separate numai în plan mental. Aceasta

înseamnă că în realitatea lucrurilor şi a fenomenelor

individualul şi generalul nu există separate unul de celălalt:

individualul nu se găseşte nici odată într-o stare pură ci numai

în relaţie cu generalul, iar generalul numai în şi prin

individual. Individualul este cel care conferă realitate

ontologică generalului, iar generalul este cel care conferă

raţionalitate logică individualului. Orice lucru sau fenomen al

realităţii se înfăţişează ca o unitate a unor trăsături individuale

şi generale şi această împrejurare se oglindeşte în planul

gândirii în raportul dintre judecăţile particulare şi universale.

De exemplu, Gheorghe ca individ se caracterizează prin nişte

însuşiri individuale, care îi fac să fie el însuşi, Gheorghe, -

înalt, slab, ochi albaştri, etc. - şi însuşiri generale - biped,

vorbeşte, raţional, aparţine speciei om - care îl fac ca

împreună cu alţi indivizi să formeze aceeaşi specie generală.

Judecăţile universale exprimă ceea ce este general în

obiectele individuale. Se poate formula o judecată universală

fără să cunoaştem fiecare caz individual în parte, întrucât

însuşirea în discuţie fiind una generală ea aparţine, cu

necesitate, tuturor obiectelor unei clase. În temeiul acestui

fapt putem formula judecata universală: toţi oamenii sunt

muritori. Desigur, nu întotdeauna ne aflăm în această situaţie:

există şi unele judecaţi universale care reclamă cunoaşterea

fiecărui caz individual în parte. Acest tip de judecăţi

universale se mai numesc şi totale sau de totalitate. Pentru a

formula o judecată universală de tipul, toţi studenţii din an au

participat la sesiunea ştiinţifică, se cere verificată fiecare

situaţie individuală în parte.

În încheiere, putem spune că judecăţile particulare

sunt acelea în care este prezent cuvântul unii, iar judecăţile

universale cele în care este prezent cuvântul toţi. Cantitatea

unei judecăţi este determinată de cuvintele unii şi toţi

respectiv nici unul care se numesc şi cuantificatori.

C) împărţirea judecăţilor după calitate şi cantitate. Pe

lângă împărţirea judecăţilor după cantitate şi calitate mai

69

există încă o împărţire a lor după amândouă aceste criterii

concomitent. Aceasta pentru că orice judecată poate fi privită

după amândouă aceste criterii deodată. De exemplu, avem

două judecăţi:

Toţi paraşutiştii sunt curajoşi

Unele povestiri nu sunt reuşite

Dacă examinăm aceste judecăţi după calitate constatăm că

prima este una afirmativă, iar a doua una negativă, în timp ce

după cantitate prima este universală iar a doua particulară.

Luând, acum, în considerare arabele puncte de vedere deodată

putem spune că prima judecată este una universal afirmativă,

iar a doua una particular negativă. Luând în considerare că

după calitate judecăţile sunt afirmative şi negative, iar după

cantitate singulare, particulare, universale, putem distinge

următoarele patru tipuri de judecăţi: particular afirmativă şi

particular negativă, precum şi universal afirmativă şi

universal negativă. Observăm că în această clasificare am

omis judecăţile singulare; deşi ele alcătuiesc un tip deosebit

de judecăţi, în ceea ce priveşte operaţiile logice ele se supun,

în general, aceloraşi legi ca şi judecăţile universale, astfel

încât nu vom face nici o distincţie între ele.

În mod simbolic vom folosi pentru aceste tipuri de

judecăţi următoarele formule:

judecata universal afirmativă - Toţi S sunt P

judecata particular afirmativă - Unii S sunt P

judecata universal negativă - Nici un S nu este P

judecata particular negativă - Unii S nu sunt P

Pentru a nota şi mai simplu aceste judecăţi se mai foloseşte şi

o altă simbolistică. Luându-se primele două vocale de la

cuvântul latin affirmo se desemnează prin A, judecăţile

universal afirmative iar prin I judecăţile particular afirmative;

procedându-se în acelaşi fel cu cuvântul latin nego se

desemnează prin E judecăţile universal negative iar prin O

judecăţile particular negative O. Deci aceste judecăţi, stabilite

după dublul criteriu al calităţii şi al cantităţii se mai numesc şi

A, I, E, O.

D) împărţirea judecăţilor după relaţie. O altă împărţire

a judecăţilor este după relaţie şi din acest punct de vedere

distingem următoarele trei tipuri de judecăţi: categorice,

ipotetice, disjunctive.

1) Primul tip de judecată după criteriul relaţiei îl

constituie judecăţile categorice. Se numeşte categorică acea

judecată care relaţionează doi termeni cu ajutorul unei copule

verbale. De exemplu:

70

Arderea este un proces chimic.

Şarpele este animalul cel mai lung animal.

Hidrogenul este cel mai uşor element.

În aceste judecăţi se relaţionează doi termeni, un subiect şi un

predicat, numindu-se pe acest motiv şi judecăţi de

predicaţie. Relaţionarea acestor termeni se produce printr-o

copula care de obicei, este verbul a fi dar poate şi un alt verb.

Întrucât se exprimă printr-o singură propoziţie această

judecată se mai numeşte şi simplă.

2) Al doilea tip îl formează judecăţile ipotetice. Se

numeşte ipotetică o judecată compusă din două propoziţii

numite antecedent şi consecvent, relaţionale prin cuvintele

„dacă” – „atunci”, ceea ce exprimă faptul că dacă

antecedentul este adevărat atunci şi consecventul este

adevărat. De exemplu:

Dacă apa fierbe, atunci ea se evaporează.

Dacă o sa cad la examene, atunci nu voi primi bursă.

Dacă încalc legile circulaţiei şi voi fi prins, atunci

primesc amendă.

Deşi şi aceste judecăţi exprimă o relaţie, ele se deosebesc în

mod radical de judecăţile categorice: în cazul acesta nu mai

este vorba de a stabili o relaţie pozitivă sau negativă între

nişte termeni, ci de relaţii între propoziţii. Astfel, prima

propoziţie introdusă prin dacă se mai numeşte şi antecedent,

iar propoziţia a doua introdusă prin atunci se mai numeşte şi

consecvent. O judecată ipotetică este, aşadar, o judecată care

leagă un antecedent de un consecvent; cei doi termeni luaţi

împreună se mai numesc şi conectori. De asemenea, trebuie

observat că relaţia ce se stabileşte între cele două propoziţii

nu se exprimă printr-o copula verbală - a fi sau a avea - ci

printr-un element copulativ care este conjuncţia dacă-atunci.

Problema adevărului în cazul judecăţilor ipotetice se

pune în cu totul alţi termeni decât la judecăţile categorice.

Evident, adevărul judecăţii ipotetice depinde de adevărul

părţilor ei componente. O judecată ipotetică este adevărată

când antecedentul fiind adevărat şi consecventul este adevărat

şi falsă când antecedentul fiind adevărat, consecventul este

fals Judecata ipotetică este o judecată compusă din două

propoziţii, un antecedent şi un consecvent, relaţionale prin

cuvintele dacă atunci care înseamnă că dacă antecedentul este

adevărat consecventul este şi el adevărat.

Judecăţile ipotetice pot fi de mai multe feluri:

notând cu S şi P subiectul şi predicatul din antecedent şi cu S1

71

şi P1 subiectul şi predicatul din consecvent avem următoarele

tipuri de judecăţi ipotetice:

- Dacă S este P, atunci S1 este P1

Exemplu: Dacă echipa este bine antrenată, atunci ea va

învinge.

- Dacă S este P, atunci S1 nu este P1

Dacă timpul este rău, atunci nu vom merge în excursie.

- Dacă S nu este P, atunci S1 este P1

Dacă nu mergem la cursuri, atunci vom cumpăra cursul.

- Dacă S nu este P, atunci S1 nu este P1

Exemplu: Dacă tramvaiul nu vine la timp, atunci nu ajung la

gară.

Judecata ipotetică se bazează, de obicei, pe o relaţie de

implicaţie: antecedentului îi urmează consecventul adică,

altfel spus, antecedentul implică consecventul. În judecăţile

ipotetice implicaţia poate fi de două feluri:

a) implicaţia strictă, în cazul în care antecedentul

produce în mod necesar consecventul; de exemplu, dacă azi

este vineri, atunci mâine va fi sâmbătă, aceasta constituie o

afirmaţie al cărei adevăr nu poate fi contestat şi

b) implicaţia imaterială în cazul că antecedentul nu

implică consecventul nici logic şi nici cauzal ci numai prin

hotărârea cuiva - de exemplu, dacă trec examenul atunci

primesc ca recompensă un bilet la mare.

3) Al treilea tip îl formează judecăţile disjunctive. Se

numeşte disjunctivă o judecată compusă din două propoziţii

unite prin ori care înseamnă ca una dintre ele este adevărată.

De exemplu: cel care va fi şef de promoţie va fi repartizat ori

în diplomaţie ori în ministerul justiţiei şi voi merge în

concediu ori în străinătate ori la mare. Nu este necesar ca

numărul alternativelor să fie numai două; ele pot fi şi mai

multe: când primesc salariul îmi cumpăr ori un frigider, ori un

aspirator, ori un pick-up, ori o bibliotecă. Important este că

judecata disjunctivă să exprime o situaţie alternativă.

Judecăţile formulate prin întrebuinţarea cuvintelor ori-

ori pot fi de două feluri, în funcţie de sensul pe care îl are

cuvântul ori. Astfel, în primul exemplu ori înseamnă „cel

puţin una şi cel mult una”, iar judecata se numeşte disjunctiv-

exclusivă; în al doilea caz, ori înseamnă „una, posibil,

72

amândouă” iar judecata se numeşte disjunctiv-inclusivă.

Judecăţile disjunctive au o foarte mare importanţă în

practica gândirii. Ele sunt de o deosebită utilitate mai ales în

cazul cercetării penale când este de aflat făptaşul unei

infracţiuni.

Pentru uşurarea cercetărilor se poate stabili din capul

locului că autor al unei crime nu poate fi decât o categorie

redusă de subiecţi: oprindu-ne la subiecţii A, B şi C înseamnă

că ancheta este orientată într-o anumită direcţie ceea ce ajută

la descoperirea vinovatului.

E) Împărţirea judecăţilor după modalitate.

După modalitate se disting următoarele tipuri de judecăţi:

reale sau asertorice, problematice sau posibile şi necesare

sau apodictice. Criteriul ales în acest caz este natura

apartenenţei însuşirii la obiect.

Primul tip sunt judecăţile reale sau asertorice în care

se constată faptul real al apartenenţei, sau al non-apartenenţei

unei însuşiri la un obiect. De exemplu: Rezultatele obţinute la

examen sunt bune. Al doilea tip sunt judecăţile problematice

sau posibile în care legătura dintre un obiect şi însuşire se

exprimă într-o formă problematică. De exemplu, este posibil

ca mâine să apară în librării cartea privind istoria Basarabiei.

Formulăm o judecată de posibilitate numai în anumite situaţii,

când ştim în ce condiţii apare însuşirea unui obiect şi

cunoaştem faptul că o parte din aceste condiţii sunt

îndeplinite. Un ultim tip este judecata de necesitate sau

apodictică, care exprimă apartenenţa unei însuşiri care nu

poate lipsi obiectului respectiv: este necesar ca apa care fierbe

să se evaporeze sau este necesar ca un corp aruncat în sus să

cadă înapoi pe pământ.

Judecăţile de modalitate ne arată, deci, felul în care se

leagă între ele subiectul şi predicatul judecăţii: necesar, sigur

dar necesar şi, în sfârşit, posibil.

7.3.4 Distribuirea termenilor în judecată

O problemă de importanţă în teoria judecăţilor

priveşte problema distribuţiei termenilor. Să luăm ca exemplu

două judecăţi:

Toţi judecătorii sunt corecţi

Unii jurişti sunt procurori

În primul caz subiectul reflectă totalitatea obiectelor

clasei din care face parte, deci ceea ce se afirmă în noţiunea

predicatului, corecţi, îi priveşte pe toţi judecătorii. Subiectul

primei judecăţi este o noţiune luată în întreaga sa sferă, deci

73

distribuit.

În al doilea, caz, subiectul nu reflectă totalitatea

obiectelor clasei din care face parte ci, numai, o parte a

acestei clase, întrucât noţiunea predicatului, procurori, se

referă numai la o parte din jurişti. Subiectul celei de a doua

judecăţi este o noţiune luată numai într-o parte a sferei sale,

deci nedistribuit.

Problema distribuirii termenilor priveşte sfera acestora

într-o judecată un termen al acesteia se poate referi la fiecare

obiect reflectat în sfera lui şi atunci el este distribuit sau

numai la o parte din obiectele reflectate în sfera lui şi atunci el

este nedistribuit.

Să vedem cum se prezintă din acest punct de vedere

principalele tipuri de judecăţi.

1) Judecata universal afirmativă A.

În mod obligatoriu subiectul judecăţilor universal

afirmative este distribuit întrucât este vorba de o judecată

universală. Cât priveşte predicatul, luând judecata dată ca

exemplu, toţi judecătorii sunt corecţi, putem face constatarea

că toţi judecătorii sunt corecţi, dar nu toţi corecţii sunt

judecători în sensul că mai există şi alţii care nu sunt

judecători şi totuşi sunt corecţi. Deci, dintre toţi oamenii

corecţi judecata se referă numai la judecători. Aşadar

predicatul judecăţii nu se referă la toată sfera sa ci numai la o

parte ce coincide cu cea de judecător, deci el nu este

distribuit. Dar să luăm şi un al exemplu toţi poeţii scriu

versuri. Aici predicatul judecăţii se referă la toată sfera

noţiunii de subiect aşa încât putem spune că în judecăţile A

predicatul poate fi şi distribuit, în situaţia în care sfera

subiectului şi sfera predicatului coincid.

Ca regulă generală în judecata A predicatul este

nedistribuit. Când luăm formula judecăţii A, Toţi S sunt P

necunoscând exact raportul dintre S şi P, trebuie să

considerăm predicatul ca nedistribuit şi nu greşim deoarece

totul conţine partea, dar partea nu conţine totul, predicatul

distribuit poate fi considerat şi nedistribuit dar invers nu.

2) Judecata particular afirmativă I

Subiectul nu este distribuit prin însuşi caracterul

particular ai judecăţii. De exemplu în judecata, unii poeţi sunt

buni, subiectul se referă numai la o parte dintre obiectele care

intră în sfera lui. În ceea ce priveşte predicatul se pot ivi două

situaţii distincte. El este nedistribuit când sfera subiectului şi a

predicatului se încrucişează, sfera predicatului fiind mai mare

decât sfera subiectului: de exemplu, unii istorici sunt autori

de manuale.

74

Predicatul este distribuit când sfera sa este cuprinsă în

sfera subiectului. De exemplu, în judecata, unii artişti sunt

pictori.

Când judecata este dată sub forma formulei generale

Unii S sunt P necunoscând în mod concret raportul dintre

subiect şi predicat vom considera predicatul ca nedistribuit. În

concluzie, ca regulă generală în judecăţile I atât subiectul cât

şi predicatul nu sunt distribuiţi.

3) Judecata universal negativă - E.

Subiectul este distribuit întrucât predicatul se referă la

fiecare obiect al clasei subiectului. Aceasta este situaţia în

judecata, Nici un iepure nu zboară. Cât priveşte predicatul

este şi el distribuit, întrucât în toată sfera sa nu există nici un

obiect din clasa pe care o constituie subiectul.

Deci, în judecăţile E atât subiectul cât şi predicatul

sunt distribuiţi.

4) Judecata particular negativă O

Subiectul este nedistribuit, judecăţile fiind particulare.

De exemplu, în judecata, unii studenţi nu fac limba engleză,

predicatul se referă numai la o parte din obiectele cuprinse în

clasa subiectului. În ceea ce priveşte predicatul el este

distribuit întrucât în sfera predicatului nu vom găsi nici un

obiect din sfera subiectului.

Deci, ca regulă generală, putem menţiona că în

judecăţile O subiectul este nedistribuit şi predicatul distribuit.

Recapitulând putem spune:

S - distribuit

A

P - nedistribuit

S - nedistribuit

I

P - nedistribuit

S - distribuit

E

P – distribuit

S - nedistribuit

O

P - distribuit

75

7.3.5 Raportul dintre judecăţile A, I, E, O

Este evident că formulând o judecată în acelaşi timp

admitem şi respingem alte judecăţi, chiar dacă pe acestea din

urmă nu le formulăm în mod explicit. De exemplu, dacă avem

judecata Toţi S sunt P este evident că prin aceasta admitem ca

adevărată pe Unii S sunt P şi ca falsă pe Unii S nu sunt P. Să

vedem cum se prezintă din acest punct de vedere raportul

judecăţilor A, I, E O.

1) Raportul judecăţilor A-I şi E-O

Să luăm următoarele perechi de judecăţi

Toţi poeţii scriu versuri

Unii poeţi scriu versuri

şi

Toţi studenţii frecventează Universitatea

Unii studenţi frecventează Universitatea

Ce urmează din raporturile reciproce ale acestor judecăţi.

a) dacă judecata universală A este adevărată atunci

şi judecata particulară I este adevărată sau admiţând pe A

admitem implicit şi pe I. Dacă toţi poeţii scriu versuri şi unii

poeţi scriu versuri.

b) dacă judecata universală A este falsă să nu rezultă

nimic în mod necesar pentru judecata particulară I care, poate

fi adevărată în unele cazuri şi falsă în alte cazuri.

c) dacă judecata particulară I este adevărată atunci nu

rezultă nimic în mod necesar pentru judecata universală A,

care poate fi adevărată în unele cazuri şi falsă în alte cazuri.

d) dacă judecata I este falsă atunci a fortiori (cu atât

mai mult) este falsă şi judecata A.

Raportul dintre A şi I este acelaşi cu acela dintre E şi

O şi se numeşte raport de subalternare. El se caracterizează

prin următoarele: adevărul judecăţii universale implică

adevărul judecăţii particulare şi falsitatea judecăţii

particulare implică falsitatea judecăţii universale sau altfel

zis falsitatea judecăţii universale nu implică nimic în mod

necesar pentru judecata particulară, ce poate fi şi adevărată

şi falsă, iar adevărul judecăţii particulare nu implică nimic în

mod necesar pentru judecata universală care poate fi, fie

adevărată fie falsă.

2) Raportul judecăţilor A-E

Să luăm ca exemplu următoarea pereche de judecăţi:

Toţi copacii sunt înfloriţi

Nici un copac nu este înflorit

76

a) dacă judecata universală A este adevărată atunci

judecata universală E este falsă; judecăţile universale A şi E

nu pot fi adevărate amândouă în acelaşi timp. Despre ceva nu

se poate afirma şi nega, deodată, altceva.

b) dacă judecata universală A este falsă nu rezultă cu

necesitate nimic cu privire la judecata universală E care poate

fi fie adevărată fie falsă.

Acest raport dintre judecăţile A şi E se numeşte

raport de contrarietate şi se caracterizează prin: din

adevărul uneia din ele rezultă falsitatea celeilalte, iar din

falsitatea uneia din ele nu decurge cu necesitate nimic cu

privire la adevărul sau falsitatea celeilalte.

Aceste două judecăţi nu pot fi adevărate împreună, dar pot fi

false împreună.

3) Raportul judecăţilor A-0, E-I

Să luăm un exemplu:

Toţi marinarii sunt înalţi

Unii marinari nu sunt înalţi

Ce rezultă din raportul acestor judecăţi?

a) din adevărul judecăţii universale A urmează

falsitatea judecăţii particulare O.

b) din falsitatea judecăţii universale A reiese cu

necesitate adevărul judecăţii particulare O.

c) din adevărul judecăţii particulare O reiese falsitatea

judecăţii A.

d) din falsitatea judecăţii particulare O reiese cu

necesitate adevărul judecăţii A.

Acelaşi raport în care se află A şi O se găseşte şi între

E şi I. Un asemenea raport se numeşte raport de contradicţie

şi se caracterizează prin: dacă una din judecăţi este adevărată

atunci în mod necesar cealaltă este falsă şi dacă una din

judecăţi este falsă în mod necesar cealaltă este adevărată.

Aceste tipuri de judecăţi nu pot fi adevărate şi nici false luate

în acelaşi timp.

4) Raportul judecăţilor I-O

Să luăm două judecăţi:

Unii filozofi au elaborat sisteme de gândire.

Unii filozofi nu au elaborat sisteme de gândire.

Ce urmează din raportul acestor judecăţi:

a) dacă judecata particulară I este adevărată atunci nu

77

rezultă cu necesitate nimic pentru judecata particulară O, care

poate fi fie adevărată, fie falsă.

b) dacă judecata particulară I este falsă atunci cu

necesitate judecata particulară O este adevărată.

Acelaşi lucru se poate constata şi dacă pornim de la

judecata O.

a) dacă judecata particulară O este adevărată atunci nu

rezultă cu necesitate nimic pentru judecata particulară I, care

poate fi, fie adevărată, fie falsă.

B) dacă judecata particulară O este falsă atunci rezultă

cu necesitate că judecata particulară I este adevărată.

Acest raport se nunteşte de subcontrarietate şi se

caracterizează prin faptul că două judecăţi aparţinând acestui

tip de raporturi pot fi amândouă adevărate în acelaşi timp,

dar nu pot fi amândouă false în acelaşi timp; una dintre ele

trebuie să fie în mod necesar adevărată.

Raportul dintre judecăţile A, I, E, O, a fost fixat pentru

a putea fi memorat mai uşor sub forma unui pătrat de către

filozoful Boethius şi de aceea poartă numele şi de pătratul lui

Boethius sau pătratul logic.



judecată disjunctivă

subcontrarietate

raport de contradicţie

judecată asertorică,

judecată problematică

judecată apodictică


1. Care este deosebirea între judecată şi propoziţie?

2. Care sunt tipurile de judecăţi şi raporturile dintre ele?

3. Care este specificul judecăţii juridice?

78




79


JUDECATA. CONVERSIUNE ŞI OBVERSIUNE

8.1. Introducere



8.3.1. Inferenţele

8.3.2. Conversiunea

8.3.3. Obversiunea 8.4. Îndrumător pentru autoverificare

8.1. Introducere

Datorită faptului că exprimă un raport pozitiv sau

negativ între două noţiuni există o deosebire fundamentală

între noţiune şi judecată. Întrucât la nivelul noţiunii nu se face

nici vreo afirmaţie şi nici vreo negaţie, noţiunea nu poate fi

nici adevărată şi nici falsă, fiind neutră din acest punct de

vedere; o noţiune, în funcţie de faptul că este mai bogat sau,

respectiv, mai sărac determinată, poate fi numai clară sau

confuză. În schimb, judecata este cu necesitate fie adevărată,

fie falsă: judecata care afirmă un anumit raport între noţiuni

este adevărată când ceea ce este afirmat în ea este unit în

realitate şi cea care neagă un anumit raport între noţiuni este

adevărată când ceea ce este negat în ea este despărţit în

realitate. În opoziţie cu judecata adevărată, cea falsă uneşte

ceea ce este separat şi desparte ceea ce este unit în realitate. În

acest sens, Aristotel spunea, încă din antichitate, că o judecată

este adevărată sau falsă în funcţie de felul în care ceea ce ea

afirmă sau neagă este unit sau despărţit şi în realitate. Prin

această trăsătură a sa judecata se dovedeşte drept o formă a

gândirii superioară în raport cu noţiunea, având un caracter

mai complex decât ea.



– definirea termenilor de inferenţe, conversiune, obversiune

– cunoaşterea procesului logic de inferenţă şi a regulilor

inferenţei;


– studenţii vor putea să definească procesul logic de inferenţă

– studenţii vor putea să diferenţieze între conversiunea şi

obversiunea judecăţilor

– studenţii vor cunoaşte şi identifica în practică aplicarea

80

conversiunii şi obversiunii judecăţii în domeniul juridic


Pentru unitatea de învăţare JUDECATA. CONVERSIUNE ŞI

OBVERSIUNE, timpul alocat este de 1 oră.


8.3.1. Inferenţele

Se numeşte inferenţă procesul logic prin care dintr-o

judecată sau mai multe judecăţi vechi se poate scoate o

judecată nouă.

De exemplu: având judecata universal afirmativă

Toate metalele sunt elemente

se poate formula judecata

Unele elemente sunt metale

Interferenţele trebuie, pentru a fi corecte, să respecte

câteva reguli care sunt următoarele:

a) din adevărul judecăţii universale rezultă adevărul

judecăţii particulare subalterne.

De exemplu: Toţi profesorii lucrează în sistemul de

învăţământ: această judecată fiind universală este adevărată

şi subalterna, Unii profesori lucrează în sistemul de

învăţământ.

b) din falsitatea judecăţii particulare rezultă

falsitatea judecăţii universale corespunzătoare.

Unele păsări nu zboară fiind falsă este falsă şi judecata

universală negativă corespunzătoare: Toate păsările nu

zboară.

c) din adevărul judecăţii particulare nu reiese în

mod necesar adevărul judecăţii universale corespunzătoare:

Unii istorici cercetează istoria artelor fiind adevărată

nu reiese totuşi, în mod necesar, adevărul judecăţii universale

corespunzătoare, Toţi istoricii cercetează istoria artelor.

d) din falsitatea judecăţii universale nu reiese nici

falsitatea şi nici adevărul judecăţii particulare subalterne.

De exemplu:

Dacă toţi membrii asociaţiei şi-au plătit cotizaţia, este

o judecată falsă atunci nu rezultă nimic precis pentru

subalterna, Unii membrii ai asociaţiei nu şi-au plătit cotizaţia,

care poate să fie ori adevărată ori falsă.

Inferenţele se împart în directe şi indirecte. Cele care

privesc pătratul lui Boethius au un caracter direct, judecata

81

nouă fiind derivată direct din cea veche.

8.3.2 Conversiunea

Conversiunea este inferenţa prin care dintr-o judecată

adevărată se poate obţine o altă judecată adevărată,

transpunând în prima predicatul în locul subiectului şi

subiectul în locul predicatului.

S P

Conversiunea reprezintă o inferenţa imediată prin care

dintr-o judecată dată, numită convertenda, derivăm o altă

judecată, conversa, care are ca subiect predicatul

convertendei şi ca predicat subiectul convertendei. Dacă

judecata iniţială, convertenda, este adevărată atunci conversa

trebuie să fie şi ea adevărată.

Să luăm un exemplu concret, judecata:

Toţi poeţii sunt artişti.

Stabilim raportul dintre subiectul şi predicatul acestei

judecăţi din punct de vedere al sferei şi vedem că poeţii sunt

unii dintre artişti. Dacă poeţii sunt unii dintre artişti atunci

este evident şi că unii dintre artişti sunt poeţi. Stabilirea

raportului corect dintre sfera subiectului şi sfera predicatului

este absolut necesară: am văzut, astfel, că poeţii sunt numai o

specie a genului artişti, ocupând o parte din sfera acesteia. Pe

acest motiv pe baza conversiunii am spus: Unii artişti sunt

poeţi. Dacă nu am fi stabilit exact raportul, din punct de

vedere al sferei, dintre subiect şi predicat, am fi putut face şi

conversiunea Toţi artiştii sunt poeţi, ceea ce evident este

greşit.

Deci, pentru a săvârşi o conversiune trebuie să

cunoaştem raportul dintre sfera subiectului şi predicatului; de

asemenea, se poate constata că prin conversiune o judecată îşi

poate schimba cantitatea: convertenda fiind universală,

conversa este particulară.

1. Conversiunea judecăţilor universal afirmative A

Dintr-o judecată A prin conversiune se ajunge la

judecată I. Să luăm ca exemplu judecata: Toţi S sunt P, ea va

da prin conversiune judetata I Unii P sunt S. Această

conversiune se numeşte conversiunea prin accident -

conversio per accidens.

Pentru a converti în mod corect o judecată A tot într-o

judecată A trebuie ca:

82

a) judecata să fie dată în termeni concreţi şi nu doar ca

o formulă generală Toţi S P. şi

b) sfera subiectului şi sfera predicatului trebuie să fie

identice. O astfel de judecată este: Toţi oamenii şi numai toţi

oamenii sunt bolnavi.

2. Conversiunea judecăţilor particular afirmative I

Dintr-o judecată I prin conversiune se ajunge la o

judecată I. De exemplu: Unii jurişti sunt filatelişti. Această

judecată având predicatul nedistribuit, prin conversiune

ajungem la judecata: Unii filatelişti sunt jurişti. Analizând

însă judecata, Unii jurişti sunt procurori, observăm că aceasta

are predicatul distribuit întrucât procurorii sunt o specie de

jurişti. Prin conversiune obţinem judecata, Toţi procurorii

sunt jurişti, adică o judecată A.

În concluzie, dacă dintr-o judecată I prin conversiune

inferăm o judecată I, aceasta din urmă va fi întotdeauna

adevărată dacă convertenda este adevărată. În situaţia în care

conversa are aceeaşi cantitate ca şi convertenda conversiunea

se numeşte conversiune simplă - conversio simplex.

Judecăţile I se convertesc simplu după formula: Unii P sunt S,

deci Unii S sunt P. Pentru a converti valabil o judecată I într-o

judecată A trebuie ca judecata să fie dată în termeni concreţi:

Unii jurişti şi numai unii jurişti sunt procurori.

3) Conversiunea judecăţilor universal negative E

Judecăţile E prin conversiune dau tot o judecată E sau,

altfel zis, judecăţile E se convertesc simplu: de exemplu,

luând judecata: Nici un şarpe nu este zburător obţinem prin

conversiune judecata, Nici un zburător nu este şarpe. În

judecăţile E predicatul este, întotdeauna, distribuit, iar sfera

subiectului şi a predicatului se află într-un raport de

exclusivitate.

4) Conversiunea judecăţilor particular negative O

Judecăţile particular negative nu se pot converti,

întrucât au subiectul nedistribuit şi predicatul distribuit. Prin

conversiune subiectul nedistribuit al convertendei trebuie să

se transforme în predicatul distribuit al conversei. Dar,

conform cu o regulă a inferenţelor, nici un termen nu poate fi

distribuit în judecata inferată. Nu se poate infera corect de la

unii la toţi, fiindcă ceea ce este adevărat pentru unii nu este cu

necesitate adevărat pentru toţi. Pentru a converti o judecată O

se foloseşte un procedeu special numii contrapoziţie sau

conversiunea prin negare. Aceasta înseamnă, de fapt, a

transforma judecata negativă într-una afirmativă, cu un

83

predicat negativ, după care se operează o conversiune simplă.

Rezumând, se poate spune că următoarele conversiuni

sunt corecte, adică, în ipoteză că am plecat de la judecăţi

adevărate ne conduc tot spre judecăţi adevărate.

A. Toţi S sunt P - Unii S sunt P

E. Nici un S nu este P - Nici un P nu este S

I. Unii S sunt P - Unii P sunt S

O. Nu are conversă

Pentru a reţine mai uşor ca procedeu mnemotehnic:

cuvântul simple ne arată faptul că judecăţile I şi E se

convertesc simplu, iar accidental ne arată că judecăţile A se

convertesc prin accident; acest mod ne ajută să reţinem mai

uşor felul în care se convertesc judecăţile A, I, E. În cazul

judecăţilor de relaţie se aplică aceleaşi reguli: dacă relaţia este

simetrică, conversiunea se face în mod simplu: judecata A

este egal cu B se converteşte în B este egal cu A. În cazul că

nu este vorba de relaţie simetrică se produce o conversiune

prin accident: judecata, Pământul este mai mare decât Luna,

dă prin conversiune judecata, Luna este mai mică decât

Pământul.

8.3.3 Obversiunea

Obversiunea este o inferenţă imediată în care dintr-o

judecată dată, obvertenda, derivăm o altă judecată obversa,

prin următorul, procedeu: înlocuim predicatul judecăţii

iniţiale cu contradictoriul lui şi schimbăm calitatea judecăţii.

De exemplu, dacă luăm judecata, Toţi participanţii la

concurs sunt mulţumiţi, prin obversiune vom obţine judecata,

Nici un participant la concurs nu este mulţumit. Sau

procedând prin formele: S P dă Nici S P, adică Toţi S

sunt P dă prin obversiune Nici un S nu este non P. Prin

obversiune, dacă judecata iniţială este adevărată obţinem, în

final, o judecată care, de asemenea, este adevărată. În orice

caz, obversiunea presupune două modificări:

1) predicatul judecăţii iniţiale este înlocuit cu

contradictoriul lui, P devine non-P şi

2) copula îşi schimbă şi ea calitatea: este se

transformă în nu este, iar nu este în este. Prin obversiune se

produce o dublă negaţie, care se referă atât la copulă cât şi la

predicat: astfel Toţi S sunt P devine Nici un S nu este non P.

În cazul judecăţilor A şi I obversiunea se bazează pe

dubla negaţie, la copula cât şi la predicat, ca şi în cazul

amintit mai sus, iar în cazul judecăţilor E şi O pe deplasarea

negaţiei de pe copulă pe predicat. Deci, recurgând la formule,

în primul caz avem Toţi S suni P care devine Nici un S nu este

non-P, iar în al doilea caz avem. Nici un S nu este P, care

84

devine Toţi S sunt non P. În cazul că judecata iniţială conţine

o dublă negaţie Nici un S nu este non P prin obversiune se

obţine Toţi S sunt P.

Recapitulând putem spune:

- A dă prin obversiune E

Toţi S sunt P devine Nici un S nu este non P

- E dă prin obversiune A

Nici un S nu este P devine Toţi S sunt non P.

- I dă prin obversiune O

Unii S sunt P devine Unii S sunt non P.

- O dă prin obversiune I

Unii S nu sunt P devine Unii S sunt non P.

Sau introducând următoarea simbolistică:

- judecăţi de predicaţie A, I, E, O.

- între S şi P introducem pentru A-S a P

E-S e P

I-S i P

O-S o P

- pentru opoziţia judecăţilor dacă... atunci avem

contrarietate A - E - din adevărul judecăţii A se poate infera

falsitatea judecăţii E şi invers.

S a F non S e P

S e P non S a P

contradicţie A - O, E - I - avem următoarele inferenţe

S a P non( S o P)

S o P non(S a P)

non (SaP) S o P

non (SoP) S a P şi

SeP non(S i P)

S i P non(S e P)

non (SeP) S i P

non (SiP) SeP

subalterne A-I şi E - O avem următoarele inferenţe:

SaP SiP

non (SiP) non (SaP) şi

SeP SoP

non (SoP) non (SaP)

subcontrareitate I-O – avem următoarele inferenţe

85

non (SiP) SoP şi

non (SoP) S i P

conversiune:

Sa P Pi S

Se P Pe S

Si P Pi S

obversiune:

Sa P Se

în care este contrariul

predicatului din Sa P, adică nou

P.

SeP Sa P

Si P So P

So P Si -P



convertenda

conversa

obversiunea judecăţii

conversiunea judecăţii


1.Care sunt regulile unei inferenţe corecte ?

2. Daţi exemple de conversiune a judecăţilor din domeniul juridic

3. Daţi exemple de obversiune a judecăţilor din domeniul juridic





Bucureşti, 1998

86


RAŢIONAMENTUL

9.1. Introducere



9.3.1. Caracterizare generală

9.3.2. Felurile raţionamentului 9.4. Îndrumător pentru autoverificare

9.1. Introducere

Am văzut până acuma două forme ale gândirii logice: noţiunea

şi judecata; ne vom ocupa în continuare de raţionament, cea mai

complexă formă a gândirii logice. Recurgem la raţionamente

mai ales în situaţia în care soluţia unei situaţii oarecare nu poate

fi dobândită prin contactul nemijlocit cu realitatea şi suntem

nevoiţi, în aceste caz, să apelăm la cunoştinţele noastre

anterioare. Certitudinea acestor adevăruri dobândite este

asigurată de respectarea unor anumite reguli care sunt proprii

acestei forme a gândirii logice care este raţionamentul.



– definirea termenului de raţionament ca formă logică;

– cunoaşterea structurii raţionamentului;

– cunoaşterea tipurilor de raţionament.


– studenţii vor putea să deosebească raţionamentul de alte

forme logice ca noţiunea sau judecata;

– studenţii vor putea înţelege particularităţile şi caracteristicile

utilizării raţionamentului în elaborarea legislaţiei, precum şi

în aplicarea oricăror norme juridice;


Pentru unitatea de învăţare RAŢIONAMENTUL , timpul alocat este

de 1 oră.


87

9.3.1. Caracterizare generală

Putem defini raţionamentul ca acea formă a gândirii

logice prin care din două sau mai multe judecăţi derivăm o

judecată nouă. Să dăm un exemplu:

Toate metalele se dilată la căldură.

Fierul este un metal.

Deci, fierul se dilată la căldură

Cunoştinţa cuprinsă în această ultimă judecată este una

mijlocită, ea fiind dobândită prin deducţie din nişte cunoştinţe

anterior date.

Specificul raţionamentului constă în derivarea unor

cunoştinţe noi din altele vechi. În acest caz structura

raţionamentului se caracterizează prin următoarele elemente:

1) judecăţi derivate;

2) judecăţi care fundamentează judecăţile derivate; şi

3) principii care justifică operaţia derivării fiind

constituite din reguli, axiome şi legi ale gândirii logice.

Dacă luăm exemplul:

A = B

B = C

____________

Deci A= C

cunoştinţa nouă, derivată, este A = C;

cunoştinţele care fundamentează derivarea sunt A = B şi B = C,

axioma care fundamentează derivarea este principiul ce

constituie un adevăr implicit - când două cantităţi sunt egale cu

a treia ele sunt egale între ele.

Judecata nouă, rezultată prin derivare se numeşte

concluzie iar judecăţile vechi pe care se fundamentează

derivarea se numesc premise. Principiul care asigură

corectitudinea raţionamentului se cheamă axioma

raţionamentului.

Distingem mai multe tipuri de raţionament: un prim

criteriu este orientarea generală a gândirii în procesul

raţionamentului. În cazul unor raţionamente în care mersul

general al gândirii este orientat de la adevăruri generale către

adevăruri mai puţin generale este vorba de raţionamente

deductive; în cazul opus al orientării gândirii de la adevăruri

particulare către altele mai generale avem a face cu

raţionamente inductive.

Să luam un exemplu;

raţionamentul:

Toate grăsimile sunt insolubile în apă

Untul este o grăsime

Deci, untul este insolubil în apă.

88

Avem în acest caz un raţionament deductiv.

În cadrul acestui raţionament gândirea operează numai

cu concepte; raţionamentele deductive se desfăşoară exclusiv în

planul logic al conceptelor. Cum se poate observa cu uşurinţă,

în cadrul raţionamentului deductiv concluzia decurge cu

necesitate din premise.

Să luam exemplul unui alt raţionament:

Cercul nu poate fi tăiat de o dreaptă în mai mult de două

puncte.

Elipsa nu poate fi tăiată de o dreaptă în mai mult de

două puncte.

Parabola nu poate fi tăiată de o dreaptă în mai mult de

două puncte.

Hiperbola nu poate fi tăiată de o dreaptă în mai mult de

două puncte.

Cercul, elipsa, parabola, hiperbola, sunt toate conice.

Deci, nici o conică nu poate fi tăiată de o dreaptă în mai

mult de două puncte.

Se poate constata imediat că noua cunoştinţă ce apare în

concluzia acestei judecăţi are un caracter general în raport cu

caracterul particular al cunoştinţelor, din premise. Un asemenea

raţionament este inductiv.

Se cuvin câteva observaţii în legătură cu procedeul

inductiv al gândirii: se porneşte de la fapte sau obiecte care sunt

date în observaţii, adică ţin de treapta senzorială a cunoaşterii,

în timp ce concluzia finală ne transpune în planul conceptual al

gândirii. Deci în cadrul raţionamentului inductiv se produce o

înălţare a gândirii de la planul senzorial la cel naţional al

gândirii. De asemenea, trebuie observat că gradul de certitudine

al concluziei la care se ajunge în cazul raţionamentului inductiv

nu prezintă aceeaşi soliditate ca şi în cazul raţionamentului

deductiv. Spre deosebire de raţionamentele deductive care au o

concluzie certă şi sunt valide ori invalide din cauza caracterului

problematic al concluziei lor, raţionamentele inductive nu se

împart în valide şi invalide.

9.3.2 Felurile raţionamentului

Silogismul

Forma tipică a raţionamentului deductiv o constituie

silogismul.

Silogismul se defineşte drept acel raţionament deductiv

prin care din două judecăţi iniţial date se scoate cu necesitate o

a treia judecată. Să luăm exemplul care revine atât de des în

scrierile lui Aristotel.

89

Toţi oamenii sunt muritori.

Socrate este om.

Socrate este muritor.

Aici, din cele două judecăţi iniţial date, derivă în final,

cu necesitate, o nouă judecată.

Examinând cu atenţie această construcţie logică pe care am dat-

o ca exemplu putem constata că silogismul mai poate fi definit

şi astfel: este cea formă a raţionamentului deductiv prin care

dintr-o judecată universală iniţial dată, derivăm o nouă

judecată, particulară în raport cu cea dintâi, prin intermediul

unei a treia judecăţi. Ceea ce constituie specificul demersului

propriu silogismului este trecerea gândirii din planul generalului

în acela al particularului.

Meritul de a fi descoperit silogismul revine părintelui

logicii, Aristotel. Această afirmaţie nu trebuie înţeleasă în

sensul că până la Aristotel în practica concretă a gândirii

omenirea nu a recurs la silogisme; în acest sens silogismul era,

desigur, cunoscut şi folosit. Marele merit al lui Aristotel este

acela de a fi făcut primul teoria silogismului dându-i o definiţie

şi descoperind resortul pe care se bazează mecanismul formei

silogistice. Trebuie menţionată în acest sens chiar definiţia

aristotelică a silogismului.

- „Silogismul - spune Aristotel - este o vorbire în care,

dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate

din ceea ce a fost dat. Înţelegând prin expresia: din ceea ce a

fost dat că de aici rezultă întotdeauna o consecinţă, iar prin

această expresie din urmă, că nu mai este nevoie de nici uu alt

termen din afară pentru a face consecinţa necesară”

(„Analiticele prime” - I. 1, 24.b.). Reiese din definiţia

aristotelică faptul că într-un silogism gândirea se mişel In planul

necesităţii: din două judeciţi iniţial date derivă o a treia prin

însuşi faptul că acestea sunt date, ceea ce înseamnă că derivă în

mod necesar.

Aristotel a descoperit cauza acestei necesităţi: termenul

mediu care prezent în cele două judecăţi iniţial date face în mod

necesar legătura între ele, astfel încât cu necesitate să urmeze

clin ele o a treia judecată. Pivotul construcţiei silogistice, cel

care introduce necesitatea în ea, este, deci, termenul mediu.

Aşadar, putem conchide ca concluzia trebuie să decurgă în mod

necesar din premise, iar premisele trebuie să fie suficiente

pentru a întemeia concluzia, adică, să nu necesite adaosuri sau

transformări pentru, a putea deriva din ele concluzia.

Comparând între ele mai multe silogisme putem constata

că silogismul are o structură generală, el fiind alcătuit din trei

judecăţi, două premise şi o concluzie, iar premisele şi concluzia

împreună cuprind trei termeni. Primele două judecăţi iniţial

date se numesc premise iar judecata a treia ce derivă din ele se

90

numeşte concluzie. Termenii sunt noţiunile care intră în

componenţa premiselor şi a concluziei. Avem astfel, termenul

minor, termenul cu sfera cea mai mică în silogism, care este

subiect în concluzie şi termenul major, termenul cu sfera cea

mai mare în silogism, care este predicat în concluzie; la aceştia

se mai adaugă termenul mediu care apare în cele două judeciţi

iniţial date, premisele, dar dispare în a treia judecată, concluzia.

Premisa care conţine termenul minor se mai numeşte premisa

minoră, iar premisa care conţine termenul major se mai

numeşte premisa majora.

În exemplul nostru: termenul minor este Socrate,

termenul mediu om, iar termenul major muritor. Premisa

majoră este prima judecată. Toţi oamenii sunt muritori

conţinând termenul major muritor iar premisa minoră, judecata

a doua Socrate este om conţinând termenul minor Socrate.

Există obiceiul ca, în general, silogismul să înceapă,

întotdeauna, cu premisa majoră. În practica gândirii nu este însă

vorba de o regulă ca caracter absolut obligatoriu: de obicei,

începem ce premisa minoră şi de la aceasta se trece, apoi, la

premisa majora. Aceasta din urmă reprezintă o cale mai naturală

a gândirii - adică, înainte de a ne gândi la o regulă generală, la o

lege, trebuie să fie dat un fapt care ne face să ne gândim la acea

regală sau la acea lege. Mai întâi observăm faptele şi numai

după aceea le subsumăm unei legi generale.

Silogismul, ca şi orice altă formă de raţionament

deductiv se sprijină pe o axiomă care reprezintă un adevăr cert

şi evident prin el însuşi justificând şi fixând demersul silogistic

în planul necesităţii logice. Aceasta axiomă se poate formula

astfel: ceea ce se susţine afirmativ (de omni) sau negativ (de

nullo) despre o întreagă clasă se susţine despre fiecare obiect al

clasei - dicturn de omni, dicturn de nullo, în formularea

scolasticii.

Afirmându-se despre om că este muritor, iar despre

Socrate că este un obiect al clasei om se afirmă că şi Socrate

este muritor. Ştiind că, însuşirile clasei supraordonate conţin şi

însuşirile clasei subordonate, este clar că notele şi însuşirile

primei clase sunt şi ale ultimei. Concluzia se bazează pe

axioma: însuşirea însuşirii lucrului este însuşirea lucrului

însuşi - nota notae est nota rei ipsius. Aceasta constituie, de

fapt, o altă formulare dată aceleiaşi axiome a silogismului.

Legile generale ale silogismului

În experienţa concretă a gândirii silogismul nu îmbracă

întotdeauna aceeaşi formă. Dar oricare ar fi forma silogismului,

dacă acesta este corect, el se supune unor legi care sunt legile

generale ale silogismului.

Legile termenilor. Prima lege este următoarea: orice

silogism corect trebuie să aibă trei termeni şi numai trei.

91

Această lege presupune că dacă două judecăţi au numai doi

termeni nu se poate trage o concluzie, întrucât nu avem un

silogism valid. De exemplu:

Toţi copacii au frunze.

Toţi copacii sunt înalţi.

Din aceste judecăţi nu se poate trage nici o concluzie.

De asemenea, dacă două judecăţi au patru termeni iarăşi

nu se poate trage nici o concluzie fiindcă nu avem, în realitate,

un silogism.

Filozofii elaborează concepţii generale despre lume.

Credinciosul merge la biserică.

Din aceste două judecăţi iarăşi nu se poate scoate nici o

concluzie fiindcă între ele lipseşte practic o legătură logică.

În foarte multe cazuri sub aparenţa unei identităţi

verbale se află, de fapt noţiuni diferite, ceea ce însemnează că

numărul real al termenilor este mai mare decât cel admis.

Cei care vatămă pe alţii trebuie pedepsiţi.

Bolnavii contagioşi vatămă pe alţii.

Deci, bolnavii contagioşi trebuie pedepsiţi.

În acest exemplu termenul de „vatămă pe alţii” este luat în cele

două premise, în înţelesuri diferite. Întâi vatămă pe alţii se

referă la un act voluntar, deliberat, pe când în al doilea caz la un

act involuntar. Acest raţionament este unul greşit şi constituie

un sofism care are la bază împărţirea termenilor, patru termeni

în loc de trei. Un sofism de felul acesta se cheamă sofismul

celui de al patrulea termen - quaternio terminorum. Al

patrulea termen rezultă, ca întotdeauna, din ambiguitatea de

care suferă termenul mediu, ce are un înţeles într-o premisă şi

un alt înţeles în cealaltă premisă.

A doua lege a termenilor spune că într-un silogism

corect termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una

din premise. Trebuie să plecăm în explicarea acestei reguli de la

cunoaşterea rolului termenului mediu, care este acela de a lega

între ele subiectul şi predicatul, termenul minor şi termenul

major, în judecata care formează concluzia. Dacă termenul

mediu nu este distribuit în nici una dintre premise, el nu poate

îndeplini acest rol. Să luăm exemplul:

Plantele de seră (P) au nevoie de căldură (M).

Aceste plante (S) au nevoie de căldură (M).

Se poate observa că în amândouă aceste premise

termenul mediu nu este distribuit. Din acest silogism nu se

92

poate scoate, pe acest motiv, concluzia sigură:

Aceste plante sunt de seră.

Ci mai multe concluzii, fiecare dintre ele îndreptăţită:

Aceste plante sunt de seră.

Aceste plante nu sunt de seră.

Unele plante sunt de seră, alte plante nu sunt de seră.

Din premise în care termenul mediu nu este distribuit se

pot trage, de fapt trei concluzii diferite:

1) S intrând în componenta lui M prin aceasta intră şi în

componenţa P dând concluzia: Toţi S sunt P.

2) S intrând în componenţa lui M nu intră în

componenţa lui P dând concluzia: Nici un S nu este P.

3) S intrând în componenţa lui M în parte intra şi în

parte nu intră în componenţa lui P, dând concluziile: Unii S sunt

P şi Unii S nu sunt P. Într-un silogism corect concluzia trebuie

să derive în mod necesar din premise. În concluzie relaţia dintre

S şi P se stabileşte cu necesitate numai dacă ea decurge din

premise care, în acest caz, trebuie să fie legate prin intermediul

termenului mediu. Pentru a putea îndeplini această funcţie

termenul mediu trebuie să fie legat prin întreaga lui sferă de

unul din ceilalţi doi termeni, subiectul (S) sau predicatul (P). Să

luăm un exemplu pentru a ilustra cele afirmate:

Unele animale acvatice sunt mamifere

Toţi peştii sunt animale acvatice

Toţi peştii sunt mamifere

În acest caz, termenul mediu, animal acvatic nu este luat în

întregime, în nici una din premise nu poate fi termen mediu care

să permită transmiterea calităţii de mamifer de la animalele

acvatice la peşti. Animalele acvatice din premisa majoră sunt

altele decât animalele acvatice din premisa minoră. Deci, nu

avem acelaşi terme mediu. Ca urmare a acestei situaţii sunt

posibile patru concluzii:

A Toţi S suni P

I Unii S sunt P

E Nici un S nu este P

O Unii S nu sunt P

În sfârşit a treia lege privind termenii, este aceea că, într-

un silogism corect nici un termen nu este distribuit în concluzie

dacă nu a fost distribuit în premise, astfel zis, în concluzie

termenii trebuie să aibă aceiaşi sferă ca şi în premise. Conform

cu această regulă termenii concluziei nu pot să aibă o sferă mai

mare decât o au în premise. Dacă în premise se ia o parte din

sfera termenului atunci concluzia trebuie să se refere numai la

această parte avută iniţial în vedere. De exemplu, dacă avem

silogismul:

93

Toţi halogenii sunt elemente chimice.

Argonul nu este halogen.

din acest silogism nu se poate trage concluzia:

Argonul nu este element.

Greşeala care se face în acest silogism se cheamă a extinderii

inadmisibile a termenului major. În premisa majoră, termenul

major, element chimic, nu este distribuit întrucât în afară de

halogeni mai există şi alte elemente chimice. Concluzia fiind

însă, o judecată negativă, termenul major devine distribuit, sfera

lui se lărgeşte, deşi nu există nici o raţiune pentru aceasta

obţinem o concluzie nejustă pentru că argonul este, de

asemenea, un element chimic. La fel dacă luăm un alt exemplu:

Toate gazele se dilată la încălzire

Unele corpuri fizice sunt gaze

din acest silogism nu se poate trage concluzia:

Toate corpurile fizice se dilată la încălzire, întrucât se

cade în greşeala numiţi a extinderii inadmisibile a termenului

minor. Din premisele acestui silogism rezultă doar un singur

lucru: unele corpuri fizice se dilată la încălzire. Orice altă

concluzie încalcă legea raţiunii suficiente întrucât concluzia nu

rezultă din premisele date.

Premisele au rolul de a fundamenta concluzia care

trebuie să urmeze cu necesitate din acestea. Concluzia nu poate

fi mai mult decât ceea ce este dat în premise; pentru aceasta

însă, în concluzie, termenul major sau minor nu trebuie luat în

toată extensiunea lui în timp ce în premise era luat numai într-o

parte a sferei sale. Se produce, astfel, un alt tip de sofism numit

sofismul minorului ilicit (nepermis) respectiv al majorului ilicit

(nepermis). În acest caz sunt posibile următoarele trei concluzii:

A toţi S sunt P

I unii S sunt P

O unii S nu sunt P

Legile premiselor

Corectitudinea silogismului este asigurată şi de aşa

numitele legi ale premiselor.

Prima lege spune că într-un silogism corect o premisă

este întotdeauna afirmativă, astfel zis, din două premise

negative nu se poate frage nici o concluzie; dacă una dintre

premise este negativă atunci concluzia va fi negativă.

94

Poeţii nu compun muzică.

Savanţii au compun muzica.

În acest caz din faptul că S şi P nu coincid cu M nu

rezultă nimic precis în ceea ce priveşte relaţia dintre S şi P

pentru că dacă din două noţiuni aici una nu coincide cu a treia

nu se poate şti nimic cu privire la raportul dintre primele două.

În cazul dat avem patru concluzii posibile;

A toţi S sunt P

I unii S sunt P

F nici un S nu este P

O unii S nu sunt P

În concluzie nu ne putem opri la nici o judecată fără ca aceasta

să poată fi contrazisă de o alta tot atât de posibilă.

După a doua lege într-un silogism corect una din

premise este întotdeauna universală; astfel zis din două premise

particulare nu se se poate trage nici o concluzie; dacă una

dintre premise este particulară atunci şi concluzia va fi

particulară.

Unii studenţi iubesc muzica

Unii bibliotecari sunt studenţi

Din acest exemplu, nu urmează în mod obligatoriu

concluzia. Unii bibliotecari iubesc muzica.

Din această situaţie rezultă următoarele patru concluzii:

A toţi S sunt P

I unii S sunt P

E nici un S nu este P

O unii S nu sunt P

A treia lege arată că într-un silogism corect din două

premise afirmative rezultă întotdeauna o concluzie afirmativă;

astfel zis din două afirmative nu se poate scoate în concluzie, o

negativă.

Procurorii sunt funcţionari de stat

Cei care aplică legea suni procurori

Cei care aplica legea sunt funcţionari de stat

În sfârşit, a patra lege se referă la situaţia că într-un silogism

corect concluzia urmează întotdeauna partea mai slabă; astfel

zis: negativul învinge pozitivul, individualul învinge universalul.

Deci, dintr-o premisă negativă urmează cu necesitate în

concluzie o judecată negativă; dacă unul din termenii extremi ai

silogismului, minorul sau majorul este separat de termenul

mediu, de atunci rezultă că cei doi termeni extremi vor fi

95

separaţi şi în concluzie, ceea ce exprimă printr-o judecată

negativă. Dacă o premisă este particulară se pot ivi următoarele

trei situaţii:

a) ambele premise negative şi în acest caz nu rezultă

nimic;

b) ambele premise afirmative, rezultă o concluzie

particular afirmativă

şi

c) o premisă negativă şi una afirmativă, rezultă o

concluzie particular negativă.



raţionament inductiv

raţionament deductive

silogism

legi ale silogismului


1. Care este structura raţionamentului?

2. Prezentaţi silogismul ca formă tipică a raţionamentului 3. Exemplificaţi raţionamentul în legislaţia românească şi străină




Bucureşti, 1998



96


FIGURILE SILOGISTICE

10.1. Introducere



10.3.1. Figura I-a a silogismului

10.3.2. Figura II-a a silogismului

10.3.3 Figura III-a a silogismului

10.3.4. Figura IV-a a silogismului 1.4. Îndrumător pentru autoverificare

10.1. Introducere

Termenii silogismul pot deţine diferite funcţii în

premise: de subiect sau predicat. Luând ca şi criteriu poziţia

termenului mediu în cele două premise se vorbeşte în logică

de patru figuri silogistice. Termenul mediu poate deţine

următoarele funcţii într-un silogism.

subiect în ambele premise

predicat în ambele premise

subiect într-o premisă şi predicat în altă premisă

Avem astfel următoarele patru figuri:

M P figura I-a - termenul mediu este subiect în premisa

majoră şi predicat în premisă minoră.

S M

P M figura II-a - termenul mediu este predicat în ambele

premise

S M

M P figura III-a - termenul mediu este subiect în ambele

premise

M S

P M figura IV-a - termenul mediu este predicat în premisa

majoră şi subiect în premisa

minoră

M S

Observându-se poziţia simetrică a termenilor această

împrejurare ajută la memorarea deosebirilor dintre figuri.

Figura a IV-a este inversa figurii I-a şi este atribuită lui

Galenus (130-200 e.n.), medicul împăratului roman Marcus

97

Aurelius. În general, se consideră că această figură nu are o

funcţie logică proprie.

Să dăm un exemplu de silogism pentru fiecare figură

pentru a-i înţelege concret structura:

Figura I-a

Toate religiile presupun credinţa în transcendent

Creştinismul este o religie

Creştinismul presupune credinţa în transcendent

Figura II-a

Toate stelele luminează prin lumină proprie

Nici o planetă nu luminează prin lumină proprie

Nici o planetă nu este stea

Figura III-a

Bureţii de mare nu se pot deplasa independent

Bureţii de mare sunt animale

Unele animale nu se pot deplasa independent

Figura IV-a

Toate coleopterele sunt insecte.

Toate insectele sunt hexapode

Unele hexapode sunt coleoptere.

Fiecare figură silogistică în parte îşi are legile sale

specifice. Modificarea poziţiei termenilor în silogism

determină variaţii privind calitatea şi cantitatea judecăţilor. În

cadrul aceleiaşi figuri silogistice în funcţie de calitatea şi

cantitatea judecăţilor care formează premisele şi concluziile

silogismului se deosebesc mai multe moduri silogistice.

Luând în considerare cele patru tipuri de judecăţi după

cantitate şi calitate A.IE.O. sunt 256 moduri în cadrul celor

patru figuri silogistice, rămân însă doar 19 moduri corecte şi

utile.



– definirea termenilor de figuri silogistice;

– cunoaşterea caracteristicilor figurilor silogistice;

– recunoaşterea figurilor silogistice în texte şi aplicarea lor

în practica juridică

98


– studenţii vor putea să recunoască rolul termenilor în

silogism

– studenţii vor putea să descrie particularităţile aplicării

legilor silogismului în domeniul dreptului;


Pentru unitatea de învăţare FIGURILE SILOGISTICE, timpul

alocat este de 1 oră.


10.3.1 Figura I-a a silogismului

Structura silogismului de figura I-a este:

M P

S M

S P

Figura I-a are câteva legi specifice:

1) într-un silogism corect din figura I-a premisa

minoră este afirmativă.

2) într-un silogism corect din figura II-a premisa

majoră este universală.

Ce consecinţă ar putea avea faptul că premisa minoră

este negativă? S-ar petrece, în acest caz, următorul şir de

procese; trebuie ca şi concluzia să fie negativă şi ca atare

predicatul din concluzie ar fi distribuit, cum este întotdeauna

predicatul în judecăţile negative. Predicatul (P) nu poate să nu

fie distribuit şi în premisa majoră unde figurează ca şi

predicat or predicatul ca termen nu este distribuit decât în

judecata negativă. Aşadar, dacă premisa minoră este negativă

cea majoră trebuie să fie şi ea, cu necesitate, negativă. Dar

după legea silogismului din două premise negative nu se trage

nici o concluzie. Deci, trebuie respinsă ideea unei premise

minore negative şi admisă ca necesară ideea unei premise

minore afirmative.

Ce consecinţă ar putea avea faptul că premisa majoră

este particulară? în acest caz subiectul din premisa majoră

(termenul mediu) nu este distribuit; premisa minoră fiind, în

mod necesar, afirmativă nu poate avea un predicat distribuit.

Rezultă că, în această situaţie, termenul mediu nefiind

distribuit nici măcar într-una din premise nici o concluzie nu

este cu putinţă. Deci se impune ca premisa majoră să fie

universală iar premisa minoră afirmativă.

Deci având premisă majoră universală şi premisa

99

minoră afirmativă se obţin următoarele moduri silogistice

corecte.

premisă majoră A E A E

premisa minoră A A I I

Se trag în această situaţie următoarele concluzii în

conformitate cu legile generale ale silogismului.

modul A A concluzia A

modul E A concluzia E

modul A I concluzia I

modul E I concluzia O

Pentru aceste moduri se folosesc următoare denumiri

mnemotehnice.

A A A Barbara

E A E Celarent

A I I Darii

E I O Ferio

Figura I-a este raţionamentul cel mai frecvent folosit

în practica gândirii. Funcţia sa este mai ales aceasta de a

aplica o lege, o teoremă, o regulă într-un caz particular. De

asemenea, când este vorba de a include un caz particular într-

o clasă, sau de a demonstra că un obiect posedă o anumită

proprietate.

10.3.2 Figura II-a a silogismului

Structura silogismului de figura II-a este:

P M

S M

S P

Figura a II-a are ca legi specifice:

1) într-un silogism corect de figura II-a una din premise este

negativă.

2) într-un silogism corect de figura II-a premisa majoră este

universală.

Se poate face ca şi în cazul figurii I-a demonstraţia

acestei situaţii, dar nu încărcăm, acum, textul cu această

demonstraţie.

Deci, având premisa majoră o judecată universală, iar

premisa minoră orice judecată se pot face următoarele

combinaţii:

100

premisa majoră E A E A

premisa minoră A E I O

din care se pot trage următoarele concluzii:

modul E A concluzia E

modul A E concluzia E


modul A O concluzia O

pentru care folosim următoarele denumiri mnemotehnice

E A E Cesare

A E E Camestres

E I O Festino

A O O Baroco

Constatăm că într-un silogism de figura II-a concluzia

este întotdeauna negativă. Atunci când situaţia ne cere să

scoatem în evidenţă o deosebire concluzia fiind una negativă

recurgem la modurile silogistice ale figurii a II-a. Ele ne arată

mai mult ce nu este decât ce este un lucru.

10.3.3 Figura III-a a silogismului

Structura silogismului de figura III-a este:

M P

M S

S P

Figura a III-a are ca legi specifice:

1) într-un silogism corect de figura III-a premisa minoră este

afirmativă.

2) într-un silogism corect de figura III-a concluzia este

particulară.

Având, deci, premisa minoră o judecată afirmativă iar

în concluzie o judecată particulară se pot realiza următoarele

combinaţii:

premisa minoră A I A I

concluzia I I O O

pentru care putem avea ca premisa majoră

modul A I premisa majoră poate fi A şi I

modul I I premisa majoră A

modul A O premisa majoră poate fi E şi O

modul I O premisa majoră E

101

Pentru aceste moduri avem următoarele denumiri

mnemotehnice:

modul A A I Darapti

modul I A I Disamis

modul A I I Datisi

modul E A O Felapton

modul O A O Bocardo

modul E I O Ferison

Modurile figurii a III-a servesc mai mult pentru a se stabili o

excepţie, de obicei când se respinge o afirmaţie universală.

10.3.4 Figura IV-a silogismului

Structura silogismului de figura IV-a este

P M

M S

S P

Figura a IV-a are ca legi specifice:

1) într-un silogism corect de figura IV-a dacă premisa

majoră este o judecată afirmativă atunci premisa minoră este

o judecată universală.

2) într-un silogism corect de figura IV-a dacă una din

premise este o judecată negativă atunci premisa majoră este

universală.

3) într-un silogism corect de figura IV-a dacă premisa

minoră este o judecată afirmativă atunci concluzia este o

judecată particulară.

Luând în considerare aceste legi avem următoarele

combinaţii posibile:

premisă majoră A A I E E

premisa minoră A E E E I

din care se pot trage următoarele concluzii:

modul A A concluzia I

modul A E concluzia E

modul I A concluzia I

modul E A concluzia O


Pentru aceste moduri avem următoarele denumiri

mnemotehnice:

102

modul A A I Bramantip i

modul A E E Camenes

modul I A I Dimaris

modul E A O Fesapo

modul E I O Fresison. j

Modurile figurii a IV-a se folosesc când vrem să

punem în evidenţă o specie a unui gen.



figuri silogistice

moduri silogistice


1. Care sunt structurile figurilor silogistice?

2. Prezentaţi denumirile mnemotehnice ale modurilor silogistice

.




103


ALTE TIPURI DE RAŢIONAMENT

11.1. Introducere



11.3.1. Polisilogismul

11.3.2. Soritul

11.3.3. Entimema

11.3.4. Epicherema

11.3.5. Raţionamentele ipotetice

11.3.6 Raţionamentele disjunctive

11.3.7 Raţionamentul inductiv 11.4. Îndrumător pentru autoverificare

11.1. Introducere

În practica vieţii de zi cu zi, de obicei, nu gândim

printr-un silogism ci printr-un şir de silogisme. În unele

situaţii este suficient să recurgem doar raţionamente simple în

care concluzia rezultă din două premise: alte situaţii mai

complexe impun să apelăm la raţionamente compuse,

alcătuite dintr-un lanţ de silogisme în care concluzia

silogismului anterior devine premisa majoră sau premisa

minoră a silogismului următor.



– definirea termenilor polisilogism, sorit, entimema,

epicherema – cunoaşterea felurilor raţionamentelor şi a structurilor;


– studenţii vor putea să definească termeni precum

– studenţii vor putea să definească şi să înţeleagă diferite

feluri de raţionamente utilizate în limbajul comun şi în

domeniul juridic

– studenţii vor recunoaşte şi identifica în legislaţie, norme

legale, folosirea diferitelor raţionamente


Pentru unitatea de învăţare ALTE TIPURI DE

RAŢIONAMENT, timpul alocat este de 1 oră.

104


11.3.1. Polisilogismul

În funcţie de această situaţie avem următoarele două

tipuri de polisilogism.

1) polisilogismul regresiv este acela în care concluzia

silogismului anterior devine premisă minoră în silogismul

următor.

2) polisilogismul progresiv este acela în care

concluzia silogismului anterior devine premisa majoră în

silogismul următor.

Avem următoarea schemă a polisilogismului

regresiv:

Toţi A sunt B

Toţi B sunt C

deci Toţi A sunt C

Toţi C sunt D

deci Toţi A sunt D

Toţi D sunt E

deci Toţi A sunt E

şi acum următorul exemplu concret pentru a ilustra acest tip

de polisilogism:

Toate viperele sunt şerpi veninoşi

Toţi şerpii veninoşi sunt ofidiene

deci: Toate viperele sunt ofidiene

Toate ofidienele sunt reptile

deci: Toate viperele sunt reptile

Toate reptilele sunt vertebrate

deci: Toate viperele sunt vertebrate

Pentru polisilogismul progresiv avem următoarea schemă:

Toţi D sunt E

Toţi C sunt D

deci: Toţi C sunt E

Toţi B sunt C

deci: Toţi B sunt E

Toţi A sunt B

deci: Toţi A sunt E

şi acum un exemplu concret:

Toate elementele chimice sunt substanţe simple.

Toţi metaloizii sunt elemente chimice.

deci: Toţi metaloizii sunt substanţe simple

105

Toţi halogenii sunt metaloizi

deci: Toţi halogenii sunt substanţe simple

Clorul este halogen

deci: Clorul este o substanţă simplă.

11. 3.2 Soritul

Un tip aparte de polisilogism este soritul. Soritul este

acel polisilogism în care lanţul silogismelor este contractat

astfel încât prin eliminarea concluziilor intermediare nu

rămâne decât o singură concluzie, cea finală.

Avem două tipuri de sorit. Soritul regresiv numit şi

aristotelic are formula următoare:

A este B

B este C

C este D

D este E

_________

A este E

Celălalt tip este soritul progresiv numit şi goclenean având

formula:

D este E

C este D

B este C

A este B

_________

A este E

În cazul soritului aristotelic sunt omise premisele

minore iar în concluzie se uneşte subiectul primei premise cu

predicatul ultimei premise. Termenul mediu apare ca predicat

în premisa anterioară şi ca subiect în premisa următoare. În

mod corect, în soritul aristotelic numai ultima premisă poate

fi o judecată negativă şi numai prima premisă poate fi o

judecată particulară. În cazul soritului goclenean sunt omise

premisele majore, iar în concluzie subiectul ultimei premise

se uneşte cu predicatul primei premise. Termenul mediu apare

ca subiect în premisa anterioară şi ca predicat în premisa

următoare, în mod corect, într-un sorit goclenean, numai

prima premisă poate fi o judecată negativă şi numai ultima

premisă poate fi o judecată particulară.

106

11.3.3. Entimema

Entimema este un silogism prezent în care una din

premise sau concluzia nu este exprimată ci numai

subînţeleasă. De exemplu în raţionamentul:

Orice substanţă materială are greutate

Oxigenul este o substanţă materială

Oxigenul are greutate

Acest raţionament poate fi formulat pe scurt astfel:

oxigenul are greutate fiindcă este o substanţă materială în

care este omisă premisa majoră: orice substanţă materială are

greutate.

În viaţa de toate zilele nu recurgem întotdeauna la

silogisme complete, fie că anunţăm premisele când concluzia

este evidentă, fie că enunţăm premisa şi concluzia când

premisa subînţeleasă este evidentă. În situaţia în care

entimema se compune din premisă şi concluzie apare

cuvântul fiindcă sau deoarece care arată că una din

componentele entimeme, concluzia, se întemeiază pe cealaltă,

premisa.

11.3.4 Epicherema

Epicherema constituie un silogism complex prescurtat

în care una sau ambele premise sunt entimeme. Schema

entimemei este următoarea:

Toţi A sunt B, fiindcă sunt D

Toţi C sunt A, fiindcă sunt D

deci: Toţi C sunt B.

Aici avem un silogism compus care este alcătuit din

două silogisme prescurtate, entimeme. Să luăm un exemplu

care să ne lămurească asupra epicheremei.

Minciuna provoacă neîncredere fiind un enunţ

necorespunzător adevărului.

Măgulirea este o minciună fiindcă este o denaturare a

adevărului.

Deci măgulirea provoacă neîncredere.

Descompus acest raţionament arată în felul următor:

Orice afirmaţie necorespunzătoare adevărului

provoacă neîncredere.

Minciuna este o afirmaţie necorespunzătoare

adevărului

Minciuna provoacă neîncredere.

Orice denaturare intenţionată a adevărului este o

107

minciună.

Măgulirea este o denaturare intenţionată a

adevărului.

Măgulirea este o minciună.

şi în sfârşit

Minciuna provoacă neîncredere.

Măgulirea este o minciună.

Măgulirea provoacă neîncredere.

11.3.5 Raţionamentele ipotetice

Raţionamentul în care atât în premise cât şi în

concluzie întâlnim formulări condiţionate, ipotetice, se

numeşte raţionament ipotetic. Schema acestui tip de

raţionament este următoarea:

Dacă A este B, C este D

Dacă C este D, E este F

Dacă A este B, E este F

Axioma raţionamentului ipotetic ia următoarea formă:

ceea ce apare ca şi condiţionat în premisa întâi figurează în

calitate de condiţie în premisa a doua, deci ceea ce

condiţionează existenta fenomenului din premisa întâi,

condiţionează apariţia fenomenului la care se referă premisa a

doua. Deci axioma raţionamentului ipotetic sună: consecinţa

consecinţei este consecinţa condiţiei.

Raţionamentul ipotetico-categoric este acel

raţionament ipotetic în care una din premise este o judecată

ipotetică iar cealaltă şi concluzia sunt judecăţi categorice. În

practica gândirii, de cele mai multe ori, raţionamentul ipotetic

nu este pur ci cuprinde judecăţi ipotetice şi judecăţi

categorice.

Raţionamentul ipotetico-categoric prezintă două forme

sau moduri

a) modul afirmativ – modus ponens de la ponere = a

pune, a afirma

b) modul negativ – modus tollens de la tollere = a

suprima, a nega.

Schema acestor două moduri este:

Modus ponens

Dacă A este B atunci C este D

A este B

deci: C este D

Modus tollens

108

Dacă A este B, atunci C este D

C nu este D

deci: A nu este B

În primul caz se conchide de la afirmarea

antecedentului la afirmarea consecventului iar în cel de al

doilea de la negarea consecventului la negarea antecedentului.

În situaţia, raţionamentului ipotetico-categoric avem o

altă structură decât în cazul unui silogism obişnuit: nu avem

premisa majoră şi premisa minoră fiindcă nu avem raport

între termeni ci un raport între propoziţii: în prima premisă

avem o judecată bazată pe relaţia dintre un antecedent şi un

consecvent, în premisa a doua se reia un component al

judecăţii ipotetice adică antecedentul în cazul unui modus

ponens şi consecventul în cazul unui modus tollens, iar în

concluzie se afirmă sau se neagă cealaltă componentă a

primei premise.

Fiind o formă deosebită de silogism, raţionamentului

ipotetico-categoric nu i se aplică legile silogismului. În modus

ponens, a doua premisă reia antecedentul afirmându-1; dacă

judecata ipotetică este adevărată, antecedentul fiind adevărat

consecventul este şi el adevărat conform relaţiei dacă –

atunci. În modus tollens, a doua premisă reia consecventul

negându-1; antecedentul nu poate fi adevărat când

consecventul este fals; dacă antecedentul este adevărat trebuie

să fie adevărat şi consecventul conform aceleiaşi relaţii dacă-

atunci.

Rezultă că raţionamentul ipotetico-categoric are două

legi:

a) din adevărul antecedentului urmează adevărul

consecventului.

b) din falsitatea consecventului decurge falsitatea

antecedentului.

De aici urmează că din falsitatea antecedentului nu

decurge imediat falsitatea consecventului, întrucât un

consecvent poate avea mai multe antecedente; din adevărul

consecventului nu rezultă adevărul antecedentului întrucât un

consecvent poate avea mai multe antecedente.

Raţionamentele ipotetico-categoric au un rol

important în demonstraţie, în cadrul procedeelor de a susţine

sau a combate o teză. Astfel, modus ponens constituie un

eficient mijloc de a susţine adevărul unei judecăţi, pentru că,

în regulă generală, adevărul unei afirmaţii trebuie bazat pe

adevărul judecăţii antecedentei, iar modus tollens oferă un

mijloc de a demonstra falsitatea urni afirmaţii arătând cum

din teză derivă consecinţe false.

109

11.3.6 Raţionamentele disjunctive

Raţionamentul în care fiecare din premise şi concluzia

sunt constituite din judecăţi disjunctive, se numeşte

raţionament disjunctiv. Formula raţionamentului disjunctiv

este:

A este B sau M

B este C sau D

deci: A este sau C sau D; sau M.

În practica gândirii se foloseşte mai des raţionamentul

mixt disjunctiv-categoric în care o premisă este o judecată

disjunctivă iar cealaltă premisă şi concluzia sunt judecăţi

categorice.

După caracterul afirmativ - sau negativ al concluziei

distingem două feluri, moduri ale raţionamentului disjunctiv-

categoric. Mai întâi avem modul în care afirmăm negând,

numit modus tollendo ponens.

A este sau B sau C

A nu este B

deci: A este C

Aici, cum se poate observa, premisa categorică neagă

o alternativă iar concluzia o afirmă pe cealaltă. Acest mod

este valid atât în situaţia că judecata disjunctivă este

exclusivă, cât şi inclusivă. De exemplu:

Acest corp este rece sau cald

Acest corp nu este rece

Deci acest corp este cald

În acest caz judecata disjunctivă este exclusivă:

alternativele nu pot fi amândouă adevărate dar una dintre ele

trebuie să fie cu necesitate adevărată. Sau

În vacanţă mă duc ori la mare ori la bunici

În vacanţă nu mă voi duce la mare

Deci în vacanţă mă voi duce la bunici

În acest caz prima premisă este o judecată disjunctiv

inclusivă: ambele alternative pot fi adevărate dar una din ele

trebuie să fie în mod necesar adevărată dacă, judecata

disjunctivă este adevărată; aşadar, dacă una din alternative

este falsă atunci cealaltă este adevărată.

Un alt tip de raţionamente disjunctiv categorice este

acela în care premisa categorică afirmă o alternativă, iar

concluzia o neagă pe cealaltă - este modul în care negăm

110

afirmând modus ponendo tolleus. De exemplu:

Acest corp este cald sau rece

Acest corp este cald

Acest corp nu este rece

Validitatea acestui raţionament decurge din relaţia dintre

alternative care în cazul acesta se exclud: nu pot fi adevărate

împreună astfel dacă una este adevărată (premisa categorică)

cealaltă în mod necesar (concluzia) este falsă.

În acest caz, judecata disjunctivă este exclusivă. În

cazul că judecata disjunctivă este inclusivă raţionamentul este

invalid: în cazul judecăţii disjunctiv incluse alternativele nu se

exclud, ele pot fi adevărate împreună, dar dacă una nu este

adevărată atunci nu urmează cu necesitate că cealaltă este

falsă. De exemplu:

În vacanţă mă duc ori la mare ori la bunici

În vacanţă mă voi duce la bunici

Deci, în vacanţă nu mă voi duce la mare.

În concluzie în cazul raţionamentelor disjunctiv

categoric când avem judecăţi disjunctiv exclusive sunt

posibile ambele moduri, când judecata disjunctivă este

inclusivă avem un singur mod posibil: tollendo-ponens.

11.3.7 Raţionamentul inductiv

În actul concret al gândirii pe lângă raţionamentele

deductive recurgem şi la raţionamente inductive. Dacă în

silogisme se pleacă de la premise care sunt adevăruri generale

în raţionamentele inductive se porneşte de la constatări cu

caracter particular pentru a se urca la adevăruri din ce în ce

mai generale. Cum se pot obţine judecăţi universale cu care

operează gândirea noastră; răspunsul este prin inducţie.

Raţionamentul prin care ne ridicăm de la cunoştinţe

despre fapte şi lucruri individuale la cunoştinţe despre ceea

ce este esenţial şi general în faptele şi obiectele individuale se

numeşte raţionament inductiv.

Aşa cum silogismul constituie forma tipică a

raţionamentului deductiv, inducţia este forma tipică a

raţionamentului inductiv.

Se pot distinge mai multe tipuri de inducţie: mersul

inductiv al gândirii de la individual la general conduce la nişte

concluzii care pot avea grade diferite de probabilitate după

cum este legătura dintre concluzie şi judecăţile singulare din

premise.

Să luăm câteva exemple:

111

Nu reuşeşti în ceea ce vrei să faci dacă este o zi de

vineri.

Toate lebedele sunt albe

Toate lichidele sunt elastice

Corpurile se atrag în raport direct cu masa lor şi invers

proporţional cu pătratul distanţei.

Este clar că aceste judecăţi universale sunt de diferite

tipuri: ele s-au efectuat pe temeiuri diferite şi în concluzie au

grade diferite de probabilitate. Cea mai mare certitudine

prezintă ultima judecată care constituie totodată şi o lege a

ştiinţei un enunţ având un caracter necesar şi general. În timp

ce celelalte prezintă diferite grade de certitudine, mai mică ori

mai mare.

Inducţia completă constituie acea formă a

raţionamentului inductiv prin care obţinem o concluzie

generală despre o clasă pe baza cunoaşterii tuturor cazurilor

sau obiectelor din această clasă. De exemplu:

Poeţii creează opere de artă

Pictorii creează opere de artă

Sculptorii creează opere de artă

Muzicienii creează opere de artă

Poeţii, pictorii, sculptorii, muzicienii sunt artişti

Deci artiştii creează opere de artă.

Baza acestei inducţii o constituie identitatea dintre

suma faptelor din premise şi clasa faptelor din concluzie. Este

vorba de o inducţie fiindcă gândirea se mişcă de la specie la

gen, de la cazul particular la clasă, şi este vorba de o inducţie

completă fiindcă genul la care se ajunge, în final, în concluzie

nu cuprinde mai multe specii sau cazuri decât cele care au

fost enumerate în premise.

Este evident că o asemenea inducţie completă poate

avea loc numai atunci când ea referindu-se la un număr mic

de cazuri, sau relativ mic, acestea pot fi trecute toate în

revistă.

În cazul unei inducţii complete trebuie respectate

următoarele reguli:

a) clasa fenomenelor despre care se afirmă sau se

neagă ceva, în concluzie trebuie să fie constituită într-adevăr

din toate fenomenele sau cazurile care sunt enumerate în

premise şi numai din ele.

b) trebuie să avem certitudinea că însuşirea luată ca

bază a generalizăm aparţine, cu adevărat, fiecărui obiect,

fenomen sau caz din această clasă.

Spre deosebire de inducţia completă bazată pe trecerea

112

în revistă a tuturor fenomenelor sau cazurilor care constituie o

clasă, în cazul inducţiei incomplete se cercetează numai o

parte din fenomenele sau cazurile din clasa respectivă.

Inducţia incompletă are două tipuri: forma neştiinţifică ce se

realizează prin simplă enumerare şi o formă ştiinţifică în care

se produce o generalizare pe baza unor legături cu caracter

necesar.

Inducţia neştiinţifică prin simplă enumerare are

următoarea formulă:

S1 are însuşirea P



S1, S2, S3, sunt o parte din clasa S

Toţi S au însuşirea P.

Inducţia incompletă prin simpla enumerare este o

formă de raţionament în care pe baza repetării aceleiaşi

însuşiri la un şir de obiecte omogene şi a ignorării cazurilor

care ar contrazice fenomenele repetate se ajunge la o

concluzie privind apartenenţa însuşirii respective pentru toate

fenomenele sau cazurile aceluiaşi gen. Pe această cale se

ajunge la enunţarea unui şir de formulări pozitive sau

negative până când acestea sunt dezminţite de alte fapte.

Probabilitatea concluziei oscilează în funcţie de numărul

cazurilor cercetate: este evident că în măsura în care aceste

cazuri cresc se ridică şi gradul de certitudine al concluziei.

Valoarea inducţiei incomplete prin simplă enumerare

este dată nu atât de rezultatele la care se ajunge, ci de

impulsul pe care ea îl dă gândirii pentru a căuta motivul

repetării însuşirii pe care o avem în vedere la aceste fenomene

sau corpuri, precum şi al relaţiilor dintre aceste fenomene sau

cazuri şi însuşirile lor precum şi a însuşirilor între ele. Acest

tip de raţionament constituie o etapă primă în cunoaşterea mai

profundă a realităţii având ca şi scop formularea de ipoteze

pentru gândire.

În inducţia neştiinţifică se ajunge la constatarea unei

constante relative; mai departe inducţia ştiinţifică încearcă să

dea o explicaţiei acestui fapt stabilindu-i necesitatea. Se

formulează, aşadar, o ipoteză în legătură cu privire la această

necesitate şi cu cât această ipoteză coboară mai adânc în

cunoaşterea lucrurilor şi fenomenelor realităţii, cu atât

numărul de cazuri la care se apelează pentru a întări gradul de

probabilitate al concluziei poate să fie mai mic. Inducţia

ştiinţifică este, în felul acesta, raţionamentul în care se

conchide despre toate obiectele unei clase pe baza stabilirii la

o parte din obiectele acelei clase a însuşirilor sau a relaţiilor

necesare ale clasei respective. Caracterul de necesitate de care

vorbim nu este rezultatul repetiţiei sau constantei

fenomenelor sau cazurilor, ci el rezultă din integrarea acestei

legături sau însuşiri constante într-un sistem mai vast de

113

legături sau însuşiri; de fapt, se procedează indirect la

confirmarea generalizării făcute prin lipsa contradicţiilor. În

cadrul inducţiei incomplete prin simplă enumerare avem

probabilitate cu valori mici, întemeiată pe constanţa şi

repetiţia fenomenelor sau însuşirilor; la o inducţie incompletă

ştiinţifică procedându-se prin analize, gândirea se înalţă la o

explicaţie întemeiată pe aflarea cauzelor, folosindu-se în acest

caz pe scară largă observaţia şi experimentul.

Corectitudinea inducţiei poate fi viciată de intervenţia

unor erori. Cele mai frecvente sunt:

a) generalizarea pripită care se întemeiază pe

generalizarea unui caz sau unei însuşiri izolate, nesemnificate,

cu un grad redus de generalitate. Asemenea generalizări

pripite inundă gândirea omenească ele fiind caracteristice nu

numai pentru conştiinţa comună ci şi pentru cea ştiinţifică ce

face adesea loc unor asemenea generalizări.

b) o greşeală frecventă în raţionamentul inductiv poate

fi formulată în expresia: post hoc ergo propter hoc - după

aceasta deci din cauza aceasta. O simplă succesiune în timp a

două fenomene care urmează unul altuia în mod întâmplător -

B urmează lui A - este transformată într-o legătură necesară

cu caracter cauzal în care B nu numai că urmează lui A dar

este produs din cauza lui A al cărui efect este. Nu orice

succesiune, chiar dacă se repetă, constituie o relaţie cauzală,

iarna urmează toamnei fără ca toamna să fie cauza iernii.

Aceasta stă la baza multora din erorile ce populează gândirea

omenească.



polisilogismul

soritul

entimema

epicherema

raţionamente ipotetice, disjunctive


1.Ce sunt polisilogismul, soritul, entimema, epicherema?

2.Care sunt diferenţele şi caracteristicile raţionamentelor ipotetice şi disjunctive?

3. Daţi exemple de polisilogisme din domeniul juridic.

114




Bucureşti, 1998

115


DEMONSTRAŢIA

12.1. Introducere



12.3.1. Structura demonstraţiei logice

12.3.2. Reguli şi erori ale demonstraţiei 12.4. Îndrumător pentru autoverificare

12.1. Introducere

Demonstraţia constituie o operaţie a gândirii

indispensabilă în practica de zi cu zi a gândirii noastre: în

redactarea unei lucrări, în ţinerea unei conferinţe, în

elaborarea unui discurs suntem obligaţi să apelăm permanent

la demonstrarea ideilor pe care le susţinem. Afirmaţiile care

nu se întemeiază pe nici un fundament, care nu pot fi deci, cu

alte cuvinte, demonstrate, nu conving pe nimeni şi ele duc la

eşecul gândirii noastre. Puterea de demonstraţie constituie o

calitate importantă a gândirii logice.

Într-un sens larg folosim termenul de demonstraţie

pentru a desemna un şir de raţionamente care au drept scop

acceptarea sau respingerea unei afirmaţii. Observăm că

orientarea gândirii poate să meargă într-un raţionament în

două direcţii diferite: Atunci când ea este îndreptată spre

dovedirea adevărului unei teze această operaţie se numeşte

demonstraţie; atunci când, dimpotrivă ea urmăreşte infirmarea

unei teze ea se numeşte combatere. Dată fiind această strânsă

înrudire a lor, combaterea nu constituie altceva decât o

variantă a demonstraţiei.



– cunoaşterea caracteristicilor şi structurii demonstraţiei;

– definirea conceptului de demonstraţie în domeniul

dreptului;


– studenţii vor putea să identifice reguli şi erori în

demonstraţie

– studenţii vor putea să cunoască fundamentarea adevărului

juridic

– studenţii vor putea să utilizeze particularităţile şi

116

caracteristicile argumentării şi susţinerea adevărului în

general şi în domeniul juridic în special;

– studenţii vor putea să combată sofismele


Pentru unitatea de învăţare DEMONSTRAŢIA , timpul alocat

este de 1 oră.


12.3.1. Structura demonstraţiei logice

Indiferent de conţinutul ei particular concret orice

demonstraţie are o structură logică precisă. Structura

demonstraţiei logice este următoarea: ea cuprinde următoarele

elemente componente:

1) teza de demonstrat;

2) fundamentul demonstraţiei constând din tezele

demonstrate anterior care servesc drept argument şi

3) procedeul de demonstraţie, adică modul în care se

leagă între ele adevărurile pentru a deriva din ele ca o

consecinţă necesară teza de demonstrat. Să ne ocupăm pe

rând de fiecare din aceste elemente:

1) Teza de demonstrat este, de fapt, afirmaţia ce

constituie obiectul demonstraţiei: adevărul acesteia nu este

evident prin sine însuşi şi de aceea există nevoia ca să fie

susţinut prin proiectarea asupra lui a unor adevăruri admise ca

neîndoielnice. Aceasta înseamnă că până la demonstrarea ei

teza prezintă un caracter îndoielnic sau problematic. Cerinţa

fundamentală cât priveşte teza de demonstrat constă în

caracterul ei de a fi adecvată realităţii, adică să fie adevărată;

este evident că o teză inadecvată, adică falsă, nu poate fi, în

mod logic, demonstrată ci numai combătută.

Apoi este necesar să existe şi posibilitatea teoretică de

a putea demonstra adevărul sau falsitatea tezei afirmate. Se

întâmplă de foarte multe ori în istoria generală a gândirii

omeneşti să existe teze al căror adevăr să nu poată fi

demonstrat de la început. Aşa simt marile idei astronomice ale

sfericităţii pământului şi a heliocentrismul; din momentul în

care ele au apărut în istoria ştiinţelor, în antichitate, odată cu

şcoala pitagoreică şi până în momentul triumfului lor definitiv

odată cu Copernic şi Galileo Galiei în Renaştere s-au adunat

permanent o serie de argumente care au demonstrat tot mai

convingător această teză.

2) Fundamentul demonstraţiei se numeşte teza pe care

se sprijină o demonstraţie, acel enunţ din care derivă în mod

necesar adevărul tezei de demonstrat. Aceasta pentru că

adevărul sau falsitatea tezei de demonstrat rezultă din

temeiurile invocate pentru afirmarea respectiv infirmarea

117

tezei. Adevărul sau falsitatea tezei se poate stabili recurgând

la anumite fapte, axiome sau adevăruri demonstrate anterior.

Cel mai convingător dintre argumentele ce se pot

invoca este totalitatea faptelor la care se referă teza. Rolul

faptelor exacte, indiscutabile în rezolvarea unor probleme

complexe, dificile ale gândirii este hotărâtor şi sarcina celui

angajat într-o demonstraţie este aceea de a găsi cât mai multe

fapte concludente pe care să le aşeze la temelia tezei pe care

vrea s-o impună. Sigur că recoltarea în sine a faptelor încă nu

înseamnă demonstrarea adevărului tezei susţinute. Faptele ele

însele trebuie să se supună unor condiţii: ele trebuie să fie

esenţiale, să nu fie izolate având o legătură cu o însuşire

esenţială a problemei sau tezei aflate în discuţie. Am văzut

deja că nu numărul faptelor, ci tăria lor constituie argumentul

hotărâtor în afirmarea sau în confirmarea unei teze. În

general, în demonstrarea unei teze faptele îndeplinesc un rol

mai special: ele demonstrează teza numai ca şi consecinţe ale

ei. Teza în discuţie poale fi socotită valabilă dacă faptele ce

decurg din ea se confirmă în realitate, în condiţii cât mai

variabile. Faptele nu au însă întotdeauna o valoare probatorie

hotărâtoare, ele nu pot confirma în mod indiscutabil teza

pentru că aşa cum am văzut deja adevărul consecinţei nu

rezultă în mod necesar din adevărul fundamentului. O

importanţă cu mult mai mare dobândesc faptele în procesul

invers al combaterii unei teze: în acest caz chiar şi existenţa

unui singur fapt care se arată contrar tezei de demonstrat este

de natură să răstoarne teza considerată ca fiind adevărată.

Întrucât din falsitatea consecinţei rezultă şi falsitatea

fundamentului, apelul la fapte este mai plin de succes când

este vorba de combaterea unei teze.

Ca argumente, în demonstrarea unei teze sunt folosite

des definiţiile, întrucât o definiţie dezvăluie esenţa unui lucru

sau fenomen, teza de demonstrat se poate integra cu mai mare

uşurinţă în sistemul explicaţiilor cunoscute anterior şi

acceptate deja ca adevărate. Uzul definiţiilor în cadrul

demonstraţiilor reconstituie un procedeu deosebit de familiar

mai ales pentru domeniul matematicii. Folosirea definiţiilor

nu este întotdeauna explicită: ea are uneori şi un caracter

subînţeles. Pentru a se evita locurile obscure în demonstraţie

şi pentru ca aceasta să câştige un plus de claritate este

recomandată definirea tuturor noţiunilor rămase nedefinite.

În anumite ştiinţe, mai ales în cele în care s-a

încetăţenit, ca procedeu dominant, deducţia, argumentarea

pleacă în cele mai multe cazuri de la un grup de axiome iniţial

date. Aceste axiome, al căror adevăr stă mai presus de orice

îndoială servesc în limitele acelei ştiinţe la demonstrarea

tuturor celorlalte teoreme care alcătuiesc corpul ei teoretic.

În sfârşit, de importanţă mai sunt în cazul unei

demonstraţii adevărurile demonstrate anterior care pot servi

118

ca fundamente în demonstrarea adevărului tezei aflate în

discuţie. În cazul unei ştiinţe oarecare, cu cât o anumită teză

componentă a sa stă mai departe de restul principiilor şi

tezelor iniţial acceptate ca adevărate ale acelei ştiinţe, cu atât

numărul de argumente necesare pentru a susţine această teză

şi de a stabili legătura între ea şi fundamentele teoretice ale

acelei ştiinţe va fi mai mare. În cazul unei, demonstraţii

trebuie ca nici una din verigile lanţului demonstrativ să nu

sufere de falsitate fiindcă în acest caz se prăbuşeşte întreaga

demonstraţie. Adevărul tezei de demonstrat presupune

adevărul tuturor verigilor anterioare.

3) Procedeul de demonstraţie care se mai numeşte şi

modus probandi. Modul de demonstraţie sau de combatere al

unei teze rezultă din legătura ce se stabileşte între fundament

şi consecinţele derivate, ea având ca rezultat necesar fie

acceptarea fie respingerea adevărului tezei de demonstrat şi a

falsităţii tezei de combătut.

Primul mod de demonstrare cel direct, este în acelaşi

timp şi cel mai scurt, în cadrul demersurilor sale realizându-se

o legătură nemijlocită între teză şi fundamentul ei. În practica

gândirii nu se poate recurge întotdeauna la acest procedeu de

demonstraţie; complexitatea situaţiilor impune elaborarea, de

cele mai multe ori, a unor vaste lanţuri demonstrative, care

pornind de la raţionamente nemijlocite ajung la legături

complexe între teza de demonstrat şi setul de axiome şi

definiţii la care se recurge pe parcursul demonstraţiei.

Demonstraţiile se deosebesc între ele din mai multe

puncte de vedere:

a) scopul urmărit de demonstraţie

b) procedeul la care se recurge în demonstraţie şi

c) rolul experienţei folosite în demonstraţie. Să luăm

pe rând fiecare din aceste aspecte ale demonstraţiei.

a) Scopul urmărit de demonstraţie rezultă chiar din

definiţia ei şi el este acela de a confirma sau infirma adevărul

unei teze. În cazul că se urmăreşte prin demonstrare

acreditarea adevărului tezei susţinute este vorba de o

demonstraţie în sensul îngust al cuvântului, de demonstraţia

propriu zisă; în al doilea caz este vorba de combatere sau

infirmare. În primul caz, eforturile gândirii merg către

punerea în evidenţă a acordului tezei de demonstrat cu

adevărurile anterior admise, demonstrate deja dar şi cu şirul

consecinţelor care derivă din teza de demonstrat. În cazul

când este vorba de o combatere, dimpotrivă, se subliniază mai

ales opoziţia dintre acestea. Incompatibilitatea ce apare în

acest caz obligă la respingerea tezei ca fiind falsă.

b) Procedeul demonstraţiei (combaterii). Există mai

multe feluri de demonstraţie: directă şi indirectă. În cadrul

demonstraţiei directe adevărul tezei rezultă din argumentele

prezentate precum concluzia unui raţionament.

119

Există următoarea schemă a unei demonstraţii directe.

Din a, b, rezultă e, m;

din 1, m, rezultă teza p.

întrucât însă tezele a, b,.. 1, m, sunt adevărate, iar legătura lor

reciprocă cu teza p este necesară logic s-a demonstrat ce

aceasta adevărul tezei p.

La rândul ei, demonstraţia indirectă este şi ea de două

feluri: disjunctivă şi apagogică. În cazul demonstraţiei

indirecte adevărul tezei de demonstrat rezultă din adevărul

altor teze, presupuse, care sunt infirmate. Teza care nu este

infirmată rămâne cea adevărată. O altă formă a demonstraţiei

indirecte este demonstraţia apagogică - deductio sau reductio

ad absurdum. Într-o demonstraţie de tip apagogic, adevărul

tezei de demonstrat rezultă din respingerea tezei contradictorii

pe baza terţiului exclus. Demonstraţia apagogică este

indirectă fiindcă adevărul tezei provine din răsturnarea tezei

contradictorii. O demonstraţie apagogică se petrece în doua

etape: se demonstrează mai întâi falsitatea tezei opuse lui p,

adică a lui non-p, prin reducerea, ei la absurd, ceea ce

înseamnă prin punerea în evidenţă a contradicţiei ce rezultă

între consecinţele ce derivă din non-p şi tezele admise ca

adevărate. Într-o a doua etapă, pe baza unui raţionament

disjunctiv se dovedeşte falsitatea lui non-p, de unde urmează

cu necesitate admiterea adevărului lui p. Întrucât demonstraţia

prin reducere la absurd este foarte des întâlnită în practica

gândirii, mai ales în cazurile unor dispute când se impune

respingerea tezei preopinentului dam schema amănunţită a

acestui tip de demonstraţie.

- se cere demonstrarea propoziţiei p, teza

- se admite ca adevărata opusă lui p, non-p, antiteza

- din non-p (antiteza) se deduce o concluzie q, care

contrazice un adevăr oarecare dat, r.

- conform cu principiul non contradicţiei se ajunge la

concluzie că q este fals.

- se ajunge la concluzia că q fiind fals şi premisa din

care este el scos este falsă conform cu principiul deducţiei că

falsul nu poate fi dedus decât din fals.

- conform cu principiul terţiului exclus se deduce că

non-p este adevărat.

c) Rolul experienţei, atât în cazul demonstraţiei cât şi

120

al combaterii, este foarte important, dar el diferă în funcţie de

natura ştiinţei respective: el este mai mare în cazul ştiinţelor

experimentale, mai legate de practică, şi mai mic în cazul

ştiinţelor teoretice mai îndepărtate de ea. Un exemplu

elocvent pentru acest din urmă caz îl constituie ştiinţa prin

excelenţă teoretică, matematica, care face uz pe scară largă de

demonstraţii. Claritatea şi distincţia principiilor matematicii,

caracterul necesar al adevărurilor sale au impus matematica

drept o ştiinţă model şi pentru celelalte domenii ale

cunoaşterii, prin certitudinea indubitabilă a adevărurilor sale.

Aşa s-a născut tendinţa aplicării matematicii în toate celelalte

ramuri ale cunoaşterii şi chiar şi cunoaşterea filozofică, prin

câţiva din reprezentanţii ei cei mai de seamă din epoca

modernă, a făcut din modelul matematic idealul ei cel mai

scump. Situaţia aceasta a dus la interpretări de felul acesteia:

noţiunile şi principiile matematice nu au nici o legătură cu

experienţa; ele nu derivă din ea ci sunt date înaintea şi înafara

experienţei, mai mult decât atât o fac chiar cu putinţă. Această

interpretare a luat cea mai cunoscută formă în teoria kantiană

a apriorismului.

12.3.2 Reguli şi erori ale demonstraţiei

O demonstraţie corectă trebuie clădită pe respectul

legilor gândirii logice şi de aceea ea respectă anumite reguli

care urmează din aceste legi. După natura lor aceste reguli pot

fi grupate în mai multe tipuri: reguli care privesc:

a) teza de demonstrat;

b) fundamentul demonstraţiei şi

c) modul demonstraţiei. Nerespectarea regulilor

gândirii în cadrul unui raţionament nu îmbracă întotdeauna un

aspect conştient, intenţionat; când abaterile de la aceste reguli

se produc în mod neintenţionat ele duc la formarea unor

paralogisme; când ele sunt provocate conştient avem a face cu

sofisme.

a) Cât priveşte teza de demonstrat principala regulă ce

se impune în legătură cu aceasta într-o demonstraţie este

cunoaşterea clară şi precisă a tezei ce urmează să fie

demonstrată sau combătută; teza pe care vrem s-o dovedim ca

adevărată sau s-o respingem ca falsă trebuie formulată sub

forma unei judecăţi clare şi precis determinate. Atunci când

formularea tezei de demonstrat suferă prin lipsa de claritate şi

precizie, de fapt, nu se ştie ce se urmăreşte, demonstraţia tezei

fiind uşor de confundat cu o teză asemănătoare sau înrudită,

în această din urmă situaţie în timpul demonstraţiei se poate

naşte o anumită stare de confuzie, care în cele din urmă poate

duce la substituirea subtilă a tezei de demonstrat cu alta.

Regula a doua a unei demonstraţii corecte prevede să

nu se procedeze pe parcursul demonstraţiei la substituirea

121

tezei: teza trebuie să rămână identică, adică aceeaşi pe

întreaga durată a demonstraţiei. De fapt, această regulă derivă

din exigenţele legii logice a identităţii, iar abaterea de la

această regulă se cheamă ignoratio elenchi, ignorarea tezei de

demonstrat. Ca în cazul erorilor proprii raţionamentului şi aici

eroarea poate fi neintenţionată şi intenţionată; când este

intenţionată ea urmăreşte deturnarea atenţiei, la aspectele

secundare, neesenţiale ale problemelor.

Un mod tipic de eludare a tezei de demonstrat, de fapt,

o substituire a tezei, este ceea ce se numeşte referirea la

calităţile personale ale unui om. Ea se întâlneşte frecvent în

practica juridică; de foarte multe ori în cazul acesteia în loc ca

pledoaria să se îndrepte către dovedirea lipsei de fundament a

acuzaţiei aduse se procedează la demonstrarea calităţilor

morale superioare ale acuzatului: corectitudinea şi cinstea sa

în general, comportamentul în familie, buna reputaţie socială,

prestigiul profesional, etc. În felul acesta, se creează condiţiile

pentru a se demonstra că există o incompatibilitate profundă

între acuzaţie şi aceste calităţi recunoscute ale acuzatului,

menite, în cele din unu a, să-1 absolve de acuzaţie; în

realitate, o asemenea deviaţie de la linia generală a

demonstraţiei constituie o ignoratio elenchi.

O altă formă de substituire a tezei este cea care se

cheamă „cine dovedeşte prea puţin nu dovedeşte nimic”.

Pentru a înţelege natura şi conţinutul acestei erori, să dăm un

exemplu concret: fiind vorba de o anumită substanţă se afirmă

că ea este metal întrucât este bună conducătoare de

electricitate cum sunt toate metalele. Dar, dovedindu-se

aceasta, nu s-a dovedit nimic fiindcă acest argument este

insuficient: nu numai metalele sunt bune conducătoare de

electricitate ci şi grafitul. Eroarea opusă este cea care se poate

chema „cine dovedeşte prea mult nu dovedeşte nimic”. Un

asemenea aspect au, de exemplu, discuţiile contradictorii în

jurul controversatei personalităţi istorice a mareşalului Ion

Antonescu. Cei care vor să-1 acuze cu orice preţ îi reproşează

faptul de a fi fost un dictator fascist, care în alianţă cu

Germania hitleristă a dus un război de jaf şi de cotropire

împotriva Uniunii Sovietice. Acuzaţia se întemeiază pe faptul

că se ia drept dovedit că toate dictaturile fasciste la fel ca şi

războiul contra Uniunii Sovietice au fost fenomene istorice

negative, în loc să se arate ce anume este pozitiv şi ce anume

negativ în cazul concret al mareşalului Ion Antonescu. De

data aceasta, dovedindu-se prea mult nu s-a dovedit, iarăşi,

nimic, procedându-se la o ignoratio elenchi.

b) Cât priveşte fundamentul demonstraţiei, prima

regulă care se impune este aceea că pentru a susţine adevărul

sau pentru a respinge falsitatea unei teze trebuie ca temeiul

demonstraţiei să fie adevărat. Din adevărul fundamentului

reiese şi adevărul tezei, potrivit cu legea raţionamentului că

122

concluzii adevărate pot fi derivate numai din premise

adevărate. Fundamentele constituie potrivit cu principiile

gândirii logice raţiunea suficientă a admiterii sau respingerii

tezei. Eroarea cea mai gravă ce se naşte prin abaterea de la

această regulă se numeşte eroarea fundamentală - error

fundamentalis. Esenţa acestei greşeli constă în faptul că se

sprijină pe un argument fals. O asemenea eroare este cea că

soarele se mişcă în jurul pământului, dominantă în gândirea

astronomică până la Copernic, bazată pe faptul că noi nu

vedem mişcarea pământului dar o vedem în schimb pe cea a

soarelui. Un alt exemplu, este teoria flogisticului pentru a

explica procesul arderii ca şi consumul unei materii speciale

care arde, ea fiind prezentă în orice corp aprins.

În unele demonstraţii fundamentul de la care se pleacă

are numai aparenţa de fundament: în acest caz se ia drept ceva

demonstrat o afirmaţie care trebuie, de fapt, întemeiată. Deci,

orice temei invocat trebuie să aibă un fundament demonstrat.

Când temeinicia probatorie a unui argument nu este suficient

de bine verificată se produce greşeala „bazei nedemonstrate”,

anticiparea principiului care se mai numeşte petitio principii.

De exemplu, teoria lui Malthus are ca bază, ia drept temei, ca

şi adevăr demonstrat, ceea ce de fapt nu este demonstrat:

informaţia că populaţia unei ţări se dublează la fiecare 25 de

ani, iar productivitatea pământului creşte numai în proporţie

aritmetică. O afirmaţie nedemonstrată nu poate oferi un temei

unei demonstraţii: teza ce se sprijină pe un astfel de temei se

clatină, în consecinţă, ea însăşi.

O altă eroare este aceea când demonstraţia formează

un cerc – circulus in demonstrando, circulus in probando.

Dovada unei afirmaţii nu poate să se afle în ea însăşi, ceea ce

înseamnă că baza demonstraţiei trebuie dovedită independent

de teză. Mişcarea în cerc se produce atunci când adevărul

argumentelor aduse ca ternei îşi găseşte el însuşi temeiul în

adevărul tezei pe care aceste argumente au pretenţia de a

întemeia; în acest caz, adevărul fundamentului devine

condiţionat de adevărul consecinţei pe care trebuie s-o

demonstreze - altfel zis se dovedeşte propoziţia A prin

propoziţia B, care nu poate fi dovedită decât prin propoziţia

A.

Cele două erori cercul vicios şi petitio principii sunt

apropiate, mulţi logicieni nici un foc distincţie între ele: în

petitio principii baza nedemonstrată este înfăţişată ca adevăr

demonstrat, iar în cazul cercului vicios valabilitatea

fundamentului presupune valabilitatea tezei de demonstrat şi

invers, adevărul tezei de demonstrat presupune valabilitatea

fundamentului; în felul acesta, afirmaţia vizată de procesul

demonstraţiei constituie şi fundament şi teză în acelaşi timp a

aceleiaşi demonstraţii; ceea ce nu este admis de legea logică a

identităţii.

123

c) Cât priveşte modul demonstraţiei trebuie avut în

vedere că anunţurile aduse în sprijinul tezei să fie suficiente

pentru întemeierea acesteia, ceea ce înseamnă să fie adecvate

demonstraţiei din punct de vedere formal şi material. În caz

contrar, teza nu rezultă din argumente - non sequitur.

Primul tip de greşeli este provocat de caracterul parţial

şi insuficient adevărului bazei, în care caz teza de demonstrat

nu rezultă din adevărul fundamentului: cine demonstrează

prea puţin, nu demonstrează nimic. Cazul opus este când

argumentele cuprind prea mult; atunci demonstraţia devine

prea vagă, fiindcă din argumentele aduse nu derivă numai

teza de demonstrat ci şi alte teze - qui minimum probat, nihil

probat. În domeniul juridic această eroare produce când în

cazul unui proces acuzatorul se referă la cauze generale, cum

fi vina întregii familii a acuzatului, a întregii societăţi, etc. - în

loc să dovedească vinovăţia persoanei în cauză; în acest caz

nu s-a demonstrat nimic, sensul că nu se demonstrează ceea

ce era de demonstrat.

O altă eroare frecventă este cea a falsei consecinţe ce

se produce în silogismele ipotetice, cu premise exclusive; din

respingerea fundamentului se tinde, în acest caz, la

respingerea consecinţei sau la admiterea fundamentului din

admiterea consecinţei. În raţionamentele inductive apare

frecvent eroarea post hoc ergo propter hoc în care din legătura

de succesiune temporară întâmplătoare a două fenomene se

trage concluzia caracterului necesar al acestei legături.

O altă eroare este sofismul accidentului, când un

aspect accidental este luat ca fiind necesar şi general. În acest

caz într-una din premise se adaugă sau se subînţelege un

amănunt, un accident care nu se află în cealaltă premisă; sau

amănuntul ce lipseşte într-o premisă se află în cealaltă. În

această situaţie se creează, în realitate, patru termeni, eroarea

numindu-se a împărţirii termenilor - quaternio terminorum.

Mai cu seamă sofiştii tind să folosească termenii ambigui,

trecând cu uşurinţă de la un sens la altul, pentru a face din

adevăr minciună şi din minciună adevăr.



demonstraţie

teză de demonstrat

procedeu de demonstraţie

124


1.Prezentaţi structura demonstraţiei logice .

2. Care sunt posibile erori într-o demonstraţie logică?

3. Exemplificaţi cu sofisme din domeniul juridic.



2. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editua Polirom, Iaşi, 2003



125


CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

13.1. Introducere



13.3.1. Cunoaşterea ştiinţifică

13.3.2. Clasificarea ştiinţelor 13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere

Ceea ce constituie specificul existenţei umane este

faptul că de-a lungul mileniilor şi secolelor omul a dobândit o

enormă cantitate de cunoştinţe prin care a reuşit să-şi impună

dominaţia sa asupra realităţii înconjurătoare. S-a realizat, în

felul acesta, istoric, pas cu pas, dezideratul unei cunoaşteri

puse pragmatic în slujba omului devenit, astfel, în

conformitate cu idealul care 1-a încălzit pe Bacon la

începuturile epocii moderne, un dominus naturae.

Primul strat al cunoaşterii omeneşti îl constituie

cunoaşterea comună: ea constă din uriaşa cantitate de

cunoştinţe privind realitatea înconjurătoare pe care omul le-a

dobândit în activitatea lui practică de zi cu zi, în urma

contactului direct cu lumea lucrurilor şi a fenomenelor. Din

cunoaşterea comună s-a desfăcut în decursul timpului tezaurul

cunoaşterii ştiinţifice, o formă superioară de reflectare a

realităţii, care a devenit încet-încet autonomă în raport cu

punctul ei de plecare şi care a ajuns, astăzi, sub forma ştiinţei

consacrate, una din activităţile cele mai tipice pentru

societatea omenească. Fără îndoială că şi cunoaşterea comună

şi cea ştiinţifică reflectă una şi aceeaşi realitate; dar ele se

deosebesc în modul cel mai profund prin model în care o

reflectă, prin organizarea lor lăuntrică, prin rigorile de ordin

practic şi teoretic la care se supun, prin eficienta acţiunii lor

asupra mediului înconjurător.



– definirea conceptului de cercetare ştiinţifică

– cunoaşterea clasificării ştiinţelor;

– recunoaşterea importanţei cercetării ştiinţifice în

dezvoltarea societăţii umane;

126


– studenţii vor putea să diferenţieze între cunoaşterea

comună şi cunoaşterea ştiinţifică

– studenţii vor putea înţelege rolul cunoaşterii ştiinţifice în

istoria omenirii, mai ales în societatea contemporană la

nivel naţional şi în condiţiile globalizării

– studenţii vor putea înţelege rolul logicii şi a respectării

legilor sale în cunoaştere, inclusiv în domeniul dreptului


Pentru unitatea de învăţare CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ ,

timpul alocat este de 1 oră.


13.3.1. Cunoaşterea ştiinţifică

Considerate în ansamblul lot atât cunoaşterea comuni

cât şi cea ştiinţifică posedă o valoare obiectivă, ceea ce le

asigură universalitatea lor în plan teoretic dar şi eficienţa în

planul acţiunii practice. Dar, pe când cunoaşterea comună se

foloseşte de limbajul natural cu toate ambiguităţile şi

impreciziile pe care acesta le comportă, cunoaşterea ştiinţifică

îşi elaborează un limbaj propriu, specific de la un domeniu la

altul al ei, alcătuit din entităţi abstracte, cu intenţia de a

elabora în mod conştient un sistem de înţelegere raţională a

realităţii, alcătuit, din concepte, legi, teorii şi ipoteze cu

scopul de a explica realitatea lucrurilor şi fenomenelor.

Cunoaşterea ştiinţifică se constituie prin elaborarea unor

reguli metodologice, pe care se angajează să le respecte în

demersurile sale şi le supune unor teste de control, practice

cât şi teoretice, care să ofere garanţia obiectivităţii

cunoştinţelor care o compun. Uneori, după modelul

matematicii, ştiinţa utilizează, în vederea atingerii unor

performanţe maxime în ordinea clarităţii şi preciziei, un

limbaj de factură simbolică. Dispunând, în felul acesta, de

acest fond de disponibilităţi o trăsătură din cele mai specifice

ale cunoaşterii ştiinţifice este capacitatea sa de a se

autoperfecţiona, de a se îmbogăţii pe sine la infinit, creşterea

eficientei practice a ştiinţei aflându-se în relaţie direct

proporţională cu creşterea cantităţii de informaţie pe care ea a

adunat-o cu privire la lumea înconjurătoare.

Rezultatele ordonate sistematic ale cunoaşterii

ştiinţifice a realităţii alcătuiesc un ansamblu coerent care

poartă denumirea de ştiinţă. De-a lungul istoriei omenirii,

ştiinţa a primit cele mai diferite sensuri, încât din multitudinea

acestora este destul de dificil de scos astăzi o definiţie

127

riguroasă a ceea ce putem numi ştiinţă. Astăzi ştiinţa are în

spatele ei o istorie îndelungată. La începuturile acestei istorii

cercetarea ştiinţifică nu era organizată sistematic,

instituţional; ea era efectuată mai ales de persoane izolate,

care activau în condiţii, de obicei, foarte grele, mânaţi din

urmă mai cu seamă de pasiunea lor personală de a şti. În

lumea contemporană, ştiinţa a devenit o instituţie de vaste

proporţii, cu ramificaţii întinse până în cele mai îndepărtate

colţuri ale vieţii sociale.

13.3.2 Clasificarea ştiinţelor

Începând din antichitatea greco-romană odată cu

diversificarea ramurilor cunoaşterii ştiinţifice s-au încercat şi

diferite clasificări ale ştiinţelor. La început toate ştiinţele erau

cuprinse, în mod indistinct, în corpul filozofiei, care conta ca

o depozitară universală a tuturor cunoştinţelor. Apoi pe

măsură ce cunoaşterea omenească evoluează începe şi

procesul desprinderii ştiinţelor de pe trunchiul comun al

filozofiei şi constituirea lor în discipline independente. Istoric

momentul acesta coincide cu acel apogeu al dezvoltării

cunoaşterii ştiinţifice pe care îl realizează epoca elenistică;

conştiinţa teoretică a acestui proces de desprindere a ştiinţelor

de filozofie şi de autonomizare a lor o avem puţin mai înainte

deja la Aristotel, marele filozof grec, contemporan cu faza de

început a acestui lung proces de avânt al cunoaşterii ştiinţifice

şi de individualizare şi autonomizare a sa în diferite ştiinţe

speciale. De aceea, la Aristotel vom găsi şi prima clasificare a

ştiinţelor, mai importantă, din istoria gândirii omeneşti.

Întrucât, am avut ocazia să vorbim de această clasificare a

ştiinţelor, desigur într-o altă ordine de idei, la începutul

cursului nostru, nu ne mai oprim acum asupra sa.

Procesul diversificării ştiinţelor continuă şi se

amplifică în epoca modernă. Întorcând interesul omului,

înapoi către natura depreciată şi ignorată, în general, în evul

mediu, altfel zis, redescoperind natura, Renaşterea a dus la

constituirea ştiinţelor moderne ale naturii. Întemeiate pe baze

matematice, acestea vor atinge, datorită adaptării

instrumentului matematic de investigare, performanţe rapide

şi indiscutabile. Pe lângă o extraordinară diversificare a

ştiinţelor se petrece independentizarea lor tot mai accentuată,

care va merge nu numai până la o ruptură totală a lor de

filozofie, dar asistăm la un moment dat, pe la începutul

secolului al XLX-lea, la o adevărată „revoltă” a ştiinţelor

contra filozofiei. Situaţia acesteia din urmă a fost comparată

cu tragedia regelui Lear a lui Shakespeare: după ce filozofia

şi-a împărţit domeniul, cunoaşterea de ansamblu a realităţii,

diferitelor ştiinţe, care s-au născut rupând bucată după bucată

128

din acest domeniu, până pe punctul că filozofia a pierdut

aproape totul, aceste ştiinţe atentează acum la însăşi existenţa

filozofiei. Deposedată de orice problematică proprie, filozofia

pare a nu-şi mai justifica existenta decât intrând în slujba

ştiinţelor - ancilla scientiarum. Acest moment din istoria

mentalităţii europene modeme este reprezentat de pozitivism,

al cărui întemeietor, filozoful francez Auguste Comte (1798-

1857), dă şi o interesantă clasificare a ştiinţelor, în această

clasificare, ramurile ştiinţelor se dispun după criteriul

generalităţii descrescânde şi a complexităţii crescânde astfel:

matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia, sociologia.

Cea mai puţin generală şi cea mai complexă dintre ştiinţe este

sociologia. Ea este şi ultima în ordinea istorică a apariţiei

ştiinţelor fundamentale. Deşi, acestei clasificări a lui A.

Comte i s-au adus numeroase reproşuri ea are totuşi meritul

de a fi pus în evidenţă existenţa unor raporturi de legătură

reciprocă şi dependenţa între ştiinţe, care, în general, sunt cele

corecte. Tot de pe platforma pozitivismul avem o clasificare

al ştiinţelor la Herbert Spencer. El împarte ştiinţele în trei

mari grupe:

a) ştiinţe abstracte - logica şi matematica;

b) ştiinţe abstract - concrete - mecanica, fizica, chimia;

c) concrete - astronomia, geologia, biologia,

psihologia, sociologia. Ştiinţele abstracte studiază formele în

care apar fenomenele; cele concrete studiază fenomenele în

ele însele, iar cele numite abstract-concrete, unele cercetează

fenomenele în elementele lor iar altele, cele propriu zis

concrete, le studiază în ansamblul lor. Meritul clasificării

realizate de H. Spencer este acela de a fi surprins corect

natura şi rolul ştiinţelor logico-matematice.

O interesantă clasificare a ştiinţelor găsim în concepţia

de filozofie a istoriei elaborată de filozofai şi istoricul roman

A.D. Xenopol. El clasează fenomenele realităţii în două

categorii:

1) de repetiţie şi

2) de serie. Primele se referă la fenomene care se repetă, fără

a se schimba în timp, de aceea ştiinţele fenomenelor de

repetiţie duc la generalizări, care se exprimă sub forma legilor

generale ale ştiinţelor. Celelalte se referă la fenomene care se

succed în timp fără a se repeta: de exemplu: fenomenele

istorice. Ele nu pot constitui temeiul unor generalizări sub

formă de legi dând naştere doar la succesiuni de fenomene,

care se înlănţuie cauzal, adică la serii. Ştiinţele de repetiţie

sunt teoretice, cele de succesiune istorice. Dintre ştiinţele

istorice (geologia, evoluţia plantelor şi animalelor, istoria a

diferite ştiinţe), se remarcă, în primul rând, istoria generală:

ea nu desemnează pur şi simplu o ştiinţa lângă celelalte, ci un

mod de a concepe lumea, modul succesiv faţă de modul de

repetiţie.

129



cunoaştere ştiinţifică

clasificarea ştiinţelor


1. Care sunt diferenţele dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică ?

2. În ce constă obiectivitatea şi neutralismul axiologic?

3. Cum se clasifică ştiinţele după obiectul lor de cercetare?



130


CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ. METODE ŞI TEHNICI

14.1. Introducere



14.3.1. Observaţia ştiinţifică

14.3.2. Experimentul

14.3.3. Metode de identificare a legăturii cauzale 14.3.4. Ipoteza şi analogia


14.1. Introducere

Spre deosebire de cunoaşterea comună cea ştiinţifică se

bazează pe respectarea unor reguli metodologice. Prin metodă

se înţelege modul de cercetare şi cunoaştere a unui anumit

domeniu al realităţii pentru a obţine despre el cât mai multe

cunoştinţe. Observaţia, experimentul, clasificarea, analiza şi

sinteza, testele, modelarea sunt asemenea metode. Fiecare

ştiinţă dispune de metodologia ci înţelegând prin aceasta

suma metodelor pe care ea le utilizează pentru cunoaşterea

obiectului ei.



– cunoaşterea metodelor şi tehnicilor de cercetare în ştiinţele

socio-umane;

– cunoaşterea metodelor de cercetare şi evaluare în

domeniul juridic;


– studenţii vor cunoaşte metode şi tehnici de cercetare în

ştiinţele socio-umane;

– studenţii vor putea evalua documente, legi, norme juridice

din perspective ale cercetării ştiinţifice


Pentru unitatea de învăţare CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ.

METODE ŞI TEHNICI, timpul alocat este de 1 oră.


14.3.1. Observaţia ştiinţifică

131

Cunoaşterea omenească debutează prin datele

perceptive pe care le adunăm prin observaţie. Spre deosebire

de observaţia pur şi simplu, cea comună având mai degrabă

un caracter pasiv, observaţia ştiinţifică se caracterizează

printr-o trăsătură mai activă, ea este dirijată şi mult mai

complexă. Prin participarea activă a gândirii, observaţia

ştiinţifică adânceşte actul percepţiei şi mai mult, chiar

sporeşte puterea de percepţie a simţurilor, recurgând la

ajutorul a diferite instrumente de cercetare. Astfel, observaţia

ştiinţifică se poate defini ca utilizarea atentă şi reflexivă a

simţurilor, în scopul cunoaşterii realităţii în condiţia sa

naturală. Lucrurile şi fenomenele supuse observaţiei sunt

provocate în condiţiile lor normale de existentă prin

experiment.

O observaţie desfăşurată ştiinţific presupune

respectarea câtorva condiţii. În primul rând, cea mai simplă

este aceea cu privire la integritatea şi acuitatea organelor de

simţ ale celui care desfăşoară observaţia în al doilea rând, în

ceea ce priveşte prelungirea observaţiei prin mijloace tehnice

trebuie menţionat că observaţia presupune şi diferite

instrumente dintre care unele sporesc puterea de a pătrunde în

realitate a simţurilor, iar altele care măresc precizia în

măsurarea datelor externe. La acestea se mai adaugă un întreg

arsenal de instrumente de înregistrat fenomenele sub aspectul

lor optic sau acustic.

Complexitatea inepuizabilă a realităţii înconjurătoare

ca obiect general al cercetării şi al cunoaşterii ştiinţifice face

ca de foarte multe ori observaţia să nu fie suficientă, ea este

depăşită de sarcinile ştiinţifice care se ivesc în procesul

cunoaşterii realităţii. Uneori, anumite fenomene şi lucruri sunt

inaccesibile observaţiei, alteori condiţiile în care se produc

lucrurile şi fenomenele nu sunt favorabile unei observaţii

obiective a lor.

14.3.2. Experimentul

Toate aceste dificultăţi pe care le-am semnalat în cazul

observaţiei sunt depăşite prin experiment. Experimentul se

defineşte ca o producere sau modificare intenţionată a

fenomenului, cu scopul de a putea fi studiat în condiţii cât mai

favorabile. Omul de ştiinţă, poate să nu aştepte pasiv

producerea fenomenului ci să-1 producă el însuşi, să-1

provoace cu scopul de a-l observa mai bine. Desigur, aceasta

presupune nişte cerinţe, în primul rând aceea ca omul să

stăpânească deplin toate condiţiile care duc la apariţia,

menţinerea sau dezvoltarea fenomenului. Intervenţia prin

experiment în cursul fenomenelor naturale prezintă

următoarele avantaje pentru om:

132

1) apariţia fenomenului se produce sub controlul

savantului, care îl poate alege şi produce când şi de câte ori

vrea;

2) fenomenul este produs în condiţiile cele mai

favorabile pentru studierea lui;

3) fenomenul poate fi simplificat, fiind scos din

celelalte relaţii care presupun alte planuri de explicaţie;

4) este posibilă studierea unor fenomene care nu se

întâlnesc altfel în condiţii naturale sau sunt inaccesibile, în

mod normal, observaţiei;

5) intervenţia omului face ca condiţiile de producere

ale fenomenelor să fie mai bine cunoscute.

14.3. 3. Metode de identificare a legăturii cauzale

Lucrurile şi fenomenele realităţii stau într-o strânsă

legătură unele cu altele. Dintre aceste legături se evidenţiază

în mod deosebit legătura cauzală. Prin legătura cauzală se

înţelege aceea legătură în care un fenomen numit cauză

produce un alt fenomen numit efect. Legătura dintre cauza şi

efectul ei are un caracter necesar, în sensul că efectul se

produce întotdeauna dacă nu intervine acţiunea unei alte

cauze care să anuleze prima cauză. Acest caracter al

cauzalităţii a fost susţinut de aproape întreaga filozofie

modernă; o expresie a acestei concepţii o găsim la Spinoza -

ex. causa data necessario sequitur effectus. Cât priveşte

importanţa cauzalităţii este suficient să menţionăm că unul

din părinţii gândirii moderne, Bacon, o socotea drept

fundamentală pentru cunoaşterea realităţii: vero scire este per

causas scire a şti cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze.

Desigur că în ţesătura de cauze şi efecte care formează

conţinutul realităţii nu există un fenomen care să nu aibă o

cauză. Aflarea cauzei care produce un fenomen este deosebit

de importanţă pentru cunoaşterea acelui fenomen. Numai că

aflarea acestei cauze, desprinderea ei din contextul de

antecedente ale fenomenului dat este, în cele mai multe

cazuri, destul de dificil de realizat. Uneori, acelaşi efect poate

fi produs de cauze diferite; alteori, cauzele se combină între

ele pentru ca efectul să se nască drept o rezultantă a

combinării acestor cauze. În unele situaţii, complexitatea şi

intensitatea cauzei schimbă chiar şi calitatea efectului. Din

toate aceste motive este: necesar să se stabilească o metodă

precisă pentru aflarea cauzei unui lucru sau fenomen. Câteva

asemenea metode sunt :

a) metoda concordanţei (adveniente causa, advenit

effectus). Dacă în producerea unui fenomen aflat în studiu

întâlnim o împrejurare comună, prezentă în toate cazurile,

atunci această circumstanţă unică poate fi considerată cauza

133

fenomenului dat. Această metodă îşi are limitele sale

obiective: ea se asociază mai degrabă observaţiei decât

experimentului. Ea presupune la modul ideal să observăm

toate antecedentele în care fenomenul studiat se produce, dar

şi elementul comun în toate cazurile, ceea ce este destul de

greu de realizat. De câte ori se produce o încălcare a cauzelor,

ceea ce este de altfel destul de frecvent, concluzia nu este

certă ci numai probabilă, existând bănuiala asupra

fenomenului ce provoacă efectul.

b) metoda diferenţei (sablată causa, tollitur effectus).

Pe baza acestei metode se pretinde compararea a două cazuri:

unul în care fenomenul se produce şi altul în care el nu se

produce. Dacă cazul în care fenomenul se produce şi cazul în

care fenomenul nu se produce au comune toate elementele în

afară de unul singur, care este prezent într-un caz şi absent în

alt caz, atunci acest din urmă element este cauza sau un

component necesar al cauzei fenomenului dat. Şi acesta

metoda îşi are limitele sale: ea se foloseşte mai greu în

observaţii şi mai uşor în cazul experimentelor.

c) metoda combinată a concordanţei şi a diferenţei,

numită şi metoda indirectă a diferenţei. Această metodă

este folosită în cazurile când fenomenul eu poate fi precizat

cu o singură metodă, când natura fenomenului nu permite

folosirea experimentului sau chiar dacă acesta este posibil nu

se pot obţine cazurile diferite care sunt absolut necesare

pentru a ajunge la o concluzie certă. Metoda combinată

uzează pe scară largă de observaţii. Dacă două sau

mai multe cazuri când fenomenul cercetat apare se aseamănă

prin prezenţa unuia şi aceluiaşi element, iar alte două sau mai

multe cazuri când fenomenul cercetat nu apare se aseamănă

prin absenţa unuia şi aceluiaşi element, se poate trage

concluzia că împrejurarea în care ambele serii de cazuri se

deosebesc constituie cauza sau o parte din cauza fenomenului

cercetat. Se poate constata că metoda combinată duce la trei

concluzii: prima se scoate din cazurile în care fenomenul este

prezent, a doua când fenomenul este absent, iar a treia din

compararea celor două serii de cazuri. Nu este deci vorba de o

simplă juxtapunere a două metode, ci de combinarea lor, când

pe baza constatării diferenţelor se ajunge la întărirea gradului

de certitudine a primelor două concluzii.

d) metoda variaţiilor concomitente (variante causa,

variatur effectus). Între două fenomene aflate într-o relaţie

cauzală, variaţiile unui fenomen provoacă o variaţie

corespunzătoare şi a celuilalt fenomen. Pornind de aici, acesta

metodă se poate defini astfel: dacă variaţiile unui anumit

fenomen provoacă anumite variaţii ale altui fenomen care îi

urmează, atunci primul fenomen este cauza, o parte din cauza

sau condiţia necesară a celuilalt fenomen. Metoda variaţiilor

se deosebeşte de cea a diferenţei prin faptul că permite

134

stabilirea nu numai a cauzei ca atare, ci şi modul de acţiune al

cauzei asupra efectului ei.

e) metoda rămăşiţelor are la bază următoarea idee:

dacă în cazul unui fenomen complex o parte a sa este efectul

unei părţi dintr-o circumstanţă care îi premerge, atunci

cealaltă parte a primului fenomen este efectul restului din

circumstanţa amintită. Deci, dacă dintr-un fenomen scădem

acea parte care este cunoscută ca efectul unei anumite părţi

din împrejurările în care apare, ceea ce rămâne din acel

fenomen trebuie să constituie efectul împrejurărilor rămase.

Această metodă se aplică atât în cazul observaţiei, cât şi al

experimentului. Ea este folosită numai în cercetarea relaţiilor

dintre fenomene complexe sau în cercetarea fenomenelor care

sunt produse de un complex de cauze. Această metoda

presupune o serie de cunoştinţe anterioare asupra

fenomenului dat, obţinute pe baza altor metode.

14.3.4. Ipoteza şi analogia

Din multitudinea lucrurilor şi fenomenelor care ne

înconjoară considerăm că unul dintre ele este verificat atunci

când am găsit cauza care îl provoacă. Înainte de a stabili

această cauză noi facem diferite presupuneri. Ipoteza

constituie o asemenea presupunere folosită în ştiinţă pentru

explicarea unor fenomene şi al cărei adevăr nu a fost încă

dovedit pe calea experimentală sau prin observaţie directă.

Drumul unei ipoteze, de la faza iniţială a elaborării ei până la

faza finală a transformării ei într-un adevăr cert, se sprijină pe

numeroase operaţii intelectuale de analiză şi sinteză, pe

raţionamente inductive şi deductive. Ipoteza, însă, se susţine

cu deosebire pe analogie. Raţionamentul prin analogie este

prezent aproape în toate ipotezele. Datorită raţionamentului

prin analogie se pot apropia fenomene, în aparenţă, dintre cele

mai îndepărtate unele de altele. Analogia este acea forma de

raţionament prin care pe baza asemănării a două obiecte, în

privinţa unor note ale lor, se trage concluzia asupra

asemănării acestor obiecte, în privinţa altor note. Concluzia la

care conduce o analogie este întotdeauna numai probabilă; ea

urmează să fie confirmată sau infirmată în continuare.

Desigur, gradul ce probabilitate poate varia de la caz la caz; el

poate fi mai mare sau mai mic în funcţie de numărul mai mare

sau mai mic de însuşiri asemănătoare al fenomenelor luate în

comparaţie. Când analogia se bazează pe note asemănătoare

având un caracter neesenţial, atunci, în general, analogia va fi

greşită. Se poate întâmpla situaţia că oricât de mare ar fi

numărul notelor asemănătoare să existe totuşi şi o notă opusă

notei despre care este vorba în concluzie; în acest caz,

concluzia la care ajungem în urma analogiei este greşită.

135

Gradul de probabilitate al concluzia depinde de esenţialitatea

notelor asemănătoare.

Ipoteza se naşte dintr-o problemă şi caută să găsească

explicarea acelei probleme. În formularea unei ipoteze există

mai multe etape: prima este luarea în observaţie a faptului

pentru care nu am reuşit să găsim până atunci o explicaţie

satisfăcătoare; a doua este formularea ipotezei; a treia o

constituie analiza ipotezei în decursul căreia se scot

consecinţele ipotezei şi se verifică acordul acestora cu

diferitele cunoştinţe privitor la faptul luat în cercetare; a patra

este verificarea ipotezei prin constatarea şi producerea unor

fapte; toate acestea pot infirma sau confirma ipoteza

formulată, transformând-o într-o explicaţie ce prezintă un

ridicat grad de probabilitate. Verificare se poate face direct,

prin observare, sau indirect, deducând consecinţele ipotezei

formulate şi confruntând aceste consecinţe cu faptele.

O ipoteză se supune unei serii de reguli care sunt de

două feluri: în legătura cu acceptarea şi în legătură cu

verificarea unei ipoteze. În ceea ce priveşte prima de

categorie de reguli pentru ca o ipoteză să fie acceptată ca

valabilă ea trebuie să fie verificată sau verificabilă. În situaţia

în care verificarea directă prin observaţie nu este cu putinţă,

trebuie să ne mulţumim cu verificarea indirectă, ce oferă

numai o concluzie probabilă şi nu una certă. Există mai multe

forme ale verificării indirecte; în esenţă, toate se reduc la

următorul procedeu: verificarea concordanţei cu realitatea a

consecinţelor care se pot trage din admiterea ipotezei.

Ipotezele au un rol deosebit în gândirea ştiinţifică şi în

evoluţia ei: scopul cunoaşterii ştiinţifice constă în explicarea

lucrurilor şi fenomenelor realităţii prin aflarea cauzelor lor

producătoare. Dar, înainte de a afla aceste cauze sau, şi mai

des, în situaţia când nu le putem afla, aceste cauze trebuie

presupuse, iar în acest scop recurgem la ajutorul ipotezelor.

Îndrumar pentru autoverificare


cauzalitate

efect

metode şi tehnici de cercetare


1. Definiţi câteva metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele socio-umane

2. Prezentaţi metodele de cercetare din perspectiva logicii juridice.

136




logica

Documents