MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT:

“Limbajul domeniului juridic”

Executat: Corobcă Cezara

Profesor: Sosna A.

Obiective: Să analizez raporul “Gindire-limbaj-limbaj

juridic”

Să identific conceptul şi trăsăturile specifice ale

limbajului domeniului juridic;

Să analizez funcţiile limbajului juridic;

Să identific tipurile de limbaj juridic;

Să argumentez specificul limbajului juridic;

Planul lucrării:I.Introducere: Consideraţii introductive;II. Cuprins:1. Raportul gândire – limbaj – limbaj juridic;2. Conceptul de limbaj juridic;3. Specificul limbajului juridic;

4. Funcții ale limbajului juridic;5. Tipuri de limbaj juridic;6. Analiza limbajului juridic ca tip delimbaj de specialitate;7. Limbajul juridic şi limbajul judiciar;III. ConcluzieIV. Bibliografie

I. Consideraţii introdctiveDispoziţiile legale care emană de la puterea legislativă (sub formă de legi), de la cea executivă

(sub formă de ordonanţe şi hotărâri) sau de la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale

(ordine, circulare, dispoziţii) şi al căror conţinut este transmis utilizatorilor, în expresie scrisă,

prin publicare în Monitorul Oficial, reprezintă mesajele normative ale statului.

Modalitatea de redactare a unui astfel de mesaj s-a dezvoltat şi perfecţionat de-a lungul timpului.

În prezent, peste hotare au apărut o multitudine de ghiduri de redactare destinate profesioniştilor

în elaborarea actelor normative.

Nici un aspect nu le-a scăpat acestora: structură, elementele constitutive ale actului normativ

(preambul, titlu, articole, definiţii, enumerări, dispoziţii anexe etc.); sintaxă şi stil (diateza şi

timpurile verbelor, folosirea singularului şi pluralului, a masculinului şi a femininului,

chestiuni privind sinonimia, neologismele, împrumuturile din limbi străine, prescurtările etc.);

prezentarea formală (punctuaţie, paranteze, folosirea majusculelor etc.). Această parte a

legisticii este apropiată de dreptul lingvistic. De multe ori lingviştii, chiar şi specialiştii

în filozofia limbajului, s-au mulţumit să constate şi să accepte tot ceea ce este text juridic,

considerând că norma juridică este sau trebuie să fie şi normă lingvistică. Aşa se explică faptul

că, spre exemplu,locuţiunea prepoziţională „în raport de”, faţă de mai normalele pentru limba

română literară „în raport cu” sau „faţă de” ori chiar „în funcţie de” a devenit, din păcate un fel

de şablon, uneori ostentativ, al limbajului juridic 2 , tinzând să devină o pseudo-normă.

Nu putem să nu fim de acord cu părerea unui lingvist-avocat de la Iaşi că „Juriştii au nevoie

de lingvişti (adesea, şi invers), cel puţin pentru terminologia pe care o propun şi care activează,

fie şi numai pentru adecvarea şi perfecţionarea tehnicii legislative, căci tocmai această

terminologie decide redactarea unor legi cu maximă eficienţă socială”.

Enunţurile juridice transpuse în texte pot fi: texte de lege (în sens larg, de act normativ), decizii

sau hotărâri ale instanţelor, contracte etc. Actul normativ care expune motivele şi enunţă

dispoziţii, articol cu articol, hotărârea judecătorească care enunţă motivele şi dispune măsuri,

contractul care formulează prevederile, clauză cu clauză, toate se realizează cu ajutorul unui

limbaj specific, numit limbaj juridic.

1. Raportul gândire – limbaj – limbaj juridicÎntr-o concepţie iniţială în istoria ştiinţei gandirea era considerata ca inseparabila de limbaj.

Limbajul reprezinta aspectul exterior al gandirii, in timp ce gandirea era latura interioara a

limbajului.

Ulterior s-a considerat că gandirea funcţionează independent, iar limbajul exteriorizează

rezultatele raţionamentelor.

Mai apoi s-a ajuns la concluzia că gandirea si limbajul nu pot fi identice ci total distincte dar

aflate intr-o stransa interdependenta..

Lipsa de identitate dintre gandire şi limbaj se resimte în situaţia în care avem o idee şi nu găsim

cuvintele pentru a o exprima dar şi în situaţia în care ne autoimpunem un control raţional al

gandirii asupra a ceea ce vorbim.

Când acest control se pierde, vorbirea noastră (limbajul) devine ilogic, iraţional. Acest lucru se

poate intampla in stările febrile, dupa ingestia de alcool sau substante psihotrope, in starile de

patologie şi degradare mentala etc. Si totuşi cuvântul (ca element al limbajului) are un rol

fundamental în formarea gândirii.

Iniţial semnificaţiile sunt în funcţie de experienţa individului dar treptat ele sunt corectate si

precizate tot mai mult de catre societate.

Societatea şi experienţele noastre sociale ne obligă in permanenta la raţionalizarea şi socializarea

gândirii.Pentru a ne face înţeleşi, raţionali, logici, trebuie să eliminăm ceea ce este prea

individual, personal sau afectiv, să cizelăm limbajul făcându-l clar, precis, riguros, impersonal,

raţional, universal.

Concomitent cu cizelarea limbajului se realizeaza si cizelarea gandirii noastre. Inainte de toate

trebuie clarificata distinctia limbaj-limba. Dacă limbajul este o activitate psihofiziologică limba

reprezinta un ansamblu de semne prin care membrii unei societăţi sau colectivităţi comunică

intre ei. In sens larg limba consta in totalitatea reacţiilor care exprimă stări sau trăiri psihice sau

experienţe personale.

Limba contine pe de o parte cuvinte,vocabular iar pe de alta reguli de combinare sau utilizare a

acestora..

Cuvintele sunt semne sau simboluri ale unor realităţi obiecte, fiinţe, fenomene, relaţii, etc. care

fiinteaza in planul mental sub forma reprezentarilor.Asociate cu acestea ele devin noţiuni. Limba

este un fenomen social in sensul ca este create in si de catre societate. Limba propriu-zisă,

materna, naturală este preluată de către copil de la adulţi si reprezinta un instrument al limbajului

natural,uzual.Există insa si limbaje artificiale-tehnic, muzical, medical, juridic,etc. care se invata

ulterior si care servesc comunicarii in cadrul unor domenii de activitate distincte. De asemenea,

se mai poate vorbi si de un limbaj al trupului, al gesturilor, toate slujind, in ultima instanta,

procesului de comunicare.

Gândirea juridică, ca orice gândire, este inseparabilă de limbaj, ea exprimându-se întotdeauna cu

ajutorul limbajului juridic.

El formează o unitate, în sensul că limbajul juridic reprezintă mediul de formare și de

manifestare al gândirii juridice.

Logica juridică nu poate ajunge la identificare fără a lua în seamă unele din problemele generale

ale limbajului juridic. În acest sens, s-a ajuns la concluzia că gândirea, ca sediu și producător al

formelor, a schemelor și legilor logicii nu stă singură și că logica fără subiect nu poate exila

definitiv logica subiectului.

Prin limbaj juridic se înțelege, într-un sens general, un sistem de semne sau simboluri, care au

semnificație juridică.

Limbajul juridic trebuie deosebit de limbă. Limba înseamnă sistemul de simboluri și reguli care

servește comunitatea. Ea guvernează orice act de comunicare și cuprinde:

— un lexic (totalitatea cuvintelor);

— o gramatică (totalitatea regulilor de folosire a lexicului).

Întrucât, în realitate, există mai multe ipostaze de folosire a limbii, aceleiași limbi îi corespund,

însă, mai multe categorii de limbaje.

2. Conceptul de limbaj juridicLogica este legată de limbaj prin însăși obiectul ei. Raționamentele se compun din propoziții însă propozițiile aparțin limbajului, ele nu pot exista decât ca propoziții ale unui anumit limbaj.

Prin urmare, pentru a studia condițiile de validitate ale raționamentelor trebuie să avem un

minimum de cunoștințe despre limbaj.

Prin limbaj juridic înțelegem, într-un sens general, un sistem de semne sau simboluri, care au

semnificație juridică. Categoria de bază a limbajului este semnul. În sens larg, prin semn

înțelegem tot ceea ce poate semnifica ceva sau care ajută la fixarea unei astfel de semnificații.În limbajele actuale legăturile dintre semn și semnificațiile semnului sunt total suspendate.

La rândul ei, relația de semnificare este o relație destul de complicată, ea presupune cel puțin 3

termeni:

1) lucrul considerat ca semn,

2) semnificația sau lucrul la care trimite semnul,

3) subiectul căruia i se semnifică ceva.

Prin urmare, nu există semn în general, ci semn într-o situație anume în care obligatoriu există

un subiect și un obiect. Ceva este semn al obiectului doar în măsura în care este semn pentru

subiect.

Distincția între limba și limbaj:

Limbajul este o activitate, în timp ce limba este “instrumentul” acestei activități. Semnul este o problemă de limbă, în timp ce utilizarea semnului este o problema de

limbaj.

Rolul limbajului pentru procesul gândirii este fundamental. O gândire în afara limbajului este

ceva la fel de imposibil ca și un limbaj în afara gândirii.

3. Specificul limbajului juridicCuvintele sunt acele elemente ale limbii care desemnează în mod direct ideile și în mod indirect

obiectele.

Termenii juridici reprezintă – formulările lingvistice ale unor noțiuni juridice.

Asocierile de cuvinte formează propoziții și fraze, după anumite reguli bine determinate.

Propoziția juridică ne apare, în acest sens, ca o formulare lingvistică, a unei norme juridice.

Dar, orice normă juridică este formată din cuvinte. Ele cuprind:

un sens de bază (ideea evocată de el);

sensuri contextual (variabile de la un context la altul).

Sensul unui cuvânt poate fi:

cognitiv (cu încărcătură informațională, ce indică noțiunea);

afectiv (care ține seama de relația dintre cuvânt și subiectul care îl utilizează).

Sensul juridic al unei formulări de normă este dat de însăși norma enunțată.

Semnificația cuvântului este dată de ansamblul notelor cuprinse într-o noțiune despre obiectul la

care se referă.

În logica juridică se deosebește cuvântul de termenul juridic.

Astfel, cuvântul nu este altceva decât o unitate elementară de vocabular căreia i se asociază un

sens, pe când termenul juridic reprezintă o combinație lingvistică care desemnează o realitate

juridică.

Sub aspect logic, termenii limbajului juridic sunt în marea majoritate a cazurilor polisemantici.

Analiza logică a limbajului juridic este motivată de năzuința înlăturării sursei lingvistice a

erorilor (situații în care instituții diferite sau aparent similare capătă aceleași denumiri, în care

aceleași expresii dobândesc tacit semnificații diferite etc.). Incongruentele logice dintre noțiunea

juridică (prima formă a gândirii logice) și termenul lexic, rezidă în fenomenele latente specifice

dinamicii limbii, în general, când, fie în plan logic și evolutiv noțiunea juridică își sporește

conotația și ca atare forța de comunicare. Noțiunea juridică devine anacronică în raport cu

gradul de scientizare a dialogului social, ori cu specializarea progresivă a aparatului național al științei juridice.

În literatura de specialitate, s-a subliniat că logica, în genere, nu se reduce la analiza limbajului

cu scopul de a înlătura surse lingvistice de eroare, de a-l corecta sau îmbunătăți, ci ea reprezintă

un anumit nivel al analizei limbajului.

Transpunerea informațiilor despre obiecte juridice în semne se numește semioză juridică. Ea

angajează următoarele aspecte:

- un aspect semantic (semnele se referă la obiectele juridice care sunt designații sau referenții lor). În limbajul logicii juridice prin obiect se înțelege tot ceea ce poate fi numit ca ceva sub

aspect juridic. Faptul că o norma juridică se referă la un obiect, îi conferă acesteia semnificație.

Pe lângă semnificație, fiecare normă juridică mai are și un sens (exprimat în voința

legiuitorului). Sensul este conferit de modul în care acea expresie se raportează la însușirile

obiectului semnificat.

- un aspect sintactic (relațiile dintre semnele neraportate la lumea obiectelor juridice). Acest

aspect implică:

alfabetul (semnele admise ca variabile și constante);

regulile de formare;

regulile de transformare;

- un aspect pragmatic (utilizarea expresiei de subiect).

4. Funcţii ale limbajului juridicFuncțiile principale ale limbajului juridic sunt următoarele:

1) funcția informativă – vizează limbajul în calitatea lui de mijloc de cunoaștere, comunicare

de informații, formulare, testare unor ipoteze etc.;

2) funcția expresivă – aici nu se urmărește comunicarea de informații, ci exprimarea unor stări

sufletești, a unor atitudini, dispoziții etc.;

3) funcția directivă – se referă la raporturile limbajului cu acțiunile subiectului. Ordinele,

întrebările, rugămințile sunt în general propoziții care determină acțiuni.

O analiză logică fundamentală asupra limbajului juridic presupune discutarea lui din 3

perspective distincte:

a) perspectivă sintactică; aceasta presupune tratarea semnelor independent de sensul lor, numai

din perspectiva regulilor după care se pot ele combina;

b) perspectivă semantică, în care accentul cade pe sensul semnelor;

c) perspectivă pragmatică, legată de utilizarea semnelor.

Ținând seama de raportul gândire-limbaj, de rolul general al limbajului în raport cu gândirea,

rolul de instrument prin care gândirea ia naștere și de instrument de comunicare a gândurilor,

rezultă 2 funcții de natură semantică:

1. Funcția informativ-descriptivă. Această funcție ține de faptul că, prin intermediul

cuvintelor, noi exprimăm, exteriorizăm informații,adică prezentăm proprietăți ale diferitelor

obiecte, descriem situații etc. Această funcție este considerată la nivelul acelor enunțuri care se

numesc propoziții autentice. O astfel de propoziție prezintă o proprietate a unui obiect.

Enunțurile de acest fel se mai numesc și propoziții cognitive, deoarece proprietățile pe care le

exprimă sau conținutul lor poate fi considerat o achiziție a cunoașterii noastre, un rezultat la

care s-a ajuns pe baza unui efort de cunoaștere. Principala particularitate, din punct de vedere

logic, a propozițiilor cognitive este aceea că sunt calificabile ca fiind adevărate sau false.

2. Funcția de comunicare. Această funcție ține de faptul că limbajul juridic este instrumentul

prin care gândurile născute în mintea subiectului, stările sufletești trăite de el sunt aduse la

cunoștința altcuiva.

Funcțiile care țin de latura pragmatică:

Funcția expresivă. Enunțurile la care se manifestă această funcție nu comunică neapărat doar

informație, ci și stări sufletești sau convingeri ale celui care le produce.

Funcția direcțional-normativă. Această funcție constă în aceea că enunțurile pe care le

formulăm au în mod prioritar sau exclusive menirea de a ne îndrepta atenția spre un eveniment

iminent (ex: spre un accident pe cale să se întâmple), sau de a ne îndruma, de a ne determina un

anumit comportament.

Funcția protocolară. Această funcție are o mare valoare socială, deoarece reprezintă un

instrument pentru cultivarea spiritului de ordine în viața socială. Este vorba de enunțuri

formulate numai cu ocazii speciale (evenimente cu importanță în viața individului sau în cea

socială), nu sunt formulate în alte ocazii și fac parte din protocolul care se derulează cu prilejul

unor asemenea evenimente. Exemplu: oficierea unei căsătorii, decernarea de titluri onorifice,

conferirea de decorații etc. Enunțurile de acest fel nu au funcție de cunoaștere și nici funcție

expresivă.

Funcția performativă. Această funcție este specifică acelor enunțuri prin care persoana care le

formulează se angajează sau anunță că dorește să obțină un anumit rezultat.

5. Tipuri de limbaj juridicLimbajul juridic se împarte în două tipuri:

a) Limbajul normativ

b) Limbajul judiciar

Limbajul normativ, ca formă a limbajului juridic, reprezintă una din preocupările centrale ce țin

de tehnica legislativă. Tehnica juridică se reduce în bună parte la o chestiune de terminologie,

întrucât limbajul este cel care dă eficiență elementelor substanțiale ale dreptului.

În această materie se confruntă preferințe variind între:

stilul discursiv, retoric, cu încărcătură expletivă;

stilul eminamente normativ, cu expresii pure juridice, redate scheletic, uscat.

În funcție de aceste preferințe, se consideră că legea trebuie să se adreseze exclusiv rațiunii sau

atât rațiunii cât și afectivului.

În orice caz, înainte de reglementarea în concret, este esențial ca norma juridică să-și comunice

mesajul. Pentru aceasta trebuie să se facă cunoscută și înțeleasă, motiv pentru care trebuie

adoptat un limbaj juridic simplu și precis. Norma nu trebuie să fie dispozitivă, ci trebuie să

dezvăluie motivația socială, rațiunea legiuitorului.

Limbajul judiciar este o altă formă a limbajului juridic care se întrebuințează în activitatea

judiciară, atât în cauzele penale cât și în cauzele civile, de către organul de cercetare penală,

judecător sau avocat.

Întreaga activitate, în acest domeniu, trebuie să fie formulată corect, pe baza cunoașterii

termenilor juridici, de specialitate.

Limbajul judiciar cuprinde 3 componente:

a) descripții;b) prescripții;c) evaluări (aprecieri).

În mod corespunzător există propoziții și raționamente descriptive, propoziții și raționamente

normative juridice și nonjuridice, precum și propoziții și raționamente evolutive (apreciative)

juridice.

Într-un proces-verbal de constatare la fața locului se descrie o anumită stare de fapt constatată de

către organul judiciar, care trebuie să fie cât mai fidelă față de starea reală de lucruri. La fel,

procurorul descrie o anumită stare de fapt în rechizitoriu, iar judecătorul reține o anumită stare

de fapt în sentință sau decizie, pe baza probelor administrate în cauză. Descrierile pot fi nu

numai scrise, ci și orale.

Pentru aprecierea corectitudinii lor din punct de vedere logic are importanță limbajul folosit de

către autori (limbajul judiciar) întrucât activitatea judiciară nu vizează adevărul în accepțiunea

lui cognitivă, ci doar ca echitate, ca justiție într-un sistem. Or, un sistem incoherent nu este nici

echitabil nici rațional și nici just.

Descrierile în drept sunt supuse justificărilor (de exemplu, de ce s-a reținut o asemenea stare de

fapt sau s-a aplicat o anumită lege). În acest înțeles, apare ca justificativ numai enunțul dedus

din principii, din valori sau din norme juridice. Justificările se verifică prin însăși principiile din

care se deduc precum și prin argumente probatorii. Ele se concretizează într-un discurs juridic,

care îndeplinește funcția de reproducere exterioară a unei ordini, deja înfăptuită în gândire.

6. Analiza limbajului juridic ca tip de limbaj de specialitateÎn sensul său primar, limbajul este facultatea naturală de a vorbi, folosirea cuvintelor, a

vorbelor (în sensul în care se spune că „limbajul este propriu oamenilor”). O limbă este

modalitatea particulară prin care această facultate este pusă în practică într-o comunitate

lingvistică, un idiom, în special un idiom naţional, adesea numită limbă comună sau limbă

naturală (în acest sens româna, engleza, franceza sunt limbi).

Dacă se admit aceste definiţii curente, limbajul dreptului n-ar fi nici limbaj în sens

primar, nici limbă. Numai că se mai utilizează denumirea de limbaj, în cadrul unei limbi, şi

pentru a desemna modalitatea particulară în care limba este vorbită într-un grup sau într-un

sector de activitate, dacă această modalitate prezintă suficiente proprietăţi lingvistice pentru a fi

izolată ca un fel de exprimare specială.

Acestei accepţiuni, lingvişti români de renume i-au consacrat importante studii. Astfel, regretatul

acad. Ion Coteanu considera că limbajul este un „sistem lingvistic mai mult sau mai puţin

specializat în redarea conţinutului de idei specific unei activităţi profesionale, unuia ori mai

multor oameni din viaţa social-culturală, .. orice limbaj nu este decât limba căreia i se atribuie o

destinaţie specială”.

În cadrul unei limbi naturale există un enorm fond de noţiuni care sunt comune tuturor

disciplinelor şi alte grupuri de noţiuni specific limbajelor specializate. Limbajele specializate sau

terminologiile sunt diversificate, individuale, relative independente.

Lingviştii ne propun să facem deosebire între disciplina mai nouă numită terminologie, care

studiază vocabularele specializate şi analizează logica cunoştinţelor, ierarhia conceptelor,

codajul lingvistic şi non- lingvistic, precum şi problemele creaţiei de cuvinte necesare diverselor

domenii profesionale, faţă de terminologii, adică limbaje de specialitate cu un corpus de termeni

corespunzând diverselor domenii de activitate.

Sintagmele lexic specializate (lexic de specialitate) sunt folosite frecvent ca sinonime pentru

sintagmele vocabular specializate (vocabular de specialitate), deşi unii lingvişti fac distincţia

între lexic, prin care se înţelege ansamblul cuvintelor pe care o limbă le pune la dispoziţia

vorbitorilor şi vocabular, considerat ansamblul cuvintelor utilizate de un vorbitor, cuprinzând

deci numai o parte a lexicului, desemnând numai un domeniu din realitatea pe care o acoperă

lexicul. Cei mai mulţi lingvişti consideră cei doi termeni ca fiind sinonimi şi folosiţi în mod

alternativ.

Alături de terminologie, ar trebui semnalată şi disciplina numită lingvistică juridică sau

jurilingvistică, iniţiată în spaţiul francofon de François Gény şi dezvoltată de Gérard Cornu

(Franţa) ori Jean-Claude Gémar (Canada), care îşi atribuie ca obiect de studiu limbajul juridic,

sub cele două aspecte care îl definesc şi anume: terminologia juridică şi discursul juridic. În

România, sintagma lingvistică juridică este atestată într-un studiu din 1981, realizat de Barbu

Berceanu , fost consilier colaborator al Consiliului Legislativ în perioada de început a celei de-a

treia etape de existenţă a acestei instituţii, reînfiinţate ca urmare a prevederilor art. 79 a

Constituţiei României, din 1991. Autorul era de părere că trebuie să distingem „între activitatea

dreptului în domeniul lingvistic, drept care atribuie cuvintelor o valoare juridică independentă de

domeniul în care se aplică şi activitatea lingvistică în domeniul dreptului, care are în vedere

cuvintele cu semnificaţie juridică, specifice vieţii juridice, independent dacă legiuitorul le-a

determinat sau nu.. O altă sarcină a lingvisticii juridice este studiul măsurii în care intervenţia

legiuitorului influenţează limba reală (vorbită, scrisă), atât în intervalul în care actul normativ

stabilizator de terminologie este în vigoare (şi sigur că, cel puţin într-o oarecare măsură,

influenţează), cât şi înainte de intrarea lui în vigoare (de la apariţia propunerii de lege ferenda,

uneori rămasă în acest stadiu), ca şi după încetarea lui legală”.

Lingvistica juridică înglobează studiul limbajului juridic. Unii specialişti au făcut diferenţa

între limbajul dreptului şi limbajul juridic, alţii au considerat sintagma „limbajul dreptului” drept

un termen generic pentru cele patru tipuri de limbaje: limbajul legislativ, limbajul jurisdicţional,

limbajul doctrinal şi limbajul cutumiar, tipologie preluată de un alt autor şi chiar amplificată de

altul.

Vocabularul juridic reprezintă, în cadrul unei limbi, ansamblul termenilor care au, în această

limbă, una sau mai multe accepţii, semnificaţii juridice. Prin urmare, vocabularul juridic

românesc reprezintă ansamblul termenilor limbii române care primesc de la ştiinţa dreptului unul

sau mai multe sensuri şi care sunt utilizaţi în domeniul juridic.

Este evident că vocabularul juridic nu se limitează doar la termenii cu apartenenţă juridică

exclusivă. El se extinde asupra tuturor cuvintelor pe care-l foloseşte dreptul într-o accepţie care-i

este proprie şi înglobează toţi termenii care, având cel puţin un sens în folosirea obişnuită şi cel

puţin un sens diferit referitor la drept, sunt marcaţi prin polisemie, mai exact prin această

polisemie care ar putea fi numită externă 16 (spre deosebire de polisemia internă – în cazul

termenilor juridici care au mai multe sensuri în domeniul dreptului).

Termenii cu dublă apartenenţă sunt mult mai numeroşi decât termenii cu apartenenţă juridică

exclusivă. Altfel spus, vocabularul juridic românesc cuprinde toate unităţile lexicale ale limbii

române care au cel puţin un sens juridic.

Unii autori consideră că vocabularul juridic poate fi structurat în trei componente principale:

a) terminologia juridică, adică ansamblul cuvintelor care constituie limbajul de specialitate

juridică. Provenienţa acestor cuvinte o reprezintă vocabularul comun, de unde au fost preluate,

dar de care se diferenţiază, prin atribuirea unei semnificaţii juridice, realizându-se astfel o

reconversie semantică juridică;

b) cuvintele din limbajul curent, când sunt folosite în domeniul juridic;

c) cuvinte provenite din alte discipline ştiinţifice.

7. Limbajul juridic şi limbajul judiciarDreptul are nevoie de mijloace lingvistice pentru a desemna exact noţiunile juridice şi a exprima

corect ideile specialiştilor în drept. De exemplu, pentru a-şi îndeplini eficient funcţia, legile

trebuie să fie impecabile atât după conţinut, cât şi după formă iar limbajul legilor trebuie să fie

unul exact. În domeniul dreptului, în care avem nevoie de precizie, în care nu se admite prezenţa

paradoxurilor şi a sofismelor, se utilizează un limbaj semi-artificial, care operează cu anumiţi

termeni – cuvinte şi îmbinări de cuvinte, noţiuni speciale. Una dintre principalele caracteristici al

limbajului juridic este exactitatea. Claritatea, pe lângă exactitate şi simplitate reprezintă una

dintre calităţile importante ale limbajului juridic. Dacă norma juridică va fi transmisă printr -un

limbaj inexact, ea nu va fi înţeleasă şi executată. Pentru acest limbaj, de asemenea, este

caracteristică neutralitatea emoţională: faptele şi evenimentele trebuie descrise în limbajul juridic

în expresii neutre din perspectivă emoţională.

Limbajul juridic este un limbaj semi-artificial, pentru că deşi acest limbaj atinge forma

superioară de „juridizare” în activitatea legislativă, chiar şi în acest caz în el se păstrează

elemente ale limbajului natural. Dar printre termenii juridici se pot întâlni termeni exprimaţi prin

îmbinări de cuvinte care nu sunt obişnuite pentru limbajul natural, literar.

Limbajul juridic îndeplineşte anumite funcţii:

a. funcţia de fixare a cunoştinţelor juridice. Ele sunt exprimate în propoziţii, care nu sunt

posibile în afara operaţiei de nominalizare juridică realizată cu ajutorul limbajului.

b. funcţia constitutivă. Limbajul juridic este mediul în care se formează cunoaşterea juridică

şi conştiinţa juridică.

c. funcţia comunicativă. Limbajul juridic este instrumentul de transmitere a cunoştinţelor

juridice.

d. funcţia argumentativă. Limbajul juridic serveşte la întemeierea aserţiunilor şi cunoştinţelor

juridice, în general.

În domeniul dreptului se operează cu o mulţime de termeni, care se numesc universal discursului

juridic. Aceştia sunt termenii juridici şi cei din limbajul natural, folosiţi în sens juridic.

Una dintre formele limbajului juridic este limbajul normativ, care trebuie să fie simplu şi precis

pentru ca norma juridică să-şi transmită corect mesajul. Trebuie să se evite termenii ambigui

şi cei vagi, impreciziile.

O altă formă de limbaj juridic este limbajul judiciar. „Limbajul judiciar este acea formă a

limbajului juridic care se întrebuinţează în activitatea judiciară, atât în cauzele penale, cât şi în

cauzele civile, de către organul de cercetare penală, judecător sau avocat”.

De asemenea, se poate vorbi despre existenţa unui limbaj doctrinar, care este limbajul elaborării

doctrinelor în drept, limbajul suportului teoretic al dreptului, limbajul teoreticienilor din

domeniul dreptului.

Limbajul juridic (normativ, judiciar sau doctrinar) ca limbaj de specialitate, trebuie să fie

interpretat, adică explicat, Este vorba de interpretarea gramaticală, lingvistică a discursului

juridic. În literatură se menţionează, de obicei un ansamblu de reguli de interpretare a limbajului

juridic normativ, formulat în doctrina străină:

1) Interpretarea vulgari sau loquendi (ceea ce am putea numi o interpretare ad literam), care

presupune adoptarea sensului „natural”, primar al termenilor folosiţi;

2) Interpretarea ab etymologia (adică interpretarea etimologică), care înseamnă preluarea

sensului originar al expresiei – de pildă în cazul unui text juridic cu o vechime apreciabilă, ce

cuprinde termeni care fie nu se mai regăsesc în limbajul contemporan, fie se regăsesc cu un

înţeles diferit de cel originar;

3) Interpretarea ab ratione legis stricta(practic, o interpretare oficială) – adică preluarea pur

şi simplu a sensului dat de însuşi legiuitor unui cuvânt sau unei expresii. Când există o astfel de

explicare a termenilor folosiţi intr -un act normativ, emanând chiar de la legiuitor, ea are

caracter oficial şi obligatoriu pentru interpret. Acest tip de interpretare este folosit de legiuitor nu

numai în situaţiile când doreşte să precizeze înţelesul juridic al unui termen din limba naţională,

dar şi atunci când ar dori să impună un termen cu totul nou, inexistent în lexic (o creaţie originală

sau o preluare prin traducere dintr-o altă limbă naţională).

4) Interpretarea ab ratione legis – este tipul de interpretare care presupune pătrunderea de

către interpret a spiritului legii şi asumarea corespunzătoare a înţelesului termenilor folosiţi,

dincolo de sau chiar în contra sensului lor literar.

5) Interpretarea pro subjecta materiae(la limită, o interpretare contextuală) –

în care termenii folosiţi de legiuitor trebuie preluaţi în sensul impus de speţa dedusă judecăţii,

chiar dacă în acest fel s-ar opera o abatere de la sensul lor „natural”.

Regulile în cauză trebuie să fie folosite în corespundere cu particularităţile textului legal.

În limbajul juridic se folosesc reguli, maxime, adagii (argumente) care sunt formulate în

limba latină. Maximele (sau regulile) juridice sunt definiţii scurte ce prezintă principii care se

aplică diferitelor tipuri de cazuri. Adagiile (aforisme sau argumente) sunt propoziţii, formule

generale care direcţie atunci când legea este obscură sau insuficientă.

Majoritatea adagiilor au fost formulate de către jurisconsulţii latini. Acestea sunt însă

întrebuinţate şi acum, propoziţia păstrându-şi forma exactă, sensul originar când sunt enunţate în

limba latină. Exemple de maxime juridice:

1. Idem est non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Se are în vedere că în

domeniul dreptului orice afirmaţie trebuie să fie însoţită de probe care să confirme adevărul ei.

2. Mala grammatica non vitiate chartam – gramatica defectuoasă nu afectează validitatea unui

act juridic. Adică dacă unii termeni sunt greşiţi din punct de vedere ortografic sau gramatical

actul în sine e valid. În actele juridice nu este binevenit formalismul excesiv.

3. Error communis facit ius – eroarea comună este creatoare de drept. Atunci când există o

eroare colectivă iar victima este de bună credinţă actul respectiv rămâne valid.

Autorii români Mateuţ şi Mihăilă identifică anumite funcţii ale utilizării adagiilor latine in

discursul juridic:

1) Funcţia mnemotehnică. Aforismele sunt concise şi se memorează uşor. Uneori, adagiile

nici nu sunt enunţate în întregime în limbajul juridic uzual, primele sale cuvine fiind suficiente

pentru a evoca întreg principiul de drept pe care aforismul îl exprimă.

2) Funcţia de conservare a principiilor de drept . Folosirea limbilor naţionale predispune la

alterarea sensului exact al principiului de drept, datorită tendinţei de folosire a termenilor

sinonimi,care niciodată nu prezintă identitate absolută de înţeles şi referinţă. Din acest punct de

vedere, învăţarea adagiului în forma sa originară, în limba latină, formă care este de uz

internaţional, prezintă avantajul de a păstra forma exactă a principiului de drept evocat, chiar in

contextul folosirii lui in discursul formulat in limbile naţionale, evitând as

tfel riscurile polisemiei.

3) Funcţia de fundamentare a argumentării juridice. Există situaţii când legea nu reglementează

în amănunt anumite chestiuni, care totuşi apar in viaţa socială şi se cer a fi soluţionate. Dincolo

de argumentele de analogie, principiile de drept oferă întotdeauna o fundamentare solidă

raţionamentului juridic, întrucât, după cum am arătat, ele reprezintă legile fundamentale pe care

se întemeiază însuşi sistemul de drept. Astfel, o argumentare juridică coerentă şi evidentă care

porneşte de la certitudinea unui principiu de drept, este la adăpost de critica arbitrariului, chiar

dacă nu se fondează pe un anume text de lege.

4) Funcţia de sporire a solemnităţii discursului juridic. În fine, folosirea adagiilor latine are şi

rolul de a conferi solemnitate discursului juridic, fie că este vorba de pledoaria avocatului ori a

procurorului, sau chiar de motivarea hotărârilor judecătoreşti.

III. ConcluzieLimbajul legislativ reprezintă un compromis între exigenţa preciziei şi principiul primordial al

înţelegerii depline a textelor juridice.

Legiuitorul poate să precizeze unele expresii din limba naturală, să le schimbe semnificaţiile, în

anumite cazuri să introducă expresii noi pe care le creează el însuşi sau le împrumută din

limbajele specializate. Cu toate acestea, legiuitorul trebuie să formuleze textele actelor normative

într-o manieră care să asigure înţelegerea de către destinatarii săi, adică în limba naturală care

reprezintă limba înţelegerii generale în grupul lingvistic avut în vedere. Acest factor pragmatic

influenţează mai degrabă semantica decât sintaxa limbii. De aceea, se acordă o aşa de mare

importanţă vocabularului actelor normative. Prin alegerea cu grijă a termenilor folosiţi se evită şi

apariţia legilor de interpretare, atât de nerecomandate de tehnica legislativă.

Desigur limbajul străzii nu este un limbaj de dorit pentru actele normative. Totuşi legiuitorul,

ca deţinător al legitimităţii, nu se poate sustrage de la a prezenta normele sale şi a le face să fie

înţelese de toată lumea, căci el nu se adresează doar unui singur individ. Valorile societăţii sunt

traduse mai întâi în reguli juridice şi aceste reguli sunt apoi transpuse în cuvinte şi în fraze.

Claritatea şi precizia limbajului juridic folosit în domeniul juridic se obţine din analizarea şi

utilizarea cât mai adecvată a termenilor şi expresiilor ţinând seama de semnificaţia lor în mod

curent, precum şi de respectarea cerinţelor gramaticale şi de ortografie, realizându-se

asigurarea unităţii terminologice a stilului juridic.

IV. Bibliografie

1. Logica juridică – Artur Mihăilă, Gheorghiță Mateuț (1998);

2. Elemente de logica juridică – Gheorgiță Mateuț (1994);

3. Logica juridică – Rodica Ciobanu (2015);

4. Istoria logicii – Anton Dimitriu (1975);

5. Filosofie și logică – G.Enescu (1973);

6.Introducere în logică – P.Botezatu (1994).