Ministerul Educaţiei al Republicii MoldovaUniversitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept, Catedra de Drept.

Disciplina: Logica juridică

ReferatArgumentare, demonstrare, persuasiune, influenţă, manipulare.

Studenta anului I, gr.114

Specialitatea Drept,

Roşca Natalia.

Conducator ştiintific:

Alina Negru, Dr., lector univer.

Chişinau 2015

Introducere

,,Sufletului ii este proriu logosul, care se măreşte pe el însuşi”.Iată o afirmaţie stranie, enunţată acum două milenii şi jumatate de catre Heraclit. O afirmaţie de altfel valabilă şi astăzi mai ales pentru descrierea ştiinţei ,,logica juridică”, ştiinţă căre este indispensabilă oricarui jurist in devenire. În literatura filosifică s-a subliniat că logica, în genere este o ştiinţă a gîndirii detaşată de orice subiect care gîndeşte, deci o ştiinţă a ,, gîndirii gîndire” care studiază gîndirea în desfaşurarea corectă a cesteia, corectitudinea fiin fagaşul necesar spre adevar. Pentru cunoaşterea mai in deaproape a ceea ce presupune logica este necesar sa studiem mai îndeaproape ceea ce aceasta ne oferă. Un lucru important pe care il ofera logica este logica argumentării în drept , aceasta pe lingă argumentre mai presupune demonstrare, persuasiune, influenţă , manipulare. Iar in continuare voi prezenta fiecare element în parte.

Argumentare

Un element indispensabil al demonstraţiei, al combaterii, al discursului retoric ş.a. îl constituie argumentarea, ea reprezintă unul din fundamentele logicii. Aristotel a fost acela care a remarcat că nu toate întemeierile îmbrcă forma demonstraţiei.În multe subiecte admite el , avem doar opinii ca punct de sprijin. În asemenea situaţii nu se recurge la demonstraţie ci la argumentare. După Aristotel, argumentarea se realizează în cadrul dintre întrebător şi repondent. Cînd caracterizează argumentarea, Aristotel vorbeşte despre dialectică şi retorică. Prin dialectică el întelege o metodă de întemeiere de factură argumentativă , care constă în opunerea de opinii şi suţinerea lor prin silogisme, plecind de la presupoziţia că, în acest caz discuţia este mijlocul prin care se ajunge la adevăr.

Prin retorică el înţelege o metodă înrudită cu dialectica, care include alături de aspecte

formal-logiceşi alte aspecte necesare persuadării de natură extralogică (psihologice, lingvistice)

etc. Argumentarea este menită să realizeze exigenţele principiului raţiunii suficiente care

întemeiază validitatea oricărui proces sau act raţional. Din unghiul de vedere al acestui

principiu, este privită validitatea definiţiilor, formulărilor, enunţurilor ştiinţifice, este apreciată

utilitatea anumitor acţiuni, fapte, decizii omeneşti.

Isocrates, orator din Grecia Antică, considera că argumentarea este „iscusinţă, însuşire de a ne

convinge unii pe alţii şi de a face să răsară în faţa ochilor noştri obiectul hotărârilor noastre”.

Prin urmare, spune el, „am întemeiat cetăţi, am stabilit legi, am descoperit artele. Şi cuvântul este

cel care ne-a ajutat în tot ce am născocit, căci numai el statorniceşte ce este drept şi ce este

nedrept, ce este rău şi ce este bine, prin el dovedim vinovăţia celor vicleni, iar pe cei buni îi

lăudăm şi tot prin el punem la încercare inteligenţa, astfel încât vorbirea aleasă este semnul cel

mai sigur al unei judecăţi drepte. Un cuvânt adevărat care dovedeşte respectul legii şi dreptăţii

este imaginea unui suflet bun şi în care te poţi încrede” [22, p. 50].

Argumentarea – proces spiritual complex – conţine diferiţi „parametri” atât de ordin logic,

cognitiv, cât şi psihic, pragmatic. Psihicul şi raţionalul integrează procesele argumentative şi sunt

(în acest context) fenomene spirituale eterogene complementare.

Logica tradiţională face abstracţie de la factorii psihici (emoţionali, afectivi ş. a.), inclusiv şi în

problema argumentării, accentuând doar momentele raţionale şi formale.

Există două tipuri fundamentale de argumentare:

1. argumentarea demonstrativă (demonstraţia), numită şi argumentare constrângătoare

(obiectivă);

2. argumentarea nedemonstrativă, neconstrângătoare, retorică (subiectivă).

Argumentarea demonstrativă are un caracter apersonal (desubiectivizat) şi este utilizată „acolo

unde subiectivitatea individului prisoseşte, unde implicarea lui constituie un obstacol pentru

certificatul valorii de adevăr al cunoştinţelor umane”; argumentarea nedemonstra-tivă, retorică,

„are utilitate acolo unde tocmai individul nu lipseşte, unde implicarea lui e necesară

pentru asumarea valorii de adevăr sau a uneia din vecinătatea acesteia” 

Mai putem spune că argumentarea este o formă generală de fundamentare. Fundamentarea, la rîndul ei reprezintă procedura prin care sunt aplicate diverse cunoştinţe, norme, directive, obiective ş.a. pentru a admite, accepta, a aproba anumite acţiuni, aprecieri valorice, decizii acţionale . Într+un sens mai restrîns fundamentarea este operaţia prin care se indică temeiul; temeiul este o propoyiţie sau un şir de propoziţii prin care se poate deriva o aserţiune pe baya unui procedeu logic valid. Mai putem defini argumentarea ca fiind un proces prin care cautăm să determinăm pe cineva să ne accepte o idee , să fie de acord cu noi într-o privinţă.Există două tipuri fundamentale de argumentare :

1. Demonstraţia faptului că propoziţia propusă este adevărată sau, dimpotrivă, că propoziţia care ni se propune ste falsă (combaterea)

2. Inocularea convingerii în injusteţea ideii pe care o propinem ( şi invers în injusteţea ideii care ni se propune şi cu care nu suntem deacord)... Vom numi primul fel de argumentare demonstraţie (şi respectiv combatere), iar pe cel de al doilea fel arta convingerii (sau persuasiunii) . Prima are caracter pur teoretic şi nu depinde de interesele noastre imediate, a doua are caracter pragmatic şi este evident dependentă de interese .

Concepem deci argumentarea ca intrument general admis pentru a convinge pe altul despre un lucru just, adica pentru arealiza prin intermediul limbajului sau în alt mod ,trecerea unor convingeri de la subiect la auditoriu în scopul formarii de opinii cenyuranile juridic.

Scopul argumentării:

Scopul argumentării rezidă în persuadarea auditoriului, adică obţinerea adeziunii lui. Prin auditoriu se înţelege:

−umanitatea;−un interlocutor;−subiectul însuşi;Argumentarea se foloseşte atît în discursurile teoretice cît şi în discursurile practice (în discuţiile rationale între minimum doua persoane asupra a ceea ce ste just şi asupra a ceea ce trebie facut )

Argumentarea are ca şi scop convingerea (persuadarea). Convingerea este considerată un modus al unei propoziţii probabile care poate fi dovedită şi împreună cu care formează o propoziţie opinabilă.

După Aristotel ,, Sunt probabile premisele care sunt acceptate sau de toţi, sau de majoritate sau de cei mai de seamă “ Opinia este probabilă prin argumentare.

Dovedibilitatea înseamnă probarea prin argumentare.În asemenea caz rezultă deci că o opinie nu are valoare de adevăr apodictic, ci de probabilitate.

Deci argumentarea presupune parcurgerea următoarelor trepte : — ridicarea explicită a unei pretenţii de adevăr sau de justiţie ; — indicarea mijloacelor de întemeiere ; — stabilirea legăturii între susţinerea respectivă şi mijloacele de întemeiere

Ca proces de comunicare instrumentală, argumentarea prezintă caracteristici ca: - argumentarea este o activitate socială; - argumentarea este o activitate intelectuală; - argumentarea este o activitate verbală; - argumentare este afirmarea, justificarea sau respingerea opiniilor; - argumentarea are drept ţintă un public.

Forma generală sub care se prezintă un argument este: - unul sau mai multe enunţuri-suport care conţin concluzia, denumite primise; - un enunţ concluzie care derivă în mod logic din premisă sau premise; - un indicator logic care face legătura între premisă şi concluzie. Premisa sau premisele constituie evidenţe, fapte, temeiuri sau raţiuni pe care se bazează concluzia. Indicatorul logic reprezintă unul sau mai multe cuvinte care semnifică un semnal, sau o sugestie ce indică existenţa unui argument. Înainte de a stabili care este concluzia şi care sunt premisele unui argument, trebuie citit cu atenţie de mai multe ori, urmărind a se înţelege ce anume se argumentează (concluzia) şi care sunt temeiurile oferite în sprijinul concluziei (premisele).Înregistrarea mecanica a indicatorilor, nedublată de efortul de a înţelege dacă se argumentează ceva, şi dacă da, ce anume, poate conduce la erori de apreciere şi de analiză logică, deoarece nu întotdeauna aceste cuvinte sunt folosite într-un argument real.

Structura unei argumentări cuprinde următoarele elemente: a) teza de argumentat sau concluzia (C) ; b) mijlocul de întemeiere sau datele (D) ; c) judecăţi generale care permit legătura dintre concluzie şi date sau reguli de inferenţă (R) a) justificarea acestor judecăţi (В) ; b) operatorul modal (0) ; c) condiţiile de exceptare legate de operatorul model

Demonstraţia

Conform principiului raţiunii suficiente, nici o idee nu poate fi admisă fără o fundamentare (întemeiere) logică. În cunoaştere, trebuie să deosebim ideile adevărate de cele false, să acceptăm cele adevărate şi să le respingem pe cele false. Pentru soluţionarea acestor probleme sunt folosite diferite metode, procedee, empirice şi teoretice. Logica, în acest scop, invocă demonstraţia şi combaterea. Demonstraţia este cea mai importantă formă de fundamentare .După Aristotel cunoaşterea demonstraţiei trebuie să rezulte din premise adevărate, prime, nemijlocite, cunoscute mai bine si mai ănainte de cît concluzia, ale cărei cauze sunt ele. Orice demonstraţie este compusă dintr-o teză sau proziţie de demonstrat din axsiome , pronume şi definiţii, care formează împreună fundamentul şi procedeele logice care conduc de la fundament la teză.În deyvoltarea demonstraţiei sunt cunoscute trei stadii:

a) Stadiul anic. În acest stadiu, demonstraţia a luat forma uni axiomatici de conţinut. Fiecare teoremă este demonstrată cu ajutorul altor teoreme , demonstrate anterior, şi al definiţiilor. Acest sudiu corespunde lui Euclid de sistematizare a cunoştinţelor geometrice provenite de la Thales,Pitagor şi Platon.

b) Demonstraţie neformalizată.Acest stadiu a fost constituit în anul 1099 cînd David Hilber a perfecţionat geometria lui Euclid în Bazele geometriei.Axiomatica devine strictă întrucît in afară de axiome şi definiţii nu mai ramine nimic de demonstrat.

c) Demonstraşia formalizată.Acest stadiu este impus,în primele decenii ale secolului nostru, de constituirea sintaxsei logice şi a logicii matematice. El se caracterizează prin menţionarea explicită a regulilor logice de inferenţă utilizate pentru derivarea judecăţilor unele din altele.

Structura demonstraţiei. Orice demonstraţie este alcătuită din trei părţi:

teza de demonstrat (demonstrandum);

fundamentul demonstraţiei (principia demonstrandi);

procedeul demonstraţiei.

Teza de demonstrat (T) este elementul principal, scopul demonstraţiei. Ea reprezintă o idee

concretă, o propoziţie sau un ansamblu de propoziţii, adevărul căreia trebuie fundamentat

(întemeiat).

În calitate de teză, poate fi înaintată orice idee, concepţie (exprimată prin propoziţii naturale sau

enunţuri formalizate): teoremă matematică, generalizare ale datelor experimentale, diagnostic

medicinal, versiune despre un fenomen istoric ş. a. În cadrul anchetei şi procesului judiciar, în

calitate de teze pot fi înaintate afirmaţii, aserţiuni despre diferite împrejurări ale unei crime (de

pildă, personalitatea inculpatului, complicii, motivele şi scopul infracţiunii ş. a.).

Fundamentul demonstraţiei (a1, a2,…, an) este ansamblul de propoziţii (argumente) cu ajutorul

cărora se întemeiază adevărul sau falsitatea tezei. El este format din definiţii, axiome, teoreme

demonstrate anterior, propoziţii despre date empirice ş. a. În demonstraţiile juridice se

folosesc argumente probatorii (mărturii, dovezi, date şi aprecieri de expertiză judiciară ş. a.)

şi argumente legale (legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale

ministerelor, decizii ale organelor administrative locale ş. a.).

Procedeul demonstraţiei (argumentarea, demonstraţia propriu-zisă) (®) este propoziţia sau

ansamblul propoziţiilor prin care se obţine legătura dintre argumente şi teză. El reprezintă

inferenţa sau sistemul de inferenţe prin care conchidem teza din argumente (premise). Cu alte

cuvinte, trecerea de la fundamentul demonstraţiei (argumente) la teză se obţine cu ajutorul

inferenţelor (silogismelor, inferenţelor ipotetice, disjunctive ş. a.).

Formele demonstraţiei

Există două forme de demonstraţie:

1. demonstraţia directă;

2. demonstraţia indirectă.

Demonstraţia în care fundamentul demonstraţiei (argu-mentele) şi procedeul

demonstraţiei sunt îndreptate nemijlocit către teza de demonstrat se

numeşte demonstraţie directă.

Dacă demonstraţia, de rând cu teza de demonstrat, mai conţine vreo propoziţie (A) spre

care nemijlocit sunt îndreptate argumentele şi procesul demonstraţiei,

atunci demonstraţia este indirectă.

Structura demonstraţiei directe poate fi, schematic, înfăţişată astfel:

T- teza de demonstrat;

a1, a2,…, an – fundamentul demonstraţiei (argumentele);

®- procedeul demonstraţiei.

Demonstraţia directă reprezintă modul afirmativ (modus ponens) al inferenţei ipotetico-

categorice care are următoarea formulă:

((( a1Ù a2Ù … Ùan) ®T)Ù(a1Ùa2Ù … Ùan))® T.

Structura demonstraţiei indirecte are urmatoarea schemă:

Demonstraţia indirectă, de asemenea, poate fi exprimată printr-o inferenţă ipotetico-categorică

(modus ponens):

(a1Ù a2Ù … Ùan) ®(A® T)

Deci simplificînd lucrurile putem spune că o demonstraţie este directă, atunci când se stabileşte

adevărul tezei prin deducerea ei din fundament (ca în cazul de mai sus). O demonstraţie este

indirectă, atunci când se stabileşte falsitatea contradictoriei tezei şi de aici, pe baza principiului

terţului exclus, se derivă adevărul tezei.

O demonstraţie este validă dacă satisface următoarele reguli:

A) Reguli privind teza de demonstrat:

— teza să fie o propoziţie clară şi precis determinată. Ea trebuie să conţină termeni cu o semnificaţie şi un sens care să evite polisemia ;

— teza să rămână identică cu sine pe tot parcursul demonstraţiei. Termenii tezei nu trebuie să sufere schimbări de sens şi semnificaţie pe parcursul demonstraţiei.

B) Reguli privind fundamentul demonstraţiei:

— fundamentul să conţină propoziţii adevărate. Dacă temeiurile sunt false, teza este în mod necesar falsă;

— fundamentul să fie raţiune suficientă pentru teză: Aceasta înseamnă că fundamentul trebuie să fie demonstrabil per se, independent de teză. El nu trebuie să se sprijine pe adevărul tezei.

C) Regula privind procedeul demonstraţiei:

— teza să rezulte în mod necesar din fundament. între teză şi fundament trebuie să existe o conexiune necesară, de aşa manieră, încât, odată acceptat fundamentul, teza să rezulte ca necesitate.

Concluzie: argumentarea este o formă de întemeiere alături de demonstraţie, care presupune, ca orice întemeiere, inferenţa şi deci, anumite reguli de derivare a căror respectare este condiţia necesară a validităţii.

Unul din principiile importante ale demonstrației este următorul: demonstraţia, pentru a fi controlabilă, trebuie să ia forma deducţiei, adică a derivării de la gen la specie, de la universal la particular.

Deosebirea dintre demonstraţie şi argumentare: - demonstraţia este derivare necesară, constrângătoare

- argumentare este derivare nenecesară, neconstrângătoare.

Ea constă din „probe” care sunt instalate într-o inferenţă mai slabă, mai ales că în argumentare există asumpţii acceptate de ceilalţi şi care nu mai sunt demonstrate. Argumentarea vizează adeziunea spiritelor care se află într-un contact intelectual. În demonstraţie se realizează un proces formal şi deductiv, de aceea studiul demonstraţiei revine logicii. Orice demonstraţie este compusă dintr-o teză sau propoziţie de demonstrat din axiome, pronume şi definiţii, care formează împreună fundamentul şi procedeele logice care conduc de la fundament la teză.

Persuasiune

Persuasiunea, reprezintă activitatea de influenţare a atitudinilor şi comportamentelor unor persoane în vederea producerii unor schimbări care sunt în acord cu scopurile sau interesele agenţiei iniţiatoare (persoane, grupuri, instituţie sau organizaţie politică, socială, culturală, comercială etc.). Unii autori definesc persuasiune ca pe un proces modificator de atitudini, credinţe, păreri sau comportamente ce are la bază existenţa cooperării între sursă şi receptor. Plecând de la adevărul că persuasiunea este un proces de influenţare alţi autori o definesc astfel: persuasiunea este crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şi receptor.

Prin persuasiune înţelegem acţiunea de a convinge intr-un mod sau altul pe cineva sa facă sau sa aleagă un lucru.  Persona care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de „necesitatea” sau  „importanţa” aparentă a acţiuni sau lucrului respectiv. Persuasiunea este o forma de influenţare. Este o modalitate de argumentare prin intermediul căreia o persoană încercă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea este un proces de ghidare a oamenilor pentru a adopta atitudini sau acţiuni (raţionale sau mai puţin raţionale), bazată pe discuţii şi “atractivitatea prezentării” în locul folosirii mijloacelor de forţa. Conform lui

Robert Cialdini pot fi definite şase “arme ale persuasiunii”:

Simpatie – oamenii tind să spună ,,da celor pe care îi cunosc şi îi simpatizează Reciprocitate – oamenii dau înapoi celor care se poartă frumos cu ei Dovadă socială – oamenii au tendinţa de a urma exemplul celor mulţi Angajament/consecvenţa – oamenii se “aliniază” în a respecta propriile lor promisiuni Autoritate – oamenii se “înclină” în faţa părerii experţilor Raritate – oamenii doresc foarte puternic ceea ce pot avea cu greu.

Persuasiunea se deosebeşte de argumentare prin aceea că aceasta operează atât la nivelul afectiv, cât şi la nivelul raţional, în timp ce, argumentarea operează numai la nivel raţional. Persuasiunea se realizează în condiţiile în care se ţine cont de caracteristicile de receptivitate şi reactivitate ale persoanelor influenţate.

Este o activitate de convingere bazată pe o astfel de organizare a influenţelor încât să ducă la adoptarea personală a schimbării aşteptate, fiind opusul impunerii sau forţării unei opţiuni. Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali, cât şi de cei referitori la modul de organizare a influenţelor. Un rol important în procesul de persuasiune îl constituie limbajul verbal şi nonverbal şi, de asemenea, simbolurile verbale şi cele nonverbale.

Influenţă

În acceptiunea curenta, influența are sensul de forma de actiune eficienta asupra cuiva, dar ea reprezinta in acelasi timp un anumit mod de comunicare ce are ca principal resort, daca nu unicul, convingerea. În ceea ce priveste conceptul de influenta, acesta se refera la comunicarea dintre un emițător si un receptor, care poate avea un efect previzibil asupra celui din urma, in functie de o serie de variabile care intervin in cadrul relatiei lor si de contextul sau situatia in care are loc comunicarea. Influenta poate desemna, fie a-l determina pe celalalt sa ti se conformeze, fie o mare similitudine de gandire si comportament cu celalalt.

Manipularea

Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici specifice, distorsionând intenţionat adevărul, dar care lasă impresia libertăţii de gândire şi de decizie.

Astfel, prin manipulare înţelegem acţiunea de a influenţa prin mijloace specifice opinia publica, astfel încât persoanele manipulate să aibă impresia că acţionează conform ideilor şi intereselor proprii. În realitate însă ele preiau o părere (argumentare ,idee, evaluare) care nu le aparţine, ci le-a fost indusă prin diferite mijloace. Iată câteva exemple:

R.V. Joule si J.L. Beauvois identifică trei tehnici de manipulare:

amorsarea – se referă la perseverarea într-o primă decizie aparent puţin costisitoare atunci când persoana “amorsată” ia o a doua decizie, de data aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză.

piciorul-în-uşa – se referă la obţinerea de la persoana vizată a unui comportament iniţial neproblematic şi reparatoriu, a unei mici concesii în împrejurări care facilitează comportamentul favorabil. Ulterior se adresează o nouă cerere individului, însă de data aceasta mult mai costisitoare şi care altfel nu ar fi fost realizată spontan.

uşă-în-nas – se referă la prezentarea prealabilă a unei cereri exagerate, dificil de acceptat, pentru a introduce ulterior o cerere care să pară moderată în raport cu prima şi să aibă, astfel, mai multe şanse de a fi acceptată.

Simon a identificat următoarele tehnici manipulative:

Minciuna: Pe moment e greu de spus dacă cineva minte, deşi deseori adevărul iese la iveală după un timp, când deja e prea târziu. Un mod de a reduce şansele de a fi minţit este de a înţelege că indivizii cu unele tipuri de personalitate sunt experţi în arta minciunii şi a trişatului, făcând frecvent aceste lucruri, deseori cu subtilitate.

Minciuna prin omisiune: Aceasta este o formă subtilă de minciună, comisă prin omiterea unei părţi semnificative din adevăr. Această tehnică se mai utilizează în propagandă.

Negarea: Manipulatorul refuză să admită că el sau ea a făcut ceva rău. Culpabilizarea: Un tip aparte de tactică de intimidare. Un manipulator se

adreseazăconştiinţei victimei şi sugerează că acesteia nu îi pasă îndeajuns, că e prea egoistă sau că o duce prea uşor. De obicei, asta face ca victima să se simtă prost, punând-o într-o poziţie inferioară, provocându-i anxietate şi îndoială de sine.

Ruinarea: Manipulatorul foloseşte sarcasmul şi ocara pentru a amplifica frica şi îndoiala de sine în victimă. Manipulatorii folosesc această tactică pentru a-i face pe ceilalţi să se simtă nevrednici şi prin urmare, să li se supună. Tacticile de ruşinare pot fi foarte subtile, de exemplu o privire aprigă, un ton al vocii neplăcut, comentarii retorice sau sarcasm subtil. Manipulatorii te pot face să te simţi ruşinat pentru simplul fapt că ai îndrăznit să li te opui. Este o modalitate efectivă de a crea un sentiment de inadecvare în victimă.

Jucarea rolului de victimă (“sărmanul/a de mine”): Manipulatorul se portretizează ca fiind o victimă a circumstanţelor sau a comportamentului altcuiva pentru a provoca milă,simpatie sau compasiune. Oamenii care se ghidează în funcţie de conştiinţă şi cărora le pasă nu suportă să vadă pe nimeni suferind şi manipulatorului îi este uşor să se folosească de simpatie pentru a obţine cooperare.

Afişarea furiei: Manipulatorul exprimă furie pentru a afişa suficientă intensitate emoţională şi mânie pentru a şoca victima şi a o face să se supună. De fapt, manipulatorul nu este nervos, ci se preface. El vrea ceva şi „se enervează” dacă nu obţine lucrul respectiv.

Manipularea mai poartă şi numele de violenţă simbolică.

Diversitatea formelor şi procedeelor de manipulare este pusă în evidenţă prin folosirea mai multor criterii:

- În funcţie de profunzimea efectelor obţinute, manipularea poate fi superficială, atunci când vizează atitudinile nesemnificative, ca în cazul determinării sursei de a cumpăra un anumit produs; medie, când sunt vizate atitudini şi comportamente „sectoriale”(reacţia faţă de o problemă socială, partid sau instituţie publică ş.a.); profundă, atunci când sunt vizate orientările fundamentale ale ţintei în plan ideologic, cultural, religios, geopolitic, macroeconomic şi etnic.

- În funcţie de nivelul procesualităţii psihice implicate în inducerea schimbării atitudinale, manipularea poate fi limitată, când subiectul poate conştientiza

– în principiu – acţiunea la care este supus, sau subliminală, care antrenează procese neconştientizabil (stimularea vizuală sau auditivă subliminală, asocierea de imagini cu o anumită semnificaţie ş.a.). - În funcţie de numărul de subiecţi vizaţi prin manipulare, aceasta poate fi interpersonală, de grup sau de masă. Strategiile şi tehnicile folosite în aceste forme sunt diferenţiate în funcţie de particularităţile psihosociale şi situaţional–conjuncturale ale ţintelor.

- În funcţie de segmentul sistemului comunicaţional care este preponderent implicat în acţiunea manipulativă, aceasta poate fi desfăşurată la nivel informaţional (selectarea informaţiei transmise

după anumite criterii) la nivelul mesajului (modalităţi specifice de structurare a mesajului pentru a se obţine efectul scontat) sau la nivelul subiectului- ţintă.

Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inculcarea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele emoţionale non-raţionale. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insensibile primitorului acestuia. Pe această cale ţinta este determinată să se comporte în sensul dorit de sursă, indiferent de opţiunile, interesele sau atitudinile sale de fond. Se manipulează: emoţiile, situaţiile, sensul şi contextele situaţiei (fizice, spaţiale şi temporale), poziţiile şi relaţiile ţintei (ţintelor),normelor şi al contextelor normative şi, nu în ultimul rând, identităţile ţintelor unei situaţii. Ca formă particulară de influenţare socială, de comunicare instrumentală, manipulare implică, cu unele particularităţi de natură practică, elementele procesului de comunicare: sursa, receptorul, mesajul, canalul de comunicare şi contextul comunicaţional.

Concluzii: Deci în concluzie putem afirma că logica juridica prin intermediul argumentarii , demonstrării ,persuasiunii ,influenţei şi manipularii ajută atît la dezvoltarea intelectului viitorilor jurişti cît şi arată momentele în care aceştea ar trebui să fie atenţi în momentul aplicării dreptului. Pentru ca unele din momentele analizate mai sus (exemplu persuasiunea, influenţa sau manipularea) pot duce la decizii injuste în cazurile şi momentele în care e nevoie de luat deciyii în materie de drept. Deci acestea sunt lucruri care trebuiesc studiate în deaproape şi neapărat înţelese de către orice viitor jurist şi nu numai .Logica juridica în genere abordeaza nişte teme indispensabile nu doar juriştilor ci întregii omeniri, este dupa parerea mea una din disciplinele fundamentale ce ajută la dezvoltarea gîndirii juridice, iar cit despre

Bibliografie:

Galina Turcan, Logica juridica, Chișinău 2011

Efim Mohorea, Logica juridica, Chișinău 2001

Gh. Mateuța și Mihailă , Logica juridica , București, 1998

Rodica Ciobanu ,Logica juridică, Chișinău 2015.

www.google.com

www.wikipedia.com

www.scribd.com

www.blogspot.com