Cuprins

Poezia_________________________________________________________________3

Imaginea morală a Provinciilor Române la început de secol al XIX-lea_____________________________________________________________________4

Secolul al XIX-lea, al romantismului şi al naţionalităţilor_____________________8

Cele două romantisme__________________________________________________9

Etapele romantismului românesc________________________________________13

Marile iniţiative culturale ale romantismului paşoptist______________________15

Învăţământul_________________________________________________________15

Publicistica___________________________________________________________17

Tipografiile__________________________________________________________20

Societăţile culturale___________________________________________________21

Concluzii____________________________________________________________22

Bibliografie__________________________________________________________23

Ion Eliade Rădulescu__________________________________________________24

Contribuţia operei originale şi traduse la inaugurarea modernizării literare____28

Concluzii____________________________________________________________38

Bibliografie__________________________________________________________39

Grigore Alexandrescu_________________________________________________39

Utilizarea tehnicilor clasice şi romantice_______________________________40

Opera poetică__________________________________Error! Bookmark not defined.

Structuri poetice romantice_____________________________________________41

Structuri poetice clasice________________________________________________45

Concluzii____________________________________________________________47

Bibliografie__________________________________________________________47

Dimitrie Bolintineanu_________________________________________________48

Poetul_______________________________________________________________55

Erotikon-ul lui Bolintineanu____________________________________________59

Istoriografia lirică a românilor__________________________________________64

Fantasticul tenebrelor şi al feeriei populare________________________________67

Concluzii____________________________________________________________70

Bibliografie__________________________________________________________72

1

Vasile Alecsandri___________________________________________________72

Iubire şi moarte romantică_______________________Error! Bookmark not defined.

Secretele succesului lui Alecsandri în timpul vieţii__________________________75

Etapele creaţiei_______________________________________________________77

Opera poetică romantică şi parnasiană___________________________________79

Concluzii____________________________________________________________84

Bibliografie__________________________________________________________85

Proza_________________________________________________________________85

Istoriografia moldovenească_______________________________________________85

Grigore Ureche (1590-1647)_____________________________________________88

Miron Costin (1633-1691)______________________________________________95

Ion Neculce (1672-1745)_______________________________________________103

Bibliografie_________________________________________________________112

Istoriografia Ţării Româneşti_____________________________________________112

Letopiseţul Cantacuzinesc______________________________________________116

Bibliografie_________________________________________________________119

Dimitrie Cantemir____________________________________________________119

Divanul_____________________________________________________________124

Istoria ieroglifică_____________________________________________________126

Descrierea Moldovei__________________________________________________133

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor_______________________________136

Scurtă povestire_____________________________________________________137

Bibliografie_________________________________________________________139

Elvira Sorohan, Cantemir în cartea hieroglifelor, Minerva, Bucureşti, 1978._________________140

Costache Negruzzi___________________________________________________140

Contribuţia operei traduse şi originale la inaugurarea modernităţii______141

Opera originală în proză______________________________________________141

Bibliografie_________________________________________________________150

Vasile Alecsandri____________________________________________________150

Concluzii___________________________________________________________158

Începuturile romanului românesc modern_______________________________158

Nicolae Filimon______________________________________________________163

2

Ciocoii vechi şi noi, sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncă_______________164

Romanul unei epoci__________________________________________________165

Romanul unui caracter literar__________________________________________166

Dramaturgie_________________________________________________________172

Vasile Alecsandri____________________________________________________172

Critica_______________________________________________________________176

Titu Maiorescu______________________________________________________176

Opera______________________________________________________________179

Opera memorialistică__________________________________________________179

Poezia

DEFINITIVAT1. Poezia paşoptistă: I. Eliade Rădulescu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri,

Grigore Alexandrescu2. Mihai Eminescu.

Universul poetic: teme, motive, limbaj. Eminescu, poet naţional şi universal. Influenţa operei eminesciene asupra literaturii române.

3. Prelungiri ale clasicismului şi romantismului: G. Coşbuc, Octavian Goga.4. Simbolismul: Al. Macedonski

3

Provinciile Române la început de secol al XIX-lea

Pentru a judeca şi preţui meritul unui autor, trebuie a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură al limbii în care el a fost îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul prin care geniul său şi-a făcut drum ca să iasă la lumină. (V. Alecsandri, Introducere la scrierile lui C. Negruzzi, 1872)

Provinciile Române ajunseseră la începutul secolului al XIX-lea obiect de dispută

între imperiile europene datorită poziţiei lor strategice în sud-estul Europei. În anii 1807-

1812 Franţa lui Napoleon I îşi manifestase dorinţa de a controla, în concurenţă cu Anglia,

gurile Dunările şi litoralul Mării Negre şi de a diminua influenţa militară, politică şi

economică a imperiilor austriac şi ţarist în provinciile vechii Dacii. Într-o jumătate de

secol (1800-1850) teritoriile româneşti traversează regimuri politice diverse: de la

monarhia medieval-fanariotă (până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu) şi cea

regulamentară aflată sub protectorat ţarist (1828-1848), la republica efemeră din anul

1848 şi monarhiile constituţionale ale lui Al. I. Cuza şi Carol I.

Sufletul autohton, umilit de îndelungate dominaţii străine, avea conştiinţa unui

destin potrivnic, asemănându-se unei „înlăcrimate insule de latinitate într-un ocean slav”.

Miraculos, după 1840, românii îşi adună energiile pentru a găsi prin cultură calea spre

lumină şi adevăr, despărţindu-se definitiv de feudalism. În ciuda deselor invazii militare

şi a ciopârţirilor de teritorii, românii din Transilvania, Bucovina, Banat, Moldova,

Basarabia, Muntenia, Oltenia, Dobrogea ajung să gândească şi să acţioneze solidar.

Agenţii cei mai activi ai noii orânduiri capitaliste sunt reprezentanţii micii boierimii şi

cărturarii patrioţi ai Bisericii Române, ortodoxă şi greco-catolică, susţinuţi în eforturile

lor de negustorimea doritoare de privilegii politice. Valorile şi principiile elitei

intelectuale sunt acum: istoria naţională, eroică şi martirică, folclorul literar şi tradiţiile

creştin-ortodoxe, natura pitorească, nepervertită de prezenţa industriilor capitaliste, viaţa

patriarhală de la ţară şi limba latină, strămoşească. Ele se convertesc în obiective morale

care animă grupul de căuzaşi din cele două provincii extracarpatice: „Într-o epocă plină

de toate decepţiile, în care spiritele atât de mult lucrează şi inimile atât de viu simţesc

4

nevoile unei credinţe, ce hrană putem să avem mai îndestulătoare pentru nerăbdările şi

îndoielile noastre decât cultul ţării noastre?”1.

Eliminarea domniilor fanariote a constat iniţial în dispariţia câtorva greci din

structurile de vârf ale puterii, înlocuiţi de „ciocoii” autohtoni, „cu călimări mari la brâu”,

mai lipsiţi de scrupule şi mai haini decât străinii şi care valorificau poziţiile din

administraţie în folos personal. De aceea, imaginea sărăciei atotstăpânitoare în Provinciile

Române impresiona neplăcut pe străinii vizitatori. Provinciile Române le păreau

asemenea unui „diamant prost montat”. Pentru occidentali conţinutul termenului „moldo-

valah” era echivalent cu un post în ierarhia otomană, iar denumirea Provinciilor

Româneşti era prilej de confruntare diplomatică (Rusia Ţaristă impunea etnonimul

Valahia pentru Ţara Românească pentru a demonstra existenţa unor diferenţe etnice între

locuitorii teritoriilor româneşti). La această nefericită confuzie lingvistică îşi aduceau

contribuţia şi reprezentanţii aristocraţiei locale, cosmopolite şi înstrăinate, pentru care

„român” era sinonim cu „ţăran”. Boierul se considera jignit atunci când i se atribuia

naţionalitatea de român, reclamând că: „român e ţăranul, eu sunt boier moldovean”.

Unul dintre străini, prieten al românilor de la 1848, nota: „Cum să îi zic

României? Naţiunea jertfită. Cel puţin Ungaria şi Polonia şi-au avut gloria suferinţei lor,

numele lor au răsunat peste tot pământul. Popoarele de la Dunărea de jos abia au

deşteptat puţin interesul Europei. Opt milioane de oameni, care vorbeau aceeaşi limbă, de

aceeaşi rasă, una din naţiunile mari ale lumii, treceau nebăgate în seamă! De ce? Aceasta

e nenorocirea lor; bătuţi de o mare furtunoasă de o sută de popoare diferite, schimbând

mereu stăpânii, oboseau luarea aminte, tulburau privirile cu mobilitatea lor aparentă. Din

ameţeala aceasta te uiţi la istoria lor ca şi călătorul, care stând jos pe marginea Dunării şi

uitându-se la mersul ei furtunos, ar vrea să-şi aţintească ochii, să prinză, să numere valul

care se urcă peste val; pe urmă, obosit, descurajat şi-ar întoarce ochii plângându-se de

munca-i zadarnică. Valul se schimbă necontenit, fundul nu se schimbă. România lui

Traian a rămas până acum credincioasă sieşi, neclintită în geniul ei primitiv. Poporul

acesta primitiv, născut ca să sufere, a fost înzestrat de fire cu două lucruri care nu te lasă

să pieri: răbdarea şi mlădierea care te face să te ridici ori de câte ori te îndoieşti”2.

1 Mihail Kogălniceanu, Prefaţă, Letopiseţele Ţării Moldovei, 1852.2 Jules Michelet, Principautés Danubiennes. Maria Rosetti. 1848, apud Mihaela Cojocaru, Opinii franceze despre români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 146-147

5

Tristeţea născută din înţelegerea destinului nefericit în istorie al românilor era

combătută de Jules Michelet cu încrederea în viitorul lor strălucit. Istoricul francez spera

să trezească interesul cancelariilor occidental-europene faţă de efortul de emancipare al

elitei lor revoluţionare, afirmând că: „Poporul acesta aşa de crud tratat de oameni şi-a dat

naturii inima. Pe ea o iubeşte pe toată fără să aleagă. Îi e scump şi drag tot ce trăieşte în

jurul său [...]. Simţibilitatea aceasta uşoară, întinsă asupra întregii firi, cu care se naşte

Românul, a dat limbii sale un farmec cu totul deosebit”1.

Problemele cărora românii trebuiau să le găsească rezolvare în acest debut de

secol al XIX-lea erau: recunoaşterea originii latine a limbii şi a romanităţii poporului,

înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, eliminarea expresiei slavone din ceremonialul

religios şi generalizarea celei în limba maternă, demonstrarea statorniciei şi a drepturilor

istorice ale românilor în vatra vechii Dacii, evidenţierea trăsăturilor morale nobile precum

răbdarea, mlădierea, ospitalitatea, dragostea de viaţă, respectul faţă de familie şi de neam.

După 1840 intelectualii tineri, formaţi la şcolile Apusului, încearcă să altoiască pe

sufletul bolnav al naţiei principii morale în corespondenţă cu cele formulate în Declaraţia

Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului2: onestitate, amor propriu, onoare, glorie,

libertate, românism, unire, independenţă, egalitate ş.a. Ele se regăsesc în proclamaţiile

adresate domnitorului şi populaţiei de la oraşe şi sate cu prilejul acţiunilor revoluţionare,

de stradă, ca de exemplu în proiectele de constituţie ale lui Ioan Tăutu şi Ion Câmpineanu

(1830), în apelurile revoluţionarilor de la 1848 din Iaşi, Dorinţele partidei naţionale din

Moldova, şi din Bucureşti, Proclamaţia de la Islaz.

Înapoierea Provinciilor Române descoperea sărăcia cumplită a locuitorilor şi lipsa

de responsabilitate a guvernanţilor: „Barbaria turcească, corumperea grecească şi desele

ocupări ruseşti lăsaseră urme deplorabile în moravurile şi spiritul societăţii şi caracterul ei

român dispăruse, precum dispare pământul sub zăpada iernii. Soarele României era palid

1 Ibidem, p. 147.2 Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului a fost adoptată în 26 august 1789 de Adunarea Naţională a Franţei. Ea enumeră drepturile inalienabile ale fiecărui om: participarea la elaborarea legilor, egalitatea în faţa legilor, taxe şi impozite pentru toţi, dreptul la proprietate, libertatea religiei, a presei, protecţia faţă de arestărea ori pedeapsa arbitrară. Sursele acestui document se regăsesc în Declaraţia de Independenţă a SUA, Declaraţia principiilor şi drepturilor democratice engleze, în principiile calvine cu privire la libertatea de conştiinţă, tezele filozofilor francezi din epoca luminilor, cu deosebire Contractul social de J. J. Rousseau. În secolul al XIX-lea principiile Declaraţiei au fost adoptate de majoritatea statelor din centrul şi sud-estul Europei. După cel de-al doilea război mondial, ONU a adoptat în 1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care stipulează dreptul la viaţă, libertate şi securitate a persoanei, libertatea de conştiinţă, religie, opinie, expresie, asociere şi adunare etc.

6

şi fără de căldură naţională!”1. Boierimea se structura în trei straturi: protipendada (boierii

cu barbă), boierimea de rangul al doilea şi cinurile mărunte. Poporul se pierdea în umbră

şi părăsire, în ignoranţă, zbătându-se între cele două racile care sugrumau societatea:

şerbia albă (iobăgia) şi şerbia neagră (ţiganii sclavi). Între boieri şi popor se găseau

negustorimea şi breslele meseriaşilor, cu resurse financiare dar fără drepturi politice şi

administrative.

Tabloul decăderii morale a românilor era evocat şi de J. A. Vaillant, agent francez

francmason, stabilit în Bucureşti şi Iaşi: „Moldo-valahii renunţă cu greu la vechile

obiceiuri de plăceri, intrigi şi jafuri şi se constrâng cu greu la exactitate, la punctualitatea

unei slujbe. Arhondas nu văd cu plăcere sosirea anumitor parveniţi în afaceri, bătrânii

manifestă gelozie faţă de tineri, tinerii vor să ia locul bătrânilor şi de ciudă sau din cauza

prejudecăţilor nu renunţă toţi fără suferinţă nici la barba lor, nici la costumul oriental [...].

Tinerii aparţinând protipendadei au multe cunoştinţe, dar şi mai multe ambiţii, strigă mai

tare împotriva abuzurilor, dar în realitate sunt mai curtizani; controlează socotelile cu o

grijă riguroasă şi acceptă cea mai mică gratificaţie pecuniară. Boierii din clasa a doua

sunt mai patrioţi, au mai multe idei liberale, mai mult sentiment al demnităţii lor, mai

mult ataşament sincer faţă de ţara lor”2.

Imoralitatea din societatea românească era ilustrată de câteva obiceiuri ruşinoase:

mituirea (departe de a fi considerată un delict, ea intrase adânc în obiceiuri), schingiuirea

ţăranilor şi a ţiganilor (oamenii care comiteau aceste delicte aveau dreptul la cruzime şi îl

exercitau fără a avea conştiinţă de fapta lor criminală, fără grijă de răspundere, fără teamă

de pedeapsă. Inimi bune, fapte crude!), deschiderea cu plată a frontierelor ţării de către

negustorii străini, toleranţa acordată străinilor pentru a specula mizeria poporului prin

dezvoltarea patimiii beţiei. Infiltrate în toate fibrele societăţii româneşti, aceste obiceiuri

generau atitudini ignobile: umilinţa servilă, linguşirea trădătoare, ambiţia egoistă.

„Orientul ne trimetea ciuma, Fanarul ne adusese cangrena morală, mai fatală decât

epidemiile ucigătoare” mărturisea Vasile Alecsandri3.

1 Vasile Alecsandri, Introducere la scrierile lui C. Negruzzi, 1872., în vol. Vasile Alecsandri, Dridri, Proză II, Minerva, BPT, Bucureşti, p. 44-46.2 J. A. Vaillant, La Romanie ou Historie, langue, littérature, orthographe, statistique des peuples de la langue d’or, 3 vol., Paris, 1844.3 Vasile Alecsandri, op. cit.

7

G. Asachi, inspirat de iluminismul german şi de neoumanismul italian pleda încă

din 1814 pentru adoptarea şi cultivarea virtuţii ca principiu moral creştin, materializat în

atitudini nobile, precum: filantropie, fidelitate, altruism. Virtutea era pentru cărturarul

bucovinean o „luptă de bunăvoie împotriva tuturor piedicilor ce stau în calea înfloririi şi a

întăririi binelui obştesc”1 care îndreaptă natura umană în lumina idealului şi pune în acord

pacea interioară cu discernământul.

Secolul al XIX-lea, al romantismului şi al naţionalităţilor

Secolul al XIX-lea a marcat cele mai rapide şi surprinzătoare transformări în

conştiinţa individuală finalizând lupta de cucerire a naturii de către om2. Numit secol al

naţiunilor, al raselor, al istoriei ori al economiei politice, el poartă pecetea expansiunii

individualităţii căpătând substanţă prin: fărâmiţarea universalităţii şi desacralizarea

profundă şi progresivă a existenţei, iraţionalul cultivat şi sistematizat (contemporan cu

iluzia scientistă şi istoristă), intuiţia unei vieţi posibile cu care este înzestrată natura,

reducţionismele raţionaliste intolerante, generatoare de utopii economico-sociale.

Realizările şi iluziile sale culturale l-au consacrat ca „romantic”.

Termenul romantic a cunoscut un lung traseu de la utilizarea lui cu sensul de

„romanesc”, „extravagant,” „absurd”, „pitoresc” în Anglia (1659) şi Franţa (1675), până

la cel de mişcare coerentă a marilor literaturi occidental europene: „Chemat la viaţă cu

funcţia modestă a unui sinonim, personalizat de Rousseau într-un sens liric, folosit spre

sfârşitul secolului al XVIII-lea sub impulsul Şcolii de la Jena ca antonim (opusul

termenului clasic), devenit, în fine, substantiv abstract, el părea a-şi fi luat locul printre

uneltele spiritului uman spre 1830”3.

Ca mişcare literară europeană, romantismul se manifestă cu deosebire ca o artă

poetică a surprizei, a şocului, a imaginaţiei şi a libertăţii, opusă clasicismului înţeles ca

ordine a logosului, ca un acord între strategia şi practica creaţiei, ca o însumare a

procedeelor în reguli de aplicabilitate universală. Poetica romantică amendează poetica

tradiţională fără a oferi norme şi tehnici specifice. Ea este constituită din prefeţe şocante

(V. Hugo, Cromwell, 1827), scrieri de circumstanţă (Stendhal: „Je suis un romantique

1 G. Asachi, Dorinţa folosului obştesc, 1842, în vol. Gheorghe Asachi, Opere, vol. II, Hyperion, Chişinău, 1991, p. 432 şi urm.2 Unii sociologi consideră că în secolul XX omul nu s-a manifestat ca un cuceritor al naturii, ci ca un exterminator, acţionând cu rapiditate pentru distrugerea planetei.3 Paul Cornea, Introducere, vol. Originile romantismulu românesc, Minerva, Bucureşti, 1972, p. 9 şi urm.

8

furieux, c’est à dire, je suis pour Shakespeare contre Racine et pour lord Byron contre

Boileau”, 1818) sau eseuri nedefinitivate (Schlegel, Cours de littérature dramatique).

Lipsa ei de unitate a permis în fapt o continuitate stilistică între formele clasice, impuse în

secolul al XVII-lea, şi cele romantice, din secolul al XIX-lea, precum şi existenţa unui

clasicism al romanticilor, a unei reconcilieri surprinzătoare a clasicului cu romanticul.

Studiul prozodiei romantice a condus la opinia că: „versul nu iese din perfecţiunea formal

prozodică, provocată de stricta observare a retoricii, iar tărăgănarea uniformă a

alecsandrinului, pendularea lui egală demonstrează că nimic nu s-a schimbat în mecanica

versificaţiei până la 1850”1.

Cele două romantisme

Dacă a defini romantismul este o operaţie anevoioasă (Paul van Tieghen2 a

inventariat peste 150 de definiţii), identificarea etapelor şi a trăsăturilor specifice s-a

bucurat de mai mult succes. De la R. Wellek3 până la Virgil Nemoianu4 istoria literară

identifică un romantism al marilor literaturi occidentale, propagat ulterior în centrul şi

sud-estul Europei unde s-a împăcat cu tradiţia medieval-bizantine.

În cadrul romantismului occidental se disting două etape cu trăsături distincte:

High şi Bidermeier Romanticism. High Romanticism este o mişcare literară cuprinsă între

ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea până la ultima prezenţă europeană a lui

Napoleon I (1815), ale cărei trăsături sunt: antiilumunism, antimonarhism,

anticlericalism, miraj pentru Evul Mediu, atracţie pentru contemplaţie, egoism şi

deziluzie. A doua etapă a romantismului are un aspect mai conformist, revolta romantică

găsind forme de adaptare socială. Denumirea lui corespunde nu numai unui personaj

dintr-o dramă germană, ci şi unui stil de mobilier burghez, confortabil. Bidermeier

Romanticism se manifestă prin continuitatea clasicismului în romantism, utilizarea

retoricii şi a stilisticii clasice la noile forme ale romantismului .

Acestei forme secundare a romantismului îi corespunde romantismul răsăritean:

„în Europa de est n-a existat un Iluminism integral, ci doar o prindere din urmă a ultimei

sale etape (cu toate hibele sale preromantice). În mod analog, n-a existat H.R., ci doar un

1 Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Cartea românească, Bucureşti, 19892 Paul van Tieghen, Le mouvement romantique, Vuibet, Paris, 19233 R. Wellek, Concepts of criticism, Yale University Press, 19654 Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, BPT, Minerva, Bucureşti, 1998.

9

Bidermeier puternic şi complex (1820-1850), perfect sincronizat cu etapa occidentală

corespunzătoare”1. În această parte a Europei exista un alt substrat cultural, comun,

datorat medievalităţii bizantine, o cultură religioasă ortodoxă, de expresie slavonă sau

neogreacă, o circulaţie nestânjenită a producţiilor folclorice şi a cărţilor populare.

Dezvoltarea zonală unitară a condus şi la existenţa unor trăsături specifice.

1. Iniţierea în romantism corespunde în sud-estul european cu procesul de

instituţionalizare a literaturii. Dacă termenul „romantic” a fost identificat în literatura

română pentru prima dată în 1828 într-o poezie rămasă în manuscris a lui Daniil

Scavinschi, după 1834 la intervenţia lui I. Eliade Rădulescu el capătă sensul consacrat în

literatura apuseană. În Dicţionarul româno-francez al lui Poenaru, Aaron şi Hill din 1840

el are două semnificaţii: „şcoală literară” şi „pitoresc”. Între anii 1820-1840 literatura

română cunoaşte o serie de iniţiative culturale constând în apariţia primelor periodice

(1829: „Curierul românesc”, Bucureşti şi „Albina românească”, Iaşi), instituţionalizarea

învăţământului în limba română prin contribuţia lui G. Lazăr în Muntenia şi G. Asachi în

Moldova, organizarea teatrului românesc (primele reprezentaţii teatrale în limba română

din 1817 la Iaşi şi 1819 la Bucureşti).

2. Romantismul răsăritean nu este limitat în manifestările sale de un clasicim

riguros, ci de un mediu intelectual mai puţin evoluat. El nu are ce să conteste şi de aceea

în opera unui singur creator sau în sânul unei singure generaţii coexistă mai multe arte

poetice: clasică, iluministă şi romantică. Opera lui Grigore Alexandrescu exemplifică

interferenţele dintre clasicism, manifestate în fabule şi satire, cu cele romantice, ilustrate

în meditaţii istorice şi filozofice. I. Eliade Rădulescu este autorul baladei romantice de

inspiraţie folclorică Sburătorul, dar şi al epopeii neîncheiate Michaida. D. Bolintineanu

versifică în cea mai desăvârşită manieră romantic-occidentală în ciclurile Legende

istorice şi Florile Bosforului, dedicându-se în finalul vieţii formelor clasice: epopeea,

satira şi imnul de factură horaţiană.

3. Programele romantismului românesc au acelaşi caracter improvizat ca şi în

occident. Îndemnului naiv al lui I. E. Rădulescu, „Scriţi băieţi, numai scriţi!”, i se adaugă

în anul 1840 Introducţia lui Mihail Kogălniceanu. Manifestul istoricului moldovean

defineşte o nouă direcţie culturală, inspirată din tradiţiile, natura, folclorul şi viaţa

1 Virgil Nemoianu, op. cit , p. 119.

10

românilor. Ea condamnă imitaţiile superficiale şi consacră supremaţia geniului autohton:

„Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă pentru că omoară în noi duhul

naţional [...]. Traducţiile nu fac o literatură [...]. Istoria noastră are destule fapte eroice,

frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi

de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta

trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”1.

Romantismul românesc a continuat programul iluminist de emancipare şi de

culturalizare, cu deosebire în domeniul normării limbii literare. Lupta pentru adoptarea

unui alfabet latin şi pentru o scriere fonetică declanşată încă de la începutul secolului,

tulburată uneori de exagerări italienizante şi etimologizante, se încheie în deceniul al

şaptelea prin intervenţia energică a lui Titu Maiorescu, care semnează studiul colectiv al

Junimii Despre scrierea limbii române.

4. În Europa răsăriteană romantismul apare ca un fenomen prerevoluţionar şi nu

postrevoluţionar ca în Franţa. Acest lucru face ca reprezentanţii acestui curent să fie cu

deosebire intelectuali care aparţin unor familii boiereşti, cu tradiţii culturale şi posibilităţi

materiale, instruiţi în capitalele Europei: Paris, Viena, Berlin, Roma. Fiii de boieri,

născuţi după 1810, îşi începeau studiile acasă, sub îndrumarea unor învăţaţi ardeleni sau

a unor dascăli greci, treceau prin şcolile private din Iaşi ori Bucureşti şi ajungeau la Paris

pentru a asista la cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickievicz de la

Collège de France, care propovăduiau independenţa şi egalitatea de şanse a tuturor

naţiunilor Europei. Identificarea şi aducerea la cunoştinţa Europei a valorilor culturale

proprii devenea pentru tinerii romantici o datorie de onoare. Români, polonezi, sârbi,

ucraineni, greci culegeau şi tipăreau folclorul autohton, elaborau compendii de istorie

străveche şi medievală pentru a demonstra lupta popoarelor lor pentru apărarea şi

continuitatea spiritualităţii creştine, europene.

Cum ţările din care proveneau romanticii răsăriteni erau înglobate în imperii

multinaţionale, ei se simţeau datori a deveni militanţi activi şi înflăcăraţi ai principiilor

moderne, îmbinând acţiunea revoluţionară cu cel mai fantezist demers financiar. I. Eliade

Rădulescu, G. Asachi, Mihail Kogălniceau au fost unii dintre primii proprietari de fabrici

1 Mihail Kogălniceanu, Introducţie, „Dacia literară”,1840

11

de hârtie ori de postav din Provinciile Române şi şi-au condus activitatea publicistică din

perspectiva patronului şi a directorului de editură.

Printre romanticii români existau şi visători, ale căror singure idealuri erau poezia.

Printre aceşti „doritori nebuni”, al căror eşec politic le-a grăbit dispariţia se numără N.

Bălcescu, I. Voinescu II, Alecu Russo, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac ş.a. Destinul lor de

militanţi culturali şi politici, este ilustrat de unul dintre cele mai nobile îndemnuri din

epocă: „Urmaţi cum aţi început, cel mai frumos titlu de glorie la care un poet trebuie să

năzuiască este acela de poet naţional şi popular”1.

5. O altă trăsătură este „arderea etapelor”. Epoca romantică oferă cadrul prielnic

pentru orice fel de traducere din literaturile europene, creând posibilitatea de a trăi

„succesiunea” culturilor în „simultaneitatea” prezentului. Un studiu privind situaţia

traducerilor în prima jumătate a secolului al XIX-lea arată că: între anii 1820-1830 s-au

tradus 28 de titluri, între 1830-1840:157, între 1840-1850:173, 1850-1860: 285. Cel mai

mare număr de traduceri sunt din franceză (385), urmate de cele din germană (83),

engleză (50), greacă (44), rusă (43), italiană (40) etc. Dintre genurile şi speciile literare

cultivate acum, romanul ocupă primul loc (128 titluri), urmat de povestire şi nuvelă

(119), teatru (156), poezie (34). Clasamentul autorilor traduşi indică pe Al. Dumas tatăl

cu 22 titluri, urmat de Byron cu 19 titluri, Florian cu 18 titluri, Molière cu 14 titluri,

George Sand şi Voltaire cu câte 11 titluri etc. Cel mai harnic traducător a fost I. E.

Rădulescu (31 titluri), urmat de G. Baronzzi cu 212.

6. Epoca romantică a oferit cadrul istoric pentru existenţa unor centre de

rezistenţă culturală ale diasporei cu deosebire în perioada exilului postpaşoptist. Prezenţa

exilaţilor români în centrele culturale ale Europei a contribuit la mai buna comunicare a

Provinciilor Române cu restul lumii. Exilul a facilitat întrepătrunderea genurilor şi

adoptarea unui limbaj poetic necenzurat politic. Printre cele mai cunoscute opere ale

exilului romantic sunt: Cântarea României de Alecu Russo, Românii supt Mihai Voievod

Viteazul de N. Bălcescu, Souvenirs d’un proscrit de I. E. Rădulescu.

7. Romantismul românesc este puţin elaborat sub aspect teoretic, dezbaterile pe

teme poetice fiind concurate de iniţiative şi acţiuni culturale. G. Asachi îşi dezvăluia 1 Îndemnul aparţine Elenei Negri, iubita lui Vasile Alecsandri, imortalizată în romanţa Steluţa. Entuziasmată de opera lui de inspiraţie folclorică, ea îl îndemna în 1846 să persevereze în direcţia autohtonă şi tradiţionalistă.2 Paul Cornea, op. cit.

12

cultul pentru modele clasice şi nevoia de a respecta regulile literare pentru a conferi

armonie şi nobleţe expresiei artistice: „îndreptat de pilde clasice şi de firea limbii m-am

sârguit a urma sistemului care cere ca poezia, care este productul cel mai ales al cugetării

prin simţire înălţată, să răsune prin ziceri elegante şi armonioase”1. B. P. Mumuleanu

elogia în Precuvântările sale din 1820 şi 1825 (Rost de poezie şi Caracteruri) poetul

clasic. I. E. Rădulescu traducea în 1822 Arta poetică a lui Boileau şi în 1831 tipărea o

culegere de texte teoretice, în esenţă clasice, intitulată Gramatica poeziei, după Lévizac şi

Moysant. În simultaneitate cu traducerea de lucrări clasice, I. E. Rădulescu oferea şi

primele variante româneşti ale unora dintre Meditaţile lui Lamartine.

Etapele romantismului românesc

Romantismul, iniţiat în jurul anului 1820 şi continuat până la începutul primului

război mondial 1916, este mişcarea literară cea mai amplă şi longevivă în cultura română

modernă, manifestându-se aproape un secol.

I. Prima etapă, ascensivă, a romantismului românesc se derulează pe parcursul a

patru decenii, între 1820-1860, în cadrul cărora se disting ca momente mai importante:

1. Resurecţia romantică din anii 1820-1830, când teoria imitaţiei şi traducerile

suplineau inexistenţa creaţiei autohtone. Poezia dominată de câteva vocile minore (ale lui

Vasile Aaron, B. P. Mumuleanu ori Vasile Popp) oferă un loc disproporţionat poetului

Vasile Cârlova, care cu numai patru poezii este recunoscut ca precursor al

lamartinismului la noi. În acest deceniu se manifestă mentori culturali ale căror iniţiative

fac trecerea definitivă de la spiritualitatea medievală la cea romantică. G. Asachi, I. E.

Rădulescu, G. Bariţiu inaugurează presa de opinie şi cea literară, sunt organizatori de

societăţi literare şi filarmonice, redactează şi adaptează gramatici pentru a demonstra

inadecvarea alfabetului chirilic la spiritul limbii române, sunt editori şi iniţiatori de

biblioteci universale, reorganizează învăţământul după principiul corespondenţei cu

trebuinţele societăţii, pun în scenă texte dramatice în româneşte, iniţiază şcoli de

interpreţi de muzică şi de artă dramatică.

2. Acest deceniu al romantismului ascensiv, în perioada 1830-1848, se

evidenţiază generaţia paşoptistă, prin formele sale de exprimare avântate, revoluţionare,

de baricadă. Acum cele două direcţii ale romantismului se manifestă în simultaneitate, în

1 G. Asachi, Prefaţă, Culegere de poesii, 1836, vol cit.

13

ciuda divergenţelor cu privire la statutul traducerilor şi al imitaţiei modelelor externe. În

1830 I. E. Rădulescu cerea colegilor mai tineri să scrie orice în româneşte, pentru ca în

1840, mai tânărul său confrate, Mihail Kogălniceanu să afirme hotărât că „traducţiile nu

fac o literatură”. În acestă perioadă se publică capodoperele liricii noastre romantice:

Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu (meditaţie istorică), Mihnea şi

Baba de D. Bolintineanu (baladă fantastică), Sburătorul de I. E. Rădulescu (baladă cultă).

În proza artistică se exersează fiziologiile (Fiziologia provinţialului de C. Negruzzi şi

Mihail Kogălniceanu) şi nuvela istorică (Alexandru Lăpuşneanu de C. Negruzzi).

Paşoptiştii propun primul model literar autohton de la care se vor inspira generaţiile

următoare, în care sinceritatea de idei şi de sentimente este exersată în defavoarea

expresivităţii poetice.

3. Eşecul revoluţiei de la 1848 inaugurează exilul postpaşoptist, care a durat mai

bine de un deceniu, între anii 1848-1859. La Paris, Constantinopol sau Viena

intelectualitatea proscrisă încearcă să găsească noi modele literare, realitatea culturală

europeană nemaicorespunzând aspiraţiilor ei reformatoare. În condiţii materiale precare şi

măcinaţi de dorul de ţară, romanticii români adoptă un ton profetic, misionar şi creştin.

II. După 1859 şi până spre 1885 romantismul românesc are un sens descensiv,

marcat de deziluzie şi pesimism, coborând din sfera luptei politice în solitudinea artei

cuvântului. Acestei ultime perioade romantice îi corespund două momente distincte.

1. În deceniul şapte (1860-1869) momentul politic principal îl reprezenta Unirea

Principatelor şi reformele politice ale lui Al. I. Cuza. În afara poeţilor minori

postpaşoptişti (G. Creţeanu, Alex. Sihleanu, Al. Depărăţeanu şi Radu Ionescu) ori a

autorilor de însemnări de călătorie, în acest timp al apusului romantic se remarcă

aristocraţi erudiţi ai condeiului precum Al. Odobescu şi B. P. Hasdeu ori romancieri,

cronicari ai epocii de tranziţie, precum N Filimon. Creatorii paşoptişti devin acum

epigoni ai propriei formule lirice şi sfârşesc în uitare ori zeflemea (este ilustrativ sfârşitul

penibil al lui D. Bolintineanu care se stinge în boală şi cumplită sărăcie, ignorat de

prieteni şi de autorităţi).

2. Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea sunt dominate de creaţia eminesciană

şi de direcţia culturală a Junimii. Acum se fac auzite armonii lirice pesimiste ori virulent

critice, iar inaderenţa poetului romantic la lumea burgheză capătă inflexiuni tragice.

14

3. Dispariţia tragică a lui Mihai Eminescu nu a încheiat existenţa romantismului

în cultura noastră. Admiratorii liricii sale, deveniţi epigoni, printre care Al Vlahuţă, au

prelungit prezenţa romantismului în literatura română până la începutul secolului XX.

Vechii inamici ai lui Eminescu continuă a crea în forme şi expresii romantice, precum Al

Macedonski, care abia în preajma primului război mondial exersând forma clasică a

rondelului îşi inovează lirica. După teoretizările semănătoriste (neoromatice) şi

poporaniste (neorealiste şi naturaliste) ivite la confluenţa secolului al XIX-lea cu cel de-al

XX-lea, poezia lui G. Bacovia găseşte forme noi, simboliste, de expresie pentru dorul

eminescian, făcând trecerea definitivă de la romantism la poeticile noului secol: „Secolul

al XIX-lea este ultimul dintr-o serie naturală pe care nimeni n-o imagina stingându-se

odată cu primul război mondial. Literar vorbind este secolul tuturor virtualităţilor

benefice anulate de evoluţia neprevăzută. În cultura românească secolul al XIX-lea

reprezintă primul secol de veritabilă sincronizare europeană ce coincide cu ultimul secol

de evoluţie naturală: paradox concentrat ce pune într-o lumină acută marja extrem de

redusă dintre libertate şi necesitate care a reprezentat specificul culturii noastre”1.

Marile iniţiative culturale ale romantismului paşoptist

„Tot ce mi-a stat în putinţă am făcut şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi sufleteşte şi materialiceşte înflorirea Bisericii şi a Patriei”. (Veniamin Costache)

ÎnvăţământulLa începutul secolului al XIX-lea, în Provinciile Române extracarpatice

învăţământul gimnazial şi liceal se făcea în limba greacă. Sub influenţa Transilvaniei,

unde Iluminismul se manifestase cu deosebire în opera de formare de intelectuali

propovăduitori ai dragostei şi respectului pentru limba maternă, unele familii boiereşti

încredinţează educaţia şi formarea copiilor unor învăţaţi ardeleni. Scriitorii generaţiei

paşoptiste2 evocă în memoriile lor acest debut improvizat dar entuziast al învăţământului

modern în limba română

1 Mihai Zamfir, op. cit.2 Costache Negruzzi - Cum am învăţat româneşte, I. Eliade Rădulescu - Dispoziţiile şi încercările mele de poezie, Ion Ghica - Şcoala românească acum 50 de ani, Dascăli greci şi dascăli români, Vasile Alecsandri - Vasile Porojan ş.a.

15

În Moldova, învăţământul în limba română este susţinut de Biserică, un rol

important revenindu-i mitropolitului Veniamin Costache3, autorul unor reforme moderne

atât în plan confesional, cât şi în cel laic. De sprijinul acestui înalt prelat s-a bucurat G.

Asachi care, după ce a beneficiat de burse la studii în străinătate, revenit acasă iniţiază

primul curs în româneşte de inginerie hotarnică, iar câţiva ani mai târziu restructurează

Seminarul de la Socola, gimnaziul de la Trei Ierarhi şi Academia Mihăileană.

Simultan cu emanciparea învăţământului din Ţara Moldovei, în anul 1817 este

adus la Bucureşti învăţatul ardelean G. Lazăr de către boierii Partidei Naţionale care îi

încredinţează conducerea primei şcoli româneşti în chiliile fostei mănăstiri de la Sf.

Sava2. În doi ani, iluministul ardelean a elaborat manuale, a alcătuit planuri de învăţământ

şi a demonstrat că limba română este capabilă a exprima cele mai abstracte cunoştinţe şi a

forma tineri bine pregătiţi. În entuziasmul generat de iniţiativă didactică a lui Lazăr, fiii

de boieri părăsesc Academia grecească pentru a se alătura şcolii româneşti. La două

decenii de la înfiinţare, Colegiul de la Sf. Sava dispunea de un colectiv de cadre didactice

bine pregătite, de o bibliotecă şi de o tipografie unde vedeau lumina zilei atât manuale şi

antologii şcolare, cât şi dicţionare, gramatici şi volume literare originale.

După debuturile entuziaste şi improvizate ale învăţământului laic, în Provinciile

Române extracarpatice se înfiinţează şcoli lancasteriene în fiecare reşedinţă de judeţ,

şcoli normale pentru pregătirea de institutori, şi se înmulţesc şcolile comunale. Conform

unei statistici din 1842, în Ţara Românească învăţau la Colegiul Sf. Sava 657 de elevi,

pregătiţi de 18 profesori, în reşedinţele de judeţ funcţionau 18 şcoli normale iar în

comune 2100 erau încadraţi în diverse nivele de instruire peste 40.000 de copii şi tineri.

Dezvoltarea rapidă a învăţământului românesc se desăvârşeşte după Unirea Principatelor,

o dată cu inaugurarea universităţilor din Iaşi 1(860) şi Bucureşti (1864).

În Transilvania învăţământul în limba română se afla în custodia Bisericii

Ortodoxe şi a celei Greco-Catolice. În 1843 funcţionau 293 şcoli pentru copiii români,

faţă de 962 pentru cei maghiari, erau patru licee româneşti la Blaj, Beiuş, Braşov şi

3 Veniamin Costache (1768-1846) a fost mitropolit al Moldovei între 1803-1842. Descendent din boierul Boldur, sfetnic al lui Ştefan cel Mare, el s-a evidenţiat prin iniţiative culturale moderne care au mărit prestigiul Bisericii în interiorul ţării şi în afara graniţelor, cu deosebire la Muntele Athos. 2 Sfântul Sava este cel mai vechi şi mai cinstit mucenic, cunoscut şi martirizat pe pământul nostru în secolul al IV-lea. Este numit şi Sava Gotul (Geto-Dacul) sau Romanul. S-a călugărit în comunitatea monahală din Munţii Buzăului. În primăvara anului 372, a treia zi de Paşte, ostaşii regelui Athanaric l-au prins şi l-au condamnat la moarte prin înecare. El este pomenit în fiecare an la 12 aprilie.

16

Năsăud. În anii 1847-1873, la intervenţia mitropolitului Andrei Şaguna s-au înfiinţat

peste 800 de şcoli comunale confesionale, două gimnazii româneşti, un Institut teologic-

pedagogic (1859), s-au tipărit 25 de manuale.

Publicistica„[...] românii au trebuit să aştepte momentele atât de rare în istoria

neamului, când omenirea trece printr-o schimbare de soartă şi astfel să-şi poată şi ei schimba soarta după chemările adânci şi organice ale neamurilor în istorie”. (Nicolae Iorga, Evoluţia ideiii de libertate)

Publicistica a apărut şi s-a maturizat în Provinciile Române atunci când în Europa

Occidentală ea devenise o formă de comunicare modernă, eficientă şi activă. Apariţia ei

în Provinciile Române se datorează intelectualilor care studiaseră în străinătate şi care

beneficiaseră de o gazetărie activă, implicată în viaţa de zi cu zi a societăţii. Ion Ghica

credea că: „a întrebuinţa facultăţile sale la fericirea tuturor, a scrie după povăţuirile unei

convingeri adevărate, luminată printr-o cercetare adâncă, serioasă a lucrurilor şi curată de

orice mobil şi interes este o întreprindere nouă la noi şi cu atât mai anevoie, cu cât trăim

într-o epocă de tranziţie şi de aspiraţiuni cu atât mai mici şi mai proaste, cu cât oamenii

sunt lipsiţi de educaţie şi de adevărata învăţătură, înecaţi în patimi şi dorinţe ce au putut

naşte o cunoştinţă superficială a civilizaţiei europene, care nu a putut produce alt efect

asupră-le decât a-i ameţi”. La rândul său, Cezar Bolliac, unul dintre cei mai incisivi

patroni de gazete din această epocă, nota că „publicitatea este atât de priincioasă unei

societăţi, sub orice formă va fi societatea, pe cât de priincios este unui om în parte aerul şi

mişcarea care îl răcoresc şi îi preface sângele. Ea plană pe deasupra trupului societăţii, se

împarte către toate mădularele ei, fără osebire de vârstă, de sex şi de condiţie, şi lasă

trăsături adânci ce nu se mai şterg. Din aceste trăsături se formează acea putere

atotputernică, ce se luptă necontenit împotriva individului pentru mulţime, împotriva

interesului privat pentru fericirea publică; acea fiinţă nevăzută, abstractă, pe care o

vedem, despre a cărei existenţă s-au pătruns toate popoarele civilizate şi ale cărei efecte

ne-au dovedit şi chiar nouă anii trecuţi, că nu le putem tăgădui nepedepsiţi: acea putere

este Opina publică”1.

Prima publicaţie pentru români, „Courrier de Moldavie”2, a apărut în limba

franceză în anul 1790, la Iaşi. Ea a fost urmată în anul 1827 de gazeta „Fama Lipscăi

1 Cezar Bolliac, Despre publicitate, 1844.2 I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti, 1790-1990, ediţia a II a revăzută şi completată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 112.

17

pentru Daţia” tipărită la Leipzig, din iniţiativa boierilor Dinicu Golescu, I. M. C. Rosetti

şi Atanasie Lascăr. Lui Dinicu Golescu îi revine meritul de a fi obţinut aprobarea de la

generalul Kiseleff pentru înfiinţarea primului periodic bucureştean, „Curierul românesc”,

în aprilie 1829, conducerea fiind încredinţată lui I. Eliade Rădulescu. La Iaşi, primul

periodic „Albina românească” apare în iunie acelaşi an sub patronajul lui G. Asachi.

În gazeta lui I. E. Rădulescu au publicat aproape toţi scriitorii vremii, printre

care: Iancu Văcărescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, iar în suplimentele ei

literare „Curierul de ambe sexe”1 şi „Gazeta Teatrului Naţional” au apărut texte semnate

de creatori aparţinând celorlalte provincii, precum Simion Marcovici şi C. Negruzzi. Şi în

jurnalul lui G. Asachi din Iaşi au publicat lucrări originale N. Dimachi şi C. Stamati iar în

suplimentul literar „Alăuta” au semnat: C. Negruzzi, M. Ciucureanu, Ionică Tăutu, M.

Kogălniceanu ş.a. La cererea comunităţii româneşti din Braşov G. Bariţiu a tipărit pe

lângă „Gazeta de Transilvania” (1838-1842) un supliment literar săptămânal „Foaie

pentru minte, inimă şi literatură” (1838-1849). În paginile acestuia au publicat A.

Mureşanu, I. Barac, T. Cipariu, Ath. M. Marienescu, Vasile Alecandri, Grigore

Alexandrescu, D. Bolintineanu ş. a. Proza romantică de inspiraţie istorică este semnată de

G. Asachi şi C. Negruzzi, iar cea de critică şi teorie literară de C. Bolliac, I. Eliade

Rădulescu, N. Bălcescu, I. Maiorescu. G. Bariţiu îi considera colaboratori apropiaţi pe: T.

Cipariu, I. Eliade Rădulescu, Teodor Aron, Damaschin Bojinca, George Mălinescu,

Nicolae Istrati, Nicolae Rucăreanu ş.a.

După 1836, când monopolul asupra tipăriturilor s-a încheiat, şi alţi intelectuali se

dedică publicisticii, printre care: Cezar Bolliac („Curiosul”, Bucureşti, 1836), C. Lecca

(„Mozaicul”, Craiova, 1838), Florian Aaron şi G. Hill („Romania”, 1838), Valbaum

(„Pământeanul”, 1839) etc.

Începând cu anul 1840 se inaugurează şi primele jurnale istorice: „Arhiva

românească”, la Iaşi (în îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu) şi „Magazin istoric pentru

Dacia”, la Bucureşti începând cu 1845 (în redacţia lui N. Bălcescu şi A. T. Laurian).

În ianuarie 1840 Mihail Kogălniceanu inaugurează prima revistă exclusiv literară,

„Dacia literară”, ale cărei câteva numere au avut ecou în conştiinţa cititorilor din epocă şi

mai ales în istoria literaturii. În primul număr, M. Kogălniceanu lansează un manifest al

1 I. E. Rădulescu nota în Librăriile naţionale române, 1870, că a publicat Curierul de ambe sexe în cinci volume şi trei ediţii de câte 3000 de exemplare.

18

romantismului românesc deschizând calea direcţiei autohtone. Introducţia lui Mihail

Kogălniceanu sintetiza programul culturii române moderne şi aduna energiile creatoare

ale autorilor într-o direcţie tradiţionalistă şi naţionalistă. Mihail Kogălniceanu reia

iniţiativa sa publicistică în anul 1844 cu „Propăşirea”, gazetă cenzurată de către

domnitorul Mihail Sturza după câteva numere. Şi Vasile Alecsandri are iniţiativa

publicării unei gazete exclusiv literare în 1852, fiind obligat a amâna până în anul 1855

lansarea primului număr al „României literare”.

În timpul evenimentelor de la 1848 au apărut gazete cu profil revoluţionar, care

îndemnau la solidaritate cu ideile politice ale „căuzaşilor”: „Pruncul român”, „Vestitorul

românesc”, „Popolul suveran”. Gazete cu o existenţă efemeră, ele au meritul de a fi

difuzat ideile liderilor revoluţionari şi de a fi clarificat opoziţia lor faţă de regimul

regulamentar, controlat de Imperiul Ţarist.

În afara graniţelor româneşti, în timpul exilului postpaşoptist au apărut mai multe

jurnale, care susţineau ideile politice ale Europei occidentale ori tipăreau producţiile

literare ale proscrişilor: „Espatriatul” (1849, Budapesta, din iniţiativa lui Cezar Bolliac),

„România viitoare” (1850, Paris, din iniţiativa lui N. Bălcescu), „Junimea română” (1851,

Paris, din iniţiativa lui Al. Odobescu).

Între anii 1849-1856 unele periodice din Iaşi sau Bucureşti erau exprimate în

franceză ori bilingve, franco-române, adresându-se comunităţilor de francezi rezidenţi în

capitalele Provinciilor Române. În paginile lor este ilustrată starea de confuzie politică şi

cenzura externă excesivă, majoritatea articolelor fiind semnate cu pseudonime.

După anul 1855 numărul publicaţiilor româneşti creşte şi conţinutul lor se

diversifică în politice, literar-artistice, ştiinţifice, de informare şi cultură generală,

umoristice. Acum majoritatea gazetelor dezbat problema Unirii Principatelor

Române,între ele distingându-se: „Steaua Dunării” (cu un supliment în franceză la

Bruxelles, apărut din iniţiativa lui Mihail Kogălniceanu), „Dâmboviţa” (din iniţiativa lui

D. Bolintineanu), „Românul” (publicaţia lui C. A. Rosetti, devenită tribuna de idei a

partidului liberal).

În afara publicaţiilor periodice, calendarele şi almanahurile au avut o apariţie

susţinută în Provinciile Române, contribuind la formarea gustului pentru lectură şi

informaţia scrisă. Primul calendar în limba română datează din 1731 şi a fost tipărit la

19

Braşov de Petcu Şoanul1. Până în anii 1830-1835 calendarele aveau o frecvenţă de câte 2-

3 pe an, pentru ca din 1856 ele frecvenţa lor să crească de la 18 mai întâi la 20 (după

1852) şi la 27 (din 1875) pe an. În paginile lor se publicau informaţii referitoare la viaţa

în familie şi societate, texte literar-artistice ori opinii critice cu privire la situaţia politică

şi socială a românilor.

Tipografiile În prima jumătate a secolului al XIX-lea tiparniţele erau învechite şi neprofitabile.

Curtea domnească şi Biserica mitropolitană deţineau controlul tipăriturilor laice şi

religioase, în afara acestora funcţionând accidental alte tipografii.

Tipăriturile din Provinciile Române aveau aspect învechit şi datorită alfabetului

chirilic. Cărţile româneşti publicate peste hotare respirau alt aer în hainele alfabetului

latin. Este ilustrativă publicarea Cântării României mai întâi la Paris în 1850 în alfabet

latin şi în anul 1855 în „România literară” a lui Vasile Alexandri, la Iaşi, în alfabet

chirilic. Prima versiune ilustrează modernitatea literaturii române, în vreme ce versiunea

chirilică pare înrudită cu manuscrisele medievale.

Conform statisticilor oficiale2, în 1838 funcţionau în teritoriile româneşti şase

tipografii chirilice, care între anii 1840-1850 au tipărit cărţi în tiraje de câte 1000 - 1200

de exemplare. Unii dintre creatori (Anton Pann, G. Asachi, I. E. Rădulescu, Cezar

Bolliac, C. A. Rosetti) îşi investesc averea în tipografii, încercând să le facă profitabile,

concurând afaceriştii străini stabiliţi în Provinciile Române. Pentru a diversifica şi

îmbogăţi lista cărţilor în limba română ei au inţiat mai multe proiecte de anvergură. În

Repertoriul Teatrului Naţional, I. E. Rădulescu a propus tipărirea a 42 de piese. Tot el a

lansat proiectul unei impresionante Biblioteci universale în 21 de volume, după model

francez, conţinând peste 200 de titluri dintre care a tradus el însuşi 12. În 1846 M.

Kogălniceanu şi N. Bălcescu lansau la Paris proiectul unui Dicţionar al oamenilor de

seamă. În acelaşi an se năştea ideea unei Biblioteci a românilor exilaţi.

Societăţile culturaleSocietăţile literare sunt grupări de persoane cu preocupări comune, care îşi asumă

programe cu caracter progresist, stăruind pentru ieşirea Provinciilor Române din formele

anacronice ale regimului fanariot prin reforme înţelepte. În prima jumătate a a secolului

1 Georgeta şi Niculin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti, 1731-1918, Dicţionar bibliographic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 152 Dan Simonescu şi Gheorghe Buluţă, Scurtă istorie a cărţii româneşti, Editura Demiurg, 1994, p. 59-69.

20

al XIX-lea ele sunt faţa oficială a grupărilor reformatoare francmasonice, ce se opuneau

regimurilor fanariote sau regulamentare. Ele aveau susţinere materială şi politică din

afara graniţelor şi răspundeau intereselor politico-diplomatice şi financiare străine.

Atunci când răspundeau nevoilor interne ale ţării, ele au contribuit la luminarea

populaţiei şi la solidarizarea energiilor ei sufleteşti în favoarea unui ideal naţional. În

1822 la Braşov D. Golescu şi Ion Câmpineanu, boieri reformatori care au susţinut

mişcarea lui Tudor Vladimirescu, au organizat o societate secretă cu aspect revoluţionar

francmasonic. Reveniţi acasă, ei reiau proiectul unei asemenea asociaţii în 1827,

încredinţându-i lui I. E. Rădulescu misiunea redactării statutelor şi a platformei program,

care stipulau: transformarea şcolii lui Lazăr în Colegiu, înfiinţarea unei instituţii similare

la Craiova, crearea de şcoli normale în fiecare capitală de judeţ şi de şcoli primare în

fiecare sat, înfiinţarea de gazete în limba română, încurajarea traducerilor şi înfiinţarea

unui Teatru Naţional. În 1833 se înfiinţa la Bucureşti o „Societate Filarmonică” care

milita pentru un clădirea unui teatru românesc, stimula repertoriul naţional şi artiştii

români. „Societatea de agricultură” apărută la Bucureşti în anul 1835 din iniţiativa lui Ion

Câmpineanu, Scarlat Rosetti şi Petrache Poenaru îşi propunea modernizarea şi

eficientizarea activităţii agricole în Ţara Românească.

Cea mai radicală şi cu cea mai dramatică existenţă a cunoscut societatea „Fraţia”,

înfiinţată în anul 1840 la Bucureşti, din iniţiativa lui Ion Ghica, N. Bălcescu, Christian

Tell şi Cezar Bolliac. Ea a fost interzisă în anul 1843 iar principalii ei lideri condamnaţi

la detenţie ori exil. Şi în Moldova s-au înfiinţat o serie de societăţi, mai puţin radicale şi

cu un pronunţat aspect profesional: „Cercul de lectură al medicilor” (1830), „Societatea

de medicină şi istorie naturală” (1833). În afara graniţelor s-au organizat societăţii ale

tineretului universitar: „Societatea pentru învăţătura poporului român”, înfiinţată în

august 1839 din iniţiativa lui Ion Ghica, A. G. Golescu, D. Brătianu, C. Negri, V.

Alecsandri, N. Docsan, devenea în 1845 „Societatea studenţilor români”.

Societăţile literare româneşti nu au imaginea unor adunări mondene, dominate de

prezenţe feminine emancipate, precum cele din capitalele Europei occidentale cu un secol

mai devreme. Ele răspund mai degrabă dreptului la liberă asociere stipulat de Declaraţia

Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului şi reunesc persoane interesate a schimba

prezentul şi viitorul ţării lor. Alcătuite din boieri, intelectuali ori comercianţi, ele au un

21

caracter secret, iniţiatic, şi întreţin o atmosferă de conspiraţie şi de sacrificiu. Prefacerile

politice, economice şi culturale sugerate în statutele acestor societăţi au un caracter

liberal moderat şi o viziune optimistă despre progres. Ele au împlinit un rol naţional

militând pentru depăşirea stării de înapoiere, pentru emanciparea prin cultură a populaţiei

de la oraşe şi sate. Ele au încurajat mecenatul artistic: Scarlat Rosetti a subvenţionat

tipărirea Caligrafiei lui Grigore Pleşoianu şi a Gramaticii lui I. E. Rădulescu, G. Băleanu

a subvenţionat publicarea lucrării lui G. Lazăr Povăţuitorul tiner ş. a.

Concluzii

Cea mai spectaculoasă etapă din istoria culturii române moderne se manifestă la

începutul secolului al XIX-lea, când se trece de la mentalitatea feudală, de tip oriental, la

cea modernă, ocidental-europeană. În numai o jumătate de secol românii se racordează la

formele de existenţă ale Europei Occidentale, renunţând definitiv la tiparele medievale.

Despărţirea de vechile obişnuinţe a fost un proces de mai bine de un secol, declanşat de

boierii Partidei Naţionale în deceniile doi şi trei ale secolului romantic şi postulat de

Revoluţia de la 1848 din Bucureşti, Iaşi ori Câmpia Libertăţii din Blaj. Această

schimbare radicală de mentalitate se datorează ideologiei romantice, cunoscute în mod

direct de către intelectualii formaţi la şcolile Apusului sau prin intermediul traducerilor

atât din operele unor mari creatori precum Hugo, Byron, Schiller, Goethe, cât şi din

traducerile unor autori minori, la modă, precum Lamartine, George Sand, Eugène Sue ş.a.

Până la Eminescu, a cărui operă poetică este o contribuţie originală românească la

romantismul universal, creatorii noştri s-au străduit să imite modelul romantic european,

să-l autohtonizeze şi să-l adapteze gustului mai puţin cultivat al conaţionalilor. Debutul

modernităţii culturii româneşti coincide cu o serie de iniţiative culturale care au condus la

afirmarea unei culturi naţionale, în limba şi tradiţiile romanităţii europene. Acum s-au

reorganizat formele învăţământului laic şi confesional, s-au exprimentat formele moderne

de asociere literară, s-a inaugurat presa de opinie politică, literară, istorică ori de

informaţie enciclopedică, s-au pus bazele unui teatru românesc ş.a.

BibliografieCojocaru, Mihaela, Opinii franceze despre români, Editura Enciclopedică, Buc., 1999Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Minerva, Bucureşti, 1972

22

Cornea, Paul, Preliminarii la o poetică a romantismului românesc şi Romantismul european, vol Regula jocului, Eminescu, Bucureşti, 1980

Hangiu, I., Dicţionarul presei literare româneşti, 1790-1990, ediţia a II a revăzută şi completată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului, Literatura europeană şi epoca Bidermeier, BPT, 1999, Minerva, Bucureşti

Popovici, Dumitru, Romatismul românesc, Editura tineretului, Bucureşti, 1969Răduică, Georgeta şi Niculin, Calendare şi almanahuri româneşti, 1731-1918, Dicţionar

bibliographic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981Rotaru, Ion, Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile Alecsandri,

Minerva, Bucureşti, 1979Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor (eseu despre începuturile poeziei române), Cartea

Românească, Bucureşti, 1980Simonescu, Dan şi Buluţă, G., Scurtă istorie a cărţii româneşti, Editura Demiurg, 1994Zamfir, Mihai, Din secolul romantic, Cartea românească, Bucureşti, 1989

Ion Eliade Rădulescu

23

„Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, de limba naţională; ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva, A cultiva o limbă va să zică a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epochele şi toţi popoli. Limba singură uneşte, întăreşte şi define naţiunea; ocupaţi-vă de dânsa mai înainte de toate, şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii”. (I. Eliade Rădulescu)

I. Eliade Rădulescu(1802-1872) aparţine categoriei de personalităţi, capabile a

declanşa mari prefaceri în societate. Poet de cetate, oracular, el a avut şansa de a trăi într-

una dintre cele mai învolburate epoci din istoria modernă a românilor, traversate de

regimuri şi mentalităţi diverse precum cea fanariotă, a Regulamentului Organic, a

Revoluţiei paşoptiste, a Restauraţiei postrevoluţionare, a Unirii Principatelor Române şi a

regimului monarhic şi constituţional al lui Al. I. Cuza şi Carol I. Numai scriitorii şi poeţii

interbelici ai secolului al XX-lea au mai avut şansa de a vieţui într-o perioadă istorică atât

de convulsionată, zguduită de două războaie mondiale, de regimuri totalitare, de întregiri

şi dezagregări de teritoriu naţional, de deplasări de populaţie românescă, de eliminări

brutale şi de contestări furibunde ale personalităţilor autohtone.

În anul 1851, I. Eliade Rădulescu îşi publica la Paris, unde se afla exilat, o

biografie menită a informa Europa asupra persoanei sale1. În preajma vârstei de 50 de ai,

el se considera o personalitate culturală şi politică a românilor, îndreptăţită a se înfăţişa

Occidentului pentru acţiunile lui culturale şi politice.

Născut la Târgovişte în 6 ianuarie 1802 într-o familie de negustori cu filiaţii sud-

dunărene (mama era grecoaică, iar tatăl ucenicise la un hagiu din Constantinopole) el îşi

petrecuse primii ani de viaţă într-un mediu lingvistic greacesc. Învaţă în familie mai întâi

cu dascălul Alexe, apoi citeşte Alexăndria şi alte cărţi populare tipărite în româneşte, dar

cu alfabet chirilic. Entuziasmat de poveştile dascălului Naum Râmniceanu, prezentate

copiilor mahalalei bucureştene în curtea bisericii Sfântul Nicolae, el învaţă limba română,

iar în 1815 este trimis să studieze la Academia domnească (grecească) de la Măgureanu.

La 16 ani devine elev şi discipol al lui G. Lazăr, fondatorul primei şcoli româneşti

din Bucureşti. Acum îşi atribuie şi numele de Eliade, fiul lui Elie, care îl concurează pe

cel de Rădulescu. După ce Lazăr părăseşte şcoala, tânărul discipol preia responsabilitatea

conducerii acesteia până în anul 1825. El compune în 1822 pentru elevii săi Cântarea 1 Biografia este inclusă în lucrarea Mémoires sur l’histoire de la régénération roumaine, Paris, 1851. Până la acestă dată el oferise contemporanilor şi alte confesiuni intime cu privire la naşterea, copilăria şi maturitatea sa, de ezemplu în poemul Visul, 1836, şi în Dispoziţiile şi încercările mele de poezie, 1838.

24

dimineţii, un imn pentru începerea orelor care îndeamnă la credinţă şi slavă cerească, la

unire şi solidaritate:

Cântarea dimineţii Din buzi nevinovate Cui altui se cuvinePuternice Părinte Decât ţie a da?

Tu eşti stăpân a toate,Tu eşti prea bunul tată: A ta putere sfântă

Făptura ţine-ntregă,Ne ţine şi pre noi

În inim’a tot omul Tu ai sădit dreptatea, Unirea şi frăţia,Tu conştiinţa scumpă, Tu bun d’avem ne-ai dat.

Asemenea colegului din Moldova, G. Asachi, din anul 1840 activitatea şi opera

lui I. Eliade Rădulescu este contestată de noua generaţie de tineri intelectuali care îi

reproşează colaborarea cu domnitorul. Acum el inaugurează despărţirile publice şi

zgomotoase de cei mai celebri discipoli. Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Ion

Maiorescu îi reclamă egoismul şi orgoliul, lipsa de modestie şi uneori chiar şi de

demnitate. În ciuda acestor scandaluri literare, dâmboviţene, el este preferat de confraţii

din Moldova (C. Negruzzi) şi Transilvania (G. Baritiu), care îi trimit textele lor spre a fi

publicate în Bucureşti.

O reconciliere efemeră între I. Eliade Rădulescu şi tinerii intelectuali radicali ai

Ţării Româneşti are loc în primăvara anului 1848. În vâltoarea evenimentelor el

redactează şi citeşte în faţa populaţiei adunate la Islaz Proclamaţia Revoluţiei de la 1848

şi este desemnat unul dintre cei trei locotenenţi domneşti. În cele câteva luni de regim

revoluţionar, I. Eliade Rădulescu s-a bucurat de o imensă simpatie printre locuitorii

Bucureştiului, care îl consacră ca erou de baladă: „Iliad ce mi-ţi făcea?/ Peptul că mi-ţi

desfăcea,/ Şi pe pele arăta/ Şapte peceţi ce avea”.

Eliade Rădulescu îşi demonstrează inconsecvenţă morală şi cu acest prilej: ca

exponent al intereselor negustorimii el acceptă să citească punctul 13 al Proclamaţiei care

cerea desfiinţarea dreptului la proprietate. Ulterior el retractează punctele radicale ale

Proclamaţiei şi militează pentru neaplicarea lor în fapte.

După invazia Ţării Româneşti de trupele turceşti, ruseşti şi austriece, I. Eliade

Rădulescu este obligat să părăsească ţara şi să peregrineze prin revoluţionar. El se

autoproclamă unicul lider al revoluţiei, scrie şi publică în presa occidentală neadevăruri

cu privire la colegii exilaţi, acuză public şi provoacă dezordine între colegii de baricadă.

Izolat de aceştia, obligat a găsi resurse pentru întreţinerea familiei rămase în ţară, el

25

acceptă propunerile Porţii Otomane de a-şi renega idelurile umanitare, în schimbul unor

recompense morale şi materiale. Exilul a reprezentat pentru I. Eliade Rădulescu o epocă

de rătăcire sufletească prin Paris, Londra, Constantinopole şi insula Chios, de căutare

neliniştită a rosturilor istoriei în viaţa individuală şi colectivă.

Revoluţia de la 1848, în partea ei muntenească, a fost o mişcare generoasă menită

a realiza consensul naţional asupra problemelor vitale ale ţării: independenţa,

democratizarea vieţii sociale în sensul declaraţiei drepturilor omului (emanciparea şi

împroprietărirea clăcaşilor, lichidarea cenzurii şi dreptul la libera exprimare a opiniilor,

desfiinţarea pedepselor degradante), lărgirea dreptului la vot şi a competenţelor adunării

constituante, reorganizarea armatei şi reformarea structurii statale. I. Eliade Rădulescu a

trăit în lunile Revoluţiei o viaţă care i s-a părut încununarea unei cariere de profet, aşa

cum se visase, în care propovăduitoul unei lumi ideale era chemat să o edifice printre

contemporani. Vulnerabil uneori prin contradicţiile pe care omul în sine le dezvăluie la

tot pasul, prin mici laşităţi fizice şi meschinării, el are meritul de a se fi implicat cu

entuziasm în această aventură politică, prejudiciindu-şi viaţa, opera şi familia.

Revenit în ţară după o absenţă de zece ani, Eliade Rădulescu nu se adaptează la

noua lume românească. Mulţi dintre peregrinii revoluţiei, ale căror orgolii le lezase în

timpul exilului, deveniţi conducători politici după 1859 îi stopează încercările de a reveni

în avanscena vieţii româneşti. Marginalizat, hulit şi contestat el ajunge să cerşească

autorităţilor sprijin material pentru şcolarizarea copiilor săi. În schimb, el are acum timp

să-şi revizuiască textele literare, să le integreze într-o viziune amplă şi mai coerent

structurată, împrumutată de la romanticii francezi, cu deosebire de la Victor Hugo. Din

anul 1863 i se acordă o pensie de la stat, iar în 1867 este numit preşedintele Academiei

Române, funcţie din care demisionează din considerente materiale. În 1872 moare,

beneficiind de funeralii naţionale.

Se pot identifica cinci etape majore în viaţa şi opera lui I. Eliade Rădulescu. Între

anii 1822-1840 el şi-a asumat mari proiecte în principalele domenii culturale precum

învăţământ, presă, teatru, tipografie, bibliotecă, fiind perceput ca un spiritus rector de

către tinerii confraţi. În această primă etapă a activităţii sale se împletesc în mod original

două modele: cultura grecească (datorată originii şi mediului familial) şi principiile

iluminismului românesc din Ardeal (ucenicia pe lîngă teologul şi dascălul G. Lazăr,

26

prietenia boierului filantrop şi francmason D. Golescu). Din 1821 I. Eliade Rădulescu

aderă la principiile romantismului occidental, devenind unul dintre principalii traducători

români ai poeziilor lui Lamartine.

După 1840 se observă o fisură în eşafodajul imaginii sale publice, datorată

ambiţiilor de a fi recunoscut drept cel mai activ reformator al vieţii civice, fără a renunţa

la colaborarea cu puterea politică regulamentară. Astfel, între anii 1840-1848 se

manifestă o distanţă faţă de tinerii colegi, beneficiari ai deschiderilor pe care le

promovase cu numai un deceniu mai devreme în cultura română. Aceştia par dispuşi a-i

accepta întâietatea, şi a-i ignora orgoliul nemăsurat.

În timpul Revoluţiei din Bucureşti din anul 1848, sub presiunea entuziasmului

popular el se autoproclamă un erou romantic. Îmbrăcat în mantie albă ca şi Lamartine,

poetul francez devenit ministrul de externe al Franţei în 1848, Eliade Rădulescu se crede

învestit cu misiunea divină de erou eliberator al românilor.

Exilul din anii 1849-1859 îi macină resursele morale şi entuziasmul civic.

Contestat de foştii căuzaşi, el rămâne izolat printre ai săi, foştii duşmani ajungând în cele

din urmă să-l susţină material. Revenit în ţară după 1859, el este depăşit de evenimente şi

nu se mai poate adapta în noua societate. Din când în când i se încredinţează roluri

culturale pe care nu are însă puterea să le transforme în acţiuni demne de o personalitate

reformatoare. La numai 55 de ani el devenise un personaj de istorie literară şi social-

politică, un mort frumos ce privea când dispreţuitor, când cu umilinţă la contemporani.

Filorus, monarhist şi adulator al oficialilor vremii la începutul carierei politice, el

se lasă antrenat în Revoluţia de la 1848 afişând simpatii republicane şi socialist-

reformatoare din cauza cărora a fost obligat a părăsi ţara şi a rătăci prin Europa.

Înstrăinarea sufletească de societatea românească, dublată de nefericita iniţiativă de a-şi

înstrăina lingvistic opera, l-a făcut pe fostul tribun al generaţiei paşoptiste să fie ignorat şi

renegat de literaţii vremii. Postum el are norocul de a fi celebrat printr-o statuie aşezată în

centrul Capitalei României alături de Mihai Viteazul şi G. Lazăr.

După D. Popovici care i-a închinat în epoca interbelică o amplă şi documentată

monografie şi Mircea Anghelescu, care a reluat acest efort de exegeză în 1986, în 2002

Academia Română a realizat tipărirea integrală a operei literare şi ştiinţifice.

27

Contribuţia la inaugurarea modernizării literare

Adept al luminilor la începutul carierei sale literare, I. Eliade Rădulescu crede în

progres, în posibilitatea raţiunii umane ca, în consens cu Divinitatea, să asigure armonie

şi prosperitate în societate. Iniţial filorus, care nu se jena a slăvi prezenţele militare de

ocupaţie, el devine la 1848 partizan al revoluţiei permanente. Din monarhist, el devine

republican, partizan al unei democraţii care apără drepturile şi libertăţile publice. Creştin

şi socialist în acelaşi timp, el pare a fi în societatea Bucureştilor un corespondent al

francezului Lammenais, poet creştin convins de necesitatea reformării morale a lumii.

Cunoscător şi traducător al principalelor lucrări ale socialiştilor utopici, Saint-Simon,

Charles Fourrier, Louis Blanc, el oferă începând cu 1858 o traducere personală a Bibliei.

Se afirmă în favoarea unei democraţii ce apără drepturile şi libertăţile publice, aşa cum

era promovată în scrierile socialistului utopic Proudhon.

De altfel, pe frontispiciul gazetei sale „Curierul românesc” el înscrisese deviza

„Urăsc tirania, dar mi-e frică de anarhie” şi se destăinuia cititorilor săi că „mai bine un

secul de tiranie decât o noapte de anarhie [...] depotismul te subjugă, ci trăieşti spre a te

libera; anarhia te distruge [...] despotismul te ucide ca individ, anarhia te ucide ca naţie”1.

Concepţia sa literară este în principal clasică. Adept al teoriei imitaţiei, el traduce

în 1831 Regulile sau gramatica poeziei, după Cours de littérature, d’histoire et

philosophie al abatelui Levizac, publicat la Paris în 1814. Prefaţa cuprinde traduceri de

poetică semnate de Marmontel, Voltaire, Boileau, La Harpe. I. Eliade Rădulescu credea

că literatura are menirea să imite natura după criteriul lui le vraisemblance şi să respecte

regulile şi normele literare: „Puţin lucru este a scri cineva numai ca să scrie şi împuns

numai de îndemnul momentului sau de pofta ori capriţul de a scri ceva. A scri însă cu

scop, a avea în scopul tău o ţintă morală, a alege din viaţa omenească nişte împrejurări

comune prin care sufletul său să se poată aplica la tot omul, în tot locul şi în tot veacul

[..]. asta va să zică că într-o scriere sau icoană domneşte adevărul şi că autorul sau

zugravul a izbutit în fapta sa”2. Convins de rolul moral al artei, el se lasă sedus, mai mult

la nivelul formei de inovaţiile romantismului şi apelează la tehnicile specifice precum:

culoarea locală, autenticitatea şi investigaţia psihologică.

1 I. Eliade Rădulescu….2 Ibidem

28

Concepţia literară heteroclită se descoperă şi în opera de critică şi istorie literară.

Astfel, a publicat comentarii pe marginea autorilor clasicităţii greceşti şi romane (Esop,

Herodot, Tucidide, Aristofan, Xenofon, Demostene, Homer, Lucreţiu, Tacit), ai părinţilor

creştinătăţii (Ioan, Pavel), ai Renaşterii occidentale (Rabelais, Cervantes, Shakespeare).

Şi-a expus punctele de vedere cu privire la aspecte de teorie literară în articolele: Pentru

stil, Satira, Fabula, Literatura-politica, Despre epopee, Despre dramă, Despre metru.

Din literatura română, el a comentat operele lui: B. P. Mumuleanu, G. Lazăr, N.

Văcărescu, D. Ţichindeal, C. Faca, Iancu Văcărescu. Lui îi revine şi meritul de a fi

inaugurat în literatura noastră critica propriilor creaţii, dezvăluind sursele de inspiraţie,

etapele elaborării, conţinutul şi forma artistică. El face exegeza unora dintre poemele şi

textele sale, printre care: Serafimul şi heruvimul, Visul, D-l Sărsăilă, autorul etc

I. Eliade Rădulescu este primul creator de şcoală literară în Ţara Românească,

sprijinind afirmarea a numeroşi tineri în spaţiul culturii autohtone. Printre discipolii săi se

numără: Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac şi Dimitrie Bolintineanu.

Creaţia originală cuprinde atât specii clasice precum oda, elegia, sonetul, fabula,

satira, epopeea, fiziologia literară cât şi specii romantice, ca spre exemplu: meditaţia

lirică şi istorică, balada, jurnalul autobiografic şi de călătorie, textele de propagandă

politico-socială. Între temele romantice se regăsesc: viaţa este vis, căderea îngerilor, mitul

zburătorului, rolul eroului în istorie, ruinele ca simbol al deşertăciunii omeneşti,

raporturile dintre divinitate şi umanitate în epoca modernă, condiţia poetului în societate.

Recunoscut în unanimitate printre marii creatori ai generaţiei sale, I. Eliade

Rădulescu este cel care a lăsat nu numai o operă originală impresionantă, ci şi un număr

foarte mare de traduceri. Se pot inventaria astăzi capodoperele creaţiei originale care au

învins uzura timpului şi stau lângă celelalte capodopere ale scrisului românesc: balada

Zburătorul, fragmentele epopeilor în versuri Căderea dracilor şi Michaida, meditaţia

istorică O noapte pe ruinurile Târgoviştei, fiziologiile literare: D-l Sărsăilă autorul,

Coconu Drăgan şi Coconiţa Drăgana.

I. E. Rădulescu a scris poezie pe parcursul vieţii de la prima tinereţe până în

pragul senectuţii, anii 1819-1866. Debutul în volum din anul 1830 constă într-o suită de

traduceri din versurile lui Lamartine1. Reunită în anul 1858 într-un proiect intitulat

1 Meditaţii poetice dintr-ale lui A. De La Martin, Bucureşti, 1830.

29

Umanitatea, după modelul lui Pierre Leroux, poezia îi descoperă aspiraţiile prometeice.

Caracteristicile liricii sale sunt: mulţimea surselor, amploarea proiectelor şi vastitatea

repertoriului tematic. Printre autorii din operele cărora s-a inspirat se numără atât clasicul

Boileau cât şi romanticii Lamartine, Tasso, Ossian, Schiller, Byron, Hugo, Lammenais.

Umanitatea este titlul operei poetice ordonate în patru mari cicluri: Biblice,

Evanghelice, Patria sau Omul social şi Omul individual. În Biblice poetul adună creaţiile

inspirate din temele Vechiului Testament, ca spre exemplu Căderea dracilor, raporturile

omului cu Divinitatea, aspectele legate de credinţa religioasă. În Evanghelice sunt

selectate textele poetice inspirate din problematica raporturilor omului cu morala creştină,

ca spre exemplu Cutremurul. Patria sau omul social cuprinde poeziile Ruinurile

Târgoviştei, Sburătorul, Michaida în care se dezbat raporturile individului cu societatea.

Omul individual ilustrează o tematica inspirată de procesele de conştiinţă, reflecţiile şi

meditaţiile în poeme ca: Serafimul şi Heruvimul, Visul etc.

Structuri romantice

I. Eliade Rădulescu s-a afirmat în literatura română ca traducător pasionat al

operei lui Lamartine. La un an de la debutul în volum al poetului francez, la Paris,

creatorul român îi traduce şi publică una dintre creaţii. În 1830 el publică primul volum

de poezii constând în traduceri şi prelucrări după Lamartine. Poetul francez a cunoscut

până la 1848 încă 18 traducători care au oferit propriile versiuni la 43 dintre poeziile sale.

În afara proiectului Umanitatea, el şi-a adunat opera poetică într-un ciclu intitulat

Anatolida sau Omul şi Forţele. Structurat din 20 de cânturi1, el s-a materializat doar în

cinci părţi, numite: Empireul sau Tohu-Bohu2, Imnul creaţiunii, Viaţa sau androginul,

Arborele Ştiinţei, Moartea sau Fraţii. Epopeea ar fi trebuit să fie inaugurată de Căderea

dracilor şi să se încheie cu Santa Cetate.

Căderea dracilor a cunoscut mai multe versiuni începând cu 1838 şi a fost

publicată mai târziu în Curierul de ambe sexe. Numără 260 de versuri adunate în două

părţi. A fost reprodusă în Curs întreg de poezie generală, alcătuind primul cânt din

Anatolida sau Omul şi Forţele. După Cezar Bolliac poema ar cuprinde o întâmplare din

viaţa poetului: „Mihalache Ghica este arhanghelul Mihail şi noi toţi, cei închişi şi exilaţi

1 I. Eliade Rădulescu îi comunicase în 1869 lui G. Baritiu planul acestei epopei, care ar fi trebuit să cuprindă 20 de cânturi; poetul a realizat numai cinci, expuse în Curs întreg de poezie generală, II, 1870.2 În ebraică înseamnă inanis et vacua, confuzie, haos.

30

la 1840, demonii trăsniţi de acesta”. Ea este inspirată de legenda biblică a azvârlirii din

Empireu a lui Satan, arhanghelul favorit al Divinităţii. Poetul român s-a inspirat din

epopeea lui Milton, Paradise lost, în versiunea franceză a lui Delille şi Chateaubriand.

Dintre poeţii romantici, Shelley, Byron, Hugo au ilustrat titanul ca o încarnare a lui

Prometeu. I. Eliade Rădulescu este primul autor român care reabilitează în literatura

noastră mitul îngerului căzut considerându-l un ambasador al omenirii pe lângă

Divinitate. După el, alţi romantici şi poeţi modernişti prelucrează această temă, printre

care: Alexandru Sihleanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi. Lui Eliade Rădulescu îi

revine însă meritul de a fi creat un prim tablou al apocastazei în literatura noastră.

Alcătuit din patru secvenţe, poemul cuprinde o descriere a împărăţiei divine, naşterea

păcătuirii din invidia unui Arhanghel, căderea pe pământ, organizarea lumii lui Satan.

Santa Cetate, poem care ar fi trebuit să încheie această amplă epopee, este inspirată din

ideologia fourrieristă cu privire la întemeierea unei cetăţi ideale, un paradis social în care

domneşte justiţia, frăţia, libertatea, egalitatea, pacea eternă.

Anatolida sau Omul şi Forţele, prezentare generală

Empireul sau Tohu-Bohu descrie sfânta atmosferă a luminii celei vii unde fântâna

vieţii şi râul fericirii răcoreşte câmpiile cereşti, muntele de aur „cu stânci de adamante”,

„cu pulbere de stele”, „verzit de bucurii” în care rodesc falnic virtuţi şi veselii. În

împărăţia sfântă domnesc laolaltă armonia, dreptatea, adevărul, bucuria, duhul păcii, al

dragostei, al blândeţii, al înţelepciunii şi al frumuseţii:

Înalt, mai sus de ceruri, la tronul Preamăririi,În sfânta atmosferă luminii celei vii,Unde fântâna vieţii şi râul fericiriiAdapă, răcoreşte cereştile câmpii,

Şi duhul mângâierii burează caldă mană,Mărgăritează vecinic prea sfintele sădiri; Şi dragostea răsare, a îngerilor hrană Ce-ntremează în ei pacea şi naltele sfinţiri

Pe muntele de aur, în stânci de adamante,Cu pulbere de stele verzit de bucurii,Umbrit de chedrii slavei’nflorat de amarante,Şi unde rodesc falnic virtuţi şi veselii

Acolo unde-adie zefirul ambroziei

31

Prin arborii ştiinţei ce Domnul, Domn şoptesc [...] (Empireul sau Tohu-Bohu)

Imnul creaţiunii reia momentele cuprinse în Cartea Facerii. În plus, prezintă

naşterea păcătuirii, din uniunea invidiei cu ura arhanghelului preferat al Divinităţii.

Portretul acestei fiinţe feminine corespunde opiniilor filozofilor Antichităţii greceşti care

afirmau că „există un principiu bun care a creat ordinea, lumina şi bărbatul şi un principiu

rău care a creat haosul, tenebrele şi femeia” (Pitagora), „Femeia e femeie datorită

absenţei unor calităţi” (Aristotel).

Iată imaginea fizică şi morală a eroinei, izvor al relelor apărute între oameni:

Hrăpindă, graţioasă, plăpând’amăgitoareŞi umede şi rumeni dulci buzele’i zîmbescO faţă de nădejde şi mâini prea dătătoare,Un viitor ferice frumoşii ochi vestesc[... ]Vicleană fără margini, cerească curtezană, Robea slabele-i duhuri, la toţi făgăduia Şi toţi în ea văzură de cer o suverană Spre-a fi vrednici de dânsa, a împărăţi dorea. (Imnul creaţiunii)

Viaţa sau Androginul descrie căderea din Empireu pe pământ a arhanghelului

răzvrătit. Un peisaj infernal alcătuit din piese disparate de obiecte, antrenate într-un haos

de lumini şi umbre, însoţite de zgomote asurzitoare:

Bubue cerul, se scoală ÎmpăratulDudue eterul, că pasă mâniaFulgere volvoare în spaţiu plesnesc,Focul se întinde şi curăţă păcatul,Marea izbucnire opreşte vecinicia[...]Şi cerul se desfaceCad toţi vinovaţii şi vâjâie căzândHaos, besnă mare, i-aşteaptă căscândPică şi se schimbă pe cât ies din cer:Aripă cerească una se mai vede ... (Viaţa sau Androginul)

Arborele Ştiinţei continuă descrierea căderii îngerilor şi surprinde momentul

organizării lumii lui Satan. Pricina răului în lume nu este cunoaşterea, ci întrebuinţarea

nepotrivită a roadelor acesteia. Interogaţiile retorice, enumeraţiile, imaginile sonore şi

vizuale, dinamice şi cromatice compun un tablou apocaliptic:

Cad unul peste altul, grozavă e izbirea!Sar flăcări fără margini, în spaţiuri se-ntind;Neprasnici, grele duhuri, resgudue zidirea,

32

Eter, lumini, materii, topesc, negresc, aprind[...]Plesneşte universul şi besna se despică;Tartarul se despică; de foc un oceanSe-ntinde fără margini; şi demonii tot pică,Cei mai nainte, din toţi mai greu Satan.

Moartea sau Fraţii recompune, după izvoare biblice, ţi prelucări literare antice1,

clasice2 sau romantice3 mitul lui Abel şi Cain.

Michaida este un fragment de epopee pe tema predestinării eroului în istoria

umanităţii inspirat din operele unor poeţi din literatura universală, precum T. Tasso,

Milton, Lavater. Rapsodul român invocă muza, după modelul epopeilor homerice. Şi de

data aceasta, el definitivează doar două cânturi: primul publicat în 1844, al doilea în

1859. Subintitulată fragment epic, Michaida evocă un episod din istoria eroică, a luptei

pentru unire a tuturor românilor sub sceptrul unui domn curajos din epoca medievală.

Poetul propune o viziune organică asupra lumii şi a resorturilor ei intime şi adoptă o

rostire solemnă de vates, de proroc al neamului. Firul epic este sărac: învestit de

Divinitate cu rolul de unificator al neamului, Mihai Viteazul atrage în acest proiect eroic

pe unii boieri patrioţi.

Primul cânt descrie tabloul pământului care geme sub dominaţia otomană.

Întreaga Românie se afla de ani de zile sub jugul sângeratic al osmanului feroce.

Imaginea ţării împilate de străini este dramatică:

Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncii sale,Nici timp, nici loc, nici viaţă n-avea în siguranţă ..., Ţipetele de sânge se înălţau la ceruri ..., Blesteme, lungi suspine, dorinţi de răzbunare Se auzeau pe pământul românesc ..., Ţara gemea în doliu cufundată.

Devotat idealurilor naţionale, Mihai este desemnat de Divinitate să slujească

libertatea, prilej pentru poet de a se face o pledoarie pentru progres, armonie:

Când omul nu s-alungă din legile-mi eterneŞi ţine calea dreaptă, din grad în grad prin vineL-a sa predestinare, l-acel ideal bine;Omul e om în sine, soţietatea-ntreagăConstă din elemente curate, sănătoase,La locul lor veghiente spre-ntreagă armonie,

1 Ovidiu, Metamorfoze, legenda lui Cephalus şi Procris.2 Erotocritul de Cornaro, Marmontel.3 Victor Hugo, La conscience, poezie inclusă în La légende des siecles.

33

Şi naţia devine potentă, progresivă,Mărită, lăudată, ferice, glorioasă.Aleşi formează popol, model între popoare,Şi legea lui reflettă eterna, justa lege. (Mihaida)

Cântul al doilea are mai multe secvenţe epice şi dramatice. În casa banului Manta

are loc conjuraţia boierilor împotriva duşmanului străin. Ei îl aleg pe Mihai conducător al

acestei cruciade a eliberării şi unificării românilor. Poetul descrie cadrul tainic unde se

află complotiştii, vestmintele de epocă şi chipul domnitorului:

Un stat înalt şi nobil, un port de majestate,O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe,Schinteietori ochi ageri, sprâncene ebenine,Un nas roman, o buză pacifică, ridendă,O barbă marţială, un pept ce sparge soartaTunica cârmâzie de catifea deschisăCu ghinde, frunzi de aur la piept şi-n jur pe poale,Cădea p-o-mbrăcătură colana strâmt pe pulpe,Pe care coturni bellici roşea pân’la genuncheCu pinteni d-argint ager. O copcă schinteindăÎn suma de brillante... (Mihaida)

Eftimie zelosul încheie acest cânt atenţionând pe conspiratori că legământul de

slobozenie şi înfrăţire fusese inspirat de însuşi Dumnezeu.

O noapte pe ruinurile Târgoviştei este o meditaţie istorică inspirată din

evenimentele Evului Mediu, publicată în 1836 şi reprodusă în Curs întreg de poezie cu

menţiunea că reprezintă un moment din lupta naţională a poetului. Inspirată din ruinele

unor cetăţi antice şi medievale, meditaţia istoricăa fost inaugurată în epoca romantică de

Volney, autorul lucrării Les Ruines ou méditations sur les Révolutions empires, 1791.

Sursa inspiraţiei lui Eliade este oraşul natal, o veche cetate înfiinţată de Vlad Ţepeş. La

ceasul înserării, Târgovişte trezeşte poetului gânduri melancolice despre trecutul eroic,

luminat de jertfa unor voievozi. „Fiinţă rătăcită” în preajma unor mărturii de glorie

străbună, poetul deplânge prezentul insensibil la mesajele trecutului:

Fatala presimţire acum mă părăseşte Dar vai! Eu ca şi tine sunt slab, neputincios;Glasu-mi nu-mbărbătează, poate şi el cobeşte, Sau plânge slava veche, şi plânge dureros.

(O noapte pe ruinurile Târgoviştei) Zorile întrerup meditaţia sumbră asupra destinului românilor în istorie. Un tablou

colorat şi sonor al naturii trezite la viaţă încheie meditaţia: clopotele invadează văzduhul

chemând la rugăciune „turma rătăcită”, muntele „rubinează” sub roşul răsăritului,

34

dealurile „verzesc” printre aburi, roua „smălţează” câmpul iar răcoarea trezeşte la viaţă.

Ritualul zilnic al vieţii la ţară îşi reia cursul vegheat de ziua atotbiruitoare:

Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,Clopotele bat, se scutur, cu-al dimineţii zvon;La vâjâitul morii undele se-nfăşoară,Deschis e ochiul zilei acum pe orizon. (O noapte pe ruinurile Târgoviştei)

Sburătorul. Poemul cel mai cunoscut al lui I. Eliade Rădulescu este balada de

inspiraţie folclorică Sburătorul, 1844. Specie cultă, cultivată cu succes de romantismul

occidental, balada impus numele lui Burger, Novalis, Holderlin, Uhland, Hugo. I. Eliade

Rădulescu şi-a creat poemul dintr-o competiţie cu modelele străine, pentru a demonstra

faptul că şi limba română are capacitatea plastică de a ilustra această specie asemenea

romantismului occidental. El adaptează tema universală a demonului, a strigoiului, la

credinţele păgâne româneşti cu privire la zburător. Mitul erotismului puberal era menit în

concepţia poetului a demonstra frumuseţea spirituală a fetei de la ţară care, ingenuă şi

pasionată, poate muri din dragoste pentru cineva care nu o merită. Istoricii literari au

găsit în opera lui V. Hugo un poem cu temă asemănătoare, Le Sylphe, pe care I. Eliade

Rădulescu l-a avut ca model în acestă baladă. Structurată în trei tablouri distincte, balada

cuprinde: visul Floricăi, pastelul înserării la sat şi apariţia anecdotică a zburătorului.

Principalul merit al poemii este de a fi introdus conflictul psihologic etern al iubirii

puberale în peisajul tradiţional românesc. Tânguirea înfiorată şi tainică a fetei îndrăgostite

patimaş de o fiinţă misterioasă, din alt tărâm, are cadenţă psalmodică prin reluarea unor

versuri-refren şi prin aspectul melopeic al enunţurilor:

Vezi, mamă, ce mă doare! Şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc!

Ah! Inima-mi zvâcneşte! ... şi zboară de la mine!Îmi cere ... nu-ş ce-mi cere! Şi nu ştiu ce i-aş da;Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,În braţe n-am nimica şi parcă am ceva; (Sburătorul)

Tabloul înserării este bucolic, neoclasic şi îmbină elemente romantice, solemne

care dau impresie de vrajă. Epitete, metafore, metonimii („lătrătorii s-aud necontenit”),

repetiţii de cuvinte aparţinând aceleiaşi familii de cuvinte conferă artisticitate acestei

35

balade. În ultimul tablou se reproduce discuţia unor „surate” care dezleagă enigma

suferinţelor tinerei fete. Ele ajung la concluzia că dragostea pentru o fiinţă din tărâm

blestemat este de evitat, deoarece:

Şi ce-i faci pe urmă? Că nici descântăturăNici rugi nu te mai scapă-Ferească Dumnezeu! (Sburătorul)

Serafimul şi heruvimul şi Visul. Cuprinse în ciclul al IV-lea, Omul individual, din

epopeea Umanitatea, Serafimul şi heruvimul (1833) şi Visul (1836), alături de

lamartinienele Trecutul (1830) şi Dragele mele umbre (1830) sunt confesiuni cu caracter

autobiografic, dominate de disperare şi revoltă sarcastică. În Curs întreg de poezie, I.

Eliade Rădulescu preciza: „Eu scriind Visul am scris viaţa omului în general, şi din a

tutulor oamenilor am cunoscut mai bine pe a mea, am ales din viaţa omenească nişte

situaţii, nişte împrejurări care mi s-au părut mai interesante şi mai potrivite cu

întâmplările mele şi nu e de mirare a vedea cineva pe unde şi oarecare asemănări în viaţa

mea [...]. Doi îngeri păzitori îşi închipuieşte poetul că avem: conştiinţa şi cugetul, dar nu

mai puţin îngeri ne sunt prietenii, rudele şi tot ce iubeşte sufletul nostru. Scriind viaţa

omului am vrut pe cât se poate să găsească fiecare viaţa sa; am vrut adecă să scriu o viaţă,

nici mai sus, nici mai jos de omenire şi să descriu cele ce poate cineva să întâmpine mai

de obşte de viaţă fără să trec cu vederea nici necazurile, nici fericirile, nici patimile, nici

viţiurile chiar ale mele”. Poetul se adresează celor doi străjeri ai săi:

Blând serafim! O înger! Ce este a ta solie? Care îţi este slujba? Ce vrei aicea jos? Pacea vesteşti tu lumei? Pacea aduci tu mie? Ce flăcări pui în sânu-mi? O, serafim frumos.

Războinice, viteze, heruvim înfocate, Împlinitor prea strajnic urgiilor cereşti! (Serafimul şi heruvimul)

El ilustrează sub forma unei alegorii lupta cu demonii eului individual anarhic şi

egoist, şi Victoria sentimentului de datorie faţă de ţară şi naţiune.

Visul este o juxtapunere de 20 de sonete în care se exprimă dorinţele omului de a

se statornici sufleteşte şi social. Cele mai izbutite versuri sunt cele satirice, închipuind un

portret grotesc al prietenului trădător, decăzut din condiţia de om în cea de insectă

parazită. Sonetul XIII schiţează profilul bisexuat al prietenului trădător cu faţa „lungă”,

„subţire”, „galbenă”, „uscată”, „lunguiaţă”. Ochii îi sunt „un foc de sânge”, nasul lung,

groaznic, cu fatale nări, gura „un iad de largă” şi care se strânge cochet, cu buze

36

înveninate de ocară şi care ajung până la urechi. Femeie momâie, cu „rumen de

strigoiacă”, cu picioare de insectă rapace, vestitoare a foametei. Epitete duble sau reluate

în forme derivate (lung-lunguiaţă), asocieri oximoronice (sprintenă momâie); construcţii

de superlativ absolut cu valoare afectivă (gura, un iad de largă), „buza până la urechi”

amplifică evocarea respingătoare.

Ca şi în Căderea dracilor unde poetul imaginase portretul seducător al păcătuirii,

în Visul chipul prietenului trădător este imortalizat în tonuri pamfletare:

Parcă era femeie ... trăsuri amestecateSe gâlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat.Lungă, lungă, subţire şi oase înşirate,O sprintenă momâie forma grozavu-i stat.

Ochii îi era negri ş-un foc în ei de sânge,Subt ei un nas lung, groaznic, umfla fatale nări;Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;Scălâmbă era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.

Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiaţă,Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.

Picioare de insectă ce foametea vesteşte,În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşteDe la strein şi rude, făr-a putea-o da. (Visul)

Poemul ilustrează şi motivul viaţa este vis; ultimul sonet prezintă deşteptarea din

vis, speranţa într-un viitor mai luminos decât trecutul bântuit de disperări şi deziluzii:

Fruntea-mi albită către pământ se lasă,Braţele-mi rezemate toiagul meu apasă,Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi ...

O, zile! Sau ce nume vouă vi se cuvine?Dar aţi trecut! Ce trece mai mult el nu mai vine.Este mai dinainte să vă întreb pe voi. (Visul)

Pentru Eugen Simion, Visul „moralizator şi alegorizant, lipsit de aripi onirice,

anunţă cea mai profundă temă a lirismului eliadesc: tema ascensiunii, tema înfrângerii

limitelor. Ea este prefigurată de motivul mai întins al zborului şi se pierde în viziunea

vastă a cosmosului, a ordinii din tăriile cerului”1.

1 Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor,

37

Concluzii

Prin întreaga sa activitate culturală şi operă literară, Ion Eliade Rădulescu este

reprezentativ pentru modelul culturii în acţiune, pentru comportamentul mesianic al

făuritorilor de proiecte, de mituri sociale ca soluţii salvatoare de tip universal. Utopiile lui

sociale impun în cultura noastră modernă o nouă raţionalitate istorică, o nouă matrice

pentru imaginar. Uomo occidentalis al culturii moderne eroice din epoca 1821-1870, el a

transfigurat o stare istorică negativă, periferialismul levantin-imperial al economiei şi

aşezămintele suprastructurale, într-o stare istorică pozitivă1. În Sancta cetate el a proiectat

mitul cetăţii ideale, unde se regăseşte poporul întreg şi unde domneşte norma justiţiei în

societate. Sincronizat la cultura occidentală, el impune ordinea socială urbană prin

statuarea rolului intelectualului specialist în cetate, împletind credinţa în ştiinţă şi în

muncă cu caracterul pozitiv al ţărănimii, clasă tradiţională de bază.

Poet al spaţiilor infinite, al muncii, al iubirii, inovator occidentalist în tehnicile

culturale şi sociale, I. Eliade Rădulescu a prefigurat direcţia în care va evolua societatea

civilă româneasă în epoca modernă. El este un tip uman inovator de modele care dă o

nouă sinteză eului şi iveşte un spaţiu semiotic populat de „sânte firi vizionare”, cum le

numea Eminescu în Epigonii.

Bibliografie

Ion Eliade Rădulescu, Opere, 2 volume, ediţie îngrijită de D. Popovici Ion Eliade Rădulescu, Opere, 4 volume, ediţie îngrijită de Vladimir Drâmba, 1967-1985.Anghelescu, Mircea, O biografie a omului şi a operei, Minerva, Bucureşti, 1986.Bădescu, Ilie, Sincronism european şi cultură critică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984Popovici, Dimitrie, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, 1935.Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Minerva, colecţia BPT, vol. I, 1966. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Minerva, 1982

1 Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

38

Grigore Alexandrescu

Eu nu-ţi cei în parte nimica pentru mine (G. Alexandrescu)

În prima jumătate a secolului al XIX-lea Grigore Alexandrescu (1812-1885) face

parte din grupul primilor poeţi munteni adepţi ai romantismului adunaţi în jurul lui I. E.

Rădulescu, care adaptează modelele instituite de Lamartine, Byron, Ossian, Lammenais,

Beranger, Hugo. Născut la Târgovişte într-o familie de mici boiernaşi, el rămâne de la o

vârstă fragedă fără părinţi (din anul 1827). Primele cunoştinţe le primeşte de la dascălii

greci Mitiline şi Rafail, ale căror lecţii le urmează împreună cu Vasile Cârlova. Din anul

1831 el frecventează în Bucureşti cursurile şcolii franceze, private, a lui J.A. Vaillant,

pentru ca în 1832 să se transfere la Colegiul Sfântul Sava. Aici el lasă colegilor de şcoală

o impresie puternică datorită memoriei uluitoare: recita în franceză, fără nici o greşeală şi

cu o dicţie perfectă Epistola lui Boileau către Moliére şi Arta poetică, în elenă, recita

scene din tragediile lui Sofocle şi Euripide, poezii din Anacreon iar în română declama

poemele lui Iancu Văcărescu, publicate pănă la acea dată1. La vârsta adolescenţei îi părea

lui Ion Ghica „oacheş, foarte oacheş, cu părul negru, sprâncenele groase îmbinate, ochii

căprui şi scânteietori”. A locuit în Bucureşti, mai întâi într-un beci sub scară la

Mitropolie, la unchiul său Ieremia, apoi la I. E Rădulescu, la I. Câmpineanu şi la alţi

boieri ai vremii. Agreat de Barbu Ştirbei, care i-a încredinţat funcţii în administraţia curţii

râvnite de alţii pentru oportunitatea de a strânge averi, el a servit cu onestitate pe domn şi

a rămas tot sărac, mulţumindu-se cu onorurile cuvenite unui poet.

A contribuit la înfiinţrea Societăţii Filarmonice, a fost redactor la unul din

jurnalele Revoluţiei de la 1848, Popolul Suveran, iar în 1859 a fost numit de Al. I. Cuza,

director în Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În anul 1860 se căsătoreşte cu

Raluca Stamatin şi la câteva luni după ceremonie se îmbolnăveşte; este declarat

iresponsabil şi izolat de lume, fiind destituit din toate funcţiile publice. Următorii 25 de

ani aflaţi sub semnul bolii sunt luminaţi de dragostea pentru fiica sa Angelina2, pentru

care traduce în anul 1872 Poveştile albastre ale lui Edouard Laboulay şi pe care o

însoţeşte în 1875 la pension în Franţa.

1 Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Editura pentru literatură, 1967, Amintiri dspre Grigore Alexandrescu, p. 328-3402 Angelina, născută în 1861, s-a căsătorit în 1878 cu Dimitrie Georgian Meedinţeanu

39

Utilizarea tehnicilor clasice şi romantice

Pentru G. Călinescu opera lui Grigre Alexandrescu este „cea mai puternică expresie a

lamartinismului la noi”, la care se adaugă „aerul ceţos ossianesc şi hohotirea byroniană”1.

Rezultat al culturii sale, el împleteşte în creaţia sa atât formele de exprimare artistică

specifice clasicismului, fabula şi satira, cât şi meditaţia istorică şi cântecul elegiac, erotic.

A debutat în anul 1832, cu Eliezer şi Neftali, după care a tipărit în următorii ani volume

de poezii, după cum urmează: 1838, Poezii, 1842, Poezii ale lui Grigore Alexandrescu,

1847, Suvenire, impresii, epistole, fabule, 1863, Meditaţii, elegii, epistole, satire, fabule.

Grigore Alexandrescu se proclamă un adept al teoriei clasice, „dulce et utile”, asupra

poeziei: „eu sunt din numărul celor care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţia de a

plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele soţietăţii şi să

deştepte sentimente frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale şi divine până

în viitorul nemărginit şi în anii cei veşnici”2. Autorul proclama cu modestia care l-a

caracterizat că este departe de a crede că „a tratat aceste subiecte cu tot interesul de care

sunt primitoare [...] dar o scriere este totdeauna un mijloc de a face alta mai desăvârşită şi

eu voi fi cel dintâi a aplauda pe acela ce va face mai bine”3.

Opera sa conţine creaţii în versuri, clasice şi romantice, precum şi câteva zeci de

pagini în proză, un memorial de călătorie la mănăstirile de pe malurile Oltului, din 1842.

Asemenea colegilor de generaţie, Grigore Alexandrescu a tradus din dramaturgia

universală câteva piese: Alzira sau Americanii (1835) şi Meropa (1847) de Voltaire.

Dintre prozele lui Grigore Alexandrescu numai jurnalul de călătorie în munţii Olteniei a

rezistat vremii. Redactat într-un stil alert, jovial, el consemnează peisaje pitoreşti şi scene

de moravuri, conţine informaţii despre istoria veche şi medievală a locurilor vizitate. Este

inserată o nuvelă istorică sentimentală, Călugăriţa, cu acţiunea plasată în anul 1686, în

timpul domniei lui C. Brâncoveanu. Elena Corbeanu, îndrăgostită de tânărul boier

Leurdeanu este obligată de părinţi să se călugărească. Ea este salvată din mănăstire de

tânărul care nu-şi uită jurămintele făcute tinerei în adolescenţă. Peste ani în faţa porţilor

mănăstirii poposeşte un cuplu, o tânără familie cu o fetiţă de şase ani.

1 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Editura Minerva, 1982, Bucureşti, p.2 Grigore Alexandrescu, Prefaţă, volumul Suvenire, impresii, epistole, fabule, 18473 Idem

40

Poezia lui Grigore Alexandrescu este reprezentativă pentru romantismul

răsăritean, deoarece îmbină speciile romantice cu cele clasice, ilustrând estetice

divergente. Direcţiile poetice în care a excelat sunt poezia intimă (a iubirii şi reflecţiei

subiective), meditaţia filozofică şi istorică, satire şi fabule.

Structuri poetice romantice

1. Poezia iubirii şi a reflecţiei subiective

Unii critici îl consideră pe Grigore Alexandrescu „primul poet român înainte de

Eminescu, cu sentimentul predestinării în suferinţă”, 1 iar alţii drept un om stăpânit care

se autodefineşte în versul „Să stăpânim durerea care pe om supune”2 (Anul 1840). Lirica

erotică este considerată „o radiografie a stărilor de conştiinţă, o proiecţie nemijlocită a

sufletului, caracterizată prin încărcătura emotivă şi incantaţie sonoră […] sinceritatea şi

emoţia spovedaniei lirice face pe Grigore Alexandrescu mai autentic uman decât alţi

contemporani tocmai datorită purităţii limbajului, a trecerii nemijlocite de la impresie la

expresie”.3

Ceea ce iubeşte poetul nu este „femeia, ci iubirea şi de aceea ipostaza cea mai

fericită a sentimentelor sale nu este cea de împlinire, ci de aşteptare, nu realitatea iubitei,

ci imaginea ei ideală, proiecţia sa abstractă…ipostaza cea mai prielnică desfăşurării liricii

sale erotice este de aceea nu apropierea, ci depărtarea, spaţiul real sau imaginar care

estompează liniile prea tari şi îngăduie sentimentului să se clarifice şi să se exprime în

deplină libertate”4. În lirica erotică femeia este un „blând înger”, „o stea blândă,

luminoasă”, „o fiinţă de iubire”, „un înger ce slăvesc”, „e viaţa ce toate-nsufleţeşte”.

Versul „Singur amorul este izvorul fericit“ din Aşteptarea se continuă în Spune-mi, Elizo,

ce este fericirea?. În Când dar o să guşti pacea, iubirea este un „vecinic chin”:

Când dar o să guşti pacea, o inimă mâhnită? Când dar o să-nceteze amarul tău suspin?Viaţa ta e luptă, grozavă, neîmblânzită,Iubirea vecinic chin.

Încă o zi cuprinde mărturisirea poetului:

Căci toată-a mea viaţă îţi fu ea închinată/ Căci alt decât iubirea –ţi ea un avu mai sfânt,/ Căci tu eşti încă astăzi dorinţa-mi neschimbată/

1 Şerban Cioculescu…2 Paul Zarifopol…3 Paul Cornea…4 Mircea Anghelescu…

41

Şi visu-mi cel din urmă aicea pe pământ. Un ceas e de când anul trecu afirmă posibilitatea transformării unei mari iubiri în

nobilă prietenie: „E scump priteşugul ce-nsuflă o femeie/ Desprinsă a-l cunoaşte, născută

a-l simţi;/ Şi dúlcele ei suflet, electrică scânteie,/ Mângâie orice suflet la care s-o ivi”.

Portretul femeii iubite anunţă pe Eminescu: „Te mai văzui o dată fiinţă de iubire,/ O înger

ce slăvesc!/ Şi ceasurile repezi, şi scumpa ta zâmbire/ Cu suflet, cu viaţa sunt gata să

plătesc”. Epicurean, poetul se distanţează de lirica erotică a mentorului său, I. E

Rădulescu, cât şi de contemporanii contestatari, adepţi ai socialismului utopic, radical,

precum Cezar Bolliac. În versurile dedicate femeii se găsesc imagini şi motive care vor fi

preluate şi integrate de Eminescu în cântecele erotice.

2. Meditaţii filozofice

Creaţia lirică, angajată, inspirată de viaţa locuitorilor cetăţii se exprimă fie prin

intermediul meditaţiei filozofice asupra destinului uman şi al creatorului de geniu, fie

prin meditaţii istorice, evocatoare a unei măreţii militare trecute.

Miezul nopţei, Anul 1840, Candela, Adio, la Târgovişte exprimă convingerile poetului cu

privire la destinul creştin-utopic, luminos al umanităţii. Anul 1840, o meditaţie pe tema

aşteptării unor prefaceri viitoare, era considerată de G. Călinescu o capodoperă a genului.

Confesiunea autorului, care îmbrăţişează o poză romantică, descoperă momentele

dureroase de viaţă traversate. În opoziţie cu acest trecut „numai durere”, anul ce urmează,

1840, este „măreţ reformator”:

A lumii temelie se mişcă, se clăteşte,Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit;Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte,Aleargă către tine, căci vremea a sosit!.

Poetul schiţează o frescă grandioasă: „umbrele de noroade” cârmuite de „umbra

unor pravili călcate”, „siluite de mai mici umbre”, „neînsemnaţi pitici” sunt animate de

sentimente înalte, generoase, ca „basnele de povestit” iar entuziasmul lor este „izvor de

idei mici”. Pentru poetul „politica adâncă stă în fanfaronadă şi ştiinţa vieţii în egoism

cumplit”. Numai sosirea unui conducător mai înţelept, capabil să înlăture bătrâna tiranie

poate să salveze o lume unde „oamenii sunt sătui de-mbunătăţiri rele”. Speranţa de

reformare morală esenţială a lumii se adaugă unor confesiuni testamentare, generoase:

Eu nu îţi cei în parte nimica pentru mine: Soarta cu a mulţimii aş vrea să o unesc:

42

Dacă numai asupra-mi nu poţi s-aduci vreun bine, Eu râz de-a mea durere şi o despreţuiesc.

Tirania este suportată de cei mulţi din obişnuinţă şi ignoranţă:

După suferiri multe inima se-mpietreşte;Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;Răul se face fire, simţirea amorţeşte,Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.

Finalul meditaţiei consacră poza romantică a poetului inspirat şi dedicat unei cauze

generoase:

Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt, Dac-a vieţii-mi tristă făclie osândităS-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vânt.

Pe aripile morţii celei mântuitoareVoi părăsi locaşul unde-am nădejduit;Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit.

Poetul profet, care mobilizează energii şi anunţă renaşterea morală a societăţii, proclamă

în versuri mesianice: „Soarta cu a mulţimii aş vrea să o unesc”. Meditaţia are ritm

trohaic, cu versuri de 13-14 picioare şi este structurată în strofe de 4-5 versuri.

Miezul nopţii cuprinde un tablou nocturn, romantic, cu o muzicalitate deosebită şi

cu imagini preţios-patetice:

Când tot doarme-n natură, când tot e liniştire,Când nu mai e mişcare în lumea celor vii,Deşteaptă priveghează a mea tristă gândire,Precum o piarmidă se-nalţă în pustii.

Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,Al meu suflet se-nalţă pe aripi de-un foc sfânt,[...]

Lăsat strein în lume, lipsit de orice bine,Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,Văzând zilele mele de suferinţe pline,Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.

Adio.La Târgovişte reia tema romantică a morţii:

Când toamna să arată al iernii rece soare, Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:Aşa nenorocirea uscând a vârstii-mi floare, Zic lumei un adio: iau lira şi mă duc.

43

3. Meditaţii istorice

Grigore Alexandrescu compune patru meditaţii inspirate din istoria naţională:

Umbra lui Mircea. La Cozia, Trecutul. La mănăstirea Dealu, Răsăritul lunii. La

Tismana, Mormintele. La Drăgăşani. Lor li se adaugă şi alte meditaţii de felul O impresie

dedicată oştirii române. În urma unei călătorii efectuate pe valea Oltului, din vara anului

1842, el a compus şi câteva pagini în proză, sub forma unui jurnal de călătorie.

Între cele patru meditaţii istorice, Umbra lui Mircea. La Cozia a fost considerată

unanim de critica literară o capodoperă. Poetul elogiază legendarul domn al Ţării

Româneşti, ctitor al mănăstirii Cozia, care a înfăptuit unirea tuturor provinciilor de la

nord de Dunăre şi a teritoriilor de la Marea Neagră. Poetului îi pare că trecutul glorios şi

însângerat justifică ambiţiile prezentului de civilizare şi progres. Ca şi în meditaţiile

filozofice, Grigore Alexandrescu învăluie şi aici ideile sale în armonii sonore incantatorii.

Poemul debutează cu un tablou nocturn al mănăstirii de pe malurile Oltului:

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;Către zidul dimpotrivă se întind, se prelungesc; Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegateZidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.

Muzicalitatea rezultă din îmbinarea inspirată a mai multor tehnici prozodice: versuri

lungi de 16-15 silabe, ritmul trohaic, alternanţa de vocale deschise cu cele închise. Se aud

astfel valurile Oltului care se izbesc de maluri şi toaca monahilor care cheamă la

vecernie. În piesajul unei istorii străjuite de credinţă, poetul aglomerează elemente de

recuzită misterică, romantice: noaptea apare dintr-o peşteră, chipuri negre înconjoară

poetul, o suflare „ca un fior prin vine” îşi face apariţia în acest peisaj tainic. La ceas de

nălucire mormintele se dezvelesc, fantomele încoronate ies, oştiri înviază. Oltul, martor

al trecutului românilor dezvăluie identitatea fantomei la a cărei apariţie ungurii se

înarmează. Sentimentele de pietate şi de recunoştinţă ale poetului în faţa fantomei

voievodale sunt evocate în gesturi ritualice:

Sărutare, umbră veche! Primeşte-nchinăciune De la fiii României care tu o ai cinstit: Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Trecutului eroic, de a cărui dimensiune urieşească unii contemporani se îndoiesc,

incapabili a suporta obligaţiile ce revin dintr-o asemenea moştenire, i se alătură un

prezent prosper şi paşnic. Grigore Alexandrescu condamnă războiul, „bici groaznic care

44

moartea îl iubeşte”, ce trebuie evitat prin ştiinţe, arte, gândire. Cu o structură

compoziţională simetrică, poemul reia în final prima strofă. În domnia întunericului

înveşmântat în nori, umbra lui Mircea reintră în mormânt, lumea pare în aşteptare:

[... ] turnurile cele-nalteCa fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate, Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.

Structuri poetice clasicePână la Caragiale n-a existat o operă satirică mai populară decât fabulele politice ale lui Alexandrescu. (Nicolae Iorga)

Opera în versuri cuprinde şi un număr apreciabil de creaţii cu funcţie explicit

moralizatoare, prin intermediul cărora poetul critică aspectele negative din viaţa socială şi

defectele morale ale conaţionalilor. În satire sunt ilustrate scene de viaţă caracteristice

protipendadei vremii. Cea mai cunoscută este Satiră. Duhului meu unde autorul ilustrează

o temă romantică apelând la forme artistice romantice: dialogul dintre duh şi trup are

scop integrarea armonioasă a poetului într-o lume pe care nu o apreciază şi care îl

plictiseşte. Lumea saloanelor timpului este populată de personaje preţioase şi superficial

instruite, înclinate spre bârfe şi cu preocupări meschine (jocul de cărţi, vestimentaţie).

Profesiune de credinţă, din 1857, este un discurs electoral demagogic. Alcătuită dintr-o

succesiune de clişee verbale care desemnau tezele politicii liberale, satira anticipează

celebrele discursuri electorale ale candidaţilor din O scrisoare pierdută de I. L Caragiale.

Candidatul în alegeri din satira lui Alexandrescu nu-şi ascunde intenţia de a profita de pe

urma concetăţenilor naivi, le evocă acestora şansele extraodinare de a-şi schimba

existenţa prin veniturile de care va dispune după ce va primi votul alegătorilor. Nu este

sugerată nici un fel de obligaţie faţă de masa alegătorilor sau faţă de partidul care îl

desemnează pe acest client al puterii parlamentare din Ţara Românească.

Prin fabule Grigore Alexandrescu a devenit un autor cunoscut şi îndrăgit de elevi.

Meritul său a constat în abilitatea de a localiza şi adapta scheme epice deja cunoscute din

operele lui La Fontaine, Lachambaudie, Krâlov. Cel mai adesea fabulele sale ilustrează

teme politice generoase: egalitatea socială, unitatea de neam, dreptatea socială ş.a. De

altfel, această comedie animalieră s-a dezvoltat în zorii modernităţii noastre lirice prin

această specie satirică.

45

Grigore Alexandrescu apelează mai ales la apolog, evidenţiind o trăsătură sau o

învăţătură morală. De regulă fabulele sale corespund unei situaţii politice specifice scenei

româneşti în care evoluzează tipuri autohtone de demagogi, parveniţi, trădători ş.a.

Astfel, în Câinele şi căţelul, prelucrare după Lachambeaudie, Le leopard et le renard,

Samson, „dulău de curte ce lătra foarte tare” se adresează unui bou oarecare:

Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva, Care cred despre sine că preţuiesc ceva!

Căţelul Samurache, martor la discursul lui Samson, convins de sinceritatea

oratorului improvizat i se adresează cu entuziasm: „Gândirea voastră, zise îmi pare

minunată,/ Şi sintimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei”. Adresarea comunardă a

neinspiratului căţel naşte mânie: „Noi, fraţii tăi, potaie!/ O să-ţi dăm o bătaie/ Care s-o

pomeneşti [...]”. Personajul politic se deconspiră că vrea „egalitate, dar nu pentru căţei”.

Morala fabulei este pilduitoare: „Aceasta între noi adesea o vedem/ Şi numai cu cei mari

egalitate vrem”. Fabulistul schiţează două portrete antologice: Samson, dulău de curte,

care exemplifică forţa fizică şi puterea politică, doritor de parvenire socială şi politică şi

Samurache, defavorizat fizic şi material, doritor de integrare socială şi politică. Distanţa

de la ideile generoase ale discursurilor politice şi convingerile intime ale celor care le

rostesc în faţa publicului denunţă ipocrizia alegerilor liberale, lipsa de sinderitate şi

dispreţul faţă de cei slabi şi neajutoraţi.

În Oglindele autorul se inspiră din viaţa politică a timpurilor sale. El apelează la

cunoscuta istorie a naufragiului unui vapor încărcat de oglinzi. Locuitorii de rând care nu

îşi priviseră chipul în oglindă niciodată descoperă imaginea falsă care le fusese indusă de

cei aflaţi la putere. Oglinzile îi ajută astfel să-şi cunoască propriul chip şi să înţeleagă

falsitatea opiniilor ce le fuseseră induse de către cei hidoşi, urâţi, laşi Speriate de

consecinţele prezenţei oglinzilor printre supuşi, oficialităţile cer confiscarea acestora,

declarând că tocmai ele deformau realitatea. Numai că morala fabulei consemnează

perenitatea oglinzilor în societate şi rolul lor benefic deoarece: „[...] din vremea aceea toţi

oamenii frumoşi/ Arăt câte-o oglindă acelor urâcioşi”.

Toporul şi pădurea localizează motivul trădătorului de neam: „Istoria aceasta, d-o

fi adevărată,/ Îmi pare că arată/ că în fieşce ţară/ cele mai multe rele nu vin de pe afară/

Nu le aduc străinii, ci ni le face toate/ Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate [...]”.

46

Concluzii

Morala lui Alexandrescu, aprecia criticul Eugen Lovinescu, este expresia unei

nobile lepădări de sine şi a celui mai desăvârşit altruism. Izvoarele inspiraţiei nu vin

numai din nisipurile neroditoare ale sufletului, ci ţâşnesc şi din larga pânză de apă vie şi

proaspătă a patriei şi chiar a umanităţii. Idealul lui s-a înălţat de timpuriu în dorinţa de a

înălţa sufletele, de a le smulge din egoismul vieţii înguste pentru a le arunca în marea

intereselor naţionale şi generale.

Bibliografie

Alexandrescu, Grigore, Opere, Minerva, BucureştiCălinescu, G, Grigore Alexandrescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962Bădescu, Horia, Grigore Alexandrescu. Parada măştilor, Bucureşti, 1981

Dimitrie Bolintineanu

Autorul Florilor Bosforului şi al Legendelor istorice a văzut lumina zilei în

mijlocul unei familii stabilită în câmpia Dunării, la conacul din Bolintin, toponim al unei

aşezări rurale aflată în apropiere de Bucureşti, pe care bolintinenii, oamenii locului, l-au

înălţat la rang de patronim. În prima jumătate a secolului al XIX-lea acest procedeu era

utilizat de familiile proprietare de moşii, mândre de originea lor neaoşă; boierimea

autohtonă, sărăcită şi anonimă, se delimita astfel de protipendada alogenă, venită în

Ţările Române o dată cu domniile fanariote. De altfel, în Manoil şi Elena romancierul

elogia traiul patriarhal al familiilor boiereşti stabilite la ţară şi evoca cu plăcere atmosfera

de la moşiile Petreni şi Făneşti unde protagoniştii primeau cu plăcere protipendada fugită

din Bucureştiul toropit de arşiţa verii. Bolintineanu consfinţea astfel o atitudine diferită

de a confraţilor din Moldova1, care ironizaseră boierul din provincie, şi se alătura lui I. E.

Rădulescu care preferase ca subiecte ale satirei sale din fiziologii poetul fantast şi

funcţionarul corupt, figuri la modă în lumea bucureşteană. Pentru munteni, mai mult

1 Fiziologiile sunt primele exerciţii de portretistică în proza literară din anii 1840; cele mai cunoscute lucrări aparţineau lui Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, autori de fiziologii ale provincialului, boieri ţinutaşi rătăciţi în lumea oraşului. I. E. Rădulescu crease fiziologii ale poetului şi ale funcţionarului parvenit, exemple ale unui mod de viaţă nepotrivit sufletului tradiţional românesc. Vasile Alecsandri sintetiza fiziologiile literare din cele două provincii şi creiona în 1852 chipul Coanei Chiriţa, protagonista unui ciclu de patru texte comice, elaborate pe parcursul a peste 25 de ani.

47

decât pentru moldoveni, boierimea autohtonă reformatoare îşi găsea rostul la sate, şi

nicidecum în atmosfera viciată a oraşului, poluată cu oameni de toate rasele şi etniile,

aflaţi în slujba domnitorului ori a reprezentanţilor diplomaţiei imperiilor garante ale

echilibrului militar şi economic în Europa Orientală.

D. Bolintineanu se considera aşadar el însuşi reprezentant al micii boierimi rurale

sărăcite, mândră de originea românească şi de eroismul dovedit în momentele de

cumpănă ale istoriei. Orfan din copilărie, el îşi evocase în mai multe ocazii, atât în poezii

cât şi în romane, familia: părinţii, sora şi fratele, dispăruţi înainte de vreme1. Lui Dem,

unul dintre eroii romanului Doritorii nebuni2, un alter ego, îi atribuia chiar o origine

eroică: era fiul unuia dintre căpitanii lui Tudor Vladimirescu, omorât de turci în timpul

represaliilor declanşate în Bucureşti în anul 1821. De asemenea, în jurnalul de călătorie la

românii din Macedonia3, peregrinul îşi justifica alegerea unui asemenea itinerar din

curiozitatea de a cunoaşte românimea din jurul Ohridului, locul natal al tatălui. Un alt

gest îi descoperea ataşamentul constant pentru românii din Balcani: între tinerii al căror

debut literar îl întâmpina cu entuziasm în 1859 se afla şi G. H. Grandea, macedoromân

stabilit la nordul Dunării. Fiul lui Enache Cosmad din Ohrid era aşadar mândru de

originile sale, romanţând în spirit romantic biografia tatălui, un întreprinzător activ,

hotărât să răzbească în viaţă4. După mamă aparţinea unei familii de boieri munteni,

retrasă la ţară, şi care îşi conservase obiceiurile, limba, portul şi morala creştină5.

T. Vârgolici,6 unul dintre ultimii biografi ai lui D. Bolintineanu, susţine că poetul

s-ar fi născut în anul 1825, prin luna februarie sau martie şi nu 1819, 1824 sau 1826, cum

1 D. Bolintineanu, La ziua aniversală (1851), Umbra soru-mei Caterina (11 iunie 1863), poezii incluse în ciclul Reverii conţineau confesiuni ale poetului cu privire la familie, în D. Bolintineanu, Opere, volumul I, Minerva, Bucureşti, 1981, p. 361 şi 444.2 D. Bolintineanu, Doritorii nebuni, Opere, volumul V, ed. cit. 3 D. Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora , în Opere, volumul VI, ed. cit., 1985, p.292: „dacă Valahia fuse patria maicii mele, Macedonia fuse aceea a părintelui meu, limba lui fuse aceea a acestor români; sângele lui, sângele lor; speranţele şi suferinţele lui, speranţele şi suferinţele acestui milion de români …”.4 G. Călinescu, Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei române, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1980, p. 227.5 D. Bolintineanu evoca în Doritorii nebuni, o femeie energică şi inimoasă, Cocoana Elenca, care avea în îngrijire pe adolescentul orfan, Dem. Între femeile cu acest prenume din epocă era şi, Elenca Dudescu, mama poetului Iancu Văcărescu şi sora bunicii lui Ion Ghica, personaj pitoresc, care veghea la cunoaşterea de către tinerii boieri a genealogiilor de familie; apud Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, 1967, Editura pentru literatură, p. 156.6 T. Vîrgolici , în notele la D. Bolintineanu, Opere, Volumul I, ed. cit., p. 952/954;

48

au afirmat alţi istorici literari.

Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o în mahalaua Dudescului din Bucureşti, în

familia pitarului Pădeanu; a învăţat ceva carte de la un dascăl privat; iar studiile şi le-a

încheiat la Colegiul Naţional Sfântul Sava, probabil în anul 1842. Celebru după debutul

poetic din „Curierul de ambe sexe” al lui I. E. Rădulescu, domnitorul Gheorghe Bibescu,

prezent la festivitatea de sfârşit de an şcolar din vara anului 1843, confirma angajarea

junelui poet ca funcţionar la secretariatul de la Curtea Domnească.

D. Bolintineau nu a lăsat mărturii despre anii de studii dar şi-a arătat adesea

recunoştinţa faţă de profesorii colegiului bucureştean. În coloanele gazetei „Dâmboviţa”

deplângea moartea prematură a profesorului de franceză, T. Théot1, iar lui Florian Aaron

îi atribuia meritul de a fi inaugurat predarea istoriei naţionale în Ţara Românească.

Între 1843 şi 1846, Dumitrache-Tache Bolintineanu se afla în cercul tinerilor

francmasoni bucureşteni, Bălcescu amintindu-i de mai multe ori prezenţa la întrunirile

secrete ale Frăţiei. Tot N. Bălcescu2 trimetea lui Ion Ghica aflat în Moldova poeziile

tânărului lor prieten pentru a fi publicate în revista „Propăşirea” din Iaşi şi la intervenţia

sa acestuia ele erau publicate în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, revista

românilor transilvăneni.

Aptitudinile literare şi calităţile intelectuale îi erau recunoscute de aristocraţia

reformatoare şi francmasonă a Bucureştiului, care în toamna lui 1846 îi oferea şansa de a

studia în Franţa. Al. G. Golescu şi N. Golescu, încredinţaţi de aportul tânărului la

propăşirea ţării, adunaseră în acest scop o bursă de 200 de ducaţi de aur de la mai mulţi

boieri filantropi. Prezenţa lui Bolintineanu la Paris în anii 1846-1848 nu a lăsat urme

deosebite, în afara unei colaborări constante la Curierul românesc din Bucureşti şi Foaie

pentru minte inimă şi literatură din Braşov. Semnele unei tinereţi zvăpăiate, prea puţin

dornică a se dedica unui studiu sârguincios, răzbăteau în corespondenţele românilor aflaţi

în Paris. Aproape 100 de tineri participau cu entuziasm la cursurile istoricilor Jules

Michelet şi Edgar Quinet de la Collège de France, se zbăteau să aducă argumente pentru

o mai profundă cunoaştere a problematicii româneşti de către intelectualitatea franceză,

participau la mişcările de stradă şi se pregăteau a declanşa la ei acasă acţiuni similare.

1 Conform notelor poetului la volumul Poezii din 1865, apud. T. Vîrgolici, ed. cit., volumul I, p. 925.2 N. Bălcescu, Opere, volumul IV, Corespondenţă, Editura Academiei Populare Române, Bucureşti, 1964.

49

Ion Ghica1 îl nota şi pe Bolintineanu între tinerii studenţi convocaţi de N.

Bălcescu la locuinţa sa din Paris, în timpul Revoluţiei pariziene din februarie 1848 şi care

hotărâseră revenirea în ţară. Cu toate că autorităţile îi refuzaseră paşaportul pentru

Bucovina, Bolintineanu se afla în vara lui 1848 pe baricadele Revoluţiei din Bucureşti,

mereu în primele rânduri, cu gesturi întipărite în conştiinţa participanţilor: îşi „trântea

şapca din cap” în faţa palatului domnesc atunci când Banof ameninţase că aduce oştirea

pentru a opri furia populară, se urca într-o birjă şi silea vizitiul să intre în curtea palatului

când aflase că guvernul provizoriu fusese arestat de Odobescu şi Solomon, convinsese pe

Eliade, speriat de evenimente, să nu plece din ţară în Transilvania şi îl ajutase să se

ascundă în Bucureşti, până la liniştirea spiritelor2.

În timpul guvernării revoluţionare i se încredinţa redacţia gazetei „Popolul

suveran”, iar după ocuparea Bucureştilor de către armatele străine era arestat şi îmbarcat

într-una din gimiile3 care transporta la Cladova, „prin ploaie şi frig”, pe cei 14 proscrişi4.

După eliberarea nesperată a deţinuţilor, Bolintineanu îl însoţea pe Bălcescu în

Transilvania unde spera să tipărească o gazetă a românilor revoluţionari. În martie 1850

se afla în Paris, unde continua să spere în apariţia unei publicaţii literare a exilului care să

adune în jurul unui program comun pe românii risipiţi şi măcinaţi de sărăcie. Dihonia se

încuibase însă atât de adânc în sânul emigraţiei încât ajungea şi el să se dueleze cu un

coleg de baricadă, Mălinescu. Reuşea cu sprijinul material al lui Alecsandri să redacteze

în anul 1851 „Albumul pelerinilor români”, primul jurnal de versuri din istoria presei

noastre literare. În acelaşi an, el părăsea Parisul cu speranţa de a obţine permisiunea

autorităţilor de a-şi vizita familia. După două luni de zadarnică aşteptare a surorii sale în

Rusciuc, port de pe malurile bulgare ale Dunării, în luna noiembrie el călătoreşte la

Constantinopol. Aici se aflau Ion Ghica şi Al. Zanne, stabiliţi în Turcia şi în familiile

cărora a fost găzduit în următorii ani. Îndrăgostit adesea de femeile frumoase ieşite în

cale, el plănuia alianţe matrimoniale care să-i aducă averi considerabile şi care să-i facă

1 Ion Ghica, Documente literare inedite, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959, p. 39/41.2 Ion Ghica, Documente literare inedite, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959, p.39-41.3 Corăbii turceşti de transportat mărfuri.4 Evocarea acestui episod a cunoscut o carieră internaţională. J. Michelet prezenta în legenda sa despre Revoluţia Română, publicată în 1853, peregrinarea pe Dunăre a proscrişilor urmăriţi cu devotament de Maria Rosetti, soţia franco-scoţiană a lui C. A. Rosetti. D. Bolintineanu relata în memorialul Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria (1858) episodul aventuros al transportării sub escortă a revoluţionarilor exilaţi, în susul Dunării, cu gimia. C. A. Rosetti lasă mărturii ale acestui episod în lucrările sale memorialistice.

50

traiul confortabil. C. Negri, coleg de baricadă, marturisea că fusese obligat să-i refuze lui

D. Bolintineanu cererea de a se căsători cu fiica sa nelegitimă şi fără prea multă zestre.

În exil, D. Bolintineanu continuă a-şi publice operele fie în volume, fie în gazetele

româneşti din Paris, Cernăuţi, Iaşi, Galaţi, Bucureşti. Prezent în conştiinţa cititorilor din

Ţările Române prin numeroasele sale colaborări literare, el revenea triumfal acasă în

toamna anului 1857. La Bucureşti se adapta cu greu şi asemenea altor foşti colegi de exil

se dedica publicisticii, militând pentru Unirea Principatelor şi pentru alegerea unui domn

unic în persoana lui Al. I. Cuza. După 1860 se alătura domnitorului ales, dovedindu-se un

consilier priceput, devotat, intransingent, hotărât a nu face compromisuri; acesta îl numea

în diverse funcţii, cea mai înaltă fiind aceea de ministru al Instrucţiunii Publice şi al

Cultelor într-unul din guvernele prezidate de Mihail Kogălniceanu, din octombrie 1863

până în iulie 1864. În această demnitate el a iniţiat proiectul de reformă a învăţământului,

cu deosebire a celui rural şi a celui pentru fete; s-a străduit ca documentele aduse în ţară

de N. Ionescu, trimis în Italia, la Palermo, pentru a obţine informaţii despre moartea lui

N. Bălcescu,1 să intre în patrimoniul naţional; a militat pentru independenţa Bisericii

Ortodoxe faţă de stat şi pentru reformarea morală şi intelectuală a clerului.

Activitatea susţinută în echipele guvernamentale ale domnitorului Al. I. Cuza a

încetinit ritmul activităţii publicistice, dar nu i-a înfrânat activitatea literară: în anii 1860-

1864 el oferea cititorilor mai multe volume de: poezii, romane, note de călătorie, biografii

istorice, memorii şi comentarii istorico-politice. După 1864, când se retrăgea din prim-

planul vieţii politice, el îşi împlinea dorinţa de a tipări o ediţie integrală de poezie

originală, precum şi o ambiţioasă versiune a acesteia în limba franceză.

Alungarea lui Al. I. Cuza din ţară şi aducerea unui prinţ german redeştepta

energiile publicistice ale lui Bolintineanu. El redacta un nou jurnal de poezie,

Eumenidele2, după modelul celui creat în anul 1851 la Paris, folosind însă pana

înveninată a satirei politice şi a pamfletului denunţător. Asemenea altor colegi de

baricadă, D. Bolintineanu nu înţelegea că venise momentul retragerii din viaţa publică, al

distanţării de o societate care se răzvrătea şi se dezicea de idealurile paşoptiste. Lipsit de

1 Testamentul istoricului, paşaportul şi procesul verbal al proprietarului hotelului Trinactria fuseseră aduse în ţară de N. Ionescu; acesta declara ca era imposibil de adus în ţară osemintele lui N. Bălcescu deoarece fusese înhumat în groapa comună a Cimitirului Capucinelor din Palermo.2 Eumenidele sau Eriniile sunt zeiţe răzbunătoare, care pedepsesc pe răufăcători. Ele sunt zeiţele furiei în mitologia grecească.

51

resurse materiale, fără familie, el nu putea urma exemplul unora dintre prietenii de idei

precum C. Negri, cel care în liniştea din Târgu Ocna se dedicase unui proiect utopic de

cultivare a unei ferme pomicole exotice, asemănătoare plantaţiilor din colonii.

Convins că scrierile sale mai aveau ecou în opinia publică, el se îndârjea să

tipărească pentru puţinii abonaţi, uneori nici 40, drame şi biografii istorice, printre care şi

memoriul Cuza şi oamenii săi, amalgam de jurnal politic şi biografie, un adevărat cântec

de lebădă al poetului care dezertase de la misiunea lui nobilă pentru a se risipi în politică.

În 1871 era internat la spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureşti, la intervenţia doctorului

Davila. Licitarea puţinelor sale bunuri în scopul stingerii unor datorii vechi şi a achitării

cheltuielilor de spitalizare avea ecou dureros în epocă. Bolintineanu se afla şi acum, la fel

ca în anii exilului, în grija familiei Zanne, iar cei care îi veneau în ajutor erau numai

prietenii moldoveni: Vasile Alecsandri, C. Negri şi Ecaterina Balş. Obiectele scoase la

licitaţie erau cele obişnuite pentru un intelectual sărac: birou, fotolii, bibliotecă şi 101

cărţi, elegant legate, cuprinzând colecţii de opere complete ale unor mari scriitori,

dicţionare, istorii şi geografii universale. Romancierul care denunţase absenţa cărţilor din

bibliotecile palatelor din Bucureşti se răzbuna pentru ultima dată pe contemporanii

bogaţi: le oferea posibilitatea să achiziţioneze carte elegantă şi rară, care nu suporta uzura

timpului şi a modei. Foştii colegi de revoluţie şi de exil, după ce se înflăcăraseră în

discursuri patetice solicitând statului o pensie, se aliniau în cele din urmă deciziei lui Ion

C. Brătianu, care amâna sine die ajutorul solicitat.

În 20 august 1872 se consemna în spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureşti

trecerea în lumea umbrelor a celui care a fost înainte de orice poet, în sensul larg de

destin hărăzit unor puţini iniţiaţi, aşa cum l-a instituit Antichitatea greco-latină. Prezenţa

sa în orizontul cultural românesc din secolul romantic a îndreptăţit pe istoricii literară să-l

considere pentru faptul că şi-a asumat poezia ca destin „cel mai poet dintre poeţii

paşoptişti”1.

Omul Bolintineanu împărtăşise destinul epocii în care trăise: cu origini modeste

sublimate în mândria de a aparţine unei viţe autentice româneşti; cu studii în ţară şi

străinătate, fără a avea interesul de a obţine o specializare şi o diplomă care să-i

înlesnească practicarea vreunei meserii liberale, din veniturile căreia să trăiască în

1 Paul Cornea, studiu introductiv, D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ed. cit., p. XVIII.

52

siguranţă; antrenat într-o spectaculoasă viaţă secretă, francmasonică, care i-a permis să se

afle în intimitatea unor personalităţi ilustre ale timpului său1 şi să acceadă în vârful

piramidei politice; celibatar în permanentă căutare a unei femei cu dotă; explorator al

unor ţinuturi geografice exotice, a căror istorie şi cultură a ţinut să o descifreze, căutând

urmele românimii risipite prin lume. El nu ne-a lăsat copii, palate, biserici sau alte

ctitorii, ci mai bine de cincizeci de volume în română şi franceză, peste 800 de titluri de

poezii, câteva gazete, unele versuri şi imagini artistice pe care urmaşii săi le-au preluat şi

modelat în expresii noi.

D. Bolintineanu străbătea în cei 30 de ani de activitate literară, 1842-1872, drumul

de la romantismul sentimental al vârstei juvenile, la satira şi epopeea clasică. Debutul

poetic, aflat sub influenţa lirismului francez, elegiac şi pesimist din preajma anului 1840,

îi trăda înclinarea pentru problematica erotică, ilustrată cu predilecţie în ciclurile de

poezii Florile Bosforului, Macedonele, Reverii; în romanele Manoil şi Elena; în biografia

istorică dedicată Cleopatrei, regina Egiptului, în dramele istorice inspirate din evul mediu

românesc. Asemenea maeştrilor literari francezi, Lamartine şi Hugo, el se considera un

tribun al timpului său care îşi înflăcăra poporul şi îl îndemna la emancipare socială şi

naţională. Interesul pentru epoca sa îl consemna nu numai în poezie, ci şi în diversele

proze, de la notele de călătorie la memoriile politice, reportajele şi pamfletele în versuri.

În afară de erotică, feminitate, trecutul şi prezentul umanităţii, Bolintineanu

număra printre sursele sale de inspiraţie: folclorul în cele două ipostaze, fabulos-feerică şi

fantastic-macabră, românitatea în accepţie mitologică şi istorică. Poetul iubirii şi al

istoriei cutezătoare ilustra moartea în mai multe imagini, fie ca sfârşit implacabil al

fiinţei, fie ca trecere perpetuă a civilizaţiilor.

Adunată abia la sfârşitul secolului al XX-lea într-o ediţie completă, alcătuită şi

organizată în douăsprezece volume de T. Vîrgolici, opera lui D. Bolintineanu cuprinde

aproape în mod egal versuri şi proză. Varietatea de genuri şi specii literare este

impresionantă. În poezie el experimentează: cântecul erotic, meditaţia istorică, filozofică

şi religioasă, legenda şi balada istorică, basmul fantastic, pastorala, idila, oda, satira,

1 Este vorba de I. Ghica, N. Bălcescu, fraţii Golescu, C. Negri ş.a.. Tinerii intelectuali ai generaţiei lui Bolintineanu fuseseră integraţi în loja francmasonică a Marelui Orient, cea care instaurase la Paris, în februarie 1848, prima republică europeană. Participarea entuziastă a studenţilor români în evenimentele pariziene este consemnată de istoricii francmasoneriei franceze, vezi André Combes, Février-juin 1848, la République Maçonique, în „L’Histoire, spécial”, nr. 256, iulie-august 2001, p. 42-54,.

53

elegia, epopeea. Proza cuprinde: romane, însemnări de călătorie, biografii istorice,

reportaje şi articole de presă, comentarii şi memorii istorico-politice.

Producţia artistică fertilă aplicată aceloraşi teme şi motive literare naşte

sentimentul saţietăţii şi estompează unitatea reală, de profunzime, a operei. Apelul la

aceleaşi imagini artistice ale unui motiv literar, indiferent de gen sau specie, şi folosirea

unor clişee retorice au făcut ca unele dintre lucrările sale să fie considerate redundante.

PoetulDebutul lui D. Bolintineanu din anul 1842 cu O fată tânără pe patul morţii 1,

elegie publicată în „Curierul de ambe sexe” al lui I. Eliade Rădulescu, releva câteva

aspecte tematice şi sonore ale creaţiei viitoare: influenţa romantismului francez,

omagierea frumuseţii feminine şi a iubirii voluptoase, critica severă a imoralităţii din

societatea contemporană, lauda castităţii şi a candorii juvenile, valorificarea sonorităţii

versului2, plăcerea de a încrusta în poemele sale cuvinte străine pentru a resuscita

clinchetele stranii ale unor timpuri vechi, de mult dispărute. I. E. Rădulescu elogiase

„legănata şi lina cadenţare, repaosul regulat al semistihului”3 care îl individualizau între

colegii de generaţie. Cuprinsă în primul volum din 1847, poezia a cunoscut o largă şi

rapidă difuzare în celelalte provincii româneşti, cu deosebire după 1850, când

Bolintineanu împărţea „pâinea amară a exilului”4 cu ceilalţi revoluţionari munteni: a

fost publicată în Bucovina, la Cernăuţi, în 1849; în Moldova, la Galaţi, în 1850; în

Transilvania, la Braşov, în 1852. Anton Pann i-a compus muzica în 1850, iar T. Théot5,

profesor la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, a tradus-o în franceză. Autorul a inclus

poemul său de debut în toate ediţiile ulterioare de poezii originale, din 1855 până în

1 Rădulescu, I. Heliade, „Curierul de ambe sexe”, numărul 10, periodul IV, 15 mai, 1842; apud Vîrgolici Teodor, note la D. Bolintineanu, Opere, volumul I, Editura Minerva, 1981, p. 924;2 Stilul lui Bolintineanu a fost în atenţia mai multor lingvişti şi stilişti dintre care cităm: Paula Diaconescu, Elemente de istorie a limbii literare moderne, Partea a II-a, Evoluţia stilului artistic în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1975, care preciza că „uimitoare prin uşurinţa şi mizicalitatea versificaţiei, primită cu entuziasm de critica vremii, poezia lui D. Bolintineanu constituie un pas în evoluţia formală a poeziei româneşt ”; p. 55; Domniţa Ichim-Tomescu, Observaţii asupra adaptării morfologice a toponimelor străine în limba română, în „Limba Română,” nr. 3, anul XXVII, 1978; Gabriela Duda, Unitate şi diversitate prozodică în poezia romantică românească. 3 Rădulescu, I. Eliade, idem.4 Alecsandri, Vasile, Pâinea amară a exilului, scrisoare către Ion Ghica, elaborată în iarna anilor 1880-1881, trimisă lui Iacob Negruzzi în anul 1881 şi publicată postum, în 1890, în „Convorbiri literare”; apud V. Alecsandri, Dridri, Proză II, B.P.T, Minerva, Bucureşti, 1994, p. 353.5 D. Bolintineanu precizează în notele la ediţia de Poezii din 1865 că traducerea în franceză aparţine lui T. Théot. Date suplimentare despre acest erudit şi sensibil francez care şi-a găsit sfârşitul în Bucureşti, după ce slujise învăţământul românesc aproape 20 de ani; vezi Cojocaru, Mihaela, Opinii franceze despre români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p.62-64.

54

1865, precum şi în ciclul de Reverii din integrala franceză, Brises d`Orient, din anul

1866. Ultimul omagiu adus acestei poezii în timpul vieţii autorului, îi aparţinea lui

Mihai Eminescu, care îl aşeza pe D. Bolintineanu în Panteonul literaturii române

alături de I. E. Rădulescu, C. Negruzzi şi Andrei Mureşanu:

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindăZace palida vergură cu lungi gene, voce blândăViaţa-i fu o primăvară, moartea o părere de rău;Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbărbătare,Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amareŞi astfel Bolintineanu începu cântecul său. (Epigonii)

În anul 1870, când Eminescu îşi publica poemul dedicat „zilelor de-aur a

scripturelor române”, gloria literară a poetului muntean era în declin. Bolnav şi sărac,

el era ignorat de foştii căuzaşi, unii dintre ei ajunşi înalţi demnitari. La numai 45 de

ani el părea învechit, ieşit din istoria prezentă, în contratimp cu gusturile noii perioade.

Poetul a dorit încă din timpul studiilor pariziene să devină pentru Ţara

Românească un creator corespondent lui Vasile Alecsandri în Moldova. El întâmpinase

cu entuziasm antologia de Balade şi cântece bătrâneşti din 1852 şi se angajase să

redacteze prefaţa pentru următoarea ediţie. Corespondenţele lirice dintre cei doi autori

sunt mai ales tematice, în spiritul Introducţiunii lui Mihail Kogălniceanu la „Dacia

literară” din 1840, folclorul, istoria, tradiţiile, credinţele, frumuseţile patriei fiind surse

principale de inspiraţie. Bolintineanu recunoştea în tematica şi melosul liricii populare

un model de urmat, pe care le valorifica în Basme şi Legende istorice. Poeziile

intimiste din ciclul Reverii se apropiau prin tematică şi prozodie de ciclurile

Lăcrimioare, Suvenire, Mărgăritărele ale lui Alecsandri.

Începând cu 1844-1846, temelor erotice şi populare li se adaugă istoria

naţională, în imagini fantastic-macabre, terifiante, exemplificate în celebra baladă

Mihnea şi baba. Poemul de inspiraţie valpurgică1 a fost prezentat şi comentat pe larg

de către profesorul Philarète Chasle în primul curs de literatură română la Sorbona.

Cum însă istoria nu era pentru Bolintineanu doar un prilej de a evoca teroarea sacră a

vrăjilor din templul pacinaţilor, ci scena unor evenimente dramatice în care eroi,

cunoscuţi ori anonimi, ofereau exemplul martirajului pentru ţară, el a conturat în timp

un ciclu de Legende istorice, care i-a consacrat celebritatea în posteritate.

1 Roman, Ion, Ecouri goetheene în cultura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.55.

55

Exilul, impus de marile puteri protectoare responsabililor Revoluţiei

bucureştene din 1848, i-a oferit lui D. Bolintineanu prilejul de a îmbogăţi tematic şi de

a lărgi spaţiul liricii sale. Bosforul a devenit în opera sa un tărâm ideal al iubirii tragice,

un eden al plăcerilor senzuale, locuit de femei încântătoare condamnate la o existenţă

vegetală, ţintuită în norme de viaţă primitive. În cei nouă ani de exil poetul a străbătut

itinerarii iniţiatice şi pelerinaje religioase, a colindat Marea Mediterană în lung şi în lat,

a vizitat şi admirat vestigiile unor civilizaţii de mult dispărute, risipite pe ţărmurile ei

continentale şi insulare. Temele preferate ale poemelor din anii 1849-1858 erau: exilul,

marea, Grecia şi Egiptul antic, mormântul sfânt din Ierusalim şi republica ortodoxă de

pe Muntele Athos. Ele dădeau conţinut amplului poem Conrad, barcarolelor, elegiilor,

meditaţiilor romantice şi invocaţiilor religioase. Tot în anii exilului, poetul avea ocazia

să-şi cunoască rădăcinile sufleteşti sud-dunărene. Întâlnirea cu românii din Macedonia,

Albania şi munţii Pindului i-a inspirat Macedonele, ciclu de poezii pastorale şi idile în

maniera lui Teocrit.

Revenit printre ai săi, D. Bolintineanu avea conturate principalele cicluri de

versuri care i-au consacrat succesul. Volumelor de poezii din anii 1847 (Colecţie din

poeziile domnului D. Bolintineanu), 1852 (Cântece şi plângeri) şi 1855 (Poeziile vechi

şi noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu) le adăuga o nouă recoltă editorială: Legende sau

basne naţionale în versuri, 1858; Melodii române, 1858; Bătăliile românilor (Fapte

istorice), 1859; Nemesis. Satire politice, 1861; Legende noi cu note din cronicile

românilor, 1862. Poetul şi-a materializat dorinţa de a publica o integrală a operei în

versuri în anul 1865 publicând două volume de Poezii atât cunoscute cât şi inedite, în

care versurile erau grupate tematic în şase cicluri: Florile Bosforului, Legende istorice,

Basme, Macedonele, Reverii, Diverse.

Angajarea politică alături de domnitorul Al. I. Cuza, al cărui ministru şi

consilier intim a fost, a stopat câţiva ani elanul creator al poetului, care s-a dedicat cu

devotament şi conştiinciozitate rolurilor înalte încredinţate. Eşecul lui Al. I. Cuza şi

schimbările din structurile de vârf ale puterii după 1866 îl reaşează la masa de scris,

repertoriul fiind acum unul eminamente critic şi înlăcrimat, în hainele prozodiei

clasice. Volumele de satire (Eumenide, 1866; Menade,1870); epigrame (Iele,1866), ode

(Plângerile României) precum şi o interesantă ediţie de Poezii din tinereţe nepublicate

56

încă din anul 1869 i-au îmbogăţit portofoliul, care ajungea astfel să numere

aproximativ 800 de titluri în limba franceză şi în română. Pentru volumul în franceză

publicat la Paris, Brises d’Orient, el selectase doar 111 titluri din integrala sa poetică.

D. Bolintineanu a experimentat în cei 30 de ani de activitate literară aproape

toate formele poetice, epice şi lirice, romantice şi clasice, şi a străbătut calea de la

inovaţiile romantismului occidental la clasicismul Antichităţii greco-latine. El a

cultivat atât speciile preferate ale romantismului: balada gotică, cântecul erotic

medieval, feeria populară, meditaţia şi reveria filozofică, legenda mitologică şi istorică,

cântecul eroic, cât şi formele prozodiei clasice: satira, oda, epopeea, pastorala şi idila.

Gloria lui D. Bolintineanu printre contemporanii s-a datorat Legendelor

istorice, pe care şcoala le-a inclus cu timpul în bibliografiile obligatorii pentru clasele

primare şi gimnaziale. Cunoaşterea lor de către generaţiile tinere a trezit reacţii fireşti

de jovială persiflare cu deosebire a stereotipiilor prozodice şi a figurilor retorice

percepute între timp, printr-o necenzurată folosire, monotone şi fără sentiment. B. P.

Haşdeu a inaugurat seria parodiilor cu Favorita sau O noapte din februarie

(„Satyrul”,1866); i-a urmat exemplul I. L. Caragiale cu Paşa din Silistra („Luceafărul”

din anul 1912) şi G. Topârceanu cu Mihai Viteazul şi turcii („Viaţa românească”-

1916)1. Create spre amuzamentul autorilor şi al publicului sastisit de exagerările

patriotarde ale demagogilor politici, ele au întreţinut de fapt interesul pentru legendele

bolintinene până în zilele noastre.

„Premergător al lui Mihai Eminescu”2, D. Bolintineanu a fost recunoscut şi un

precursor al lui Alexandru Macedonski, cu care se înrudeşte temperamental şi

caracterial. În poeziile din Florile Bosforului, cu delicatele lor imagini parfumate de

crini şi roze, a aflat Macedonski sugestii pentru poema rondelurilor, iar din tablourile

strălucitoare ale mării s-a inspirat pentru epopeea Thalassa. Înrudirea dintre

Bolintineanu şi mai tânărul Macedonski s-a datorat nu numai originii paterne sud-

dunărene, ci şi ambiţiei comune de a-şi vedea opera inclusă în patrimoniul literaturii

europene. Ca şi în cazul poetului paşoptist, Franţa, ţara soră întru latinitate, i-a

recunoscut cu bunăvoinţă efortul creator, dar i-a temperat ambiţiile universaliste.

1 Vîrgolici, Teodor, note la Legende istorice, volumul citat, p. 872. 2 Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 73.

57

Iniţiator de sonuri şi forme poetice ritmate original, poetul muntean a inspirat un secol

mai târziu pe Ion Pillat, Mateiu Caragiale şi Ion Barbu.

Convins că poezia nu este doar pictură, ci şi inefabilă armonie, Bolintineanu a

creat în poezia română de la 1850 cavalcade, imprecaţii şi descrieri memorabile prin

imaginile sonore şi dinamice în care a experimentat atât valoarea muzicală a liricii

populare, cât şi forme prozodice culte ale unor maeştri precum Homer, Safo, Anacreon,

Horaţiu, Vergiliu, Dante, Byron, Hugo, Lamartine,3 ale căror versuri le-a tradus şi

adaptat. Obligat de soartă să-şi realizeze opera într-o perioadă de timp mai scurtă decât

colegul de generaţie Vasile Alecsandri, el a străbătut un drum poetic asemănător: de la

romantismul avântat şi necenzurat retoric la siguranţa prozodiei clasice. Mai nenorocos

decât colegul din Moldova, proiectele de la vârsta maturităţii i-au fost compromise de

boală şi de lipsuri materiale, ultimele volume de poezii, din anii 1869-1870, fiind

elaborate şi publicate sub semnul improvizaţiei şi al ţâfnei dâmboviţene. Singurul

creator al generaţiei paşoptiste care a deschis poezia spre sudul continentului, în

Peninsula Balcanică şi Marea Mediterană, D. Bolintineanu a căutat cu pasiune urmele

sufletului românesc risipit de mai bine de un mileniu printre greci, bulgari, albanezi şi

turci; acestei curiozităţi îndrăzneţe îi datorează lirica noastră Macedonele, poeme

închinate civilizaţiei lor pastorale.

Erotikon-ul lui Bolintineanu

Primul volum din integrala de poezii publicată în anul 1865 se deschidea cu

Florile Bosforului, semn al importanţei pe care autorul o atribuia versurilor pe teme

erotice inspirate din lumea orientală şi al credinţei că, mai mult decât celelalte cicluri,

aceste poeme îl situau în vecinătatea unor autori de prestigiu precum: Volney,

Chateaubriand, Lamartine, Hugo1. Bolintineanu confirma astfel faptul de a fi creat

Orientului european o nouă imagine fără a recurge, ca alţi contemporani, fie la recuzita

de imagini ale mitologiei greco-latine, fie la sentimentalismul patetic al

3 Galdi, Ladislau, Introducere în istoria versului românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, afirmă că D. Bolintineanu „nu s-a mulţumit decât foarte rar cu simplitatea adevăratului folclor românesc, chiar descriind transhumanţa aromânilor din San-Marina a rămas în domeniul stroficii de inspiraţie italo-greacă”, p 191.1 Scriitorii francezi descoperiseră frumuseţea exotică a Orientului de pe ţărmurile asiatice şi africane ale Mării Mediterane consemnându-şi impresiile în note de călătorie. Volney publicase în 1787 Voyage en Egypte et en Syrie iar în 1791, Les Ruines; în 1811 Chateaubriand tipărise L’Itinéraire de Paris a Jérusalem; în 1829 Hugo publicase Les Orientales, iar în 1835 Lamartine oferise publicului Les Souvenirs, impressions, pensées et paysages pendant un voyage en Orient.

58

neoanacreoticilor autohtoni care la acea dată „obosiseră deja literatura noastră, încă

tânără”2. De altfel, în călătoriile sale, poetul fusese dezamăgit de realitatea înfrigurată

şi puţin primitoare a vestitului locaş al zeilor de pe muntele Olimp: era puţin probabil

ca pe vârful lui îngheţat şi acoperit de zăpadă, chiar şi în luna iunie, să se poată

adăposti cineva, fie şi o străveche plăsmuire a imaginaţiei omeneşti. Comentariul jovial

al poetului pe marginea lipsei de ospitalitate a muntelui zeilor din mitologia greacă,

Olimpul,3 îi oferea prilejul de a sublinia rolul artei în recompunerea realităţii şi absenţa

corespondenţelor dintre adevărul istoric şi cel artistic. El relatase cu umor întâlnirea cu

doamna Iorel4, una dintre muzele orientale ale lui Lamartine, „vestejită şi cu

narghileaua farâmată”: numai versurile inspirate de frumuseţea celei adorate în tinereţe

de poetul francez nu fuseseră atinse de vreme, ele păstrându-şi prospeţimea şi savoarea

clipei de fericire trăite de cei doi îndrăgostiţi. Bolintineanu încheia episodul întâlnirii

cu muza lui Lamartine cu înţelepciune de filozof: dacă frumuseţea femeii trece, cea a

poeziei nu piere nicicând.

Bosforul a găzduit cu ospitalitate pe poetul român exilat, i-a oferit un refugiu

din lumea insensibilă şi mercantilă precum şi posibilitatea de a-şi crea noua poezie,

asemenea lui Ovidiu la ţărmurile Pontului Euxin. Ca rezultat al încrederii autorului în

puterea artei de a eterniza frumosul, Florile Bosforului reprezentau un modern şi

romantic erotikon al cărui spaţiu imaginar se identifica strâmtorii care unea Marea

Neagră cu Marea Mediterană. Atras de calitatea particulară a acestor locuri de „a nu

obosi ochii ce o privesc”5, D. Bolintineanu cânta tinereţea, frumuseţea şi iubirea, zeii

cărora le aduceau ofrande femeile seraiurilor învestite cu sacra misiune de a păstra

secretele seducţiei şi ale voluptăţii.

În Florile Bosforului poetul a neglijat realitatea Bosforului şi s-a lăsat desfătat de

propria iluzie estetică. În acest loc ocrotit de cer, pământ şi mare se contopeau moartea

şi viaţa, lumina şi întunericul, iubirea şi crima. Calea de ape în a cărei „splendidă

ţărână” scânteiau peştişori şi săltau în jocuri răsfăţate „delfinii sidefii” era luminată de

2 D. Bolintineanu, Note la Florile Bosforului din ediţia de Poezii publicată în 1865, apud D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ediţia citată, p. 840. 3 D. Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia şi muntele Athos sau Santa-Agora, în Opere, volumul VI, ediţia citată, 1985, p. 316.4 D. Bolintineanu, Călătorii la Jerusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt, volumul citat, p.101.5 D. Bolintineanu, Note la Florile Bosforului, ediţia citată, p. 841.

59

razele lunii şi de umbrele serii şi vrăjită de suspinele încântătoare ale grădinilor ce

ascundeau odalisce, cârd de paseri albe ce cu răsfăţare zbor la focul dulce al soarelui de

mai1. Primăvara, în turceşte Ilbahar, era anotimpul care dădea strălucire edenului

oriental, iar în luna mai ziua avea o albă strălucire, noaptea era înstelată şi aerul se

răcorea „cu roua dulce de pe crin”. Locaş al morţii, unde viaţa se ţesea cu aur şi argint

şi unde luna se năştea din azurul mării, apărând şi dispărând prin valuri, ca „un surâs

ferice p-un chip suferind”, Bosforul adormea în cântecele de dragoste ale caiagiilor şi

ale pescarilor din sandaluri. Tărâm al tinereţii şi al frumuseţii, Bosforul îndemna cu

iubire sufletele gingaşe ale femeilor din serai.

Frumuseţea peisajului natural era amplificată de cea a tinerelor femei, toate

ademenitoare, inspirând clipe de iubire pasională. Încă de la debutul literar, poetul

român cântase durerea tinereţii condamnată la o dispariţie prematură şi îşi declarase

adeziunea la horaţianul îndemn carpe diem2. Răspunsul lui Bolintineanu la dilema lui

Ienăchiţă Văcărescu din celebra poemă Într-o grădină3 era în favoarea moralei lui Don

Juan şi respingea falsa pudoare şi misoginismul.

Femeilor-flori de pe malurile veşnic înverzite ale Bosforului le reveneau roluri

diferite. Validé, mama sultanului, veghea împreună cu hadânii lui caşlar-aga ca legile

seraiului să fie respectate cu stricteţe. Sultanele, femei alese în serai datorită frumuseţii

fizice perfecte, erau vulnerabile la intrigi; adesea victime, ele alimentau istoria

anecdotică a Porţii Otomane cu poveşti de iubire nefericită. Iată câteva exemple: Rabié

condamnase la moarte cu sânge rece pe baiadera ce fermecase pentru câteva zile pe

sultan ameninţându-i astfel poziţia în imperiu; Leili încălcase interdicţiile haremului şi

oferise clipe de dragoste unui oarecare Ali bei, alături de care îşi găsise sfârşitul în

mare; Mehrubé îl înfruntase pe crudul sultan Selim, declarându-şi dragostea pentru ţara

natală din vechii Carpaţi şi pentru tinerii ei mândri, îndrăzneală pentru care fusese

azvârlită în apele mării; Suadé îşi alesese singură iubitul, pe „dulcele Omar”, libertate

pentru care tatăl său, sultanul, o azvârlise în mare împreună cu alesul ei; Gulfar,

1 Toate citatele sunt extrase din D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ediţia citată, p. 3-108.2 Carpe diem, lat. Bucură-te de ziua de azi, foloseşte-te de ziua de azi, aparţine lui Horaţiu, Ode, I, 11,8. Poetul amintea lui Leucon că viaţa e scurtă şi că timpul trece şi îl îndemna să se bucure de ziua de azi şi să nu se încreadă în ziua de mâine.3 Ienăchiţă Văcărescu (1740/1797) este autor al unei celebre metafore a florii, care se regăseşte şi la Goethe, în Gefunden; boierul poet se întreabă: Într-o grădină/ Lâng-o tulpină/ Zării o floare/ Ca o lumină.// S-o tai , se strică!/ S-o las mi-e frică/ Că vine altul/ Şi mi-o ridică.

60

frumoasa cercheză a lui Baraictar paşa, după ce îşi mărturisise dispreţul pentru

bătrâneţea respingătoare a stăpânului, îşi găsise sfârşitul în flăcările seraiului din

ordinului celui batjocorit.

Hanâmele, femei din nomenclatorul de vârf al seraiului, aveau parte de drame

sentimentale, asemenea sultanelor: Dilrubam fusese condamnată la moarte pentru că-şi

ridicase iaşmacul (vălul de pe obraz); Naidé participase la o conspiraţie militară numai

pentru a se răzbuna pe iubitul amnezic şi a fi împreună cu el, în adâncurile mării;

Fatmé, sora sultanului Abdul Medjid, murise de durere deoarece legi străvechi,

barbare, îi condamnaseră la dispariţie pruncul.

Anecdotica adusă în prim-planul poemelor, îi oferise lui Bolintineanu prilejul

de a denunţa sclavia femeii orientale şi de a demonstra inactualitatea unor tradiţii

monstruoase în epoca modernă.

Sedus de sonoritatea delicată a numelor proprii turceşti poetul întocmea un

adevărat dicţionar onomastic feminin: Ziulé, Rabié, Leili, Almelaiur, Mehrubé, Fatmé,

Naidé, Dirlubam; Gulfar. În Ziulé este prezentat portretul tradiţional al femeii turce, în

costum de plimbare: învăluită din cap până la picioare cu numeroase tunici (feregea,

cerchez, dalga, sârmali-elec), voaluri (iaşmac) şi şalvari, ea îşi proteja cu străşnicie

misterul frumuseţii. Mătăsuri, stofe scumpe şi rare, de gelemie şi geanfez confereau

sugestii tactile eleganţei feminine orientale. Piesele numeroase de îmbrăcăminte

exotică dispăreau în intimitatea haremului, unde femeile îşi etalau splendoarea

trupurilor „dulci precum crinii”; părul „lung, negru sau bălai, împletit în mii de şuviţe,

cu bucle şi cosiţe muiate în diamante”; faţa „albă luminată de fruntea de briliante şi de

ochii ca focul dumnezeiesc”; buzele „arzătoare ale gurii de rubin”; gâtul şi umerii

„acoperite de diamante”; braţul alb, „rotunjor”; sânul de „vergură, ademenitor”;

mijlocul „subţire, încins de un brâu strălucitor”; picioarele „albe şi mici”. Bolintineanu

atribuia frumuseţii feminine metafore sugestive, ca spre exemplu: „de tinereţe”, „vis

din Eden”, „buchet drag şi fraged de delicii”; „farmec graţios, virginal”; „stea de

lumină ce arde-n frumuseţea lumească şi divină”. El surprindea graţia feminină în

dansuri ritualice:

Tambura răsună sub mâna noroasăA unor eunuci;Iar danţul înfloară ghirlanda voioasă

A sclavelor dulci.Văzut-aţi voi oare pe faţ-azuratăA splendidei mări

61

Când soarele varsă o ploaie argintatăDe dulci sărutăriCum scânteie dulce aceste suave

Torente de foc?Aşa pe tapete frumoasele sclaveÎn danţuri se joc. (Gulfar)

Tinerele femei îşi alungau plictisul în jocuri acvatice, a căror senzualitate

încântau privirile:

Dilrubam învăluită

D-al ei păr desfătător,Ca o dulce stea sub nor Într-o lespede-nflorită, Se prevede cu amor

Lângă dânsa o fecioară Cu ochi dulci şi amoroşi, O sărută, o devoară Când pe lunga-i cosicioară Când pe sânii graţioşi. Dar frumoasa exilată

Scoate iute din canal Apa rece şi curată

Şi stropeşte juna fatăPeste sânu-i vergural.Una p-alta se stropeşteŞi-n rezbelul lor voios,Printre aburul apos, Numai aburu-nveleşteCorpul lor cel graţios.Dilrubam, îndestulatăCere pace, se predăCu guriţa-i parfumatăPe învingătoarea fatăCu căldură sărută.

(Dilrubam)Printre cele 50 de titluri ale versiunii Florilor Bosforului în limba română se

află şi câteva meditaţii de factură romantică; „străin în umbra vieţii, rătăcitor prin nopţi

de amărăciune şi zile de plăcere”, poetul îndrăgostit de muza sa, „o tânără părere,

frumoasă, ideală, cu chipul fecioresc, cu faţa palidă şi înecată în lacrimi” fusese

condamnat la singurătate şi obligat să fugă de lume, irosindu-şi astfel tinereţea2. În

poezia Hial, muza i se înfăţişa drept mireasa cerului, care locuia în gândire ca „roza

într-un crin” şi-i culegea tinereţea ca „flacăra din soare”.

Poem anecdotic despre sclavia femeii orientale, Rabié cuprindea o m[rturisire

hedonistă:

O, fiu al periciunii!Om, mizeră ţărână,Ce într-o zi trăieşte şi un fatal minutCoboară din morminte nestabilul tău lut,Grăbeşte-te de gustă, cât viaţa ta luceşte,Această frumuseţe ce dulce ne răpeşte,Ăst farmec fără moarte, aceste străluciriCe răsfăţându-ţi dulce arzândele simţiri,Îmbată al tău suflet şi-l face de tresareSub mâna providenţei, d-amor şi desfătare!Oh! Mâne-a ta ţărână de vânt se va răpi!Căci moartea stă ascunsă sub floarea de o zi…Tu bucură-te însă d-aceste dulci vederiCe fac deopotrivă pe omul de dureri

2 D. Bolintineanu, vol. cit., p. 59.

62

Cu zeii! Fii ferice, când ai putut în lume, Prin fapte generoase, să-ţi laşi un dulce nume! (Rabié)

Poetul a adunat în versurile acestui ciclu elemente de recuzită romantică pentru

a sugera frumuseţea ireală a peisajului: lună, stele, noapte, mare, valuri, undă, briză,

azur, caiac, sandal, chiparos, trandafir, roză, crin, grădină înflorită, privighetoare,

stâncă. Multe dintre acestea erau exprimate în turceşte pentru a conferi întregului ciclu

un fior oriental, autentic: ai, lial, legifer, deniz, latif, iel, Ilbahar, ghiul, biulbiul, şair.

În patria imaginară a iubirii, a tinereţii şi frumuseţii veşnice, a parfumurilor, a

culorilor şi a pasiunilor virginale, D. Bolintineanu avea intuiţia corespondenţelor. El

introducea obiectele într-un spaţiu al inocenţei şi al suavităţii creând o „adevărată

simfonie a albului strălucitor, născut dintr-o ameţitoare horă de figuri retorice şi dintr-o

sonoritate exotică, orientală”1.

Metafora cuprinsă în titlul acestui ciclu, Florile Bosforului, atribuia femeilor

gingăşie şi fragilitate vegetală: crinul era simbolul morţii premature, trandafirul numea

viaţa şi iubirea tinereţii, vioreaua şi florile din Carpaţii bătrâni sugerau puritatea,

pasiunea şi veşnicia.

Compararea versiunii române cu cea franceză revela faptul că poetul a înţeles

dificultatea de a transpune în altă limbă melodicitatea versurilor, cu deosebire efectele

sonore născute din aglomerarea de cuvinte onomastice şi toponimice, de aceea el a

inclus în volumul Brises d’Orient numai acele poeme care se dezvoltau în jurul unor

nuclee epice sau creau tablouri descriptive.

Retorismul şi poza romantică s-au demonetizat în timp, iar poemele sale

orientale alături de cele ale altor confraţi de generaţie au devenit surse de inspiraţie

pentru poeţii postmodenişti de la sfârşitul mileniului al doilea, precum Mircea

Cărtărescu1.

Istoriografia lirică a românilor

Evenimentele prezentate de istoricii paşoptişti în studii, tratate şi manuale

şcolare, D. Bolintineanu le-a transpus în versuri oferind literaturii române un inedit

compendiu liric al eroilor şi al faptelor glorioase din trecutul medieval al Ţărilor

Române. Poetul şi-a găsit sursele de inspiraţie în cele 42 de legende din O samă de 1 Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei române, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1980, p.149.1 Cărtărescu, Mircea, Levantul, Editura Cartea Românească, 1990, p. 152.

63

cuvinte de Ion Neculce2, în Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche3, în

istoriografiile vecinilor imperiali ai Provinciilor Române. Publicate începând cu 1846,

legendele istorice completau seria meditaţiilor lui Vasile Cârlova şi Grigore

Alexandrescu pe tema ruinelor, a fragmentelor de epopee ale lui G. Asachi, C.

Negruzzi, I. E. Rădulescu, a imnurilor închinate tinerei oştiri române precum şi a

cântecelor eroice populare.

Legendele istorice impuneau un cod patriotic, alcătuit din sentinţe memorabile,

cu valoare paremiologică şi înălţau un omagiu sincer tuturor celor care s-au jertfit

pentru interesele naţionale. Coloana lui de susţinere o reprezenta dragostea faţă de ţară,

responsabilitatea pentru prezentul şi viitorul ei. Voievozii, oştirea, înalta aristocraţie,

clerul înalt fuseseră animaţi în Evul Mediu de acest sentiment pe care l-au sădit în

inimile urmaşilor. Dragostea de ţară fusese garanţia unei înţelepte cârmuiri: marii

domnitori s-au îngrijit de soarta Ţărilor Române în dauna intereselor personale sau de

familie. Ospitalitatea românească tradiţională nu era în contradicţie cu mândria de a fi

liberi, manifestată cu deosebire în vremurile medievale când duşmaniilor se aflau în

afara graniţelor. D. Bolintineanu avea convingerea că dragostea de ţară se naşte doar în

sufletele celor aleşi a deveni martiri: din numeroasa galerie de domnitori numai

Mircea, Ştefan şi Mihai au devenit eroi; din seria marilor boieri doar Preda Buzescu,

Groza, Miron Costin au servit cu sinceritate interesele naţionale. Acestor puţine

personalităţi li s-au alăturat mulţi anonimi: oştirea şi căpeteniile rămase pe câmpurile

de luptă; clerul înalt jertfit pentru credinţa strămoşească; femeile (mame, surori, fiice,

soţii) care au ocrotit limba, datinile şi credinţele străbune. Spre deosebire de suavele

flori ale Bosforului a căror existenţă efemeră era obiectul plăcerilor şi al senzaţiilor

voluptoase, femeia română evocată în legende corespundea prototipului antic al

amazoanelor. Marioara, fata de la Cozia, Maria Putoianca, muma lui Ştefan cel Mare,

femei delicate şi plăcute, dovedeau o voinţă de fier şi-şi respectau înainte de orice ţara

şi neamul. Prototip eroic al feminităţii medievale, ele cereau fiilor, fraţilor şi soţilor să

fie curajoşi, să înfrunte cu demnitate duşmanii ţării, să se jertfească pentru

2 Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O samă de cuvinte, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.3 Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti , 1968;

64

independenţa şi gloria ţării. Adesea ele însoţeau bărbaţii în luptă şi asigurau prin gestul

lor victoria.

Legendele lui Bolintineanu au o structură epică specifică, fiind alcătuite dintr-

unul sau mai multe tablouri care se dezvoltau în jurul unui discurs amplu, retoric, cu o

încheiere senină. Încă de la primul poem care a inaugurat ciclul Legendelor istorice din

1865, Cea de pe urmă noapte a lui Mihai Viteazul, alcătuit din două tablouri, autorul

impunea această structură formală, împrumutată din structurile prozodice ale baladei

romantice europene. Într-un cadru nocturn, de calm şi frumuseţe, luna strălucea „ca un

glob de aur” şi îşi vărsa razele „dulci şi argintoase” peste vârful de munte unde Mihai

se afla împreună cu căpitanii săi. Peisajul îl îndemna pe domnitorul aflat la cumpănă

vieţii la reverie, la meditaţie melancolică asupra rostului vieţii trăită ca „suava rouă”.

Al doilea tablou al legendei contrasta cu liniştea de la începutul poemului: toastul lui

Mihai în sănătatea căpitanilor, alcătuit din sentinţe lapidare, corespundea codului eroic

medieval imaginat de poet: libertatea individuală presupunea pe cea colectivă,

naţională: „Ce e viaţa noastră în sclavie oare? Noapte fără stele, ziuă fără soare”;

libertatea era o opţiune personală care definea şi diferenţia pe membrii unei

colectivităţi: „Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor/ Merită să-l poarte spre ruşinea lor”;

orice om era marcat de etnia căreia îi aparţinea: „Astfel e românul şi român sunt eu/ Şi

sub jugul barbar nu plec capul meu”.

Legendele au fost cel mai des studiate dintre toate poemele poetului paşoptist şi

au întrunit aprecieri favorabile cu privire la mesajul patriotic şi la cadenţarea prozodiei.

Garabet Ibrăileanu1 l-a considerat pe D. Bolintineanu „creatorul baladei româneşti”. O

sinceră confesiune făcea Lucian Blaga2 care le considera integrate spiritului românesc:

„în noi fără să ne dăm seama plutesc prea demult, dar cu temelii trainice, versurile lui”.

Ion Pillat3 considera că înainte „de a fi un mare poet” D. Bolintineanu „a fost un mare

român; dacă valoarea estetică a poeziei sale este discutabilă, valoarea ei naţională şi

patriotică va îmbogăţi încă multă vreme sufletul românesc”. Legendele istorice erau

nişte „poeme bătute în metal nobil, …medalii antice păstrând gravate pe ele cu liniile

1 Ibrăileanu, Garabet, Opere, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, volumul VIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 332. 2 Blaga, Lucian, Bolintineanu, în „Patria”, IV/166, 22 august 1922, p. 1.3 Pillat, Ion, Un destin poetic: D. Bolintineanu, volumul Tradiţie şi literatură, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, p.160.

65

cele mai pure profilul eroic şi faptele mari ale trecutului nostru. Ele ne stau mărturie şi

învăţământ despre străvechile virtuţi ale neamului românesc. Sentimentul ce le animă

este romantic, dar versul lapidar e clasic […] sună sentenţios ca o inscripţie romană

[…] sună proverbial şi profetic. Are pe alocurea o concentrare, o simplitate, o

seninătate, o naivitate surprinzătoare şi nu ne sfiim s-o spunem, homerică”.

Fantasticul tenebrelor şi al feeriei populare

Succesul baladei Mihnea şi baba4, publicată la începutul activităţii literare, l-a

îndemnat pe poet să creeze 21 de basme, cristalizate abia după 1855 într-un ciclu

distinct, în care tonalităţile terifiante, macabre, se împleteau cu feeria strălucitoare şi

miraculosul folcloric. Basmele erau pentru autorul lor „nişte fabule povestite în

copilărie de doici, care nu erau încă scrise şi nici cântate precum doinele de dor sau

baladele haiduceşti”1. Poetul constatase că aceste poveşti riscau să se piardă fiind încă

„neculese şi nepublicate”.

Ele îi descopereau nivele mitologice şi istorice diferite: feeria folclorică

populată de domni, domniţe, zmei, zâne, paji, animale cu puteri oraculare şi fantastice

este ilustrată în Fata din dafin, Domnul de rouă, Povestea muştelor, Cerbul şi N-aude,

n-a vede, n-a greul pământului, istoria bântuită de credinţe şi superstiţii (iele, strigoi,

schelete, cadavre, morminte, cimitire) în Dochia, Doamna lui Negru, Radul domnul şi

fata din casă, Doamna lui Negru, Domnul Tighinei, Seneslas, Capul avarilor.

Ciclul de Basme din ediţia de Poezii din anul 1865 era deschis de feeria

folclorică Fata din dafin, inspirat, după cum mărturisea poetul, din mitologia orientală.

Firul epic prezenta istoria fetei care încălcase interdicţiile ursitei şi urmase chemările

inimii şi plăcerile iubirii tinere. Abandonată de cel cu care împărtăşise voluptăţile

păcătoase ale dragostei interzise, ea era condamnată a rătăci prin lume, despărţindu-se

pentru totdeauna de condiţia de zână a universului floral. Poetul ilustra aceeaşi temă în

Zâna doamna, numai că eroinei îi era ursit a se bucura de dragoste şi a trăi, ca în orice

basm, fericită până la adânci bătrâneţi. Tonul luminos al basmului se răsfrângea în

culorile şi sunetele care compuneau tablourile feeriei:

4 Mihnea şi baba este ca şi O fată tânără pe patul morţii un poem cu o istorie a receptării impresionantă; a fost dramatizată în 1858 şi prezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti; Bolintineanu a luat în 1868 tablouri din poem şi le-a inclus în drama istorică Mihnea Vodă;1 D. Bolintineanu în notele la ediţia de Poezii din 1865 dădea această definiţie; apud T. Vîrgolici, note la volumul citat, p.890

66

Printre umbrele tăcute Mii de raze se strecor,Zbor ca visele plăcuteÎntr-un negru viitor.Stelele scânteietoareLegănate strălucescŞi-n cereasca lor vulvoareSe topesc şi înfloresc.Iar în vânturi profumateFlutureii auriţiPeste florile rouateSe balanţă adormiţi.Printre flori şi printre rouăZânele voioase zborŞi din genele lor plouăUn torent scânteietor.

(Fata din dafin)

Şi în Basme D. Bolintineanu îşi exersa pana schiţând portretele feminine fascinante:

copila din Domnul de rouă şi fata din palatul de sub stâncă din Făt-Frumos.

Mai mult decât în alte poezii, poetul ilustra aici tema morţii în variate registre

folclorice şi livreşti cu ajutorul unor elemente de decor aparţinând romantismului gotic.

Imaginea ei era împrumutată din iconografia folclorică şi cea bizantină: “naltă şi

uscată, cu perii zburliţi, de lacrimi stropiţi, înconjurată de boli furioase, gălbegioase,

plesnind din aripi şi rânjind ca iesmele” 1. Universul basmelor se afla sub semnele

ursitei rele şi ale ceasului rău, istorii sângeroase şi fratricide erau conturate din inedite

imagini auditive, picturale, dinamice şi olfactive.

Tablouri de virtuozitate estetică includeau cavalcade şi blesteme; inovaţii

prozodice le conturau în manieră personală arhitectura exterioară şi sondajele în lumea

fantasmelor2. Poveşti nefericite de dragoste se evidenţiau în prim-planul basmelor

Herol, Dochia, Doamna şi scutierul iar în Făt-Frumos se adapta şablonul folcloric

românesc la tema principală din Faust de Goethe3. Universul terifiant al morţii era

dominat de o iconografie feminină macabră: babe vrăjitoare, femei tinere moarte,

cadavre, strigoi, naibe, nagode, spaime. Statuile prindeau viaţă în Capul avarilor

pentru a se răzbuna pe cei care batjocoriseră sfinţenia templului:

Se mişcă toate stanele,Păşesc spăimântătoare,

1 D. Bolintineanu, Moartea, în Basme, volumul citat, p.194.2 D. Popovici, op. cit., p. 77;3 Ion Roman, op. cit., p.55;

67

Şi-n noapte, calcă, sfarâmă,Barbarii sub picioare.

În poemul Dochia, inspirat dintr-o străveche legendă, eroina avea un profil

inedit: moartă înainte de vreme ea apărea în visele iubitului pentru a-i sancţiona

infidelitatea şi a-l invita în lumea umbrelor. Iată chemarea tinerei moarte: „Vino

scumpul meu bărbat!/ Vin’! Căci ora a sunat,/ Să trăim d-aici-mpreună/ În al

mormintelor pat// Vin’! Căci umbrele se-ndeasă…/ Vezi? Ce bine m-am gătit!/ Cum

mi-e părul împletit!/ Vezi ce tânără mireasă/ Ai tu, mândrul meu iubit!”. În poemul lui

Bolintineanu, fecioara dacilor devenea o femeie trădată în dragoste de un bărbat,

nedemn de iubirea ei. Autorul a dezvoltat această imagine inedită a Dochiei şi în

Traianida, unde femeile, îndurerate şi speriate de perspectiva unui lung război

sângeros, favorizaseră victoria romanilor, grăbind astfel naşterea noului popor român.

Capodopera basmelor lui D. Bolintineanu era fără îndoială Mihnea şi baba. Cu o

structură dramatică, alcătuită din nouă tablouri, ea inaugura în poezia noastră cultă

romantismul gotic şi sonorităţile versului macabru. Într-o peşteră dintr-un munte râpos,

la ora când „lampa se stingea la negrul mormânt” şi „buha plângea prin triste suspine”,

în „templul ruinat al pacinaţilor” babe blestemate îşi ascundeau vrăjile şi farmecele

pentru fetele nenuntite. Într-un asemenea decor macabru o bătrână, ce „oroarele

uscaseră în lume”, răscolea vulvoarele şoptind încet un nume. Negrele locuri erau

tulburate de prezenţa unui om cu „ochii de sânge, cu fruntea uscată” ale cărui vorbe

stârneau în munţi vijeliile. Baba mărturisea celui adus de vrăjile sale că era mama unui

fecior dispărut prematur în războaie şi se răzbuna acum pe cel care provocase dispariţia

feciorului obligându-l să bea dintr-o hârcă sânge cald. Târât într-o halucinantă vrajă,

Mihnea se scufundă în haosul regretelor. Tabloul ororii care vibra în straturile

ancestrale ale conştiinţei omeneşti este alcătuit din morţi „ca frunzele de toamnă”, din

vârcolaci care ţipă în zbor şi din şoimane care calcă în văi.

Punctul culminant al baladei îl reprezenta blestemul babei, unul din momentele

remarcabile în dezvoltarea imprecaţiunii în literatura română. Mihnei îi era hărăzit: să

calce pe cadavre, să strângă în braţe forme diafane, să se încreadă în tot ce i se spune,

să-i ardă plămânii de sete, să nu-şi poată împlini dorinţele, să trăiască singur pe lume,

uitat de toţi şi neascultat de nimeni. El era înconjurat de himere: naiba cu capul de taur

şi gheare de strigoi; nagode cu cap de mistreţ, cu lungi şi strâmbe râturi; diavoli cu

68

părul vâlvoiat; spaime râzânde. În cele din urmă Mihnea încăleca şi se pierdea într-o

cavalcadă a remuşcărilor şi a teroarei de a fi descoperit chinurile veşnice ale iadului,

într-o sarabandă dezlănţuită de tropote, fâşâituri, sforăituri, hohote şi bubuituri. Istoria

literară, deşi a recunoscut perfecţiunea stilistică şi inovaţia prozodică a acestei poeme,

i-a căutat şi găsit modelele din literatura universală în Lenore de Burger1 şi Noaptea

valpurgică de Goethe.

ConcluziiOpera lui D. Bolintineanu a urmat destinul general al paşoptismului: citită cu interes

în timpul vieţii autorului, ea intra într-un con de umbră după dispariţia sa. Junimea din

Iaşi a negat lui Bolintineanu meritele artistice ale creaţiei de după 1848 şi a fixat în

conştiinţa publică imaginea de poet al începutului de drum, alături de I. E. Rădulescu, G.

Asachi şi C. Negruzi.

După 1877, când România traversa o perioadă de renaştere a sentimentelor civice,

opera lui D. Bolintineanu era din nou adusă în atenţia publicului: se tipăreau ediţii

selective ale poeziei, se reedita romanul Elena şi memoriul despre Cuza şi oamenii săi.

În mod paradoxal se manifesta mai mult interes pentru creaţia sa în afara graniţelor:

Philarète Chasle prezenta la Sorbona un curs de poezie română şi aducea exemple din

Brises d’Orient; în 1894, la Universitatea din Pesta îşi susţinea doctoratul un ungur,

Francis Gombor1, cu o teză dedicată lui D. Bolintineanu; elveţianul specialist în istoria

literaturii franceze din afara graniţelor, Virgile Rossel2, se ocupa de lirica franceză a

poetului român.

În secolul al XX-lea Bolintineanu era definitiv intrat în Panteonul literaturii române

moderne iar opera sa cunoştea o serioasă şi aplecată cercetare din partea istoricilor literari

care au recunoscut sclipirile de geniu ale poeziei, contribuţia romanelor la dezvoltarea

speciei în epoca modernă, valoarea documentară şi de suflet a celorlalte proze.

Din 1930, când se publica un volum de poezii sub titlul Bolintineanu povestind

copiilor, unele dintre creaţiile sale intrau în patrimoniul literaturii pentru copii, în

manuale şi în bibliografii şcolare obligatorii. Generaţiile tinere erau nevoite a-i memora

versurile, ca modele de discurs retoric.

1 Apud G. Călinescu, op. cit.1 Apud dr. Ioan Raţiu, Studii şi biografii, Blaj, 1904.2 Apud T. Vîrgolici, note la D. Bolintineanu, Opere, volumul IV, ed. cit., p.566.

69

Dezvoltarea cercetărilor stilistice şi de istorie a limbii române literare a consacrat

rolul lui Bolintineanu la modernizarea limbajului poetic, nume de prestigiu ale acestor

noi discipline demonstrând în analize minuţioase şi de detaliu contribuţia la dezvoltarea

formelor moderne de exprimare artistică.

Între editorii operei lui Bolintineanu s-au aflat nume de prestigiu ale literaturii

noastre, spre exemplu: Şt. O. Iosif, Ion Pillat, D. Popovici, iar la o sută de ani de la

integrala de poezie publicată de autor, în 1965, Ion Roman îngrijea o nouă ediţie

completă. Medalioanelor şi biografiilor dedicate lui D. Bolintineanu până la 1960 li se

adăugau monografiile lui Ion Roman, D. Păcurariu şi T. Vîrgolici; studiile Gabrielei

Omăt şi Paul Cornea; analizele tematice ale lui Marian Popa şi Florin Faifer referitoare la

călătoriile epocii romantice; reevaluările lui Ştefan Cazimir despre pionierii romanului

românesc şi eseul despre roman al lui Nicolae Manolescu; eseul lui Eugen Simion despre

poeţii paşoptişti.

D. Bolintineanu îşi află loc în istoriile literaturii române moderne şi nici un

cecetător nu-i mai poate ignora contribuţia la dezvoltarea poeziei, romanului, prozei

biografice şi a însemnărilor de călătorie.

Bolintineanu consolidează o direcţie literară în care modernitatea romantică,

cosmopolită se împleteşte cu direcţia balcanică. Experimentele artistice care îi

conturaseră un univers literar inconfundabil se regăsesc la urmaşi: Alexandru

Macedonski îi împărtăşeşte sentimentele francofile şi interesul faţă de aspectul sonor al

versurilor; peregrinul Panait Istrati evocă latinitatea orientală din porturile dunărene şi

mediteraneene; Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Ion Pillat recunosc a se fi inspirat din

poezia şi proza sa; Mircea Eliade continuă şi dezvoltă în prozele fantastice sugestiile din

romanele bolintinene.

V. D. Păun, unul dintre primii exegeţi ai operei lui Bolintineanu din secolul al

XX-lea, îl considera poetul „cel mai duios, cel mai sincer, cel dintâi prin dulceaţa graiului

şi cel de-al doilea prin înrâurirea culturală asupra generaţiei dintre 1850-1880”1.

Bibliografie Bolintineanu, Opere, I- IX, ediţie îngrijită de T. Vârgolici, colecţia Scriitori români, Editura Minerva, Bucureşti

1 Vasile D. Păun, Bolintineanu, în Literatură şi artă română, an V, nr.11-12, 25 septembrie-25 octombrie, 1901, p.783.

70

Călinescu, G., Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei române, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1980

Vasile Alecsandri

Numit „rege al poeziei vecinic tânăr şi ferice”1, veselul cântăreţ al iubirii care râde

printre lacrimi când o cântă pe Dridri, este ultimul dintre copiii vornicului Vasile

Alecsandri şi ai Elenei Cozoni, fiica unui grec stabilit în Moldova.2 Născut în anul 1821,

21 iulie, în casele din Bacău ale familiei, el a fost răsfăţatul părinţilor, al surorii Catinca şi

al fratelui mai mare, Iancu. Tatăl a obţinut o frumoasă avere din comerţul cu sare şi

cereale, care i-a permis să-şi trimită copiii la studii în străinătate şi să obţină titlul de

vornic în anul 1854. Asemenea feciorilor de boieri din acea vreme, viitorul bard al

Mirceştilor după ce învaţă primele cuvinte româneşti de la mama Gahiţa,3 capătă primele

deprinderi de muncă intelectuală de la prelatul ardelean Gherman Vida, adept al

istoriografiei iluministe şi discipol al istoriei lui Gheorghe Şincai, al cărui manuscris îl

purta cu sine şi îl făcea cunoscut tinerilor săi elevi. A fost apoi înscris la pensionul privat

al francezului Cuenim, unde a deprins cunoştinţe de cultură şi limbă franceză. În anul

1834 este trimis la Paris, unde absolvă cursurile liceale şi obţine un bacalaureat în litere.

Despre aceşti ani petrecuţi în capitala Franţei, prietenul său muntean, Ion Ghica notează:

„ştiu că taică-tău voia să te facă medic şi te puseseşi pe chimie; ne întâlneam adeseori sub

castanii Luxemburgului şi vorbeam oxigen şi hidrogen, dar observasem că de câte ori îţi

vorbeam de plante marine din care se scoate iodul sau oasele cele mai bogate în fosfor,

căscai din toată puterea fălcilor; mai observasem că vorbindu-ţi de poeziile lui Văcărescu

ai deschis ochii mari şi m-ai întrebat dacă ştiu şi altele”4.

1 Mihai Eminescu, Epigonii,2 Familia Alecsandri susţinea că rădăcinile mamei sunt nici mai mult nici mai puţin genoveze, poetul justificându-şi astfel dragostea pentru Italia3 Vezi povestirea memorialistică Vasile Porojan, dedicată prieteniei dintre Vasile Alecsandri şi micul ţigan, rob în gospodăria tatălui său4 Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Generalul Coletti la 1835

71

Revenit la Iaşi, după o călătorie în Europa Occidentală efectuată împreună cu V.

Docan şi C. Negri,1 se afirmă în diverse domenii culturale. Ia în arendă, în anul 1840,

împreună cu M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi, Teatrul Naţional, pentru care va prelucra

Farmazonul din Hârlău iar în urma unei călătorii în Munţii Neamţului, culege poezie

populară pe care o prelucrează şi publică în periodicele vremii. Debutul literar este

consemnat de publicarea în Dacia literară a lui Mihail Kogălniceanu a nuvelei

sentimentale Buchetiera din Florenţa, inspirată din călătoria efectuată împreună cu

prietenul său, Constantin Negri, îndrăgostit de o femeie frumoasă. Se asociază tinerilor

reformatori din Ţările Române, colaborând în anul 1844 la revista Propăşirea,2 continuă

a elabora şi pune în scenă cântecele comice, vodeviluri şi comedii, precum Iorgu de la

Sadagura.

Începând cu 1845, Vasile Alecsandri participă la sărbătorile de Constantin şi

Elena organizate la Mânjina de familia Negri. Aici el se îndrăgosteşte de Elena, sora

prietenului său, Costache. Ea divorţase de boierul A. Vârnav Liteanu şi la cei 21 de ani

beneficia de faima unei femei emancipate şi sensibile. Fiica Zulniei, muza lui Costache

Conachi (cel care aşteptase cu răbdare mai bine de 20 de ani pentru a o lua în căsătorie),

Elena Negri se pare că moştenea o frumuseţe fizică şi o sensibilitate spirituală deosebită.

În 1946 ea se află împreună cu Vasile Alecsandri la Veneţia, unde poetul notează în

jurnalul său: „indescriptibile senzaţii prilejuite de dulcea legănare a gondolei şi de

sentimentul singurătăţii noastre în doi. Încercam, fără să ne spunem o vorbă, toată

fericirea adevărată pe care o pot cuprinde inimile noastre tinere şi înflăcărate [...]. Iubirea

noastră înfrumuseţează tot ce ne înconjoară şi dă bucuriilor proporţii sublime”. Cât vom

trăi, chiar de am trăi o mie de ani, nu vom uita frumoasele seri de la Veneţia. Dimineţile

sunt ceasuri de şedere în casă, unde au loc „lungile şi dulcile noastre convorbiri care se

prelungesc fără să ne dăm seama până la unu după amiza, trecând de la subiectul cel mai

serios până la nimicurile cele mai nebuneşti, de la analiza cea mai plină de scepticism a

simţămintelor omeneşti la exprimările cele mai adevărate şi mai mângâietoare ale iubirii

noastre, de la amintiri întrisate şi vesele din trecutul nostru, la strălucitele făgăduieli ale

viitorului nostru -şi toate acestea când ghemuiţi pe canapea, când plimbându-ne prin

1 Rezultatul literar al acestui voiaj este Buchetiera din Florenţa, publicată de Mihail Kogălniceanu în Dacia literară, Iaşi, 18402 „Propăşirea”, foaie literară apărută în anul 1844, în tradiţia „Daciei literare”

72

cameră, când alergând în jurul mobilelor ca nişte liceeani”. După amiaza urmau

plimbările în oraşul îndrăgostiţilor şi al gondolelor. „Adio dar şi ţie, iubita noastră

Veneţie! Fără îndoială, e cu neputinţă ca două inimi tinere şi însufleţite de aceeaşi

dragoste să simtă emoţii mai suave, fericire mai adevărată decât cele pe care le-am

cunoscut noi în timpul şederii de două luni la Veneţia. E cu neputinţă să înfiripezi un vis

mai frumos decât cel care s-a realizat pentru noi în câteva zile şi cu toate acestea, atât

Nina, cât şi eu n-am căzut niciodată în exagerările sentimentale ridicule. Dimpotrivă,

râzând fără milă de cei care cred că iubesc cu pasiune dacă afectează poze tragice şi

punând în exprimarea lor tot sforăitul ridicul al dramei moderne, ne-am lăsat domol în

voia încântătoarei noastre vieţi şi sentimentelor noastre, fără schimbări, crispări

sentimentale. Nu ne-am făcut nici o făgăduială de dragoste eternă, nici un jurământ, nici

o exclamaţie exagerată. Ne-am iubit fără nimic artificial, am vorbit despre dragostea

noastră în puţine cuvinte, fără fraze, căci ceea ce e adânc se exprimă simplu”. Cei doi

iubiţi îşi iau rămas bun de la Veneţia pentru a poposi la Paris, unde Elena consultă

medicii cu privire la stadiul bolii sale: răspunsul lor pesimist îi obligă să părăsească după

13 zile capitala Franţei, să ajungă la Genova pe 30 decembrie1846, şi pe 5 ianuarie la

Napoli. Aici îl întâlnesc pe Nicolae Bălcescu. Stau împreună mai multe luni la Palermo,

de unde cei doi îndrăgostiţi vor să revină în ţară. La 4 mai 1847 Elena Negri moare pe

vapor, la intrarea în Cornul de Aur. Este înmormântată în curtea bisericii greceşti din

Pera, Constantinopol, iar pe piatra de mormânt sunt săpate cuvintele: „Elena Negri,

Moldavia, 4 mai 1847”.

Alecsandri mărturiseşte că „ei îi datorez tot ce am făcut bun şi dacă n-aş fi avut

nenorocirea să o pierd aş fi realizat capodopere”. Acestei mari iubiri romantice îi sunt

dedicate mai multe poezii, ciclurile de Suvenire, Mărgăritărele şi Lăcrămioare, romanţa

Steluţa, pusă pe note de Dimitrie Florescu şi reluată într-un proiect componistic de largă

respiraţie de I. A. Wachman. Tradusă în franceză, germană, maghiară, rusă ea a asigurat

celebritatea lui Alecsandri. Acest poem, aşezat de autor în fruntea Lăcrimioarelor, a fost

scris la câţiva ani de la dispariţia Elenei Negrei: Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor

trece încă... Tema pierderii iubitei era frecvent utilizată de poeţii romantici francezi1 şi

1 Lamartine, Le souvenir şi Les Etoiles,

73

italieni, iar în lirica noastră de numeroşi poeţi printre care C. Stamati, Tânguirea şi

Aducerea aminte, Mihai Eminescu, Mortua est, Tudor Arghezi, Psamul de taină.

Viaţa sentimentală a bardului de la Mirceşti nu a mai cunoscut episoade

sentimentale de o asemenea intensitate. În 1856 Alecsandri cunoaşte la Târgu Frumos

fata unui hangiu, Paulina Lucasievici, pe care o aduce la Mirceşti şi de la care are

singurul copil, Maria, născută un an mai târziu, 3 noiembrie 1857. Alecsandri legalizează

relaţia sa cu Paulina1 foarte târziu, în anul 1876, 3 octombrie, obligat fiind a da fiicei sale

un statut adecvat în societatea românească. Unul din motivele secrete ale deselor sale

izolări în lumea Mirceştilor a fost aşadar şi această relaţie sentimentală stabilă care i-a

oferit bucuria unei maturităţi şi bătrâneţi domestice.

Secretele succesului lui Alecsandri în timpul vieţii

1. Angajarea politică şi literară în favoarea unor idealuri, nu a unor persoane sau grupuri

Anul 1848 este anul afirmării sale politice. Redactează acum mai multe texte

programatice în care îşi afirmă crezul revoluţionar: Protestaţie în numele Moldovei,

Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. După tentativa eşuată de revoluţie din Iaşi,

participă la manifestările revoluţionare din Blaj, de unde se retrage mai întâi în Bucovina,

la moşia fraţilor Hurmuzachi, şi apoi la Paris, în Franţa. Este chemat în ţară de noul

domnitor al Moldovei, Grigore Ghica, şi fondeanză în Iaşi cea mai longevivă revistă:

„România literară”. Se dedică eidealului unirii şi contribuie la alegerea lui Al. I. Cuza,

alături de care studiase în Franţa, şi căruia îi admira la acea dată anumite calităţi fizice şi

morale. După ce face parte din primele echipe ministeriale ale primului domnitor al

Principatelor Române Unite, ca ministru de externe, el se retrage din prim-planul vieţii

politice, rămânând un martor critic al politicianismului românesc de tip liberal. El îşi

justifica absenţa din arena politică astfel: „Asta nu înseamnă că mă socotesc fără nici o

îndatorire faţă de România; nu, voi muri, sunt sigur, aşa cum am trăit, lucrând pentru

gloria, pentru propăşirea ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă condamn a trăi sau mai

degrabă a pieri în atmosfera măruntelor intrigi de cabinet, nici să iau parte la meschinele

lupte din Cameră în care voi sfârşi totdeauna prin a fi înfrânt, căci am mai multă inimă

1 N. Iorga judeca sever acest gest: „din această lipsă de mare interes pentru orice, din acest defect de pasiune, poetul va lua în căsătorie pe vechea sa prietenă, mama unei fiice pe care el a iubit-o aşa de mult  ”, apud Istoria literaturii româneşti contemporane

74

decât raţiune”2.Va fi ales deputat şi senator în Parlamentul României şi va ocupa din nou

funcţii politice după 1878, ca ambasador în Franţa.

De altfel opera lui Alecsandri este ecoul marilor momente ale modernităţii

democratice româneşti: Revoluţia de la 1848, Unirea Provinciilor Române şi Războiul de

Independenţă fiind evenimente istorice care inspiră pana artistului. De la Protestaţie în

numele Moldovei, Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, proclamaţii revoluţionare

redactate în timpul exilului paşoptist, la retorismul ardent şi pătimaş al Deşteptării

României, Horei Unirii şi ciclul Ostaşii noştri, Vasile Alecsandri se dovedeşte acelaşi

creator devotat idealurilor româneşti.

2. Consacrarea ca poet popular şi naţionalUna dintre sintagmele atribuite lui Vasile Alecsandri a fost aceea de bard1. În

favoarea unei asemenea aprecieri pledează şi prima antologie de poezie populară

românească, Balade sau cântece bătrâneşti, rod al unei activităţi de culegere a creaţiilor

populare în versuri de mai bine de zece ani, la care a primit ajutorul dezinteresat al mai

multor colegi de generaţie. Poeziile cu iz de colibă, cum au fost etichetate dispreţuitor de

unii reprezentanţi ai aristocraţiei vremii, i-au consacrat celebritatea naţională şi

internaţonală. Publicate în volum în anul 1852, ele au fost traduse şi publicate în

următorii cinci ani în limbile de circulaţie internaţională, franceză, engleză, italiană,

germană. În limba franceză antologia a cunoscut mai multe variante, bucurându-se până

la sfârşitul veacului al XIX-lea de interesul mai multor traducători români, franco-români

sau franceză. Meritele antologiei sale de poezie populară constau în transcrierea unora

dintre cele mai valoroase balade româneşti, cu o largă arie de răspândire şi într-o limbă

accesibilă tuturor vorbitorilor autohtoni, indiferent de provincia istorică din care fac

parte. Volumul este inaugurat de Mioriţa, şi cuprinde Toma Alimoş, Dolca, Monăstirea

Argeşului ş.a. În capitolul consacrat doinelor şi horelor sunt antologate cele mai

cunoscute variante ale acestui cântec liric românesc, cu menţiune aparte pentru creaţiile

Basarabiei. Tot lui Alecsandri îi revine meritul de a fi identificat doina ca fiind o formă

lirică, originală, corespunzătoare spiritualităţii noastre.

2 V. Alecsandri, Corespondenţă, anul 1861…1 Vechii celţi atribuiau acest titlu poetului care compunea şi recita cântece războinice şi religioase, apud DEX, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996 ;

75

De altfel, debutul poeziei originale în volum a fost în anul 1853, cu un ciclu de

poezii inspirate din creaţia populară, sub titlul Doine. Celelalte cicluri de poezii au

corespondenţă cu viaţa intimă şi civică a autorului: Lăcrămioare, Mărgăritărele,

Suvenire, Pasteluri, Legende, Ostaşii noştri, Varia. Temele valorificate sunt cele

enumerate de Mihail Kogălniceanu în Introducţiune la Dacia literară: istoria naţională,

credinţe şi superstiţii străvechi, natura şi calendarul vieţii rurale, naturale, mitologie şi

feerie populară, eroismul ostaşilor pe câmpul de luptă. În opoziţie cu aceste teme

generoase de inspiraţie, succesul de public al lui Alecsandri s-a datorat şi atitudinii sale

critice faţă de politicianismul şi corupţia celor care intrând în jocul democratic al vieţii

politice îşi urmăresc doar instinctele atavice de parvenire.

Etapele creaţiei

Se disting trei momente ale creaţiei sale în cuprinsul jumătăţii de secol, anii 1840-1890:

1. Vârsta entuziasmului tineresc, dominată de admiraţia pentru romantismul francez şi

lirica populară, angajarea entuziastă, juvenilă, faţă de idealuri politice reformatoare,

vizibilă în primele cicluri de poezii1. Poezia Deşteptarea României este creată în

simultaneitate cu prozele sentimentale şi memorialistice Buchetiera din Florenţa şi Iaşii

în 1844, Borsec (1845), Balta albă (1848); ori cu textele comice, Farmazonul din Hârlău

şi Iorgu de la Sadagura. Poetul descoperă atitudini specifice: sinceritatea mesajului,

entuziasmul revoluţionar, incisivitatea critică faţă de importul de civilizaţia occidentală şi

platitudinea, vidul sufletesc autohton. Scrierile sale sunt redactate într-o limbă română de

inspiraţie orală, populară.

2. Etapa maturităţii poetice coincide cu anii 1849-1860. Angajat într-un exil voluntar,

Alecsandri se implică în pregătirea şi înfăptuirea Unirii Principatelor Române. Publicarea

celor două ediţii ale antologiei de lirică populară, 1852 şi 1866, îi consacră celebritatea şi

îi luminează şi calea artistică de urmat, potrivit temperamentului şi talentului său. În

Prefaţa acestei antologii, autorul proclamă că Românul e născut poet, defineşte lirica

populară şi o ordonează stilistic şi tematic. Acest act literar îl aşază în tradiţia

romantismului occidental, cu opţiuni estetice preluate de la Fraţii Grimm, Schlegel,

Herder. Acum scoate de sub tipar volumul de poezii originale, Doine,1853, urmat de

celelalte cicluri, Suvenire, Lăcrimioare, Mărgăritărele. N. Iorga numeşte acestă perioadă

1 Este vorba de o influenţă a retorismului romantic francez de tipul Béranger

76

din viaţa creatoare a lui Alecsandri regalitate literară.1 Acum el îşi consolidează

prestigiul de autor dramatic dând la lumină figura ilară a Chiriţei, femeia autohtonă

preţioasă, doritoare a se moderniza cu orice chip, cu riscul asumat de a-şi provoca sie

înseşi prejudicii morale şi materiale.

3. Ultima vârstă literară coincide cu anii 1860-1890. Retras din avanscena vieţii politice,

el devine la numai 40 de ani un senior al vieţii publice. Agreat de noul domn străin, Carol

de Hohenzollern şi de soţia acestuia, Elisabeta I, cunoscută sub pseudonimul literar

Carmen Sylva, el ajunge să fie adesea invitat la recepţiile oferite la palatul Peleş din

Sinaia. Acum îşi publică noile cicluri de poezii: Pasteluri, Legende, Ostaşii noştri, Varia

valorificând aspecte mitologice şi legendare din istoria naţională şi tradiţia populară. Din

1863 este ales Preşedinte onorific al Junimii, ca semn al recunoaşterii valorii operei sale

în ansamblu de noua generaţie de intelectuali, critici severi şi intransigenţi ai epocii

paşoptiste, promotori ai unor valori artistice conservatoare, de sorginte germană. Creaţia

dramatică, foarte bogată şi diversificată în acestă perioadă, este încununată cu succes de

public, ea îmbrăţişând specii diverse precum comedii, drame istorice, sociale şi

sentimentale. Proza sa, cu deosebire memorialistică, evocă anii misiunilor diplomatice,

împrumută accente satirice atunci când are în vedere viaţa politică internă. Alecsandri

traversează o dureroasă înţelegere a lipsei de respect şi recunoştinţă din partea

contemporanilor săi. Semne ale acestei întristări răzbat în corespondenţa către foştii săi

căuzaşi, ca spre exemplu atunci când vorbeşte despre destinul poetului Grigore

Alexandrescu: „Această uitare a noii generaţii pentru autorul atâtor poezii frumoase e de

natură să trezească gânduri triste [...]. Dar nimic nu se pierde în lume – aceasta e cea mai

profundă convingere a mea. Va veni o vreme în care numle lui Alexandrescu se va aşeza

la locul de frunte ce-i va fi hărăzit de către bunul-simţ public”2.

Vasile Alecsandri a fost încoronat în timpul vieţii pentru activitatea poetică: a

primit premiul Societăţii Felibri din Montpellier, Franţa, pentru poemul Ginta latină, în

anul 1878, şi urmare a acestui succes neaşteptat, premiul Academiei Române din acelaşi

an. Între 1875-1876 el tipăreşte o ediţie integrală a creaţiilor sale, în opt volume.

Succesul de public, atenţia de care este înconjurat bardul de la Mirceşti, irită pe tinerii

creatori care au sentimentul sufocării în faţa rezistenţei lui Alecsandri. De aceea

1 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, volumul I, Crearea formei2 V. Alecsandri, Corespondenţa…

77

Macedonski şi Haşdeu deschid o campanie de presă denigratoare care îl fac pe Alecsandri

să iasă din nou în scenă şi să precizeze cu mândrie: „A fi poet este favoarea soartei, însă a

fi poet aclamat, îmbrăţişat în gradul ce mi-a fost dat mie, a fi poet care în cursul vieţii sale

să fie încoronat: aceasta este o favoare din ce în ce mai rare în lume”1.

Asemenea marilor creatori ai lumii care au avut şansa supravieţuirii propriei

generaţii, Alecsandri a fost martorul victoriei literaturii în faţa politicului şi banilor. El

descoperă că literatura concurează realitatea, fiind preferată de posteritate realităţii, mai

puţin plăcută. Ca sinteză a spiritualităţii paşoptiste, opera sa descoperă concordanţa dintre

om şi creator. Răsfăţat de colegii de generaţie, apreciat şi tradus în străinătate, el obligă

noua genraţie, tentată a nega valorile literaturii de până atunci a-i recunoaşte meritele şi a

se încolona în direcţia inaugurată de opera sa. În opinia profesorului Paul Cornea2

succesul literar al lui Vasile Alecsandri s-ar datora mai multor cauze, şi anume:

a reprezentat directiva naţională şi populară asumându-şi substanţa poetică a

folclorului ca viziune despre lume şi expresie literară;

şi-a modelat creaţia în funcţie de publicul pe care l-a avut la dispoziţie, deoarece a

scris pentru alţii şi a avut nevoie să se audă în public. Speciile populare care i-au

consacrat succesul sunt: comedia, vodevilul, povestirea, romanţa;

a adoptat o limbă literară accesibilă, orală şi fonetică, şi nu s-a compromis în

gesturi politice cameleonice.

Opera poetică romantică şi parnasianăLa 1866 Vasile Alecsandri era considerat de tinerii confraţi drept un rege al

poeziei româneşti, iar succesele sale se datoraseră liricii. După o perioadă de încercări

poetice în limba franceză, Alecsandri îşi exprimă inspiraţia lirică în limba română luând

ca model versul popular. Între 1853-1878 el publică mai multe cicluri de poezii inspirate

din istoria naţională, evenimentele politico-sociale ale vremii, din folclor (mituri,

legende, tradiţii), din viaţa intimă, din peisajul Mirceştilor. Din punct de vedere al

speciilor, Alecsandri a valorificat poemul patriotic, oda, imnul, romanţa, cântecul erotic,

pastelul, legenda istorică şi folclorică în tradiţia celei bolintinene. Specia care l-a

consacrat în posteritate a fost fără îndoială pastelul, poezie de maturitate, care celebrează

fericirea vieţii patriarhale, bucolice.

1 V. Alecsandri..2 Paul Cornea, Regula jocului,

78

Începând cu 1843 el publicase poezii originale în stil popular: Hora, Cântic

haiducesc, Cânticul oştirilor călăreţe. Spre cinstea sa, el publică mai întâi antologia de

balade şi doine şi la un an distanţă propria creaţie, adunată sub titlul de Doine şi

Lăcrimioare, semn al admiraţiei pentru creaţia folclorică şi al iubirii neconsolate pentru

Elena Negri. El este calificat atunci drept „cea mai vie expresie a sufletului românesc”.

Ulterior el îşi publică poeziile în ciclurile Suvenire şi Mărgăritărele. În aceste volume el

adunase poeme inspirate din folclor: Doina, Baba Cloanţa, Altarul Mănăstirii Putna,

Andrii Popa, Ursiţii, Strigoiul, Ceasul rău, Zburătorul. Consemneză frumuseţea locurilor

cunoscute în Europa occidentală: Veneţia, O seară la Lido, Canţonetă napolitană, La

Veneţia mult duioasă, Bosforul La Magenta, etc. În afara filonului popular şi al notelor de

călătorie poemele din aceste cicluri sunt inspirate din evenimentele politice ale acelor

timpuri: Desrobirea ţiganilor, Adio Moldovei, Deşteptarea României, Sentinela Română,

Anul 1855, Moldova în 1857, Steaua Ţărei, Hora Unirii. Poetul include şi omagii aduse

unor colegi de generaţie dispăruţi prematur, unele legende de largă respiraţie precum

Mărioara Florioara şi Înşir’te mărgărite.

Pastelurile au fost publicate mai întâi în „Convorbiri literare”, ca răspuns al

poetului la cerinţele estetizante ale confraţilor săi tineri reuniţi în Junimea: „Prin luna

martie 1868, îşi amintea peste ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la

Alecsandri, împreună cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri...Ele mi-au sosit

spre seară, într-o vineri...Nici n-am avut timpul să le cetesc singur...Pastelurile făcură un

mare efect în Junimea; ele s-au cetit şi recitit de multe ori, apoi le-am publicat în capul

întâiului număr următor al Convorbirilor”.

Începând cu acest an Alecsandri creează până în 1875, anul publicării în volum al

acestui ciclu, 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, iar restul

unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul şi Pastel chinez, la Bărăganul.. Fixate în

marea lor majoritate în peisajul autohton, pastelurile au izgonit şabloanele pastorale

afirmate la început de secol XIX. Ele înregistrează rotaţia anotimpurilor, imortalizează

ipostaze veridice ale pământului românesc aflat într-o răspântie a climelor, unde dulceaţa

sudului se uneşte cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele imortalizează universul cu

armoniile, ritmurile şi dinamismul lui irezistibil. Pastelurile dau expresie concepţiei

poetului, împrumutată din poezia Antichităţii greco-latine. Pentru G. Călinescu

79

pastelurile reprezintă o „lirică a liniştii şi a fericirii rurale, un horaţianism. Pentru întâia

oară se caută la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditaţia la masa de scris,

fantasmele desprinzându-se din fumul ţigării...ele sunt de fapt un calendar al spaţiului

rural şi al muncii câmpeneşti”1.

Poetul însuşi mărturisea că pe malul „Siretului lumina devine mai intensă,

verdeaţa copacilor şi a ierbii se accentuează pe fondul albastru al cerului şi berzele îşi

părăsesc cuibul, descriind largi spirale în aerul călduţ”. Stare de suflet sau artă poetică, ut

pictura poesis, Alecsandri se dovedeşte un autor de talent, stârnind critica literară

contemporană a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative şi nostalgice. Serile la

Mirceşti, poemul care inaugurează ciclul publicat în anul 1875 este arta poetică a poetului

peisagist. Alcătuită din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe ea sugerează un spaţiu

propice inspiraţiei, cabinetul de lucru, indiferent la capriciile vremii: Afară plouă, ninge!

Afară-i vijelie/ Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit. În opoziţie cu vitregia naturii

poetul, aşteptă în biroul său vizita unei zâne gingaşe, coborâtă din cer, şi visează la plaiuri

pe care dalba lună revarsă un văl de aur ce curge printre flori. Interiorul camerei de

lucru, luminile şi umbrele acesteia, căldura căminului aprins renasc amintirile din anii

petrecuţi în afara acestui spaţiu protejat, sursele creaţiei sale: femeia, gloria militară a

românilor, civilizaţiile trecute ale omenirii, impresii de călătorie. Rezultat al osmozei

dintre real şi imaginar, creaţia sa însufleţeşte himerele unei lumi posibile.

Cele mai cunoscute pasteluri sunt iernaticele, în care autorul a consemnat uimirea şi

groaza în faţa frumuseţii naturii cotropite de acest anotimp al îngheţului, zăpezii şi

frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten

al acestui anotimp, a cărui frumuseţe o admiră în aceeaşi măsură.

Pastelurile refac un peisaj mitologic al Mirceştilor şi al luncii Siretului. Malul

Siretului descrie un colţ din natură, în faptul zilei, când meditaţia poetului transfigurează

peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naşte nostalgia trecerii inexorabile a

vieţii, regretul după clipa de fericire pierdută. În acestă trecere a timpului, singura

certitudine o reprezintă viaţa, bucuria de a fi, de a exista în lume ca parte nesemnificativă

a uriaşului mecanism al vieţii. Cu numeroase epitete ornante, dominate de culori

luminoase (alb, verde), reflex al stării de beatitudine; cu sugestii termice (căldura

1 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent…

80

nisipului malurilor apei, semn al vieţii); cu o serie de comparaţii care dau peisajului

descris contururi fantastice (aburii uşori ai nopţii ...ca fantasme se ridică; râul

se.nconvoaie ...ca un balaur); personificări (râul se-nconvoaie, apa adoarme, sapă,

gândirea furată se duce la vale, lunca clocoteşte) şi antiteza finală dintre şopârla

nemişcată şi clocotul luncii, dintre nisipul cald şi trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul

Siretului oferă exemplul unei capodopere. Dominante în acest poem sunt imaginile

dinamice: salcia pletoasă se înclină în apele râului, mrena saltă în aer după o viespe,

raţele sălbatice lasă urme pe luciul ape. Meditaţia poetului referitoare la curgerea

ireversibilă a timpului, dorinţa de a se contopi naturii pe care o eternizează în creaţie,

asigurându-şi posteritate artistică, se împleteşte cu tablul naturii care pulsează de viaţă în

toate formele sale animale şi vegetale. Reveria poetului actualizează şi o mitologie

autohtonă precum: balauri cu solzi de aur strălucitori, fantasme ale nopţii care sunt

obligate să părăsească lunca din cauza luminii care invadează pământul ş. a.

Ciclul de Legende vechi şi noi îmbină inspiraţia istorică, Dan, căpitan de plai,

Dumbrava Roşie, cu cea de inspiraţie legendar-mitologică, Grui Sânger, Legenda

rândunicăi. În acest ultim poem citat autorul valorifică superstiţia populară în ursitoare şi

în dragostea nefericită pentru un Zburător:

Şi cât vei fi al lumei frumos, iubit odor, Să fugi în lumea-ntreagă de-al lumii zburător Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale Pe oricare fiinţă cu forme virginale, Pe dalbele copile, a dragostei comori, Ce-s jumătate fete şi giumătate flori, Pe zânele născute în atmosfera caldă,

Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale.

Jocurile inocente ale adolescetei sunt descrise în scene pitoreşti de viaţăcâmpnească, exemplificare a destinului ei de copilă zână a naturii:

Mult îi plăcea copilei s-alunge rânduneleCe alunecau prin aer şi o chemau la ele, S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,Să fugă rătăcită de-alung, de-a lung pe maluri,Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată,De dulcea armonie naturei deşteptată...

81

În tabloul al III-lea, autorul inserează un pastel nocturn, misteric:

Visează luna-n ceruri! ... sub visul cel de lunăFlori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiereNu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.Albina doarme-ascunsă în macul adormit,Bătlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,Şi raza argintie din stele deslipităCăzând săgeată lungă, prin umbra tăinuită,Se duce de aprinde văpăi tremurătoare,În albele şiraguri de rouă lucitoare.

Tabloul fetei care se scaldă în baltă are voluptăţi de basm oriental:

Toţi ochii de luceferi, de paseri şi de flori,Loviţi ca de lumina rozatică din ziori,S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde...Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde,Ferice, dismierdată de unde răcoroasă,Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,Lăsând ca să albească prin valul de cristalFrumoasa rotunzime a sânu-i virginal.Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o opreascăŞi apa-n vălurele de aur se-ncreţeşte,Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasăRevarsă pe copilă o mantie-argintoasă ...

Ostaşii noştri consacră popularitatea bardului de la Mirceşti. Entuziasmat de

gestul eroic al luptătorilor români sacrificaţi pe câmpul de luptă în timpul Războiului de

Independenţă, el scrie sub presiunea sentimentelor mai multe poeme dedicate soldaţilor-

ţărani care au făcut să răsune numele neamului în conştiinţa Europei. Sergentul, Eroii de

la Plevna, Oda oştirii române, Peneş Curcanul, Balcanul şi Carpatul sunt titlurile

câtorva dintre poemele avântate ale acestui ciclu. Mecanismul inspiraţiei lui Alecsandri

este dezvăluit de modul cum a dat statut civil celui mai îndrăgit dintre eroii glorificaţi:

Peneş Curcanul. Conform unor cercetări recente, numele de Peneş Curcanul a fost

inventat de Alecsandri, el găsindu-şi identitate civilă abia în primul Război Mondial, când

unul dintre soldaţii Războiului de independenţă, Constantin Ţurcanu, înrolat la vârsta

venerabilă de 62 de ani, îşi atribuia acest nume cu faimă literară1.

1

82

În finalul vieţii, Alecsandri scrie un poem testamentar, Unor critici, 1888 în care

se autodefineşte:

Poetul care cântă natura-n înflorire,Simţirea omenească, a Patriei mărire,Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulitCând altul vine-n urmă cu glas mai nimerit?Şi oare se cuvine, şi oare-i cu dreptate De a schimba în crime a sale mici păcate?O! Critici buni de faşă, poeţi în şapte luni,Vulturul nu se mişcă de-un ţipăt de lăstuni....

Cu generozitatea care l-a caracterizat întreaga viaţă, el predă ştafeta noii generaţii

de creatori:

E unul care cântă mai bine decât mine?Cu atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine.Apuce înainte să urce tot mai sus.La răsăritul falnic se-nclină al meu apus.

Concluzii

Cel mai norocos dintre colegii de generaţie, Alecsandri are privilegiul ca alături

de D. Bolintineanu să sintezeze în opera sa toate iniţiativele literare ale paşoptismului.

Amândoi au instituţionalizat instituţia literaturii naţionale în România, elaborând o operă

vastă, în genuri şi specii diferite, esenţialmente romantică. Garanţia succesului postum al

lui Alecsandri l-a reprezentat interesul pentru poezia populară şi sincronizarea sa cu toate

mişcările politice ale timpului în care a trăit. Generos, jovial, înclinat a da urâtului şi

răului o imagine suportabilă, Alecsandri a hrănit imaginaţia tinerilor confraţi asemenea

lui Bolintineanu. Poeziile sale au constituit surse de inspiraţie poentru multe generaţii, iar

dramaturgia sa a consolidat acest gen artistic în cultura noastră. Dincolo de portofoliul de

texte, Alecsandri înseamnă în cultura română a secolului XIX atitudine culturală de ctitor.

Bibliografie

Alecsandri, Vasile, Opere, 12 volume, Editura Minerva, colecţia Scriitori români, ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu DulgheruCălinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a doua, Minerva, 1982Cornea, Paul, Regula jocului, cap. Originea şi funcţionarea unui mit literar, Editura Eminescu, 1980Curticăpeanu, Doina, Vasile Alecsandri-prozator, profilul memorialistului, Editura Minerva, Bucureşti, 1977 Dunăreanu, Elena, Vasile Alecsandri, bibliografie, 1991

83

Ghiţulescu, Emil, Vasile Alecsandri, monografie,1979Ibrăileanu, G., Vasile Alecsandri, Scriitori români şi străini, vol. I, EPL, Bucureşti, 1968Nicolescu, G. C., Viaţa lui Vasile Alecsandri,monografie, 1975Piru, Al., Surâzătorul Alecsandri, monografie, 1991

Proza

1. Începuturi: istoriografii moldoveni şi munteni - prezentare generală. 2. Dimitrie Cantemir - prezentare generală.3. Proza paşoptistă şi postpaşoptistă:

Costache Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanu). Vasile Alecsandri (Balta Albă). Ion Ghica (Scrisori către Vasile Alecsandri). Nicolae Filimon: Ciocoii vechi şi noi. Alexandru Odobescu, Pseudokinegeticos.

4. Epoca marilor clasici. Ion Creangă: Poveşti, Amintiri din copilărie. Ioan Slavici, nuvele Moara cu noroc, Pădureanca, Popa Tanda, Mara. I. L. Caragiale, nuvele: La Hanul lui Mânjoală, În vreme de război, O făclie

de Paşti, Momente. Mihai Eminescu: proza literară, Sărmanul Dionis

Istoriografia moldoveneascăÎn vârful ierarhiei politice a Ţărilor Române extracarpatice au strălucit la jumătatea

secolului al XVII-lea domnitorii Vasile Lupu şi Matei Basarab care au contribuit la o

nouă sinteză culturală autohtonă, după cele înfăptuite cu ceva timp în urmă, de Ştefan cel

Mare şi Mihai Viteazul. Din punct de vedere politic şi militar, acest secol a debutat cu

tentativa de unire a românilor sub sceptrul lui Mihai Viteazul, 1600-1601, şi s-a încheiat

cu intenţia lui D. Cantemir de a aşeza Ţara Moldovei sub suzeranitatea rusească a lui

Petru I. Din punct de vedere religios, dacă în acest veac s-a consfinţit victoria greco-

catolicismului în Transilvania, proclamat oficial în anul 1699, Biserica Ortodoxă şi-a

intensificat ritmul traducerilor în româneşte a textelor sacre şi de cult. Acum s-au tipărit

Cazania lui Varlaam, 1643, Noul Testament de la Bălgrad, 1648, Psaltirea în versuri a lui

Dosoftei, 1673, Biblia de la Bucureşti, 1688. În apărarea credinţei ortodoxe, strămoşeşti,

84

se aud nu numai voci ale ecleziaştilor, ci şi ale boierimii erudite, ca spre exemplu Nicolae

Spătarul Milescu,1 Miron Costin ori Dimitrie Cantemir. Asemenea cărturarilor Europei

Occidentale, scriitorii noştri medievali dau la lumină o operă în care sacrul şi profanul

luminează, în armonie, existenţa umană.

Sacrul, aşa cum îl defineşte Mircea Eliade, este în mod esenţial „o experienţă a unei

realităţi ireductibile la orice gând, la orice teorie, la orice religie, la orice cultură. Este o

realitate existentă, care fundamentează religiile, şi face parte din structura conştiinţei,

nefiind nicidecum o achiziţie pe parcursul istoriei.” În prelungirea acestor idei, sacrul se

defineşte drept ceea ce este raţional, dar neraţionalizabil, adică netransformabil în

discursuri, descrieri, imagini, teorii, ideologii. Sacrul este un fel de fundament al

existenţei noastre, iar ortodoxia, ca orice religie, este un domeniu al cunoaşterii care

devine, în condiţiile crizei morale a unei epoci, o forţă care certifică victoria deplină a

umanităţii pe pământ2.

Românii erau interesaţi în acest secol de Renaştere Răsăriteană de cunoaşterea originii

romane, de confirmarea unităţii etnice şi a stabilităţii lor în spaţiul străvechii Dacii.

Familiile boiereşti, deşi acceptaseră să-şi schimbe protectorii străini (turci, poloni, unguri,

ruşi) de la o generaţie la alta, în funcţie de situaţia politică din centrul şi estul Europei, nu

erau dispuse să asiste pasiv la propria ruinare şi la înlocuirea lor cu alogeni, interesaţi

doar să acumuleze bogăţii, indiferenţi la soarta ţării cumpărate de la înalţii demnitari

otomani. Cronologia evenimentelor din istoria locală făcuseră evident faptul că existenţa

politică şi administrativă a Ţărilor Române depindea, încă din secolul al XIV-lea, nu

numai de patriotismul local, ci şi de interesele puterilor vecine: Polonia, Ungaria, Poarta

Otomană.

Tinerii boieri care, începând cu secolul al XV-lea îşi efectuaseră pregătirea şcolară în

centre universitare şi academice din afara Ţărilor Române, descopereau în istoriile străine

(bizantine, ungare, italiene, turceşti, polone) opinii numeroase şi divergente despre

1 Nicolae Spătarul Milescu (1636-1708), primul român pelerin în China ca sol al Ţarului Rusiei, se pare că a redactat peste 30 de lucrări în română, greacă, latină şi rusă. El a publicat la Paris, în anul 1669, o lucrare originală, scrisă în latină: Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali-Splendens, Manual sau Steaua Orientului strălucind Occidentului, unde apără ortodoxia în faţa ofensivei protestante (asemenea lui Petru Movilă, în anul 1640, şi Varlaam, în 1645). Se pare că aceasta este prima lucrare originală a unui român tipărită în Occident şi singura tipăritură antumă, de mari dimensiuni, a Spătarului.2 Sacrul-fundament al existenţei umane, convorbire cu Basarab Nicolescu, consemnată de Elena Solunca Moise, în Curentul, luni, 26 noiembrie 2001.

85

neamul lor. Din dorinţa de a-şi transmite propriile convingeri cu privire la etnogeneză, ei

au redactat fie cronici în care sintetizau informaţiile despre istoria veche şi medievală

autohtonă, fie lucrări de polemică religioasă. Cărturarii străini ale căror opere sunt citate

adesea în letopiseţele române din secolul al XVII-lea, sunt istoricii poloni Jan Dlugosz,

Ioachim Kromer, Marcin Bielski, Matei Strykowski, ca şi autorii de cosmografii Gerard

Mercator, Antonius Maginus Patavinus, Sebastian Munster. Dintre istoricii italieni erau

agreaţi Alessandro Guagnini şi Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) în ale căror opere

boierii cărturari găseau opinii favorabile despre români. Italienii care vizitaseră Ţările

Române îşi consemnaseră în lucrările lor încântarea în faţa vestigiilor romane,

arheologice şi mai ales lingvistice, întâlnite în fosta Dacia Felix. Devenit Papa Pius al II-

lea, Enea Silvio Piccolomini afirma în lucrarea Historia rerum ubique gestarum

locorumque descriptio că: românii se trag din coloniştii aduşi de romani în Dacia, limba

română face parte din familia limbilor romanice, etnonimul potrivit pentru daco-romani

ar fi vlah, după numele comandantului legiunii romane stabilite printre localnici, Flaccus.

Letopiseţele reluau la rândul lor aceste opinii şi le transformau în argumente referitoare la

identitatea spirituală a tuturor românilor. Se susţinea stabilitatea românilor în vechiul

spaţiu geografic al Daciei şi, în tradiţie biblică, înfrăţirea oamenilor cu natura

înconjurătoare.

Responsabilitatea boierimii române faţă de ţară s-a manifestat în evul mediu nu numai

prin acte militare, diplomatice, filantropice, religioase, ci şi prin opere literare. Scrisul

încetase a fi doar apanajul slujitorilor Bisericii, cărturarii secolului al XVII-lea fiind, în

măsură din ce în ce mai mare, boieri instruiţi în afara hotarelor, fie în Polonia, fie în sudul

continentului, la Constantinopole ori Padova. Boierii erudiţi aparţineau celei mai înalte

ierarhii politice a timpului, fiind mânaţi de ambiţia de a cuceri tronul Ţărilor Române,

chiar dacă uneori aveau conştiinţa deşertăciunii unei asemenea aspiraţii. Printre cele mai

strălucite exemple de boieri cărturari, victime ale pasiunii lor pentru putere, se numără:

Nicolae Spătarul Milescu, cel însemnat la nas pentru trădarea faţă de domnul pe care îl

slujea, Miron Costin, cel omorât pentru bănuiala că ar fi complotat împotriva lui

Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir, obligat la surghiun în Rusia pentru şansa de a se

fi aflat pe tron, în două perioade scurte, bogate însă în fapte culturale şi militare.

86

Istoriografia moldovenească s-a impus în literatura română prin triada boierilor: Grigore

Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) şi Ion Neculce (1672-1745). Înrudiţi cu

numeroasa familie a Cantacuzinilor1, ei au împărtăşit acelaşi destin militar şi politic,

datorită simpatiilor manifestate pentru vecinii răsăriteni, cu deosebire polonii, şi a

adversităţii declarate cu patimă faţă de turci şi greci. Letopiseţele moldoveneşti din

secolul al XVII-lea, rezultate ale unei fericite competiţii intelectuale cu scrierile similare

existente în culturile vecine, au inaugurat şi consacrat forme artistice originale, precum:

portretul moral şi biografia exemplară, tabloul calamităţilor naturale şi dialogul încifrat şi

memorabil.

Grigore Ureche (1590-1647)„În ultimă analiză toată mierea cronicii lui Grigore Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului…Adauge-se harul de a gândi prin simţuri, de a imita prin sunetele foşnitoare, horăitoare, clinchenitoare, lovirea, învălmăşeala, vechimea chiar a faptelor. Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea”2.

Tatăl lui Grigore Ureche, Nestor, a ocupat cele mai înalte poziţii în sfatul Ţării Moldovei.

Obligat să-şi părăsească ţara de teama duşmanilor politici, el s-a autoexilat în Polonia,

unde a fost înnobilat şi unde şi-a găsit sfârşitul. Grigore se presupune a fi urmat studii la

Lwov, centru cultural polon aflat sub influenţa Renaşterii. În timpul domniei lui Vasile

Lupu, tânărul boier, revenit acasă, s-a aflat printre fruntaşii aristocraţiei locale. După o

tinereţe aventuroasă, el a redactat letopiseţul la vârsta maturităţii, în anii 1642-1647.

Letopiseţul Ţării Moldovei este o lucrare documentară şi literară, elaborată dintr-o acută

înţelegere a rolului moralizator al istoriei. Cronicarul a cercetat documente străine

(letopiseţul latin, al italianului Enea Silvio Piccolomini, cel leşesc, al polonezului

Joachim Bielski), ca şi cele moldoveneşti, scrise (letopiseţul moldovenesc) şi orale

(transmise de tradiţia de familie).

1 Cantacuzinii s-au bucurat de o atentie deosebită din partea istoricilor români, în special ramura muntenească a familiei, cea care i-a avut reprezentanţi de frunte pe Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, şi pe stolnicul Constantin Cantacuzino. Aparţinând vechii aristocraţii bizantine, Cantacuzinii au părăsit la începutul secolului al XVII-lea oraşul Constantinopole şi s-au stabilit în Ţarile Române, unde au devenit fruntaşii vieţii politice. Postelnicul Constantin Cantacuzino (cel care a întemeiat ramura munteană a familiei şi tatăl stolnicului cu acelaşi nume) a venit în Ţara Românească în jurul anului 1630 şi a devenit arbitrul vieţii politice de aici. Profitând de legăturile cu mediile greceşti din capitala otomană, a ajuns chiar să recomande sultanului candidaţi pentru tronul ţării. În vremurile când numirea domnilor se făcea din ce în ce mai des de către sultan, fără asentimentul boierilor ţării, postelnicul devenise o adevărată eminenţă cenuşie.2 G. Călinescu, op.cit., p. 16.

87

Grigore Ureche nu şi-a dorit să devină un scriitor de vorbe deşarte, ci asemenea

cărturarilor înţelepţi şi patrioţi care „au nevoit de au scris rândul şi povestea ţărilor, de au

lăsat izvod pre urmă, şi bune şi rele, să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de

învăţătură, despre cele rele să să ferească, să să socotească, iar de pre cele bune să urmeze

şi să să înveţe şi să să îndirepteze”1. El şi-a redactat cronica din dorinţa de „a nu se îneca

anii trecuţi, a nu se şti ce s-au lucrat,” şi ca românii să nu se asemene „fiarelor şi

dobitoacelor celor mute şi fără minte, lipsite de memoria faptelor trecute”. Asemenea

lucrărilor similare din culturile latină, polonă, slavonă, Letopiseţul trebuia să oglindească

trecutul şi să fie pildă pentru viitor. El era încredinţat că lucrarea sa este o moştenire

culturală pentru urmaşi. Pentru a argumenta originea romană a poporului şi pe cea latină

a limbii, el etalează cunoştinţe filologice, lingvistice, istorice, politice, administrativ-

economice. Descrierea Transilvaniei şi evidenţierea rolului ei în destinul celorlalte

provincii româneşti2 răspunde unei asemenea credinţe.

Importanţa scrierii lui Ureche, continuatoare a cronicilor lui Ştefan cel Mare şi ale

urmaşilor ei, rezidă: în ţinuta intelectuală înaltă de inspiraţie atât bizantină cât şi

occidental-renascentistă, în conţinutul sincer, patriotic, în sobrietatea expresiei literare.

Grigore Ureche nu se mai rezumă a continua tradiţia cronicilor bizantine, răsăritene3,

precum Macarie, Azarie şi Eftimie, istoriografii urmaşilor lui Ştefan cel Mare. El adoptă

o atitudine critică faţă de adevărul istoric şi expune o concepţie personală despre viaţă şi

1 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de Liviu Onu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 69. Toate cítatele ilustrate în continuare aparţin acestei ediţii.2 Gavril Istrate, Semnificaţia Ardealului, în Convorbiri literare, nr. 11 (35), noiembrie 1998, p. 41. Autorul comentează unele eseuri dedicate Ardealului, şi anume: Vasile Băncilă, Semnificaţia Ardealului, în Gând româneasc, 1938, p. 3, în care se nota că “Ardealul ocupă un loc de masivă eminenţă etică, în aşa măsură încât nu ne putem înţelege pe noi ca neam dacă nu înţelegem Ardealul.” Mihail Kogălniceanu, scrisoare către Aurel Mureşanu la 50 de ani de la apariţia Gazetei Transilvaniei, în care acesta preciza că: “Noi românii din Regatul românesc un minut n-am fost, un minut nu suntem, fără a împărtăşi durerile voastre, fără a simpatiza sforţările voastre pentru asigurarea naţionalităţii române.” Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor în Dacia Superioară, care scria:”Cine e domnul Transilvaniei e domn al Principatelor…Numai unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieţii perpetue a României.” Nicolae Titulescu în Conferinţă rostită la Ploieşti, 3 mai 1915 afirma că: “România nu poate fi întreagă fără Ardeal. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa…Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice! Din culmile ei izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie.” V. Voiculescu, Transilvania, vol. Gânduri albe, 1986, p. 197/198, considera că: « Transilvania din toate timpurile a fost şi este piscul conştiinţei naţionale româneşti…Luptele Transilvaniei au fost luptele sufletului şi ale minţii. Transilvania a fost şi va fi rădăcina României.”3 Constantin Manasses, Istoria sinoptică, cronică universală scrisă în secolul al XII-lea, în 6733 de versuri, tradusă în medio-bulgară

pe la 1350, cu o circulaţie largă şi în Ţările Române. După Ion Rotaru, Forme ale clascismului în poezia românească până la Vasile Alecsandri, Manasses s-a inspirat din Dionisos din Halicarnas (60 î.I.H-7d.I.H.), autorul Istoriei antice a Romei. Macarie, episcop la Neamţ, cronicarul lui Petru Rareş, a preluat din Istoria lui Manasses imagini literare clasice: Cronos, Clitemnestra-fiica lui Tyndar. Versiunea slavonă a Istoriei sinoptice a fost prelucrată şi rezumată în română de Mihail Moxa, călugăr la mănăstirea Bistriţa din Muntenia. Acelaşi cronicar român se referă în Cronograful său la Homer, cel cu limbă dulce, şi la eroii acestuia: Elena, Menelau, Priam, Ahile, Nestor ş.a.

88

lume. Are astfel comportamentul unui scriitor conştient de misiunea lui: cuvintele sale

profetice se adresează posterităţii, cu speranţa că o învaţă să găsească răspunsuri corecte

la problemele vieţii, conforme cu tradiţia şi credinţa strămoşească.

Din punct de vedere compoziţional Letopiseţul Ţării Moldovei cuprinde: Cartea ce se cheamă Letopiseţ, ce într-însa spune cursul anilor şi descălicarea

Ţării Moldovei şi viiaţa domnilor (Cuvânt înainte), Predoslovie descălecării a Ţării Moldovei, din letopiseţul cel latinesc izvodită,

care se referă la primul şi la al doilea descălecat, la originea şi conţinutul limbii, Cronica primilor voievozi, de la Dragoş-Ştefan Vodă la Alexandru Vodă cel

Bătrân şi Bun, Cronica domniei lui Ştefan Vodă (mai bine de 3/4 din letopiseţ), Descrierea Ardealului, Domnia urmaşilor lui Ştefan: Bogdan-Vodă, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,

Ioan-Vodă, Petru Şchiopul, Aron-Vodă.

Responsabilitatea scriitorului faţă de opera şi cititorii săi este consemnată cu sinceritate:

„ce eu, cum am aflat, aşa am arătat.” Letopiseţul ilustrează strădania autorului de a

verifica autenticitatea informaţiilor prin compararea critică a mai multor surse străine şi

româneşti, scrise şi orale.

Cronicarul este preocupat să prezinte teoriile cu privire la existenţa străveche a românilor

în Dacia, originea romană şi latină a poporului şi a limbii, numele vechii regiuni ocupate

de daci (Schitia, Flachia). Unitatea celor trei Ţări Româneşti îi pare un adevăr de

necontestat, deoarece „au fost tot un loc şi o ţară,” iar „limba noastră den multe limbi

iaste adunată şi ni-i amestecat graiul nostru cu al vecinilor de pinprejur; măcar că de la

Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-s amestecate.”1

Grigore Ureche consideră ca etape fundamentale ale istoriei străvechi şi medievale ale

ţării sale: cucerirea şi colonizarea romană, năvălirile barbare (îi nominalizează pe goţi),

legenda întemeierii statului feudal moldovenesc (coborârea păstorilor lui Dragoş din

Maramureş). Ardealul, ţara de peste munte, îi pare a fi mijlocul românimii, cu locuitori de

confesiuni religioase diverse, cu toate că „mai multu-i lăţită ţara de români, decât de

unguri”. Cronicarul se simte obligat să afirme că românii, „câţi se află locuitori la Ţara

Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la

Râm se trag”.

1 Grigore Ureche, ed. cit., p. 73.

89

Autorul este adeptul unei organizări statale feudale în care voievodul, învestit cu puteri

absolute, ordonează administrativ şi politic ţara, în opinia sa, fără tradiţii, instabilă, cu

oameni neaşezaţi. Domnitorul stabileşte raporturi de subordonare şi de ajutorare militară

şi diplomatică cu boierii săi. Aceştia au obligaţia de a gestiona economic şi cultural

domeniile primite, de a se impune ca părinte, mentor şi sprijin supuşilor lor în momente

politice şi militare dificile. În Letopiseţul lui Ureche se consemnează opinia că Ţara

Moldovei era dificil de guvernat din cauza caracterului instabil şi a superficialităţii

sentimentale a localnicilor: „ Şi pentru aceasta se cunoaşte că cum nu-i descălicată ţara de

oameni aşăzaţi, aşa nici legile, nici tocmeala ţărâi pre obicee bune nu-s legate, ci toată

direptatea au lăsat-o pre cel mai mare, ca să o judece”1.

Letopiseţul lui G. Ureche relatează domnia autoritară a lui Ştefan cel Mare, care vreme de

47 de ani s-a remarcat printr-o intensă activitate militară, diplomatică şi religioasă.

Autorul evocă ridicarea lui Ştefan în scaunul Moldovei şi ceremonia de învestire derulată

pe câmpul de la Direptate drept adevărate dovezi ale democraţiei politice, deoarece el

ieste cu voie tuturor, boieri, curte măruntă, călugări, să le fie domn. Domnului proaspăt

învestit participanţii îi urează cu sinceritate: „În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti!”

Letopiseţul ilustrează implicarea lui Ştefan în politica Ardealului şi a Ţării Româneşti,

relaţiile militare şi diplomatice speciale cu regele Ungariei, Matiaş Corvinul, şi cu

domnitorii Ţării Româneşti. Căsătoriile oficiale ale lui Ştefan2 şi cele ale fiicei3 sale sunt

prezentate drept alianţe politice şi militare necesare cu vecinii din răsărit, de la sud de

Dunăre, sau cu Muntenia. Sunt evocate bătăliile numeroase ale marelui domn, victoriile

şi poticalele4. Duşmanii lui Ştefan erau, în opinia cronicarului, şi ai Ţării Moldovei: fie

străini precum turcii, tătarii, polonezii, fie fraţii de sânge, domnitorii Munteniei şi

principii Transilvaniei. Tabloul pedepsirii celor trei boieri trădători, Isaiia vornicul,

Negrilă paharnicul, Alexe stolnicul, de la finalul domniei, are semnificaţia unei justiţii

divine, Domnul împlinind nu numai voinţa sa, ci şi pe cea a ţării sale. Curajul, dârzenia

şi neînfricarea lui Ştefan sunt dovedite până şi de felul cum înfruntă catastrofele naturale.

1 Ibidem, p. 74.2 Evdochia, sora lui Simion, ţarul Kievului, Maria de Mangop, descendentă a unei vechi familii bizantine, Voichiţa, fata lui Radu, domnul Munteniei.3 Fata lui Ştefan s-a căsătorit cu fiul lui Ivan cel Groaznic, ţarul Moscovei.4 Poticale este sinonim cu înfrângeri. Este se pare un derivat de la sl. a se poticni.

90

Spre exemplu, cu ocazia cutremurului din 29 august 1472 el a dovedit stăpânire de sine,

curaj, solidaritate cu oştirea şi cu familia sa.

Moartea lui Ştefan din 2 iulie 1504 îi oferă lui Grigore Ureche ocazia să realizeze un

portret memorabil, după modelul scrierilor Antichităţii1, anticipat în cronică prin

numeroase aprecieri. Astfel, încă de la începutul domniei, Ştefan „s-a gătit de mai mari

lucruri a face, se gătea de războaie şi nu să aşeze ţara”. El ştia că „singurul agiutoriu îi

venea nu numai de la Dumnezeu ci şi de la Preacurata Maica Sfinţii sale”, căreia i-a

închinat multe mănăstiri, între care şi Putna. Într-una din bătălii, el fusese îndrumat de

sfântul mucenic Procopie. Ca semn al credinţei sale, adusese la Suceava moaştele

sfântului Ioan cel Nou. În bătălii îşi urmărea duşmanii „ca un leu gata spre vânat” sau „ca

un leu gata de apucat”. Cu toate că avea „inima aprinsă de lucruri vitejăşti”, el a înfrânt

pe turci „nu cu vitejia, ci cu meşteşugul”. Asemenea oricărui muritor, el „din ce avea,

pohtea şi mai mult să aibă”. Încheind relatarea despre domnia lui Ştefan, cronicarul îi

fixează următoarea imagine: „Fost-au acest Ştefan-Vodă om nu mare la stat, mânios şi

degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ.

Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său ştia a-l acoperi, şi unde nu

gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie însuşi se vâra ca

văzându-l ai săi să nu se îndărăpteze, şi pentru aceea rar războiu de nu biruia. Şi unde-l

biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să rădica de asupra biruitorilor”2.

Portretul debutează cu enumerarea trăsăturilor fizice şi morale ale eroului: „om nu mare

la stat, mânios, de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat”. Cu toate acestea, el era însă un

om întreg la fire, neleneşu, lucrul său ştia a-l acoperi. Cunoscător al tuturor problemelor

ţării, „unde nu gândeai acolo îl aflai, el era meşter la lucruri de războaie şi de aceea rar

războiu de nu biruia”, iar atunci când era înfrânt, nu pierdea nădejdea. Iată, aşadar,

imaginea unui Ştefan, om şi domn capabil a face faţă oricărei încercări a destinului,

încrezător în sine şi în armata sa. Cheia succeselor lui Ştefan o constituie înalta conştiinţă

a misiunii sale: „ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”. Cronicarul evidenţia

în portretul lui Ştefan cel Mare aptitudinile de erou militar şi de cavaler medieval.

Istoricii au recunoscut în acest portret şi influenţe din Plutarh, anume portretul lui

Hannibal aflat la porţile Romei. Spre deosebire de prototipul latin, războinicul şi

1 Plutarh, Vieţile paralele, Editura Minerva, colecţia Biblioteca pentru Toţi, Bucureşti 1997.2 Grigore Ureche, ed. cit., p. 128.

91

justiţiarul Ştefan este în acelaşi timp ctitorul a 44 de mănăstiri, preocupat a-şi media

acţiunile militare printr-o statornică fidelitate faţă de Dumnezeu, dedicându-i cu

generozitate ctitorii spirituale şi arhitecturale. Prin perseverenţa de a zidi în timpul

domniei sale atâtea biserici şi mănăstiri, el a obligat pe Dumnezeu să nu uite Moldova.

Ţintuită de spate, ca un rucsac1, prin cele 44 de ctitorii bisericeşti, ţara lui Ştefan a

devenit în eternitate corp comun cu Dumnezeu.

Arta portretului. În afara figurii legendare a lui Ştefan cel Mare, Grigore Ureche descrie

şi alţi domnitori, cel mai agreat fiind Petru Şchiopul. Lipsit de aura militară şi de

ambiţiile politico-diplomatice ale lui Ştefan cel Mare, Petru Şchiopul este, în opinia

cronicarului, corespondentul moldovean al domnului muntean, smerit şi cărturar, Neagoe

Basarab. Îndrăgit de boieri, deoarece nu le ieşea din sfat, el apăra ţara, miluia pe săraci,

întărea pe preoţi şi călugări. El stabilise relaţii de pace şi înţelegere cu toţi vecinii. Blând

şi nefăţarnic, el îi apărea cronicarului asemenea sfinţilor. „Domnind Pătru-Vodă în Ţara

Moldovei, ca un domn cum să cade, cu toate podoabele câte trebuiescu unui domn cu

cinste, că boiarilor le era părinte, pre carii la cinste mare îi ţinea şi din sfatul lor nu eşiia.

Ţărâi apărătoriu, spre săraci, milostiv, pre călugări şi pre mănăstiri întărea şi-i miluia, cu

vecinii de penprejur trăia bine, de avea la toţi nume bun şi dragoste, de nu era a zice că

nu-i harnic de domnie…Judecata cu blândeţe şi fără făţărnicie o făcea…era domn blând,

ca o matcă, fără ac, la judeţ dirept, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitor”2.

Letopiseţul lui Grigore Ureche ilustrează trei tipuri literare de personalităţi autohtone: al

cronicarului conştient de misiunea sa, al domnului – atlet al creştinătăţii şi al domnului

milostiv care vegheză ca neamului şi ţării să le fie bine. Despre oamenii ţării cronicarul

nota: „ în Moldova pier mulţi fără număr şi fără judecată. Cel ce pârăşte este cel ce

împlineşte legea, deoarece domnilor le este drag a vărsa sânge nevinovat” şi dau vina pe

locuitori că sunt vicleni. Ureche sancţionează inaderenţa turcilor la spiritualitatea română

(„turcii pre obiceiul lor cel neastâmpărat de lăcomie”) şi le schiţează un portret colectiv,

în conformitate cu opinia colectivă din vremea domniei lui Alexandru Lăpuşneanu:

„vasul cel fără fundu, măcar câtă apă ai turna într-însul nu-l poţi împlea. Aşa şi turcul: de

1 Această imagine metaforică a Moldovei aşezată ca un rucsac în spatele lui Dumnezeu datorită ctitoriilor lui Ştefan a fost enunţată pe

profesorului Dan Zamfirescu la o întâlnire cu studenţii români din Ucraina, veniţi la studii în România, în anul de învăţământ 1999-2000.2 Grigore Ureche, ed. cit., p. 155.

92

ce-i dai mai mult, de-aceia îţi face mai multă nevoe, că el darul îl scrie obicină. Mai apoi

de n-ai vrea să-i dai, numai ce-ţi caută să-i dai”1.

Arta descrierii. Ureche inserează în lucrarea sa una dintre primele descrieri în proză din

literatura română, anticipând în această direcţie pe Miron Costin cu tabloul lăcustelor şi

pe Ion Neculce cu cel al foametei din vremea lui Dumitraşcu Cantacuzino. Tabloul

secetei din timpul domniei lui Petru Şchiopul este realizat prin analogia cu fenomenele

meteorologice ale iernii: „Domnind Petru Şchiopul în Ţara Moldovei, mare secetă s-au

tâmplatu în ţară de au secat toate izvoarăle, văile, bălţile; şi unde prindea mai nainte

peşte, acolo ara, şi piatră pren multe locuri au căzut. Copacii au secatu de secăciune,

dobitoacele n-au fostu având ce paşte vara, ce le-au fostu dărămând frunză. Şi atâta praf

au fostu, când să scornea vânt s-au fost strângând troiane la garduri şi la gropi, de

pulbere, ca de omăt. Iar despre toamnă deacă s-au pornit ploi, au apucatu de au crescut

mohoară şi cu acelea ş-au fost oprind sărăcimea foamea, că cuprinsese foametea

pretiutinderea”2.

Naraţiunea lui Ureche împleteşte planul realităţii documentar-istorice cu cel al

imaginarului mitico-religios şi folcloric. În avanscenă el proiectează o epocă eroică din

evul mediu românesc, dominată de figurile legendare ale lui Ştefan cel Mare în Moldova,

Mateiaş Corvin în Transilvania şi Radu cel Mare în Muntenia. Domniile lor reflectau un

prim episod de Renaştere autohtonă, dominată încă de mentalitatea bizantină şi

concretizată în ctitorii religioase, culturale, militare şi politice.

Miron Costin (1633-1691)...iară nu sunt vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi. Multe şi mari sminteli au apucat...3

Miron Costin a fost fiu de boier, tatăl său Ioan Costin îndeplinind înalta dregătorie de

hatman al Moldovei. Întemniţat la Constantinopole în momentul decapitării lui Miron

Barnovschi, Ioan Costin s-a retras definitiv în Polonia cu întreaga familie, fiind înnobilat

în anul 1638 pentru devotamentul faţă de ţara de adopţiune. După mamă, fiică a lui Miron

Sulgerul, cronicarul poet şi filozof se înrudea cu descendenţi iluştri ai ramurei

bucovinene a Cantacuzinilor, printre care domnitorul Miron Barnovschi, marele boier

memorialist Grigore Ureche ş.a.

1 Ibidem, p. 146.2 Ibidem, p. 154.3 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 193. Toate citatele din acest comentariu aparţin acestei ediţii.

93

A studiat într-un colegiu iezuit din Bar, Polonia, unde a dobândit temeinice cunoştinţe

umaniste. Înnobilat la rândul său de polonezi în anul 1650, Miron Costin primea arenda

unei moşii şi rang militar. Revenea în Moldova împreună cu Toma şi Iordache

Cantacuzino, probabil prin 1652, unde urca treptele ierarhiei boiereşti în timpul domniei

lui Gheorghe Ştefan. Şi-a manifestat atitudinea filopolonă în mai multe ocazii, fiind

apreciat public de regele Jan Sobieski în anul 1674 pentru loialitatea sa. Dedica o cronică

în limba polonă lui Marcu Matczinschi şi coresponda cu Ioan Guinski. În 1683, când cea

de-a doua domnie a lui Dumitraşcu Cantacuzino adusese ciumă şi foamete în ţară, el

pribegea în Polonia, pentru ca în 1685 să revină definitiv acasă, ca staroste al ţinutului

Putna. Omorât în 1691 din ordinul celui care îl chemase şi îl învestise cu funcţii înalte, el

este înlăturat cu brutalitate de pe scena istoriei, după ce îşi slujise neamul şi ţara, cu sabia

şi cuvântul. Ridicat dintre ai săi de o ceată de aprozi, pe când îşi priveghea soţia, era

înjunghiat fără nici o judecată, în mod mişelesc, de vătaful Marcu, în drum spre curtea

domnească din Iaşi. Dintre cei trei feciori, Nicolae a moştenit aceeaşi dragoste de carte ca

şi tatăl său, fiind autorul mai multor lucrări, între care traducerea Ceasornicului

Domnilor, primul roman occidental apărut în limba română1.

Moartea lui Miron Costin este o pată însângerată în istoria medievală a Moldovei şi pe

stema voievodală a familiei Cantemireştilor. Cu trei decenii mai devreme, în Muntenia,

un alt boier cărturar, postelnicul Constantin Cantacuzino, pierise în trapeza mănăstirii

Snagov, din ordinul domnitorului Grigore Ghica, în ajunul sărbătorii Crăciunului din anul

1663. Secolul cel mai efervescent din punctul de vedere al interesului pentru cultura

autohtonă este şi unul dintre cele mai însângerate, vrajba dintre domnitorii Ţărilor

Române şi sfetnicii lor, cărturari de prestigiu european, fiind întreţinută în profitul

străinilor.

Opera lui Miron Costin acoperă genuri şi specii diverse, autorul scriind cu uşurinţă în

română şi polonă, atât în versuri cât şi în proză. În limba română a redactat, în anul 1675,

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă la Duca-Vodă (1595-1661) şi, în 1678, De

neamul moldovenilor, proză polemică, de idei. Poemul filozofic Viiaţa lumii, 1673, este

precedat de un scurt tratat de versificaţie, Înţelesul stihurilor, cum trebuiaşte să se

citească. În limba polonă Miron Costin a elaborat o Cronică a Ţării Moldovei şi a

1 Nicolae Costin, Scrieri, vol II, Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara, traducere din limba latină, Chişinău, Editura Hyperion, 1991.

94

Munteniei pe care a transpus-o şi în versuri, sub numele de Poema polonă despre

Moldova şi Ţara Românească.

Letopiseţul Ţării Moldovei evocă istoria a 66 de ani, din care 59 cu ajutorul documentelor

istorice şi al informaţiilor orale. Pentru ultimii şapte ani, 1654-1661, cronicarul apelează

la experienţa personală de viaţă. El nota: „... mai greu mi-au fost, iubite cititorule, a scrie

de aceste domnii decât de cele mai de mult trecute, că de aceste domnii, ce mai sus

scriem, necăiuri, nice într-un letopiseţ străin pomenit nu să află...ce, cât am putut a

înţelege den boieri bătrâni den zilele lor”. Epoca prezentată în cronica lui Miron Costin a

fost foarte frământată de evenimente militare şi politice, consemnând sfârşitul autonomiei

Moldovei faţă de Poarta Otomană. Conflictele religioase, ca şi cele economice îl

determinau pe cronicar să insiste asupra aspectelor macabre, tragice şi sângeroase ale

domniilor evocate. El surprindea starea de conflict, de război intern, într-o ţară în tranziţie

spre o nouă mentalitate, având drept primă consecinţă dispariţia vechilor familii boiereşti

şi înlocuirea lor cu cele alogene, greco-turceşti. Cronicarul sesiza această schimbare şi

nota cu tristeţe că boierii „îmbla în tot ceas, cum să zice, cu zilele în mână, ei îmbla cu

paza vieţii.”

Cronica lui Miron Costin are atât un scop patriotic, să nu se uite, cât şi unul didactic, să

fie de învăţătură. El stabileşte o relaţie afectivă cu lectorii săi, adresându-li-se cu „iubite

cetitorule”, şi recunoaşte că adevărul istoriei este diferit de cel al ficţiunii literare. Miron

Costin îşi expune concepţia cu privire la condiţia scriitorului în evul mediu, îşi dezvăluie

atitudinea critică faţă de sursele documentare şi istorice, defineşte adevărul istoric şi

delimitează rolul letopiseţelor în cultura unui popor. El îşi dezvăluia intenţia de a redacta

o istorie a românilor de la primul descălecat, al cuceririi Daciei de către Imperiul Roman,

şi reclama potrivnicia vremii faţă de o asemenea lucrare. Sursele citate în Letopiseţ sunt

mai numeroase decât la Grigore Ureche, şi anume istoricii latini (Bonfin şi Dionu),

ungurul Topeltin şi polonezii Kromer, Dlugos, Stricovski, Piasetschi1. „Fost-au gândul

meu, iubite cititorule, să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel

dintâi, care au fost de Traian împăratul şi urzisăm şi începătura letopiseţului. Ci sosiră

1 Redau formele numelor proprii utilizate de cronicar. Aşa cum au arătat mai mulţi cercetători ai limbajului său artistic, între meritele incontestabile se numără şi efortul de localizare în limba română a numelor proprii străine. Azi, norma lingvistică ne obligă a scrie numele proprii ca în limba de origine, încât numele istoricilor amintiţi de cronicar sunt: Anton Bonfinus, Dion, Laurentiu Toppeltin, Marcin Kromer, Jan Dlugosz, M. Strykovski, Pawel Piasecki.

95

asupra noastră cumplite vremi de amu, de nu stăm de scrisori, ci de griji şi suspinuri. Şi la

cest fel de scrisoare, gândul slobod şi fără valuri trebuieşte... deci primeaşte, în cestă dată,

atâta din truda noastră, cât a nu se uita lucrurile şi cursul ţării, de unde au părăsit a scrie

răposatul Ureche vornicul... Şi primeaşte această dată această puţină trudă a noastră, care

am făcut, să nu să treacă cumva cu uitarea de unde este părăsit, cu această făgăduinţă că

şi letopiseţ întreg să aştepţi de la noi de om avea zile”1.

Asemenea unui moralist convins de deşertăciunea existenţei terestre, Miron Costin îşi

descoperea condiţia de om aflat sub vremi: „cumplite vremi de acmu, de nu stăm de

scrisori, ci de griji şi suspinuri”. El prezintă istoria a 22 de domnii din Moldova, în

contextul evenimentelor din celelalte provincii româneşti, Ţara Românească şi

Transilvania. Autorul avea intuiţia conceptului de unitate naţională a românilor,

inaugurând scrierea cu domnia lui Mihai Viteazul, acel vestit între domni, aşa de

„groaznic şi vestit în războaie”. El îi sancţiona însă ambiţia de a fi primul domn al celor

trei provincii istorice româneşti reunite din evul mediu, deoarece deplângea „firea

omenească neştiutoare de lucruri ce vor să fie pre urmă”. Uciderea lui Mihai se datora

trădării soldaţilor săi, care îl vânduseră pentru un pumn de bani: „că ce nu lucreză în lume

avuţia. Banii răscolesc împărăţiile şi mare cetăţi le surupă, cum se dzice”. Îşi încheia

expunerea evenimentelor din timpul domniei lui Mihai Viteazul cu formula ironică: „şi

aşa s-au plătit lui Mihai Viteazul slujbele ce au făcut nemţilor”.

Cronicarul urmărea, cu acelaşi sentiment al deşertăciunii omeneşti, destinul unei alte

familii cu pretenţii voievodale, Movileştii, afirmând că „de iaste vreo osândă stângerea

casei lui Ieremia Movilă, din faptele doamnei sale iaste”.

După ce ilustra domnia aventurierului Gaşpar Graţiani, a lui Ştefan Tomşa şi Miron

Barnovschi, cronicarul evoca în 118 paragrafe cei 19 ani de domnie a lui Vasile Lupu,

când Moldova cunoscuse o nouă epocă de sinteză culturală. Viaţa lui Vasile Lupu, cu

ascensiunea şi decăderea ei spectaculoasă, îi întărea credinţa în slăbiciunea faptelor

omeneşti: „O, nesăţioasă firea domniilor, spre lăţire şi avuţie oarbă!” Ctitor al mai multor

biserici, dintre care cele mai vestite erau Trei Ierarhi şi Golia, Vasile Lupu adusese în

1640 la Iaşi moaştele sfintei Parascheva şi încheiase alianţe diplomatice cu Lituania şi

cazacii lui Timuş. În pofida bogăţiei şi a puterii politice, el îşi încheia viaţa, bătrân şi

sărac, umilit de cei care îi luaseră locul. 1 Miron Costin, ed. cit., p. 4-5.

96

Mai mult decât Grigore Ureche, Miron Costin interpreta deznodământul evenimentelor

istorice din Ţările Române în lumina evenimentelor din Europa centrală şi orientală,

informând asupra jocului de interese ale puterilor politice şi militare ale acelui timp:

Poarta Otomană, Polonia, Ungaria, Germania, Rusia. Tătarii şi cazacii, încă neorganizaţi

statal, înclinau şi ei balanţa deciziilor politice. De aceea, insera în Letopiseţ o istorie a

cazacilor pe care Vasile Lupu îi avusese aliaţi. Descria Braşovul şi Ţara Bârsei, interesat

fiind şi de soarta Transilvaniei.

Pentru boierul moldovean filopolon şi cu formaţie intelectuală occidentală, turcii

deveniseră sursa răului din ţară, deoarece „turcul cu vreme dă, cu vreme ia, precum este

vremea, ... nemaiputând să sature pântecele turcilor fără fund, Moisei-Vodă era sătul de

binele turcilor, ... iar firea turcilor era lunecoasă”.

Considerat unul dintre primii noştri istorici militari, el a prezentat în detaliu strategia şi

tactica bătăliilor din epocă, a descris uniformele militare ale diverselor oştiri, armele de

război folosite. Darabanii i-au reţinut atenţia în mai multe rânduri, fie prin vestimentaţie,

fie prin insubordonarea faţă de domnitorii rău-platnici. Confruntările româno-române, cu

deosebire cele dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab, erau relatate cu atenţie specială.

Între scenele memorabile şi pitoreşti ale Letopiseţului se numără şi solia polonezului

Visnovieski la Poarta Otomană, în detaliile căreia se descifrează mentalitatea aristocratică

şi trufia polonă: „ ... cu mulţime de oameni şi cu desfrânate de tot podoabe, cât de-abia de

se află în vreo istorie... cu 3000 de oameni călări... Ciubările cu carile adăpa caii, de

argint, şi cofe, la hamuri ţintele de argint. Intrând în Ţarigrad au pus potcoave de argint

numai câte un cui bătute la cai, anume să cadă pe uliţe”1.

Cronicarul se arăta interesat să descifreze mecanismul secret al relaţiilor de putere, cu

deosebire ale celor dintre domn şi partidele boiereşti. El condamna acţiunea continuă a

boierimii de subminare a puterii domneşti, în ciuda evidentei gratuităţi a unei asemenea

competiţii. Apărător al ordinii feudale şi convins de rolul benefic al monarhiei autoritare,

el preciza că Domnul, „ori bun ori rău, la toate primejdiile ferit trebueaşte, că oricum

este, de la Dumnezeu este”. Creştin sincer, el remarca în spiritul Scripturii: „Nu-i nici o

putere, fără de la Dumnezeu dată...” Domnul este stăpân absolut al ţării, „milele domnilor

pot aşeza ţările, nemila şi lăcomia fac răsipa ţărălor”, iar binele „pururea este gingaş şi

1 Miron Costin, ed. cit., p. 86.

97

pentru păcatele oamenilor nu în multă vreme stătătoriu” 1. Acţiunea uzurpatoare a

slujbaşilor putea submina autoritatea voievodală, deoarece mai toţi domnii neprieteni au,

iar la curţile împăraţilor „multe răutăţi pot să să facă peste ştirea celor mari”.

Relativitatea sentimentelor şi a calităţilor omeneşti din epoca sa îl făceau să exclame cu

durere: „O! Îndrăcite veninuri a voitorului de rău, ce nu scorneşte limba amară a

nepriatenului! O! nesăţioasă firea domnilor spre lăţire şi avuţire oarbă! Pre câtu să mai

adaoge, pre atâta râhneşte. Poftile domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avându mult,

cum n-ari avea nimica le pare. Pre câtu îi dă Dumnezeu, nu să satură, Avându domnie,

cinste şi mai mari, şi mai late ţări poftescu. Având ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască şi

aşea lăcomindu la altuia, sosescu de perdu şi al său. Multe împărăţii în lume, vrându să ia

alte ţări, s-au stânsu pre sine”2. Compasiunea pentru soarta bieţilor boieri care „îmblau cu

zilele în mână” avea caracterul unei premoniţii, el însuşi pierind în urma unei decizii

absurde, secerat de zelul unui slujbaş, necopt la minte şi suflet.

Aristocrat învăţat şi diplomat abil, militar curajos şi politician preocupat de destinele ţării,

el considera că domnitorul, ca uns al lui Dumnezeu, avea de împlinit o misiune divină

pentru ţara şi poporul său. Din această cauză, el era un apărător al puterii domneşti şi al

ordinii acelui timp, chiar şi atunci când voievodul nu era demn de misiunea sa.

Domnitorii evocaţi de cronicar sunt fie matce direpte, precum Ieremia Movilă („om

întreg la toate, nerăpitor, nemândru, nevărsătoriu de sânge, blând, dumnezeiesc”), Miron

Barnovschi, Radu Vodă, Moysei Movilă, fie maştihă (mamă vitregă), precum Gaspar

Graziani. Portretul cel mai măgulitor aparţine lui Gheorghe Ştefan, „om deplin, cap

întreg, hire adâncă, cât poţi zice că nasc şi în Moldova oameni”3.

În paginile Letopiseţului cronicarul îşi dezvăluia concepţia de umanist cenzurat de o

sinceră credinţă religioasă, de om luminat al veacului său, cu o acută conştiinţă a

efemerităţii lumii şi vieţii. El era convins de rolul nobil al creaţiei artistice şi al culturii de

a salva de la uitare clipele vieţii omeneşti. Cronicarul sancţiona lăcomia unora dintre

contemporanii săi de a trăi viaţa în formele ei senzual-concrete, denunţându-le fastul,

opulenţa, superficialitatea şi indecenţa sentimentală. Istoria Moldovei este înfăţişată ca

1 Ibidem, p. 100.2 Ibidem, p. 135.3 Ibidem, p. 259.

98

într-un teatrum mundi, cu numeroase personaje, cu ceremonii impresionante, nunţi

fastuoase şi bătălii cumplite.

Letopiseţul poate fi considerat un text literar de esenţă ştiinţifică a cărui frumuseţe

expresivă, de sorginte orală, îl salvează de la ariditatea limbajului documentar-istoric. În

paginile sale cronicarul demonstrează virtuţi artistice deosebite, precum arta portretului,

cea a descrierii şi a naraţiunii dramatice.

Cu privire la arta portretului, Miron Costin continuă tradiţia lui Grigore Ureche. În

schiţele de portret, cronicarul oferă un amalgam de observaţie morală şi ironie subtil-

persiflantă. Gaşpar Graţiani, aventurier ajuns pe tronul Moldovei, avea păcatul

necunoaşterii rânduielilor ţării şi al lipsei de orice credinţă: „om de neamul lui italienesc,

cum zicem la noi în ţară, frâncu, om neştiutor rândul şi obiceiurile ţării, fără limbă de

ţară, care lucru mai greu nu poate fi, când nu ştie domnul limba ţării...Acest domn

niciodată post n-au avut, ce pre ascuns la toate posturile mânca carne”1.

Miron Costin schiţează mai multe tipuri de personalităţi autohtone. În afara scriitorului

de letopiseţe, el ilustra chipul domnitorului ambiţios să înălţe ţara sa la rang de împărăţie

prin Vasile Lupu, care ignora faptul că domneşte peste o „ţară de margine, cu lucrurile

domniei lunecoase, aflată sub împărăţie străină”. Ştefan Tomşa îi oferă ocazia să schiţeze

portretul domnitorului din popor, neştiutor de multă carte şi dominat de instincte primare:

era „dirept moldovean, vărsătoriu de sânge”, încredinţat că „mai cărturar decât dracul nu

este altul”. Cronicarul îi condamna voluntarismul politic: „O! Muldovă, di ar hi domnii

tăi, carii stăpânescu în tine, toţi înţelepţi, încâ n-ai peri aşa lesne. Ce, domniile

neştiutoare rândul tău şi lacome sintu pricine perirei tale. Că nu caută să agonesească şie

nume bun ceva la ţară, ce caută desfrânaţi numai avuţie să strângă, care apoi totuş să

răsipeşte şi încă în primejdii caselor lor, că blăstămul săracilor, cum să dzice, nu cade pre

copaci, câtu de târziu”2. Cronicarul îi opune domnitorului ambiţios pe domnul matcă, în

persoanele lui Barnovschi-Vodă3, Moisei Moghilă-Vodă4, Gheorghe Ştefan.

Miron Costin schiţează, cred că pentru prima dată în literatura noastră, imaginea

boierului pretendent la tron, obligat a „îmbla cu zilele în mână,” din cauza ambiţiilor şi

uneltirilor sale. Sfetnicii domnului aveau datoria să „frământe cu voroava lucrul şi unul 1 Ibidem, p. 61.2 Ibidem, p. 50.3 Originar din Toporăuţi, Cernăuţi, un creştin la hire. 4 Om blând, un miel la hire, nelacom, nemăruia rău, hire creştină.

99

una, altul alta răspunzând, să lămureşte lucrul care este mai spre îndemână”. Radu-Vodă,

un „domn deplin la toate şi întreg la hire”, afirma că dacă ar avea cinci boieri avuţi nu s-

ar mai teme de nevoile ţării.

Cronicarul elogiază şi pe reprezentanţii clerului înalt, ilustrat în epocă de Mitropolitul

Varlaam, obligat să se retragă la mănăstirea Secu, după pierderea scaunului Moldovei de

către Vasile-Vodă.

Tot în letopiseţul lui Miron Costin se face pentru prima oară în literatura noastră portretul

femeii ambiţioase. Soţia lui Ieremia Movilă este descrisă drept o femeie răpitoare,

capabilă a-şi otrăvi cumnatul pentru a-şi instala pe tron feciorii. În cele din urmă ea

ajunge să fie prinsă şi batjocorită de păgâni, ceea ce nu o împiedică să continue lupta

pentru obţinerea domniei Moldovei. În opinia cronicarului, a cărui soţie aparţinea familiei

Movileştilor, ambiţioasa nevastă a lui Ieremia fusese cauza stingerii neamului său.

Motivul popular al femeii mai rele decât dracul, reluat peste veacuri în literatura română

modernă, îşi găseşte imaginea în Acriviţa, personaj din Kir Ianulea, nuvela fantastic-

folclorică a lui I. L. Caragiale. Eroina este o copie actualizată a doamnei lui Ieremia

Movilă, împătimite de putere, ironizată de Miron Costin.

Portretul colectiv al românilor este nuanţat, cronicarul atribuind istoriei potrivnice

defectele lor de caracter. Obligaţi să trăiască într-un timp cumplit, într-o neîncetată

vrajbă susţinută de turci, ei îşi dezvăluiau „neamul den hirea sa...lacom la dobândă”.

Arta descrierii. Miron Costin ilustrează scenele de război prin aglomerări de detalii

semnificative, face comentarii avizate şi dramatizează confruntările de pe câmpul de

luptă, surprinde atitudinile nedemne ale unor comandanţi, precum: graba, laşitatea,

îngâmfarea. În descrierea răscoalelor seimenilor şi ale darabanilor, mercenari angajaţi de

domnitori să le păzească vieţile şi să strângă birurile de la populaţie, el reţine amănunte

semnificative pentru pitorescul epocii: „dărăbanii foarte îmbrăcaţi bine...cu haine tot de

feleandrăş, cu nasturi şi ceprage de argint, în pilda haiducilor din Ţara Leşească, cu pene

de argint la cumănace şi cu table de argint la şoldure pe lădunce”1.

Istoria noastră literară a reţinut tabloul lăcustelor, descris asemenea unei calamităţi.

„Numai ce vădzurăm despre amiadzădzi un nuor, cum se rădică deoparte de ceriu, un

nuor sau o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până ne-am

1 Miron Costin, ed.cit., p. 44.

100

tâmpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de

desimea muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iar

carile era mai gios, de un stat de om şi mai gios zbura de la pământu. Urlet, întunecare

asupra omului sosindu, să rădica oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără

sială de sunet...Un stol ţinea un ceas bun... Cădea şi la popasuri, însă unde mânea,

rămânea pământul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură

nu rămânea”1.

Arta naraţiunii la Miron Costin are câteva trăsături proprii:

o dramatizarea, inserarea de replici individualizatoare şi revelatoare cu

privire la moralitatea eroului şi a vremurilor,

o redarea unor dialoguri cu scopul de a trage anumite învăţăminte,

o surprinderea detaliilor anecdotice, ca spre exemplu, eleganţa şi opulenţa

ostentativă, ţâfna orgolioasă a solului polon la Poarta Otomană,

o prezentarea unor cataclisme, precum: cometa, eclipsa de soare, seceta,

invazia lăcustelor,

o crearea unor adevărate nuvele din domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe

Ştefan.

Nicolae Manolescu îi atribuia lui Miron Costin un moralism de esenţă creştină,

considerând că „orizontul istoriei din cronica sa este mai puţin senin şi sigur. Naraţiunea

are valori artistice evidente, ea cuprinzând scene de roman de spionaj: trădări,

comploturi, anchete, conversaţii fermecătoare şi replici memorabile”2.

Spre deosebire de oralitatea lui Grigore Ureche, stilul lui Miron Costin este erudit, înţesat

de citate biblice şi de proverbe savante care evidenţiază valoarea morală a evenimentelor

consemnate.

Ion Neculce (1672-1745)

„Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă... În Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de târgoveţ şi de înţelepciune ţărănească”3.

1 Ibidem, p. 232.2 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 50.3 G. Călinescu, op. cit., p. 24.

101

Originile cronicarului sunt balcanice: tatăl, grec, avea un frate stabilit la Constantinopole,

Stamate Hiotul, iar mama, Ecaterina, era fiica lui Iordache Cantacuzino. El aparţinea

aşadar unei bogate familii de negustori sud-dunăreni, Cantacuzinii, ai cărei membri se

stabiliseră în Ţările Române în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Orfan de copil,

rămânea în grija bunicii, bucovineanca Iordăchioaia (Alexandrina), împreună cu care se

refugiază în anul 1686 în Ţara Românească, aici fiind martor la luptele interne dintre

români. În 1690 revenea în Moldova, unde urca treptele ierarhiei politice, conform averii

şi numelui său. În 1701 se căsătorea cu fata lui Lupu Bogdan, cumnat cu Antioh şi

Dimitrie Cantemir, în timpul domniilor cărora i se atribuie cele mai înalte demnităţi.

După lupta de la Stănileşti, din anul 1711, îl însoţea pe Dimitrie Cantemir în exilul din

Polonia şi Rusia, stabilindu-se pentru anumite perioade de timp în Harkov, Kiev şi

Cameniţa. Revine în ţară după 16 ani de exil, ajungând să fie numit, spre sfârşitul vieţii,

judecător la Iaşi.

După unii cercetători, Letopiseţul Ţării Moldovei1 ar fi cunoscut două redactări, una

înainte de 1730 şi o a doua după această dată. Scriere târzie, de maturitate, ea adună în

paginile sale experienţa personală de viaţă a autorului. Spre deosebire de înaintaşi, cel

care fusese sfetnicul devotat al lui Dimitrie Cantemir îşi scrie cronica bazându-se numai

pe amintirile personale şi de familie, confruntate cu informaţiile cuprinse în cronicile

interne, ca spre exemplu: Cronica racoviţeană-buhuşească pentru anii 1661-1705,

Cronica Moldovei din anii 1661-1723, Cronica anonimă a Moldovei, anii 1661-1729,

Cronica Ghiculeştilor, anii 1695-1754.

Pentru Ion Neculce, scopul istoriei era de a consemna cu deosebire faptele şi întâmplările

de la curtea domnească, de a ilustra raporturile adesea tensionate dintre voievod şi boieri.

Sursele cronicii sale sunt locale: memoria colectivă a neamului sau inima autorului, cum

mărturiseşte de mai multe ori în lucrare. El s-a inspirat dintru a sa ştiinţă, din cele

întâmplate în viaţa sa, de aceea nu i-a mai trebuit istoric străin să le citească. Din cei 81

de ani ai cronicii sale, 50 sunt evocaţi cu ajutorul propriilor amintiri. Astfel, cronicarul

acorda primilor 30 de ani aproximativ o pătrime din Letopiseţ, iar pentru următorii 50 de

ani mai bine de ¾ din lucrare.

1 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O samă de cuvinte, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

102

În Predoslovie, Ion Neculce stabileşte o relaţie de comunicare cu cititorii săi, lăsându-le

libertatea de a alege singuri tipul de lectură preferat: „cine cum îi va fi voia, aşa va face”.

Încredinţat că lucrarea sa aduce cititorilor beneficii personale sau colective, el preciza:

„Deci fraţilor cititorilor, cu cât vă veţi îndemna a ceti pre acest letopiseţu mai mult, cu

atâta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori de

taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi la noroade de cinste”1.

Înţelegerea istoriei ca sumă de experienţe memorabile cu rol formativ îl determina să

aşeze la începutul lucrării prima antologie de legende populare de inspiraţie istorică din

literatura română, intitulată O samă de cuvinte. Antologia de 42 de legende, prezintă eroi

şi evenimente din epocile anterioare, consemnate în alte cronici. Titlul ales de Neculce

relevă şi unele aspecte particulare de mentalitate. El selecta termenul latinesc, conventus,

care însemnase la originile sale adunare, întrunire, iar, ulterior, povestire, istorisire,

spusă, în dauna lui vorbă şi a derivatului regresiv grai. Numai româna, între limbile

romanice, conservase la 1740 conventus pentru cuvânt, în timp ce celelalte manifestaseră

preferinţe pentru parole. Samă este un termen maghiar şi înseamnă număr, calcul,

constatare, judecată. Titlul ales de Neculce ar avea din perspectivă etimologică

semnificaţia de întrunire de judecăţi.2 De altfel, titlul antologiei este: O samă de cuvinte

ce sunt audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţ nu sunt scrise, ce

s-au scris aicea, după domnia lui Ştefăniţă-Vodă... El evidenţiază caracterul oral al

acestui conclav de vorbe, păstrate de la oameni vechi şi bătrâni, ca mărturii ale

înţelepciunii tradiţionale şi ale înclinaţiei spre anecdotă a românilor. Cititorul are aşadar

libertatea de a le acorda credit sau de a le considera invenţii artistice, autorul avertizând

asupra lipsei de importanţă documentară. Întâmplările antologate au de cele mai multe ori

caracter moralizator, general-uman şi senzaţional aventuros. Ele localizează motive

literare europene medievale, din secolul al XII-lea, ca în legenda Mumei lui Ştefan cel

Mare, explică genealogia unor familii boiereşti, ca în cazul Movileştilor şi al

Mavrocordaţilor, prezintă fapte din vremea lui Ştefan cel Mare, detaliază scena macabră a

uciderii de către turci a lui Barnovski-Vodă, evocă destine aventuroase, cu urcuşuri şi

coborâşuri spectaculoase, ca cel al lui Nicolae Spătarul Milescu.

1 Ibidem, p. 33.2 Precizăm că această meditaţie pe teme etimologice este un simplu joc intelectual, care sper că nu supără pe lingvişti.

103

În O samă de cuvinte cronicarul adună câteva figuri ilustre ale istoriei medievale din

Moldova: Ştefan cel Mare şi urmaşii săi, Petru Rareş, Iliaş, Alexandru Lăpuşneanu,

domnitori aventurieri precum Despot-Vodă, Gaşpar Graţiani, ori domnitori autohtoni

marcaţi adesea de nenoroc ca Aron-Vodă, Ieremia-Vodă, Radu-Vodă, Barnovski-Vodă,

Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Ghica-Vodă. Dintre boieri el readuce în atenţie figurile

unor Iordache şi Toma Cantacuzino, Nicolae Spătarul Milescu, Ion Tăutul.

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin

Mavrocordat, 1662-1740, consemnează istoria a 24 de domnii şi a 15 domnitori. Din

punct de vedere compoziţional, Ion Neculce îşi structura lucrarea în capitole,

corespunzătoare fiecărei domnii. Epoca surprinde procesul trecerii Ţărilor Române la

regimul fanariot, ceea ce năştea în sufletul autorului puternice sentimente antigreceşti şi

antiotomane: „aşa socotesc eu cu firea aceasta proastă: când o vrea D-zeu să facă să nu

fie rugină pe fier şi turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mănânce oile în lume,

atuncea poate nu vor fi nici greci în Moldova şi în Ţara Muntenească, nici or fi boiari,

nici or putea mânca aceste două ţări cum le mănâncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul

meu să mai pomenesc, ca să pot ghici. Focul îl stingi, apa o iezeşti şi o abaţi pe altă parte,

vântul când bate te dai în lături... iar la grec milă sau omenie sau vicleşug, nici unele din

aceste nu sunt, sau frica lui Dumnezeu”1.

Cronicarul evocă lupte memorabile, insistând asupra scenelor de panică, lipsite de

eroismul medieval: „şi aşa s-au făcut un hramăt şi o spaimă denapoi în turcii de trecea

peste om cât s-au rumtu un pod... Tisa era o apă măloasă pe margini... Care cum sărea în

apă cu calul se şi îngloda. Şi aşa om peste om cădea, de se îneca”. Bătăliile antiotomane

din vremea lui Ştefan cel Mare sunt înlocuite în timpul evocat de Ion Neculce de lupte

fratricide pentru putere, de revolte populare, spontane (precum cea a linşării paharnicului

Mavrodin, consecinţa urii locuitorilor autohtoni faţă de demnitarii greci aciuaţi la Curtea

Domnească).

Naraţiunea în opera lui Ion Neculce se desfăşoară pe mai multe nivele literare: unul

istorico-memorialistic, cu accente lirice născute din jalea de a-şi vedea ţara în situaţii

dureroase, şi un al altul imaginar şi creştin-popular, unde se confruntă forţele răului cu

cele ale binelui. Convergenţa dintre planul naraţiunii istorice propriu-zise şi cel al

1 Ibidem, p. 72.

104

invenţiei artistice se dezvăluie în sinceritatea patetică a cronicarului pentru săraca ţară a

Moldovei, în jalea clamată adesea pentru soarta ei potrivnică: „Ţineţi-vă, săracelor ţări,

dacă sinteţi putincioase de amu să biruiţi din pizmele vechi la ce s-au început să lucreze”.

Portretistica lui Ion Neculce topeşte tipologia istorico-bizantină în pitorescul anecdotic şi

balcanic. Între portretele colective, o atenţie specială acordă grecilor (citatul mai sus) şi

turcilor: „lupi apucători, care pradă, robesc, bat şi căznesc pe creştini, neavând grijă, nici

strânsoare de mărzacii lor”. Rezultatul acţiunii lor vătămătoare asupra moldovenilor este

diavolesc, ţara fiind asemenea unui Infern terestru bântuit de suflete îndoliate: „rămas-au,

bieţii oameni, cu sufletele, bătuţi şi zdruncinaţi cum era mai rău şi mai amar”.

La Ion Neculce, aprecia G. Călinescu, se descoperă „o tehnică încheiată a portretului în

care intră câteva note tipice: o însuşire sau o anomalie fizică, starea intelectului,

predispoziţia etică; o însuşire sau o scădere morală, un tic, o manie, tonul dozat, ritmat şi

rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi substanţiale. Portretul neculcean stă la mijloc

între caricatură şi tablou”1.

În ciuda relelor ce încearcă Ţara Moldovei, cronicarul elogiază şi pe unii domnitori

patrioţi. Astfel, autorul identifică prototipul voievodului binecuvântat pentru ţară, în

persoana unor: Miron Barnovski, „care măcar că era grec, om străin, dar era om bun”,

Dabija-Vodă, „ om bun şi blând, fără nici o răutate”, Grigore-Vodă, „ un om harnic şi tare

şi sămăţ şi gata la răspuns şi la toate socotelile”, Antonie-Vodă Ruset, grec ţarigrădean,

fiind bun şi milostiv s-au apucat a face „lucruri dumnezeieşti”.

În timp ce Miron Costin lăudase pe mitropolitul Varlaam, Ion Neculce este impresionat

de Dosoftei, care „nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazâl, pre învăţat, multe

limbi ştie: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură. Deplin călugăr

şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe ceastă vreme nu este om ca acela” 2.

Omul învăţat, călugăr, cucernic şi blând, era aşadar unic în Ţara Moldovei din acel timp.

În vreme ce lui Miron Costin îi evocă mai ales iscusinţa diplomatică, născută din

patriotismul şi demnitatea pilduitoare (înaltul boier ar fi răspuns vizirului turc că:

„suntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească Poarta Otomană în toate părţile cât de

mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească”.), domnitorului care îl

condamnase la moarte îi schiţa un portret cu tâlc, dezvăluindu-i lipsa de cultură,

1 G. Călinescu, ed. cit., p. 25.2 Ion Neculce, ed. cit., p. 77.

105

bătrâneţea, originea obscură. Constantin Cantemir „cluceriul, fiind om bătrân, ca de

şaptezeci de ani, şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştia, socotind boierii că l-ar

purta precum le va fi voia. Şi de va fi şi rău, încă nu va trăi mult, că era bătrân. Că alţii

mai de cinste şi mai de neam nu primea să fie domn... carte nu ştia, ce numai iscălitura

învăţase, mânca bine şi bea bine. Semne multe avea pe trup de la războaie, în cap şi la

mâini, pe când fusese slujitor în Ţara Leşască. La stat nu era mare, era gros, burduhos,

rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada... Şi nu era mândru, nici făcea cheltuială

ţărâi, că era un moşneag fără doamnă”1. Principala deficienţă a fostului dragoman înălţat

în momente de cumpănă la cârma ţării era, în opinia lui Ion Neculce, lipsa de carte, în

vreme ce memoria colectivă îi atribuie înclinarea spre băutură, ca trăsătură negativă.

Cronicarul evită acest aspect jenant şi preferă să-l sancţioneze pentru incultură, sugerând

astfel că mobilul asasinării lui Miron Costin, cel mai învăţat dintre boierii vremii, ar fi

fost tocmai invidia. Portret cu tâlc în muzeul figurilor din Letopiseţ, imaginea lui

Constantin Cantemir este o dovadă a abilităţii scriitoriceşti de a comunica adevăruri

neplăcute în forme ironice, posteritatea urmând a cunoaşte doar limitele unui caracter, nu

şi patimile care i-au împovărat existenţa.

Domnitorii ale căror fapte inspiră săgeţile satirei autorului sunt numeroşi: Petriceicu-

Vodă era „om bun şi slab şi prost”, Duca-Vodă era un om „nu prea înalt şi gros,

burduhănos şi bătrân, numai îşi cernea barba, pe atât se cunoştea că n-are acare minte sau

frică de Dumnezeu”. Moldova fusese cârmuită şi de tineri fără minte, precum Constantin,

fiul lui Duca Vodă, „un bezmetic, care zicea că e ţara bogată şi-i a mulţime de bucate ale

boierilor pribegi şi că are de unde scoate datoriile ce făcea”2.

Domnul fanariot, care domnise în cele două Ţări Române, Constantin Mavrocordat, „era

un om pre mic de stat, şi făptură proastă, şi căutătură încrucişetă, şi vorba lui înecată. Dar

la hire era nalt, cu mândrie vre să s-arate, dar era şi omiletic. Cazne, bătăi rele la oamini

nu făcea, nici la sânge nu era lacom, şi răbdător mult. Îi era dragă învăţătura,

corăspundeţii din toati ţările străine să aibă, pre silitor spre veşti, ca să ştii ce să faci

printr-alte ţări, ca să dobândească numi lăudat la Poartă”3.

Nici unul dintre domnitori nu întrec în răutate pe Dumitraşcu Cantacuzino, căruia i se

schiţează un portret caricatural, în care i se sublinia discrepanţa dintre bătrâneţea

1 Ibidem, p. 75.2 Ibidem, p. 83.3 Ibidem, p. 151.

106

decrepită şi elanurile sufletului ademenit de plăcerile tinereţii zvăpăiate. El era „un om

bătrân, grec ţarigrădean de neamul lui de Cantacuzineşti... era un om nestătător la

voroavă, talpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fenar din Ţarigrad. După toate astea era

bătrân şi curvar; aice îşi luase fata unei rachieriţe... care o chema Aniţa, ţiitoare...o purta

pe braţi de-o săruta. Şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de sahmarand, cu şlic de

sobol şi cu multe odoare împodobită...Şi era tânără şi frumoasă şi plină de sulimanuri, ca

o fată de rachieriţă...Căutaţi, fraţi, iubiţi cititori, de vedeţi ce ieste omenie şi curvie

grecească! Că el de bătrân, dinţii în gură n-avea. Dimineaţa îi încleia, de-i punea în gură,

iar seara îi descleia cu uncrop şi-i punea pe masă. Carne în toate posturile dempreună cu

turcii mânca. Oh! Oh! Oh! săracă ţară a Moldovei, ce norocire de stăpâni ca aceştia ai

avut!”1

Personajul Dumitraşcu Cantacuzino, care atrage mânia amară a cronicarului, poate fi

considerat primul domnitor fanariot în Ţările Române. Născut şi format în mediile

greceşti din Fanar, odată ajuns pe tron, a acţionat în multe privinţe la fel ca domnii străini

din secolul următor. El n-a cumpărat domnia de la otomani, aşa cum se obişnuia de peste

100 de ani, ci din contră, fiind interesaţi în controlul asupra Moldovei, turcii au fost cei

care i-au pus la dispoziţie bani şi oaste pentru ocuparea tronului. După o prezenţă marcată

de trădări în Ţara Românească, unde se alăturase complotului care a condus la asasinarea

postelnicului Constantin Cantacuzino în iarna anului 1663, el ajunge domnitor în

Moldova în două momente de slăbiciune a Porţii Otomane. În timpul domniilor sale, ţara

a sărăcit cumplit din cauza confruntărilor militare polono-tătaro-otomane, dărâmării

cetăţilor Neamţ şi Suceava, sistemului fiscal împovărător, molimelor cumplite. În

septembrie 1674, un călător german, trecând prin Moldova în timpul primei domnii a lui

Dumitraşcu Vodă, deplângea soarta ţării în accente patetice asemănătoare cu cele ale

cronicarilor autohtoni: „Mizeria acestei mari şi frumoase regiuni este îngrozitoare, cea de

pe urmă devastare a ei, mai întâi prin poloni apoi prin tătari, a fost atât de neomenoasă,

încât aproape 2/3 din populaţia ei pierise sau se împrăştiase”. Foametea, ciuma, umilinţa

şi imoralitatea erau consecinţele prezenţei sale pe tronul Moldovei.

Foametea care lovise ţara în cea de-a doua domnie a lui Dumitraşcu, între 1684-1686,

obligase pe localnici să fugă în alte regiuni. „Era oameni tot leşinaţi şi morţi pe drumuri

1 Ibidem, p. 72-73.

107

şi pe uliţe. Mulţi s-au dus robi de bună voie la tătari, care aducând pâine de vândut şi

întorcându-se strângea copii, fete şi oameni, mergând în Bugeac acolo se istovea în

robie”. Foametea a prilejuit comiterea unor acte canibalice: „În Iaşi a amăgit un ţigan pe

o fată săracă şi a băgat-o într-o pivniţă pustie, şi acolo a ucis-o şi a tăiat dintr-însa, de a

fript-o şi a mâncat-o”. Cronicarul muntean Radu Popescu dezvăluia îndeletnicirile

oneroase ale domnitorului Dumitraşcu Cantacuzino în asemenea momente dureroase

pentru supuşii săi. Preocupat doar a exploata în beneficiu personal disperarea lor,

„Dumitraşcu, întru acea mare foamete, trimetea slujitori şi unde găsea pâine o lua şi o

băga în curtea domnească, şi de acolo o vindea cu mare preţ, şi cei săraci, neputând

ajunge preţul cu banii, că nu-i avea, murea de foame”. Faptele lui Dumitraşcu

Cantacuzino justificau portretul caricatural lăsat posterităţii de Ion Neculce. Prin el se

dezvăluia decăderea morală şi economică a Moldovei în a doua jumătate a secolului al

XVII-lea şi se anunţa secolul întunecat al domniilor fanariote.

Ion Neculce face diferenţă între scriitorul învăţat, cu inimă, şi cel neînvăţat, care nu a

citit bine la istorii şi transmite viitorimii neadevăruri jignitoare pentru ţară şi neam.

Între familiile domnitoare cărora le acordă o mare atenţie în lucrarea sa, Cantemireştii

ocupă un loc important. Astfel, bătrânul Constantin Cantemir, ca domn se dovedise „om

viteaz şi cu sfat bun”, chiar dacă învăţase să-şi facă numai iscălitura. Feciorul său,

Dimitrie, cu toate că în „tinereţe fusese nerăbdătoriu şi mânios, zlobiv la beţie, şi-i ieşise

numele de om rău”, ca domn se arătase „bun şi blând, tuturor uşă deschisă şi nemăreţ, de

vorovia cu toţi copiii. Era om învăţat, lăcomie nu avea mare, lucrurile lui poftea să fie

lăudate”1. Antioh, feciorul cel mare al lui Constantin Cantemir, dovedise ca domn

înţelepciune diplomatică şi curaj, în ciuda tinereţii.

Dintre moldoveni, unii erau tâlhari la drumul mare, precum Gavriliţă vornicul şi feciorii

lui care „fura bucate, cai şi iepe din Bugeac”, iar cei mai mulţi, victime ale fiscalităţii

excesive, îşi pierdeau familia odată cu averea şi înnebuneau. Dintre alogeni, boierii greci

„erau lacomi la cinste, fără ruşine de oameni, fără teamă de Dumnezeu sau de osânda ce

va veni după viaţă”. Mai drepţi şi mai bune slugi nu-i alt neam în lume „până este

stăpânul în cinste şi puteri, iar cât se slăbeşte sau se micşorează cinstea stăpânului, îndată

să şi lasă şi aleargă la altul, care-i vede că-i mai cu puteri”. Ei primeau toţi lefi din

1 Ibidem, p. 103.

108

visterie şi luaseră slujbe de la graniţe pentru a vămui în voie pe negustori. Grecii din

timpul domniei lui Grigore Ghica dobândiseră „mândrie şi obraz, cu clevetite şi fără

ruşine asupra bieţilor boieri şi cu nebăgare de seamă într-o nimică pre moldoveni”1.

Boierii munteni, veniţi în Moldova în suita unor domni, îi năpăstuiau pe boierii băştinaşi.

Cronicarul atenţiona însă că până la urmă, indiferent de origine, boierul care stă cu bine

pentru ţară, „se cade de la acea ţară şi de la pământeni a-i da mai multă cinste de laudă

decât de hulă”.

Miron Costin reţinuse prezenţa în istorie a doamnei lui Ieremia Movilă care, în opinia lui,

fusese cauza stingerii unei familii voievodale. Mai atent la prezenţa femeilor în vremurile

consemnate în cronica sa, Ion Neculce creiona chipul răsfăţat al fetei lui Constantin

Brâncoveanu, care „bocia în gura mare, munteneşte”, când îi fusese mazilit din domnie

soţul ameninţând: „Aolo, aolo, că va pune taica pungă de pungă din Bucureşti pân’ în

Ţarigrad, şi dzău, nu ne va lăsa, şi iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt!” 2

Imortalizează, de asemenea, chipul mamei lui Constantin Duca, „care s-amesteca la

răutăţ”, una dintre femeile ambiţioase ale timpului.

Este meritul lui Ion Neculce de a fi evocat între figurile istoriei româneşti medievale, în

afara domnitorilor şi a boierilor, şi pe cel al prostimii, cel mai adesea sub numele colectiv

al comunităţilor săteşti. Orheienii şi hânceştii se ridicau împotriva grecilor aduşi de

Duca-Vodă în a doua domnie, vasluienii erau cei buni de gură şi de pâră. Într-o ţară

stricată rău de tătari, de moscali şi de tâlhărit, moldovenii erau gata la jac.

Întristat de dihonia mare între moldoveni şi munteni, care se pârau unii pe alţii la Poarta

Otomană, deşi „bogate nevoi şi ruşini făceau turcii bieţilor oameni de la Ieşi şi la ţară, că

lua femei, fete mari şi copii, cu sila de-şi făcea de râs”, cronicarul jeleşte soarta nefericită

a Ţărilor Române: „Oh! Oh! Oh! săracă Ţară Moldovă şi Ţară Muntenească, cum vă

pitreciţ şi vă dezmerdaţ cu aceste supărări, la aceste vremi cumplite, şi făr’ de milă de

stăpânii noştri, care singuri noi ţ-am poftit şi ţ-am aflat!”3

În scrierile lui, Ion Neculce redă graiul moldovenesc din prima jumătate a secolului al

XVIII-lea. El apelează, asemenea povestitorului popular, la proverbe şi expresii orale

pentru a atribui o valoare sapienţială întâmplărilor narate. Iată câteva dintre proverbele

1 Ibidem, p. 151.2 Ibidem, p. 88.3 Ibidem, p. 162.

109

citate în lucrarea sa: „cine sapă groapa altuia, dă într-însa”, „sângele nevinovat cere

judecată la Dumnezeu”, „paza bună trece primejdia rea”, „ mielul blând suge la două

maice”, „ capul blând nu-l prinde sabia”, „ ce gândeşte omul, nu dă Domnul!”, „Domnul

face neamurile, domnul le stânge”.

G. Călinescu1 îl considera pe Ion Neculce precursor al lui Ion Creangă, fiind cel care

dăduse expresie, cu un veac mai înainte, acelui „amestec de mică cultură de târgoveţ şi de

înţelepciune ţărănească”. Neculce şi Creangă au în comun „ingenuitatea şireată, acel tipic

de a se socoti neghiob, crezându-se totuşi deştept ... La usturătura cuvintelor se adaugă

filozofia proverbelor acumulate ca la Creangă, de astă dată din izvor popular ... Sunt şi

cugetări proprii şi mai cu seamă adevăruri de politică naţională, exprimate naiv, dar cu

mult parfum arhaic şi într-o adevărată sforţare de construcţie poetică ... Această

complexitate pamfletară făcută din ciudă şi vaiete, din coloare şi încărcătură se va regăsi

în numeroase portrete de domni.”

Bibliografie

Texte literare1. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie de P. P. Panaitescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.2. Miron Costin, Opere, ediţie de P. P. Panaitescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1985. 3. Ion Neculce, Opere, ediţie de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

Texte critice1. N. Cartojan, Istoria Literaturii Române Vechi, postfaţa şi bibliografii de Dan Simonescu, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 3-151.2. G. Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, ediţia a doua revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 14-26. 3. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, volumul I, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 43-57.4. Eugen Negrici, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.4. Al. Piru, Istoria literaturii române,vol. I, Perioada veche, ediţia a treia revăzută, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 113-161.5. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.6. Dicţionarul scriitorilor români, 4 volume, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995-2002.

Istoriografia Ţării Româneşti

„Datorită caracterului ei partizan, facţionar sau encomiastic, deci lipsei de obiectivitate, datorită faptului că în mare parte aparţine unor autori anonimi, până azi neidentificaţi cu suficientă precizie, precum şi din cauză că a fost mai puţin răspândită prin ediţii, istoriografia Ţării Româneşti este pe nedrept socotită inferioară istoriografiei moldovene. Dacă din punct de vedere documentar se poate într-adevăr conferi un merit mai mare cronicarilor moldoveni, din punctul de vedere literar cronicarii munteni nu sunt cu nimic mai prejos, deşi altfel decât fraţii lor” (Al. Piru).

1 G. Călinescu, op. cit., p. 24-26.

110

În Ţara Românească, primele scrieri originale în limba maternă au fost de inspiraţie

religioasă şi cuprindeau sporadice însemnări despre contemporani. După hagiografiile, de

felul Vieţii lui Nifon, şi testamentele politice, precum Învăţăturile lui Neagoe,

istoriografia propriu-zisă începe să se afirme în lucrări distincte, dedicate unor

personalităţi şi evenimente militare. Domnia lui Mihai Viteazul, spre exemplu, readuce în

actualitate scrierea istorică în forma ei antică, mulţi dintre contemporani, impresionaţi de

proiectele şi gesturile lui eroice, consemnându-le cu simpatie şi atenţionând asupra

caracterului lor exemplar. Cronica Buzeştilor, prima scriere istorică redactată în română

pe teritoriul Munteniei, cele ale lui Stavrinos, Walther Balthasar sau Cyro Spontoni,

elaborate în greacă, latină şi italiană, împletesc tehnicile documentar-istorice cu cele

subiectiv-artistice.

Continuator al acestor începuturi literare este şi Matei al Mirelor1, autor al mai multor

lucrări documentar-istorice şi de etică voievodală, precum: Sfaturi către Alexandru Iliaş,

Povestire pre scurt despre neaşteptata cădere din domnie a lui Şerban-Vodă, zis şi Radul

şi despre venirea în Ţara Românească a lui Radu-Voievod, fiul lui Mihnea, Istoria celor

săvârşite în Ungro-Vlahia începând de la Şerban-Voievod până la Gavril-Voievod 2.

Istoriile diverselor domnii sunt adunate în timpul lui Matei Basarab şi transformate într-o

poveste unitară a existenţei românilor în Ţara Românească, începând cu legenda

întemeierii statului medieval din anii 1290. Bucurându-se de o largă circulaţie în

extrateritorialitate, cronica domniilor din Ţara Românească este tipărită în limbile greacă

şi arabă3. Cele mai cunoscute letopiseţe ale Ţării Româneşti, pe care istoria literară le-a

selectat şi comentat relevându-le contribuţia la dezvoltarea limbajului artistic, aparţin însă

secolului al XVII-lea. Letopiseţul Cantacuzinesc evocă evenimente din anii 1290-1688.

Autorul presupus al acestei lucrări este Stoica Ludescu, slugă bătrână la casa răposatului

postelnic Constantin Cantacuzino. Manuscriul a fost publicat abia în 1847 de N. Bălcescu

şi A. T. Laurian în „Magazin Istoric pentru Dacia”.

Răspunsul anonim la Cronica Cantacuzinilor este cunoscut sub numele de Letopiseţul

Bălenilor. Aici sunt consemnate evenimente din anii 1669-1699. Descoperit de N. 1 Matei al Mirelor a trăit între anii 1550-1624. Cărturar peregrin la Moscova şi în Ucraina, el a fost egumen la Mănăstirea Dealu, împământenit de domnitorul Radu Ştefan.2 Istoria celor săvârşite în Ungro-Vlahia începând de la Şerban Voievod până la Gavril Voievod este o poemă tipărită la Veneţia, în anul 1638.3 O dovadă este Letopiseţul Ţării Româneşti din 1664, tradus de Macarie Zaim, Mitropolit de Antim.

111

Bălcescu şi A. T. Laurian, el a fost tipărit în „Magazinul istoric pentru Dacia”, în anii

1845-1846. El are ca autor prezumtiv pe Radu Popescu, şi exemplifică un stil ironic, uşor

sarcastic, insinuant, învelit într-o aparentă gravitate, existenţa românilor într-o perioadă

frământată de lupte deşarte de putere.

Cronica domniei lui Constantin Brâncoveanu, 1688-1714, este redactată de Radu

Greceanu1, unul dintre savanţii devotaţi domnitorului. Scriere aflată sub permanentă

supraveghere domnească, Începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului

domnului Ţării Rumâneşti, Io Costandin Brâncoveanu Basarab-voievod, dă când

Dumnezeu cu domnia l-au încoronat, pentru vremile şi întâmplările, ce în pământul

acesta în zilele mării-sale s-au întâmplat a fost elaborată între anii 1693-1714. Alcătuit

meticulos, sub forma unui jurnal organizat pe ani, manuscrisul a fost publicat tot de N.

Bălcescu în gazeta sa, în anii 1846-1847.

Cronica anonimă despre Constantin Brâncoveanu (1688-1717) este atribuită unor autori,

precum: Radu Popescu, spătarul Preda Pârşcoveanu-Brâncoveanu, postelnicul Constantin

Strâmbeanu. Scrierea prezintă cu simpatie pe Constantin Brâncoveanu, demonstrându-i

eforturile de a conduce Ţara în folosul locuitorilor ei. Pentru autorul anonim, domnitorul

se născuse sub o zodie norocoasă „căci mulţi au noroc în lume, dar nu în toate, că unii au

noroc de cinste, iar nu de feciori, şi de bogăţie, şi de stat frumos şi de altele, alţii au noroc

de feciori, iar nu de cinste şi de bogăţie şi de altele, şi tot au şi lipsă de unile... Iar acest

domn în toate au avut noroc, bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte

mare, rude multe, fii, feate din destul, gineri, nurori aşijderea, cinste mare şi în boieriea

lui, şi în domnia lui, cât au domnit nici o lipsă nu va fi avut”2. Cu un stil fluent, Anonimul

Brâncovenesc demonstrează maturitatea prozei istorice în acel secol. Istoriile domniilor

Ţării Româneşti (1699-1729) completează lista cronicilor muntene. Radu Popescu,

cărturar poliglot care îl însoţise pe Carol al XII-lea în expediţiile sale militare din Rusia,

nu-şi ascunde lipsa de simpatie faţă de Brâncoveanu şi nu se zgârceşte cu laudele atunci

când scrie despre vreun binefăcător ocazional. În versiunea sa, Constantin Brâncoveanu a

fost un domn fericit şi nicidecum lăudat de cineva, pentru că norocul i-a fost dăruit la

naştere prin graţie divină. 1 Dispărut odată cu domnitorul pe care îl slujise, Radu Greceanu a fost un recunoscut elinist al acelor vremi, antrenat în opera de traducere a Bibliei de la 1688.2 Apud Cronici Brâncoveneşti, antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de D. H. Mazilu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 366.

112

În afara acestor letopiseţe cu un pronunţat caracter subiectiv, în Ţara Românească se

redactează şi istorii erudite, în tradiţia marilor cronici bizantine. Stolnicul Constantin

Cantacuzino (1640-1716) concurează prin pregătire intelectuală şi creaţie istorică pe

Miron Costin, din Moldova. Descendent al unei vechi familii bizantine, cu studii la

Padova, posesor al unei biblioteci unice în Ţara Românească prin valoarea manuscriselor

şi a cărţilor achiziţionate (peste 500 de titluri), în corespondenţă cu personalităţi culturale

ale vremii, el a consiliat pe traducătorii Bibliei de la Bucureşti şi s-a implicat în opera de

reformă culturală. A înfiinţat un Colegiu greco-latin la Târgovişte şi a participat la

organizarea Academiei Domneşti din Bucureşti. Implicat în comploturile politice ale

epocii, el a sfârşit tragic, asemenea altor cărturari ai secolului, fiind spânzurat de turci la

Constantinopole, împreună cu domnitorul Ştefan Cantacuzino. Istoria Ţării Rumâneşti

întru care se cuprinde numele ei dintâi şi cine au fost locuitorii săi atunci şi apoi care o

au mai descălecat şi o au stăpânit până în vremile de acmu, a fost scrisă începând cu anii

1685-1686 şi prezintă cucerirea romană a Daciei şi anii până la invazia hunilor, secolul al

IV-lea după I.H.

Stolnicul Constantin Cantacuzino îşi încredinţează cititorii că „fără istorie, nu numai de

râsul altora şi de ocară suntem, ci şi orbi, muţi, surzi suntem de lucrurile şi faptele celor

de mult ce într-acest pământ s-au întâmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne

iaste a le şti, pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre a tocmi”. De asemenea, el aprecia

că este frumos lucru „den greşelile altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut să

cercăm, ci ce bine făcut va fi, noi a urma să ne punem înainte. Şi trebuie să ştim că pre

cei buni şi vrednici, carii vor fi fost bune faptele lor, să le pomenim bine şi pre ei să-i

lăudăm. Iar pre cei răi şi făcători de rău, să-i blestemăm şi să-i ocărâm aceea parte

alegându-şi în lume, cât am trăit, ca să-i rămâie”. Stolnicul a studiat numeroase şi diverse

surse de inspiraţie: istoricii şi geografii Antichităţii greco-latine, cronografii bizantini,

scriitorii Europei medievale şi umaniste, tradiţiile locale, orale şi scrise. Între ideile

istorice principale menţionate se numără şi cele referitoare la originea romană a

populaţiei autohtone: „iară noi... rumânii suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în

credinţă şi în bărbăţie, den care Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, după

ce de tot l-au supus şi l-au predat şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-o rămăşiţă să trag

românii aceştia”. Cu privire la latinitatea limbii şi unitatea tuturor românilor, el aprecia

că: „rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt,

şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte se află şi au această limbă, măcar fie şi cevaşi

mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot

113

unii sunt. Ce dară pe acestea, cum zic, tot rumâni îi ţinem că toţi aceştia dintr-o fântână

au izvorât şi cură”.

Letopiseţul CantacuzinescIstorie a unei vechi familii bizantine, redactată începând cu anul 1690, Istoria Ţării

Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini, cunoscută sub numele

prescurtat de Letopiseţul Cantacuzinesc1, acreditează ideea prezenţei active a membrilor

acesteia, pe parcursul mai multor generaţii, în procesul de formare şi de consolidare a

statelor feudale româneşti. Aşezaţi la nord de Dunăre abia după 1620, Cantacuzinii au

desfăşurat o adevărată luptă de cucerire a puterii politice, religioase şi culturale,

înfruntând nu numai ostilitatea aristocraţiei străvechi, autohtone, ci şi pe cea a celorlalte

familii alogene, migrate la nord de Dunăre şi stabilite printre români. De altfel,

Cantacuzinii au negat drepturile boierimii indigene la a deţine puterea, denunţându-i

incultura, lipsa de maniere şi de respect faţă de codul onoarei cavalereşti. Redactat în

maniera scrierilor gotice, Letopiseţul Cantacuzinesc ilustrează cu precădere conspiraţii

politice, acţiuni de salvare a victimelor, spectacole terifiante ale pedepselor aplicate fără

judecată.

Autorul adună detalii picante referitoare la momentele conspirative. Într-o vreme lipsită de

orice aparatură sofisticată de interceptare a mesajelor sau a gândurilor necurate, oamenii

aveau convingerea că nu pot avea secrete şi că vorbele lor ajung uşor la cunoştinţa

duşmanilor. Deşi Mihnea-Vodă, fiul Dracii armaşul, şi Stoican, omul său de încredere, se

ascund într-o pivniţă pentru a desăvârşi un plan sângeros de stârpire a membrilor unei

familii rivale, Dumnezeu a tocmit ca un copil din tabăra incriminată să rămână ascuns

într-o bute şi să asculte toate amănuntele complotului. Domnitorul nu mai apucă a-şi pune

în operă opera malefică pentru că, avertizate din timp, victimele îi fug din cale.

În timp ce voinţa divină zădărniceşte uneltirile diavoleşti ale lui Mihnea şi Stoican,

feciorii lor se salvează dintr-o capcană bine organizată de duşmani, graţie curajului şi

inconştienţei tinereţii: ei fug desculţi, descinşi şi fără işlice, escaladând ferestrele turnului

unde petreceau. Letopiseţul apelează adesea la recuzita macabrului medieval. Sfatul

acordat unui domn pentru pedepsirea duşmanilor enumeră cele mai cumplite torturi: „tu

1 Citatele sunt extrase din Letopiseţul Cantacuzinesc, 1290-1690, Istoria Ţării Rumâneşti, ediţie critică de C. Grecescu şi Dan Simonescu, volumul III, Cronicile Medievale ale României, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1960.

114

nevoiaşte să-i sfărâmi capul sau să-i tai nasul, sau să-i scoţi un ochi”. Dorobanţii revoltaţi

pun boierilor lanţuri pe grumazi, le călcă şi le batjocoresc trupurile cu picioarele.

Ceremoniile religioase funerare fiind interzise, trupurile celor ucişi, în loc să fie

îngropate, erau aruncate prin gunoaie. Jupânesele lor aveau parte de alte ruşini, fiind

deposedate de toată agoniseala. Nici domnitorul nu scăpa de furia dorobanţilor răsculaţi:

era suduit în tot chipul şi i se aruncau lemne în ochi, fiind purtat val, cum era mai rău. În

timpul răzmeriţei erau jefuite nu numai casele boierilor şi ale negustorilor, ci şi sfintele

biserici.

Într-o societate atât de haotică, dominată de ură şi dezbinare, Dumnezeu mai intervenea

din când în când ca să salveze pe credincioşi. Astfel, Matei-Vodă biruie pe moldoveni, cu

ajutor divin: un nor ploios, însoţit de un vânt viforos îşi năpusteşte toate apele asupra

oştirii lui Vasile-Vodă. Picăturile vârtoase, ca o piatră, doboară la pământ pe călăreţi iar o

baltă tinoasă acoperă pământul, împiedicând pe soldaţi să înainteze.

Spre deosebire de istoriografii Moldovei, muntenii atribuie alte caracteristici portretului.

Ei apelează adesea la biografia sângeroasă pentru a evidenţia rolul nefast al unor

personalităţi în istorie. Spre exemplu, Radu Armaşul, zis Vărzarul, de moşie român, cu un

tată grădinar de verze din Ploieşti, era un „om îndrăcit, fără ruşine”, iubitor a vărsa

sângele oamenilor. El pedepsea, fără nici o judecată, pe boieri, călugări şi negustori. Îi

omora la casele lor, ascunzându-le trupurile în gunoaie, ori îi purta prin târg şi înainte de

a-i arunca în temniţă, le tăia nasurile şi limbile. De aceea, toţi fugeau de el, ţipând şi

cutremurându-se, abandonându-şi casele şi moşiile. Personaj cu puteri diavoleşti, el era

ca un pârjol: numai ce tuşia şi arunca cu buzduganul în sus. Cine îl auzea, se ascundea de

glasul lui. Îndemnat de dracul la vrajbă mare, el domina, prin teroare şi arbitrar, întreaga

societate bucureşteană.

Una dintre cele mai dramatice întâmplări evocate în letopiseţ este fără îndoială uciderea

postelnicului Constantin Cantacuzino, din ordinul celui pe care îl sprijinise să obţină

tronul ţării. Cauza morţii lui era bine cunoscută în epocă: invidia. Cei care favorizează o

asemenea crimă, numai din plăcerea de a face rău, sunt două vase rele: Stroe Leurdeanul

şi Dumitraşcu Ţarigrădeanul. Ei aduc dovezi măsluite domnitorului Grigore Ghica despre

trădarea postelnicului, pe baza cărora ordonă asasinarea postelnicului. Luat fără veste din

aşternut, bătrânul boier este închis în trapezăria mănăstirii Snagov, chiar în ajunul

115

Crăciunului din anul 1663. Aici el se spovedeşte şi aşteptă executarea sentinţei nedrepte.

Grigore Ghica regretă în cele din urmă gestul său şi se căieşte zgomotos pentru

nedreptatea comisă. În opinia autorului, aceşti oameni slabi, manipulabili şi devoraţi de

ambiţii egoiste au permis răului să se instaureze în societatea românească: „O, diavole,

răul pizmaş neamului omenesc, cum prelăstişi pre Grigore Vodă de omorî pre Constantin

fără judecată, fără vină nimic?” În vreme ce răufăcătorii erau chinuiţi de remuşcări, „toată

ţara plângea pre Constantin, că au pierdut un stâlp mare, care au sprijinit toate nevoile

ţării. Plângându-l şi săracii, că s-au pierdut mila, plângându-l carii de la el au avut multă

căutare, plângându-l şi păgânii şi creştinii... Şi de la cine fu acea moarte necuvioasă? De

la Grigoraşcu pe care l-au făcut domn şi-au cinstit şi i-au slăvit numele, de la Stroe

Leurdeanu pre care l-au scos de două ori din moarte”.

Pentru autorul acestei scrieri istoria îşi rezolva problemele cu ajutorul miracolelor. Chiar

începutul statului feudal românesc este rezultatul unei asemenea întâmplări uimitoare:

„Însă dintâi izvodindu-se de rumânii care s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre

miazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alţii în Ţara

Ungurească pre apa Oltului şi pre apa Murăşului şi pre apa Tisei ajungând şi până la

Maramureş. Iar cei ce au descălecat la Turnul Severinului s-au tins pre supt poalele

muntelui până în apa Oltului; alţii s-au pogorât pre Dunăre în jos. Şi aşa umplându-se tot

locul de ei, au venit până în marginea Nicopoei. Atunce s-au ales dintr-înşii boierii care

au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap

(adică bani mari) şi-i aşezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun

s-au pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Şi aşa fiind, multă

vreme au trecut tot ei oblăduind acea parte de loc. Iar ... fiind în Ţara Românească un

voevod ce l-au chemat Radul Negru-Voevod, mare herţeg de Almaş şi pre Făgăraş,

ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni papistaşi, saşi de

tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţei, început-au a face ţară nouă”.

După unii istorici, autorul (autorii) Letopiseţului Cantacuzinesc şi-a redactat opera

începând cu anii 1665-1672. N. Bălcescu atribuia paternitatea acestei scrieri lui Tudosie,

fiul lui Stoian din Tunşii. Se pare însă că acesta a fost doar unul dintre copişti. Nicolae

Iorga îl considera drept autor pe Stoica Ludescu, sfătuitor al postelnicesei Elina, soţia lui

Constantin Cantacuzino, cel omorât în decembrie 1663. Alţi cercetături au adus dovezi şi

în favoarea unui alt autor, diacul Dumitraşcu Dumbravici. Indiferent de numele celui care

a dat prima formă acestui text, este sigur că avea darul povestirii şi că în lipsa unor

116

modele culte autohtone, a adoptat un stil oral, specific secolului al XVII-lea. Astfel, turcii

sunt procleţi iar ţara „au spart-o cu domnii streini, greci ţarigrădeni”. Radu-Vodă „au dat

dosul”, fugind cu mare spaimă şi cu capul gol, iar Mihnea ajuns domn, se dezbrăcă ca

„lupul de piele de oaie” şi-şi astupă urechile „ca aspida şi ca vasilicul”. Comparaţiile

aparţin repertoriului medieval, de inspiraţie bizantină: intrară „ca lupii în oi, de-i

răspândiră şi-i noroiră în Bahlui”, îl apucară ca „pre o hiară înşelătoare”, fugind Neagoe

„ca un leu”, ei se repeziră asupra lui „ca nişte dihănii sălbatice”, i-au căzut cujma din cap

şi ca” un câine s-au ascuns”, turbaţi ca nişte „porci fără ruşine”. Asemenea cronicarilor

moldoveni şi autorul Letopiseţului Cantacuzinesc atribuie alogenilor răul care măcina

ţara: turcii sunt procleţi, aduc pieire ţării, nasc vaet şi suspin, împresoară Ţara

Românească cu datorii multe şi cu nevoi grele. Tot astfel grecii, fără ruşine şi trufaşi, au

spart ţara atunci când au ajuns domni.

BibliografieTexte literare

1. Cronicari munteni, ediţie de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen Stănescu, 2 volume, Editura pentru Literatură, 1961.

2. Cronici Brâncoveneşti, antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de D. H. Mazilu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.

3. Letopiseţul Cantacuzinesc, 1290-1690, Istoria Ţării Rumâneşti, ediţia critică, Editura Academiei, 1960, de C. Grecescu şi Dan Simonescu, volumul III, Cronicile Medievale ale României.

4. Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoriia Ţării Româneşti, în vol. Cronicari munteni, ed. de Mihail Gregorian, I, Bucureşti, 1961.

Texte critice5. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.6. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a doua, Editura

Minerva, Bucureşti, 1982.7. Al. Piru, Istoria Literaturii Române, I, Perioada Veche, ediţia a treia revăzută, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.8. Istoria literaturii române, Volumul I, ediţie revăzută, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.

Dimitrie Cantemir (1673-1723)La împlinirea a trei sute de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, unul dintre urmaşii

săi în cultura română contemporană, Constantin Noica, îi închina eseul Memoriu către cel

117

de sus sau Modelul Cantemir1. Se evidenţiau cu acest prilej raporturile marelui cărturar

cu neamul său, înfierat în Descriptio Moldaviae pentru absenţa preocupărilor cărturăreşti,

şi de care în final de viaţă se disociase, atribuindu-şi o origine fantezistă.2 Adesea

nemulţumit de supuşii lui, domnitorul efemer al Moldovei3 îşi criticase până şi limba

maternă, săracă în termeni abstracţi şi cu o topică care menaja gândirea leneşă. El credea

a descoperi astfel firea unui neam care, în afară de dreapta credinţă şi de ospitalitate, era

înrobit de vicii şi defecte morale, precum: lene, beţie şi iuţime.

Cu toate că la sfârşitul vieţii, supărat pe ai săi, Dimitrie Cantemir reneagă vechea familie

de răzeşi de pe malurile Prutului a tatălui şi îşi inventează origini asiatice, proclamându-

se descendent al lui Timur Lenk, în opinia lui Constantin Noica el reprezintă, prin

întreaga sa operă, modelul omului de cultură român. Aflată la răscrucea marilor împărăţii,

vii sau moarte, creaţia sa este o sinteză originală de ştiinţe şi arte, de expresii artistice

orientale şi occidentale. Domeniile de activitate creatoare în care se afirmă prinţul savant

îi ilustrează polihistorismul, variantă răsăriteană a ceea ce, peste numai câteva decenii de

la dispariţia sa, se va defini drept enciclopedism raţionalist şi iluminist în Europa

Occidentală.

În opinia lui C. Noica, polihistorismul s-a înfăţişat în cultura noastră în trei ipostaze:

creator, ca în cazul lui Dimitrie Cantemir, B. P. Haşdeu, Mircea Eliade, lăutărism a toate

stimulator, ca în cazul lui Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, antilăutărism a toate negator,

ilustrat de Emil Cioran sau Alexandru Elian. Dimitrie Cantemir, polihistorul creator, este

o personalitate simbol a românimii de la sfârşitul evului mediu, legată sufleteşte de

geografia natală şi de istoria străveche, în ciuda afirmaţiilor incriminatoare cu privire la

caracterul neamului său şi a disocierilor de locul naşterii. De altfel, peste aproape două

sute de ani, la începutul veacului al XX-lea, reproşurile lui Dimitrie Cantemir adresate

alor săi îşi demonstrau valabilitatea. Românii apăreau în faţa străinilor cu aceleaşi calităţi

şi defecte morale înfierate de exigentul lor domn, cu secole în urmă. Astfel, obligat a-şi

1 Constantin Noica, Modelul Cantemir în Cultura noastră, sau Memoriu către cel de sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti şi traducerea în limba engleză de Bogdan Ştefănescu, Editura Atena, 1995.2 Voltaire replica maliţios lui Antioh, fiul lui Dimitrie Cantemir că se aştepta ca neamul lor să fie mai degrabă urmaş al lui Pericle şi nicidecum al lui Tamerlan; aluzie la ţinuta intelectuală occidentală a Cantemireştilor, în opoziţie cu barbaria asiatică a tătarilor.3 Dimitrie Cantemir a domnit de două ori în Moldova: câteva săptămâni, după moartea tatălui său, în anul 1691, şi alte 11 luni între noiembrie 1710 şi august 1711.

118

recunoaşte neputinţa în a-i mobiliza şi responsabiliza pe români, unul dintre francezii,

care i-a cunoscut şi îndrăgit, nota cu resemnare că „nous sommes ici aux Portes de

l’Orient où tout est pris à la légère”1.

Constantin Noica recunoaştea, în eseul citat, că „noi, românii, peticim gândirea tot

timpul”. Iar dacă, prin absurd, România ar dispărea de pe harta lumii, nu s-ar pierde nici o

pagină din istoria ei culturală, deoarece pe Dimitrie Cantemir şi l-ar disputa ruşii şi turcii,

pe Constantin Brâncuşi, americanii, pe Emil Cioran, francezii. Ceea ce nu ar putea fi

reclamat de alţii ar fi limba, de obârşie latină, supravieţuitoare în mod miraculos într-un

spaţiu slav şi ortodox.

Născut în ziua de Sfântul Dumitru, 26 octombrie 1673, în familia lui Constantin

Cantemir2, Dimitrie studiază în ţară cu Ieremia Cacavelas, cărturar format în şcolile

Europei centrale, din Lipsca şi Viena, iar între 1688-1691, la Academia Patriarhală

Ortodoxă din Constantinopole, unde a fost remarcat de către unul dintre marii profesori ai

acestei instituţii, Ilie Miniat. Copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe şi-a petrecut-o la

Constantinopole, unde ajunge să fie închis de către turci3. După o scurtă domnie în

adolescenţă, recucereşte tronul Moldovei, abia în 1710, hotărât să se alieze cu ruşii, în

dauna Porţii Otomane. Planul său a fost zădărnicit după înfrângerea de la Stănileşti, fiind

obligat a se exila până la sfârşitul vieţii în Rusia. Câţiva ani mai târziu, rămâne singur la

curtea ţarului: suita numeroasă de boieri moldoveni revine în ţinuturile natale iar soţia,

Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, îşi găseşte sfârşitul. Boierii moldoveni, care nu se

adaptaseră spaţiului slav, reuşesc după mai mulţi ani de peregrinare să se reîntoarcă

acasă, reproşându-i principelui exilat autoritaritatea, lipsa de înţelegere şi ambiţiile

nemăsurate. Ascensiunea lui Dimitrie Cantemir în ierarhia aristocraţiei ţariste a fost

anevoioasă şi înceată. Abia cu patru ani înainte de a-şi găsi sfârşitul, în 1719, el a devenit

sfetnicul lui Petru I. În plină efervescenţă creatoare şi ştiinţifică, la numai 50 de ani, se

stinge din viaţă. Rămăşiţele lumeşti au fost mai întâi înhumate în Rusia şi aduse în anul

1935 la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

1 Trad. din fr. “suntem aici la Porţile Orientului, unde totul este privit cu superficialitate.”2 Constantin Cantemir, 1612-1691, a avut origini modeste. Răzeş din ţinutul Fălciului, ţinut aflat pe malurile Prutului în judeţul Vaslui, el a ajuns domn al Moldovei între anii 1685-1691, cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino, fost voievod în Ţara Românească. 3 Dimitrie este încarcerat în 1704, în urma uneltirilor lui Constantin Brâncoveanu la Poarta Otomană. Acest eveniment din viaţa sa este subiectul principal al romanului alegoric, Istoria Ieroglifică.

119

Dimitrie Cantemir a avut o viaţă de aventură militară şi intelectuală, asemenea

personalităţilor europene din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Implicat în comploturi

politice periculoase vizând atât destinele Ţărilor Române cât şi al altor ţări ale Europei

centrale şi de sud, el a dovedit multă iscusinţă diplomatică şi aptitudinea de a dialoga cu

elitele intelectuale şi politice ale timpului. Iată portretul schiţat de un contemporan, care

îşi mărturisea încântarea de a-l fi cunoscut: „Acest domnitor era mic de statură, cu trupul

şlefuit în chip delicat, bărbat frumos, grav şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut

niciodată în viaţa mea. Era politicos, afabil, cu conversaţie blândă, politicoasă,

curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei ce vorbesc

această limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe”.

Peste veacuri, G. Călinescu, îi făcea un portret memorabil: „Figura lui, umbrită până azi,

e a unui om superior. Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de

bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui

după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în tambură ţarigrădean, academician berlinez,

prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea,

Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”1.

Principalele lucrări ale lui Dimitrie Cantemir sunt:

1. Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul,

eseu de morală, în limbile română şi greacă,

2. Sacro-Sanctae scientiae indepingibilis imago2, eseu de metafizică, în limba latină,

3. Compendiolum universae logices institutionis3, tratat de logică, în limba latină,

4. Ioannis Baptistae van Helmut physices universalis doctrina4, culegere de texte de

fizică referitoare la originea naturii, în limba latină,

5. Tarifu ilmi musiki ala veghi maksus5, tratat de muzică turcă,

6. Istoria ieroglifică, roman politic şi alegoric,

7. Monarchiarum physica examinatio6, lucrare de diplomaţie, în latină,

1 G. Călinescu, op. cit., p. 42.2 Trad. din lat. Imaginea cu neputinţă de zugrăvit a ştiinţei sacre.3 Trad. din lat. Compendiul sistemului logicii universale.4 Trad. din lat. Doctrina de fizică universală a lui Johan B. van Helmont.5 Trad. din tc. Explicarea muzicii teoretice pe scurt.6 Trad. din lat. Examinarea monarhiilor pe temeiul legilor fizice.

120

8. Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae1, descriere geografică şi istorică,

în latină,

9. Incrementa atque decrementa Aulae Otomanicae,2 tratat de istorie în limba latină,

10. Vita Constantini Cantemyrii cognomeno senis, Moldaviae principis3, o istorie şi

genealogie de familie, în latină,

11. Minunata revoluţie a dreptăţii lui Dumnezeu asupra familiei vestiţilor

Cantacuzini din Ţara Românească şi a Brâncovenilor, memorial istorico-politic,

scris în limba rusă,

12. Loca obscura in Cathehisi quae ab anonymo authore slaveno idiomate et Pervoe

ucenie otrokom intitulata est dilucidata autore Demetrio Cantemirio4, lucrare

religioasă, în latină,

13. Curanus. Kniga sistema ili sostoianie muhamedanskaia religii5, lucrare de

teologie care ia în discuţie profeţia, în rusă;

14. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, un tratat de istorie a românilor,

neterminat, scris iniţial la cererea Academiei din Berlin sub forma unui

compendiu în latină.

Aşadar, în limba română, Dimitrie Cantemir a redactat trei lucrări, în diverse domenii

literar-ştiinţifice: Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea, tratat de morală publicat

în tinereţe, 1698, dintr-o firească dorinţă de a egala prin eleganţă şi măiestrie tipăriturile

din Ţara Românească, Istoria ieroglifică, roman politic şi alegoric, din 1705, rămas în

manuscris, şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, tratat de istorie românească.

La tezaurul acestor lucrări se pot adăuga cele pe teme româneşti: Descriptio Moldaviae,

Vita Constantini Cantemyrii, redactate în latină, şi Minunata revoluţie a dreptăţii lui

Dumnezeu, elaborată în rusă.

Asemenea stolnicului Constantin Cantacuzino, Miron Costin, Varlaam, Dosoftei, Antim

Ivireanu6, personalităţi române de la sfârşitul de secol al XVII-lea şi începutul celui de-al

1 Trad. din lat. Descrierea statului Moldovei din antichitate până astăzi.2 Trad. din lat. Creşterea şi descreşterea Porţii Otomane.3 Trad. din lat. Viaţa lui Constantin Cantemir, supranumit cel Bătrân, domnul Moldovei.4 Trad. din lat. Locuri obscure în Catehismul publicat de un autor anonim în limba slavă şi intitulat Pervoe ucenie otrokom, lămurite de principele Dimitrie Cantemir.5 Trad. din rusă Coranul.Carte despre sistemul sau întocmirea religiei mahomedane.6 Cei enumeraţi mai sus au avut un sfârşit dramatic: Varlaam a fost obligat să se retragă la mănăstirea Secu, după moartea domnitorului Vasile Lupu, Miron Costin a fost omorât din ordinul domnitorului Constantin Cantemir în anul 1691, Dosoftei s-a autoexilat în Polonia, unde şi-a găsit sfârşitul, Antim Ivireanu a fost

121

XVIII-lea, Dimitrie Cantemir are destinul specific aristocratului cărturar, care doreşte să-

şi ridice propriul neam la înălţimea aspiraţiilor sale. Militar şi diplomat iscusit, intelectual

rafinat, mistuit de patima cunoaşterii şi cetăţean al unei utopice republici universale

culturale, el şi-a petrecut, din cei cincizeci de ani, doar 16 ani printre români, restul

trăindu-i în Constantinopole (22 de ani) şi în Rusia Ţaristă (12 ani).

Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul

(prezentare generală)

Elaborată şi publicată în anul 1698, în două versiuni, română şi greacă, această scriere de

tinereţe aparţine literaturii de idei. Alături de răspunsul lui Miron Costin1 adresat unor

istorici străini, contemporani, care denigraseră originea poporului şi a limbii noastre,

tratatul de morală al lui Cantemir se încadrează în tradiţia Învăţăturilor lui Neagoe

Basarab, 1520, şi a Răspunsului împotriva Catehismului calvinesc al lui Varlaam, 1645.

Carte de măiestrie tipografică, Divanul cuprinde trei prefeţe, trei cărţi, scările (cuprins)

aferente şi un cuvânt al tipografilor. Primul Cuvânt înainte aduce laudă domnitorului,

Antioh Cantemir, din bunăvoinţa căruia se tipărise lucrarea, Cuvântul către cititori

prezintă obiectivele şi scopul volumului, Cuvântul lui Ieremias Cacavelas, laudă calităţile

intelectuale ale discipolului său.

Lucrarea este alcătuită din trei cărţi: dialogul Înţeleptului cu Lumea, o antologie alcătuită

din 85 de maxime utilizate în Cartea I şi traducerea unor maxime din cartea lui Andreas

Wissowatius, Stimuli virtutum, fraena peccatorum2. În finalul volumului sunt adunate

Scările (cuprinsul) celor trei cărţi şi Cuvântul tipografilor.

Autorul, care poartă masca Înţeleptului, consideră că viaţa are drept scop împlinirea

fiinţei umane, desăvârşirea personală, armonia, pacea şi ordinea: „Până nu-ţi vei face

omorât din ordinul turcilor în 1716.1 Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, manuscris elaborat între anii 1686-1691.2 Andreas Wissowatius, Stimuli virtutum, fraena peccatorum, Amsterdam, 1682.

122

trupul vas, sufletul aur şi lumea aceasta foc, şi nu vei fierbe astfel laolaltă sufletul cu

trupul în flacăra acestei vieţi, mântuire nu vei avea”1.

Cartea I, o adevărată dramă de idei2, pune faţă în faţă concepţia profană a Lumii despre

viaţă cu aceea teologic-isihastă a Înţeleptului. Grădină ale cărei flori sunt oamenii şi

tezaur lăsat lor spre păstrare, Lumea este împodobită cu multe frumuseţi, precum:

norocul, bogăţia, virtuţile, bunătatea şi odihna. Cel mai adesea oamenii nu îi descoperă

esenţa, fiind copleşiţi de aparenţele ei înşelătoare. Ea le pare trecătoare şi plină de păcate:

ambiţie, poftă, lăcomie, sărăcie, invidie, fratricid. Toate aceste rele, la care se mai pot

alătura şi nechibzuinţă în mâncare, băutură, desfrânare le provoacă oamenilor multă

suferinţă. Devenită o temniţă şi moarte a sufletului, în ciuda dulceţii ei amăgitoare,

Lumea ajunge să fie considerată, în mod greşit, mai rea decât tâlharii. Concluzia disputei

dintre cele două personaje este că Dumnezeu nu a lăsat ca omul să fie rob, ci stăpân în

lume, cu dreptul de a-i porunci şi de a o stăpâni cu înţelepciune.

Lumea lui Cantemir seamănă în foarte multe privinţe cu Stultitia3 lui Erasmus. Ea se

adresează Înţeleptului în maniera lejeră a romanelor populare din epocă: „O, nebunule şi

deşertule de minte, zburatule de minte. O, blestematule, ticăitule şi nemică

cunoscătoriule!”

Cartea a doua este un monolog alcătuit din dictoane, apoftegme morale, versete şi

proverbe biblice care susţin concepţia despre viaţă a Înţeleptului. Asemenea unui

judecător, el completează cu sentinţe celebre cele afirmate în dialogul cu Lumea, pentru

a-i corecta semeţia şi a-i reaminti misiunea, cu care a fost învestită de Divinitate.

Dimitrie Cantemir atribuie Înţeleptului concepţia oficială despre morală a

Bisericii, cea care ar fi dorit să se afle la baza propriilor decizii şi acte. Între cele 85 de

sentinţe ale cărţii, care propun un comportament ideal al omului din acele vremuri,

reţinem: „Norocul în lume nu aduce fericire”, „Cel bogat în lume este sărac şi orb”,

1 Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 126.2 Elvira Sorohan, Introducere în istoria literaturii române, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, p. 283.3 Erasmus, Moriae Encomium-Laus Stultitiae (Elogiul nebuniei), lucrare scrisă în 1509, şi considerată o glumă plină de voioşie. Ca formă, lucrarea este o declamatio grecească, şi ca spirit, o reactualizare a operei latine a lui Lucian. Nebunia, precizează savantul renascentist, ar fi un mod de viaţă. Atunci când are chipul trufiei, deşertăciunii şi dorinţei de renume, ea este resortul a tot ceea ce contează în viaţă drept nobil şi deşert. Nebunia este salutară, ca singura înţelepciune posibilă a lumii, şi ridicolă atunci când se mistifică pe sine însăşi. În acest al doilea caz, nebunia e înţelepciune, în timp ce înţelepciunea, nebunie.

123

„Frumuseţea lumii să nu o poftească inima ta”, „Nu vei întâlni în lume bunătate şi

odihnă”.

Istoria ieroglificăîn douăsprezece părţi împărţită aşijderea cu 760 de sentenţii frumos împodobită, la

începătura cu scară a numerelor dezvăluitoare, iară la sfârşit cu a numerelor străine tâlcuitoare

Dimitrie Cantemir inaugurează seria istoriilor secrete şi anecdotice în literatura noastră. 1

Roman alegoric şi cronică a unei perioade din tinereţea aventuroasă a autorului, Istoria

ieroglifică 2 (cunoscută şi sub numele de Hieroglifica) a fost scrisă în anul 1705 şi tipărită

postum, în 1883. Ascunsă cititorilor aproape două secole, ea ajunge să fie confundată, în

biografiile cărturarului redactate după 1732, cu un manuscris de câteva zeci de pagini,

intitulat Uimitoarele revoluţii ale dreptei răzbunări a lui Dumnezeu asupra familiei

Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor, vestiţi în Valahia.

Valoarea literară a Istoriei ieroglifice, izvorâtă din istoria trăită şi asumată de autorul

narator, a fost remarcată şi demonstrată, printre alţii, de: Nicolae Iorga, Sextil Puşcariu,

Al. Piru.3 Modelele autorului, în ceea ce priveşte forma alegorică şi ordinea fantezistă a

evenimentelor, se regăsesc în fabulele lui Esop, Etiopica lui Heliodor, şi romanele

popular-medievale, precum Fiziologul şi Roman de Renart. Ideile filozofice şi artistice

1 Procopiu din Cesareea, istoric bizantin din secolul al VI-lea după I.H., secretar al generalului Belizarie, a criticat regimul autoritar al lui Justinian în lucrarea Istoria secretă. Intr-o altă lucrare, Despre edificii, el oferă informaţii despre populaţiile din Dacia.2 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie de P. P. Panaitescu şi Ion Verdeş, vol. I-II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.3 Acum beneficiem de numeroase ediţii ale romanului şi de multe interpretări, printre care: Elvira Sorohan, Cantemir în cartea hieroglifelor, Manuela Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească.

124

aparţin atât Renaşterii, afirmate cu două secole mai devreme în Occident, cât şi

iluminismului incipient în timpul vieţii autorului.

La începutul secolului al XVIII-lea, raporturile monarhului cu supuşii deveneau mai

transparente şi interesele economice impuneau o mai largă circulaţie a oamenilor şi a

mărfurilor. Din perspectiva noii orânduiri, lupta pentru putere căpăta aproape un aspect

democratic. În romanul lui Dimitrie Cantemir, ea polarizează energiile, mai ales

oratorice, ale personajelor principale şi corectează acţiunea represivă a unor despoţi care,

după ce urmăresc, prind şi închid pe Inorog, îl eliberează şi îl răsplătesc cu generozitate.

Din când în când, prudenţa îi îndemna pe cei care ţeseau istoria Ţărilor Române ca, oricât

de învrăjbiţi ar fi fost unii contra altora, să se reconciliaze, recunoscându-şi greşelile şi

abuzul de putere. Uriaşa risipă de cunoştinţe şi de emoţii a personajelor principale le

dezvăluie de fapt adevăratele caractere.

Romanul are o structură compoziţională savantă: naraţiunea propriu-zisă este precedată

de două prefeţe, Izvoditoriul cetitoriului, sănătate1 şi Iarăşi către cetitoriu, şi de un

cuprins menit a descifra enigma ieroglifelor, intitulat Scara numerelor şi a cuvintelor

străine tâlcuitoare. La sfârşitul romanului, autorul adaugă un nou cuvânt către cititor,

Iarăşi către cetitori, şi o nouă Scară a numerelor şi cuvintelor ieroglificeşti tâlcuitoare.

Titlul romanului, Istoriia ieroglifică, adevărată, pentru lucrurile carile între două mari şi

vestite a Leului şi a Vulturului monarhii s-au tâmplat şi prin vremiea a 1700 ani, de

vrednicie a să crede scriitoriu, foarte pre amănuntul însămnată, carile prin tot cursul

vremii aceiia între vii au fost, de vârstă la 3100 de ani fiind, când sfârşitul începutei sale

istorii videa s-au învrednicit, avertizează asupra conţinutului autobiografic şi asupra

temei principale: rivalitatea dintre două mari case voievodale. Naraţiunea, alcătuită din

12 părţi, după modelul epopeilor antice, este împănată cu povestiri şi 760 de sentinţe. Ea

nu respectă succesiunea cronologică a întâmplărilor2, autorul inaugurând romanul cu

mijlocul naraţiunii. Începutul naraţiunii este plasat abia în capitolul al şaselea.

Evenimentele au mai multe semnificaţii: biografic-istorice, când redau lupta pentru

adevăr şi putere, şi imaginar-artistice, când reconstruiesc societatea românească de sub

dominaţia Porţii Otomane.

1 Este fapt un Cuvânt al autorului.2 Istoria etiopicească a lui Heliodor utilizase schema narativă in medias res, mijlocul istoriei la început şi începutul la mijloc.

125

Roman autobiografic şi alegoric, Istoria ieroglifică relatează câteva evenimente politice

de la începutul secolului al XVIII-lea: mazilirea lui Duca-Vodă din Moldova, şi numirea

ca domn a lui Mihail Racoviţă. Adunarea electivă urma să întărească o decizie,

cumpărată deja cu sume mari de bani de la funcţionarii Porţii Otomane de către

Constantin Brâncoveanu. Probabil că, din aceste considerente, autorul îşi plasează

acţiunea romanului într-un timp fabulos: „Mai denainte decât temeliile Vavilonului a să

zidi şi Semiramis într-ânsul raiul spânzurat (cel ce din şepte ale lumii minuni unul ieste) a

sădi şi Evfrathul între ale Asii ape vestitul prin uleţe-i a-i porni, între creierii Leului şi

tâmplele Vulturului vivor de chitele şi holbură de socotele ca aceasta să scorni. Leul dară

de pre pământ... şi Vulturul din văzduh... aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi

mai putincioasă dihanie decât dânşii alta a fi să nu poată”1.

În primele capitole, personajele poartă un interminabil dialog în adunarea electivă a celor

Divanurilor reunite ale Ţărilor Române şi se caracterizeză în monologuri presărate cu

lamentaţii, bocete, blesteme.

Cel mai adesea, discursurile politice individualizează caractere şi ascund adevăratele

sentimente. Ele apără, rememorează evenimente, analizează situaţii social-politice, şi în

marea lor majoritate, disimulează adevăratele opinii. Vulpea, Corbul, Brehnacea,

Hameleonul, Lupul îşi etalează prin desele lor intervenţii elocinţa, gradul de inteligenţă

politică, versatilitatea sau demnitatea. Vidra, domnul dezmoştenit, este atacat de foştii

sfetnici, Bâtlanul şi Brebul, care acum îi denunţă abuzurile şi neputinţa. Brehnacea2,

Vidra şi Papagaia3 apelează la stilul înalt, încărcat de maxime şi sentinţe savante, pentru

că ei „au ars multe lumânări cu cetitul cărţilor”. Discursurile Corbului şi Struţocămilei le

parodiază deficienţe mentale şi de comportament. Caracterul moralizator al romanului,

conferit de cele 760 de maxime care împănează naraţiunea şi dialogul, fac dovada

cunoştinţelor vorbitorilor, a nivelului lor de cultură. Ca în O mie şi una de nopţi, pentru a

tărăgăna sfârşitul previzibil al reuniunii, cei mai abili oratori apelează la poveşti

pilduitoare: Lupul şi armăsarul, Lupul şi câinele, Pescarul ajuns împărat, Dulful şi

corăbierul.

Ca istorie a unor evenimente la care Inorogul, alter ego al autorului, a fost implicat în anii

1703-1705, romanul evocă rivalitatea fratricidă dintre Ţările Române, competiţia pentru

1 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, postfaţă de Elvira Sorohan, Editura Junimea, Iaşi, 1988, p. 1.2 Stolnicul Constantin Cantacuzino.3 Reprezentantul papal.

126

putere dintre Brâncoveni şi Cantacuzini. Naratorul, deghizat în Inorog, este victima

uneltirilor Corbului (Constantin Brâncoveanu), care sprijinise urcarea pe tronul Moldovei

a Vidrei (Duca-Vodă) şi a Struţocămilei, (Mihai Racoviţă). Domnitorul Ţării Româneşti

este obligat a recunoaşte, în cele din urmă, că a greşit în alegerea sa. El cheamă în taină

pe Lup şi îi cere să medieze împăcarea cu Filul şi Inorogul. Finalul romanului este fericit

şi reinstaurează echilibrul politic în Moldova: Filul (Antioh Cantemir) devine domn, iar

Inorogul (Dimitrie Cantemir) este eliberat din închisoarea unde îl aruncase invidia

fostului prieten, Hameleonul.

Destinul Inorogului sugerează, în plan metafizic, conflictul omului superior cu lumea.

Animal mitologic1, învestit cu frumuseţe fizică şi înţelepciune, Inorogul obligă chiar pe

duşmani a-i recunoaşte calităţile. Hameleonul (Scarlat Ruset), prietenul trădător, îl

descrie astfel: „vios, vlăgos, ghizdav şi frumos/ Ca soarele de luminos/ Ca luna de arătos/

Şi ca omătul de albicios ieste./Ochii şoimului/ Pieptul leului/ Faţa trandafirului/ Fruntea

iasiminului/ Gura bujorului/ Dinţii lăcrămioarelor/ Grumadzii păunului/ Sprâncenele

corbului/ Părul sobolulu/ Mânule ca aripile/ Degetele ca radzele/ Mijlocul pardosului/

Statul chiparosului/ Peliţa cacumului/ Unghele inorogului/ Glasul bubocului/ Şi vârtutea

colunului are”2. Chiar şi atunci când Râsul (Mihai Ruset) propune vânarea şi închiderea

Inorogului, îi adresează implicit un elogiu: „Carile, la mână cădzind, într-o ogradă

încongiurată cu apă lată îl vom închide şi la loc îngust şi strâmpt îl vom trimite. Unde el

la loc slobod şi la câmp larg a trăi deprins fiind, de năcaz, în curândă vreme în

melianholie, din melianholie în buhăbie, din buhăbie în slăbiciune, din slăbiciune în boală

şi, în sfârşitul tuturor, din boală în moarte va cădea, şi aşea, de tot numele din izvodul

vieţii să va şterge”3. Retras în simceaua unui munte foarte înalt unde jigăniile umblătoare

şi păsările zburătoare nu puteau ajunge, Inorogul duce o adevărată viaţă de pustnic, sub

umbra deasă a pomilor, bucurându-se „de ape dulci şi răci curătoare, ierbi şi păşuni în fel

de fel crescătoare şi pomi cu livedzi de toată poama roditoare şi grădini cu flori în tot

chipul de frumoase şi de tot mirosul mângâios purtătoare era”4. Vânarea şi prinderea lui

oferă autorului prilejul să descrie un tablou în proză ritmată al stingerii lumii. El

1 În literatura universală, cel mai cunoscut personaj-inorog este calul lui Alexandru Macedon, Ducipal. Ca animal fantastic, inorogul a fost consemnat în Fiziolog, se pare că sub influenţa Legendei potopului. Conform acestei legende, acest animal uriaş, neavând loc în corabia lui Noe, pentru a se salva de furia apelor înotase pe lângă aceasta. Ca animal mitologic, el a inspirat în literatura noastră mai mulţi autori, din epoca medievală până în zilele noastre. Este prezent în Învăţăturile lui Neagoe Basarab, în Varlaam şi Ioasaf, în Alexandria, iar în contemporaneitate în poeziile lui Lucian Blaga şi Cezar Baltag. 2 Dimitrie Cantemir, op.cit., p. 314.3 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 203.4 Op. cit., p. 243.

127

împrumută forma incantatorie a blestemului, în acord cu durerea tânărului trădat şi

condamnat pe nedrept: „Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, petri, vă fărâmaţi! Asupra

lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară, lăcaşele

Ionorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştejească-să, nu înflorească,

nu înverzească, nici să odrăslească şi pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele,

suspinând, tânguind, nencetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpezi izvoară, a

izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi... Clătească-se ceriul, tremure pământul, aerul

trăsnet, nuârii plesnet, potop de holbură, întunerec de negură vântul să aducă. Soarele

zimţii să-şi reteze, luna, siindu-se, să se ruşineze, stelele nu scânteieze, nici Galatea să nu

lumineze”1.

Povestitorul inserează în roman şaisprezece scrisori. În tradiţie balcanică, ele conţin

ordine, pârăsc sau scuză anumite gesturi. Scrisorile trimise la Munţii Grumadzii Boului

(Ţarigrad) conţin promisiuni de mituire pentru obţinerea unor avantaje: „toată vita grasă

şi toată carnea săoasă domnului şi stăpânului mie în mâncare şi în tot sângele cald şi

săţios în băutură să se dea”. Căsătoria dintre Mreană şi Vidră este de fapt o alianţă

politică între cele două ţări, consemnată epistolar drept o urcare „din baltă şi din tină”.

Epistola trimisă la Poarta Otomană, în care se pârăsc cei doi Cantemireşti, Antioh şi

Dimitrie, avertizează asupra pericolului de a-i învesti cu putere politică pe cei doi fraţi:

„marea nu de altă, ce de vânt îşi schimbă, vântul vivor, vivorul holbură, holbura furtună,

furtuna valuri, valurile primejdie vaselor şi peirea celor din vase aduce”. Scrisoarea

dregătorilor din Ţara Jivinelor trimisă către Corb, o mare şi „lăcrămoasă jalobă”, reclamă

domnia lui Duca-Vodă, schiţând un tablou al sărăciei şi nefericirii din ţară: „cu tirania ce

face şi cu lăcomia ce lucreadză, nu numai oile în munţi şi în păduri au împrăştiat, nu numai

caprile prin văi şi prin vârtopi au izgonit, nu numai boii, vacile şi hergheliile cu foc şi cu

fier au ars, nu numai găinile de pene şi puii de tuleiie au zmult şi le-au dzăcut, ci acmu şi

soldzii peştelui să radză şi să-l vâneze pe subt gheaţa va”.

Scrisoarea Inorogului adresată Cucoşului Evropei, ambasadorul Franţei la

Constantinopole, conţine o pledoarie pentru prietenie: „Vechiului şi neclătitului priietin,

Cucoşului Evropesc, Inorogul de crivăţ sănătate dzice. Nevoieşiia lucrurilor tâmplătoare

între muritori îndămânarea au scornit, îndămânarea din cea înainte mărgătoare simbathie

vine, simbathiia fiica asemănării ieste şi din dragoste se naşte, dragostea priinţa

1 Op. cit., p. 367.

128

întemeiadză şi bunăvoinţa ţine necurmată (ieste dară priieteşugului între muritori lucru

prea minunat, de vreme ce cu chipul carile mai denainte nici cunoştinţă, nici de dânsul

vreo ştiinţă au avut, pre acela din strein al său şi hiriş îl face, în scurt, alt el într-altul în

sine ieste, trăieşte şi vieţuieşte). Tot dară prieteşugul în lineşte agonisit nedejde pune că în

tulburate şi în potrivnice tâmplări de agiutorinţă şi împreună pătimaş să-i fie... Deci supt

acoperământul dragostei tale, aciuându-mă, voi rămânea, ca şi eu, în vreme ce fortuna îmi

va sluji, răsplătire, precum voi putea să fac, datoriu să fiu”1.

Alături de discursuri, parabole, sentinţe şi scrisori, Dimitrie Cantemir apelează la

preziceri şi devinaţie. Povestea visului Hameleonului (Scarlat Ruset) şi multiplele lui

interpretări au rolul de a ilustra frământările sufleteşti ale unui personaj invidios, care îşi

trădează prietenul. În vis, o salamandră sfătuieşte pe Hameleon să-şi potolească foamea,

cu ouă de şarpe. Puii care ies din acestea îl devorează pe sărmanul Hameleon. Trezit din

somn, el încearcă să descopere semnificaţia visului şi cere părerea apropiaţilor: Inorogul,

Şoimul, dulăii şi ogarii, Molia. Răspunsurile primite nu-l împiedică să persevereze în

trădare, invidia şi lăcomia fiind mărcile morale ale destinului său.

Romanul cuprinde şi biografia alegorică a Cantemireştilor, autorul aducând un omagiu

tătălui, leu între stele, aflat sub masca unui animal fantastic, Monocheroleopardalis. Cu

origini modeste, zămislit din oaie, el se afirmă în fruntea turmei, mai întâi ca mieluşel,

apoi ca berbece. Cu o experienţă militară datorată confruntărilor cu lupii (tătarii), el

cutreieră codrii, câmpiile şi munţii. Se confruntă cu pardosul (suedezii) ale cărui puteri şi

le însuşeşte. Ca leu (domnitor al Ţării Moldovei) el capătă „greutatea filului şi iuţimea

inorogului şi ascuţimea monocherului şi toate firile într-una boţind, blândeţea oii,

înţelepciunea lupului, cunoştinţa pardosului, greuimea filului, iuţimea inorogului şi

virtutea leului în sine nebetejite şi nesminţite le feriia, şi din dzi în dzi încă mai

adăogându-le, la stepăna cea mai de sus le înălţa şi le suia. Rugat să devină oblăduitoriu,

purtătoriu şi despre tot împotrivnicul păzitoriu al jigăniilor el se dovedeşte cinsteş,

frumos, drept şi cu înţelepciune, cumsecade, pre toate jigăniile şi dobitoacele giudeca,

îndrepta, ocrotiia, păziia şi stăpâniia. În vremea stăpânirii lui nici ochiul neprietinului s-

au veselit, nici budzele vrăjmaşului s-au zâmbit, nici inima împotrivnicului s-au

învoieşit”2.

1 Op. cit., p. 379.2 Op. cit., p. 278-279.

129

Stilul encomiastic, folosit pentru a schiţa portrete de familie se împleteşte cu cel satiric,

pentru a înfiera pe duşmani. Pe aceştia din urmă îi încondeiază cu măşti animaliere

groteşti şi cu definiţii ironice. Vidra (Constantin Duca) este o „pasere dobitocită sau

jiganie păsărită”, „jiganie cu talpă de gânscă, cu colţii de ştiucă”, „vulpea peştelui sau

peştele vulpii”. Bâtlanul este „o pasere de apă sau peşte de aer”. Struţocămila este „o

cămilă nepăsărită şi pasere necămilită”. Vulpea este o „jiganie pururea cu două inimi şi

neispitită”. Delfinul, „porc peştit şi peşte porcit”, Lupul, „vechi la minte şi copt la

creieri”, Corbul, cu „bogăţia simăţ, de minte răzleţ”.

Frumoasa Helge, fiica Dedului, care se căsătoreşte cu Struţocămila, are parte de un

portret satiric. Cu „gingaş trupul, cu mângâios statul, cu obrazul ca roua trandafirilor”, ea

topise sufletele şi arsese inimile pretendenţilor care o înconjuraseră cu dragoste pătimaşă,

„ca finicii în focul lor murind şi iarăşi înviind”. Nunta Helgei îi pare autorului o uniune

tot atât de nepotrivită ca cea „a filului cu şoarecele, ori a dealului cu valea”. Ceremonia

însoţirii celor doi, celebrată cu mult fast, a fost însoţită de cântecele „ţânţarilor cu fluiere,

grierilor cu surle, albinelor cu cimpoi. Muşiţele în aer şi furnicile pre pământ mari şi

lungi danţuri” au ridicat, iară „broaştele toate împreună cu brotăceii din gură cântec ca

acesta în versuri tocmit cânta: Prundul Eufratului mărgăritariu naşte/ Cămila din iarbă

cele scumpe paşte./ Mâna Afroditei cunună împleteşte./ Eufratul Europii nou lucru

scorneşte./ Din cele cu soldzi Helgile iveşte./ Norocul ce va toate biruieşte./ Cununa

împletiră norocul o tinde, / Capul fără crieri cu mâna o prinde./ O, Helge ficioară,

frumoasă nevastă,/ Nevastă ficioară, ficioară, nevastă,/ Cămila să ragă, tâlcul nu-

nţăleagă”1.

Dimitrie Cantemir creează aşadar nu numai pagini de proză ritmată pentru a descrie

tablouri apocaliptice ori a ilustra tensiunile sufleteşti ale unor personaje, ci şi versuri.

Astfel, în cetatea Epithimiei (Lăcomiei), templul Pleonexiei este străjuit de un

Filohrismos care întâmpină pe cei care îi aduc ofrande cu următoarea incantaţie: „În

pământul negru cine lut galben găseşte,/ Acela în toată pofta nu să oboseşte./ Cine lut

galben pentru dziua neagră scoate,/ Fântâna Nilului în casă-şi a avea poate./ În dragoste

te-am luat, fiiul mieu te numeşte,/ Tuturor şi-n tot lucrul numele-mi pomeneşte”2.

Istoria ieroglifică, primul roman politic românesc, aduce aşadar în prim-plan o competiţie

politică între Bine şi Rău. Întruchipat de Inorog, Binele îl înfruntă pe Corb, simbol al

1 Op. cit., p.132-133.2 Op. cit., p. 167.

130

puterii arogante şi egoiste. Scena politică a Ţărilor Române demască defectele morale ale

celor meniţi să le conducă. Lipsa de demnitate, corupţia şi slugărnicia sunt dezvăluite fie

în timpul Divanurilor reunite, fie în raporturile cu ceilalţi eroi ai naraţiunii. Eroul

principal, alter ego al autorului, care înfruntă piedici şi vrăjmăşii, dobândeşte în cele din

urmă perfecţiune morală şi asemenea lui Făt Frumos îşi redobândeşte rolul de

conducător.

În plan artistic, primul nostru roman nu este numai o sinteză de modele antice şi

medievale, ci şi o creaţie în care limba română literară îşi descoperă forţa expresivităţii

plastice şi acustice. Dimitrie Cantemir exploatează nu numai discursurile savant-

filozofice şi religios-populare, ci şi formele sonore ale prozei ritmate şi ale versului liric.

El construieşte dialoguri disimulatoare, descrie peisaje şi stări sufleteşti, explică visuri şi

proferează blesteme. Alegoria nu încriptează realitatea, ci parodiază slăbiciuni şi vicii

omeneşti, denunţă ambiţii şi orgolii deşarte.

Descrierea Moldovei

Carte comandată de Academia din Berlin, Descrierea Moldovei 1 este prima lucrare

românească de geografie şi istorie intrată în circuitul european de informaţii ştiinţifice. Ea

a fost cerută de marile puteri occidentale, care doreau să deţină informaţiile necesare

pentru viitoarea lor expansiune comercială în sudul continentului. Încă din secolul al XV-lea,

istoricii oficiali ai Ungariei, Jan Honterus, Nicolaus Olahus, Giorgio Reychersdorffer,

informaseră în cosmografiile lor despre regiunile extracarpatice locuite de români. De

asemenea, o serie de călători, prelaţi sau militari aventuriei, unii dintre ei deveniţi

secretari particulari ai domnitorilor din Ţările Române, transmiseseră informaţii despre

această regiune, ca spre exemplu: Walters Balthasar, Stavrinos, Del Chiaro ş.a. La rândul

lor, cronicarii români din secolul al XVII-lea ofereau în lucrările lor informaţii despre

starea materială şi morală a societăţii româneşti. Dimitrie Cantemir preia toate aceste

informaţii, le compară cu propria experienţă de viaţă şi le organizează riguros într-o

lucrare ştiinţifică monografică, menită a trezi interesul Europei occidentale pentru sud-

estul continentului.

Capitolele lucrării se pot aduna în trei mari secvenţe referitoare la geografia, politica şi

cultura Ţării Moldovei.

1 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ediţie bilingvă, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1973.

131

1. Partea geografică este alcătuită din 7 capitole în care sunt prezentate numele vechi şi

cel nou al Moldovei, hotarele, apele, ţinuturile şi târgurile, munţii şi mineralele,

câmpiile şi pădurile, animalele sălbatice şi domestice.

2. Partea politică, alcătuită din 19 capitole, prezintă şi comentează felul ocârmuirii,

întărirea şi scoaterea din scaun a domnilor, oastea, obiceiurile Curţii, legile, Divanul

de judecată, veniturile vechi şi noi, tributul şi peşcheşul, ceilalţi locuitori, năravurile

şi obiceiurile de logodnă şi de nuntă, despre obiceiurile de îngropăciune.

3. Partea culturală, expusă în capitolul Despre obiceiurile cele bisericeşti şi ale

învăţăturii în Moldova, evocă religia, organizarea clerului, mănăstirile, graiul,

literele. Tot aici, Cantemir anexează un Dicţionar etnografic şi harta ţării.

Adesea adevărurile obiective sunt prezentate de autor într-o aură mitologică. Astfel,

Prutul are apa „cea mai uşoară şi mai sănătoasă cu toate că e cam tulbure din pricina

nisipului”. Toate aceste ape curgătoare şi stătătoare sunt pline de „peşti de soi, cu osebire

pâraiele care coboară de la munte cu peştii cei mai gustoşi, cărora locuitorii le zic

păstrăvi, lostriţe şi lipani, pe care călăreţii îi aduc vii pentru masa voievodului în zile de

post”. „Izvoare minerale sărate, de leac, Moldova nu are deloc s-au nu s-au aflat până

acum poate fiindcă se crede că în apele Prutului sunt destule leacuri împotriva tuturor

bolilor”. Apele Moldovei ascund bogăţii minerale deosebite: „aceste pâraie având albia

îngustă, deseori umplută peste măsură de apa zăpezilor topite sau a ploilor, se varsă peste

maluri, iar după aceea, când se trag iarăşi în matca lor, lasă, pe locul unde şi-au vărsat

apele, nisip în care se găsesc numeroase grăunţe de aur din cel mai curat”1.

„Ceahlăul este cel mai înalt dintre munţii Moldovei... care dacă ar fi intrat în basmele

celor vechi ar fi fost tot atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias... Mijlocul lui e

acoperit de zăpezi veşnice, pe vârful lui însă nu se găseşte pic de nea, fiindcă pare să fie

deasupra norilor de zăpadă...Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi,

înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare, din a cărei parte firească

curge într-una un izvor”2.

Câmpiile întrec cu mult bogăţia munţilor, deoarece fertilitatea solului şi blândeţea climei

fac, până şi în anii cei mai secetoşi, ca prisosul de poame să îndestuleze foamea oştirilor

1 Op. cit., p. 65-69.2 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. cit., p. 101.

132

invadatoare. El aduce drept argument asediul cetăţii Neamţului din toamna anului 16861,

precizând că numai foamea a silit pe cei câţiva moldoveni s-o dea în mâinile leşilor,

„după o împresurare de mai multe zile”.

La Cotnari se află vinul cel mai ales, mai bun decât alte vinuri europene. În al patrulea an

capătă asemenea tărie încât arde.

Despre moldoveni, prinţul crede că „ în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie, nu

găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda”. Năravurile lor bune sunt rare: trufia şi semeţia

sunt muma şi sora lor. Ei sunt cutezători, semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă. Cu toate

acestea, moldovenii sunt glumeţi şi veseli, ceea ce au în suflet le stă şi pe buze. Numai că,

aşa cum uită uşor duşmăniile, tot aşa nu ţin multă vreme nici prietenia. Moldovenii nu

cunosc măsura în nimic, dacă le merge bine, sunt semeţi, dacă le merge rău, îşi pierd

capul. Nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, chiar le e urâtă aproape la toţi. Femeile,

până şi cele ale oamenilor de rând, sunt frumoase, dar desfrânate, deoarece beau acasă

mult vin. Chipul în care primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare

laudă.

Textul descoperă o istorie mitică a unei Moldove foarte vechi, aşezată într-un

spaţiu geografic cu o natură generoasă („roua grasă ca untul”, „livezi îmbelşugate ce

hrănesc până şi pe duşmani”) şi bogată („aur în nisipul pâraielor” şi cu „ape

tămăduitoare”). Locuitorii acestei regiuni atât de variate au obiceiuri străvechi, precum

căluşarii şi hora, şi deţin secretul supravieţuirii şi al stabilităţii.

Principele umblat pe la diverse curţi europene evocă şi istoria contemporană a

Moldovei, ilustrând organizarea statală2 şi relaţiile economice3.

Lucrarea dezvăluie două atitudini ale autorului faţă da ţara şi neamul său: una a

omului de ştiinţă, care apelează la erudiţie şi experiment pentru a-şi argumenta ideile, şi o

a doua a domnitorului, care-şi valorifică experienţa practică.. D. Cantemir subliniază pe

de o parte dragostea de viaţă, generozitatea, credinţa religioasă a moldovenilor, pe de altă

parte le ilustrează defectele morale, comportamentul primitiv şi indiferenţa faţă de carte.

Autorul avea ocazia să se descopere pe sine însuşi, scriind această lucrare.

Departe de ţara natală, el are înţelegerea legăturilor cu natura şi istoria locală, a firelor

tainice care îl înlănţuiau de o Moldovă eternă, generoasă şi îmbelşugată.

1 Episod reţinut de C. Negruzzi şi transpus în schiţa sa istorică, Sobieski şi Românii.2 Dimitrie Cantemir militează pentru o domnie ereditară şi condamnă intervenţia nefastă a turcilor.3 Autorul observă că întreg negoţul Moldovei era acaparat de străini.

133

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor

Lucrare destinată Academiei din Berlin, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor a

fost redactat mai întâi în latină, în anul 1717, pentru ca mai apoi să fie tradus în română, în

anii 1719-1721. O versiune din anul 1730, păstrată în copii, s-a aflat la Blaj şi a fost tipărită,

în 1836-1837, la Iaşi.

Autorul şi-a conceput lucrarea după un plan grandios, bazat pe un material imens

documentar1. Problemele avute în atenţie erau: originea tuturor românilor, persistenţa lor

neîntreruptă în Dacia Traiană, istoria românilor de la cucerirea romană până la formarea

statelor medievale.

Din punct de vedere compoziţional, lucrarea cuprinde o Predoslovie, Cuvânt înainte

către cititoriu, Catastihul istoricilor, gheografilor, filozofilor, poeticilor şi a altor

oameni, învăţaţi elini, latini şi de alte neamuri (154 de autori cercetaţi şi citaţi). Autorul

îşi avertiza cititorii că „fost-au gândul nostru şi nevoinţa noastră ca tot trupul hronicului

acestuia în două tomuri, adecă cărţi mari, să-l împărţim. Deci tomul dintâi, pe carile în

această dată vi-l dăruim, să se numească Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor,

carile începând de la descălecatul Dochiii cu romani, adecă de la Traian, marele împărat,

şi de la anul Domnului şi Mântuitorului nostru I.H. 107 cursul istoriii, până după prada

lui Batie, hanul tătărăsc şi până la înturnarea lui Dragoş-Vodă în Ţara Moldovei şi lui

Radu Vodă Negrul în Ţara Moldovei, carea s-au tâmplat pre la anul 1274, duce” 2.

Volumul I cuprinde istoria Romei şi a Daciei, cucerirea romană şi evenimentele din

secolele III-XIII. Al doilea volum, care ar fi trebuit să prezinte istoria Ţărilor Române, nu

a fost realizat.

Ideile principale cuprinse în lucrare sunt:

1. Traian a populat cu romani o Dacie golită de oameni: „Românii ceşti de astăzi în

Dochia sunt tot aceia romani pe care Ulpie Troian i-au adus atunci”. Această teză

cantemiriană a legitimat exagerările ulterioare ale istoricilor ardeleni cu privire la

necesitatea eliminării din limba română a cuvintelor provenite din alte limbi decât

latina. El susţine continuitatea şi stabilitatea românilor în timpul migraţiunilor

barbare.1 N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, volumul I, Minerva Bucureşti, 1990, “Hronicul este opera unui Haşdeu al veacului al XVIII-lea, cu un plan utopic şi nerealiza”, p.74.2 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ed. de Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, 1901, Prefaţă către cetitoriu.

134

2. Românii au o istorie comună cu cea a Imperiului Bizantin şi a celui Romano-

Bulgar. Este unul dintre primii noştri istorici care susţin existenţa cuţovlahilor la

sud de Dunăre şi prezenţa românilor macedoneni în Peninsula Balcanică.

Hronicul lui Cantemir, lucrare ştiinţifică de erudiţie istorică, precede istoriile iluminiştilor

ardeleni şi ale romanticilor paşoptişti.

Scurtă povestiredespre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Contacuzinilor1

Între hârtiile ţarului Petru I s-a descoperit, în manuscris, o lucrare anonimă alcătuită din

trei diviziuni, cu 64 de puncte sau scurte paragrafe, având următoarele titluri:

Uimitoarele revoluţii ale dreptei răzbunări a lui Dumnezeu asupra familiei

Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor, vestiţi în Valahia,

Ponturi de învinuiri împotriva lui Brâncoveanu (domn al Munteniei între 1688-

1714) trimise de Cantacuzini la Poarta Otomană,

Soarta nefericită a domniei preanefericitului Ştefan Cantacuzino (1714-1716) şi

jalnicul sfârşit al Cantacuzinilor.

Versiunea română a Uimitoarelor revoluţii s-a făcut, după varianta grecească, de către

boierul Vasile Vârvav din Popeni, Dorohoi, în anul 1811. Traducerea a fost tipărită de

Mihail Kogălniceanu, abia în anul 1845, în tomul II al Arhivei Româneşti. Recent s-a

descoperit şi biografia în franceză a lui Cantemir, alcătuită de fiul său Antioh, precum şi

versiunile lor anterioare, în latină, redactate de chiar savant.

În Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor

istoricul are ocazia să evoce destinul tragic a două dintre cele mai importante familii

boiereşti din Ţările Române extracarpatice. Brâncovenii şi Cantacuzinii au fost nu numai

cele mai bogate şi cele mai învăţate familii din secolul al XVII-lea şi începutul celui de-al

XVIII-lea, ci şi cele mai abile în raporturile lor cu Poarta Otomană şi cu marile imperii

vecine. Tentativele lor de a submina influenţa Porţii Otomane în Ţările Române

extracarpatice şi de a-şi găsi alţi protectori străini sunt sancţionate cu brutalitate de sultan,

care comandă o moartea exemplară lui Constantin Brâncoveanu şi familiei sale, în data

1 Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor, ediţie îngrijită de Paul Cernovodeanu. Transcriere, traducere şi indici de Emil Lazea, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.

135

15 august 1714. În anul 1716 sunt eliminaţi şi cei care uneltiseră împotriva fostului domn,

Stolnicul Constantin Cantacuzino şi feciorul lui, domnitorul Ştefan Cantacuzino.

În sinteza sa, Dimitrie Cantemir reia unele dintre evenimentele consemnate în Istoria

ieroglifică şi apelează la aceleaşi mijloace artistice. Atribuie eroilor săi trăsături

animaliere: stolnicul C. Cantacuzino este o vulpe bătrână care născoceşte zi de zi noi

vicleşuguri şi sfătuieşte cu prefăcută smerenie pe Brâncoveanu. Când urcă pe tron, fiul

său, asemenea unui crocodil, „cu un ochi se prefăcea că îi pare rău şi plânge nenorocirea

lui Brâncoveanu, iar cu celălalt se bucura şi se veselea pentru împlinirea dorinţei lui” .

Apelează la sentinţele preferate: domnul Munteniei „săpând groapă altuia, şi-a pregătit

sie-şi capcana” iar ”gura care grăieşte minciuni ucide sufletul.” Invocă adesea justiţia

divină, cea care a permis ruinarea casei lui Brâncoveanu: „O, inimă vicleani, o, dreptate

dumnezeiască! O, soartă neştiută şi de nepătruns hărăzită de Dumnezeu!” Reia parabole

tâlcuitoare pentru a explica faptele şi gesturile unor personaje. Pentru a uzurpa puterea

domnească, duşmanii lui Brâncoveanu îi cultivă îngâmfarea şi mândria pe care el „le

înghite cu gâtlejul deschis ca pe o undiţă aruncată la peşti, ascunsă într-o fărâmă de

pâine”. Complotul pus la cale de Stolnicul Constantin Cantacuzino găseşte încuviinţare

din partea membrilor familiei acestuia, aflaţi sub impresia parabolei celor doi duşmani,

obligaţi să călătorească împreună pe un vas care naufragiază. Dă credit unor întâmplări şi

cuvinte greu de demonstrat a fi reale. Astfel, un medic aflat la Ţarigrad ar fi aflat despre

mazilirea lui Constantin Brâncoveanu, l-ar fi informat pe acesta la timp, numai că

domnitorul nu acordă nici o importanţă avertismentului primit, ca urmare a sfatului

viclean al lui Stolnicului Constantin Cantacuzino. De asemenea, încarcerat, Constantin

Brâncoveanu s-ar fi adresat lui Ştefan Cantacuzino astfel: „Băiatule, Ştefane! Dacă toate

relele, ce mi s-au întâmplat, îmi sunt trimise de la Dumnezeu, fără mijlocirea nimănui,

pentru păcatele mele, facă-se voia Lui cea Dumnezeiască, dar dacă s-au întâmplat din

răutatea omenească, a celor ce se bucură de pieirea mea, Dumnezeu să le ierte acest păcat

vrăjmaşilor mei, dar să se păzească aceştia de înfricoşătoarea mână şi de dreapta

răzbunare a lui Dumnezeu”. Acelaşi Brâncoveanu îmbărbătează pe cei ce urmau a fi

omorâţi o dată cu el în ziua de 15 august 1714, astfel: „Copii, ţineţi-vă tare! Am pierdut

tot ce am avut pe lumea aceasta, să ne mântuim măcar sufletele noastre şi să ne spălăm

păcatele noastre cu sângele nostru!”

136

Dimitrie Cantemir completeză această Scurtă povestire cu o notiţă privind Soarta

nefericită a domniei preanefericitului Ştefan Cantacuzino şi jalnicul sfârşit al

Cantacuzinilor. Aici el relatează mazilirea succesorului lui Constantin Brâncoveanu la

tronul Ţării Româneşti, închiderea lui la Constantinopol, gâtuirea, jupuirea şi înfundarea

capului cu bumbac şi aruncarea trupului în mare.

Destinul tragic al celor două familii domnitoare lămureşte conflictul din Istoria

ieroglifică. În romanul său de tinereţe, Cantemir evoca ţesătura absurdă de comploturi şi

intrigi, care compromitea pe viitorii domni ai Ţărilor Române. Poarta Otomană întreţinea

în rândul boierimii române o stare de permanentă dihonie şi delaţiune, care măcina

opoziţia internă şi permitea jefuirea nestingherită a celor două ţări. Ruinarea familiilor

autohtone şi alungarea lor definitivă de acasă au uşurat instaurarea noului regim fanariot,

care transforma Ţările Române în teritorii lipsite de identitate politică, fără contur etnic

ori cultural.

În lucrarea sa, Cantemir surprinde criza morală care măcina din interior Ţările Române şi

care permitea Porţii Otomane să ignore opoziţia din vremurile trecute şi să le sărăcească

în profitul câtorva străini, aduşi din Fanarul constantinopolitan.

Bibliografie

1. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973.2. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu

Trupul, Editura Minerva, Bucureşti, 1990. 3. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu, I-II,Editura pentru

Literatură, Bucureşti, 1964.4. Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ed. de Gr. G. Tocilescu,

Bucureşti, 1901.5. Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a

Cantacuzinilor, ediţie îngrijită de Paul Cernovodeanu; transcriere, traducere şi indici de Emil Lazea, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.

Texte critice1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti,

1982, p. 35-42.2. Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească, Bucureşti, 1975.3. Al. Piru, Istoria literaturii române, volumul I, Perioada veche, ediţia a treia revăzută, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 328-365.Elvira Sorohan, Cantemir în cartea hieroglifelor , Minerva, Bucureşti, 1978.

137

Costache Negruzzi

Viaţa lui Costache Negruzzi (1808-1868) are aceleaşi coordonate ca şi ale altor

colegi de generaţie: origine relativ modestă din punct de vedere al genealogiei nobiliare,

efort personal de parvenire materială şi politică, pasiune pentru cultură şi îndeosebi

pentru literatură, formaţie intelectuală de autodidact, ambiţia de a trezi cititorilor săi

gustul pentru creaţia artistică românească. S-a născut la Trifeştii Vechi, localitate din

judeţul Vaslui, într-o familie de răzeşi înstăriţi1. A beneficiat acasă de studii temeinice, în

greacă şi franceză, astfel încât la numai 13 ani conversa cu Puşkin la Chişinău, în timpul

refugiului familiei din faţa Eteriei, din anul 1821.Obligat să-şi asume responsabilitatea

întreţinerii familiei după dispariţia prematură a tatălui, el se dedică activităţii de moşier,

îndeletnicindu-se cu scrierea unor creaţii literare în timpul său liber. Nu este foarte

apropiat de G. Asachi, preferând prietenia unor confraţi cărturari din Ţara Românească (I.

Heliade Rădulescu) şi Transilvania (G. Baritiu), în publicaţiile cărora şi-a tipărit multe

dintre scrierile sale literare. În 1857, el îşi adună opera risipită vreme de peste 25 de ani

în periodicele vremii, într-un volum antologic, Păcatele tinereţii2.

Spirit modern şi reformator, C. Negruzzi nu s-a implicat în evenimentele

revoluţionare din 1848, fiind un adept al proprietăţii private obţinute prin muncă

încununată de succes. A fost însă solidar cu tinerii confraţi din Moldova, Mihail

Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, îmbrăţişându-le iniţiativa de a fonda în anul 1840 un

Teatru Naţional la Iaşi. De altfel, fiii săi vor continua să iubească literatura, Iacob, unul

dintre cei cinci fondatori ai Junimii, devenind părinte administrativ şi economic al

revistei „Convorbiri literare” vreme de 20 de ani.

Contribuţia operei traduse şi originale la inaugurarea modernităţii

Activitatea de traducător. C. Negruzzi nu s-a impus în conştiinţa generaţiei sale

drept un reformator, animator al instituţionalizării moderne a culturii române. În afara

1 Muzeul Literaturii Române din Iaşi a inaugurat în anul 1995 Casa memorială C. Negruzzi din Hermenziu, comuna Trifeşti.2 Autorul preia titlul volumului său de la Alexandru Dumas fiul, Péchées de jeunesse.

138

ocazionalei asocieri cu V. Alecsandri şi M. Kogălniceanu, el s-a distins printr-o susţinută

activitate de traducător în limba română a unora dintre operele literaturii europene. A

tradus din dramaturgia lui V. Hugo, Voltaire, Moliere, Lesage, Eugene Scribe, Victor

Ducange; din prozele lui Teofrast, Voltaire, Marmontel, John Cleland, Florian, Madame

de Genlis, Puşkin, Florian, Al Dumas; din poeziile lui V. Hugo, A. Cantemir şi Thomas

Moore. Activitatea de traducător a lui C. Negruzzi a debutat încă din timpul refugiului la

Chişinău, 1821, când adolescentul pasionat de literatură a inaugurat un caiet intitulat

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823 în satul Ţărăuţii, în raiaua Hotinu.

Este de reţinut că între traducerile sale se află şi câteva texte memorialistice ale unor

străini, care au vizitat Ţările Române, şi anume Călătoria arabului patriarh Macarie de

la Alep la Moscova.

Opera originală în prozăC. Negruzzi este înainte de toate un mare prozator, fără de invenţie,mărginit la anecdotă şi memorii, creator de valori de interpretare artistică. (G. Călinescu)

Opera originală în proză cuprinde nuvele sentimentale şi istorice, schiţe şi cântece

eroice, amintiri despre anii de ucenicie, epistole pe teme diverse: istorie şi critică literară,

aspecte de morală ale societăţii contemporane, fiziologii.

Nuvela istorică

Istoria literară îi atribuie lui C. Negrzzi meritul de a fi inaugurat nuvela istorică de

inspiraţie romantică prin Alexandru Lăpuşneanu, publicată în primul număr al Daciei

literare, Iaşi, 1840,1 care se distinge atât prin mesaj cât şi prin arta compoziţiei literare, a

portretului şi a dialogului. Elaborată într-o limbă literară în care arhaismele şi

regionalismele sunt atent dozate pentru a nu împiedica accesul cititorului român din

diverse provincii la mesajul artistic, ea este un model de tehnică literară romantică, de

culoare local. De altfel, nuvela istorică este o replică a scriitorului romantic român la

presiunea exercitată de istorie, înţeleasă nu numai ca o carte de înţelepciune despre trecut,

1 Personalitatea domnitorului Alexandru Lăpuşneanu a devenit după 1840 o temă predilectă pentru literatura noastră. Pornind de la sugestiile artistice propuse de C. Negruzzi, el a fost evocat în ipostaze diferite, uneori antagonice. Domnitorul sangvinar, care îşi terorizează boierii, este scuzat de unii creatori care îi atribuie dorinţa de a sprijini masele populare, de a le uşura existenţa acordându-le puteri sporite în faţa proprietarilor de moşii. Mihai Eminescu îi schiţează acestui domnitor un portret complex, de patriot prudent şi devotat. Dramaturgi ( D. Bolintineanu, Samson Botnărăscu, Iuliu I. Roşca, Mihai Eminescu, G. M. Zamfirescu), poeţi (Ion Pillat), muzicieni (AL. Zirra), artişti plastici, scenarişti şi regizori au dat forme noi acestui personaj simbol, până în zilele noastre. Limul Malvinei Urşianu realizat în anii ’70 se doreşte o meditaţie pe tema puterii despotului luminat, pradă propriilor fantasme.

139

ci şi ca acţiune practică, de ctitorire a prezentului şi viitorului. Succesul nuvelei istorice

Alexandru Lăpuşneanu printre contemporani şi urmaşi l-a determinat G. Călinescu să

afirme că dacă limba română ar fi avut recunoaştere internaţională, nuvela lui Negruzzi ar

fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet al lui Shakespeare1.

Ce anume l-a îndemnat pe C. Negruzzi să selecteze din cronica lui Grigore

Ureche tocmai capitolul dedicat domniei lui Alexandru Lăpuşneanu? De ce scriitorul a

atribuit acestui erou din istoria agitată a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea

fapte şi trăsături reţinute din alte epoci şi atribuite altor personalităţi ? Este evident faptul

că scriitorul român a dorit să creeze o operă literară şi nicidecum o lucrare istoriografică.

Momentul evocat se identifică artistic prin elemente de decor: vestimentaţie, obiceiuri

gastronomice şi ceremonial de curte, descripţii arhitectonice. Naraţiunea celei de-a doua

domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu urmează cronologia faptelor incluse în cronica lui

Ureche, dar autorul este interesat doar de a ilustra o idee: monarhia autoritară şi

despotismul luminat îşi încheiaseră existenţa în Ţara Moldovei o dată cu Ştefan cel Mare,

iar încercările urmaşilor de a-i prelungi existenţa se dovedesc zadarnice. Cu domnia lui

Alexandru Lăpuşneanu se încheie paractic prezenţa muşatinilor pe scaunul ţării, iar gestul

final al Ruxandrei era menit a salva dinastia. De altfel, în Ochire retrospectivă,

Scrisoarea a IX-a din Negru pe alb, autorul preciza: „Un veac era de când aristocraţia

domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci providenţa, văzând-o bătrână şi

sluţită de nelegiuiri, tinde mâna şi alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un

oarecare Petre Stolnicul, om prost şi necunoscut. Îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în

mână. Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanu, va sparge cuibul şi va strivi acest

furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos

poporului? Ba…În adevăr Lăpuşneanu retezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi nu era

el omul care să ştie a le seca puindu-le stavilă pre însuşi poporul; pentru aceasta, fapta lui

fu judecată de crudă şi pe el tiran”.

În nuvelă sunt cuprinse câteva evenimente care îi configurează firul epic:

cucerirea tronului de către Alexandru cu ajutor militar străin, consolidarea domniei,

revolta populară potolită prin sacrificarea boierului Moţoc, boala şi moartea. Aşa cum

sugerează şi titlul, nuvela se dezvoltă epic în jurul personajului principal, ale cărui vorbe

1 G. Călinescu, op. cit., p. 216.

140

devin motouri a două din cele patru capitole: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…(I); De

mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu (IV). Ele conţin ameninţări la adresa boierilor

săi, principalii duşmani ai dorinţei lui de consolidare a ţării şi de ameliorare a traiului

populaţiei sărace. Poporul îşi face simţită prezenţa în nuvelă doar în capitolul al treilea,

când manipulat stângaci de forţe divergente, ajunge să-şi formuleze dreptul de a

sancţiona pe boierul corupt, cel mai apropiat voievodului. Capul lui Moţoc vrem, strigă

mulţimea întărâtată în capitolul al treilea, şi după spectacolul sângeros al linşajului, se

retrage din faţa porţilor palatului, asemenea unei fiare, pe moment satisfăcute. Mulţimea

dominată de instincte primare, foame, set, frig, se manifestă emoţional într-o lume în care

calcule meschine, descărcate de orice morală, aduceau satisfacţii celor împătimiţi de averi

şi putere. Ai să dai samă, doamnă! este ameninţarea care înspăimântă pe biata soţie a

domnitorului şi pe mama viitorului voievod. Ea cere cu naivitate soţului, înşelat de boieri

în prima domnie, să renunţe la violenţă şi să se împace cu foştii duşmani, uitând cât de

aprig se luptaseră străbunii săi pentru a se menţine la domnie, şi cât de lipsită de

creştinătate este ambiţia celorlalţi de a-i deposeda de dreptul lor .Aşadar, în primul

capitol, Alexandru Lăpuşneanu recucereşte tronul Moldovei cu ajutor străin şi cu

sprijinul boierilor trădători, dintre care Moţoc este cel mai învechit în rele. El îşi face

cunoscută voinţa într-un dialog cu semnificaţiile unei platforme program: va lua tronul

Moldovei în pofida opiniilor marilor boieri, va plăti datoriile cu averile boierilor

opozanţi, va acorda poporului mai multe drepturi şi libertăţi. În faţa acestor ameninţări,

majoritatea boierilor îşi ignoră solia şi devin solidari cu cel care le ameninţa averile.

Dacă în primul capitol, Lăpuşneanu este surprins în ipostaza de pretendent hotărât

şi periculos la tronul ţării, care înfruntă cu dispreţ pe boieri, al doilea capitol îl surprinde

pe domnitor în scene intime, alături de soţie sau închinându-se în faţa icoanei Sfintei

Fecioare. În ambele situaţii, spiritele celor două femei, care veghează sufletul lui

Lăpuşneanu, sunt îngrozite şi îndurerate de patimile lui morale. Ruxandra, soţia sa, îi

cere, în numele mamelor şi a soţiilor îndurerate de acţiunile lui vindicative, să pună capăt

răzbunării. Surprins de faptul că soţia nu. este solidară cu eforturile de întărire a domniei,

el îi promite un leac de frică, reprezentat de piramida de capete ale boierilor ucişi la

ospăţ. Familia domnească participă la slujba religioasă şi îngenunchiat în faţa icoanei

Maicii Domnului, el înspăimântă prin gândurile lui crâncene pe cea care invocă iertarea

141

păcatelor omeneşti lui Dumnezeu. Dejunul servit la curtea domnească, ca dovadă a

dorinţei de împăcare între voievod şi boieri, se transformă într-un măcel. Lăpuşneanu

comandă aşezarea capetelor boierilor masacraţi într-o piramidă, operă demnă de un

Dracula, în acord cu mentalitatea aristocraţiei europene din epoca sa. Tot astfel

reprezentanţii familiei Borgia îşi păstraseră puterea în cetăţile Italiei, cu aceeaşi cruzime

domnii Franţei învinseseră opoziţia Papei şi a rivalilor militari şi politici. La vederea

acestui leac de frică, Ruxandra îşi pierde cunoştinţa şi bruma de încredere în sănătatea

mentală a soţul ei.

Ultimul capitol evocă finalul unei domnii sângeroase. Bolnav de mai mult timp şi

fără speranţă de vindecare, Lăpuşneanu cere să fie călugărit, atribuind prerogativele

domniei soţiei şi fiului său. Într-un moment de luciditate el regretă hotărârea luată,

ameninţă cu represalii şi cere să-şi vadă fiul. Speriată, doamna acceptă îndemnul boierilor

trădători, Spancioc şi Stroici, de a oferi soţului său otravă. Fără voinţă şi derutată, cu

acordul disimulat al mitropolitului Teoctist, ea devine o ucigaşă, nedemnă de rangul şi

numele său. Domnul este astfel răpus de singura fiinţă în care avea încredere, devenind

astfel din călău, victimă.

Prozatorul inserează câteva elemente de culoare locală în nuvela sa. Iată imaginea

lui Lăpuşneanu în costum de paradă, îmbrăcat pentru slujba religioasă menită a stinge

duşmănia cu boierii: „în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta

coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabaniţa

turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur iar printre

bumbii dulămii se zîrea o zea de sârmă”. Tabloul dejunului oferit boierilor, prilejuieşte

naratorului posibilitatea de a evoca obiceiurile culinare ale epocii: “În Moldavia, pe

vremea aceea, nu se introdusese încă moda mâncărurilor alese. Cel mai mare ospăţ se

cuprindea din câteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneu mâncăruru greceşti

ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi în sfârşit, fripturile

cosmopolite. Pânza mesei şi şervetele erau de filaliu ţesute în casă. Tipsiile pe care

aduceau bucatele, talgerile şi păhărele erau de argint. Pe lângă părete sta aşezate în rând

mai multe ulcioare pântecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar”1.

1 Citatele sunt extrase din Constantin Negruzzi, Opere, volumele I-III, ediţie de Liviu Leonte, Editura Minerva, Bucureşti, 1974-1986.

142

În volumul Păcatele tinereţelor autorul aduna în capitolul Fragmente istorice şi

alte naraţiuni de inspiraţie istorică: Sobieski şi Românii, Regele Poloniei şi Domnul

Moldovei. Sunt selectate tot aici şi două cântece istorice: Aprodul Purece, fragment de

epopee nefinalizată, şi Cântec vechi, poemă în ritm popular despre Constantin Cantemir.

Aprodul Purice a fost prima poemă de succes a lui C. Negruzzi, publicată în anul

1837. Versurile „Ciocârlia cea voioasă în văzduh se legăna/ Şi-nturnarea primăverei prin

dulci ciripiri serba/ Plugariul cu hărnicie” sunt recitate cu plăcere de mai multe generaţii

de români. Epopeea lui Negruzzi inspirată din cronicile Moldovei, a fost bine primită de

colegii mai tineri. Pe când tradiţiile istorice căzuseră în uitare şi faptele glorioase ale

strămoşilor noştri se perdeau în întunericul ignoranţei, C. Negruzzi avu nobila dorinţă de

a deştepta simţul naţional prin poemul istoric Aprodul Purice, nota Alecsandri în studiul

care prefaţa ediţia din 1872 a operelor mai vârstnicului său prieten literar.

Sobieski şi Românii1 evocă eroismului ostaşului român şi demnitatea sa în faţa

invadatorilor. Naratorul dramatizează acţiunea, inversează ordinea unor tablouri pentru a

conferi vioiciune unui text cu valoare didactică. Plăieşii de la Mănăstirea Neamţ au

onoarea de a înfrunta oastea polonă condusă de însuşi regele Jan Sobieski. Trufaşul erou

european ignoră starea deplorabilă a armatei sale, demoralizată după înfrângerile suferite,

slăbită din cauza absenţei mâncării şi epuizată după mai multe zile de retragere. De

asemenea, el nu respectă angajamentele asumate faţă de domnitorul Moldovei căreia îi

promisese să traverseze ţara, fără a prejudicia oamenii şi avertile acestora. Impresionat de

măreţia Cetăţii Neamţului el ordonă atacul, după ce plăieşii refuză a deschide porţile.

Starostele acestora nu acceptă a preda fără luptă cetatea lipsită de de provizii şi comandă

rezistenţa în faţa trufaşilor atacatori atâta timp cât dispuneau de ceva muniţii şi provizii.

El îşi justifică gestul care costă moartea câtorva dintre plăieşii săi, din ambiţia de a

demonstra străinilor că ţara lui nu este o ţarină părăsită la care poate râvni orice călător

aventurier. Regele polon descoperă în final pe cei care au îndrăznit a-i sta împotrivă şi le

răsplăteşte eroismul. Schiţa lui Negruzzi oferă un exemplu de sacrificiu şi de onoare

militară, de care românii uitaseră. De altfel, V. Alecsandri va transpune pentru scenă

această nuvelă în 1856, iar G. Coşbuc o va versifica în poemul Cetatea Neamţului, 1903.

1 A fost inspirată din Istoria Imperiului Otoman, de D. Cantemir, în varianta ei franceză şi publicată în Calendar pentru poporul român, 1845.

143

Regele Poloniei şi domnul Moldovei adună laolaltă două surse: una străină, Voltaire,

Histoire de Charles XII şi una internă, N. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei. A fost

publicată în „Albina românească”, 1838.

Cântec vechi, inspirată din Letopiseţul lui I. Neculce, a văzut lumina tiparului în

1843, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” de G. Baritiu. Autorul recurge la

motivul manuscrisului uitat şi descoperit întâmplător la un mazâl bătrân din zona

Cotnarului, aluzie la patima bătrânului domn:

Cantemir era un domnAltfel pre de treabă om,Numai ţara cam prăda.Boierii, văzând aşa,Îi zicea: „Măria-ta!Cu paharul îndeseşte,Dar cu birul mai răreşte”.

Nuvela sentimentală

Naratorul şi-a adunat producţia literară în acest domeniu în capitolul Amintiri din

juneţe, din volumul publicat în 1857, care cuprinde memorialistică (Cum am învăţat

româneşte), invenţie sentimentală (Zoe); memorialistică sublimată în fantezii epice

ironice (O alergare de cai, Au mai păţit-o şi alţii), glumă literară de inspiraţie arabă

(Toderică). Aceste creaţii, realizate într-un limbaj alert, centrat pe cititor, îl aşează pe

autor în tradiţia medievală a cronicarilor moldoveni, lui revenindu-i meritul de a fi făcut

trecerea de la scrierea medievală, la cea modernă a lui Ion Creangă şi M. Sadoveanu.

Cum am învăţat româneşte este o proză memorialistică, publicată în „Curierul de

ambe sexe”, 1839, care inaugurează în literatura noastră textele dedicate anilor formării

intelectuale. Şi I. H. Rădulescu prezentase cititorilor săi o confesiune similară cu privire

la modul informal de achiziţionare a cunoştinţelor de limbă română, într-un timp

potrivnic. Mentorul copilăriei lui C. Negruzzi a fost tatăl său, care îşi procura scrieri

româneşti din Transilvania (Buda şi Braşov). Îngrijorat că feciorul cunoaşte elina şi

franceza, mai puţin româna, el îi aduce acasă unul dintre profesorii lăudaţi ai oraşului,

Ioan Alboteanu. Metoda acestuia este repudiată de tânărul de 13 ani, care deprinde în cele

din urmă singur cititul şi scrisul românesc cu ajutorul Istoriei lui Petru Maior. Ca şi I.

144

Eliade Rădulescu, părintele literar al prozei romantice moderne, el învaţă limba maternă

din dorinţa de a descifra conţinutul unor scrieri aparţinând iluminiştilor ardeleni.

Zoe, nuvelă romantică inspirată din viaţa oraşului invadat de trupe de ocupaţie,

evocă drama unei fete sărace şi frumoasă, victimă a încrederii în promisiunile tinerilor

ofiţeri, încartiruiţi temporar în Iaşi. În cartierul Sărărie, în anul 1827, tânăra Zoe suferă că

Iancu B., „nătărău după căutătura cea speriată şi neclintirea figurii sale”, îşi neagă orice

responsabilitate faţă de copilul ce ar fi trbuit să se nască în urma legăturii lor nelegitime.

Sedusă iniţial de un alt ofiţer, Iliescu, „galant, cinstit şi briliant”, ea se hotărăşte a-şi

curma zilele, deoarece iubise cu sinceritate pe cel care pentru că nu mai avea ce să

dorească, o trada fără remuşcări. Pregătirile fetei pentru o moarte cât mai romantică reţin

atenţia naratorului: ea trimite un mesaj secret unui oarecare N. prin doica Sanda, se duce

la Iancu B., pe care nu-l găseşte acasă, şi îi lasă un bilet melodramatic: „Eu mor! Mă duc

să aflu liniştea pe care mi-ai răpit-o!”. Îmbrăcată într-o frumoasă rochie de catifea neagră

ea se sinucide: „Plumbul intrând sub ţâţa stângă, a frânt o coastă, şi petrecând inima a

ieşit prin spate. Zoe căzu moartă!”. Finalul nuvelei este moralizator: în vreme ce Iliescu şi

Iancu B. participă la parada militară în onoarea domnitorului, cortegiul funerar al tinerei

femei seduse şi abandonate intersectează coloana strălucitoare. Şi în faţa gropii femeia

suportă ruşinea unei existenţe modeste: cioclii se grăbesc a o deposeda de vestminte.

Blasfemia este impiedicată de un tânăr prieten al fetei, care prea timid pentru a-şi

comunica sentimentele de dragoste, plecase în călătorie. Un epilog descifrază sfârşitul lui

Iancu B. La numai opt luni el făcuse o aprindere de creieri. Nuvela are meritul de a fi

transpus în română schema tradiţională a melodramei romantice, de a fi naturalizat

motivul fetei sărace, victimă a inocenţei vârstei. Femeia angelică, răpusă de indiferenţa

cinică masculină, este evocată şi de alţi autori ai epocii.

O alergare de cai este o nuvelă sentimental romantică în care trama dulce,

siropoasă, este cenzurată de o subtilă ironie. Autorul împleteşte două istorii: prima, cu

aspect memorialistic, aparţinând eroului narator, şi a doua atribuită unor personaje fictive,

Olga şi Ipolit B. De data aceasta, ambele femei, cocheta şi cea sincer devotată bărbatului

iubit, sunt cauzele unor drame sufleteşti. Răsfăţată şi insensibilă, doamna B., femeia cea

mai frumoasă întâlnită de narator în protipendada Chişinăului, seduce inimile celor

încrezători, provoacă furtuni şi sfâşieri ireparabile. În opoziţie cu acest personaj feminin

145

negativ, autorul ilustrează şi povestea femeii înger, devotata şi morala Olga, îndrăgostită

de Ipolit B. După 20 de ani, naratorul are ocazia să reîntâlnească pe muza tinereţii sale şi

acum descoperă cu uimire o „bâtrână ce purta ochelari şi priza tabac”, guralivă şi

înconjurată de pisici. Nuvela evocă societatea Chişinăului în prima jumătate din secolul

al XIX-lea cu lumea sa pestriţă, unde români, poloni, ruşi se desfătau în jocuri de

societate, întreceri hipice, ori alte competiţii de salon, cu o frenezie datorată stării de

nesiguranţă politică, militară şi economică.

Au mai păţit-o şi alţii este o anecdotă în care se descoperă moravurile din familiile

acelor vremuri. Cuconu Andronache Zimbolici, de 42 de ani, se căsătoreşte cu juna

Agapiţa, ademenită de avereaşi rangul acestuia. Într-o seară, pe când îşi petrecea vremea

jucând vist cu alţi proaspăt însurăţei, Zimbolici laudă fidelitatea consoartei. Pentru a-i

convinge de adevărul spuselor sale îşi conduce tovarăşii în iatacul femeii unde o

descoperă în braţele unui tânăr: „gingaşa postelniceasă se afla într-unul din acele

momente rari în cursul scurtei vieţi...deslipind prin un suspin buzele sale de ale tânărului

amorez, înturnă ochii şi zări acele patru capete spăriate, acei opt perechi de ochi holbaţi

ce o priveau”. Gestul indiscret al postelnicului este scuzat cu resemnare, recunoscându-se

că „au mai păţit-o şi alţii”.

Galeria personajelor masculine din nuvelistica lui Negruzzi se încheie cu

Toderică, eroul povestirii cu acelaşi titlu. El este un tânăr boiernaş, frumos şi bun la

inimă, dar desfrânat cât se poate, pentru că îi erau dragi cărţile, vinul şi femeile. După ce

îl ajută pe Dumnezeu, este recompensat cu modalitatea de a-şi păcăli propria moarte.

Subiectul acestei anecdote este împrumutat din poveştile medievale şi renascentiste.

Genul epistolar

Volumul din 1857 adună în capitolul Negru pe alb, Scrisori la un prieten, 30

dintre foiletoanele risipite prin periodice mai bine de 25 de ani. Negruzzi inaugura astfel

oficial în literatura noastră genul epistolar, corespondent al celui existent în literatura

europeană de mai multe secole. Montesquieu, Voltaire şi Madame de Sevigne sunt

numele de referinţă pe care autorul român le-a avut în atenţie atunci când a oficializat

existenţa foiletoanelor publicate în diverse provincii româneşti. Cu o tematică diversă,

corespunzătoare unui fapt cotidian, scrisorile sale dezvăluiau o atitudine şi lansau

146

provocarea de a urma un exemplu moral. Considerate fie „un breviar de morală practică”1

care anticipă tabletele argheziene şi cronicile lui G. Călinescu, fie o „colecţie de fapte,

ştiri asupra vremii, de descripţii pitoreşti, de calde pagini asupra trecutului nostru, în care

ca şi în suflete moarte ni se evocă unele figuri interesante, boieri ruginiţi, tineri pripiţi, în

care se risipesc o mulţime de idei mărunte şi de bun simţ într-o limbă fluidă, fără icoane

multe, fără întorsături căutate, cu unele neologisme supărătoare, dar, sprintenă totuşi,

cursivă, limpede, oglindind şi ideea dar şi veşnicul zâmbet al spiritualului scriitor”2.

Scrisorile lui Negruzzi aparţin unor forme literare diverse, dintre care jurnalul de

călătorie3, scene de moravuri şi fiziologii4, disertaţii ştiinţifice pe teme de istorie, religie,

literatură, folclor, lingvistică5. În Primblare autorul evocă atmosfera orientală, de sărăcie,

nemişcare înecată în praf şi lene a târgurilor din Moldova. Natura generoasă este în

discrepanţă cu sărăcia indusă de o economie păguboasă: un lanţ de dughene de lemn

mucede de vechime, cu lungi şi spânzurate streşini, în care pentru toată marfa un rufos

jidan întinde traiste, frânghii şi băuturi. Se observă în scrisorile lui Negruzzi opoziţia

dintre sat şi oraş, dintre o existenţă folclorică aflată sub semnul energiei revitalizante şi

oraşul cotropit de străini, amestec de şmecherie şi de sărăcie indusă din afară.

Fiziologia provincialului a făcut carieră literară prin dialogul deschis cu textul pe

aceeaşi temă al lui M. Kogălniceanu. Pentru Negruzzi, provincialul este un om naiv,

pradă vitrinelor încărcate de produse ridicole şi inutile ale oraşului. El este o „figură

curioasă, originală şi crohmopolită a boierului ţinutaş...o lighioaie atât de variată, încât ar

fi o nespusă greutate a închide într-uncadru toate feţele şi culoarele lui...gros, gras, faţa

înflorită, favoriţi trufaşi şi musteţi răsucite...fudul din născare şi evghenis din cap până în

picioare”. El imită fără nici o cenzură interioară tot ceea ce este superficial, strălucitor şi

fals din societatea civilizată.

Scrisorile cuprind şi alte fiziologii ca spre exemplu cea a lui Daniil Scavinski, „o

adevărată jucărie a naturii”. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea

1 N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Editura Minerva, 1990, p. 205;2 Eugen Lovinescu, C. Negruzzi, 3 Scrisori memorialistice sunt: Primblare, I, 1837; Catacombele Mănăstirii Neamţu, IV, 1839; Pelerinagiu, XXVIII, 1852; Băile de la Ems, XXX, 1852;4 Reţetă, Un ieşean în provincie, II; Un poet necunoscut, IV; Calipso, VII; Fiziologia provincialului, IX; Lumânărică, XIII; Istoria unei plăcinte, XXII; Omul de la ţară, XXV etc; 5 Vandalism; III; Ochire retrospectivă, XIX; Pentru ce ţiganii nu sunt români, VIII; Despre Mitropolia Moldovei, X; Trisfetitele, XXI; Păcală şi Tândală, XII; Critică, XIV-XVIII.

147

zicându-şi „Daniil Scavinski cel mititel de statură, pe care a plăcut naturii a-l lucra în

miniatură”. El iubea trei lucruri pe lume: poezia, medicina şi musteţile „răsucite atât de

mari, încât ar fi fost de fală celui mai întâi husar ungur”. Boierul Bogonos, floarea

vecinilor, îi inspiră prozatorului o altă fiziologie. El este unul dintre acei boieri de ţară,

moldavi primitivi, cu deprinderi patriarhale, cu haine lungi, cu faţa voioasă şi pălită de

soare, care sunt totdeauna veseli şi mulţumiţi când secerişul a fost bun, care nu-şi bat

capul cu politica...necunoscând patimile oraşelor şi intrigile ambiţiei îşi iubesc soţia şi

copiii mai mult din datorie decât din amor şi pre care moartea îi găseşte la masă.

Scrisorile lui Negruzzi au fost apreciate de critica literară postbelică, care i-au

atribuit meritul de a fi fost în generaţia sa primul prozator artist şi intelectual, anunţând pe

Cezar Bolliac, N. Bălcescu, V. Alecsandri, Ion Ghica ş.a.

Bibliografie

Negruzzi, Constantin, Opere, volumele I-III, ediţie critică de Liviu Leonte, Minerva, Bucureşti, 1974-1986Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până azi, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 205-217Leonte, Liviu, Costache Negruzzi, Minerva, Bucureşti, 1980

Vasile AlecsandriLa începutul secolului XX, Garabet Ibrăileanu1 nota: „La orice răspântie a istoriei

şi a culturii româneşti din o bună parte a veacului trecut îl găseşti pe Alecsandri. Din cei o

sută de ani de cultură şi literatură modernă, Alecsandri domină aproape 50, de la 1840,

când apare pe scenă, până la 1890, când moare. Istoricul politic nu poate studia acest

răstimp de vreme, istoricul culturii şi literaturii nu poate studia un curent de idei, o

problemă literară, un gen poetic, fără să se întâlnească aproape totdeauna pe primul plan

pe Vasile Alecsandri”. Principala însuşire a scrisului său a fost de a fi „oglinda celor mai

înalte aspiraţii ce-au însufleţit oamenii eminenţi a căror activitate a dat fizionomia unei

epoci din istoria neamului”, observa Mihail Dragomirescu. Adevărat „Ianus bifrons, el a

fost2 un poet nou, dar a cărui inimă şi mai ales al cărui gust priveau des înapoi; om a două

generaţii care, dezbinate la suprafaţă, se iubeau şi se topeau încă una în alta, poate mai

1 G. Ibrăileanu, Vasile Alecsandri, Scriitori români şi străini, vol. I, EPL, Bucureşti, 19682 Paul Zarifopol, Alecsandri, Pentru artă literară, vol. II, ediţie de Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 96

148

ales în ce priveşte gusturile estetice. Pentru aceasta Alecsandri a fost adorat imediat. Era

doar încarnarea unui noroc istoric. El împlinea trebuinţa încă vie pe atunci de a umplea

cadrele cerinţelor estetice ale unei societăţi în mare transformare”. Alecsandri a scris o

adevărată enciclopedie: liri, epic, descriptiv, dramaturg, povestitor de călătorii.

Vasile Alecsandri a publicat în timpul vieţii două ediţii de proză: Salba literară,

1857, şi volumul VIII, Proză, din seria de Opere, început în 1875 şi definitivată în 1876.

De altfel în volumul IV de Opere, publicat la Editura Minerva, sub îngrijirea Georgetei

Rădulescu Dulgheru, se atrage atenţia că proza lui Alecsandri reprezintă un corpus de

texte identificate în volumul din 1876, alte scrieri publicate în broşuri şi gazete de autor

până la dispariţia sa, şi câteva manuscrise, puse la dispoziţie de urmaşi. În volumul din

1876 autorul îşi grupase scrierile în: Călătorii şi studii şi Biografii. Celelalte texte

reproduse în volumul din 1974 au fost structurate în: Critică, Manifeste şi amintiri

politice, Postume. Un singur text nu a fost retipărit în acest volum: Grammaire de la

langue roumaine. Précédée d’un apercu historique sur la langue roumaine par A.

Ubicini, 1863.

În 1930 Perpessicius publica la Craiova un volum de proză, selectând paginile

care consemnau amintiri de călătorie şi din misiuni sale diplomatice. Criticul afirma cu

acet prilej că scriitorul moldovean îşi descoprea în abia acum în faţa cititorilor săi talentul

de povestitor. De la Ibrăileanu, la Perpessicius şi mai apoi la G. Călinescu istorici literari

confirmă valoarea prozei lui Alecsandri, ajungând să o proclame partea durabilă a operei

sale, atribuindu-i o serie de caracteristici: umor, pictură, discursivitate orientală de

comentator al faptelor de viaţă trăite, simplitate cordială, sociabilitate.

De altfel, asemenea colegilor de generaţie, C. Negruzzi şi Ion Ghica, el este

creatorul unei literaturi a memoriei restauratoare, proza veacului său manifestându-şi

preferinţa pentru document în limitele adevărului, fără pretenţii conştientizate de expresie

estetică. Alecsandri pare a-şi însuşi credinţa Martei Bibescu care îşi scria memoriile de

teama de a nu-şi uita propria viaţă: „Pourquoi j’ecris-de peur d’oublier la vie”.

Etapele creaţiei în proză Un inventar cronologic asupra textelor în proză ale lui Alecsandri decoperă faptul

că la început el a fost tentat de formule compoziţionale specifice romantismului

occidental al anilor 1830. Buchetiera din Florenţa, Istoria unui galben şi a unei parale

149

sunt tributare reţetelor nuvelelor sentimentale şi picareşti ale acelui timp al prozei

europene. Iaşii la 1844, Borsec şi Balta albă consemnează impresii de călătorie, tablouri

de viaţă socială în tradiţia balzaciană. După 1848 interesul autorului se îndreaptă către

proza de opinie, angajată politic şi naţional: Protestaţie în numele Moldovei, a omenirei

şi a lui Dumnezeu şi Românii şi poezia lor. Tot acum el scrie şi publică impresiile de

călătorie din Africa. În anul 1857 publică un volum de proză, intitulat Salba literară, care

nu impresionează cititorii vremii, atenţi mai degrabă la versurile şi creaţiile dramatice.

Finaliza o primă tipărire în volume distincte a celor trei genuri artistice care îi consacrase

succesul de public: Teatrul, 1852, poesiile publicate în 1853 şi proza, 1857.

După 1860, Alecsandri publică puţine opere de ficţiune literare, toate inspirate din

episoade trăite în anii tinereţii: Dridri, Mărgărita. Acum autorul readuce în memoria

generaţiilor tinere imaginea confraţilor dispăruţi prematur, publicând medalioanele

istoric-literare: N. Bălcescu, C. Filipescu, C. Negruzzi, D. Rallet, A. Russo, Coradini, C.

Negruzzi. El compune noi fiziologii literare în stilul anilor 1840: ţiganul prieten în Vasile

Porojan şi timidul în Tarde venientibus ossa. Aduce elogiul său sincer Prietenilor

românilor din afara graniţelor, din dorinţa de a obţine unele pensii onorifice din partea

parlamentului României, a lui Lamartine, autorul moral al dragostei românilor pentru

poezia franceză de la 1830. Bucuria de a-l fi cunoscut pe Prosper Mérimée îl obligă a-i

dedica un medalion literar în 1871. Satirele lui Antioh Cantemir traduse de C. Negruzzi

sunt comentate în 1844, iar versurile lui Anton Pann au fost analizate într-un studiu

publicat în „Convorbiri literare”, 1872. Unele dintre scrierile sale nu mai au echilibrul şi

seninătatea cordială specifică. Pentru a exemplifica stadiul precar al civilizaţiei române

de la 1840, el schiţează tabloul grotesc al vremurilor potrivnice emancipării românilor în:

Introducere la opera lui C. Negruzzi şi Introducere la Scrisorile lui I. Ghica.

O întristată confesiune se află în Pâinea amară a exilului, unde autorul

stigmatizează pe cei care profită de sacrificiul celor care au luptat pentru idealul

reformării Ţărilor Române, şi lipsiţi de orice cenzură morală se proclamă victime ale

exilului postpaşoptist. Este singurul text din întreaga sa operă în care se recunoaşte sensul

metaforic al acestei sintagme. Iată ce afirmă autorul: „Când mă gândesc însă la exilul de

la 1848 din care noi înşine am făcut parte, şi îmi aduc aminte de aşa-zisa pâine a acelui

exil, nu mă pot apăra de o ironică zâmbire. Unde ne-am exilat de bunăvoie, noi pretinşi

150

eroi ai acelei epoce? Unii în Paris, alţii în Viena, adică în oraşele care ne atrag mai mult

pe noi românii; alţii în Constantinopol, pe malul Bosforului feeric, unde tu avuseseşi

mulţămirea de a da ospitalitate cu pânea amară a exilului şi cu alte cataifuri la mulţi

dintre compatrioţii noştri, victime ale revoluţirei de la 1848; alţii la Brusa, în Asia minoră

atât de frumoasă, unde guvernul turcesc i-a tratat ca pe musafiri ai Sultanului, dându-le

pensii. Care dintre noi a pierit de foame, de frig şi mizerie în tot timpul cât ne-am delectat

de bunurile civilizaţiei occidentale? Unul singur a murit de dorul ţării şi a copiilor lui,

nenorocitul Ioan Voinescu. Iar noi ceilalţi proscrişi, afară de vreo doi, trei, care au trecut

din viaţă ca toţi muritorii lumii acesteia, ne-am reîntors acasă din străinătate, din exil, ca

dintr-o plimbare prin ţări încântătoare, dintr-o călătorie în care am câştigat experienţă,

suveniruri plăcute şi cunoştinţe de folos ţării noastre. Am mâncat însă pâinea amară a

exilului? Dar! Am mâncat cu destulă veselie şi la restaurantele cele bune, şi în bună

companie, şi după revenirea noastră în patrie, ne-am gândit adesea la dânsa, mărturisind

între noi că era destul de albă şi nu tocmai amară. Unii dintre noi au mers până a o

binecuvânta ca pe o anaforă cu care s-au împărtăşit moldoveni şi munteni, pentru ca să

ajungă la unirea ţărilor surori. A veni dar astăzi şi a poza dinaintea publicului ca un martir

cu stomahul stricat de pânea amară a exilului este un act sau de naivitate, sau de smintire,

sau de şarlatanie, şi e de mirat cum de se mai pot găsi oameni care să aibă nedemnitatea a

întinde mâna la favoarea publică, strigând cu tonul calicilor: Dă la păcătosul care a

mâncat pânea amară a exilului”.

Temele preferate de Alecsandri în prozele sale sunt specific romantice:

1. femeia, iubirea şi natura în Dridri şi Mărgărita,

2. drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, el dezvăluind condiţia dureroasă a ţăranilor-

iobagi şi a ţiganilor în Vasile Porojan, Istoria unui Galbân şi a unei Parale,

3. călătoria, ca iniţiere în noi spaţii geografice şi culturale.

Critic al politicianismului liberal, el face rareori elogiul politicianului sincer, animat de

idealuri nobile pentru care îşi sacrifică de multe ori liniştea, bunăstarea şi viaţa.

Călătoria este un al subiect major al prozei alecsandrine. Mai mult decât aventură, voiajul

este la Alecsandri povestire şi mult mai mult decât atât, promisiune, făgăduiala unor zări

151

nemaivăzute şi a unor poveşti nemaipomenite, câtă vreme fireşte: „Departe, undeva, sunt

porturi ce aşteptă/ Pe mări, ca păsări albe, corăbii se îndreaptă”1.

Impresiile de călătorieUna dintre entuziastele relatări o reprezintă călătorie în Africa din anul 1853,

dedicată fratelui său, Iancu Alecsandri. Notele de călătorie sunt redactate în momente

diferite din viaţa autorului: prima parte în 1855, publicată în paginile „României literare”,

cea de-a doua parte în 1876, inclusă ţn volumul de Proză al seriei de Opere complete.

Scriitorul respectă canoanele speciei: este însoţit în această aventură de un englez, Angel,

reprezentativ etnopsihologic, călătoreşte cu mijloace de transport improvizate: căruţa de

poştă în munţii Pirinei; vasul de transportat mărfuri pentru a străbate Mediterana, de la

Montpellier la Tanger; caii, animale sfinte pentru populaţia băştinaşă, în interiorul

Marocului. Călătoria este agrementată cu întâmplări periculoase şi cu întâlniri pitoreşti.

Ea constituie un prilej de rememorare a unor anecdote petrecute în localităţile vizitate, ca

spre exemplu: Muntele de foc şi istoria iubirii lui Pedro Foscari pentru Letitia Orloni, a

cărui inimă fusese dăruită lui Amalteo Peroni; povestea căpitanului Campbel şi a

nefericitelor sale peripeţii de la balul frumoasei lady V., admiratoare a poemelor sale

juvenile; anecdotele referitoare la corespondenţele cu destinaţie vagă ş.a. Sunt prezentate

persoane curioase întâlnite în drum: viceconsulul englez Reade, vânător pasionat al

motanilor din Tanger, şi din blana cărora improvizase cusături dintre cele mai originale

cu care ăşi orna interiorul casei; consulul englez Arthur Isquare, prospăt, pedant şi curat,

după o călătorie de şase zile în mijlocul deşertului; portughezul contrabandist şi

descurcăreţ Pedro Camoens y Guypuscoa. În afara informaţiilor despre geografia, istoria

şi starea politico-socială a locurilor vizitate, autorul oferă inedite tablouri despre

moravurile şi tradiţiile populaţiei băştinaşe: judecata paşei din Tetuan, spre exemplu.

Alecsandri are certitudinea că lumea de pe ţărmurile africane se deosebeşte esenţial de

cea a europenilor. Arabii i se par o populaţie sălbatică, distinctă doar prin credinţa în

Mohamed. De asemenea singurii germeni de civilizaţie îi recunoaşte în rândul

comunităţilor evreieşti, fiind fermecat de frumuseţea femeilor. Arhitectura îi apare în cel

mai bun caz curioasă, camerele zidite fără ferestre accentuindu-i impresia de închisoare.

Numai piesajele naturale trezesc încântarea autorului: marea îl fascinează, munţii şi

1 Doina Curticăpeanu, Vasile Alecsandri-prozator, profilul memorialistului, Editura Minerva, Bucureşti, 1977

152

dealurile acoperiţi de vegetaţie îi trezesc încântarea, spectacolul cosmic al înnoptării şi al

înserării îl inspiră. Scris cu mult nerv, memorialul în Africa evidenţiază caracteristicile

prozei sale: jovialitatea, colocvialitatea, bucuria de a se întâlni cu neprovăzulul,

decuparea din scenele de viaţă întâlnite a acelor aspecte agreabile de viaţă.

O mărturie a stilului utilizat este acela al introducerii în naraţiune a viitorului

tovarăş de drum. La Biaritz, pe coastele franceze ale Mediteranei, autorul întâlneşte un

englez, Angel, alături de care porneşte în călătorie. Cunoştinţa sa cu noul tovarăş se face

în apele mării: „Într-o zi, marea fiind liniştită şi limpide, mă depărtai de mai mai mult

decât obicinuit, înotând pe spinare fără a videa încotro mă îndreptam, căci ochii mei,

ţintiţi pe bolta cerească, admirau formele fantastice ale norilor. Deodată capul meu se

ciocni de un alt cap ce venea spre mal, şi carambolul fu atât de tare, încât mă cufundai

ameţit, până ce atinsei fundul. Fiind însă că nu aveam gust nicidecum, de a rămânea

acolo, mă izbii puternic în sus, şi într-o clipeală părui în faţa apei, boldind ochii de giur

împrejur cu oarecare spaimă. Atunci văzui chiar lângă mine, ieşind din mare, capul cu

care mă ciocnisem şi care era dreapta proprietate a unui tânăr englez”.

Între prozele sale se disting din punct de vedere al construcţiei: nuvele

sentimentale, schiţe de moravuri, fiziologii şi medalioane literare.

Proza juvenilă de ficţiuneIstoria unui Galbân şi a unei Parale, publicată în “Propăşirea”, 1844, este o

povestire picarescă, care enumeră peripeţiile unui ban de aur olandez. Stăpânii monedei

oferă prilej de reconstrucţie socio.psihologică. Boierul de la Galaţi este obligat să se

despartă de galben pentru a-şi cere drepturile la un judecător, director de tribunal. Acesta

îl pierde la cărţi în favoarea unui tânăr cheltuitor. De aici el este oferit unui evreu

cămătar. Jefuit de lotri în codrul herţei, galbenul ajunge la un căpitan de tâlhari care era

îndrpgostit de o femeie măritată. Soţul acesteia ăl urmăreşte ţi închide pe căpitanul de

haiduci. De la acesta galbenul ajunge la un ispravnic, apoi la nevasta acestuia, şi de aici la

verişorul ei tânăr. Pasionat de vânătoare, verişorul galant pierde galbenul. El este găsit de

Zamfira, ţiganca frumoasă şi nefericită. Povestea tinerei femei este relatată în detalii:

victimă a unei ordini sociale pliă de cruzime ea ăşi pierde mai întâi părinţii, suportă

purtările neciviincioase ale stăpânului şi în final este obligată să asiste la moartea

iubitului ei, lăutarul Nedelcu. Cu minţile pierdute de durere ea mai are o licărire de

153

luciditate atunci când oferă galbenul uni tânăr care o salvează de la batjocura oamenilor.

Acesta din urmă se îndrăgosteşte de o femeie măritată al cărui soţ îl provoacă la duel.

Galbenul salvează viaţa tânărului, aşezându-se în faţa glontelui. Bucuros el oferă banul

celor care urmau să publice „Propăşirea”. Călătoriile galbenului descoperă aşadar tipuri

specifice lumii româneşti de la 1840, obiceiuri şi moravuri. Aceeaşi cordialitate şi

disponibilitate de a selecta frumosul din viaţa cotidiană caracterizează scrierea de tinereţe

a lui Alecsandri.

EpistolarulDeosebit de interesantă se dovedeşte corespondenţa lui Alecsandri. Asemenea

contemporanilor săi, el scrie cu plăcere cunoştinţelor sale, comunicând impresii de viaţă

cotidiană. La Biblioteca Academiei Române sunt inventariate peste 2000 de scrisori,

majoritatea în franceză. Numai o parte dintre acestea au fost tipărite începând cu 1906: o

primă ediţie Ilarie Chendi, cuprinde 426 epistole către Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi,

Al Papadopol Callimah, Paulina Alcsandri. În 1911 este publicată în Franţa

corespondenţa cu un poet francez, Edouard Grenier, discipol al bardului de la Mirceşti.

Fiica sa, Maria Bogdan, publică în 1923 un epistolar alcătuit din 100 de scrisori adresate

de poet fiicei sale, intirulat Autrefois et aujourd’hui. În 1960, Marta Anineanu publică o

parte din corespondenţa aflată la Academie către 30 de destinatari. Poate cea mai

importantă valoare a epistolarului, în afara aceluia de document al unei epoci, este de a fi

un testament artistic şi politic al generaţiei paşoptiste.

Iată ce scria poetul la vârsta senectuţii, lui Kogălniceanu: „Iubite Cogălnicene, O

scrisoare a lui Papadopol Callimah mă înştiinţează că te afli la Constanţa bolnav şi

mâhnit...Această veste ma-întristat cu atât mai mult că puţini sunt rămaşi din genraţia

noastră şi ar fi cu drept ca Dumnezeu să-i scutească de orice suferinţă. Destul au fost ei

strădănuiţi în luptele ţării pantru ca la bătrâneţe să se bucure de zile bune şi de o linişte

deplină. Ai lucrat o viaţă întreagă în apărarea drepturilor României, te-ai purtat cât un

viteaz neobosit în împrejurările cele grele ale ei, ai meritul prin fapte însemnate să te

bucuri de rodul ostenelilor şi însă iată-te pe malul Mării Negre, singur suferitor, amărât

de nepăsarea egoistă a generaţiei ce a venit după noi. Eu, contemporanul tău, amicul tău

din copilărie, nu pot să te ştiu astfel, părăsit pe ţărmurile unde a fost aruncat Ovidiu cu

două mii de ani mai nainte, fără a mă simţi adânc mişcat în sufletul meu. Vin cu braţele

154

deschise, nu în sperare de a te mângâia, dar în dorinţa de a te strânge la piept şi de a-ţi

zice: nu te descuraja, fii bărbat în faţa împrejurărilor supărătoar”.

Într-o scrisoare către Iacob Negruzzi el şi afirma patriotismul: „Mulţumesc lui

Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea în apusul vieţii mele ceva ce din copilărie am dorit

să văd: românul în luptă de moarte sau mai bine zicând mult mi-a bătut inima până a nu

începe lupta, mult m-am rugat lui Dumnezeu, eu, care nu-s prea dus la biserică, şi în

sfârşit mi s-a împlinit dorul. Românul, lăsând plugul în câmp şi apucând arma ruginită de

patru veacuri a păşit semeţ în faţa morţii, a dat la duşman cu bărbăţie şi a şters rugina de

pe armă în pieptul ce-i ţinea calea. Plugarul blând s-a transfigurat într-o clipă şi prin

avântul său de vitejie a ştiut să schimbe porecla de curcan într-un titlu glorios: De acum

mă pot duce pe urma amicilor mei dispăruţi; mi-am văzut visul cu ochii, nu mai pot

vedea nimic mai frumos”.

Dispreţul faţă de bâlciul politic al contemporanilor este comentată adesea: „Cu cât

asist la spectacolul acesta de bâlci pe care mi-l dă trupa de cabotini politici de un bun

număr de ani, cu atât sunt mai surprins de naivitatea spectatorilor...Cât pentru deputaţi,

senatori şi miniştri, le urez mai mulţi grăunţi sănătoşi în creieri, pentru ca să înţeleagă că

ei nu sunt decât slujitorii ţării, iar nu uneltitorii de vrajbe, spre satisfacerea unor patimi

meschine şi unor interese personale”.

Concluzii

Cel mai norocos dintre colegii de generaţie, Alecsandri are privilegiul ca alături de D.

Bolintineanu să sintezeze în opera sa toate iniţiativele literare ale paşoptismului.

Amândoi au instituţionalizat instituţia literaturii naţionale în România, elaborând o operă

vastă, în genuri şi specii diferite, esenţialmente romantică. Garanţia succesului postum al

lui Alecsandri l-a reprezentat interesul pentru poezia populară şi sincronizarea sa cu toate

mişcările politice ale timpului în care a trăit. Generos, jovial, înclinat a da urâtului şi

răului o imagine suportabilă, Alecsandri a hrănit imaginaţia tinerilor confraţi asemenea

lui Bolintineanu. Poeziile sale au constituit surse de inspiraţie poentru multe generaţii, iar

dramaturgia sa a consolidat acest gen artistic în cultura noastră. Dincolo de portofoliul de

texte, Alecsandri înseamnă în cultura română a secolului XIX atitudine culturală de ctitor.

cu, N., Istoria critică a literaturii române, volumul I, Minerva, 1990, p. 193-206

155

Începuturile romanului românesc modernRomanul este o naraţiune de amplă dimensiune, cu numeroase personaje

proiectate pe fundalul unei societăţ1. El se desfăşoară în timp (inspirându-se din mit şi

istorie) şi imită realitatea. Nietzsche considera că esenţa literaturii este de a fiinţa ca

mitologie desacralizată. Între formele genului epic (care au naraţiune şi personaje) se

disting: legenda, basmul, schiţa, nuvela, povestirea şi romanul. De-a lungul vremii,

romanul s-a diversificat fiind rând pe rând: picaresc, istoric, psihologic, parabolă,

bildungsroman, epistolar, de moravuri, frescă, aventuri, poliţist, spionaj, thriller ş.a.

Literatura română modernă a descoperit romanul destul de târziu. Cauzele acestui

decalaj de timp sunt diverse:

Scriitorii paşoptişti, obligaţi a instituţionaliza diverse domenii literare nu au

dispus de timpul necesar elaborării de naraţiuni ample, rezumându-se la simple

fragmente;

Absenţa unor modele autohtone, cu excepţia Istoriei Ieroglifice a lui D. Cantemir,

descoperită şi publicată în a doua jumătate a secolului trecut, şi a romanelor

populare şi a scrierilor apocrife, în care sacrul şi profanul se contopesc, oferind

imaginea unei lumi miraculoase şi pilduitoare;

Absenţa unei teorii a romanului românesc; termenul la modă este cel de romanţ,

care numeşte naraţiuni sentimentale, de aventuri şi de mistere. Între primii

teoreticieni ai romanului românesc se numără şi Radu Ionescu, care în prefaţa

volumului Don Juanii de Bucureşti, publicat în anul 1861, afirma: „poezia n-a

pierit şi nu va piere, pe cât sufeltul omenesc va avea încă sentimentul frumosului,

pe cât el va simţi bucuria şi durerea, pe cât el va putea iubi. Dar poezia nu intră în

amănuntele vieţii familiare: ea nu poate urma pe om în nenumăratele forme ce ia

în societatea modernă; ea nu poate pătrunde în toate scenele în care se desfăşoară

existenţa noastră; ea ar pierde aripele sale radioase, dacă ar voi să atingă toate

mizeriile vieţii omeneşti. Romanţul poate prelua toate formele, ne poate spune tot,

ne poate descrie tot. Faptele mari ale istoriei, simţămintele puternice ale

sufletului, obiceiurile vieţii, romanţul cuprinde tot, exprimă tot. Unul caută

dezvoltarea vieţii în studiul faptelor istorice, altul în analiza inimii omeneşti, cel

1 În greacă, epikos înseamnă zicere, spunere.

156

din urmă în observarea obiceiurilor. Aceste forme se completează una pe alta şi

formează istoria întreagă a societăţii”.

Invazia traducerilor din diverse literaturi occidental-europene, care suplineanu

absenţa creaţiilor autohtone şi care au constituit un laborator pentru şlefuirea

limbii literare şi pentru formarea unui public cititor specializat. Statisticile

efectuate pentru această perioadă dezvăluie faptul că între anii 1840-1850 s-au

tradus 29 de romane, pentru ca în deceniul următor să se tipărească 73 de titluri

noi. Cei mai citiţi romancieri au fost:

1. Al. Dumas père, 22 de titluri din cele peste 250 publicate în Franţa,

2. Georges Sand, 11 titluri,

3. Eugene Sue, 11 titluri.

Între primele traduceri se numără: 1821, Bordeiul indienesc şi Paul et Virginie de

Bernardin de Saint Pierre; 1835, Robinson Crusoe de Daniel Defoe; 1842, Suferinţele

tânărului Werther de Goethe; 1846, Corina sau Italia de D-na de Stael; 1848, Călătoriile

lui Gulliver de Swift; 1857, Contele de Monte Cristo de A.l Dumas; 1858, Adolphe de

Benjamin Constant; 1862-1864, Mizerabilii de V. Hugo, ş.a.

Romanele sunt publicate sub formă de foiletoane în jurnalele vremii ceea ce

determină ca din punct de vedere al compoziţiei narative să fie alcătuite din episoade

distincte, fără ramificaţii şi planuri narative paralele. De asemenea dispariţia bruscă a

unor publicaţii întrerupeau publicarea episoadelor şi scriitorul fie renunţa la scrierea sa,

fie ea rămânea un produs de sertar, adesea pierdut.

Între primele fragmente de roman sau romane finalizate se numără: 1845, Elvira

sau amorul făr’de sfârşit semnat de D.F.B.; 1846, Radu al VII-lea de la Afumaţi;1 1848,

Istoria lui Alecu Şoricescu de Ion Ghica; 1848, Tainele inimii de Mihail Kogălniceanu;

Hoţii şi hangiul de Al. Pelimon; 1855, Serile de toamnă la ţară de Al Cantacuzino; 1855,

Logofătul Batişte Veveli de V. A. Urechea; 1855, Manoil de D. Bolintineanu; 1855,

Coliba Măriucăi de V. A. Urechea; 1855, Aldo şi Aminta sau Bandiţii de C. Boerescu;

1857-1858, Omul muntelui de Doamna L.2; 1858, Radu Buzescu de Dumitrescu; 1858,

Bucur. Istoria fundării Bucureştilor de Al. Peklimon; 1860, Un boem român de Pantazi

Ghica; 1861-1862, Radu Ionescu, Don Juanii din Bucureşti; 1861-1862, Misterele

1 DBF ar fi pseudonimul profesorului de franceză de la Sfântul Sava, Buvelot, în opinia lui Paul Cornea 2 Probabil Marie Boucher, o franţuzoaică stabiltă în Ţările Române ca profesoară, apud V. A Urechea 

157

căsătoriei, volumele I-II, de C. D. Aricescu; 1862, Elena de D. Bolintineanu, 1862,

Mistere din Bucureşti de I. M. Bujoreanu, 1862-1863, Misterele Bucureştilor, de G.

Baronzi; 1863, Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon.

Pioneratul romanului românesc se încheie cu publicarea şi receptarea de către

publicul român a romanului lui N. Filimon Ciocoii vechi şi noi (Ce se naşte din pisică,

şoareci mănâncă).

Temele principale ale romanelor româneşti urmează îndeaproape marile clişee

narative la modă:

1. Parvenitismul social şi moral (parveniţii sunt exemple romaneşti izbutite precum

Negru Bulboacă, alias d-l Negreanu din romanul lui I. M. Bujoreanu);

2. Condiţia femeii într-o societate în care normele morale au dispărut iar în noua

societate rolul social, economic, afectiv al femeii este perceput confuz. La un pol

se află femeia fără principii morale, bine definite, manipulată cu uşurinţă de

bărbaţi, ca spre exemplu Nordeanca din Mistere din Bucureşti al Lui I. M.

Bujoreanu; la celălălat pol descoperim femeia înger, pură, castă, ca spre exemplu

Elena din romanul lui D. Bolintineanu ori Ioana şi Safta, eroinele lui Alecu

Cantacuzin.

3. Iubirea fidelă şi cea înşelată în care îndrăgostitul, ca personaj principal,

proiectează în mod naiv efigia femeii iubite pe fundalul unei lumi degradate, ce

murdăreşte orice sentiment; spre exemplu: Manoil, personaj principal din romanul

lui D. Bolintineanu; Virginia Nordeanca, eroină din Mistere din Bucureşti,

şătrarul Petrea Criţă, eroul Serilor de toamnă la ţară de Al Cantacuzino;

4. Evocarea vieţii idilice de la ţară, unde tradiţiile sunt nealterate de mode străine, în

antiteză cu starea morală deplorabilă a oraşului, unde oamenii mişună în

catacombe ce le stimulează înclinările vicioase, jocuri de cărţi, beţia. Se pare că

metropola românească nu agreează inocenţa şi frumuseţea morală. Corupţia din

sânul instituţiilor statului este o sursă de poluare morală. Cea mai insalubră este

justiţia servită de oameni fără scrupule şi condusă de legi antiumane. Corupţia şi

imbecilitatea nativă a judecătorilor şi avocaţilor este o temă fracventă. Poate că

cel mai grotesc personaj din acest debut al romanului românesc modern este

ministrul de justiţie Gorniceanu, schiţat de I. M. Bujoreanu, el însuşi judecător. Se

158

ilustrează rezistenţa la orice transformare a viciilor din vechea structură a statului

fanariot în momentul trecerii la un stat democratic.

5. Condamnarea tinerimii care îşi iroseşte energiile în activităţi mondene, inutile,

lipsită de ambiţia de a ctitori pentru posteritate, exemplu în Don Juanii de

Bucureşti de Radu Ionescu;

6. Trecutul este înnobilat de respect. Cu excepţia lui N. Bălcescu, în care se adoptă o

compoziţie epopeică, celelalte romane de inspiraţie istorică apelează la reţeta

romanelor de aventuri franceze şi engleze, de genul Celor trei muschetari de Al

Dumas. Se apelează la tehnicile romanului romantic occidental european: multă

culoare locală, mult pitoresc, aproximaţie istorică, fantezie care transcede

adevărul documentar.

Temele enumerate ilustrează înclinaţia primilor noştri romancieri spre observaţie socială

şi spre senzaţional. Se ajunge în scurt timp la o saturaţie de clişee în cele mai comerciale

romane sentimentale, de mistere ori haiducăreşti. Tehnica narativă propriu-zisă stă sub

semnul improvizaţiei şi al nefinalizării. Prolificitatea dăunează conţinutului şi metodelor

artistice: romanele sunt plate, de formula serialelor sud-americane, nu construiesc

personaje convingătoare care să concureze starea civilă a societăţii bucureştene de la

1850, evenimentele relatate sunt banale, lipsite de pulsaţia vieţii reale. În comparaţie cu

autorii traduşi, Balzac, Hugo, Goethe, etc romanele autohtone au amprenta pionieratului,

fiind înecat în clişee şi stângăcii specifice oricărui debut artistic.

Dintre cele mai reprezentative romane ale acestei perioade se evidenţiază numai câteva,

cu deosebire cele semnate de creatori care s-au impus în epocă prin gesturi artistice

convingătoare: Manoil şi Elena de Bolintineanu, Românii subt Mihai Voievod Viteazul de

Nicolae Bălcescu, Tainele inimii de Mihail Kogălniceanu, Dridri de Vasile Alecsandri.

O direcţie aparte a constituit-o în acea epocă romanele de mistere, care împrumută

tehnicile naraţiunilor similare din literaturile occidental-europene care apelau la anchete

sociale şi la peripeţii palpitante. Între cei mai citiţi autori occidentali citiţi în spaţiu

românesc se află: Paul Feval, Misterele inchiziţiei, Misterele căsătoriei, Misterele

Londrei, Eugene Sue, Misterele Parisului. În romanul lui I. M. Bujoreanu, Mistere din

Bucureşti, de o mare întindere epică, se prezintă mai multe destine nefericite. Poveştile

Virginiei Nordeanca, a Bruneascăi şi a lui Alexandru Dăngescu se întrepătrund, ei fiind

159

victime ale uneltirilor unui singur personaj malefic, Neagu Bulboacă, ce îşi schimbă

identitatea pe măsură ce îşi rafinează faptele. Autorul îşi concentrează atenţia asupra

lumii judecătoreşti, schiţează portrete semnificative precum Lobodă, Trăncănescu,

Gamăn. Corupţia, prostia, îngâmfarea, lichelismul sunt defecte morale care consacrate

valori într-o societate anormală permit unui Neagu Bulboacă să-şi etaleze cruzimea şi

absenţa respectului pentru morala creştină.

O altă naraţiune, neîncheiată, care anunţă una dintre cele mai specifice direcţii ale

romanului românesc aparţin lui Al. Cantacuzino. Intelectual cu o rafinată cultură, el

apelează la formula povestirii care înainte de orice delectează ascultătorul. „Trăita-ţi

vreodată la ţară? Fără îndoială că sunteţi moldoveni şi cine zice moldovean, zice şi

pământean,. Ştiţi dar că la vreme de toamnă, când umbra se lăţeşte, când frunzele cad pe

pământ şi nu mai cântă păsărelele de dragoste sub desimea înflorită a luncilor, când

câmpul s-au dezbrăcat de rodurile toate şi toloaca geme sub firul plugului, când ţarina s-a

slobozit şi vântul bate mai rece de la munte; ştiţi zic sau poate nu ştiţi că atunce se naşte

în sufletul omului o dulce tristeţe, care aduce toată a sa fiinţă într-o nespusă armonie cu

melancolica înfăţişare a naturii. Gândurile se fac mai grele, grijile apasă sufeltul mai cu

tărie! Atunci iubiţi de a ceti?... Iubiţi de a visa cu ochii deschişi”.

Reveria naratorului este întreruptă de apariţia şătrarului Petre Criţă, răzeş de pe

malul stâng al Prutului, care critică inovaţiile şi regretă valorile trecutului. Din această

nostalgie a unor vremuri învăluite în aura regretelor se ţes câteva naraţiuni, personaje

pitoreşti şi episoade fabuloase. Lirismul reflexiv al prozei din acest fragment de roman se

va regăsi în romanele lui Duiliu Zamfirescu şi ale lui Mihail Sadoveanu.

Nicolae FilimonDestinul lui N. Filimon (1819-1865) este reprezentativ pentru generaţia de

intelectuali munteni de la jumătatea secolului al XIX-lea, a cărei şansă a fost de a parveni

social şi material prin cultură. Născut în inima Bucureştilor, în mahalaua Ienei, într-o

familie de preot; aflat în copilărie şi adolescenţă sub protecţia boierului reformator

Bărcănescu alături de copiii căruia a crescut; autodidact; cunoscător a patru limbi străine;

cu o educaţie muzicală deosebită; el ajunge să-şi câştige existenţa ca funcţionar şi

jurnalist. Admirator al lui Anton Pan, din al cărui grup de cântăreţi de petrecere se

160

număra, el nu se afirmă activ pe scena Revoluţiei de la 1848, cu toate că simpatizează cu

ideile colegilor săi de generaţie. Efectuează câteva călătorii în Europa centrală şi sudică,

consemnându-şi impresiile în interesante note de călătorie.1 Pentru Ion Ghica, el apare

drept un om cu inima deschisă, iubitor de petreceri lumeşti, poreclit de priteni Mălai-

Mare deoarece îi plăcea traiul bun. Când vorbea de bucate, i se umplea gura şi defectul ce

avea la vorbă dispărea când pronunţa: Icre proaspete cu lămâie de Mesina, / Măsline

dulci de Tesalia,/Icre de chefal/ Marinată de stacoji. Îi plăcea cu deosebire ciorba de

ştiucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, iacniile şi plachiile, crap umplut cu stafide,

curcan cu varză umplut cu castane şi purcel fript, dacă era întreg... Cu un caracter blând,

vesel, plăcut şi nepăsător, întristarea nu s-a lipit de dânsul decât o singură dată, atunci

când şi-a închipuit că bunul şi scumpul său prieten Matei Millo a vrut să-l parodieze în

rolul Paracliserului din Florica lui V. Alecsandri...Caracter independent, nu s-a căciulit

niciodată la nimeni; ura şi dispreţuia lipsa de demnitate şi linguşirea; modest până a roşi

când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare

merit...Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi.

Ion Ghica dedică cele câteva pagini prietenului dispărut prematur într-una din scrisorile

către V. Alecsandri intitulată: Şcoala de acum 50 de ani, deoarece vrea să evidenţieze

meritele educaţiei autohtone.

Opera lui Nicolae Filimon cuprinde un memorial de călătorie, cronici muzicale,

nuvele romantice (Mateo Cipriani, Friedrich Staps) şi de observaţie critică (Nenorocirile

unui slujnicar sau Gentilomii de mahala), prelucrări de basme (Roman năzdrăvanul),

precum şi romanul Ciocoii vechi şi noi, sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncă.

Ciocoii vechi şi noi, sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncăPentru Tudor Vianu, prozatorul muntean este un scriitor mult mai puţin artist

decât Costache Negruzzi. Opera sa ar dezvălui un „caracter nehotărât”, pe jumătate

roman, pe jumătate studiu social, dacă nu memoriu documentar. Scrisul său acoperă două

temperamente stilistice, unul care vrea să instruiască, să documenteze, şi un al doilea care

povesteşte, pune oamenii în scenă, evocă gesturi şi lucruri văzute. Şi limbajul lui artistic

împleteşte retorica veche şi îndrumarea modernă, realistă. În tablourile de natură se

evidenţiază un penel dibaci iar în portrete înclinaţia spre moralitate, concepte şi valori

1 Nicolae Filimon, Excursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice şi critice, publicate în volum în anul 1869;

161

etice abstracte, precum gesturi şi atitudini tipice ale contemporanilor. În felul acesta, nota

Tudor Vianu, „N. Filimon, care ne-a lăsat un document atât de tipic pentru vremea sa,

notând costume, locuţiuni şi moravuri, nu uită a înregistra felul în care oamenii se mişcă

şi gesticulează, fixând o metodă literară pentru întreaga dezvoltare ulterioară a

realismului”.

Acţiunea acestui „romanţ original” se petrece în anii 1814-1830. Cu o structură

riguroasă alcătuită din 32 de capitole, precedate de o dedicaţie şi un prolog, romanul se

încheie cu un epilog în care valorile morale creştine înfrâng pe cele malefice.

Capitolele au titluri care dezvăluie subiectul pus în discuţie.

Ele numesc personaje: Dinu Păturică, Postelnicul A. Tuzluc, Chera Duduca, Chir

Costea Chiorul, Alex Ipsilant şi eteria grecească.

Indică moravuri specifice: Românul şi fanariotul, Educaţiunea ciocoiului,

Ipocriţii în luptă, Una la mână, Ce-mi dai să te fac ispravnic, Ţin’te bine arhon

postelnice!, Avertismentele, Slugile boiereşti, O scenă dramatică, Blestemul

părintesc, Un suflet nobil;

proverbe: Până nu faci foc nu iese fum, Adevărul e proastă marfă, Fă-te om de

lume nouă/ Să furi cloşca de pe ouă, Ce n-aduce anul, aduce ceasul, Femeia a

scos pe om din rai, Cu rogojina aprinsă-n cap şi jalba în proţap;

scene de viaţă socială: Muzica şi coregrafia în timpul lui Caragea, Teatrul în

Ţara Românească, Italiana în Algir, Ciocoii vechi (Tribunalul de comerţ),

Lagărul de la Cotroceni şi trădarea, Ocna părăsită.

În naraţiunea lui Filimon se reconstituie sfârşitul domniilor fanariote în Ţara

Românească şi instaurarea regimului Regulamentar, controlat de Rusia ţaristă. Este

evidenţiată viaţa metropolei, fiind şi un roman la Bucureştilor dar şi un roman al

ciocoiului, caracter literar specific lumii româneşti din acel timp.

Romanul unei epociCa roman al unei epoci autorul resuscitează tipurile sociale ale tranziţiei de la

fanariotism, la capitalismul cămătăresc. Sunt evocaţi principalii protagonişti politici:

domnitorul Caragea cu familia şi favoriţii săi, Tudor Vladimirescu şi pandurii lui, primul

domn regulamentar susţinător al valorilor maorale creştine şi naţionale, Grigore IV

Ghica. Se reface tabloul vieţii sociale, starea economiei şi a comerţului, instituţiile

162

ineficiente şi oamenii nepotriviţi, anagajaţi pe criterii subiective. Teatrul, distracţiile

duminicale, reuniunile prieteneşti şi de familie completează tabloul societăţii de tranziţie.

Starea ţăranimii, absenţa de drepturi şi lipsa de responsabilitate a celor îndrituiţi a le

uşura viaţa sunt ilustrate în scene de o mare cruzime. Personaj colectiv lipsit de orice

drepturi reale, ţărănimea este redusă la o condiţie umilă şi supusă unor pedepse

degradante. Naratorul surprinde, în această epocă de tranziţie, apariţia unor factori de

impuls în societate, dotaţi cu o mare mobilitate psihică care va înlocui marea aristocraţie

latifundiară şi care va ajunge în vârful ierarhiei social-politice, atunci când este dotată cu

inteligenţă, voinţă şi dragoste faţă de muncă. Mobilizarea de energii umane pe care o

presupune orice epocă de tranziţie poate devia de la idealul principal atunci când factorii

care instaurează schimbările au o cultură falsă ori incompletă. Meschinăria, avariţia

transformă banul din mijloc de schimb într-un scop în sine, într-o zeitate demonică,

adversă oricăror valori morale nobile: generozitate, respect faţă de familie, onoare etc.

Într-o lume răsturnată, ciocoiul grec Andronache Tuzluc este înlăturat şi înlocuit

de ciocoiul român care îi speculează slăbiciunile: iubirea pentru Chera Duduca şi

loialitatea faţă de prieteni. Dinu Păturică devine un tip reprezentativ pentru ciocoiul care

îşi neagă orice responsabilităţi faţă de familie şi neam, îşi reţine orice sentiment şi

eliberat de orice îndatorire morală se desfăşoară asemenea unui animal de pradă.

Ciocoii vechi şi noi descoperă imaginea Bucureştilor de la 1814. Palatul domnesc,

aflat în inima oraşului, este simbolul unei lumi în dezintegrare. Cu o arhitectură vagă şi

nedeterminată, în care se adună forme de geometrie orientală precum chioşcul turcesc ori

liniile severe şi austere ale chiliilor mănăstireşti, urme ale religiozităţii ortodoxe

medievale, palatul adăposteşte oameni fără ocupaţie şi fără căpătâi, animale de paradă,

soldaţi din garda domnească. În centrul curţii se află tot ce era mai inteligent, mai lenş şi

depravat în oraş. În curtea înconjurată de un zid simplu se află caretele şi butcile

domneşti, armăsarii domneşti, soldaţ albanezi, adunătură de popol alcătuită din pehlivani,

negustori albanezi şi turci, potlogari şi pungaşi greci ce jefuiau pe naivii pripăşiţi din

întâmplare. Arhitectura pestriţă, lumea ce popula această curte sublinază ostentaţia

bogăţiei, obrăznicia corupţiei afişată dispreţuitor, ilustrează starea de depravare a

sfârşitului domniei celui rămas în conştiinţa contemporanilor săi prin ciuma lui Caragea.

163

Prozatorul adună în roman numeroase descrieri: teatrul inaugurat la Cişmeaua

roşie de către domniţa Ralu, fiica răsfăţată a domnitorului; plimbările beizadelei Nicolae

prin centrul Bucureştilor în caleşti aurite trase de cerbi; interiorul unor case boiereşti; al

unor instituţii (Marea Hătmănie); al prăvălieri lui Chir Costea Chiorul etc.

Romanul unui caracter literarCa roman popular şi de observaţie morală, Ciocoii vechi evocă ascensiunea

materială, politică şi socială a lui Dinu Păturică şi decăderea lui Andronache Tuzluc, pe

fundalul schimbării de orânduire, plecarea fanarioţilor şi instalarea domnilor

regulamentari.

Andronache Tuzluc este un grec ţarigrădean ajuns în timpul lui Caragea mare

hatman şi consilier apropiat domnului. Aceste demnităţi le obţine graţie serviciilor pe

care ştie să le facă femeilor Caragea, amatoare de obiecte preţioase şi de plăceri scumpe.

El ajunge să-şi găsească o ţiitoare foa, Chera Duduca, ale cărei servicii erotice le

răsplăteşte cu generozitate. În secret, el visează la marea iubire şi cutează a râvni la

frumuseţea castă şi mândră a unei fete de boier pământean, Maria, care la numai 16 ani

refuză cu semeţie o alianţă matrimonială cu fanariotul compromis moral. Ciocoiul grec

ajunge să se încreadă în Dinu Păturică, pripăşit la curtea sa mai întâi ca umil ciubucciu şi

devenit prin intrigi şi ambiţii necenzurate de lumea dimprejur, vătaf de curte. Responsabil

al tuturor averilor lui Tuzluc, a cărui încredere o cîştigă abil, el transferă bogăţiile

stăpânului său în buzunarele sale. Atunci când descoperă mârşăvia fostului său sfetnic şi

trădarea curtezanei, Andronache Tuzluc era deja falit. Ultimele sale clipe de viaţă sunt

alinate de Gheorghe, fostul său vătaf, care îi plăteşte o găzduirea într-o casă modestă

dintr-o mahala bucureşteană. Erou construit după reţeta romantică a romanelor populare

de la jumătatea secolului al XIX-lea, el îşi pierde raţiunea atunci când i se schimbă starea

socială; obligat să se spovedească şi să se împace cu cei pe care i-a nedreptăţit,

Andronache, păcătosul, are şansa mântuirii în lumea de dincolo.

Pentru Dinu Păturică, romancierul nu mai respectă această reţetă a romanului

popular. Ciocoi al oraşului, el este specific pentru spaţiul cultural al Balcanilor. Fără

antecedene folclorice, el ilustrează ambiţiosul lipsit de scrupule care se asociază cu

negustorul şi cămătarul evreu, Chir Costea Chiorul şi cu frumoasa curtezană greacă,

lipsită de sentimente, Chera Duduca. La începutul romanului, Dinu Păturică, al cărui

164

nume îmbină două diminutive1, afişează o umilinţă circumspectă care cucereşte pe

stăpânul distrat şi îndepărtează pe oamenii de caracter. Prietenii lui Dinu Păturică, Tudor

Ciolănescu, Neagul Choftea, Zamfir Ploscă, Vlad Boroboaţă nu sunt diferiţi de unii dintre

convivii lui Andronache, Ioniţă Măturică, Dimitrache Mână Lungă, Nichita Calicevschi,

Iordache Zlatonit, Stamate Birlic, Dimache Pingelescu ş.a. Atunci când descoperă

slăbiciunile stăpânului, el se pretează la hoţie şi înşelăciune grosolană. Infatuat, ajunge a-

şi alunga tatăl, Ghinea ot Bucov, cel care îl trimesese cu daruri şi o scrisoare de

recomandare la Andronache Tuzluc. De la răspunsul cinic, „Eu nu am tată”, sancţionat cu

un blestem părintesc, el ajunge să nu mai aibă prieteni, onoare, ţară. Românul Dinu

Păturică depăşeşte în mişelie pe grecul fanariot Tuzluc şi pe cămătarul evreu Chir Costea.

Romancierul face eroului său un strălucit portret fizic şi moral. Îi prezintă hainele

decolorate şi trenţuite din momentul prezentării la curtea lui Andronache Tuzluc, îi

surprinde privirile ascunse şi rele, îi ascultă monologurile ambiţioase, îi identifică

preferinţele livreşti şi principalele îndeletniciri. Inteligent şi agreabil, el este la începutul

romanului reprezentativ pentru medii periferice: camera de ciubucciu cu vesela şi

mobilierul adecvat, prietenii pe care şi-i face, slujbele pe care le îndeplineşte. Om al unei

singure idei, el îşi împlineşte ambiţia de a parveni material şi social. Puterea pe care

ajunge în cele din urmă să o deţină aserveşte, umileşte şi provoacă daune celor din jur,

pătează şi degradează.

Dinu Păturică este primul erou dintr-o serie de arivişti români, foarte bine

reprezentată pe parcursul a 150 de ani de existenţă a romanului de observaţie socială. El

urmează legea parvenitismului eroic, al celui care se luptă pe viaţă şi moarte pentru a-şi

apropria valori materiale. Banul îi asigură o poziţie socială şi politică, o poziţie

sentimentală. Individul îşi doreşte să cucerască o societate care îl ispiteşte, şi de care va fi

în cele din urmă devorat. Personajul lui Filimon devine din agresor o victimă, care

confundă valorile şi care amplifică confuzia ţelurilor. Istoria lumii îşi urmează trecerea:

nimic din ceea ce este lipsit de valoare semnificativă nu rezistă timpului. Epilogul

romanului prezintă nunta lui Gheorghe cu Maria, mândra fată de boier, semn al noii

1 Dinu Păturică este o asociere de două diminutive: prenumele împăratului roman care a legiferat existenţa creştinismului, Constantin-Dinu, şi pătură-Păturică, cuvânt din inventarul domestic al vieţii cotidiene. Numele eroului este un semn al diferenţei dintre ceea ce aspiră să devină, un om bogat şi influent, şi micimea caracterului său;

165

dreptăţii domneşti: „Iată, te cinstesc cu caftanul de mare spătar şi te fac caimacam al

Craiovei ca să răsplătesc bunătatea sufletului tău şi slujbele ce ai făcut ţării: fii fericit!”.

Romanul evidenţiază aspectele duale ale vieţii din Ţara Românească, în primele

decenii ale acelui secol: ţara este sfâşiată de interesele divergente ale grecilor şi ale

românilor; ambiţia de a conduce treburile obşteşti opun înalţii demnitari, slugilor de tipul

Dinu Păturică; Binele şi Răul s-au amalgamat încât nimeni nu mai ştie care sunt

distanţele dintre cele două categorii morale. Fanariotul ar fi aşadar prima ipostază a

parvenitului social-politic în spaţiul culturii româneşti moderne, deşi el constituie o

constantă a comportamentului uman.

Ciocoii vechi au o coerenţă narativă interioară datorită faptului că artisticul

depăşeşte teza morală formulată explicit. Eroul şi lumea sa bucureşteană sunt

convingători, ei palpită de sentimente umane în ciuda rigidităţii convenţiei literare la care

apelează autorul. Dacă pentru filosoful italian G. Vico trei vicii capabile să distrugă rasa

umană produc fericire publică, pentru Filimon aceste vicii (orgoliu, avariţie şi ambiţie)

aduc daune numai celor căre li se închină şi tulbură doar temporar echilibrul moral al

unei epoci şi al unei societăţi.

Ion Ghica (1816-1897)

Scrisori către Vasile Alecsandri, 1884, ediţia I; 1887, ediţia II, 600 de exemplare din care

100 pe hârtie gravată. Cartea reprezintă un epistolar care reconstituie o epocă din istoria

Ţării Româneşti, anii 1800-1862: prima jumătate a secolului al XIX-lea, secol mare şi

luminos, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, cu cele trei regimuri ale sale:

sfârşitul domniilor fanariote, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi începutul perioadei de

tranziţie la modernitate, regimul regulamentar, Revoluţia şi exilul postpaşoptist.

Universul uman al epistolarului âl reprezintă aristocraţia veche, autohtonă şi noua

boierime, instruită în Occident, francmasonă şi cu aspiraţii civilizatoare, capitalist-

liberale.

Tema principală a volumului o constituie deşteptarea românismului din letargia în care

vegetase mai multe secole. În prima jumătate a secolului al XIX-lea românii recapătă

166

conştiinţa identităţii naţionale şi etnice în ciuda obstacolelor externe datorate opoziţiei

Porţii Otomane, a Imperiului Ţarist şi a celui austriac. Autorul ilustrează noile reforme

iniţiate în societate care alungă în uitare orânduirea feudală. Regimul regulamentar

încheie definitiv sistemul politic medieval, noile domnii regulamentare asigurând

tranziţia definitivă la modernitatea occidentală. Noua orânduire capitalistă îşi instaurează

valorile în toate compartimentele vieţii social-economice: mai întâi în cultură, învăţământ

şi culte, ulterior în economie: în producţia materială, în comerţ, în finanţe şi bănci.

Atenţia autorului se îndreaptă asupra unor personalităţi, figuri emblematice ale epocilor

resuscitate. Principalii agenţia ia schimbării sunt boierii patrioţi, între care în prim-plan se

află proprii părinţi: Tache Ghica şi Mariţa Câmpineanu. Alături de aceştia sunt rudele pe

linie maternă şi paternă, prezentative pentru întreaga aristocraţie locală: boierul Dudescu,1

primul sol al partidei naţionale la curtea marelui Napoleon I; poetul Iancu Văcărescu,

poetul răsfăţat al saloanelor bucureştene; Ion Câmpineanu,2 fondatorul Şcolii filarmonice

din Bucureşti şi întemeietorul societăţii secrete Frăţia. În această galerie a boierimii din

epocă un loc distinct îl au domnitorii regulamentari, cărora le sunt înfierate slăbiciunile

morale şi inaptitudinile politice. Adesea corupţi, ei se aflau la cheremul puterilor străine,

încercând să-şi demonstreze fidelitatea faţă de ruşi, greci ori turci, după cum o cerea

interesele personale.

Epistolierul scoate la lumină din bezna uitării şi câteva chipuri pitoreşti, care stârniseră

simpatia contemporanilo pentru faptele lor mai puţin obişnuite. Ispravnicul corupt Alecu

Gheorghiescu îl anunţă pe verosul Dinu Păturică, din romanul Ciocoii vechi şi noi al lui

N. Filimon; polcovnicul Ioniţă Ceganu, anunţă parcă eroii sadovenieni. El este tipul

ostaşului care a participat la principalele bătălii ale războiului ruso-turc, dovedind curaj,

aptitudini militare, o putere fizică neobişnuită. Haiducii Tunsu şi Jianu, foşti boieri de

ţară, iau cale acodrului din cauza unor injustiţii sociale ori a unor destine nedrepte. Tudor

Vladimirescu este evocat drept o victimă a perfidiei turcilor care a preferat moartea

1 Boierul Dudescu îşi amanetase întreaga avere cămătarului Băltăreţu pentru a face faţă acestei înalte misiuni naţionale. Autorul exemplifică modul cum s-au ruinat averile marilor latifundiari şi cum au fost transformate în sume de bani derizorii, care au asigurat pentru scurt timp o viaţă plină de plăceri foştilor proprietari sau cămătarilor oneroşi care îi ruinaseră pe cei dintâi; 2 Informaţiile oferite de Ion Ghica nu sunt atestate de istorie. Ion Câmpineanu a fost una din figurile marcante ale procesului de modernizare şi de opoziţie vehementă faţă de regimurile autoritare regulamentare. Cu toate acestea, meritele ce îi sunt atribuite aparţin şi altor mari luptători penztru cauza naţională, pe care Ion Ghica îi omite intenţionat.

167

atunci când armatele otomane au invadat ţara. Băltăreşeţu, cămătarul care a ruinat pe

boierul Dudescu, este evocat drept un agent al noilor mecanisme de funcţionare a pieţei

de capital în societatea capitalistă, cel care a dat valoare bănească imenselor moşii ale

boierimii române. Bârzof, un tătar, poliţai nacealnic în Buceag, mare amator de jocuri de

noroc, se arată nemilos cu boierii autohtoni. El întruchipează sufletul răsăritean, în care

asprimea, cruzimea şi nedreptatea se armonizează cu generozitatea şi dragostea de viaţă.

Ion Câmpineanu este evocat din nou de Ion Ghica într-un discurs prezentat la Academie

în anul 1880, insistând asupra calităţilor sale morale, de boier patriot care s-a jertfit

pentru interesele neamului său.

O altă categorie de personaje este reprezentată de intelectualitatea lipsită de averi ori

genealogii nobile, şi care din generozitate s-au dedicat idealuriloe naţionale.

Memorialistul schiţează portretele unor scriitori contemporani, dispăruţi prematur,

evidenţiindu-lemodestia şi absenţa oricăror orgolii literare: N. Filimon, G. Alexandrescu,

N. Bălcescu. În seria acestor oamnei excepţionali se află şi numeroşii dascăli români,

Chiosea, Chiriţă, Stan ori Petrache Nănescu, fostul elev al lui Lazăr, care îl învăţase pe

copilul Ghica să scrie româneşte doar în câteva seri. Acestora le înalţă o laudă pentru

modestia şi devotamentul lor: ... bieţi dascălaşi care au fost depozitarii limbii şi

naţionalităţii noastre,... plătiţi ca vai de ei cu un codru de pâne, trăiau şi mureau

necunoscuţ; fără să bănuiască măcar că erau patrioţi, mânaţi numai de un instinct bun şi

generos, îşi făceau cu sfinţenie datoria, fără să aibă conştiinţa de binele ce făceau ţării

lor... În această galerie a intelectualilor reformatori şi naţionalişti , Iuon Ghica inclede şi

pe unii dintre reprezentanţii clerului ortodox; mitropolitul Grigore ajunsese să fie

surghiunit de ruşi la Kiev pentru fidelitatea arătată intereselo ţării sale. Sunt deplânse

condiţiile materiale vitrege ale bisericilor şi mănăstirilor dimprejurul Bucureştilor, ceea

ce împiedica împlinirea misiunilor caritabile pe care populaţia le aştepta de la acestea.

Ion Ghica evocă şi chipurile luminoase ale unor români din afara graniţelor ţării.

Generalul Coletti, eliberator slăvit al Greciei moderne, se deconspiră în saloanele

pariziene ca fiind aromân: şi eu slovesc arămâneşte, dar sunt grecos...Parintili a mei

sboresc maşi arămâneşte şi mi pare ghine că tini la miletea a noastră; him simpatriţi. ..1

un alt român cu o strălucită şi aventuroasă ascensiune în afara graniţelor este Teodoros,

1 Trad. Părinţii mei vorbesc numai româneşte şi-mi pare bine că ţii la neamul nostru; suntem compatriţi...

168

ajuns rege al Etiopiei. Fiul al servitorului Grigore şi al grecoaicei Sofiana, el părăsise

Bucureştii şi în 1854 se instalase în Abisinia. Zece ani mai târziu, n anul 1864, ăşi găsise

sfârşitul în Etiopia. Nu numai românii s-au dedicat în afara graniţelor ţării lor unor cauze

nobile ci şi uniii străini, vizitatori ai Ţărilor Române au devenit partizani ai cauzei

româneşti. David Urquhardt, un englez scoţian, politician redutabil în propria ţară, îi

părea lui Ion Ghica un prieten sincer al românilor, care alături de francezul diplomat

Poujad pledau în cancelariile celor două mari ţări occidental europene în favoarea

intereselor româneşti. Lui Ion Ghica românul îi pare modest, chiar sfiicios, fără prea

multă încredere în dânsul. Conservator, el respectă cu străşnicie valoriile tradiţionale

iubind vânătorile, poveştile la gura sobei, reuniunile de familie şi sărbătorile

calendaristice. Până şi în Bucureşti, metropola atât de hulită de scriitorii secolului al XIX-

lea, Ghica descoperă o lume a petrecerilor tinereşti, a cântecelor de pahar şi de lume, a

iubirilor pasionate. Concluzia cărţii este că în primele decenii ale secolului al XIX-lea au

apărut germenii noii societăţi capitaliste, prin sacrificiul asumat de unii boieri şi

intelectuali patrioţi. Lumea românească de la 1880 a pierdut în vâltoarea modernităţii

cosmopolite confortul şi belşugul vieţii patrarhale din timpurile trecute.

Dramaturgie

169

1. Bogdan Petriceicu Hasdeu: Răzvan şi Vidra. 2. Vasile Alecsandri: Chiriţa în provincie, Despot- Vodă. 3. I. L. Caragiale: O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, Conul Leonida faţă cu

reacţiunea. 4. Barbu Ştefănescu Dela vrancea: Apus de soare

Vasile AlecsandriMarele succes de public al lui Alecsandri s-a datorat nu numai poeziei ci şi

creaţiei dramatice. Universul său dramatic este complex, coerent şi unitar, cu o lume de

mare originalitate în care doar situaţiile se schimbă, personajele rămânând în cea mai

mare parte aceleaşi. El este autorul a peste 60 de titluri, de la cântecele comice, vodeviluri

şi operete la drame sociale, istorice şi sentimentale, feerii populare şi meditaţii grave

asupra rostului cratorului şi creaţiei. Debutul său dramatic s-a făcut timpuriu, încă din

1840 şi a fost inspirat din teatrul bulevardier francez. Dramaturgia sa are câteva trăsături

specifice, ca spre exemplu: europenitatea; continuitatea, timp de 50 de ani, 1840-1890,

inspiraţia din dramaturgia franceză, unitatea tematică.

Starea de graţie a dramaturgiei lui Alecsandri este umorul şi prezentarea agreabilă

a răului. Comediografia sa impresionează prin cantitate dar şi prin diversitate tematică. În

afara personajului comic feminin care i-a consacrat celebritatea, Chiriţa, variantele ei mai

puţin strălucite, coana Gahiţa ori mama Angheluşa doctoroaia, au fost inspirate din

realitatea românească de la jumătatea secolului al XIX-lea, când preţioase ridicole

invadaseră sălile de spectacole, parcurile şi locurile de agement, apelau la formele de

cultură occidentală şi le imitau fără nici un fel de autocenzură. În afara acestor personaje

feminine dispuse a se reforma după moda apuseană, dramaturgia lui Alecsandri s-a

inspirat din istoria naţională, Despot-Vodă, voievodul aventurier, doritor a civiliza după

model occidental Moldova secolului al XVI-lea, din feeria populară, Sânziana şi Pepelea,

din viaţă socială şi personală, Boieri şi Ciocoi, Fântâna Blanduziei şi Ovidiu.

Alecsandri a creat cântecele comice, vodeviluri, comedii, drame istorice şi

sentimentale. Realizate în versuri de mare fluiditate ritmică, cu o muzică accesibilă, uşor

de memorat. În dramaturgia sa se observă o evoluţie: de la formele accesibile unui public

neinstruit ale comediei bulevardiere la cele ale comediei de caracter şi de moravuri, de la

drama sentimentală la cea de meditaţie asupra condiţiei omului de geniu într-o lume

meschină, incapabilă a-i înţelege superioritatea.

170

Iorgu de la Sadagura, prima comedie de succes a lui Alecsandri, „piesă de

circumstanţă, o compunere improvizată şi aruncată pe hârtie în două-trei zile,” conform

propiilor mărturisiri, se evocă un contrast piramidal între civilizaţie şi non civilizaţie,

dezbaterile filologice dintre tradiţionalişti şi neologişti descoperă spoiala de civilizaţie,

superficialitatea, dispreţul indolent şi confortabil faţă de valorile autohtone. Eroina

principală, Gahiţa, este o preţioasă ridicolă ce nu-şi găseşte perechea în prăfuita localitate

de reşedinţă, Sadagura, aspiraţiile sale culturale negăsind un interlocutor pe măsură.

Iaşii în carnaval ori Un complot în vis anticipă farsele caragialene, Conu Leonida

faţă cu reacţiunea, O noapte furtunoasă ori D’ale carnavalului. Taki Lunătescu,

superstiţios şi obsedat de iminenţa unei revoluţii, este în fapt un funcţionar chiulangiu.

Săbiuţă, un strămoş al lui Pristanda, amestec de candoare şi viclenie îi susţine temerile:

„Bine zici, coane Taki, datoria noastră de patrioţi este să înăbuşim complotul în faşă.

Trebuie să facem, să dregem şi să închipuim”, Carnavalul, petrecerea la modă în Ţările

Române, impusă de armatele de ocupaţie din acea epocă, oferea dramaturgului prilejul de

a imagina o lume pe dos, care neagă pentru câteva ceasuri prin mască şi travesti relaţiile

prestabilite între oameni, sfidează ierarhiile şi încearcă să-şi făurească o nouă morală.

Egalizarea pe care o produce carnavalul prin mască şi travesti, tendinţa sa de a şterge

deosebirile sociale şi aspiraţia unei revoluţii.

Cântecelele comice sunt caricaturi ale tipurilor umane populare. Ele sunt realizate

sub forma unor monologuri, fiziologii, scene de moravuri. Barbu Lăutarul, cel care

uimise pe Liszt în timpul şederii la Iaşi, este un simbol al vremilor apuse: Eu mă duc, mă

prăpădesc/ Ca un cântec bătrânesc. Sandu Napoilă este o victimă a progresului, boier

ultra-retrograd, conservator, aflat sub semnul unei lumi feudale condamnată la moarte.

Clevetici este bunicul lui Caţavencu, patronul gazetei Gogoaşa patriotică, a cărui

identitate constă în contrastul dintre cuvinte şi realitate. Succesul de public al

cânteceleelor comice s-a datorat actorilor care au interpretat aceste partituri dramatice:

Luchian sau Matei Millo. Se realiza pentru prima dată în istoria teatrului românesc

întâlnirea dintre un autor dramatic celebru şi actorul său preferat. Înaintea momentelor lui

Caragiale, se sugera o lume absurdă şi pitorească, cu personaje care trăiesc şi

imortalizează anomalii şi moravuri sociale, fiziologii şi caractere.

Chiriţa, personaj comic specific românilor

171

Personajul feminin antologic al comediografiei sale este Coana Chiriţa, al cărei

succes s-a datorat în mare parte actorului Matei Millo care l-a jucat pe scenă în travesti.

Până în 1875, autorul oferise publicului trei ipostaze ale Chiriţei, în voiagiu, cântecel

comic, la Iaşi şi în provinţie, farsă şi comedie. El scrie după această dată ultimul text

pentru eroina sa, adoptând o atitudine conciliantă şi binevoitoare pentru cea care îşi

împlineşte pofta de a zbura în balon, fără a mai fi ţinta glumelor tinerei generaţii.

Chiriţa este un personaj de teatru popular, ridicol la modul sublim, construit pe

baza contradicţiei dintre esenţă şi aparenţă, dintre aspiraţie şi realitate. Îndrăgită de public

pentru stilul ei direct, pentru felul ei de a fi ridicolă şi admirabilă în acelaşi timp, este

demnă de râs şi de plâns totodată. Condamnată de autor şi de vremuri la eşec, ea este

sancţionată cu asprime pentru ridicolul aspiraţiilor şi acţiunilor sale, pentru credulitatea,

lipsa de măsură şi nevoia ei de parvenire. Chiriţa este animată de un parvenitism cultural

deoarece ea manifestă un adevărat cult al civilizaţiei franceze, e drept că pentru formele

ei exterioare de manifestare, care îi transmit un anumit mod de viaţă. Ambiţiile ei

abstracte vizează comportamentul, spiritul. Ridicolă, vulgară şi ignorantă, ea face

tentativa de a-şi depăşi condiţia precară, înscriindu-se în procesul de trecere a unei întregi

colectivităţi la o altă mentalitate, de la valorile feudale la cele burgheze, de la o civilizaţie

de tip oriental, indolentă, satisfăcută de sine şi startificată, la concepţia apuseană, activă şi

democratică. Dramatismul personajului rezidă în eşecul aventurii sale culturale.

Aflată la interferenţa a două lumi care o dispută în egală măsură şi cărora le

aparţine prin rădăcini ori prin aspiraţie, ea arde şi se consumă, găsindu-şi salvarea în

grosolanul Bârzoi, cel care reprezintă valorile patriarhale ale familiei ocrotitoare. E drept

că Bârzoi, rezistă provocărilor înnoitoare păstrând cu sfinţenie în noua lume corupţia şi

slugărnicia, reprezentată de obiceiul peşcheşului (curcanul). El îşi afişează falsa nobilitate

adusă de Revoluţia de la 1848, afirmând cu mândrie: Dumnezeu ştie câte am pătimit la 48

ca patrioţi! Cei mai agresivi cu biata Chiriţa şi ignoranţi ai patimii ei înnoitoare sunt

tinerii Luluţa, Leonaş, chiar şi imbecilul Guluţă cărora vrea să le traseze un viitor de

certitudine materială şi sufletească. Ea ştie că spoiala de cultură este necesară noilor

vremi şi dublată de oarecare avere ar permite progeniturii sale să trăiscă confortabil, într-

o lume incapabilă a sancţiona prostia şi impostura.

Dramaturgia vârstei mature

172

Sânziana şi Pepelea este o creaţie dramatică ce anunţă gustul secolului XX pentru

interpretarea miturilor şi a istoriei, prin actualizarea acestora. Ea propune o expediţie

burlească sau eroi-comică peste anotimpuri, o succesiune de peisaje pe fond de basm, o

serie de tablouri feerice şi descriptive, puse sub semnul vrajei şi fantasticului folcloric

(Zâna Lacului, Imperiul Iernii). Eroii, Pepelea, parodie a lui Făt-Frumos, Sânziana,

parodie a Ilenei Cosânzeana au trăsături împrumutate din lumea comediilor anterioare ale

dramaturgului. Păcală şi Tândală, eroii politici ai feeriei, au corespondenţe cu mai marii

vremii, Brătienii, C A Rosetti, Carol I, Macedonski şi reprezintă o alegorie politică, o

meditaţie asupra binelui şi răului în societate.

Dintre dramele sale, cele mai cunoscute sunt Despot-Vodă, inspirată din istoria

medievală a Moldovei, o replică la creaţiile anterioare semnate de B. P Haşdeu şi D.

Bolintineanu. În finalul vieţii el scrie două drame romantice pe tema condiţiei creatorului

de geniu, Fântâna Blandusiei şi Ovidiu. Exemplul lui Horaţiu şi Ovidiu, marii poeţi ai

Antichităţii latine îl ajută să exemplifice chinul creaţiei şi patimile creatorului într-o lume

care nu este dispusă a-i recunoaşte valoarea.

Critica

Titu Maiorescu: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Direcţia nouă în poezia şi proza românească, Comediile d-lui Caragiale, Eminescu şi poeziile lui

Titu MaiorescuDupă G. Călinescu originea lui Titu Maiorescu este „ţărănească”. Tatăl, Ioan Trifu (1811-

1864) era născut într-un sat românesc din jurul Blajului, un intelectual pasionat de idealul

naţional, cu studii teologice la Blaj, Cluj, Pesta, Viena. Nu-şi finalizează studiile

teologice deoarece se îndrăgosteşte de Maria Popazu, şi devine profesor în Provinciile

Române: mai întâi la Craiova, apoi la Giurgiu, Bucureşti şi Iaşi.

173

Ioan Maiorescu a reprezentat guvernul provizoiu al Revoluţiei române la Viena în 1848.

S-a manifestat ca un opozant atât al vechilor colegi ardeleni cât şi al corpului profesoral

din Regat. Şi-a impus autoritatea în familie, ceea ce a trezit la fiul său, Titu, reacţii de

contestare şi dorinţă de a-i lua locul. Ioan Maiorescu este reprezentativ pentru românul

din Transilvania care îşi căută propria identitate naţională. Aşezat în România încă din

1840, i se acordă cetăţenia abia în anul 1860 de către I. Al. Cuza.

Mama lui Titu Maiorescu, Maria Popazu (1819-1864) aparţinea unui familii cu aptitudini

spirituale şi practice, care au sprijinit-o în vremurile grele ale tinereţii. Viaţa sa a fost

închinată soţului şicelor doi copii, Titu şi Emilia.

Tit-Liviu Maiorescu s-a născut în 1840, 15 februarie, la Craiova şi în primii ani ai

copilăriei, până în 1851, şi-a urmat însoţindu-şi familia în peregrinările politice. Între

1851-1861, cu ajutorul a două burse obţinute de părintele său ( la Blaj şi Bucureşti), a fost

elev extern şi intern la Colegiul Teresianum din Viena, unde a primit o educaţie severă.

Obligat a învăţa limba germană, adolescentul nota în Jurnalul său (1 martie 1856): „O să

le arăt măgarilor de vienezi ce e un român!”. Anii de colegiu sunt marcaţi de un

sentiment acut de însingurare, clamată aproape în fiecare pagină: „În ce stare curioasă mă

aflu! În şcoală sum urât de toţi, afară de vro câţiva din ei cu eminenţă; din 52, numai 10

stau mai bine cu mine, cu ceilalţi mă stricai [...]. Nimeni nu mă cunoaşte”. În alte pagini

el se confesa: „Ni se duce tot câştigul vieţii când nu ne putem împărtăşi altora”. „A năzui

spre ceva împreună cu alţii şi a trăi sufleteşte împreună cu alţii este un ideal irealizabil”.

E. Lovinescu, unul dintre biografii săi, apreciază că „făptura sa morală de o aşa rară

armonie nu era un dar hărăzit prin naştere şi temperament ci, în bună parte, o cucerire

eroică a lui însuşi.”

În 1858 trece examenul de maturitate la Viena, ca şef de promoţie al Colegiului

Theresianum, după care îşi ia doctoratul la universitatea din Geissen, Germania, cu o

disertaţie despre filozofia lui Herbart (De philosophia Herbati). În 1859 îşi echivalează la

Paris bacalaureatul în litere şi drept. Revine la Berlin unde o cunoaşte pe viitoarea sa

soţie, Clara Kremnitz şi devine membru al Societăţii de filozofie.

Se reîntoarce în ţară, mai întâi la Bucureşti, apoi la Iaşi, unde se stabileşte pentru aproape

un deceniu. Urcă în ierarhia universitară ieşeană cu repeziciune, în 1863 fiind director al

Colegiului Naţional, profesor, decan şi rector al Universităţii, inaugurează prelecţiunile

174

populare ale Junimii. La numai 24 de ani era un om împlinit: căsătorit cu Clara Kremnitz

şi cu un copil, Livia, avea o frumoasă carieră de profesor şi se lansase într-o strălucitoare

carieră de om politic. Din nefericire, i se înscenează un penibil proces de imoralitate în

1864 care îi stopează ascensiunea socială şi politică şi îi scutură echilibrul familial..

Pierde funcţiile bănoase şi este obligat să se dedice avocaturii, să înfiinţeze un institut

privat (Institutele unite). Acum se dedică cu pasiune şi activităţii critice, publicând cele

mai importante studii de direcţie literară: Despre poezia română, Şcoala Barnutiu, Poezia

populară, Despre scrierea limbii române, Limba română în jurnalele din Austria, În

contra direcţiei de astăzi din literatura română. Îşi clarifică opţiunile referitoare la:

alfabetul latin şi scrierea fonetică, purismul etimologic, formele culturale fără fond. Din

punctul de vedere al politicii el devine un susţinător loial al lui Carol I, acţionând practic

pentru consolidarea dinastiei germane în România şi pentru consolidarea regimului

parlamentar. În ciuda eşecului universitar, Titu Maiorescu îşi ordonează acum ideile, îşi

limpezeşte obiectivele viitoare, dedicându-se din anul 1871 politicii conservatoare. În

1874 este ministru al Instrucţiunii pentru o scurtă perioadă, suficientă pentru a acorda

burse de studii lui Eminescu şi Slavici la Berlin, de a începe editarea documentelor

Hurmuzachi, de a finanţa şcolile româneşti din Braşov, restaurarea mănăstirii Curtea de

Argeş, tipărirea monografiei lui Al. Odobescu, Tezaurul de la Pietroasa ş.a. El îşi

descoperă acum vocaţia pedagogică modernă şi pragmatică. Este reprimit în Academia

Română în 1880, de unde demisionase în 1967.

Perioada 1881-1909 este fastă în viaţa lui Titu Maiorescu. Se recăsătoreşte cu Ana

Rosetti, ţine conferinţe publice despre hipnotism, psihologie experimentală. Publică noi

articole: În contra neologismelor, Literatura română şi străinătatea, Despre progresul

adevărului în judecarea lucrurilor etc. Din 1884 reia activitatea universitară, la Bucureşti

de data aceasta, ţinând cursuri de Logică şi de Istoria filosofiei în secolul la XIX-lea.

Publică o serie de articole: Comediile d-lui Caragiale, Oratori, retori, limbuţi, Oct. Goga.

Poezii, M. Sadoveanu. Povestiri. Desfăşoară activitate politică şi guvernamentală ca:

ministru, prim-ministru, preşedinte de cameră ş.a.. Ultimii ani ai vieţii (1910-1917) sunt

sub semnul singurătăţii şi ai războiului.

Din punctul de vedere al vieţii sentimentale Titu Maiorescu a fost într-o permanentă

căutare a femeii ideale şi a familiei armoniase, patriarhale,. Din nefericire, el a eşuat în

175

căsnicie şi nu avut cu fiica lui o relaţie ferită de reproşuri dureroase.

Pe linie profesională, Maiorescu a dorit să înfiinţeze o direcţie filozofică românească,

originală. Din nefericire nu a publicat nici o lucrare fundamentală.

În domeniul cultural a fost însă un lider de opinie care prin forţa argumentelor a impus o

direcţie nouă literaturii noastre. Aici a înregistrat cel mai durabil succes reuşind ca prin

loialitate faţă de valorile autentice, prin lupta constantă în favoarea ideilor sale culturale

şi prin permanenta prezenţă în conştinţa publică să reorienteze cultura română.

În domeniul politic el a profesat un naţionalism sincer, modern, fără extremisme, a

sprijinit monarhia constituţională, a militat pentru: stabilitate şi ordine într-un stat

puternic, pentru formrea unei pături politice oneste, incoruptibile.

OperaOpera lui Titu Maiorescu este alcătuită dintr-o suită de volume memorialistice (Jurnalul,

1855-1917, Epistolarul, 1855-1859, Istoria contimporană a României, 1866-1999,

Cugetări şi aforisme), două volume de Critice (ediţia I publicată în 1874 şi ediţia a doua

în 1892), câteva cărţi de logică şi filosofie (Elemente de logică, Relaţia, Consideraţii

filosofice, Ideile teleologice ale herbartianului C. S. Cornelius, Cursul de logică).

În domeniul cultural, activitatea lui Titu Maiorescu s-a materializat în consideraţii

estetice, critice, polemice sau de filosofia culturii. E. Lovinescu aprecia că „arta lui

Maiorescu este de ordin clasic bazată pe echilibrul static de forţe. Ea este expresia literară

a însăşi structurii lui psihologice clasice”.

În o Cercetare critică asupra poeziei române la 1867 el delimita condiţia materială

(forma, expresia poeziei, obţinută cu ajutorul cuvintelor mai puţin abstracte şi a figurilor

retorice) de cea ideală (substanţa, conţinutul care înseamnă o dezvoltare grabnică spre o

culme finală, o mai mare repejune a mişcării ideilor, o exagerare a sentimentelor).

Meritul lui Titu Maiorescu este acela de a fi definit esteticul prin scoaterea lui din alte

categorii cu care era îmbrăcat. El proclamă autonomia esteticului şi amoralitatea artei,

opunând un veto mediocrităţii şi disociind între categoriile de estetic şi etic. În opinia lui

Maiorescu eticul este înglobat în estetic deoarece numai o operă care nu are valoare

artistică este imorală. Se solidarizează astfel cu Aristotel şi Schopenhauer pentru care arta

ridică sufletul omenesc la extaz, iar morala artei nu se raportează la subiectul ei, ci la

176

valoarea ei. Emoţia estetică perfectează oamenii prin contemplaţe, nu prin lectura

propriu-zisă.

Titu Maiorescu este adeptul unei critici, care fie şi amară se află sub semnul dreptăţii şi al

adevărului. El practică nu numai o critică de direcţie, ci şi una ocazională. În prima fază,

1863-1870, el a profesat o critică negativistă, iar din 1870 a consacrat noua direcţie în

literatura şi cultura română modernă.

Opera memorialisticăTermenul de jurnal are ca prima acceptiune pe aceea de ziar cotidian si abia in al doilea

rand denumeste un caiet cu insemnari zilnice. Pornind de la cuvintul journal, termenul are

in centru ideea de zi, de cotidian, fie ca este jurnal de calatorie, de bord sau jurnal literar.

Traditia acestuia din urma este indelungata. Fie ca poarta numele de jurnal, memorii,

amintiri, scrierile cu caracter memorialistic vin dintr-o multitudine de nevoi: aceea de

recunoastere, de explicare, aceea de incercare de a memoriza lucrurile care, cu siguranta

se vor pierde odata cu trecerea timpului, aceea de a retrai anumite momente, de a

contabiliza, urmarind o evolutie, de a intelege mai bine lumea la o a doua privire si lista

poate continua.

Cine scrie jurnale? Orice persoana care manifesta una sau alta din nevoile de mai

sus. Nu se poate intocmai un profil psihologic numai pe aceasta baza fara ca marja de

eroare sa depaseasca limitele acceptabile. Exista jurnale ale medicilor, militarilor de

cariera, oamenilor politici de afaceri, memorii ale ziaristilor din presa scrisa sau radio tv,

ale politistilor sau ale inginerilor constructori etc. intre acestea, jurnalele scriitorilor

dobandesc si o explicite valoare literara.

Literatura romana cu mult peste o suta de jurnale, dintre care cele mai cunoscute

si au ca autori pe: Nicolae Balota, Eugen Barbu, Geo Bogza, Mircea Cartarescu, Serban

Cioculescu, Emil Cioran, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Gala Galaction, Ion Ghica,

Paul Goma, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, Camil Petrescu, Marin

Preda, Mihail Sebastian, Nicolae Steinhardt, Mircea Zaciu sau pe reprezentantii Scolii de

la Targoviste. Fie ca vorbim despre acestia, fie de literatura europeana, mult mai bogata

in jurnale si memorii (nu-i mentionam decat pe Amiel, Sainte-Beuve, fratii de Goncourt,

Malraux, Simone de Beauvoir, Marguerite Yourcenar etc), avem in minte conceptul de

177

scriere cu caracter autobiografic. Adica despre sine, despre eul autor. Numai ca problema

este cu mult mai completata.

Multi scriitori si critici literari considera ca biografia trebuie separata total de

opera motivand ca omul nu se poate cunoaste citind romanul sau, de pilda si nici romanul

in cauza nu se va intelege mai bine prin raportare imediata la viata autorului. Exista

identitate intre autorul si erou, cum am fi tentati sa spunem la o prima vedere?

Marcel Proust, scriind despre Sainte-Beuve, disocia intre eul profund, poetic, aflat

in profunzimile fiintei si oglindit in carti si eul superficial, iar Rimbaud mergea mai

departe: “Car je est un autres” Paul Valery considera ca nu omul este cauza operei, nu el

este autorul. Opera nu are producator care sa poata fi gasit in viata comuna, iar autorul nu

face altceva decat sa incurce datele problemei, fiind “un detaliu aproape inutila” Operele

sunt deci fiicele formei lor, care au aparut inaintea lor.

Psihanaliza lui Freud se dovedea neputiincioasa in fata creatorului, a poetului din

cauza pericolului reducerii la o schema, la un pattern, la o obsesie. Discursul

autobiografic al lui Roland Barthes ofera o perspectiva inedita: un “eu” care vorbeste

despre un “el”, caruia i se substituie, pe care il inglobeaza intr-o biografie structurala sau

dimpotriva, exista un “el” care depune eforturi sustinute pentru a prelua cateva dintre

functiile unui “eu” care isi refuza menirea aceea de a se nara.

Reuseste insa “eu” sa fie “Altul” asa cum isi dorea Stephane Mallarme? Se pare

ca actiunea este foarte anevoioasa daca nu imposibila, scriind artistul isi pune o masca,

care e insa, de cele mai multe ori, una a sinceritatii.

Admitand existenta unui eu profund (eul proustian) si al unuia superficial (eul

saintbeuvian) si ca opera si apartine primului, cum putem raspunde la intrebarea cine este

acesta: eul total al existentialistilor, eul profunzimilor din psihanaliza, eul pur al lui

Valery, non-eul retoricienilor sau eul mitic al lui Boris de Schloezer? 1 Si apoi cine face,

realmente, discursul intr-un text? Cine vorbeste? Blanchot crede ca exista un non-eu, care

se goleste in timp ce se metamorfozeaza in limbaj. E, de fapt, un eu profund care il

include pe cel superficial pentru ca scriind, aduce in prim-plan figura unui om comun

care prin actiunea de a scrie carti devine unul de exceptie

1 Eugen Simion, Intoarcerea autorului, p. 121

178

Titu Maiorescu inaugurează jurnalul intim în 1855, în care notează cu regularitate

impresiile zilnice până în 6 mai 1917. Alcătuit din 44 de caiete, jurnalul maiorescien este

redactat între aniii 1855 -1886 în germană, apoi în româneşte, semn al integrării sale

depline şi pasionate în viaţa României.

BibliografieMaiorescu, Titu, Istoria contimporană a României, 1866-1900 ediţie îngrijită de Simion Mehedinţi, editura Socec, 1925Maiorescu, Titu, Critice, Minerva, 1978Maiorescu, Titu, Jurnal şi Epistolar, vol. I-III, Minerva, 1980

179