Studii de master, anul 1

Domeniul Științe ale Educației

Specializarea: Educaţie Timpurie

LISTĂ CU TERMENI DE SPECIALITATE

PENTRU DISCIPLINA

CURRICULUM PENTRU EDUCAŢIE TIMPURIE

(temă de seminar)

Studentă: Trofin Anişoara Adina

Disciplina: Consiliere curriculară

LISTĂ CU TERMENI DE SPECIALITATE PENTRU DISCIPLINA CURRICULUM PENTRU EDUCAŢIE TIMPURIE

Partea I

ABILITATE reprezintă capacitatea de a aplica şi de a utiliza cu uşurinţă, rapid, eficient

cunoştinţe pentru a duce la îndeplinire sarcini şi pentru a rezolva probleme. „Abilitatea nu se

confundă cu deprinderea, bazându-se pe plasticitate neuropsihică, şi nu se reduce la cunoştinţe

întrucât reprezintă o condiţie pentru formarea şi utilizarea optimă, în situaţii noi, a deprinderilor

şi cunoştinţelor.” (P. Popescu-Neveanu, 1978, p. 9)

Definiţie personală: ABILITATE – Caracteristică dobândită în timp, care desemnează

capacitatea (unei persoane) de a utiliza cunoştinţele şi deprinderile de care dispune pentru a

soluţiona uşor (pe baza experienţelor anterioare) o problemă cu care se confruntă la un moment

dat. Abilitatea este sinonimă cu: priceperea, iscusinţa, îndemânare.

CONSILIERE CURRICULARĂ „tip de consiliere oferită de un specialist în domeniul

curriculum-ului, la cerere, către personalul didactic sau instituțiile interesate, pe subdomeniile

dezvoltării currriculum-ului. În afara consilierii școlare pe care orice cadru didactic trebuie să o

acorde, în virtutea competențelor obligatorii profesiei didactice , există și nivele ale consilierii

psihopedagogice care reclamă intervenția absolvenților de profil și chiar a unor psihopedagogi

specializați în diferite ramuri ale consilierii, care necesită metodologii foarte specializate”(Crețu,

2000, p.271).

Acelaşi termen desemnează (cf. Cristea, 2000, p. 58 ) activitatea de bază a consilierului

şcolar (profesorului-consilier), definită ca activitate complexă de asistenţă psihopedagogică şi

socială a cadrelor didactice, elevilor şi părinţilor care include un ansamblu de acţiuni specifice

(de exemplu: informare de specialitate (în domeniul teoriei educaţiei, didacticii generale, teoriei

curriculumului, psihologiei generale, psihologiei educaţiei, psihologiei vârstelor, metodologiei

cunoaşterii elevului, managementului educaţiei, sociologiei educaţiei); consultare de specialitate

(necesară pentru cunoaşterea elevului şi pentru proiectarea pedagogică a activităţii didactice şi

educative); examinare de specialitate (prin diferite metode de cunoaştere a elevului , în general

prin aplicarea unor teste în mod special); orientare şcolară, profesională şi socială (cu scop de

investigare, informare, formare - dezvoltare, integrare, cu implicarea tuturor factorilor

responsabili: şcoală, familie, colectiv didactic, elev, comunitate educativă locală); perfecţionare

(în domeniul pedagogiei, psihologiei, sociologiei educaţiei/conform programelor

instituţionalizate la nivel central, teritorial şi focal); cercetare pedagogică (orientată, mai ales în

domeniul didacticii generale şi aplicate), etc.)

CONSILIERUL CURRICULAR - Consilierul şcolar este un profesor cu specialitatea

pedagogie, psihologie, sociologie, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul centrelor şi al

cabinetelor de asistenţă psihopedagogică, instituite conform Legii învăţământului (Legea nr.

84/1995) în calitate de unităţi conexe ale învăţământului preuniversitar.

Rolul consilierului şcolar corespunde statutului său de cadru didactic (profesor-consilier)

care îmbină activitatea de asistenţă psihopedagogică a principalilor "actori ai educaţiei"

(profesori, elevii, părinţii) cu norma de predare-învăţare-evaluare (1/4) în specialitate, realizată,

de regulă, în învăţământul liceal sau/şi la cursurile de perfecţionare ale educatoarelor şi

învăţătorilor, organizate prin liceele pedagogice. (Cristea, 2000, p. 58)

Definiţie personală: CONSILIERUL CURRICULAR – persoană (/profesor)

specializată în consilierea curriculară, care se ocupă de problemele de consiliere

şcolară/curriculară ale elevilor/profesorilor/părinţilor implicaţi în actul didactic, în cadrul unei

unităţi de învăţământ.

CURRICULUM

- în limba latină, termenul curriculum desemna fugă, alergare, cursă, întrecere;

- „este un plan al învățării, în accepțiunea largă în care este vehiculat astăzi, presupune un sistem

complex de procese decizionale, manageriale sau de monitorizare care preced, însoțesc și

urmează proiectarea, elaborarea, implementarea, evaluarea și revizuirea permanentă și dinamică

a setului de experiențe de învățare oferite în școală.

În sens restrâns, curriculum desemnează ansamblul documentelor de tip reglator sau de

altă natură în cadrul cărora se consemnează experiențele lor”. (Crețu, 2000, p. 29)

Acelaşi termen este definit în alte lucrări ca fiind cel care ,,desemnează conţinutul

activităţilor instructiv-educative, dar în strânsă interdependenţă cu obiectivele educaţionale,

metodele didactice, mijloacele de învăţământ, formele de realizare a activităţilor, etc. De altfel s-

ar putea păstra două accepţiuni ale termenului de cuuriculum: Un sens restrâns - curriculum ar

desemna însuşi conţinutul învăţământului – şi un sens larg – acesta se referă la întregul program

al acţiunilor educative, cu toate componentele şi interacţiunile dintre ele. În multe ţări termenul

curriculum îl înlocuieşte pe cel de didactică, fiind un pretext pentru abordarea sistematică a

procesului de învăţământ’’. (Cucoş, 1996, p.68)

Definiţie personală: CURRICULUM - reprezintă totalitatea proceselor educaţionale, a

experienţelor de învăţare şi formare directe şi indirecte, oferite educaţilor (/copiilor de vârstă

mică) şi trăite de aceştia în contexte formale, nonformale, informale.

CURRICULUM INFORMAL - „Maxima lărgire a ariei semantice a conceptului de

curriculum este reprezentată de tendința de încorporare a experiențelor de învățare dobândite în

contexte informale. Conștientizarea importanței parteneriatului educațional al școlii cu diferitele

instituții comunitare se reflectă în literatura pedagogică prin vehicularea conceptului de

curriculum informal care vizează ocaziile de învățare oferite de mass media, teatru, muzee,

biserică, etc”( Crețu, 2000, p. 25).

,,Reprezintă efectele pedagogice indirecte provenite din diferite medii sociale: familie,

grupul de prieteni, stradă’’. (Potolea, Manolescu, 2006, p. 16)

EDUCAŢIE TIMPURIE – include toate formele de sprijin sau suport, necesare

copilului foarte mic pentru a-şi realiza dreptul la supravieţuire, protecţie şi pentru a ne îngriji să

îi fie asigurată dezvoltarea de la naştere până la 8 ani. (Evans, Meyer, Ilfeld, 2000, p. 3)

Educaţia timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naştere - pentru că din

momentul când se naşte copilul începe să se dezvolte şi să înveţe, şi până la 6/7 ani - vârsta

intrării la şcoală. (M.E.C.T, 2008, p. 5)

Definiţie personală: EDUCAŢIA TIMPURIE – desemnează educaţia dobândită în

etapa antepreşcolară şi cea din etapa preşcolară (educaţia pe care o dobândeşte copilul de la

naştere până la debutul şcolarităţii primare/5-6 ani).

INTERDISCIPLINARITATEA - „Interdisciplinaritatea implică un anumit grad de

integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii şi diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj

comun permiţând schimburi de ordin conceptual şi metodologic.” (G. Văideanu, 1988)

„Interdisciplinaritatea este o formă a cooperării între discipline diferite cu privire la o

problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare

prudentă a mai multor puncte de vedere.” (C. Cucoş, 1996, p. 77)

METODĂ DIDACTICĂ - termenul derivă etimologic din două cuvinte grecești

(methodos: odos - cale, metha – spre, către). În didactică, metoda se referă la calea care e urmată,

drumul ce conduce la atingerea obiectivelor educaționale. (Cucoș, 2000, p. 81)

Metoda ,,include un ansmblu de strategii prin care se poate ajunge la obţinerea unor

rezultate noi, care să asigure perfecţionarea şi optimizarea acţiunii educaţionale. Aplicându-se

realităţii obiective, ea este determinată, în ultimă instanţă, de aceasta, având un caracter

gnoseologic. Fiind folosita de subiect devine un instrument în slujba acestuia, cu ajutorul căruia

se adresează realităţii, pentru a o cunoaşte’’. (Nicola, 2003, p. 70)

Definiţie personală: METODA DIDACTICĂ – reprezintă calea (sau modalitatea) pe

care alege cadrul didactic, să o utilizeze pentru realizarea obiectivelor operaţionale

stabilite/propuse pentru o activitate.

PLANUL CADRU „este un document în care sunt prevăzute obiectele de învățământ,

orânduite pe clase și ani, în funcție de numărul de ore săptămânal pentru fiecare obiect, de

structura anului școlar. Întocmirea planului de învățământ ridică o serie de probleme pedagogice

privitoare la alegerea obiectelor de învățmânt, la succesiunea lor pe clase și cicluri de

învățământ, la ponderea acordată fiecărui obiect de învățământ”. (Nicola, 2003, p. 436)

Planul cadru document oficial care ,,influenţează strategia de alocare a resurselor umane

şi materiale în domeniul învăţământului, sistemul de evaluare şi de examinare, sistemul de

formare iniţială şi continuă a personalului didactic’’. (Creţu, 2000, p. 224)

STRATEGIA DIDACTICĂ - reprezintă un model de acţiune cu valoare normativă,

angajată pe termen scurt, mediu şi lung, care integrează în structura sa de funcţionare

pedagogică:

- ,,metodele, considerate ,,cosubstanţiale strategiilor în calitatea lor de elemente

operaţionale sau tactice” (Dan Potolea, 1989);

- ,,stilurile educaţionale, de tip autoritar, permisiv sau democratic, care plasează decizia

profesorului într-un câmp psihosocial favorabil sau nefavorabil situaţiilor de învăţare

concrete;

- resursele de optimizare a activităţii” (Sorin Cristea, 2002).

BIBLIOGRAFIE

Bocoș, Mușata, Jucan, Dana, (2010), Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia

curriculumului repere și instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura

Paralela 45 ;

Cerghit, Ioan, (1997), Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Creţu, C., (2000), Teoria curriculumului şi conţinuturile educaţiei, Editura Universităţii

„Al. Ioan Cuza”, Iaşi

Cristea, S., (2000), Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti

Cucoș, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iași.

Cucoș, C., (2000), Pedagogie, Editura Polirom, Iași.

Cristea, Sorin. (2000), Dicționar de pedagogie, București, Editura Didactică și

Pedagogică

Judith L. Evans, Robert G. Mvers, Ellen M. Ilfeld (2000), Early Childhood Counts: A Programming Guide on Early Childhood Care for Development, Washington, D.C. Editura The World Bank.

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (2008), Educaţia timpurie şi specificul

dezvoltării copilului preşcolar 1. – Proiectul pentru reforma educaţiei timpurii,

Bucureşti.

Nicola. I., (2003), Tratat de pedagogie școlară, București

Popescu-Neveanu, P.; Zlate, M.,Cretu,T., (sub redactie), (1978), Psihologia școlară,

București, Tipografia Universității București

Potolea, Dan, Manolescu, Marin (2006), Teoria şi metodologia curriculum-ului.

Proiectul pentru Învăţământul Rural, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Bucureşti.

Potolea, Dan, Toma, Steliana, Borzea, Anca (2012) Conceptualizarea „competenţei”;

Implicaţii pentru proiectarea, implementarea şi evaluarea programelor de formare a

resurselor umane. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Văideanu, G., (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

LISTĂ CU TERMENI DE SPECIALITATE PENTRU DISCIPLINA CURRICULUM PENTRU EDUCAŢIE TIMPURIE

Partea a II a

APTITUDINEA – reprezintă ,,însuşirea unui persoane care, în ansamblul ei, explică

diferenţele constatate între oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite cunoştinţe,

priceperi şi deprinderi;’’ ,,Leontiev definea aptitudinea drept însuşire generală care determină

efectuarea cu succes a unei anumite activităţi".(Cosmovici, 1974, p.115)

În concepţia altor autori (Bee, H., 1997, p. 185), aptitudinea se leagă, în esenţă, de

potenţialitate, de posibilitatea ca, în condiţiile în care ar avea asigurate condiţii optime, un

anumit individ să ajungă la dobândirea unei capacităţi ridicate într-un domeniu.’’

ÎNVĂŢAREA - ,,Modificare în comportamentul unui individ, care are loc prin

experienţe repetate, în interacţiunea cu mediul.’’ (Bower, Hilgard, 1974)

Definiţie personală: ÎNVĂŢAREA – este un proces continuu, care determină apariţia

unor schimbări de durată în comportamentul educatului/celui care învaţă, în modul lui de a

gândi, simţi şi acţiona.

CONŢINUT CURRICULAR - Reprezintă un volum de cunoştinţe, deprinderi şi

priceperi, ce trebuie transmise şi respectiv însuşite de educabili, în vederea realizării sarcinilor

instrucţiei şi educaţiei şcolare (I. Roman şi colab., 1970)

Acelaşi termen, reprezintă (cf. Creţu, C. 2000) un sistem de valori selecţionate din

cunoaşterea savantă, din practicile sociale şi din cultura şcolară sui generis, acumulat de

societate până la un moment dat, care este transpus didactic în termeni de cunoştinţe, abilităţi şi

atitudini şi sunt integrate în sistemul curriculumului preşcolar/şcolar/universitar/postuniversitar.

EDUCAŢIA INCLUZIVĂ - este un proces complex, de durată, care necesită analize,

schimbări şi construcţii continue pentru a realiza politici şi practici incluzive şi a asigura bazele

unei culturi incluzive. (Vrasmaş, 2012, p. 5)

„Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare,

având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine

participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi”

(MEN&UNICEF, 1999 şi HG nr.1251/2005).

Definţie personală: Educaţia incluzivă înseamnă sprijin şi educaţie pentru toţi, grijă şi

atenţie pentru fiecare, sprijin prin accesibilizarea conţinuturilor curriculare.

IDEAL EDUCATIV –se referă la ,,formarea personalităţii capabile să proceseze

autonom, eficient şi creator informaţia din mediul său de viaţă şi activitate.’’(Tardif, 1996, p.

230) În concepţia lui Constantin Cucoş (1996, p. 47), idealul educativ ,,reprezintă vectorul

implicit al oricărei acţiuni cu finalitate formativă’’.

OBIECTIV EDUCAŢIONAL – ipostaza ce a mai concretă a finalităţilor şi desemnează

tipul de schimbări pe care procesul de învăţământ sau cel din alt sistem educativ îl aşteaptă şi/sau

îl realizează. (Cucoş, 1996, p. 48)

Acelaşi termen desemnează ,,intenţionalităţile procesului instructiv-educativ, tipuri de

schimbări pe care sistemul sau procesul de învăţământ preconizează să le realizeze în dezvoltarea

personalităţii’’ (Revista de pedagogie. 2007, 1-6, pp. 63-64).

Definiţie personală: OBIECTIVUL EDUCAŢIONAL – reprezintă o categorie

fundamentală a finalităţilor educaţiei, care indică achiziţii concrete, specificate riguros, care

urmează să fie testate în activitatea didactică.

PERSONALITATEA – Definiţia clasică a acestui termen consideră că personalitatea

este ,,o organizare dinamică în cadrul individului, a acelor sisteme psiho-fizice care determină

gândirea şi comportamentul său caracteristic.’’ (Allport, 1991, p. 40)

În alte lucrări, acest termen este definit ca fiind ,,o construcţie teoretică elaborată de

psihologi în scopul înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – a modalităţii de

finanţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care-l denumim persoana

umană.’’ (Dafinoiu, 2002, p. 31)

PLAN DE ÎNVĂŢĂMÂNT – document oficial cu caracter reglator-strategic care

reflectă filosofia şi politica educaţională a sistemului de învăţământ naţional. (Creţu, 2000, p.

220). Planul de învăţământ este un document oficial care exprimă concepţia pedagogică, care

ilustrează teoria curriculară care fundamentează ştiinţific procesul instructiv-educatv la nivel

naţional. (Manolescu, M., 2004, p. 84).

PROIECTAREA DIDACTICĂ – reprezintă o acţiune continuă, permanentă, care

precede demersurile instructiv-educative, indiferent de dimensiunea, complexitatea sau durata

lor. (Bocoş, Jucan, 2008, p. 112)

,,Acţiunea de proiectare didactică nu mai reprezintă azi un demers administrativ formal în

care să se gestioneze timpul şi nu se suprapune peste întocmirea planurilor de activitate […] ea

reprezintă un demers personalizat, care presupune elaborarea de instrumente didactice

de interpretare personală a programei şcolare, în funcţie de contextul educaţional.” (Ionescu,

2003, p. 79)

TEORIA INSTRUIRII este o știință pedagogică fundamentală care are ca obiect de

studiu procesul de învăţământ ca proces de instruire, pentru a conferi o bază teoretică, ştiinţifică

practicii instruirii în vederea optimizării ei. Sesizăm din această definiție că această știință este,

în primul rând, o știință pedgogică fundamentală. Ea face parte din nucleul științelor educației.

Cum preciza Sorin Cristea că ”împreună cu teoria educației- care analizează conceptele

pedagogice de bază – teoria instruirii formează nucleul epistemic tare al științelor educației,

activat la nivelul pedagogiei generale”. (Cristea, 2000, p. 366)

Bibliografie

1. Allport, G., (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

2. Bocoş, Muşata, Jucan, Dana, (2008), Teoria şi metodologia didactică, Editura Paralela

45, Bucureşti.

3. Bower, G.H., Hilgard, E.R., (1974), Teorii ale învăţării, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.

4. Creţu, C., (2000), Teoria curriculumului şi conţinuturile educaţiei, Editura Universităţii

„Al. Ioan Cuza”, Iaşi

5. Cristea, Sorin. (2000), Dicționar de pedagogie, București, Editura Didactică și

Pedagogică

6. Cucoş, Constantin, (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.

7. Cosmovici, Andrei, (1974), Psihologie diferenţială, Ed. Universităţii ,,Alexandru Ioan

Cuza’’, Iaşi.

8. Dafinoiu, I., (2002), Personalitate. Metde calitative de abordare. Observaţia şi interviul,

Editura Polirom, Iaşi.

9. Ionescu, M., (2003), Instrucţie şi educaţie. Paradigme, strategii, orientări, modele,

Tipografia Garamond, Cluj-Napoca.

10. Manolescu, Marin, (2004), Teoria curricumului, Editura Fundaţiei ,,Dimitrie

Bolintineanu, Bucureşti.

11. Revista de pedagogie, nr. 1-6 (2007), Bucureşti

12. Tardif, Maurice, (1996),  Le projet decréation d'une science de l'éducation au XXe

siècle: analyse et comparasionde deux psyhologies scientifiques, în

La pédagogie, théories et pratiques de l'Antiquité à nos jours. Gaetan Morin, Montreal,

Paris.

13. Vrasmaş, Ecaterina (coord.), Vrasmaş, Traian (coord.), (2012), Educaţia incluzivă în

grădiniţă: dimensiuni, provocări şi soluţii, UNICEF, Bucureşti