Limba maghiarăMaghiara (magyar nyelv ['mɒɟɒr 'ɲɛlv]) este o limbă fino-ugrică, făcând parte din ramura ugrică a

acestei familii. Cele mai apropiate limbi de maghiară sunt ostiaka (khanty) și vogula (mansy). Este

vorbită de aproximativ 12,5 milioane de persoane,[1] două treimi din acestea locuind în Ungaria.

Există comunități maghiarofone în toate țările vecine cu Ungaria

(România,Slovacia, Serbia, Ucraina, Austria, Croația și Slovenia), și de asemenea importante

comunități apărute prin emigrare înStatele Unite, Canada, Israel etc.

Cuprins

  [ascunde] 

1   Distribuție geografică și statut

2   Istorie

3   Variante regionale

4   Fonologie

5   Caracterul aglutinant al limbii maghiare

6   Gramatică

o 6.1   Morfologie

6.1.1   Clasificarea cuvintelor din punct de vedere morfologic

6.1.2   Sufixele personale

6.1.3   Verbul

6.1.4   Substantivul, adjectivul și numeralul

6.1.5   Adverbul

6.1.6   Pronumele

6.1.7   Cuvintele funcționale

6.1.8   Cuvintele propoziții

o 6.2   Sintaxă

1

6.2.1   Propoziția

6.2.2   Fraza

7   Lexic

8   Note

9   Bibliografie

10   Dicționare on-line

11   Materiale pentru învățarea limbii maghiare

12   Vezi și

§Distribuție geografică și statut[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Distribuția geografică și statutul limbii maghiare.

Răspândirea limbii maghiare înEuropa Centrală.

Din cele aproximativ 12,5 milioane de vorbitori ai limbii maghiare, 9,5 milioane trăiesc în Ungaria,[2] unde maghiara este limba oficială. Ca importanță numerică, a doua cea mai mare grupare de

vorbitori se află în România (1.450.000).[3] Aici maghiara poate fi folosită și în administrația locală, în

localitățile unde populația de naționalitate maghiară are o pondere de peste 20%. În Serbia (286.000

de vorbitori),[4] maghiara este limbă de folosință oficială în localitățile în care minimum 15% din

populație este maghiară. Și în trei localități din Slovenia (6.000 de vorbitori)[5] limba maghiară este

oficială. În Slovacia (573.000 de vorbitori),[6] în regiunea Transcarpatia din Ucraina (150.000 de

vorbitori),[7]în regiunea Burgenland din Austria (40.000 de vorbitori)[8] și în Croația (12.000 de

vorbitori),[9] maghiara are statut de limbă minoritară sau regională.

În afară de țările vecine cu Ungaria, în care maghiarii au statut de minoritate națională, mai trăiesc

mulți vorbitori de limba maghiară și în emigrație. Cele mai mari comunități sunt în S.U.A. (118.000),[10] Canada (90.000)[11] și Israel (70.000).[12]

2

§Istorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria limbii maghiare.

Istoria limbii maghiare începe acum aproximativ 3000 de ani, la est de munții Urali, în regiunea

fluviului Obi. Încă din această perioadă și în continuare, în cursul migrației ungurilor spre sud-vest,

limba lor este influențată de limbile turcice și iraniene. După stabilirea lor în bazinul Carpaților,

adoptarea creștinismului și formarea regatului Ungariei, limba maghiară este influențată de limbile

slave și de limba latină, în care începe cultura scrisă în Ungaria.

Prima atestare scrisă a limbii maghiare datează din secolul al XI-lea: câteva propoziții și cuvinte în

scrisoarea de ctitorire a abației din Tihany.

În secolul al XII-lea apare primul text complet în limba maghiară, Halotti beszéd és

könyörgés (Discurs funebru și rugăciune), iar în secolul al XIV-lea, prima operă literară,

poemul Ómagyar Mária-siralom (Tânguirile Fecioarei Maria în maghiara veche).

În secolul al XVI-lea, limba se dezvoltă datorită literaturii laice, dar mai ales primelor tipărituri în

maghiară, traduceri ale textelor biblice de către catolici și de către protestanți. În același secol apar și

primele lucrări lingvistice referitoare la limba maghiară.

În perioada dintre secolul al XVI-lea și secolul al XVIII-lea, în Principatul Transilvaniei, limba maghiară

devine pentru prima dată limbă de stat. Codurile de legi Compillatae Constitutiones Regni

Transylvaniae (1671) și Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae (1677) sunt redactate în

maghiară.[13]

În secolul al XIX-lea se formează limba națională unitară și se fixează normele limbii standard, prin

activitatea cărturarilor numită de „înnoire a limbii”, care tinde să elimine influențele latine și germane,

și a Societății Științifice Maghiare, prin lucrările sale normative. Mai întâi în perioada 1844-1849, apoi

definitiv în 1867, maghiara devine limbă oficială.

§Variante regionale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Variantele regionale ale limbii maghiare.

Limba maghiară are nouă grupuri de graiuri:

grupul graiurilor de la Tisa;

grupul de graiuri sudic;

grupul de graiuri vestic;

grupul de graiuri de la vest de Dunăre;

grupul de graiuri de nord-vest;

3

grupul de graiuri de nord-est;

grupul de graiuri ardelene;

grupul de graiuri secuiești;

grupul de graiuri ale ceangăilor.

§Fonologie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Fonologia limbii maghiare.

Sistemul fonologic al limbii maghiare standard este format din șapte perechi de vocale, una scurtă și

una lungă per pereche, și din 25 de consoane, fiecare din acestea având o variantă scurtă și una

lungă. Opoziția scurtă – lungă are valoare funcțională, adică sensul cuvintelor poate fi diferențiat prin

cantitatea unei vocale sau a unei consoane.

Limba maghiară se caracterizează și prin armonie vocalică, adică, de regulă, un cuvânt conține

numai vocale caracterizate printr-o trăsătură comună: sunt fie anterioare, fie posterioare.

Scrierea limbii maghiare este fonemică, aproximativ în aceeași măsură în care este și cea a limbii

române.

În limba maghiară, accentul este tonic (numit și de intensitate), ca în română. Cuvintele relativ lungi

pot avea mai multe accente, dintre care unul principal. Accentul unic sau cel principal cade totdeauna

pe prima silabă a cuvintelor cu sens lexical deplin.

§Caracterul aglutinant al limbii maghiare[modificare | modificare sursă]

Maghiara este o limbă aglutinantă, ceea ce constituie principala trăsătură care o deosebește

de limbile indo-europene, dar o apropie de limbile din familia ei și de limbi din alte familii,

precum turca și japoneza. Caracterul aglutinant constă în faptul

că morfemele sunt afixe (prefixe și sufixe) care se alipesc la cuvintele rădăcini (deseori mai multe

sufixe unul după altul) astfel, încât limitele dintre ele rămân nete, fiecare corespunzând unei singure

trăsături semantice sau funcționale.

Lingviștii care se ocupă de limba maghiară deosebesc în terminologie tipurile de sufixe. Sufixul lexical

se numește képző, iar sufixele gramaticale sunt de două feluri. Cel care se adaugă la rădăcină sau

după un sufix lexical, și mai admite alt sufix după el, se numește jel „marcă, semn”. Astfel de sufixe

sunt cele care indică pluralul și cele posesive. Sufixele care exprimă cazurile și cele care

indică persoana verbului se numesc ragok (singular rag). Se deosebesc de mărci prin faptul că nu

mai admit alt sufix după ele.

4

Exemplu de cuvânt cu sufixe: házaimban „în casele mele”, format din rădăcina ház „casă”, vocala de

legătură -a-, sufixul -i (care indică pluralul în cazul obiectelor posedate), sufixul -m (care indică

persoana I singular a posesorului) și sufixul -ban (corespunzător prepoziției românești „în”).

§Gramatică[modificare | modificare sursă]

§Morfologie[modificare | modificare sursă]

§Clasificarea cuvintelor din punct de vedere morfologic[modificare | modificare sursă]

Conform celui mai recent manual universitar de gramatică,[14] din punct de vedere morfologic,

cuvintele se clasează în următoarele părți de vorbire:

I. Părți de vorbire fundamentale:

1. Părți de vorbire fundamentale propriu-zise:

A. Verb

B. Părți de vorbire nominale:

a. Substantiv

b. Adjectiv

c. Numeral

C. Adverb

2. Părți de vorbire substitute de părți de vorbire fundamentale (pronume):

A. Pronume personal

B. Pronume demonstrativ

C. Pronume interogativ

D. Pronume relativ

E. Pronume general

F. Pronume nehotărât

3. Părți de vorbire intermediare între verb și celelalte părți de vorbire fundamentale – forme

nominale ale verbului:

A. Infinitiv

B. Participiu

C. Gerunziu

II. Cuvinte funcționale:

1. În structuri de natură morfologică:

A. Verb auxiliar

5

B. Forme nominale ale verbului auxiliar

C. Postpoziție

D. Adjectiv derivat din postpoziție

E. mint formator de complement

F. Prefix verbal

2. În structuri de natură nemorfologică:

A. Conjuncție

B. Particulă

C. Articol

D. Cuvânt de negație

III. Cuvinte propoziții:

1. Interjecție

2. Cuvânt propoziție de interacțiune

3. Cuvânt modalizator

4. Onomatopee

§Sufixele personale[modificare | modificare sursă]

În maghiară, persoana se exprimă prin pronumele personale și

prin sufixe specifice, care au mai multe funcții, aplicându-se:

formei de nominativ a pronumelor personale, pentru a

forma acuzativul lor (cu neregularități);

sufixelor cazuale, pentru a forma pronume personale la

alte cazuri;

postpozițiilor , pentru a forma diverse complemente

circumstanțiale;

substantivelor și diverselor pronume, pentru a exprima

posesorul acestora;

verbelor pentru a le servi de desinențe:[15]

Pronume

personal

Sufix cazual

/ Postpoziție

Substan

tiv

Verb

la indicativ pr

Ele

men

6

ezent

t

spe

cificNomi

nativ

Acuz

ativ

+ su

fix

pers

onal

+ sufi

x

perso

nal

+ sufix

persona

l

posesiv

Conj

ugar

e

subi

ectiv

ă

Conju

gare

obiecti

vă

én „e

u”

enge

m „p

e

mine”

nála

m „l

a

min

e”

alatta

m „su

b

mine”

lakásom 

„locuința

mea”

látok 

„văd”

látom „

îl/o/îi/le

văd”

-m,

cu

voca

lele

de

legăt

ură -

o/(-

a)/-

e/-

ösa

u -

a/-e

te „tu

”

tége

d

nála

d

alatta

d

lakásod látsz látod -d,

cu

voca

lele

de

legăt

ură -

o/(-

a)/-

e/-

ösa

7

u -

a/-e

ő „el/

ea”őt nála alatta lakása lát látja -a/-e

mi „n

oi”

mink

et

nálu

nk

alattu

nk

lakásun

k

látun

klátjuk

-nk,

cu

voca

lele

de

legăt

ură -

u/-ü

ti „voi

”

titeke

t

nála

tok

alattat

ok

lakásoto

k

látto

k

látjáto

k

-

tok/-

tek/-

tök

ők „ei

/ele”őket

nálu

k

alattu

klakásuk

látna

klátják -k

§Verbul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Verbul în limba maghiară.

Gramaticile limbii maghiare iau în seamă următoarele categorii

gramaticale ale

verbului: diateza, modul, timpul, numărul (singular și plural)

și persoana. Față de limba română, lipsește categoria genului,

la fel ca la celelalte părți de vorbire.

8

În general sunt luate în seamă cinci diateze: activă, pasivă,

medie, reflexivă și factitivă. Pe lângă acestea mai este

tratată și categoria verbului potențial.

Moduri verbale sunt considerate în gramaticile limbii

maghiare numai cele numite predicative sau personale în

gramaticile limbii române. În maghiară acestea

sunt indicativul,condiționalul și imperativul.

Modul indicativ are trei timpuri: prezentul, trecutul și

viitorul. În secolul al XIX-lea existau încă mai multe

timpuri trecute, dar a supraviețuit unul singur.

Diferențele exprimate în română de imperfect, perfect

compus și mai mult ca perfect sunt redate în maghiară

prin prefixe verbale și prin context. Viitorul are de

asemenea o singură formă.

Modul condițional are timpurile prezent și trecut. Poate

avea și valoare de optativ, ca în română.

Modul imperativ are numai timpul prezent. În gramaticile

limbii maghiare se consideră că are toate persoanele,

având și valorile conjunctivului din română.

În gramaticile limbii maghiare,

infinitivul, participiul și gerunziul nu sunt considerate moduri

verbale, ci forme nominale ale verbului.

O caracteristică importantă a sistemului verbal maghiar este

existența a două serii de conjugare în cazul verbelor tranzitive:

conjugarea obiectivă (sau determinată) și conjugarea subiectivă

(sau nedeterminată).

§Substantivul, adjectivul și

numeralul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Substantivul, adjectivul și numeralul în limba

maghiară.

Substantivul. Genul gramatical nefiind exprimat în limba

maghiară, substantivul poate exprima numai genul natural, nici

acesta totdeauna.

9

Categoria numărului este caracteristică substantivului, dar

pluralul nu este exprimat totdeauna prin sufixul care îl indică de

obicei.

În general se consideră că paradigma cazuală a maghiarei

cuprinde 18 cazuri. Sistemul cazual al limbii maghiare este

foarte bogat în ceea ce privește exprimarea raporturilor spațiale,

deosebind prin trei cazuri diferite locul în care are loc acțiunea,

cel spre care se face o deplasare și cel de la care se face o

deplasare. Exemplu: a házban van „este în casă” – bemegy a

házba „intră în casă” – kimegy a házból „iese din casă”.

Limba maghiară neavând adjectiv posesiv, posesia se exprimă

cu ajutorul unor sufixe, unele care se adaugă la obiectul

posedat și unul care se adaugă posesorului. Construcțiile prin

care se exprimă posesia sunt următoarele:

Exemplu StructurăTraducere

literală

az ember

háza „casa omului”

posesorul fără sufix +

obiectul posedat cu sufixul

posesiv

„omul casa

sa”

Az embernek van

háza. „Omul are

casă.”

posesorul cu sufixul -nak/-

nek + verbul van „a fi” +

obiectul posedat cu sufixul

posesiv

„omului este

casa sa”

A ház az

emberé. „Casa este

a omului.”

obiectul posedat fără sufix

+ posesorul cu sufixul -

é (se omite verbul van)

„casa a

omului”

Adjectivul calificativ prezintă particularitatea că nu se acordă

în număr atunci când are funcția de atribut, ci numai în funcția

de nume predicativ.

10

Numeralul cardinal are în general două forme, de

exemplu három și hármas „trei”. Prima formă se folosește când

se numără, ca atribut pe lângă un substantiv sau atunci când

substantivul este subînțeles, precum și pentru a desemna

o cifră într-un număr. A doua formă este denumirea cifrei sau a

numărului respectiv. Gramaticile maghiare includ în categoria

numeralului și așa-numitele „numerale nehotărâte”, cum

sunt sok „mult(ă)”, kevés „puțin(ă)”, számos „numeros(oasă)”

etc. Numeralul poate lua și forme adverbiale dacă i se adaugă

anumite sufixe: öten „cinci” (numărul de persoane participante la

o acțiune), kettesben „în doi” (intimitatea unor persoane limitată

la numărul respectiv).

§Adverbul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Adverbul în limba maghiară.

Ca trăsătură specifică a adverbului maghiar față de cel din

română, este de menționat caracterizarea adverbelor de loc

printr-un sistem triplu de exprimare a locului, ca la unele sufixe

cazuale: locul spre care se efectuează o deplasare, locul unde

se efectuează o acțiune și locul din care se efectuează o

deplasare. Exemplu: be „înăuntru” (pe lângă verbe ce exprimă

deplasarea către interior) – bent sau benn „înăuntru” (pe lângă

verbe ce nu exprimă deplasarea) – bentről „dinăuntru” (pe lângă

verbe ce exprimă deplasarea dinspre interior).

§Pronumele[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Pronumele în limba maghiară.

Gramaticile limbii maghiare iau în seamă nouă specii de

pronume: personale, reflexive, de

reciprocitate, posesive, demonstrative, interogative, relative, neh

otărâte și generale.

În funcție de părțile de vorbire pe care le pot înlocui, pronumele

se împart în substantivale, adjectivale și numerale.

Se consideră tot pronume și ceea ce gramaticile românești

consideră adjective pronominale.

Pronumele personale prezintă particularitatea că formele

cazuale în afară de acuzativ nu se formează de la nominativ +

11

un sufix cazual, ci se folosesc sufixele cazuale, la care se

adaugă sufixele posesive pentru obiectul posedat.

Exemplu: én „eu”, nálam „la mine”, velem „cu mine” etc.

Spre deosebire de limba română, în maghiară există

numai pronume posesive, nu și adjective pronominale

posesive. Funcția acestora este îndeplinită de sufixe care se

adaugă la obiectul posedat.

§Cuvintele funcționale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cuvintele funcționale în limba maghiară.

Verbe auxiliare sunt considerate a fi nu numai cele care

formează timpuri verbale compuse, ci și

cele aspectuale, modale și pragmatice. Tot în această categorie

sunt incluse șiverbele copulative. Mai există și verbe numite

„cvasiauxiliare”, la care predomină sensul gramatical, dar au

mai mult sau mai puțin și conținut noțional. Acestea pot fi, pe de

o parte, verbe de modalitate și aspect, pe de altă parte, verbe

numite „funcționale”, folosite în asociație cu părți de vorbire

nominale care formal sunt complementele lor.

Formele nominale ale verbelor copulative sunt considerate

părți de vorbire aparte în gramaticile limbii maghiare, la fel ca

formele nominale ale verbului în general (vezi mai sus Verbul).

Postpozițiile sunt cuvinte funcționale care constituie unul din

mijloacele de exprimare a părților de propoziție care în

gramatica română se numesc complemente

indirecte șicomplemente circumstanțiale. Ele corespund în

general prepozițiilor și locuțiunilor prepoziționale din limba

română (exemplu: a fa alatt „sub copac”).

Adjectivele derivate din postpoziții sunt numai formal

adjective, adică nu au sens lexical deplin, ci joacă rolul

postpozițiilor din care provin, formând atribute din substantivul

după care stau (exemplu: a fa alatti pad „banca de sub copac”).

Singura prepoziție din limba maghiară este mint „ca, în calitate

de”, de exemlu în Mint mérnök dolgozik. „Lucrează ca inginer.”

Verbele maghiare sunt deseori prevăzute cu prefixe având o

natură deosebită de cea pe care o au în română. Pe de o parte

12

au și rol gramatical, și rol lexical, pe de altă parte, în unele

cazuri sunt despărțite de verb, chiar plasate după acesta.

Conjuncțiile din limba maghiară au aceeași funcție ca cele din

română.

În gramaticile limbii maghiare, particula este considerată cu

totul diferit de accepțiunea ei din gramaticile românești. Este „un

cuvânt gramatical care nu poate primi afixe, nu alcătuiește

raporturi nici morfologice, nici sintactice cu alte cuvinte, nu

poate fi parte de propoziție […]. Are funcția de a efectua operații

asupra afirmației din propoziție […]; exprimă un raport modal,

atitudinea vorbitorului (raportarea sa afectivă, volitivă,

axiologică), sau marchează reacția vorbitorului la situația de

comunicare, respectiv la una din componentele acesteia

[…].” [16]

Articolele luate în seamă de gramaticile maghiare sunt

cel hotărât și cel nehotărât, având aceleași funcții ca cele din

română.

Spre deosebire de gramaticile limbii române, în gramaticile

limbii maghiare cuvintele de negație nu sunt incluse în clasa

adverbelor, ci sunt considerate o parte de vorbire aparte din

categoria cuvintelor funcționale.

§Cuvintele propoziții[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cuvintele propoziții în limba maghiară.

Aceste cuvinte, printre care nu se includ verbele, se

caracterizează prin faptul că pot constitui singure propoziții

neanalizabile.

În afară de interjecții și onomatopee, prezente și în gramaticile

limbii române, în cele maghiare se iau în seamă și alte două

categorii de cuvinte.

Cuvântul propoziție de interacțiune este folosit pentru a

interacționa cu destinatarul comunicării. În această categorie

intră formule de salut (szervusz „salut, bună”), cuvinte afirmative

(igen „da”), cuvinte negative (nem „nu”) și cuvinte injonctive

(rajta! „hai!”).

13

Cuvântul modalizator nu se află în raport sintactic cu nicio

parte de propoziție, ci caracterizează atitudinea vorbitorului față

de conținutul întregului enunț în care este folosit. Asemenea

cuvinte

sunt: talán „poate”, valószínűleg „probabil”, esetleg „eventual”, ál

lítólag „zice-se” etc.

§Sintaxă[modificare | modificare sursă]

§Propoziția[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Propoziția în limba maghiară.

Prezentăm sintaxa limbii maghiare cu ajutorul terminologiei

maghiare traduse în română. Părțile de

propoziție sunt predicatul, subiectul, obiectul, complementul de

loc, de timp, numeric, de stare, de origine, de rezultat, sociativ,

de mod, de cauză, de scop, de relație, de grad/măsură,

instrumental, de atribuire și de comparație, complementele

asemantice (sau permanente) și atributul.[17]

În privința atributului este de menționat că acesta se plasează

înaintea cuvântului determinat și în general nu se acordă cu el.

Topica în propoziție este foarte variată, în funcție de partea din

propoziție care se dorește a fi scoasă în evidență.

§Fraza[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Fraza în limba maghiară.

Propozițiile coordonate pot fi legate între ele

prin juxtapunere sau printr-o conjuncție. Coordonarea poate fi

copulativă, adversativă, disjunctivă, consecutivă sau explicativă.[18]

În fraza maghiară pot fi următoarele subordonate: subiectivă,

predicativă, obiectivă, completive (de loc, de timp, numerică, de

stare, de origine, de rezultat, sociativă, de mod, de cauză, de

scop, de relație, de grad/măsură, instrumentală, de atribuire și

comparativă), completivă permanentă, subordonate cu conținut

semantic special (consecutivă, condițională, concesivă și

comparativă) și subordonată atributivă.[19]

14

O caracteristică a subordonatelor în maghiară este că de cele

mai multe ori ele au în principală un antecedent exprimat printr-

un pronume, iar subordonata întregește antecedentul.

§Lexic[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Lexicul limbii maghiare.

Lexicul limbii maghiare este format în proporție de 8% din

cuvinte moștenite, 7% cuvinte împrumutate, 80% cuvinte

formate pe teren propriu și 5% cuvinte de origine necunoscută.

Cele mai multe împrumuturi sunt de origine slavă (27%), urmate

de cele de origine latină (25%), germană (17%) și turcică (16%),

dar mai sunt și din limbi iraniene, din limbi

romanice (italiană, franceză, română) și din limba engleză.

Și calcurile sunt un mijloc important de îmbogățire a lexicului.

Mijloacele interne de îmbogățire sunt cele mai importante.

Dintre acestea cele mai productive sunt crearea spontană de

cuvinte (interjecții, cuvinte onomatopeice, creații expresive),

formarea spontană de cuvinte prin derivare și compunere,

precum și crearea conștientă de cuvinte prin derivare și

compunere. Comparativ cu limba română, compunerea

spontană și crearea conștientă de cuvinte au o pondere mult

mai mare.[20]

15