limba greacă veche
DESCRIPTION
Limba Greacă VecheTRANSCRIPT
Limba greacă vecheLimba greacă veche (numită și limba greacă antică sau elină) este a doua etapă a limbii grecești
(după limba proto-greacă și dialectul micenian) și cuprinde două perioade ale istoriei grecești: arhaică
(secolele IX-VI î.Hr.) și clasică (secolele V-IV). Perioada veche a istoriei grecești include, în mod
normal, și epoca elenistică (post-clasică), care constituie etapakoine a limbii grecești.
Limba greacă veche este limba poemelor lui Homer, inclusiv a Iliadei și Odiseei, a marilor lucrări de
literatură și filosofie ale vârstei de aur ateniene, care au ajuns să constituie baza matematicii și științei
noastre moderne.
Pentru informații în legătură cu familia limbilor eline înainte de invenția alfabetului grecesc, vezi
articolele Limba micenianăși Limba proto-greacă.
Cuprins
1 Dialectele limbii grecești vechi
o 1.1 Dialecte grecești
2 Scrierea
3 Schimbări ale sunetelor
4 Fonetică
o 4.1 Vocale
4.1.1 Vocale scurte
4.1.2 Vocale lungi
o 4.2 Consoane
o 4.3 Clase de consoane
o 4.4 Contracția consoanelor
o 4.5 Lungirea compensatorie
o 4.6 Augmentația
o 4.7 Dublarea
5 Morfologie
1
6 Sistem de scriere
7 Exemplu de text
8 Note
9 Legături externe
10 Vezi și
Dialectele limbii grecești vechi[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Dialecte grecești.
Originea, formele și dezvoltarea inițială a familiei limbilor eline
nu sunt bine înțelese, din cauza lipsei dovezilor contemporane.
Există câteva teorii despre ce grupuri de dialecte eline ar fi
existat între despărțirea vorbirii grecești primare din limba indo-
europeană (nu mai târziu de 2000 î.Hr.) și aproximativ 1200
î.Hr. Aceste dialecte au aceeași bază, dar diferă în unele
detalii. Singurul dialect atestat din această perioadă este
cel micenian, dar relația lui cu dialectele istorice și cu
circumstanțele istorice ale timpului sugerează faptul că existau
deja și alte grupuri de dialecte într-o anumită formă.
Grupurile majore de dialecte ale perioadei limbii grecești vechi
se presupun a fi fost dezvoltate nu mai târziu de 1100 î.Hr., în timpul invaziei doriene și apar pentru
prima oară precis documentate în scriere alfabetică începând din secolul 8 î.Hr. Invazia nu ar fi fost
„doriană” dacă invadatorii nu ar fi avut o relație culturală cu dorienii istorici; mai mult, se știe că
invazia ar fi dislocat populație în regiunile atic-ionice de mai târziu, care se considerau descendenți ai
populației dislocate sau aparținând de dorieni.
Chiar vechii greci înșiși considerau că există trei mari diviziuni ale populației grecești: dorienii, eolienii
și ionienii (inclusiv atenienii), fiecare cu propriile lor dialecte definitorii. Dacă nu luăm în considerare
faptul că au uitat arcadiana, un dialect muntos obscur si dialectul cipriot, departe de centrul erudiției
grecești, această invazie de oameni și limbi e asemănătoare cu rezultatele la care s-a ajuns prin
investigațiile arheologico-lingvistice moderne.
Dialecte grecești[modificare | modificare sursă]
Dialectul de nord-vest ( NW )
Doric
2
Istoria
limbii grecești(vezi și: Alfabetul grecesc)
Limba protogreacă (cca. 2000 î.Hr.)
Limba miceniană (cca. 1600–1100 î.Hr.)
Greaca veche (cca. 800–300 î.Hr.)
Dialecte:Eolic, Arcado-cipriot, Atic-Ionic,
Doric, Pamfilian; Limba greacă homerică.Posibil dialect: Macedonean.
Limba greacă comună (Koine)(din aprox. 300 î.Hr.)
Limba greacă medievală(cca. 330–1453 d.Hr.)
Limba greacă modernă(din 1453 d.Hr.)
Dialecte:Capadocian, Cretan, Cipriot,
Demotic, Griko, Katharevusa,Pontic, Tsakonian, Yevanic
Grupul eolic
Egeean/Eolic asiatic
Thesalian
Boeoțian
Grupul ionic-atic
Atica
Euboea și colonii din Italia
Ciclade
Ionia asiatică
Arcado-cipriot
Arcadian
Cipriot
Pamfilian
Greaca de vest si nord-vest este cea mai puternică și mai precoce diviziune, cu cea de non-vest în
subdiviziunile ionic-atic (sau atic-ionic) și eolic vs. arcado-cipriot, sau eolic și arcado-cipriot vs. ionic-
atic. De obicei, grupul de non-vest e numit greaca de est.
Grupul arcado-cipriot descinde mai îndeaproape din greaca miceniană a Epocii de bronz.
Dialectul boeoțian era sub influența puternică a dialectului nord-vestic și poate fi considerat un dialect
de tranziție. Cel thesalian a avut aceeași influență, dar nu atât de puternică.
Dialectul pamfilian, vorbit într-o mică zonă a coastei sud-vestice a Asiei Minor și prea puțin păstrată în
inscripții, poate fi ori un al cincilea dialect major, sau miceniană cu influențedorice și străine.
Îndelung controversata limbă nativă a Macedoniei antice ar fi putut fi o limbă indo-europeană sau o
ramură foarte diferită a limbii grecești nord-vestice, ori încă un dialect major allimbii grecești vechi.
Majoritatea sub-grupurilor de dialecte enumerate mai sus aveau subdiviziuni, în general echivalente
cu un oraș-stat și teritoriile din împrejurimi, sau o insulă. Dialectul doric avea câteva subdiviziuni,
anume doricul insular (inclusiv doricul cretan), doricul Peloponesului de Sud (inclusiv dialectul
laconian, al Spartei), și doricul Peloponesului de Nord (inclusiv dialectul corinthian). Faimosul
3
dialect lesbian era membru al sub-grupului Egeean/Eolic asiatic. Toate grupurile erau reprezentate și
de colonii dincolo de Grecia, și aceste colonii și-au dezvoltat, în general, caracteristici locale, de
multe ori sub influența călătorilor și vecinilor care vorbeau dialecte grecești diferite.
Începutul Odiseei
Dialectele din afara grupului ionic sunt cunoscute mai ales din inscripții, excepții notabile fiind
fragmentele lucrărilor poetei din insula Lesbos, Sappho, și poeziile poetului spartan, Pindar.
După cuceririle lui Alexandru cel Mare din secolul 4 î.Hr., s-a dezvoltat un nou dialect internațional,
cunoscut ca greaca comună sau Koine, bazată foarte mult pe limba atică, dar cu influențe de la alte
dialecte. Acest dialect le-a înlocuit, în curând, pe cele vechi, deși cel doric a supraviețuit până în
prezent sub forma dialectelor tsakonian și sud-italiene ale limbii grecești moderne. Dialectul doric a
transmis și terminațiile sale aoriste în multe verbe ale limbii demotice. Până în aprox. secolul 6 d.Hr.,
Koine s-a metamorfozat ușor în greaca medievală (bizantină).
4