Lepădarea de credință din zilele de pe urmă ale lumii

Nimeni să nu vă amăgească pre voi în nici un chip, le scrie tesalonicenilor Sfântul Apostol Pavel, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință (2 Tes. 2, 3).

Despre care „lepădare de credință” vorbește sfântul Apostol, prevenindu-i, în persoana tesalonicenilor, pe toți credincioșii? Toți exegeții din vechime cred că spusa lepădare de credință este aici în loc de cel ce s-a lepădat de credință, adică însuși Antihrist. De această părere erau Sfântul Ioan Gură de Aur, Theodorit și mulți alții, iar Ecumenie adaugă doar sub formă de ipoteză: „ori poate că lepădare de credință numește depărtarea de Dumnezeu, faptul în sine, nu fața (persoana) săvârșitoare”.

Exegeții eterodocși apuseni văd aici nu o persoană, ci un fenomen aparte din viața omenirii, însă nu cad de acord între ei cu privire la natura acestuia. Bineînțeles, mai aproape de adevăr sunt cei care, asemenea lui Ecumenie, înțeleg prin lepădarea de credință depărtarea de Dumnezeu, de credință și de adevăr, de care se amintește și în alte locuri ale Scripturii. Întrucât acest cuvânt1 nu este lămurit prin nici un termen adăugat, înțelesul lui trebuie definit cu ajutorul contextului. Cuvintele care îi urmează: omul nelegiuirii, fiul pierzării, care se va înălța mai presus de tot ce se numește Dumnezeu și așa mai departe dau de înțeles că și lepădarea de credință va fi de același fel, adică se va săvârși în domeniul moral-religios. Prin urmare, a vedea în această lepădare de credință ceva politic înseamnă a ne abate de la ceea ce a vrut să spună sfântul Apostol Pavel. Deși s-au săvârșit în domeniul religios, lepădarea de credință a papei și a următorilor lui și căderea lor din Biserica cea adevărată, iar apoi căderea și mai adâncă a lui Luther și a lui Calvin, săvârșită prin căderea din biserica cea căzută a papei, totuși, întrucât la Apostol lepădarea de credință e strâns legată de arătarea lui Antihrist, iar Antihrist încă nu a venit, nu trebuie să vedem realizarea ei în aceste evenimente.

Evident, Apostolul vorbește despre acea lepădare de credință ce se va săvârși în zilele de pe urmă, înaintea celei de-a doua veniri a Domnului. El pomenește de aceasta și în alte Epistole. În prima Epistolă către Timothei scrie: iar Duhul arătat grăiește că în vremurile de apoi se vor depărta unii de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile cele drăcești (1 Tim. 4, 1; vezi și 2 Tim. 3, 1-9; 2 Pt. 3, 3-4). Sfântul Iuda dă mărturie că toți Apostolii vorbeau deopotrivă despre aceasta: aduceți-vă aminte de cuvintele care s-au zis mai înainte de către Apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, căci au zis vouă că în vremea de apoi vor fi batjocoritori, care vor umbla după poftele lor cele necurate. Aceștia sunt cei care se osebesc de unirea credinței (care se despart de unitatea credinței)2. Domnul Însuși a prezis că spre sfârșitul lumii mulți proroci mincinoși se vor scula și vor înșela pe mulți, și că din pricina înmulțirii f ărădelegii, dragostea multora se va răci (Mt. 24, 11-12), așa încât atunci când va veni El oare va afla credință pre pământ? (Lc. 18, 8)

1 În română e o expresie, în greacă un singur cuvânt – apostasia (n. tr.) 2 Potrivit textului slavon folosit de Sfântul Theofan (n. tr.)

Aceste încredințări ne zugrăvesc un tablou cu totul nemângâietor al stării moral-religioase din vremea de apoi. Evanghelia va fi cunoscută de către toți, dar o parte nu va crede în ea, alta – cea mai mare – va fi eretică, nu urmând învățăturii predanisite de Dumnezeu, ci construindu-și singură credința din propriile născociri care iau ca pretext cuvintele Scripturii. Aceste credințe născocite de către oameni se vor înmulți la nesfârșit. Începutul lor a fost pus de papa, Luther și Calvin au continuat lucrarea acestuia, iar înțelegerea individuală a credinței pornind de la un singur izvor și anume Scriptura, înțelegere pe care aceștia au socotit-o a fi de temelie în creștinism, a dat un puternic avânt născocirii de noi credințe. Acestea deja se înmulțesc: vor fi și mai multe. Fiecare împărăție cu mărturisirea sa de credință, iar în ea fiecare județ, pe urmă fiecare oraș, iar în cele din urmă poate că fiecare cap va avea mărturisirea sa de credință. Acolo unde oamenii nu primesc credința predanisită de Dumnezeu, ci își fac singuri una, nici nu se poate altfel. Și toți aceștia își vor da numele de creștini. Vor fi și unii care vor ține credința cea adevărată așa cum a fost predanisită ea de către sfinții Apostoli și cum se păstrează în Biserica Ortodoxă, dar și dintre aceștia nu puțini vor fi numai cu numele ortodocși, dar în inima lor nu vor avea rânduiala pe care o cere credința, căci vor iubi veacul de acum. Iată ce cuprinzătoare este lepădarea de credință pe care o așteptăm! Deși se va auzi peste tot numele de creștin și peste tot se vor vedea biserici și cinuri bisericești, acestea vor fi numai aparențe, iar înăuntru va fi deplină lepădare de credință. Tocmai pe acest teren se va naște Antihrist și va crește în același duh de aparență, lipsit de esența lucrului. După aceea, dându-se Satanei, el se va lepăda de credință în chip vădit și, înarmat cu cursele lui cele amăgitoare, îi va atrage la lepădare vădită de Hristos Domnul pe toți cei ce nu țin creștinismul întru adevăr, făcându-i să-l cinstească pe el în locul lui Dumnezeu. Cei aleși nu se vor lăsa amăgiți, dar el va încerca să-i înșele și pe aceștia, dacă va fi cu putință – iar ca aceasta să nu se întâmple, se vor scurta acele zile rele. Se va arăta Domnul, nimicindu-l pe Antihrist și toată lucrarea lui prin arătarea venirii Sale.

(Sf. Teofan Zăvorâtul, “R ăspunsuri la întrebări ale intelectualilor” – vol. 2,

Ed. Sophia, Bucureşti, 2007)