LEONID DIMOV

Versuri, (1966) 7 poeme, (1968) Pe malul Styxului, (1968) Carte de vise, (1969) Semne cereşti, (1970) Eleusis, (1970) Deschideri, (1972) A.B.C., (1973) La capăt,(1974) Litanii pentru Horia, (1975) Dialectica vârstelor, (1977) Tinereþe fără bătrâneţe,(1978) Spectacol, (1979) Veşnica reîntoarcere, (1982) 

Ediţii şi antologiiA.B.C., Ed. Cartea Românească, 1973 Texte, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Ed. Albatros Cele mai frumoase poezii, 1980 Versuri, ediţie îngrijită, postfaţă, tabel cronologic şi referinţe critice de Nicolae Bârna, Ed. Gramar, 2000 

Cartea de viseA apărut în 1969, la Editura pentru Literatură, cu coperta şi ilustraţiile de Florin Pucă. Materia volumului este împărţită în patru cicluri:

Hipnagogice 7 proze La capătul somnului Poeme de veghe 

Momentul oniric, Ed. Cartea Românească, 1997.

Premiul Uniunii Scriitorilor (1979) 

Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1968, 1977, 1982) 

Rondelul ochiului de geam 

Razant cu lumea de granitUn moale ochi de geam există.Locuitorii îl omitDar el rămâne şi insistă.

Să nu mai fie ocolit,Să ştie urbea egoistăCă-n buza lumii de granitUn moale ochi de geam există

E plin de mâluri, umilit De Antihrist, de ginta tristăDar luminează alb, mulcit,Ca dintr-o noapte elenistă,Razant culumea de granit.

În noaptea decolorată şi pustie

În noaptea decolorată şi pustieSe-aud trompetele de hârtieCumpărate de la moşi.Priveşte cât suntem de frumoşiAcolo-n vitrina fotografului de cartier,Alături de măcelar, de fata popii, de bijutier,Şi cât de bine ne-nţelegem, deşi suntem certaţi,Sub becul de 1000 de waţiDin dreapta sus -Uite ne-au adus,De la şcoală, feteleSă le iscălim carnetele,Uite-o şi pe baba din AvrigCare-a murit astă-iarnă de frig,(Neavând la îndemână alte fiinţe,Fotograful a pozat-o vânzând seminţe),Uite-l şi pe copilul acela cu balon,Uite-l şi pe negustorul scăpătat, Milion...Parcă se lasă o boltă de viţă plinăPeste toţi cei ce ne-am adunat în vitrină,În costumaţii cadrilate cu nasturi de sidef -Şi-mi miroase a pogribanie şi a chef.

Suntem cu toţii nişte negri cai

Suntem cu toţii nişte negri cai:De dimineaţă izgoniţi din rai,Şi galopăm printr-un oraşNecunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraş,Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe

Abia apucă locuitorii să se dea deoparte,Sărim peste gardurile cu flori de fier,Nechezăm din cartier în cartier,Umplem tramvaiele cu abur învineţit,Emanat din crupele noastre la nesfârşit -Apoi ne dăm jos şi galopăm din nouPrin pasajele clătinate de ecou,Prin grădinile cu copii de granitŞi păuni îndureraţi, ţipând alburit,O! scâncetele pruncilor părăsiţi în bazar,O! metempsihozele neaşteptate din intrări la barŞi-atâtea întâmplări până cândAm părăsit oraşul acela blândŞi-am început a galopaPe câmpia friguroasă de verde ce era.

Alergam de-o eternitateFără să vedem că, din spate,Câmpia se îndoia întunecând zările,Simţeam un fel de mucigai cum ne-nţeapă nările,Dar niciodată n-am fi ştiutCă-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lutDacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carteŞi din faţă şi din fiecare parteDin ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos,Până când ne-am oprit şi ne-am cuibărit frumosDrept în mijloc, toţi la un loc, negri şi fremătători,Cu dinţii luminând în loc de zori,Cu copitele trase pe sub pântece,Tresărind în întunericul plin de cântece.

Arhimede 

Pleşuve moş, nu te speriaCă umbra ta n-are să vină,Îi vom găsi pe undevaO mai multiplă rădăcină.

Şterge-ţi triedrul înfloritDin unghi mai vag în colţul gurii,Odăi lichide ne-au foşnitPână-n tavan, cu holoturii.

Adună-ţi gândul circumscris,Ia şi nisip, că nu se vede:Soldatul care te-a ucisPare-n amurg tot Arhimede.

Biruinţă

Fierbinte, cât mai fierbinteCeaiul să-l ţin la dinte,Tare, cât mai tareMuzica, să uit că mă doare,Că din nou afară s-a luminat,Că a plouatŞi mai picură din jgheaburi,Că totul e-nvelit în aburiPână departe spre cartierele cu castaniUnde dorm mâţe şi cotoşmaniŞi nu se mai scoalăNici când se duc elevii la şcoală,Nici când vin nevestele de la piaţă,Nici când nu mai e dimineaţă,Ci doar o amiază lăptoasăPrin care plutesc bărbaţii spre casă,Cu balonaşe agăţate de torsÎn zborul lor dus-întors,Apoi rămân singuriDincolo de clinchetul de cuţite şi linguriPentru somnul de după-amiazăCând ţipă scurt că-i vânează Lupul posomorât,

Lupul ros de melancolie şi urâtCare-abia dacă mai clănţăne din dinte.

Fierbinte, cât mai fierbinteCeaiul, că mă doare,Şi pune muzica mai tare!

Ciclism 

Pe alee, grămadă, în praf.Am lăsat bicicletele toate:Încercam să-nvelim în cearşafO bucată de demnitate.

Ne dăduserăm jos mai de mult;Numai lacrimi, sudoare şi clisă.Mestecam câte-un sâmbure ocultDe cireaşă, de măr, de caisă.

Eram mulţi, eram tineri şi goi.Diavoli sumbri plesneau de grăsime.Într-o tufă de iederi, mierloiDin suburbii chema calicime.

O, lumină! O, cheiuri! Oraş!O, şoptirile-n porţi, pe-nserate:Ne-au adus în rozalb sufertaş,Zâmbitoare neveste, de toate.

Cină cu Marina

Lasă-mă cerule să râd pe spate:Mi-au gâdilat inima frunzişe vărsate.Livadă rece, ninsori ce scuturi,Nu mă lăsa să dorm somn cu fluturi.Ceară ce picuri de sus, din pădure,Sparge-te, gală, de degete dureCa seara să bată-n cetate la poartăCu sumbri soldaţi desenaţi ca pe hartă.Să tremure verzi jumătăţi de văpaieAprinse nostalgic în ochi de tramvaieŞi zgomot de ţurţuri să cadă pe stradăRotind amintiri de Crăciun cu zăpadă.Opreşte-te. Uite, e uşa deschisă,Ne cheamă lucarne prin conuri de tisă,La creştete, masa imensă aşteaptă,Cu câte un tacâm sub lumina coaptă,Prelung să tăiem pagurii aduşiDin Africi, de cafri în frac şi mănuşi,Meduzele roze gătite cu cimbruCu fructe de mare pe spată de zimbru,În sos ecumenic, anguile cu tic, Calmari îngropaţi, violet, în aspicŞi alte, din marea Japoniei, feluriCu turme de sepii gonind în cerneluri.

Lumina o scade la pragul ei verdeŞi-nfige cuţitul adânc în lacherde.

Crisp

Se-ncinge tabla dogorând la soareDe pe acoperişuri săltătoare,Căci saltă-n arşiţă ori mi se pareCă toate suie-n salt ca să coboareŞi-i linişte-n uluci, atât de mare,

Că scot şi melcii coarne suitoare,Cleioşi pe sub brusture la răcoare...Dar lunecosul corn de vânătoareA răsunat deodată-n depărtareŞi ne-ndreptăm cu toţii mic şi mare,Spre codrii de molift, fără scăpare.

Au şi râmat mistreţii o cărare.

Cumpărături

Se făcea, îmi amintesc atît de clarCă eram într-un mare magazin alimentarSaturat de miresme bizantine:Vanilie, scorţişoară, măsline.Un magazin cît o cetateDar pierdut în semiobscuritate.Pîlpîiau din cînd în cînd nişte lumini

Din rafturile cu produşi levantiniCătre raioanele suplimentareCu textile şi lampadare cînd, dincolo de geamulunsuros,Te-am zărit mestecînd într-un fel de sos,Menit a păstra heringi ori scrumbiiŞi m-am îndrăgostit de tine cît ai clipi.

Atunci ai zîmbit din pleoape,Ai apăsat pe nişte supape,Ai aranjat cutiile cu conserve de ghiborţ,Ţi-ai scuturat pletele, ţi-ai şters mîinile de şorţŞi ai venit în faţa mea.

Erai mică, aveai privirea grea,Stăteai, desculţă şi trandafirie,Ca-ntr-o poză din copilărieŞi mi-ai spus că deşi trăieşti pentru minePrin odăi, prin tramvaie, prin magazine,Nu va mai fi ce-a fost niciodatăCăci toată făptura mea e schimbatăŞi poate că nici nu mai ţii minteVremile fericite de la AşezăminteCum rîdeam amîndoi deodatăLa ivirea degetelor de sub plapuma matlasată.

Atunci m-am îndreptat spre manufacturiŞi-am început să fac tot felul de cumpărăturiFără alegere, fără rost,Pentru anotimpurile care-au fost.

Dadaistă

Cuțitul negru de metal, Semn dintr-o altă-mpărăție,Pus în dulapul provensalDe sticlă, din sufragerie,

Adus de-un călător, de sus,Din munții cu ospătărie,Șters fără rost c-un catrafus -

Crac de postav ori pălărie -

A prins, fără să știe, graiȘi-a suspinat la lună, tare:Oprise-n noaptea ca de raiUn dric gigant cu scuipătoare.

Decor

În amiaza dintre mâine şi ieri,n-are margini livada de de meri,merii cu tulpinile opalescenteîn neguri înfipţi, în şiruri divergente.Nimic între ei decât amiazăŞi gândaci trandafirii care vânează.Nimic, până la nesfârşit, decât meriÎn livada dintre mâine şi ieri,Doar la distanţe de ani şi ani,Ecrane de cinema cu Stan şi Bran.

Doar că între toţi aceşti meri la felEste unul livid, ca de oţel,Cu frunze încremenite etern,Cu nume latinesc terminat în quern,Aţi ghicit, desigur, ori v-au spus părinţiiMai ştiutori: e mărul cunoştinţei.Iată, şarpele-i încolăcit pe-o cracăÎntre Adam şi Eva lui buimacă;Ştiţi ce se va întâmpla mai departe:Ea va face păcatul de moarte,Îl va lua de mână pe AdamŞi se vor plimba prin oraşe, pe macadam,Milenii de piatră tulbure de jad.Şarpele va sfredeli pământul până-n iad,Heruvimii vor străjui din auroră-n chindieSă nu intre nimeni în livada pustieCu merii ei ordonaţi în şiruri precise,Fără adieri, fără cântăreţi, fără vise,Cu, numai, mărul acela muşcat,Putrezind etern pe pământ roşcat.

Destin cu balanţă

Era-n acel spoit laboratorCu ins celebru pus pentru decorO veşnică balanţă Mohr–WestphallCu braţ întins, cu tije de metalCe scânteia-n amurg, însinguratăPe lespedea cu vine de agată,De sub cleştar, în triburi, cete, secte,Luceau alături prinse-n ac, insecteŞi-un tom deschis ivea păduri temuteLa pagina o mie patru sute.Nimic nu se clintea-n acea odaieCu folii roz şi flori de ciumăfaieCi numai în duminici când eleveCu fruntea palidă şi şorţuri breve

La dascăli şlefuiţi în negru stinsRosteau istorii cu vestitul ins,Se apleca sub clopotu-i ovalCer, cumpăna balanţei Mohr-Westphall.

Destin cu baobab

Oraşul în cadril de mucavaTrăia, înfricoşat, la cinema,Iar străzile duceau poveri de şoapteDoar între pauze. La cinci şi şapte.În piaţa cu celebru nume şvabCreştea, până la cer, un baobabCu fructe cât o casă, cu bodegiŞi trenuri de sidef iuţind prin crengi,Cu gări albastre-n care stam zâmbindLa străvezii pahare cu absintŞi povesteam din viaţă, şi râdeamDe peştii care ne priveau din geam,În seara-aceea-n care nori duioşiAu oglindit lătraturi şi cocoşi

Şi medici de zăpezi cu nume şvabZăcând lângă bonavi, în baobab.

Destin cu bile

Vaporul vechi cu două roţi uriaşePluteşte pe sub poduri, prin oraşe,Licori albastre, galbene, verzuiPe puntea lui spălată, sorb duduiSi cavaleri în frac cu mov jobenŢinând de zgardă bile din eben:Rotunde, roşii, cu desen subţire,Ovale, verzi, cuprinse-n negre fire,Cu clopoţei, cu ciucuri, cu lumini,Cu trandafiri pictaţi, cu flori de crini,Cu valsuri, cu parfum de liliac,Chineze, cu dragoni şi vârcolac,Franceze, cu perechi dansând gavote,Barbare, cu imagini vizigote,Si doamnele, ce râset ţes pe punte

Si cum dezleagă pălării şi funteCând trec deşerte cheiuri şi palateCu monştri la fereşti iluminate.Atunci, în noapte, când se schimbă gardaAprind vedenii bilele şi zgardaIar domnii cu joben, încinşi în fracAtoateştiutori, surâd şi tac,Iar doamnele mai tare râd şi sorbCafele din felgean de fildeş orb.

Destin cu peşti

S-adună timp în stive după uşeDe cupe gri în care-a fost cenuşeŞi bat mereu mai galben, mai piezişeAmiezile pe mantii de gheişe.Atârnă-n şiruri puse la uscareRechinii violeţi pudraţi cu sareŞi-n catedrala lor, printre etaje,Foiesc pescari de plută ca pe plaje.Suim şi noi în pas pe pasareleSă punem peşti în şiruri paraleleAtât de lungi că nu ne-ajunge-o viaţăSă mai ieşim în prag de dimineaţă.Când ne-au şoptit un ultim bun-rămasAleile şi plopii într-un glasLe-am spus despre cobolzii şi dragonii

Ce ne-aşteptau pe cheiuri prin Japonii,Le-am arătat iguane prin agaveLa sud cum ne doreau în ţări batave,Le-am amintit de marile pisiceCe ne vânau de mult prin Mozambice,De urşii albi, de pescăruşii-n stoluriCe pentru noi întârziau la poluri.Am comandat corăbii somnolenteSpre insuli de coral, spre continenteCu tumule, cu gheizeri, cu girafeŞi crapi imenşi uscaţi în cenotafe.

Acum, în largi costume colorate,Portocalii, cu mâneci cadrilateSuim şi noi, atenţi, pe pasarele,Să punem peşti în şiruri paralele.

Dostoievskiană 

Am văzut cum s-a înecatO fetiţă mică, din greşeală.Era toamnă. Cerul pudratCu scamă tulbure şi glacială.

Ruginiseră ierburile pe mal,Nici ţipenie în ţinut.Atârnau cârpele verticalDeparte, pe şlepul neprevăzut.

Şi un hohot de râs s-a auzitDe parc-ar fi fost ascuns cinevaPrin tufişuri de bronz coclitÎntinse dincolo de şosea.

După – amiaza

Balaurul ucis de-atîtea oriDe bunii duci ai lumilor acesteAscunde-n iris lire de culoriŞi-n fiecare solz cîte-o poveste.

Găsitu-l-am pe-o floare de tulipăUscată galben într-o carte veche.Purta ineluri grele pe aripăŞi pietre nestemate în ureche.

L-am întrebat: felia de coralDin ochiul lui ce vrajă nouă ţese ?Deşi ştiam: un şipot sideralÎn solniţe pustii prin după-mese.

Eternitate

Pune-mă pe masa lungăDin odaia cu peceţiMai la colţ să nu m-ajungăZăpăucii de băieţi.

Şi deschide geamul iuteLumea s-o privesc de-aici,Lasă-mă acum şi du-teZmalţul vechi să nu mi-l strici.

Da, e tot aşa înaltaLume, dincolo de geamDoar grădina parcă-i alta,Alta umbra-n care stam,

Alte florile cu ciucuriVineţi de pedunculi roşi...La cântarea, te mai bucuri,Răguşitului cocoş?

Ori acum că sânt o glastrăCu pământ la subţioriŞi-o imagine albastră

Repetată de trei ori,

Tot mai plângi, deşi trecut-aPoate-un secol, poate-un evDe când am pornit cu plutaÎn linţoliu de elev?...

Într-o vineri cu cristaleM-ai luat pe-un gologanDintr-un raft cu alte oaleŞi gheişe de mărgean,

Ca-n duminici alburiteSă mă pui din loc în locLângă linguri, lângă site,Lângă umedul ghioc,

Ce, sosind din mări streine,L-am adus într-un demultCu descântec pentru tine(Numai eu îl mai ascult).

Tot mai zăboveşti cu fricăNoaptea, lângă farfurii,Tot mai pui într-o ulcicăStele pentru când vei fi

Singură-n bucătăriePentru oaspeţi să găteştiDintr-o lume mai nevieFără inimi, ori poveşti.

Eu i-am invitat la masă,Sânt de pe fregata mea;Crapi letargici, pentru masăAu adus într-o boccea.

Au tentaculi de calmare,Trup de peşti cu lampion,Numele de lupi de mareScufundaţi la capul Horn.

Toţi te vor privi deodată,Întuneric vor iviÎn odaia cadrilatăCu joben şi pălării

Aşezate peste sobreMingi, tăiate dintr-o zi,Toţi vor ţine-n mână cobre,Drept în ochi te vor privi.

La un semn triunghiuri videVor sui ciudat, de jos

Şi prelung te vor ucideLeneş, dulce, pân`la os.

Vor strivi rotund din tineDoar un bob de peruzeaÎncrustat în glastră bineChiar la subsuoara mea.

Vom porni atunci prin caseCu bunici şi descendenţi,Vom vedea ciorchini de oaseŞi fetiţe în galenţi,

Colb vom aduna pe vrafuri,De infolii cu peceţi,Bea-vom umbre de cearşafuriFluturate pe pereţi.

Ne vor duce la serbareSus, în insuli de coral,Ne vom umple cu unsoareVerde pentru carnaval,

Ne vor sparge-n dans, în şapte,Vom ţipa atunci uşor,Ei ne vor zâmbi şi-n noapteNe vor azvârli-n decor

Să rămânem pe vecie:Ciob albastru, bob rotundPe cortina vişinieDintr-o sală de corund.

Fuga

 

In cetati de piatra cu cer de carbuneFluiera grilajele sub mai multe luneTe-am strans in palma si te-am facut micaFierbinte-n causul cu tara pelticaSa-ti rasucesti coapsele prin visuri arseGadiland burice de degete-ntoarseSimt cum razi in pumn ocrotitaSi linia vietii o serpui grabita,Ai scos calaile din cuibul de pieleSa le-ntepe gerul de dupa zabrele Cand alerg, urias, prin cetati streineDucandu-te, pasare-n pumn, pe tine.

Hartă veche 

Cavaleri de gheaţă fulguităÎşi înclină pleoapa să mă mustre

M-au învăluit într-o clipităAsii necuprinse şi lacustre

Berze verzi strivite de vitezăAu pornit spre piramide line,Flutură năframe pe falezăFete dezvelite şi streine.

Într-un colţ, pe linii de sinealăTrec corăbii cu sidef la pupă,Numai una într-o radă goalăA rămas să navigheze după.

Hipnapompică 

Diptere străvezii la felinareDansează hora, sus, peste uluci,Se coc lumini sub foşnet de frunzareÎn colţul uliţelor, la răscruci;

Ce vuiet surd din turele de noapteFixează lumea-n ore timpurii!Cum se rotesc cohortele de fapteLa poarta viselor, în scăfârlii!

Plutesc năluci din ce în ce mai iutePeste livezi, în vale, peste urbi.E trei din noapte. Dau să mă saluteŞi mă-nfioară palpii lor cei curbi.

Se trece întunericul prin sităDe-o mână clătinată în imens.O clipă; parcă, limpede, palpităÎn fundul minţii umbra unui sens.

I.

Totul nu e decât realitate:Matinee cu viermi tentaculari.Sticlesc ochi de căţele împăiateÎn vitrine de curelari.

Coboară uruit de sacale

Spre oraşul de jos.Clopote supranaturaleBat conştiincios.

Şi se va lăsa o ceaţă,Şi se va lăsa un fum.E tot dimineaţăAcolo, la Capernaum.

Ucenicii prin lumea mareRătăcesc, mătăsoşi, pe jos.Iată-i vin de-a călareAsinul şi Isus Hristos.

Navighează corăbii cu steguleţe,Lunecă cisterne cu ulei,Mor vrăjitoarele de tristeţe,Încălecate pe retevei.

II.

Tingirea pe care o ţiiO lasă. E noapte adâncă.Se zbenguie cai vineţiiPe colţul acela de stâncă.

Iute. Coloşii de ghipsuriCu ciucuri, cu ciocuri, cu pene, Au pleoapa lăsată, au lipsuri.Pe-aici ia-o, printre dughene!

Priveşte: antene de bestiiCum ies din pământ. Să fugim!Ne apără gardul de trestiiDe negrul curent, de Golf-stream.

Dar uită-te ce de fregate!E cursa celebră de mai.e-un aer cu vergi zaharatedin cer coborând: evantai.

E-un jeţ. Te aşază în elŞi sprijină-i tălpile goaleDe creştetul lui EzechielCulcat la picioarele tale.

III.

În şuier şi vârteje stau pe loc,Am fluturi verzi în barba cea de vatăLivadă port în palmă. Drept brelocFemeie duc, de nasturi atârnată.

În ochi adânci incendii calme joc,Desculţ, aţâţ pământul să se zbată,Şopârle scumpe dorm, ca-ntr-un ghiocAlături de opinca-mi despicată.

Opritu-m-am din drum, aci, la mal,Cu ce-am agonisit: căruţă, cal;De piatră-s turmele răsfrânte-n spate

Şi scormon bucuros după cavalÎn sarică, nevindecat Tantal:Un cânt să-ncerc din câte-s, încă, toate.

Îndemn

Nu mă mai tortura sau torturează-mă,Cobe de care totul se reazemă,Cobe lucie care luneci aleneLăsând în urmă-ţi slinoasă leneŞi vechi imagini de garduri roaseCu dihori privind printre şipcile scoase.

E, poate, desigur,mă rog, bate laba:E poate totul degeaba,E miezul gol, părelnic, în toateŞi totuşi, şi totuşi şi totuşi mă bateGândul să mă mai joc o datăCu bilele mele de sticlă coloratăŞi s-aud cum râd odată cu mine,În zornăit, paserile androgineDin încăpere.Ia să păstrăm cu toţii tăcere.

Înserare

De prin vremile greceştiLeneş, în sufragerieBate-n tacte la fereştiUn amurg ca de lămâie.

Toate stau pe loc, fireşti, Nemişcate, ca-n cutie:

Geamurile prinse-n cleştiDe alamă cânepie

Porţelanuri chinezeşti Adunate pe-o tipsie,Ceainic alb horit de ceştiÎn dantelă viorie.

O, de n-ar fi fost să creştiSol de barbă pământieŞi veşminte boiereştiFoşnitoare-n vrăjmăşie.

Chiar din palpitări lumeşti,Vise oarbe când învieSub iviri gospodăreştiÎn odaia fumurie.

Instantaneu

Era o draperie dintr-o stofă creaţăÎncleştată de întuneric şi gheaţă,Cu ţurţuri străvezii printre ciucuri,Cu bagatele, crepitaţii, ciurucuri,Sticluţe cu sirop şi borcănaşe cu magiunCa pentru pomul de Crăciun.Iar noapte aceea, neînregistrată

În calendare, era bogatăÎn candelabre de cearăTrandafirie, plutind pe afarăAtât de fără rost că ţi se făcea milăDe coloraţia lor infantilă.Le culegeai şi le duceai la căldură,Dar se topeau într-o zvâcniturăŞi luminau sfâşietor De trist în ultima clipă a lor.În acea noapte, în sfârşit,S-a mişcat draperia, a scârţâitŞi a lăsat să iasăO interminabilă omidă mătăsoasăPurtând câte două coşuleţe de iascăLa fiecare inel, grăbită să târguiască.Era, uitasem să vă amintesc,O veghe de boierscÎn marile haleDeschise pentru festivităţi hibernale.Iar omida noastrăEra veselă, era albastră,Şi cred că n-a isprăvit nici acumSă plece, toată, la drum.

Intersecţie

În casa noastră, deschisă tuturor,Lui Vitruviu, Lui Rococo, lui Maldoror,Cu mobile stil alături de spătareDe jilţuri rupte şi picioareDe scaune de bucătărie,Erau aşteptaţi să vieŞi chiar veneau, caleaşcă după caleaşcă,Familii prietene, avide de-o ceaşcăDe vin alburiu, din acela necoptPe care-l serveam între şapte şi opt.

Veniseră toţi. Era zgomot mare –Îşi povestea viaţa fiecare – Iar noi ne furişam printre perechi,Mângâindu-le pe obraji, trăgându-le de urechi,Aşa precum sunt gesturile de prietenie.Numai că nu dădeam de cel care va să vie,Cel care părea că este în fiecare,Dar pierea la prima apăsareA sufletului cu degetul arătător...Încolo, casa era deschisă tuturor.

Irizare

Pulbere roză pe minte,Muzici străvechi în grădini.Voi să-mi aduc aminteDe împăraţi bizantini,

Uite, trecut-am de-o apă,Uite soldaţii că vin,Uite ne-aşteaptă o groapăJos, printre mărăcini,

O, sunt acolo prietini

Strânşi între albe femei,Toţi pe platforme de cetini,Toţi recitând epopei,

Iată, mă trece c-un bineDulce prin sufletu-ntreg.Palide, vechi disciplineTulbure fierb. Înţeleg!

Jeny şi cei patru sergenţi 

In groapa patrata, din noapte pana-n zori,de sus privita de vedenii,unde traiau cei patru sergenti dezertorisi palida fecioara Jeny,

erau de toate:cutii cu afumaturi conservate,operele complete ale lui Shackespeare,mici plapumioare cusute cu fir,perne roz umplute cu aersi chiar o bancheta Biedermayer.La o anumita ora cei patru ostasinepasatori, guralivi si lasi,

in uniforma si chipiuincepeau sa-si vopseasca pustile in liliachiu.

Iar treaba odata ispravita,clatinate de dragoste si ispita,se duceau la Jeny care le dadea voie sa-i linga,doi cate doi, talpa stanga.Sfarsite de voluptatesi de fosnetul tarlalelor de porumb, odata cu amurgul, cadeau toatecatanele, ca niste soldati de plumb.

Zîmbind, atunci, sibilin şi impertinent, Jeny ştia că-ntregul regiment, în curtea căruia se afla, de altfel, groapa, îşi punea, cum se spune, spada şi capaşi pornea în căutarea celor patru fugari, înarmat pana-n dinti, ca de zile mari, carînd dupa el tunuri, chesoane, ciorchini de grenade şi faust-patroane.

Urcată pe bancheta de catifea, Jeny îşi sălta din groapă capul blond şi cătala desfăşurarea de forţe.In chiot de comenzi şi pîlpîit de torţefiecare companie, cand treceaprin dreptul ei, dadea onorul, iar ea

raspundea salutand militareste.Se lasa apoi, hoteste,o noapte vesela, cu lupanare,cu crampeie de muzici si palate-n departare, si, zambind fericita, dupa acestea toate,Jeny cadea pe ganduri cu capul pe coate.

Asa trecu, noapte de noapte,acea vara nesfarsita plina de tot felul de soapte,de competitii sportive la periferii,de semnale de goarna si rasete de copii,pana cand, fara sa spuna ceva,unul din cei patru sergenti hotari sa se predea.

Jurnal (din Versuri , 1966)

Stau norii prinşi de barbă în ţepii lunguieţiAi turlelor ciocnite cu vergi în cantilenăŞi linişte de Paşte împinge la pereţiPodeaua cea vărgată ca burta de balenă

De bine mă cutremur şi-mi amintesc un anCu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.Erai o nimfă albă cu colţul diafan,Sub merele de piatră, uitată în copaie.

Şi cum râdeau în casă ghiciţi după perdea,Domesticiţi, cocorii, întemeind o spiţă,Cum sfârâia prin uşă din încăperea meaBumbacul fantomatic fugind din jurubiţă.

Apoi, ca un vehicul oprind din loc în locO treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,Şi simt cum, lângă tine, în palma caldă jocO purpură rotundă de bile numărate.

La capăt

A viscolit un veac pătratCu aur, prin viroage,Înaltul crîng l-au spulberatInsecte xilofage.

Cad roade dure din copaciSunînd în corzi de lirăAu rătăcit aezi săraciŞi rezemaţi admiră

Cum prinde boabele de jir,Prin uluirea calmă,Un braţ de vînător ilirCu bube vii în palmă.

Lili şi densitatea

In fata ferestrei mele e-un zid cu tignafestintuit in crampoane in formă de S,cu insuli de iederă, trist, coşcovitca si zidul ultim al ftizicului Ipolit(stiti, muribundul Ipolit care ne spunea din Idiotul:"Cotul si piscotul, labele si botul")

E propria mea gandire ce reverbereazaispravindu-se brusc intr-o bucata de amiaza.

Dar acolo unde-nceteaza umbra, pe dupa spatii,se-ntinde un balcon napadit de vegetatii,perpendicular cu zidul, ca o garagatapeste acoperisul casei din fata.Ca un mal tropical, ca un bumbsecret, la o mare de miniu de plumb.E legat balconul (cam pe furis),printr-o scarita neagra, de acoperis.

In aceasta clipa cu mireazma de vaniliiscarita-i suita de Lili:corijenta-n ultima clasa, la romana,cu cate doua sifoane-n fiecare mana.E vineri. Ganduri vinovate nu ma lasas-o vad pe Lili cum dispare-n casa,si raman holbat, cu mintea golita,cu, sub ochi, racoare calda de ispita.Stau asa o clipa, doua, trei...Deodata Lili, cu toata faptura ei, se iveste din nou, coboarascarita neagra si sta, ca-ntr-o doara,in centrul rosu, pe acoperis.Ma trece o nadejde ca un tais:Ce-are de gand, Doamne?! Se-nalta!Intr-adevar(ce gest molatic!), fata se descalta, bate pasul pe loc cu talpile-n trap,

isi trage sortul negru peste cap(o, fasaitul gulerului scrobit in contactcu parul dulce... Il simt: intact).Ramasa in furou, Lili zambeste din nousi, precum un lastun atinge oglinda apei,isi scoate ciorapiimangaindu-si in treacat, de placere, talpile netede ca o mangaiere.Apoi isi impatureste frumos vestmintele casteca un recrut pe lada de oaste.Cum zboara camasa-n amiaza bengala!Iat-o alba, lunatica, goala,Intinsa ciudat, alaturi de efecte,Pe tabla rosie, incepand gesturi indirecte.O, miscarile-i cat de lente sunt, cat de calme, o, cum isi prinde calcaiele-n palmesi ramane asa, in asteptare, incruntata si zambitoare.

Dar eu? Gandac aiurit si hilar,broasca strivita de caterpilar,cersetor la poarta de bairam, pata putrefacta lipita de geam, simt cum ii frige tabla spatele, pulpele, coastele, coatele...Iata, Lili a-nceput sa unduiasca deodata

atat de-ncet ca pare nemiscata.Capul, genunchii, incheieturile de matasasunt ca o hula intr-o acalmie laptoasa.Deasupra-i, hoteste, vantul clopotestesi, drept in varf, acum il vad, se rotesteun punct de-ntuneric. Un uliu, soptesc, un uliu violet, un uliu craiesccoboara-n spirale spre Lili, lin,matematic, dungat in vermelin.Mai are un metru, e chiar deasupra-i, iata, cade pe albul pantec de fatafrecandu-si ghearele de pielea catifelata.Si-atunci, in sunetele unui instrument demodat,incepe un joc ciudat:rotindu-si capul cizelat, ca-ntr-un deochi, uliul o priveste pe Lili drept in ochi, iar Lili, cu pupilele enorme de dor, cu buzele dezlipite, il cheama usor, il roaga, il implora, serpuitoare, sa faca o miscare.Atunci, infoiat, berbant, uliul incepe sa pluteasca razantdeasupra trupului, la un centimetru distanta, abia atingandu-l cu ghearele-i de faianta.Atat de-ncet se desface-n plutirefiecare unduire

ca simt o uscaciune in cerul gurii.

Dar, ajuns in dreptul incheieturii, oriunde trupul coteste,sub brat, la coapsa, intre deste,zborul paserii cu ochii verzie-atat de iute c-o pierzi.Iar Lili salta, se-nvarte ca o sfarleaza, se arcuieste, se contorsioneaza, isi trece printre coapse bratele, a disperare, ca sa zboare uliul deasupra a tot ce are.Nu mai stiu care-i pasarea, care-i Lili...Doar ochii uliului ma fixeaza-n pupile.Si, Doamne, cum m-am mai proptit in fereastra, cum a gemut geamul de sticla albastrasi cum m-am prabusit dintr-o dataramanand cu palma agatatain ultima clipa, de pervaz.Simt ca o zgarietura pe obraz,aud tipatul paserii, al fetei, si raman asa,atarnat peste abis, sub odaia mea,aud horcaitul lui Ipolitcare vorbeste cu Dostoievski intr-un grai scit,ma-ncordez, rasuflu, gem,apuc tocul geamului intr-un efort suprem,si iata-ma din nou in odaie, privind din nou pe

geamla zidul coscovit, la iedera emanand balzam,la acoperisul gol, la balconul pustiu, la fumul care le-nveleste pe toate-n liliachiu...

Am tras oblonul, am aprins lumina, am prins la radio un post din Argentinasi-mi inchipui un miez de noapte, romantic,cu tangouri pe platforme de ebonit, in Oceanul Atlantic.

Masivitate

Aur. Aur. Aur. Aur.Ogival în solzi în şirÎnvelindu-mă balaurSingur, lângă cimitir.

Varul soarelui adie-lVântule, şi fă-l de aurLeşinat sub zidul, şi elCa şi mine, un balaur.

Mit

Totul a fost întrerupt deoarecePrin încăperi trecuse un şoarece.Dar, vă daţi seama, nu era un şoarece obişnuit:Avea coada ruptă şi dura la nesfârşit.Trecerea lui plină de chiţăit şi putoareEra foarte mare.

Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,

Stăteam lipiţi de perete. Era urâtŞi nici nu ne băga în seamă.Nouă însă ne era tare teamăCând trecea şoarecele pe lângă noiFixându-ne cu ochiul ca un biloiNegru şi sticlos.Îl rugam frumos să ne lase în pace, să treacă.Dar lui îi era a petrecere şi a joacăŞi ne trezeam aşa,Chiuind pe spinarea lui: Mascara!O, era şoarecele nostru de dimineaţăPurtând lumină vânătă pe mustaţăŞi ne spunea poveşti şi ghicitoriCu paraboloizi şi privighetoriPână ne cădeau dinţii,Ne-ngropam jucăriile, părinţiiŞi rămâneam în irizare şi-n aură,Să-l aşteptăm înlemniţi, lângă gaură.

Nelinişte

E timp la golful vechi să vii:Tăcerea, verbele sânt coapte.Pe dunga zării arămiiAu fâlfâit fluturi de noapte.

Poate că n-ai să recunoşti

Corabia care mă duce,Prădată de barbare oştiÎn veac mai leneş, prin Moluce,

Şi n-ai să-ţi aminteşti nimicDecât cum cântă pentru tine,Înzorzonate pe tălpic,Inimi de scoică în ciorchine.

Am hidromeluri şi absintÎn ea, din mentă tropicală.Am aur roşu, am argintArborescent, crescând în cală.

Covoare plutitoare portChiar lângă mine, pe dunetă,Am stive de vederi din portŞi-un pui de barză cinegetă.

Ori poate toate câte ducÎţi par ciudate şi streine,Am mări, atunci, de gând năucCu largi ostroave pentru tine,

Ori poate tot ţi-e dor de-un NordLivid, cu măguri scandinave.Am linişti aspre, din fiord,

Furate de pe alte nave.

Ori poate vechiul nostru cheiDe inimă ţi-e mai aproape,La el vom merge, dacă vreiS-auzi cum clipoceşte-n ape.

Nu ocoli, nu-ntârzia,Vezi spaima mea printre catarge?E noaptea-n jur atât de greaCă alba-ţi luntre se va sparge.

Nemurire

Vezi cum umblă lucrurile goaleParcă trecem noi şi ele stau ?Cum lucesc din smalţurile din bagale,Si din toate câte le mai au?Stai aşa, o veşnicie. IatăIn dulapul de deasupra ta

Stau ciopliţi în teiuri sâni de fatăSi beţivi căzuţi lângă cana.N-are scară casa. Doar o trapă.Ţine-te-ntr-o mână peste flori.Să le rozi rizomii roz din apăDulci rogozi foşnesc nerăbdători.

Nocturnă

Clopote, noaptea, la băi,Lupi scânteind prin brădete,Poze cu munţi şi femeiPuse-n sipeturi secrete.

O, termometrul s-a spart!Sparte-s, în juru-i, fiole.Negru stihar de brocart

Flutură peste cupole:

Talpa cu grijă s-o puiJos, pe ciment, lângă cioburi.Vino! Prin abur gălbuiSuie căruţe cu globuri.

Nostalgică

Tăiaţi, departe, scânduri cu proaspete răşiniSă treacă după-amiaza prin dinţi de fierăstraie.Atunci, ciorchini de coacăz, sub garduri, la veciniVor tremura din umbră că vrejul li se taie

Şi iar va-ntoarce poarta bineţe automateCând vor intra strămoşii cu oase străveziiCum învăţăm, să vază, materiile toate

Zâmbind pe la ferestre, ca şi când ar fi vii,

Va fi cu ei şi unul atât de gri , de vechi,Că lune răsucite la fiece mişcare,Purtate, verzi, prin curte şi trase în perechiOr să se-aşeze, strâmbe, prin pomi, în chip de floare…

Nunţi

Cusatoresele subtiri Asteapta goale prin dantele Taxiuri lirice cu miriLa geamurile paralele.

Adolescenti si zambitori,Ei trec usor dupa cupoleSi-anina sus, de sarbatori,Planse cu raci si colembole.

Omnia mutantur

Cum mai sărută lutul orbitele cu glanţ,Iar giulgiul se preface-n gânganii spontaneeCând dincolo de rampă cisterne poartă: lanţ,Lichide verzi prin ceţuri spre destinaţii cheie.

Desigur, stau cu gândul şi visele de-a valmaÎm marea încăpere pierdută pe Saturn,Mi-am rânduit pe poliţi plămânii, capul, palma,Deşurubate-n fine din ghipsul lor diurn.

Nu-s fluturii albastri pe pajişti asezaţi,

Ci toamnă furişată, gălbuie, prin papile.Foşnind sub apeducte nu-s plopii retezaţi,Ci vorba poleită mi-i flutură-ntre file.

Palolo

Există (am mai vorbit eu de asta)Un vierme străveziu căruia-i naşte nevasta.E un vierme de vis -Pe latineşte: Eunice viridis.

Foindu-şi luntrile când aici, când acolo,Indigenii îi spun Palolo:E un vierme gustos care la crăpatul luniiÎşi dezplesneşte puii pe suprafaţa genunii.Faptul, verificat ştiinţific, nu mai poate fi

contestat:Femela joacă rolul de răposat.Pentru că, lăsându-şi puii în viaţă,Pleacă în Oceanul de dimineaţă,Adică în fundul lui, unde e noapte adâncă.Controlaţi: zoologiile îl mai consemnează încă.

Ce vreau să spun eu e că, oricât aş fi de acolo,Eu nu mă asemui viermelui Palolo,Ci unui vierme de dincolo de lege,Rămas, cine ştie cum, să dezlegeAcele taine pe-ntotdeauna nedezlegate.

Încolo: doar bucurie şi bunătate!

Pastorală

Turmele mânate spre apusScutură ciulini din albe GreciiS-au frecat, în catedrale, sus,De cilindrii orgelor, berbecii.

Şi privesc din turn, spre mare, jos,La cabirii ce corăbii mână, 

Când, târziu, cimpoiul uleiosÎi îndeamnă, înapoi, la stână.

Rondelul duşumelei vişinii 

O! duşumeaua-n vişiniu vopsită,Din coridorul în amurg etern,Cu-n fiece firidă mai boltităCapcane negre scoase din infern.

Şi lupul slăbănog cu merg de vită

Când oglindiri neaşteptate cernPe duşumeau-n vişiniu vopsităCapcane negre scoase din infern...

O! iată veşnicia mea ivită Ca o broboadă caldă peste ierni,Ca o singurătate mult iubităCând inimi noi în inimă s-aşternDin duşumeaua-n vişiniu vopsită.

Rondelul zeului pitic 

A dat deoparte storul de pichetUn zeu pitic pe-un mare as de pică,În mână ţine, gingaş, un pachet.E trist, desculţ şi e frumos de pică.

Ar fi putut să joace bilbochetAscuns, ferice, dar, cuprins de fricăA dat deoparte storul de pichetUn zeu pitic pe-un mare as de pică.

Dac-ar voi să plece în secretDe pe dreptunghiul alb, de majolică,L-aşteaptă verzi dragoni în plin TibetŞi totuşi, tremurând, c-o mână mică,A dat deoparte storul de pichet.

Rondelul semnului ceresc 

Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunteŞi gulerul cămăşii, auster,Eram elev intr-un liceu de frunteIar tu croitoreasă în cartier.

Venisem să te duc la noi, la munte,Unde domnea un împărat de fierMi-ai îndreptat şuviţa de pe frunteŞi gulerul cămăşii, auster.

Ţi-am spus să-ţi pui ilicul prins în funtePantofii galbeni, mantia de jder...Când am trecut apoi de burg, de punte,Iar semnul l-am văzut pe cer,Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte.

Poemul esenţelor

Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut

papucii...Deşi ştiam încă din leneşa tinereţeCă naraţiunea, ironia, imaginile glumeţeN-au ce căuta în cadenţe:Că poezia ţine de esenţe.Eu însă, elev fiind, ca toţi năucii,Îmi pierdusem - pe coridoare ori în săli – papuciiŞi-i căutam, deşi era ora de fizică,Deşi acuzat eram că nu mă dedau la metafizică,De către ceilalţi versificatori din urbe,Ci că tot umblam prin scaieţi, grohotişuri şi turbe.Îmi căutam, deci, papucii cu pompoane albăstriiPe sub bănci, pe sub catedre, pe sub şepcării(Adică şirurile de şepci atârnate de cuiere,Dacă-mi îngăduiţi această putereDe a da cuvântului o semnificaţie Alta decât cea oferită spre consumaţie),Ştiind prea bine că la o anumită etateSe poate căuta un nasture căzând în eternitate,Să poţi aşa-ntr-o doară să chemi pe Cineva,Prin candeluri o rază silind a furnicaŞi că poţi sări raiului uluciiCăutându-ţi papucii,Noaptea prin săli de marmură multicoloră,Cuprins de spaimă că n-ajungi la oră,

Că poţi culege zilnic în geantăCâte-un bulgăre ori piatră boantă,Precum a făcut acel factor poştal – (Cu numele piesei de şah numită cal)Ducând locuitorilor telegrama ori chitanţa – Un palat de-a pus jos toată Franţa.

Poemul odăilor

Ca seria spre fund să fie calmăSînt scoase uşile din loc în loc.Adună-ţi umerii cei reci sub palmăRămîi alături, să privim din toc.

E verdele grădinii primăvaraÎnviorat cuminte, din brocart,Şi scoica venusiană cu ghitaraÎnchisă-n ea de-un Odiseu de cart,

E purpura adîncă-n draperieCu fluturi de email în cute-ascunşiŞi mantii de prelaţi plecaţi să fieÎn reci bazilici de pontife unşi,

E galbenul spătarelor de jeţuriCu bumbi albaştri în reţea dispuşi. Din glastre cafenii cînd suie ceţuriŞi scîrţîie-n peizaje cărăbuşi.

E capa de mătase violetăNepăsător răsfrîntă pe sofa, Cînd aăteptgarea înlemni, secretă,Capacul cu păstori, de besactea,

Este sideful spar peste platouriAdus de caravele din ocean, E-un alb veşmînt înăbuşind ecouriDin catedrale, la sfîrşit de an,

E marele chivot potocaliuCu sfinţi de sînge presăraţi în steaŞi poartă-n miez. Mîneru-i negru-l ţinDin răsputeri : îl trage careva,

E ultima în care apoi, zacCulorile din fiece odaie.O scenă de irozi cu vîrcolac,Împreunarea lor, în mijloc, taie.

Proiecţii

Ultimii din ultimele ariergardeAm fost lepădaţi între două stindardePătratice, din materie grea,Împreună cu zeul care ne păzea:Hai, scoateţi pirostriile, ne-a zis,Şi puneţi la fiert ceaiul interzis,Acum nu vă mai poate face rău nimic...Se ciocnea arşic de arşic,Bocăneau ţurloaie de ţurloaie;Se clătina câmpul de bătaieŞi m-am simţit dintr-o dată mai bine.Am molfăit clisă, măsline,Mai dându-i şi zeului din când în când,Doar-doar ne va trece peste rând,Şi peste sârma ghimpatăUnde ne-aştepta pe fiecare o fată,Foarfeci, piepţeni, periuţe,Perechi de cizme nou-nouţeŞi efecte zmeurii dintr-o altă croialăŢinânde de noua uniformă de galăCe se poartă de-un număr de aniÎn grădinile Botanică şi Ghetsimani.Încolo, nu mai aveam puşcă,Nici bentiţe, nici fireturi, nici vipuşcă.Pentru că, ştiţi dumneavoastră, între tropare şi parastese,Lupta încetase.

Se întâmplau toate acestea dincolo de front,Undeva departe, la orizont.

Rîde Euridice

E o caretăCât o casă, dar pe altă planetă.E careta unor principese Necunoscute, dar aleseDe-un, urcat la spate, pajDe ceară. N-are atelaj,N-are cai, e o ruină.Dar înăuntru e o lumină,Iar afară: noapte cu diamante.Înăuntru: tapiserii cu vechi rozuri vivante,Adică retractându-se la orice atingere,Devenind viori şi începând să sângereFără rost, în nişte recipienţi lunguieţiÎnşiraţi lângă pereţi.În caretă,Printre faldurile de plasmă violetă,E şi râsetul tău copilărescAscuns, ca să nu te găsesc.

Eu, dacă-mi daţi voie, voi intra în careta luminată, aşa,Ca să sorb din recipienţi şi să strigSă-i dea drumul că mi s-a făcut frigŞi mi-e dor de peisajele generale,Cu golfuri şi ţinuturi goale

Din cartea mea de geografie.Şi pe urmă, ce-o fi să fie.

Realitate (mic poem oniric)

1. Biserica

Era ca sculptată din os 

Biserica cea fără pronaosInsulă tulbure şlefuită-n jadCu scene din mult încercatul Ţaringrad,Cu părinţi în alb pe creneluriŞi preplumuri purpurii de femeluri,Cu arcaşi pteromorfi şi bombarde,La răscrucea a trei bulevarde.

Tufe din plante necunoscuteDădeau roată bisericii, pe sub volute,În acea parte de oraş, se-nţelege,Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege.

2. Lucarna

Au ajuns acolo amândoi, într-o plutireSuind deasupra tufelor prin ceaţa subţire.Apoi din nou, şi iară şi iarăOcoliră lăcaşul cu horbotă rară,Mai sus, spre clopotniţi, degeaba,Îi mâna dragostea, îi mâna graba…Înfriguraţi, chiar în aer, apoiSe dezbrăcară şi zburară goiDeasupra tufelor iarăşi: numai piele şi carne.Proptindu-şi tălpile de pervazul unei lucarneAu pătruns înfioraţi de mirezme, înnebuniţi de gustAmândoi deodată prin lumenul îngust.

3. Sf. Ieronim

Giganticul nàos îi împresoară(Ce mică, bazilica, părea de-afară),Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,Patronul ulcerelor de tipografi la regim,Zâmbi spre fata ce-i zboară prin faţăŞi-şi puse buzele pe talpa de gheaţă.Iar fata, la rându-i, zâmbeşte,Barba sfântului o prinde-ntre deşteŞi-apoi o lasă.- Ce-i? Parcă eşti mai frumoasă!Soţul gol i-a şoptit de neunde.- Nimic, dând din palme răspunde.Şi plutesc mai departe. Şi simt, mişei,Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.

4. Revelaţie

- Spune-mi: crezi în Dumnezeu?- Nu.- Bine, dar stă acolo, mereu!- Unde? 'n suportul ăla ce ne priveşte?- Mda. El este. RugineştePeste tot. Când vrabie, când cardinal,Când balaur de cârpă, acefal...Ştia că nu cred şi zâmbea.Aici e trist. Are privirea grea.- Femeile-l fac să simuleze.- Ce?

- Ştiu eu, poate cum stau ele, viteze.Ciute în faţa marilor fiare.Priveau amândoi la disperareSuportul tulbure, de argint pătatPe damascul verde cu macat,Suportul rece-n altarul golCu iluzii de suporturi în carambol.Metal tutelar în străvechea zi.Închiseră ochii. Sfeşnicul pieri.

5. Călătoria 

Şi-acum să descriem tăcutul voiajCu plopi nefireşti, din etaj în etaj,Pe cruntul ocean de sferule verzui,Sineli ovoide purtate hai-hui,Răcori gâdilându-le coapsele goaleŞi ţărmuri ciudate, departe de cale.O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vântLa capătul străzii cu scări de pământ.Era o banchetă acolo, vopsităCu roşu pe stinghii. Bulboana pitităLa mijlocul apei îi tot aşteptaŞi luntrea-le-n gol le tot răsturna.Ce valuri suiau în alint, pe tăcute,Şi cum înotau spre o insulă iute.- La fel de albastre sunt tufele, da?Vecernii se-nalţă-n bazilica de baga.

6. Surorile

Din nou un amestec de vară şi iarnă,Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnăŞi iarăşi sărutare. – Să fugim De libidinosul sfânt Ieronim.- Să mergem mai sus. Lângă clopotniţele mariSurorile dantelărese ţes şalvariPentru mine. Le cunosc de multişor.- Le iubeşi? Dădu din umeri, uşor. 

Începură să suie pe-o scară sidefieCe trecea prin cartiere din copilărie,Unele noaptea, altele dimineaţa,Se scuturau pernele, ţipau tocilele, trecea viaţaÎn clopoţeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,În gemetele gospodinelor infidele.Apoi noapte iar, cu mari ochi în caleDe revopsite tramvaie goale,Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creştea,Mormăia sonorul grădinilor de cinema...- Ai obosit un pic?Ultimele trepte treceau prin nimic.

7. Tunelul 

Dar erau aceste din urmă trepte atât de roaseCă le-au suit de-a buşilea sub boltirile joaseŞi-atât de tare-i ameţea Înaltul

C-au uitat unul de altul:El se duse la dantelărese,Îi dară vişinap şi delicatese,Apoi stătu la masă cu cele două iubeţe:Ciorbă de miel, angemaht, cornuleţe...Vai, şi ea, la rându-i, legală,Se cufundă goalăÎn imensa cupă cu rachiu de ienupărDin living-roomul lui Garry Cooper.Pe urmă s-au trezitÎn tunelul alburit,PardositCu clisă.Erau siguri că urmează o curbă închisă,În fund ardea palid bec,Li se părea ne-ncetat că trecIteraţii roşii, vagi figuri oafe,Poate lalele, poate garoafeEmanând un miros cald:Frunza verde sticlea, ca de smarald.

8. Fiara

Ieşiţi din zona de câlţi, de puzderii, de lână,Porniră goi, ţinându-se de mână,Ducând ocale surde-n coşarca spaimelor: plină,Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină,Era noapte de mult, cu reverberaţii în cleşte,Când au simţit că cineva-i urmăreşte.

Înlemniră!O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:Venea o felină cafenie din întunecime,Molatică, veselă de cruzime.N-aveau cum a se ascunde şi plutiră aşaDe la garoafă la garoafă. Curba le eraDin ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea,Lacrimi uriaşe le picau pe duşumea.Mereu mai aproape, mereu râzătoare,Simţeau cum fiara le sufla dogoare,Şi-atunci, într-un ultim efort,Bătură la poarta cu resort,A patruzeci şi patra poartă la felCu celelalte porţi de oţel.Şi-n scârţâitul ivărului, sfâşietor,Clănţăniră dinţii fiarei curmaţi în zbor.Aleluia, aleluiră corurile salvatoare:Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.

9. Curtea interioară

Gata de drum, gata de sacrificiu,Au ajuns la secţiunea printr-un imens edificiu.Acolo-şi duceau traiul zilnic, plin de păcate,Numeroase familii scăpătate.De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,Mâini subţiratice le făceau semne de bun venit.Se treziră cu palmele făcute pahare,Strigând un nume la-ntâmplare.

Auzeau voci de meseriaşi plecând la târg,Zăriră balcoane cu rodii în pârg.Întrebaţi: ce vor? de sus din balcoane,Au zis c-au venit să scuture burlane,Şi-unde începură să zboareBurlane, coturi cu cuie cu floare,Date cu bronz, cu negru, spoiteCu var. Portocalii, ruginite...Curând fu curtea plină de ele.Se aşezară la treabă printre zoreleÎn sunetul unor clopoţei de porţelan:Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.

10. Funinginea

Şi deodată, cam pe la şase,Totul fu invadat de puzderii negricioase.Pieriră rufele, vocile, tot.Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot,Iar spaţiul cel negru se-mpărţiPe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.Săli, coridoare, odăi, pasarele,Turnuri, saloane, mansarde, capele,Subsoluri, cămări, paraclise,Toate cu uşile deschiseŞi-n fiecare turn, în fiecare odaieAceeaşi fiară cu ochi de văpaie,Aceeaşi fiară care-i urmăriseMolcomă, crudă ca-n vise.Fiară Didonă, fiară Belindă

Surâzând când nu reuşea să-i prindă.

11. Tancul

Totul era etern, totul era integru.Totul părea vânăt spre negruCând, în sunet de flaut şi tilingă,Totul se-ncenuşă: începuse să ningă.Apoi totul fu alb cu numai o pârtie şuieSpre care suiră spre piscul de gheaţă verzuie.Se zărea prin viscol ca-n apocalipsăDeparte, străvezind o nostalgică elipsă,Unde-i aştepta duduind pe locUn tanc cât o corabie la iernat în doc.Rebegiţi, zdreliţi din brizant în brizant,Ascultară cuminţi de comandantŞi pătrunseră pe turela deschisă,În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.Înveliţi, ocrotiţi, goi, ca la spovedanie,Se mişcară lent pe patul de campanie,Se-mpreunară cu scâncet durŞi priviră limpede jur-împrejur.

12. Sf. Elefterie

Curgea o umbră de rai vopsit,Clătina din clopotniţi marele naos scorojitŞi chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,Sfântul Ieronim cu buzele ţuguiate.

Tremurau de frig şi de-ntuneric mutPlutind încet spre lumenul ştiut.Zăriră lucarna şi ţâşniră prin eaCa două efluvii. Amiaza gemeaDe lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceaţă,Travesară-n fugă întreaga piaţăŞi se pierdură, goi, de nu ştiu câte oriÎn forfota multicoloră, printre trecători.Râdeau de bucurie că-i aevea tot,Şi streaşina, şi burlanul rupt în cotŞi Dâmboviţa furişată prin ulei şi materieDincolo de biserica Sfântul Elefterie.Relicvar

A pătruns un fum nemeritatPeste câinele negru cel împăiatÎn sala cu nenumărate relicve derizorii.Vin puişorii! Vin puişorii! Vin puişoriiAurii de găină, i-auzi ?Cum ciurliucăie printre cucuruziPe marea tapiserie rurală,Tulbure, aproape nouă şi confidenţială,Aşezată pe peretele din faţă,Reprezentând înecarea Lumii Noi în verdeaţă.Şi mai sunt gramofoane, şi mai e O cutie cu capac de smalţ: un cloisonne,Singurul obiect funcţionalPlin cu depozit ancestral

De pulbere împărţită-n două:O parte mai veche, alta mai nouă.Dar,Deşi pare ciudat şi rudimentar,Dacă-ţi încordezi auzul mai tare,Ai să distingi o fanfară sfâşietoare,Atât de depărtată,Atât de înceată,Că scad toate buluc să se secereCătre microcosm, printr-un punct de trecere.

Rondelul stareţelor goale

La colţul pieţei de canariDorm stareţe, de dimineaţă.Răcori de tropic, în şalvari,Înnoadă funtele de ceaţă. 

Veşmântul pus drept perne tari,Bătând în inima iubeaţă,La colţul pieţei de canariDorm stareţe, de dimineaţă. 

În palma strînsă, icusari,

În vis: poveşti din altă viaţă;Dorm goale, somn cu nenufariŞi cu năframe vii pe faţă,La colţul pieţei de canari.

Rotunjimi

Închipuiţi-vă o simplă vale,O vale nesfârşită cu spitaleDin loc în loc, cu aşezări termaleŞi cimitire vechi, universale,Şi-apoi închipuiţi-vă o jaleSuind spre cerul surd în rotocoaleDin inimi, din plămâni, din amigdaleAlbastre, verzi ori stacojii, dar goale,Împrăştiate-n spârc printre cristaleŞ-un ultim sunet apoi, dinspre poale:Cum bat ciocanele în nicovaleOri străzile gemând sub harabale.

Şi ceţuri, ceţuri învelind vocale.

Să fie iarnă

Cum roade visul firea cea aeveCu fiecare noapte mai adânc,Mânând în turme zei, meandri, eveŞi cavaleri cu lire la oblânc,

Cum se lipesc cu toţii de oglindăSă treacă dincolo cât mai curând,Cum creşte jalea-n tagma suferindă A chipurilor în amurg plăpând,

Cum nasc apoi năluci în cavalcade Gonind uşor spre porturi sidefii,Spre specii calde, populând estradeLa circul interzis pentru cei vii.

Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde,Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg,Ori şuieră preziceri şi colindeSă fie iarnă pentr-un ev întreg.

Senectute

O! tinere-n costum de arnăut,De ce n-ai spus că vii din absolut?Era frunzişul leneş, desfăcutPeste cireşi răscoapte-n aştaernut...Atâta vară când ai apărut,Era încât, o, Doamne, n-am ştiutCă vii cu veste dintr-un alt ţinut,Ci gând că ai de pradă am crezut.O! tinere, ce dulce ai căzut,Atât de bun în iarbă, de tăcut,Că şişul l-am ascuns, şi prefăcut,M-am aplecat spre tine să te-ajut:Zâmbea în locu-ţi hoit plăpând de ciut.

Stampă

Să strângem din copacii joşiŞi să le dăm ofrandă dimineţii.Azi s-au ivit în ceaţă prinţi frumoşiSi bube vechi le scormone poeţii.Să plângem de destinu-le amarCând rătăcesc la noi, după iubite.Dar să-i uităm. Vor nimeri ei iarLa mese de legendă, rotunjite…Salcâmii gem de floare dureroasăCad lumânări nătânge-n tânăr crâng.Priveşte: călăreţi mergând spre casăNe poartă bucuria la oblânc.

Stăpînire

Aveam tiară, sceptru. Părând nici că le pasăMici animale roşii îmi mişunau prin casă.Vin suitor, de aur, turnat-am în potirŞi pleoapa ridicat-am privind la patrafirCum între bumbi, danteluri, atlazuri şi ceapraze,Se tot strâmbau la mine şi dispăreau obraze.

Era o noapte veche cu pulberi în unghere,Departe, pe cupole, se scărpinau stinghereFemele pangolite cu solzi de bronz ovalŞi – hep – săreau în piaţă pe dale de opal.

M-am ridicat, în barbă înmărmurind un deget,Şi-acum să fac o altă, de nichel lume, preget.

Tot

Trec lemurii în flanc câte doi:Cete sumbre, de valuri atrase.Dacă fac nişte paşi înapoiMă cuprind dimineţi somnoroase.

Joacă-n inimă vechi veselii:Dă-mi, din umbra cămărilor, canaDe cleştar rubiniu. Către zi,Bea-vom iar la o nuntă din Cana.

Te voi prinde de umeri, ascunsChiar în larma ospăţului, rece.Să-mi şopteşti ca atunci: am ajunsClipa când doar un suflet petrece.

Tramvaiul 2

Nu-ţi pierde cumpătul. CetateaDecolorată ne-a-nşelat:Străzile, turlele, etateaSunt parcă dintr-un alt veleat.

Suind alee alburităClădirile parc-au oftat.În jur, pădurea-i înnegrităDe plante dintr-un neam ciudat.

Dar, iată, ocolind pădureaE chiar tramvaiul nostru 2Şi chiar Iisus zâmbind aiureaSus, pe platforma dinapoi.

Tutelă

În curtea catedralei ce-iLa capul şinelor ferate,Zac risipite pe aleiClopotniţele colorate.

Prelaţi, acolo, şi mireniSe joacă, vii, de-a cine-i pricea,Îţi aminteşti acele ierniAlbe ca dalele de-aicea?

Câte-au suit şi câte n-auPierit apoi în zurba fricii,Cocoşi de tablă se roteauÎntrebători, pe edificii...

Şi iată că ajuns-am iarPe sub porticele ştiute.

Vrei să le treci? Mă lasă dar,Te voi privi de-aicea. Du-te!

Vîrcolacul şi Clotilda

Venea o seară moale ca mingiile ce ni-saduse din afara terenului de tenis.Şi chiar terenul însuşi păreqa curbat în arc,cărămiziu şi umed în spate de parc,cînd fu schimbată ultima minge.Pieri şi cel ce strîngeaccesoriile-n tecile lor. Îi urmă pildamasiva jucătoare Clotilda.

Vîrîndu-şi racheta-n pînză portocalie.ea era albă, impunătoare, şi porni, uşor şaşie,uşor obosită, legănînd un sac,zîmbitoare, cu pas leneş, spre terasa de lîngă lac.Iat-o fredonînd, aşezatăla masa nichelată.E liberă, calmă, iubeaţă,coctail imens are-n faţă, iar pe scaunul de vizavi,melancolic că se duce gingaşa zi,

în volte dulci, urmînd plan măiastru,execută contorsiuni lente un vîrcolac albastru.Are de-a lungul trupului din paftale şi ineletrei creste paraleleşi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii,ca două lune sîngerii.Privesc trist la Clotilda care,nepăsătoare,se face că nu-l bagă-n seamă.Deşi, mă rog, parcă tot naşte un piuc de teamăalbastrul vîrcolac consumator şi banal,în acest mic, dar daimos localde noapte, de petrecere, de nebunii,din nesfîrşitul parc cu arbori fumurii.

Se tot lăsa o-ntunecime de vatăcînd, fără voie parcă, dintr-o dată,masiva jucătoare întinde palma peste masă,iar firava labă veselă şi sticloasă,albastră, a fiarei, într-o clipităse cuibăreşte acolo, fericită.Şi cum scînceşte animalul de bucurie,un vîrf ivind de limbă purpurie.Şi rămîn amîndoi aşa, ca şi cum nici n-ar fi,cu capetele-ntoarse la yolele sidefiice trec mirate-n mişcare centripetăpe apa tot mai violetă.Se-aud de departe - rumbă, tango,song -,orchestre calme, numai alămuri şi gong.

Veghe

Lăsaţi aici balerca fără toartăDin gol, privirea să-mi înfig în artă.Şi, când de zmalţu-i orb voi obosi,Să-i beau poşirca din afuzali.Lăsaţi şi iataganul lângă mineSă-mi fie-aproape, negura când vine,Plecaţi acum, vedeţi-vă de treabă,Rămân aici de pază, la tarabă,Vântoasa, visele să nu le fureCe le-aţi adus în străchini de pădure.Opaiţul l-aprindeţi, să-mi privescCum şade umbra-n jilţ împărătescŞi mă lăsaţi aşa printre ulcioareSă simt în unghii liniştea cum moare.

Vis amalgamat

În miez de cozonac, miez de şofran, -E-un târg burlesc cruţat de Ginghis Han.Să nu mi-l strici: alunecă uşor.Ce mers barbar ai şi nepăsător!Covoare dorm în praguri, boieresc,Duioase turle clopote pornesc,Departe zac viroage cu cenuşă,Aprind mangaluri ceaprazari în uşă,Şi-acum să trecem la copilăriiCu capete de cal în bălării,Cu oşti din Indii pe elefanţi trişti,Mor toate dacă te mişti!Adună-ţi lucrul şi vin sub barcă,Vom sta la umbră de mânătarcă,E plasa dată cu cert gudron, Pescari de spijă fac cor afonŞi scuipă-n soarele de dimineaţăDe pe marele cargou ivit din ceaţă, Transportând o Africă din lemn sculptat.Fugi de-mi adă steagul ajurat,

Steagul meu cu pajeră funebrăŞi departe-n pajişti ca de fum, o zebră.Aruncă globul găurit la golful Persic,Îngroapă hoitul de-mpărat uitat sub piersic,Priveşte cum dorm înecaţi, în grădini neguroaseFluturii, lângă jaspul porticelor roase.

Să plutim cu putere de Diesel uriaşPeste vulturii văruiţi în vârf de oraş:Ţi-ai aşezat-o dar prea târziuPălăria de smalţ alburiu,Am văzut prin nikel cum doarmeCvartalul cu statui şi cazarmeÎn care demult visez să curtezAcea croitoreasă cu cintez,Cu sâni revendicaţi şi daţi uitării,Când acolo, chiar la dunga zării,Bile violete curgPână după turle, în amurg,Şi, ieşind din hialină baie,Bile galbene le întretaie.Apoi, limpede, găsind lagună,Cad în oscilaţii dimpreunăTot mai jos, mai jos, până se spargÎntr-un ţipăt dantelat în larg.

Vis cu bufon

În laptele dimineţii acesteDin oraşul climateric cu însuşiri alpestreAu explodat ciudat prăjiturile din vitrină.Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de luminăDe culoarea lor întunecatăPentru prăjiturile de ciocolată,Roz, cu scame de tăciuniPentru prăjiturile cu căpşuni,Verzui şi galben un picPentru prăjiturile cu fisticŞi aşa mai departe.Eu mă gândeam, bineînţeles, la moarteCând a intrat sunând din clopoţei, pe rotile,Bufonul unui rege mort cu zile,

Mort subitPe când plutea de plăcere printr-un veac văruit.Dar să lăsăm gluma. EraBufonul nostru numai catifeaŞi pe dinăuntru şi pe dinafară,Un vulpoi de cârpă cu coada uşoară.Se mişca degeaba, exista fără să fie,Era – dacă vreţi – o filozofie.Toată lumea se făcea că nu-l ştie,Că nu-l vede când se strâmba-n spateŞi presăra boare tulbure pe linguriţele plate….Am început atunci să mănânc în cascadeCataifuri, baclavale, rulade,Simţeam în juru-mi umede boturi,Înghiţeam în neştire bezele, pişcoturiŞi creşteam, mă umflam ca un aerostatCu bube dulci şi diabet zaharat,Acolo în munţii limpezi în zarea zmeurieLa masa pătrată din cofetărie.

Vis cu dentişti

Miezul nopţii. Dincolo de rampăS-au aprins braţele terminate cu lampă.E-o clădire albă până la stele Cu dentişti în alb şi cleşti de oţele,Şi tuturor, aşa cum şedem cuminte,Ni se va scoate la semnul cuvenit, un dinte.Apoi vom ieşi, cârduri, pe marile portaluri,Mereu alţii, mereu noi, valuri, valuri.În sunet de fanfare, în noaptea uleioasă,Care pe jos, care-n caleaşcă de patru iepe trasă,În definitiv, aşa-i semnul de toamnă:Dinte scos, moarte înseamnă…Mai bine să ne suim în primul tren,Oriunde ne ducem ajungem în Eden,Edenul edentat, edenul ardent,Cu livezi de caişi cât un continentÎncăpu tot în căputa roasăDin vitrina cizmăriei de-acasă.E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie

Parcă vorbind singure-n ploaieŞi tot intrăm cu exemplare fox de zgardăLa urgenţă, în camera de gardă,Aflată chiar la gară, pe peron, lângă tren,Sub felii de lumină emanând arsen.

Vis cu frizerie

Era o dimineaţă precum toate,Treceau, la fel, tramvaie dungateCa nişte porci mistreţi domesticiţi,Şi negre diligenţe cu bandiţi.Oprise tocmai, scurt, lângă havuz,Din altă mahala, un autobuz.Şi m-am uitat cum mă dau jos şi batLa frizeria joasă, cu macat,Ştiam tot ce va fi, ştiam prea bineŞi n-am intrat înuntru, după mine.Sunat-au tricolor mătănii roaseFrizerul, ce de uşă le-atârnase,Ţipat-a papagalul ca-ntr-o doarăDe-o tijă văruită prins cu sfoarăŞi la un semn, că m-am simţit şi prost, Mişcatu-s-au clienţii fără rost.M-am aşezat în cel din urmă jeţ,

Era sculptat dintr-un calcar de preţ, Avea, de aur, frunze încrustate, Pe laturile-i strâmbe zăceau latePedale de argint. Şi m-a-nălţatPrea sus, o calfă, când le-a apăsat.Ştiam că trupul gras mi-era de cearăRozalbă sub veşmintele de seară,Simţeam sub fard bătând a hrizoprazC-aveam doar jumătate de obraz,Iar firele de păr erau cusuteDin fire de metaluri neştiute.O! când am vrut să spun ca să mă tundăDeodată toţi au dat să se ascundă,Dar au rămas pe loc ca mai-nainte:Eu fluieram letargic dintr-un dinte.Am ridicat un deget şi l –am ruptSă-l pun chiar la oglindă, dedesupt,Şi m-am privit în repetat decorCum stau zburlit şi înspăimântător,Atât de singur lângă toţi aceiClienţi şi calfe strâmbe şi femeiCu grijă măturând pe dale pleteMagnetic strânse tot pe lângă ghete.Apoi, cu o maşină muribundă,O insă început-a să mă tundă:Era atât de gingaşă, de nouă,Că geamul dinspre drum s-a stins în rouăŞi ne-a cuprins în marele salonUn matineu lăptos, ca de neon.Dormea o spaimă-n dulcele-i viscere

Când m-a privit să afle ce-i voi cere,Şi dacă m-am uitat în ochiul unicLa ea, albastru şi catalaunic,Precum atunci când mi-a mai fost odatăDe spadă veche barba retezată,A tremurat întreagă şi mi-a zisCă mă iubeşte încă dintr-un vis.Atunci am înlemnit şi-am cunoscutCă vom rămâne ca la-nceput,Eternităţi, cu zgomot, când au uns,De foarfeci şi maşini de tuns,Acea înceţoşată frizerie,Şi-am zăbovit acolo pe vecie.

Când m-am urcat apoi în autobuzMurise dimineaţa la havuzŞi tot aşa se-ndepărtau cu toateTramvaiele algebric legănate.

Vis cu institutoare

Jos, în uriaşa bucătărie de internat, Institutoarea mea, tânăra mea institutoare de agat,Mulatră, cu pielea foşnind de bună,M-a chemat din ochi să-mi spunăSă-ngenunchi, aşa cum sunt, scofâlcit şi cu chelie,Să-mi aşeze pe creştet talpa ei liliachie.Rătăcea miros ameţitor peste duşumele – Se prăjeau într-o tigaie nesfârşită chiftele – Şi era o dimineaţă posomorâtă şi amarăDin anii de şcoală primară.

Mi-am văzut atunci obiectele, etatea,Am văzut care era realitatea,Mi-am pus mâinile pe degetele arătătoareAle nemuritoarei mele institutoareŞi, poate de aceea, poate din alt motiv,Am lovit-o-n laringe cu trident milostivŞi-am zburat apoi greoi şi vâscosPână-n dantelatul orăşel de osUnde şi ieşiseră gazetele de-o centimăCu-ntr-o limbă moartă ştiri despre oribila crimă.Eram vesel şi copilărosŞi dansam chiar de bucurie într-o curte din dos:Tocmai intrase pe portiţa de piatră Institutoarea mea, tânăra mea institutoare mulatră.

Vis cu leneş

Printre tufe tunse şi ronduri tăiateA-nceput să coboare pe neaşteptateEscortă de cavaleri, în piaţa gării, ovală,Cu peroane nostalgice-n spate de catedrală.Era devreme. Nici nu-ncepuseNoaptea de mucigaiuri hinduse,Acea noapte cu suprapopulaţii urbaneDin portul baroc prins între ocean şi barcane.

Se-ntindea un continent neştiut, nesfârşit,Cu civilizaţii noi şi vârste de ebonit,Colcăind de secunzi, de bucătari cu fes,Desigur, undeva între Japonia şi Celebes,Era şi strada noastră, nu vă temeţi, era,Tot aşa, cu dughiană şi gherghine de mahala,Erau, la uluci, şi fetele noastre absolvente, Cu păcatul ţâşnit ameţitor din guleraşe şi lente,Doar că n-aveam bunici: jucau cărţi sub răzoare,În necropola natală cu palănci sunătoare.

Treceau cavalerii furişându-se pe stradeleS-ajungă la vastele magistrale paraleleCare străbat oraşul de la mare la pustiuPurtând acvarii la mijloc, de coral sângeriu,Şi-atunci s-a ivit leneşul cântătorC-un fel de pom de crăciun şi clopot la picior,Bradipodidul salvat din marea secetă de-atunciDe când au dansat aligatori printre zebre cu dungi,Marele animal mugitor şi înţeleptCu panaşe pe umeri şi flori de nufăr în piept,Îndoindu-şi grumazul, genunchii,Desfăcându-şi venele, dinţii, rărunchii,Jonglerii iniţiind cu ele ca-n Ţara de foc,Stingându-le apoi să le aşeze la loc.Îl însoţeau aeronauţi servindu-l din nacelă

Cu maşini Whimchurst, maşini Atwood, maşini cu bielă-manivelă,Era un zgomot cuprinzător şi absurd,Din ce în ce mai departe, din ce în ce mai surd,Până s-a mistuit dincolo de reclameSpre grădina cu orhidee şi criptogame.

Vis cu levitaţie

M-au privit un străvechi scatiu,Lupul galben, mielul zmeuriu,Sticla de rachiu atât de roş,

Din icoană-n anteriu, un moşAstăzi mai departe ca oricândŞi s-au şters chelălăind în gând.Mută-ţi gândul şi-l întoarce mutSpintecat în cinci, suit pe scutÎn triumf de abur stins la Roma,Romul când îşi fumegă aroma.Mi-a căzut în lacrimă o geană.Simt o înmuiere de consoană,Pântecul imens ca un balonSus, peste oraşe de cartonColorat, mă poartă: în bocanciMestecând alviţă de doi franci.Ce vă tot zgâiţi iloţi aviziVi se vor prăji-n tingiri guvizi,Vin ultramarin vi se va daAzi la prânz, lăsaţi-mă aşaSă plutesc cu scrofule, cu oase,Peste mese-n curte, peste case.

Vis de mahala

Adună-ţi mărgelele din noroiŞi să schimbăm străzile între noi.Doar fumul din fundul străzii mele

Lasă-mi-l aşa, învârtit în inele,Bulbuci desfăcând în azur, cenuşii,Dincolo de fabrica de jucării.Copilărie desculţă ducem acolo,Cu bidoane de gaz şi de măsline Volo,Şi câtă durere pe ziduri se lasăLa prânz, când din casă ne cheamă la masă.Nu te codi ci-n incintă te-ascunde,La numele noastre azi nu vom răspundeŞi-atunci când amiaza se va isprăviDin verdea firidă, din fum, vom ieşi,Vom trece de pete de lac şi unsoareDe pompe vopsite-n culori ţipătoare,Grădini traversa-vom, localuri de glajeCu flori carnivore dormind pe grilaje,Chemarea uzinelor gri de departeVom stinge-o la umbra frontoanelor sparteŞi noaptea-n cvartale ploioase vom strângeDin vinele noastre o cană de sânge.

Vis septentrionic

În acea noapte cu apă abruptăEram comandantul unei nave de luptă.O navă densă neluând în seamă

Oceanul spintecat în aramă.Echipajul de pe punte, de la cârmă,Din odaia telegrafelor fără sârmă,Din rotonda imenselor maşini vopsite,Eram eu, dar la vârste diferite:Jucându-mă cu cercul în sala de mese,Adolescent în bucătăriile cu negrese,Negru la dizele, de unsori, Ofiţer de cart, salutându-i pe călătoriCare tot eu eram ierborizând menteCulese din diverse continente.Eu la gabie, la bompres, la vinciExecutându-mi ordinele din cinci în cinci, Ordinele date de mine ultimul din horăCel care scrutam tenebrele la proră.

Trecusem elegant de ultimul fiord,Navigam de plăcere mereu spre nord,Iată urşii dormitând pe banchize,Iată mult în spate insulele Frize,Iată cum îngheaţă totul; doar o cărareNeagră, cu lampadofore la fund de mare…Cât am navigat pe această singură calePrivind aplecat la magnificele animaleCe se zbenguiau submersCât şi încotro am mersN-aş putea spune. 

Doar că dintr-o dată sub palide iridii de luneAm văzut, dincolo de gheaţă, de zăpadă,Cum se deschide (cafenie pe verde închis) o radă,O mică radă septentrională,Neverosimilă, melancolică, ilegală,Cu numai trei ceainării pe ţărm. Ce tăcereCobora din spate, din codrii de conifere,Cum mai beau nordicii locuitori dintr-o rasă uitatăCeaiul acela de mirodenie ciudată!Mai venea câte un copil de eschimosSă cumpere zmeie cu ornament pilosŞi le-nălţa sus în noapteÎn spatele ceainăriilor. Pe mormane de conuri răscoapte.Cum se prefăceau cu toţii că nu ştiu de tunurile mele,De tunurile de pe nava mea sticlind din oţele.Am coborât pe ţărm în pas de dans, I-am strigat pe nume: Dagobert, Vsevolod, Hans,Am dat ocol băcăniilor lor jegoase,M-am împiedicat de otgoane, de oaseŞi m-am trezit iar privind pe fereastra joasăCum jucau femei sub palma rugoasă.Femeile dulci, femeile lor,

Ale septentrionilor,Vrăjitoarele păcătoase şi trandafiriiDate diavolilor în zale prin turbării.Atunci m-a cuprins o mânie, un tropot,M-am urcat pe bord şi am sunat din clopot,M-am dat cu nava îndărăt, la câteva leghe,Am observat cum ochiul stâng al nordicilor stătea de veghe,Cum mă privea ţintă, deşi cu celălaltMângâiau boiul femeilor înalt,Şi n-am mai văzut nici oameni, nici bunuri,Am tras din toate cele o mie de tunuriO dată, de două, de şapte ori,Până când s-au ivit din oţel nişte zoriPrăvălind dimineţi peste apa abruptă,Peste oceanul fără ţărm, peste comandant, peste nava de luptă.