Lapusneanul este un personaj complex, bine individualizat. Individualizarea si definirea caracterologica a lui Lapusneanu atinge o expresivitate nemaiintalnita pana la 1840 si inca neegalata in nuvela istorica romaneasca ulterioara.

Negruzzi pune oamenii sa vorbeasca si sa se miste, povesteste unele evenimente, descrie cateva tablouri, si formuleaza, din cand in cand, dar in termeni succinti si cu multa rezerva, judecati de valoare asupra personajelor sale si a situatiilor in care se gasesc. Printre toate aceste mijloace, spre deosebire de cronica lui Ureche, scena dramatica dialogata domina ansamblul compozitiei. Povestirea nu intervine decat pentru a infatisa evenimente care pregatesc si explica scenele de dialog.

Negruzzi insoteste replicile dialogului de observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile sale interioare. ("...a carui ochi scanteiara ca un fulger"). Interogatiile si exclamatiile Lapusneanului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida a raspunsurilor, exprima ritmul starii sale sufletesti. Vorbirea lui devine dramatica, traita la cote inalte ale simtirii omenesti.

Cu o intuitie psihologica notabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se delantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, dezvaluin paroxismul momentului trait prin amanunte fizionomice: "Radea; muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau".

Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica remarcabila, crutandu-l pe Motoc pentru ca ii este "trebuitor" ca sa se mai usureze de "blestemarile norodului". Scena aceasta adauga alte trasaturi portretului domnitorului: luciditate, duritate si ironia.

In deschiderea celui de-al treilea capitol (punctul culminant al nuvelei) cititorul este prevenit despre dramatica derulare a faptelor ce vor urma: "impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat...". Domnitorul, ca un mare actor, isi regizeaza, astfel, scena, urmarind cu atentie reactiile celorlalti. Stapan al artei disimularii, el dovedeste inteligenta, tact, dar mai ales un echilibru interior desavarsit.

Lupta dintre boieri si slugile inarmate ale Lapusneanului alcatuieste o secventa scurta, in care miscarea se epuizeaza fara comentarii, vazuta de la distanta, intr-un decor redus la minim. Abundenta verbelor la imperfect, timpul miscarii care semnifica acea ultima zbatere deznadajduita, inclestarea stingandu-se in sangele amestecat cu vinul pe lespezile de piatra, il consacra pe Negruzzi ca "pictor al unei literaturi".

Cinismul, sangele rece, coportamentul fata de Motoc, dezvaluie o fata diabolica a domnitorului.

Pentru prima data in literatura romana, Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea adunata la poarta curtii domnesti "se intarata de mult in mai mult". Dezorientata, nestiind sa-si exprime doleantele, "prostimea ramase cu gura cascata... Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Incepu a se strange in cete, cete si a se intreba unii pe altii ce sa ceara". Apoi, ca intr-un suvoi, toate glasurile "se facura un glas" si el striga: "Capul lui Motoc vrem".

Stilul nararii faptelor este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu cate un calificativ ("marsavul", "curtezan", "ticalosul"). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei, nuvela apartine romantismului. Insa obiectivitatea stilului, si sobrietatea lui, concizia, sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este expresiv (" a sugui", "gloata", "norod", "sa faca din tantar armasar"). Doar in naratiunea si comentariul autorului pot fi intalnite neologisme. Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine doar atmosfera scrisului arhaic prin topica frazei ce se supune, uneori, canoanelor textului initial.

Lapusneanul nu este un model, ci un tip de domnitor crud, ce devine un simbol al tiraniei.

Sotia sa, Doamna Ruxandra ocupa un rol minor. Prin firea ei slaba, firava, lipsita de hotarare si personalitate, inclinata sa asculte pe altii, miloasa, ea este totusi fiica, sora si sotie de domn. Doamna Ruxandra este un instrument, atat al sotului, cat si al lui Spancioc, care se foloseste de slabiciunea ei temperamentala in otrvirea Lapusneanului.

Vornicul Motoc e tipul intrigantului politic, inteligent si abil, care vinde domn dupa domn, cu o slugarnicie ce-l dezgusta si pe Lapusneanu. Cu o ura si un dispret total fata de popor, el este un personaj mult mai malefic decat domnitorul.

Cuviosul Teofan indeamna cu amabilitate pe Doamna Ruxandra sa-si ucida sotul, lasand in seama lui Dumnezeu hotararea pe care aceasta o va lua, dar se pregateste in acelasi timp, pentru instalarea noului domn.

Eroii, incepand cu Alexandru si terminand cu gingasa Doamna Ruxandra sunt victime si calai in acelasi timp.

George Calinescu, referindu-se la valoarea operei, afirma: "ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale".

REZUMAT

Pierzandu-si tronul in prima domnie din pricina tradarii boieresti, Lapusneanu se intoarce cu oaste otomana, hotarat sa si-l reia. In apropiere de Tecuci, este intampinat de postelnicul Veverita, vornicul Motoc, spatarul Spancioc si Stroici care il sfatuiesc sa se

intoarca deoarece poporul nu-l vrea. Raspunsul lui Lapusneanu este memorabil: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu (…) si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra”. Cunoscator al slabiciunilor omenesti, prevazator si viclean, Lapusneanu le da drumul celorlalti boieri, pastrandu-l pe Motoc, caruia ii spune: “Te voi cruta caci imi esti trebuitor, ca sa ma mai usurezi de vlastamurile norodului. Sunt alti trantori de care trebuie curatit stupul”.

In capitolul al doilea, gandurile de razbunare ale voievodului prind viata: cetatile sunt arse, boierii sunt ucisi “la cea mai mica greseala dregatoreasca, la cea mai mica plangere ce i s-arata”. Privelistea sangeroasa a capetelor spanzurate la poarta cetatii domina emblematic capitolul al doilea. Intr-una din zile, o vaduva al carei barbat fusese ucis de curand o opreste pe strada pe doamna Ruxanda cerandu-i sa intervina pentru a se curma varsarea de sange: “Ai sa dai sama, doamna! (…) ca lasi pre barbatul tau sa ne taie parintii, barbatii si fratii…”. Inspaimantata, Ruxanda incearca sa intervina pe langa sangerosul ei sot caruia ii marturiseste ca ii este frica. Lapusneanu ii promite un “leac de frica”.

Capitolul al treilea este centrat pe momentul culminant al actiunii: uciderea celor 47 de boieri. Aceasta este prefatata de sosirea domnitorului la mitropolie, unde, disimulant, acesta tine o “desantata cuvantare” prin care-si cere iertare, totul incheiandu-se cu invitarea boierilor la un ospat, la curtea domneasca. Spancioc si Stroici, presimtind primejdia, fug in Polonia. La sfarsitul ospatului, conform unui scenariu alcatuit initial cu sange recem 47 de boieri sunt ucisi de catre lefegiii domnitorului deghizati in servitori. In timpul macelului, Lapusneanu “luase pe Motoc de mana si se trasese langa o fereastra deschisa, de unde privea macelaria ce incepuse. El radea; iar Motoc, silindu-se a rade ca sa placa stapanului, sitea parul zburlindu-i-se pe cap.”

Intre timp, multimea se adunase la porti si ameninta sa intre in curte. Intrebati de armas ce vor, oamenii cer “capul lui Motoc” pe care Lapusneanu li-l da pentru ca sunt “prosti, dar multi”. Din capetele mortilor, asezate dupa rang, crudul Lapusneanu face o piramida pe care i-o arata doamnei ca “leac de frica”. Vazand privelistea, Ruxanda lesina in timp ce domnul exclama: “Femeia, tot femeie; (…) in loc sa se bucure, ea se sparie!”.

In capitolul al patrulea este evocata moartea domnitorului. Retras in cetatea Hotinului, se imbolnaveste de lingoare si cere sa fie calugarit, dar isi revine si ameninta. Ruxanda ii da sa bea otrava aduse de Spancioc si Stroici, punand astfel capat unei domnii tiranice si sangeroase.

REALITATE-FICTIUNE

Scriitorii pasoptisti se inspira din cronici si din folclor conform esteticii romantice si a recomandarilor din Introductia lui Kogalniceanu. Izvoarele de inspiratie ale lui C. Negruzzi sunt letopisetele Tarii Moldovei ale lui Grigore Ureche si Miron Costin. Autorul modifica insa realitatea istorica distantandu-se de aceasta prin apelul la fictiune si prin viziunea romantica asupra istoriei. Conceptia scriitorului nu este subordonata

conceptiei cronicarilor. Dintre principalele evenimente consemnate de cronicari, autorul preia urmatoarele: imprejurarile venirii lui Lapusneanul la a doua domnie, solia boierilor trimisa de Tomsa pentru a-i impiedica intoarcerea, uciderea celor patruzeci si sapte de boieri la curte, arderea cetatilor Moldovei, boala, calugarirea si moartea prin otravire. Insa Negruzzi comprima, omite sau modifica unele fapte istorice (de exemplu Motoc va fi decapitat la Lvov si nu linsat de multime). Scriitorul transforma evenimentele mentionate de cronicari in scene ample sau episoade (de exemplu uciderea boierilor la curte) carora le confera o desfasurare narativa impusa de evolutia conflictului. d2p17plTransfigurarea artistica a faptelor istorice este motivata estetic:gradarea tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor in relatie cu spectaculosul actiunii sau mesajul textului narativ.In mod eronat cititorii pot suprapune sau confunda personalitatea istorica, adica persoana cu personajul literar. Personajul ilustreaza un tip uman, iar existenta sa se datoreaza unei elaborari in conformitate cu viziunea autorului si cu ideologia pasoptista, spre deosebire de personalitatea istorica a carei existenta este consemnata in cronici sau in lucrarile stiintifice. De pilda, ca persoana, vornicul Motoc, postelnicul Veverita si spatarul Spancioc fugisera la Lvov in Polonia si nu mai traiau in a doua domnie a lui Lapusneanul. Ca personaje ele sunt prezente pentru a ilustra tipuri umane (boierul tradator si lingusitor, boierii cu iubire de mosie) iar autorul le atribuie alte destine si profiluri psihologice.

Adevăr şi ficţiune: în scrierea acestei nuvele Negruzzi s-a inspirat din scieri vechi, mai ales din cronica lui Grigore Ureche. De aici a luat informaţia despre întoarcerea lui Lăpuşneanul împotriva dorinţei marilor boieri şi episodul uciderii celor 47 de boieri. Cercetările recente pun în lumină faptul că Lăpuşneanul nici nu a fost un domn atât de crud; în realiate nici nu au omorât 47 de boieri şi că mai aspră era soţia sa. Vinovat de acestă deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi -prin talentul şi imaginaţia sa- a reuşit să creeze o ficţiune credibilă.

Nuvela înfăţişează întâmplări din a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul. Este o perioadă frământată, tensionată din istoria Moldovei, din cauza luptelor pentru putere.

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul, a lui Costache Negruzzi, apare la Iaşi, în 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu (articolul-program al revistei ), C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche este cel care a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte

evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin).

Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare. În nuvelă, există scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu rangul deţinut etc.). Nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului principal. Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”

Transferul în ficţiune se realizează firesc. Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „ a căruia ochi scânteiară ca un fulger”, „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”. Fiecare dintre cele patru motouri are funcţie rezumativă, anticipând acţiunea prezentată în partea nuvelei pe care o precede..

Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relatării ) : „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.

Intenţiile autorului se realizează integral. Atmosfera creată în nuvela lui C. Negruzzi concurează realitatea cronicilor.

CARACTERIZARE

Construcţia personajului însă cel mai bine romantismul nuvelei. Creat pe calităţi şi defecte la fel de mari, in general personajul literaturii romantice este împătimit, revoluţionar, îndragostit, meditativ, bolnav, selenar, bulversat, adeseori nebun, dar mai ales inegal în comportare, extremist. Lăpusneanul îmbină trăsături extreme: este reţinut, capabil de stăpânire (în scena împăcării cu boierii) şi incapabil să se stăpânească în timpul măcelului, când nu îşi mai poate ascunde sentimentul de dementă bucurie a răzbunării; îi tratează pe boierii veniţi să-lprimească la intrarea în ţară cu inteligenţă şi cu

fineţe psihologică, dar nu dovedeşte deloc raţiune politică când distruge cetăţiile de graniţă; pare incapabil de sinceritate şi totodată îşi exprimă fără menajamente gândurile. Amestecul acesta de luciditate şi demenţă reprezintă o trăsătură importantă a personajului romantic.

Portretul lui Lăpuşneanul se construieşte în primul rând, prin replici şi acţiune, adică prin metode preluate din arta dramatică; discursul personajului este alcătuit în bună măsură din replici definitive, care nu permit replică şi prin intermediul cărora scriitorul îi ilustează caracrterul despotic; chiar în debutul nuvelei, răspunsul pe care personajul îl dă boierilor este categoric şi ignoră total opinia interlocutorului: ,,dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau...", alteori, cuvintele sale vin ca o sentinţă de neeludat, sunt ameninţătoare şi isterice (,,de mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu") sau doar insinuante, ca atunci când îşi numeşte proiectatul măcel un ,,leac de frică". Discursul ceva mai lung, prin care le cere iertare boierilor este alcătuit după toate regulile retorice, întărit de citate biblice şi de gesturi smerite şi este catalogat de scriitor drept ,,desănţată cuvântare", ceea ce avertizează asupra întenţiilor personajului şi îndrumă cititorul să descopere o trăsătură definitorie pentru caracterul eroului : disimularea.

Această însuşire este însă şi mai bine evidenţiată la nivel narativ, naratorul notând în fraze succite fapte care definesc relaţia personajului cu lumea; Lăpuşneanul este fie brutal de sincer, fie ca nu-şi descompiră intenţiile din plăcerea de a savura surpriza pe care o produce faptele sale, ca în secvenţa în care îi promite Ruxandei că-i va da un ,,leac de frică" sau când îl lasă pe Moţoc să ia decizii în privinţa mulţimii răsculate, ca apoi să hotărască uciderea lui (sub pretextul cinic - amuzant că îşi ţine promisiunea făcută, şi anume că nu îi va lua viaţa cu sabia sa ) şi să îl dea pe mâna gloatei înfuriate. Nevoia de a-şi ascunde adevăratele intenţii nu vine doar din experienţa sa de voievod alungat o dată, ci dintr-o inteligenţă malefică.

Negruzzi îşi crează personajele şi prin surprinderea unor gesturi sau detalii sugestive, prin notarea amănuntului altitudinal, ilustraţia voievodului de a-i ucide pe boieri, prozatorul anticipă sângeroasa crimă, sugerând emoţiile criminale ale eroului printr-un amănunt edificator: ,,se-ngălbeneşte" sărutând moaştele Sfântului Ioan cel Nou, iar racla ,,tresare"; când Ruxanda îi aminteşte de crimele comise, Lăpuşneanul ,,pune" instinctiv ,,mâna pe jungher".

Descrierea vestimentaţiei de sărbătoare a domnitorului subliniază amănunţita premeditare a măcelului, căci prin îmbracămintea pompoasă ( ,,purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea roşie, avea cobaniţa turcească") vrea să impună respect boierilor. Alteori, amănuntul notat în treacăt dezvăluie o dimensiune nebănuită a personajului, ca în scena măcelului, în care râsul său anunţă demenţa, dezvoltată mai târziu în secvenţe mai clare: Lăpuşneanu dărâmă cetăţile ridicate pe vrema lui Ştefan cel Mare, intenţionează să îşi ucidă fiul. De fapt, Negruzzi îşi urmăreşte evolutiv eroul, de la cinismul camulflat la nebunie.

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, operă de referinţă pentru perioada paşoptistă, reconstituie a doua domnie a voievodului amintit, malefică, prezentată prin intermediul unor personaje despre care Liviu Leonte, în monografia consacrată prozatorului, scria: „Monstruoase şi totodată veridice, ca în dramele

shakespeariene, personajele sunt simple instrumente ale destinului, fiecare cu rolul de la care nu s-a putut sustrage”.

Inspirată din trecutul istoric, nuvela valorifică cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin,pentru reconstituirea unei perioade scurte din „lungul” Ev Mediu, caracterizat prin aprige lupte pentru tron. Opera este structurată pe patru capitole, organizate simetric, prezentând întoarcerea lui Lăpuşnenu în Moldova, cu ajutor străin, după ce fusese trădat în prima domnie de boieri, şi uciderea voievodului tiran – care şi-a transformat a doua perioadă de domnie într-o lungă răzbunare devenită , treptat, patimă de a ucide – de către soţia sa. Doamna Ruxanda. În episodul final, vor fi prezenţi şi cei doi boieri scăpaţi de la măcel, Spancioc şi Stroici, care vor „desăvârşi” ceea ce a început otrava. Deznodământul îl prezintă, aflat în chinuri groaznice, pe

voievodul care trebuie să înveţe să moară.

Intrarea şi ieşirea domnitorului în şi din viaţa Moldovei sunt marcate de replici care nu confirmă adevărul celor spuse. Când Lăpuşneanu le spune boierilor că-i vrea şi că-i iubeşte, minte cu bună ştiinţă, faptele săvârşite după venirea la tron contrazicându-i vorbele. Când le promite moartea celor pe care-i consideră trădători, nu ajunge să-i ucidă, el însuşi câzând pradă duşmanilor ce reuşesc să o convingă pe doamna Ruxanda să-l otrăvească. Această neconcordanţă dintre vorbe şi fapte îi marchează, de fapt, existenţa ce se desfăşoară între a dori şi a putea, căci este incapabil să realizeze ceea ce şi-a dorit: să aibă faima, puterea şi autoritatea predecesorului său, bunicul soţiei sale, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Statutul social al personajului

Alexandu Lăpuşneanu, voievod al Moldovei între anii 1552-1561 şi 1564-1568, este personajul central al nuvelei, în jurul destinului său desfăşurându-se firul narativ ce-i urmăreşte faptele, gândurile, sentimentele. Complex şi contradictoriu, caracterul domnitorului a dus la diferite interpretări, unele aflate în opoziţie, cele mai multe împărtăşind aceleaşi opinii.

Referinţe critice

Astfel, pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga „Alexandru Lăpuşneanu e alcătuit din contraste mari: echitabil, necruţător, lucid[. . . ] e un făţarnic ce nutreşte temeri mistice; este eroul romantic închipuind pe tiran”.Gabriel Dimisianu îl consideră „un psihopat exploziv şi coleric, [. . .]un tiran înzestrat cu puterea neroniană de a construi spectacole” apropierea de Nero, tiranul

care a dat foc Romei, pentru a scăpa de creştini, fiind explicabilă şi prin fapte

asemănătoare, căci Lăpuşneanu a dat foc cetăţilor Moldovei, în afară de Hotin,

pentru a scăpa de trădători „ce urzeau comploturi şi aţâţau revolte” care locuiau în acestea. Eugen Lovinescu îl numeşte „tiran şi fioros, crunt şi lesne vărsător de sânge”, iar George Călinescu îl consideră „damnat, osândit de providenţă să verse sânge, un monstru moral dotat cu o melancolie sangvinară, colorată cu mizantropie”, ceea ce ar putea însemna că voievodul nu face decât să-şi confirme destinul, vinovată fiind soarta care l-a condamnat să trăiască o existenţă marcată de sânge, de tristeţe şi de ură faţă de semenii săi.

Altfel îl vede Alexandru Piru, care îl scoate din sfera tiraniei şi a sadismului: „Voievodul [. . .] e un personaj complex, nu o brută însetată de sânge”, ceea ce pare a fi greu de argumentat, dar nu imposibil.

Analizând gândurile nerostite, privirea, vorbele, mimica, gesturile, faptele, comportamentul, relaţiile cu alte personaje, descoperim, de fapt un om chinuit de neputinţă, trâind într-o permanentă teamă de a nu-şi pierde tronul şi care-şi face o deviză din cuvintele: „ucide ca să nu fii ucis”. Obsedat de ideea trădării supuşilor, vede peste tot comploturi şi trădători, delcanşând şirul omorurilor pe care nu le mai poate controla, aşa cum nu-şi mai poate ţine în frâu ura imensă.

Caracterizare directă – de către narator

Naratorul îl prezintă prin descriere, notând puţine trăsături fizice şi trăgând atenţia asapura „urâtului său caracter”. Mimica îi este expresivă: „ai cărui ochi sânteiară ca un fulger” (denotând mânie greu reţinută) sau „muşchii i se suceau în râsul acestaşi ochii lui hojma clipeau” (dezvăluind crisparea râsului şi neliniştea interioară).

Detaliat, este prezentat în biserică prin descrierea înfăţişării exterioare: „. . . era îmbrăcat cu

toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea căbăniţă turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă”.Ultima precizare subliniază caracterul prevăzător al domnitorului care se teme – până şi în biserică de un eventual atac al duşmanilor săi.

de către alte personaje

Celelalte personaje îşi exprimă de asemenea, în mod direct părerile: pentru tânărul boier Stroici, Lăpuşneanu este „un tiran cu sânge pângărit”; mitropolitul Teofan îl numeşte „crud şi cumplit”, doar doamna Ruxanda îi găseşte calităţi, adresându-i- se cu apelativele : „bunul meu domn” şi „viteazul meu soţ”.

autocaracterizare

Domnitorul însuşi recunoşte: „. . . m-am arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora”, mărturisire ce, aparent, poartă masca umilinţei, pentru a-i convinge pe boieri de bunele sale intenţii şi pentru a le obţine iertare.

Caracterizare indirectă

Dar, în toată complexitatea sa, figura voievodului se întregeşte prin procedeele caracterizării indirecte, trăsăturile lui reieşind din faptele săvârşite, din atitudini, comportament, din relaţiile cu celelalte personaje.

prin fapte

Încă de la sosirea sa în Moldova, dă dovadă de voinţă şi tenacitate în vederea ocupării tronului, hotărât fiind să-şi îndeplinească dorinţa, în ciuda tuturor opreliştilor: „. . . mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt” şi „voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră” rosteşte, atunci când constată împotrivirea boierilor.

Ajuns la râvnitul scaun al Moldovei, Lăpuşneanu îşi va dezvălui adevăratele intenţii – să scape ţara de trădători şi „gâlceviri” -, dar pentru aceasta va pustii cetăţi, îşi va însuşi averile boierilor suspectaţi de împotrivire, va ucide pe trădători. Dorinţa lui de răzbunare este mai puternică decât raţiunea, căci ucide fără să se gândească la consecinţe, cruzimea şi violenţa manifestându-se în voie. Este atât de orbit de gândul că ar putea fi, din nou trădat, încât nu realizează că autoritatea nu poate fi obţinută prin crimă, nici că frica boierilor de a nu fi ucişi nu este cea mai bună stavilă în calea trădării.

Uciderea celor patruzeci şi şapte de boieri dezvăluie o cruzime ce se înscrie în sfera patologicului; el pune în scenă un spectacol al groazei, distribuind rolurile de ucigaşi şi de victime, organizând „intrările” şi „ieşirile” din scenă. Construirea piramidei din capetele boierilor ucişi marchează o dezlănţuire demenţială a domnitorului ce trăieşte triumful răzbunării sale.

prin comportament, gesturi, atitudini

Alexandru Lăpuşneanu dovedeşte un comportament imprevizibil, impulsivitatea şi calmul succedându-se fără nici un gest care să anunţe schimbarea dispoziţiei sufleteşti.

Este tandru cu doamna Ruxanda, o sărută pe frunte, o îmbrăţişează: „ridicând-o ca pe o pană şi punând-o pe genunchii săi”, pentru ca – imediat ce află scopul venirii sale – să o numescă „muiere nesocotită”, reprimându-şi cu greu gestul de a o lovi cu jungherul „spre care mâna sa să îndreptase din obişnuinţă”.

În biserică jură strâmb, iar smerenia lui este prefăcută, căci şi „racla sfântului ar fi tresărit”, când domnul s-a aplecat pentru a săruta moaştele; este, aşadar, sperjur şi ipocrit, jucând o comedie a umilinţei, când le cere iertare boierilor.

Elocventă pentru sublinierea altor trăsături ale personajului este atitudinea lui faţă de Moţoc, vornicul însetat de putere. Nu-l iubeşte, dar îl păstrează lângă sine, fiindcă „îi este trebuitor”, ca să-l uşureze de „blestemurile poporului”, dovedind, astfel, abilitate politică. Este un maestru în arta disimulării, adresându-se prevenitor lui Moţoc , cerându-i părerea cu privire la uciderea boierilor, trăind satisfacţia de a-l vedea tremurând şi bâlbâindu-se; arâtându-i că-l preţuieşte, îi cere sfatul şi atunci când mulţimea porneşte „zurba”: „. . .îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoţi şi dumneata”, deşi întuieşte răspunsul boierului: „M-aşteptam s-aud asemenea răspuns”.

Nu iubeşte prostimea, dar este conştient de puterea acesteia, fiind grăitoare, în acest sens, replica: „Proşti, dar mulţi”. „Proşti” ar putea însemna ignoranţi, mojici, simpli, inculţi, cu spirit gregar, dar „mulţi” subliniază intuiţia domnitorului cu privire la puterea ameninţării din partea gloatei înfuriate, agitate, căreia – pentru a o potoli – i-l va „dărui” pe marele vornic. Îşi arată, din nou, firea răzbunătoare, căci îşi bate joc de Moţoc, cu un anumit sadism, prelungindu-i disperarea agonică. Este diabolic, atunci când îl pune pe boierul îngrozit de dorinţa mulţimii revoltate să judece, cerând raţiunii acestuia acordul pentru propria moarte. Îşi încolţeşte, cu perfidie, victima, dându-i speranţe de salvare, pentru ca lovitura de graţie să fie năucitoare. Cinismul neobişnuit – care răzbate din inflexiunile vocii sale ce trece printr-un subit schimb de tonalităţi – se exteriorizeză printr-un dispreţ rece amestecat cu perfidie mascată în solicitudine: „. . . să omor o mulţime de oameni, pentru un singur om, nu ar fi păcat?” şi, cu o satisfacţie abia reţinută: „. . . judecă şi dumneata singur”. Masca aceasta de bunăvoinţă maliţioasă cade, pentru ca atitudinea lui să ni-l arate brutal şi ironic („Du-te şi mori pentru binele moşiei dumitale”). Alexandru Lăpuşneanu, cu un vizibil dispreţ faţă de specatacolul laşităţii oferit de Moţoc, îi spune acestuia, cu luciditate, adevărul ştiut de popor: „Ce să-i spui duhovnicului? Că eşti un tâlhar şi un vânzător? Asta o ştie toată Moldova”.

Gândul că boierii Spancioc şi Stroici sunt în libertate îl nelinişteşte şi se retrage în Cetatea Hotinului pentru a-i putea supraveghea. Când se îmbolnăveşte, pare să devină mai omenos, cerându-şi iertare şi dorind să fie călugărit într-o târzie încercare de a-şi ispăşi păcatele, prin împăcare cu credinţa în Dumenzeu. Dar, într-un moment de luciditate, firea sa aprigă şi impulsivă se revoltă, îi ameninţă pe cei din jur cu moartea, pentru trădare, apărându-şi cu demnitate şi disperare rangul: „Sunt domn! Sunt Alexandru-Vodă”. De data aceasta, duşmanii lui de moarte vor regiza un alt spectacol al crimei, în care voievodul va fi un actor ce va înregistra în spasmele morţii o cumplită lecţie: „Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”

Concluzie

Personaj romantic, pus în situaţii excepţionale, Alexandru Lăpuşneanu este alcătuit din lumini şi umbre. În prima domnie a fost bun şi generos: „Care s-au întors de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere?”. Din această cauză, norodul îl întâmpină – şi acum – cu bucurie şi nădejde. Dezvăluie o anumită onestitate, atunci când apreciază calităţile duşmanilor săi declaraţi: sinceritatea lui Veveriţă – „un vechi duşman” – sau dragostea de ţară a lui Spancioc : „Spancioc este încă tânăr, în inima lui este iubire de moşie, îmi place a privi semeţia lui”.Faţă de doamna Ruxanda păstrează protocolul, având porniri de gingăşie: „Lăpuşneanu o apucă de mijloc, şi ridicând-o ca pe o pană, o puse pe genunchii săi. – Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el, sărutând-o pe frunte”. Tot ceea ce săvârşeşte reprobabil stă sub semnul umbrei şi al întunericului. Personajele romantice se lasă

dominate de sentimente care primează în faţa raţiunii. Lăpuşneanu este subjugat de sentimentul de ură distrugătoare cuprins în milenara zicală: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Dezechilibrat psihic sau numai demn de milă pentru frica intensă ce-i stăpâneşte fiinţa şi-i guvernează viaţa, la gândul trădării sau al uciderii sale de către duşmani reali ori închipuiţi, cu dorinţă

bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge şi cu plăcere diabolică de a ucide, fără a se gândi la consecinţe, Alexandru Lăpuşneanu a lăsat o neagră amintire – ca domnitor – şi a impresionat puternic ca personaj