Laboratoare socialeLaboratoare socialeLaboratoare socialeLaboratoare sociale

Introducere FMI şi Banca Mondialã au ajuns sã se creadã marii savanţi ai

lumii în materie de inginerie socialã, dezvoltare economicã, stabili-tate monetarã. Beneficiind de principalul factor de putere al capitalismului imperialist - banul, capitalul cu cea mai rapidã mobilitate - instituţiile internaţionale amintite fac experienţe în diferitele laboratoare sociale reprezentate de ţãrile lumii, îndeosebi ale lumii a doua şi a treia.

Desigur, am mai auzit de laboratoare sociale. S-a vorbit spre exemplu cã România ar fi un laborator social în care Rusia ar vrea sã experimenteze "revenirea la comunism". Trec peste anacro-nismul acestei aserţiuni (nu te poţi întoarce undeva unde n-ai mai fost; comunismul era o orânduire proximã nu una trecutã sau pre-zentã) remarcând cã "laboratorul" nu este (în mod direct cel puţin) unul procomunist, ci este evident unul procapitalist.

Se încearcã gãsirea de soluţii şi resurse pentru ca sistemul capitalist sã supravieţuiascã. Si va mai supravieţui atât timp cât le va gãsi şi le va aplica.

In acest sens, instituţiile financiare, gen FMI şi Banca Mondia-lã, sunt "laboranţii" şi "savanţii" care elaboreazã reţete, formule şi vegheazã ca ele sã fie bine respectate de pacienţi. Cobaii pot sã moarã de foame, de boli, de neştiinţã, sã se lupte sau sã se mãnânce între ei, sau sã sufere "accidente genetice". "Mutaţiile", care şocheazã pe toatã lumea, sunt date ca exemplu ca nişte super-exemplare (vezi "tigrii" est-asiatici) tratamentul urmând sã fie aplicat şi altor pacienţi. S-a dovedit însã cã aceşti monştri nu sunt decât tigri de carton, nefiind viabili, şi cã nu se pot aplica metode paranormale pentru soluţionarea crizelor.

Atunci când relaţiile fiziologice ale societãţii nu mai fun-cţioneazã ele trebuie abandonate iar nu întreţinute artificial prin perfuzii şi control electronic.

Cei care se aflã în spatele instituţiilor respective nu renunţã însã. Pentru ei conteazã doar menţinerea sistemului care le permite sã scoatã bani "din piatrã seacã" (alchimie post-modernã), investiţiile îndreptându-se masiv spre domeniul speculativ iar nu spre cel productiv.

Cei pe pielea cãrora se fac aceste experimente sunt clasele muncitoare, popoarele, în general, supuse unor intoxicãri cu droguri sociale (reformã, restructurare, dereglementare, privatizare, destructurare, echilibru bugetar, descentralizare) servite în doze bine calculate, dar prost determinate. Terapiile se numesc: auste-ritate, reducerea cheltuielilor bugetare, reducerea inflaţiei, facilitãţi crescânde pentru „investitori”, reducerea cheltuielilor legate de forţa de muncã, transformarea sindicatelor în "parteneri sociali" (de fapt curele de transmisie ale politicilor Puterii).

Reacţiile adverse sunt de tipul: şomaj, scãderea salariului real şi a puterii de cumpãrare, extinderea muncii infantile şi a muncii precare, a muncii la negru, accesul din ce în ce în ce mai dificil la învãţãmânt, culturã, sãnãtate, sport, distracţii, pe scurt scãderea nivelului de trai. Dar, în acelaşi timp: alienare umanã, violenţe (conflicte naţionale şi internaţionale), limitarea drepturilor sociale, oferirea unor piste false de îndreptare a atenţiei şi a idealurilor.

Efecte: sãrãcie, polarizare socialã, exploatare sporitã, distrugerea fondului genetic uman, lipsa de orizont.

Dacã toate acestea trebuie sã poarte un nume, li se poate spune FASCISM SOCIAL (parafrazând darwinismul social), deci un sistem în care capitalul global experimenteazã practici inumane şi total antidemocratice pe masele muncitoare devenite cobai într-o aparentã neputinţã de împotrivire; scopul acestor experimente nefiind altul decât perpetuarea sistemului aducãtor de profituri clasei potentate (burghezia financiarã şi industrialã în sens larg).

Însã, precum în cartea lui Orwell, Ferma animalelor, "cobaii" se pot rãzvrãti, primul pas fiind rezistenţa iar al doilea contraofensiva.

România ca laborator social. Inceputuri Se poate spune cã România a devenit laborator social odatã cu

marea crizã economicã din anii 1929-1933. De atunci s-au tot încercat fel de fel de experimente, care au fost considerate la vremea lor soluţii pentru strãpungerea crizei şi depãşirea situaţiei. Au fost propuse variante de tip autarhic ("prin noi înşine"), corporatist, ţãrãnist, cooperatist. Asta se petrecea în perioada guvernãrii partidelor istorice. Dupã ce toate au fost sortite eşecului, s-a trecut la focalizarea acţiunilor sub conducerea unei mâini forte prin instaurarea unor regimuri totalitare, dictatoriale de tip fascisto-legionar, regal absolutist sau militar (antonescian). Depãşite şi acestea, rând pe rând, din punct de vedere istoric, speranţele s-au îndreptat spre un nou experiment: cel de tip stalinist.

Trebuie menţionat cã toate aceste experimente nu au fost nici originale, nici izolate, nici restrânse la arealul României. Fãrã a minimaliza contribuţiile proprii României la "dezvoltarea" acestor experimente, este clar cã mondializarea ideilor şi a practicilor era o realitate prezentã încã din acea perioadã. Fiind prost concepute, neţinând seama de realitãţile din sistem, creându-se o mare discrepanţã între necesitãţile poporului şi soluţiile oferite, putem afirma cã problema a fost identificatã greşit, cã ipotezele au fost false, cã rezolvarea a fost "trasã de pãr", iar rezultatele, în consecinţã, au fost lipsite de orice veridicitate, neavând nici o tangenţã cu scopul preconizat (scop care, el însuşi nu a fost bine propus).

Progresul istoric Experimentele efectuate, chiar dacã au oferit în mod particular

unele ameliorãri, nu au fost decât cel mult analgezice sociale, nicidecum o vindecare, chiar atunci când s-a „tãiat în carne vie" (rãmânând în domeniul operaţiilor medicale).

Efectul a fost cã mereu a trebuit sã se schimbe diagnosticul şi sã se aplice alt tratament. Nu ne putem imagina o operaţie reuşitã cu pacientul mort. Din pãcate, niciodatã schimbarea diagnosticului nu s-a fãcut printr-o buclã de feed-back (şi nu inexistenţa ciberneticii la acel moment este de vinã). Admiţând cã istoria se repetã, se putea apela mãcar la înţelepciunea popularã, care spune cã omul din greşeli învaţã, iar cine se împiedicã de douã ori de aceeaşi piatrã meritã sã-şi spargã capul.

Desigur, fenomenele nu s-au repetat identic, dar a lipsit întotdeauna o evaluare obiectivã care sã ducã la corecţia din mers a unor erori şi, eventual, reluarea procesului exact din punctul de inflexiune ce permitea evitarea aberaţiilor.

Este adevãrat, însã, cã procesul istoric nu este o funcţie continuã şi cã la un moment dat se poate pune problema unui punct de întoarcere şi chiar a unui salt.

Aceste fracturi în evoluţie sunt exact momentele de schimbare radicalã a societãţii, reprezentate în istorie prin revoluţii.

Revoluţiile nu sunt simple perturbãri punctuale sau secvenţiale în evoluţia continuã a societãţii, ci sunt vectori ai progresului istoric. Pentru ca acestea sã fie îndreptate în sensul istoriei, ele nu pot sã se petreacã oricând (originea), în orice direcţie, şi cu orice obiectiv (extremitatea). Ele sunt o necesitate obiectivã a procesului istoric numai în momentul în care vechea orânduire reprezentatã printr-un anumit mod de producţie nu mai poate continua din cauza contradicţiilor dintre forţele şi relaţiile de producţie în sensul frânãrii evoluţiei primelor de cãtre cele din urmã. Întrucât aceastã frânare este un proces asimptotic nu se poate determina cu precizie

(continuare în pagina 3)

(continuare din pagina 2) când trebuie sã se facã saltul (originea), astfel încât el sã nu se

facã în gol (o devansare forţatã) şi nici sã nu se prelungeascã aceastã crizã (o întârziere inutilã marcatã de puternice tensiuni sociale generate de discrepanţa dintre cerinţe şi posibilitatea satisfacerii acestora).

În ceea ce priveşte direcţia, este ideal ca aceasta sã fie perpendicularã pe sistemul relaţiilor de producţie pentru ca forţa de strãpungere sã fie maximã şi sã permitã trecerea "dincolo" cu ceva rezerve, altfel revoluţia este pânditã de contrarevoluţie sau depãşitã pe alte direcţii de mişcãri concurente.

Criza este factorul promotor al societãţii. În acest moment vechiul sistem se aflã în degringoladã, supravieţuieşte artificial, iar tendinţele "anti", existente în mod latent, se cristalizeazã, capãtã o dezvoltare proprie, bine individualizatã, se extremizeazã. Conştiinţa socialã se amplificã alert, radicalizându-se. Astfel, din punct de vedere politic, rezultanta forţelor sociale, pânã atunci centripetã, orientatã deci cãtre sistem datoritã predominãrii forţelor favorabile acestuia reprezentate de clasele profitoare de pe urma lui, tinde sã devinã centrifugã, inversându-se raportul de forţe prin diminuarea sprijinului pentru sistemul aflat în crizã. Cum spuneam mai devreme, dacã aceste forţe ale noului, revoluţionare, nu îşi au bine alese originea şi direcţia ele nu vor putea strãpunge criza, iar forţele centripete, pãstrãtoare ale vechiului sistem, vor învinge.

În orice caz, aceastã confruntare trebuie sã aibã loc. Orice cãutare a consensului în momente de crizã nu duce decât la conti-nuarea crizei sau la victoria fãrã luptã a vechiului sistem (prin neprezentarea sau prezentarea formalã a adversarului), ceea ce lasã mersul lucrurilor pe acelaşi fãgaş.

Întrucât clasele antagoniste sunt cele ce dezbat problema sistemului, aceastã luptã se identificã în general cu lupta de clasã.

În ceea ce priveşte obiectivul revoluţiei (extremitatea), el este dat de înfãptuirea altor relaţii de producţie, relaţii care sã favorizeze, în alte condiţii, creşterea nivelului forţelor de producţie.

Modul de producţie astfel rezultat (ca simbiozã între noile relaţii de producţie şi forţele de producţie) este caracteristica esenţialã a noii orânduiri înfãptuite.

Numai prin înlocuirea unei orânduiri inferioare cu alta su-perioarã putem vorbi de progres istoric.

România ca laborator social. Epoca FMI Instituţiile de la Bretton-Woods (FMI, Banca Mondialã etc.) au

fost create în 1945 ca o încercare a capitalismului internaţional de a-şi gãsi noi resurse de supravieţuire în noua conjuncturã economico-socialã şi politicã postbelicã.

Odatã cu criza mondialã din anii '70, pentru a se experimenta noi posibilitãţi de "a controla sistemul", FMI-ul a cãpãtat noi valenţe. Astfel, FMI, care nu fusese cunoscut ca organism de acordare a asistenţei în vederea înfãptuirii reformelor economice, s-a trezit peste noapte cã ar avea veleitãţi de a înfãptui miracole economice. Dupã planuri excesiv de austere, experimentate în diverse ţãri în curs de dezvoltare, rezultatul a fost un lanţ de eşecuri. Ba mai mult, cu cât planurile au fost respectate mai riguros, cu atât eşecul a fost mai mare. Acest organism financiar ale cãrui programe sunt centrate pe echilibrarea balanţei de plãţi a sãrit peste cal, implicându-se în procese mult mai complexe (de inginerie socialã) prin asumarea unor responsabilitãţi care îl depãşesc.

Ţãrile din sistemul socialist au atacat puternic aceste instituţii ca exponente ale imperialismului postbelic (ceea ce era real), deşi ele funcţionau sub oblãduirea ONU. Izolate în propriul lor areal economic (vezi CAER), statele respective au respins, bineînţeles, orice colaborare în instituţiile financiare amintite.

Prima breşã a realizat-o... România, care din 1971 a devenit membru al FMI. în eforturile, cu iz naţionalist, ale lui Ceauşescu de a se detaşa de chingile Moscovei, acesta a apelat la colaborarea cu

FMI, continuând linia iniţiatã încã de Gheorghiu-Dej de dezvoltare a României pe coordonate proprii.

Ideea cã România poate produce orice, numai sã aibã capaci-tãţile de producţie, a dus la un nou experiment ce a transformat ţara într-un nou laborator social cu tendinţe cvasi-autarhice.

Dupã obţinerea creditelor necesare, România a pornit pe calea dezvoltãrii multilaterale (pe baza "programului de fãurire a so-cietãţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism", elaborat în 1971 şi aprobat 1974 la Congresul al XI-lea al PCR), aplicând un ambiţios program de investiţii, alocând de asemenea enorme resurse interne în acest scop, respectiv o treime din venitul naţional.

Ca urmare, în România a început sã se construiascã foarte mult în domeniul civil şi industrial, sã se retehnologizeze o parte a sectoarelor productive, sã se practice o agriculturã intensivã punându-se în folosinţã un imens sistem de irigaţii, complexe de sere de sute de hectare, recuperându-se terenuri arabile prin asanãri, fixãri de nisipuri, culturi pe soluri sãrãturate sau acide, pe halde de steril sau cenuşã, pe grindurile din Delta Dunãrii. S-au protejat zone prin împãduriri, consolidãri, amenajãri hidrotehnice. S-a iniţiat un program de "obţinere a independenţei energetice" prin darea în folosinţã a unor noi capacitãţi energetice care sã producã cu costuri minime (bazate în special pe cãrbune inferior şi energie hidro), folosirea energiilor neconvenţionale (solarã, eolianã, a valurilor, geotermalã) şi utilizarea unor noi tipuri de combustibili (nucleari, şisturi bituminoase, biomasã, biogaz, deşeuri menajere).

Pentru eficientizarea utilizãrii energiei termice s-au construit centrale şi reţele de termoficare la scarã citadinã.

S-au dat în folosinţã mari centre de creştere a animalelor şi pãsãrilor pentru consum.

S-au intensificat prospecţiunile geologice, inclusiv în pla-tforma continentalã a Mãrii Negre.

In celãlalte domenii a fost de asemenea un avânt considerabil: s-au dat în folosinţã spitale, universitãţi, licee, şcoli, magazine universale, baze sportive şi de agrement, centrale telefonice, porturi şi şantiere navale, canale de navigaţie, s-au electrificat linii de cale feratã, s-a construit prima autostradã din ţarã, a crescut vertiginos numãrul de autoturisme, de televizoare, de cãrţi, de producţii de filme.

Sigur, înşiruirea realizãrilor ar putea continua, fiind mult prea multe pentru spaţiul nostru.

Esenţial este cã ritmul de creştere, de 9% anual, a fost de invidiat pentru aceea perioadã, plasându-se la un moment dat chiar pe locul al doilea mondial, dupã Japonia.

Nivelul de trai era destul de ridicat, cel mai mare din istoria României, cu toate cã ţara era încã "în curs de dezvoltare".

S-ar pãrea cã acest experiment ar fi o reuşitã. Şi totuşi el a clacat.

De ce? Rãspunsul nu poate fi unul simplu şi el meritã o tratare separatã, mult mai amplã.

Pe scurt, însã, putem spune cã principalele cauze au fost: -abordarea timidã a cuceririlor de vârf ale tehnicii în special în

informaticã şi electronicã; -lipsa flexibilitãţii economiei datoritã planificãrii excesive; -dezvoltarea anacronicã a industriei grele; -folosirea unor capacitãţi energofage sau utilizatoare de materii

prime scumpe; -randamentul scãzut în toate ramurilor producãtoare; -gradul scãzut de inteligenţa încorporatã în mãrfuri. Marile probleme au început însã sã aparã dupã ce relaţiile cu

FMI-ul s-au tensionat. Aceste relaţii - care într-o primã fazã au fost "dulci", datoritã intereselor capitalului internaţional de a sparge monolitul blocului rãsãritean - au intrat "în normalitate" (din punctul de vedere al FMI) odatã cu înãsprirea condiţiilor pentru împrumuturile acordate şi dificultãţile pe care le întâmpina România

(continuare în pagina 4)

(continuare din pagina 3) în achitarea dobânzilor şi rambursarea creditelor.

Iatã câteva din mãsurile impuse ca urmare a acestor relaţii, sesizate mai mult sau mai puţin la vremea respectivã, în mod bizar, toate fiind cu caracter antisocialist:

-Dezvoltarea proprietãţii particulare (ca formã tranzitorie între proprietatea personalã şi proprietatea privatã) prin stimularea cumpãrãrii de bunuri cu potenţial de a fi transformate în capital (apartamente, autoturisme etc.), acordându-se unele facilitãţi în acest sens.

-Corelarea preţurilor cu piaţa mondialã (energie, zahãr, ulei etc.), însoţitã de mãsuri compensatorii de "protecţie socialã".

-Infiinţarea unui sistem privat de sãnãtate (policlinicile cu platã), în paralel cu cel gratuit de stat.

-Deschiderea cãtre piaţa internaţionalã (capitalistã), scur-tcircuitând CAER-ul.

-Introducerea unui sistem de acţionariat privat (celebrele "pãrţi sociale") prin care din proprietari deveneam coproprietari cu statul.

-Introducerea de noi taxe pentru echilibrarea bugetului (taxa de celibat, taxa de gospodãrire comunalã etc.).

-Reducerea draconicã a importului concomitent cu maximizarea exportului (mãsurã ce nu a convenit Fondului, care ar fi dorit echilibrarea balanţei de plãţi prin mijloace similare celor de acum, adicã prin alte împrumuturi, nu printr-o balanţã excedentarã în care capitalul internaţional mai mult pierdea decât câştiga din relaţia cu România).

Consecinţele acestei politici de deschidere spre mecanismele economiei de piaţa, de o cu totul altã naturã faţã de "deschiderile" din celãlalte ţãri central-europene foste socialiste, s-au evidenţiat foarte rapid, având repercusiuni asupra nivelului de trai al populaţiei şi asupra relaţiilor dintre indivizi, creându-se tensiuni sociale care au culminat cu rãbufnirea din decembrie 1989.

Concluzii In concluzie "epoca FMI" în România antedecembristã se

poate împãrţi în trei etape: -Prima etapã, între 1971 şi 1977, s-a caracterizat prin relaţii

"cordiale" în care FMI, pentru a câştiga "piaţa", a practicat un soi de dumping, în semnal cã nu a ridicat nivelul condiţionãrilor decât în limita "bunului-simţ" elaborându-se programe de dezvoltare benefice pentru România, cu menţiunea cã nu s-au abordat domeni-ile industriale de ultimã orã, decât într-o mãsurã foarte micã. Oricum, progresul a fost vizibil, reflectându-se şi în nivelul de trai.

-Cea de-a doua etapã, între 1977 şi 1981, a marcat primele clinciuri în relaţiile cu organismele financiare internaţionale, pe fondul crizelor declanşate în lumea capitalistã, în special din cauza renunţãrii de cãtre Statele Unite la acoperirea în aur a dolarului (1973) şi a aşa-numitei crize energetice începutã în 1975 prin explodarea preţului petrolului şi a derivatelor sale.

Perioada s-a caracterizat prin introducerea primelor "raţio-nalizãri" la alimente (zahãr şi ulei), prin apariţia primelor tensiuni sociale (greva de la Lupeni şi mai târziu cea de la Motru, crearea unui sindicat independent - Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, neautorizat - şi începutul contestãrii regimului la nivel de mase, deocamdatã numai "în cercuri închise". Tot în aceastã perioadã funcţia represivã a statului s-a accentuat, atât în ceea ce priveşte poliţia politicã, cât şi în ceea ce priveşte pedepsele şi cuantumul acestora. Puşcãriile deveniserã, şi ele, o povarã pentru stat şi s-a introdus "reeducarea prin muncã" (celebra condamnare la locul de muncã). Mãsurile de securitate au fost sporite şi ca urmare a dezertãrii şefului Departamentului Securitãţii Statului, generalul I. M. Pacepa (1978).

- În cea de-a treia etapã, relaţiile cu FMI s-au rãcit, Ceauşescu încercând sã scape de toţi creditorii printr-o platã forţatã a datoriei externe. S-a exportat tot ce se putea exporta şi de importat practic nu s-a mai importat nimic.

Criza s-a generalizat trecându-se la un program de austeritate draconic, caracterizat prin cvasidispariţia produselor de pe piaţa internã, tot ceea ce se mai gãsea fiind de calitate inferioarã. Astfel, a fost înlocuit untul cu margarina (în cel mai bun caz cu "unt tip B"), uleiul de floarea soarelui cu cel de soia, carnea cu subprodusele ("tacâmuri", "adidaşi", oase), cafeaua cu "nechezolul", medicamentele cu plantele medicinale, hainele din fibre naturale cu cele din fibre sintetice şi artificiale, pielea cu vinilinul, lemnul cu PAL-ul etc. S-a ajuns, în ultima fazã, pânã la dispariţia vatei hidrofile, a vitaminei C, a ciocolatei, a reşourilor şi a altor aparate electrocasnice şi a oricãrui produs de import.

În ultimii patru ani situaţia devenise atât de aberantã încât produsele alimentare de bazã erau ori "cartelate" (pâine, zahãr ulei, mãlai, fãinã), ori atât de atât de rare încât trebuia sã stai la de cozi interminabile pentru a prinde ceva (ouã, brânzã, mezeluri, lapte etc.). La acestea se adaugã faptul cã apa rece şi cea caldã erau furnizate dupã un program foarte redus, încãlzirea centralã era mai mult de formã, circulaţia autovehiculelor proprietate personalã era interzisã în timpul iernii, precum şi duminica (din douã în douã sãptãmâni) în restul anului, energia electricã era de 4,6 ori mai scumpã pentru un consum de peste 30 Kwh/lunã pe locuinţã. De asemenea, televiziunea naţionalã nu mai avea decât un canal care emitea douã (apoi trei) ore pe zi, timp în care abia era loc pentru proslãvirea "geniului din Carpaţi"; posturile locale de radio au fost desfiinţate, presa redusã şi ca tiraj şi ca format (mai puţin "Scânteia").

Tot în aceastã perioadã s-au introdus "pãrţile sociale", acea aberantã cumpãrare a ceea ce (teoretic) era deja al nostru, deşi trebuie precizat cã a fost în realitate un aport de capital privat nu o cumpãrare de active; oricum acest acţionariat privat, ce transforma cetãţenii în "coproprietari", nu era în logica dezvoltãrii socialiste (sau poate cã "multilateral" tocmai asta însemna…).

În industrie s-a introdus o formã de aşa-numitã "autogestiune muncitoreascã" şi acordul global (care impunea nu numai o anumitã cantitate şi calitate a muncii, ci şi încadrarea în norme de consum material şi energetic stabilite foarte rigid şi nefundamentat).

În aceastã ultimã fazã s-a stopat orice începere de noi investiţii industriale (continuându-se doar cele începute, care erau deja de nivel "coreean", însã fãrã nici o dotare externã, ceea ce în multe cazuri le-a fãcut ineficiente).

În domeniul relaţiilor de muncã s-au petrecut unele schimbãri, care trebuie menţionate. Munca şi-a pierdut orice caracter de libertate: ea a devenit obligatorie prin lege, repartiţiile au devenit obligatorii, contractele colective şi individuale nu erau negociate, ci impuse "de sus", cu sarcini de muncã la latitudine şefilor (prin stipulaţia "executã orice alte sarcini trasate de şeful direct"), cu grile de "retribuire" obligatorii, condiţii de promovare impuse de diplome şi adesea de calitatea de membru de partid, prelungirea programului de lucru (zilnic sau sãptãmânal) fãrã nici o reacţie din partea sindicatelor, neacordarea în practicã a "sãptãmânii reduse de lucru" din diferite motive (în special din cauza nerealizãrii planului). Sindicatele se rezumau la comisii de repartizare a biletelor de odihnã, a locuinţelor, a buteliilor de aragaz, a televizoarelor color, a covoarelor etc. şi la susţinerea unor echipe culturale sau sportive, în rest fiind încã o "curea de transmisie" a politicii de partid (alãturi de organizaţiile de partid, UTC, ODUS şi administraţie. Şi acum existã mentalitatea unor administratori cã sindicatele trebuie "sã punã oamenii la muncã" şi mentalitatea unor sindicalişti cã sindicatele trebuie sã dea ceva (repartiţii, cadouri etc.)

Nici în celelalte ramuri economice nu a fost o situaţie mai bunã. Ţãranii cooperatori nu se alegeau mai cu nimic, ajungând de multe ori sã trãiascã din furtul de la C. A. P., foarte aspru pedepsit, dar într-un fel şi acceptat tacit. Se interzisese sacrificarea de animale în propriile gospodãrii sau sub o anumitã greutate. Recoltarea se fãcea din ce în ce mai puţin mecanizat ("economie de carburanţi") şi din ce în ce mai mult cu militari, elevi şi studenţi,

(continuare în pagina 5)

(continuare din pagina 4) muncã pentru care aceştia nu erau plãtiţi personal, ci doar unitãţile care i-au trimis, degrevându-se astfel bugetul propriu de anumite venituri care trebuiau sã fie repartizate de la bugetul de stat. Autogospodãrirea (în special în învãţãmânt), autofinanţarea (obligativitatea unor instituţii din afara producţiei, îndeosebi din culturã, de a presta producţie sau servicii aducãtoare de venituri), munca patrioticã (curãţirea zonelor verzi sau a bazelor de agrement, recoltarea de plante medicinale, "recuperarea" de sticle şi borcane, de hârtie, deşeuri textile, metale, baterii şi becuri uzate etc.) erau alte forme de exploatare, care împovãrau munca şi pe purtãtorii ei (în general persoane calificate, specializate, dar şi copii).

Cele prezentate sunt numai câteva din aspectele, cel puţin contradictorii, ale epocii FMI în România antedecembristã (consi-derate de mine ca cele mai relevante).

Desigur cã nu toate acestea se datoreazã relaţiilor cu orga-nismele financiare internaţionale, multe sunt atribute ale crizei de sistem (ân general la acestea nu ne-am referit), dar întrucât ele au fost, în cea mai mare parte, specifice României (prima şi singura ţarã socialistã, cu excepţia Iugoslaviei, membrã a FMI), putem considera aceste relaţii ca principalã sursã de inspiraţie a laboratorului social care a fost România între anii 1971 şi 1989.

Dupã 1989 "epoca FMI" a continuat sã se dezvolte, pe alte coordonate, într-o manierã mult mai brutalã şi mult mai distrugã-toare. S-a ajuns pânã la a nu mai avea programe proprii de guver-nare, ci doar traduceri din englezã a instrucţiunilor Fondului Monetar Internaţional. Astfel cã, singurul bun esenţial pe care l-am câştigat dupã decembrie 1989, democraţia (prefãcutã într-una de tip burghez), nu mai are nici o valoare atât timp cât între vot, platforme electorale şi program de guvernare nu mai existã nici o legãturã. Votezi pe cine vrei şi guverneazã cine şi mai ales cum "trebuie".

Adicã aşa cum vrea imperialismul prin intermediul vãtafului sãu: Fondul Monetar Internaţional.

Dacã însã lui Ceauşescu i-au trebuit câţiva ani buni pânã când şi-a dat totuşi seama cã aceste relaţii sunt dezavantajoase în cel mai înalt grad, sacrificând poporul român pentru a scãpa de "datorii" (de fapt de relaţiile de supunere pe care implicau aceste datorii), nu înţelegem de ce guvernanţii postdecembrişti au luat-o de la capãt cu aceste relaţii care, oricum, sunt mult mai înrobitoare pentru noi, faţã de cele de dinainte. (Poate tocmai de aceea a fost împuşcat Ceauşescu.)

De aceastã epocã postdecembristã, în care FMI gestioneazã tranziţia (un eufemism care substituie concepte pe care nu le-ar fi acceptat populaţia la momentul revoluţiei şi de aceea nici nu se precizeazã în ce sens se face aceastã tranziţie, de fapt fiind vorba de un nou experiment: revenirea la capitalism, asta ca sã nu-i spunem contrarevoluţie), ne-am ocupat continuu începând din 1990, îndeosebi în buletinul AEM Tribuna Socialã, şi vom continua sã o facem atât timp cât suntem afectaţi de ea.

Pânã când vom fi cobaii acestor laboratoare sociale, sau, aşa cum ne-am obişnuit sã fim numiţi, "generaţii de sacrificiu"?

Au existat şi promisiuni electorale de genul: "de acum înainte se vor sacrifica guvernanţii!" şi am vãzut cum s-au sacrificat. Tot aşa cam cum se sacrifica nomenclatura aprovizionându-se de la cantinele partidului în timp ce masele psihozate se luau la bãtaie pe la cozi pentru un carton cu ouã sau pentru o tentativã de salam cu soia.

Astãzi sunt pline vitrinele de produse expuse provocator, dar intangibile precum pãpuşa Cosettei din "Mizerabilii".

Marian Tudor

ŞŞŞŞtiritiritiritiri

Urgent, recurs in cazul Cozma Senatorul PDSR Adrian Pãunescu a cerut, luni, în plenul

Senatului, ca Parchetul sã declanşeze urgent recursul pentru rejudecarea lui Miron Cozma. Pãunescu a spus cã nu pune la îndoialã vinovãţia sau nevinovãţia liderului minerilor, dar a apreciat cã sentinţa Curţii Supreme de Justiţie a fost politicã. Preşedintele Ion Iliescu a declarat, în data de 9 februarie, cã în privinţa unei decizii legatã de o eventualã graţiere a lui Miron Cozma nu poate lua o decizie "de unul singur". Premierul Adrian Nãstase, a declarat, însã, câteva zile mai târziu, cã nu crede cã în perioada urmãtoare se vor lua decizii spectaculoase în cazul Miron Cozma. Existã în lucru la Parchetul Curţii Supreme de Justiţie mai multe memorii care cer promovarea unui recurs în anulare în cazul liderului minerilor din Valea Jiului.

Vrei sã fii milionar ? Agenţia Judeţeanã de Ocupare a Forţei de Muncã Hunedoara a

anunţat, în 9 martie, cã în Valea Jiului sînt disponibile 760 de locuri de muncã. Domeniile în care sînt locuri de muncã vacante sunt variate, fiind cãutaţi muncitori necalificaţi, zugravi şi zidari, recepţioneri sau fochişti. Salariile oferite încep de la 1,4 milioane de lei şi ajung la 2,1 milioane de lei brut.

Grecea îşi criticã foştii patroni "Vestita cãmarã plinã de bunãtãţi lãsatã avea doar butoaie de

murãturi, care au început sã putã acum", a spus recent şeful corpului de control al Guvernului, care a criticat modul în care s-au realizat majoritatea privatizãrilor din ţarã. El a spus cã Guvernul

României urmãreşte verificarea privatizãrilor, "raportate cu multã emfazã la un moment dat, de parcã era într-o întrecere" şi a adãugat cã "se constatã dispariţia unor sectoare economice, aspect dublat de grave probleme sociale". Grecea a mai anunţat cã "vor fi scoase la ivealã" cele 274 note de control realizate în perioada cînd a ocupat aceeaşi funcţie în guvernarea anterioarã şi "care stinghereau, la vremea respectivã, personalitãţi politice". Grecea a mai adãugat: "Nu este normal ca persoane care au reprezentat Guvernul sau statul sã fie implicate în atîtea privatizãri oneroase, ei sã stea liniştiţi acum şi sã-şi numere banii, sã vadã dacã nu li s-a greşit dobânda la bancã, iar muncitorii sã batã pe la porţile Prefecturii în cãutare de serviciu".

Gura stãpânului îngraşã vaca… Andrew Vorkink, directorul Bãncii Mondiale pentru România

şi Bulgaria, s-a arãtat impresionat de profesionalismul Cabinetului Nãstase, precizând cã guvernul s-a mişcat foarte repede pentru atragerea unor sume dintr-un împrumut negociat de BM la Washington în cursul sãptãmânii trecute, destinat finanţãrii zonelor rurale. În urmã cu doi ani, pe baza unei analize fãcute asupra a 19 proiecte aflate în derulare cu România, s-a acordat calificativul nesatisfãcãtor pentru 25 la sutã dintre acestea. ''Ca rezultat al unei mai bune supervizãri, putem acorda în momentul de faţã calificativul de sutã la sutã satisfãcãtor pentru toate cele 19 proiecte”, a spus Vorkink.

Lecţie pentru alegãtorul român… Premierul Adrian Nãstase a declarat, la o recentã teleconferinţã

(continuare în pagina 6)

(continuare din pagina 5) cu prefecţii, cã nu va fi de acord cu mãririle salariale care nu sunt bazate pe randamentul muncii, nici dacã angajaţii se vor urca pe macarale sau se vor bloca în subteran. ''Spun asta şi pentru mineri şi pentru electricieni, asistente, profesori. Dacã vine un alt Guvern

care dispune de bani şi este dispus sã investeascã în economie, foarte bine'', a arãtat şeful Executivului, afirmând încã o datã cã actualul Cabinet şi-a propus ca în anul 2001 salariile sã reflecte productivitatea muncii.

Doi ani de la Costeşti

In data de 19 ianuarie 2001, la Costeşti a fost datã publicitãţii urmãtoarea scrisoare deschisã:

La doi ani de la tragicele evenimente de la

Costeşti şi Stoeneşti, situaţia socială a minerilor, a foştilor salariaţi disponibilizaţi, a celorlalţi muncitori şi şomeri din România este din ce în ce mai grea. Regimul care a guvernat România până în decembrie 2000 a lăsat urme adânci în viaţa şi conştiinţa românilor în general şi în destinele celor care au participat la protestele de la acea vreme în special. Duritatea reprimării marşurilor minerilor din ianuarie şi mai ales din februarie 1999 s-a ridicat la un nivel rar întâlnit într-o ţară civilizată. Mai mult, există mărturii potrivit cărora, la Stoeneşti, forţele de ordine au ucis mai mulţi protestatari. Sute de oameni au fost arestaţi. Mai mulţi lideri de sindicat vor fi în curând judecaţi pentru o aşa-zisă “subminare a puterii de stat” şi riscă pedepse de până la 20 de ani închisoare. Alte zeci de persoane sunt încă cercetate în legătură cu acele evenimente. In acelaşi timp, Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului, zace pe nedrept în temniţă în urma unei condamnări pe 18 ani, tot pentru “subminarea puterii de stat”.

Cei vinovaţi pentru abuzurile Puterii din acea vreme, pentru reprimarea poliţienească a protestelor minerilor şi disponibilizaţilor din minerit sunt încă liberi. Cei vinovaţi pentru farsa judiciară care a urmat sunt încă în funcţii. Cei vinovaţi pentru încercările de intimidare a sindicaliştilor şi a altor militanţi din mişcarea muncitorească prin intermediul organelor de poliţie, procuratură şi SRI, prin măsuri administrative sau prin intermediul unei anumite părţi a presei îşi continuă manevrele, chiar dacă nu mai sunt la putere.

Autorităţile instalate după alegerile din 2000 trebuie să facă lumină asupra tuturor actelor abuzive ale Regimului Constantinescu, printre care şi asupra represiunilor din ianuarie şi februarie 2000. Cei vinovaţi trebuie să plătească.

Astfel, noi, militanţi ai mişcării muncitoreşti şi sindicalişti semnatari ai acestui document, ne adresăm organizaţiilor muncitoreşti din întreaga lume pentru constituirea unei comisii independente de anchetă care să analizeze circumstanţele reprimării mişcărilor de protest din ianuarie şi februarie 1999.

Totodată, cerem membrilor Parlamentului şi Guvernului României să uzeze de toate pârghiile care le stau la îndemână pentru a face lumină cu privire la cei vinovaţi pentru reprimarea sângeroasă a acelor proteste şi a-i aduce în faţa Justiţiei.

Solicităm Procurorului General ca, din oficiu, să declanşeze procedura de recurs în anulare faţă de sentinţa Curţii Supreme de Justiţie care l-a condamnat pe Miron Cozma la 18 ani închisoare pentru evenimentele din 1991. Solicităm judecarea acestui recurs cu Miron Cozma în stare de libertate.

Cerem totodată renunţarea la procesele politice instrumentate împotriva liderilor celor care au participat la evenimentele din ianuarie şi februarie 1999.

Primii semnatari: Creţan Constantin, AFSDSMO; Croitoru Nicusor, Sindicatul “Dreptatea” Rovinari; Beja Romeo, Sindicatul Liber EM Paroşeni; Ilea Aurel, AFSDSMO; Vasile Paul, Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor; Baban Ovidiu, AFSDSMO Rovinari; Hoarã Mihai, AFSDSMO Cãrbuneşti; Virgil Bâgiu, AFSDSMO Mãtãsari; Popescu Ion, Sindicatul EM Aninoasa; Foca Nicolae, Sindicatul Liber EM Paroşeni; Durnea Constantin, syndicat libre EM Paroseni; Rãscol Constantin, Sindicatul Liber EM Paroşeni; Cosma Marcel, Sindicatul Liber EM Paroşeni; Szabadi Alexandru, Sindicatul Liber EM Paroşeni; Cotan Marin, Sindicatul Liber EM Paroşeni.

Apel pentru rezistenţã socialã

In lumina ultimelor evoluţii înregistrate de la alegerile din noiembrie 2000 şi de la instalarea noii Puteri, se constatã cã: 1. Principalele orientãri economico – politice ale ţãrii (accelerarea privatizãrilor, reducerea cheltuielilor publice etc.) se înscriu pe aceleaşi coordonate impuse de Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondialã şi Uniunea Europeanã, anume de trecere a costurilor aşa-zisei “reforme” tot în sarcina salariaţilor, şomerilor, pensionarilor şi tineretului; 2. Partidele ajunse la putere şi-au încãlcat multe dintre promisiunile din campania electoralã, mai cu seamã în plan social şi economic; 3. Sindicatele au fost din nou subordonate Puterii printr-un asa-zis “pact social”, a cãrui încheiere a fost favorizatã şi de faptul cã mulţi lideri au fost aleşi pe listele parlamentare ale PDSR; 4. In multe întreprinderi, salariaţii nu sunt plãtiţi cu lunile, iar autoritãţile nu fac nimic pentru curmarea acestor stãri de lucruri; 5. In sectorul bugetar, creşterea salariilor a fost din nou limitatã, fiind acum legatã prin decizia Puterii de o aşa-zisã “creştere economicã” pentru care salariaţii din aceste ramuri nu pot face nimic; 6. Situaţia şomerilor, mai ales a celor din zonele defavorizate, este din ce în ce mai grea, în condiţiile în care singurele locuri de muncã disponibile sunt pe termen limitat şi cu salarii de mizerie, oferite prin intermediul unor agenţii sau ONG-uri interesate în exploatarea inumanã a acestor persoane ajunse la limita supravieţuirii; 7. In condiţiile creşterii costului vieţii, pensionarii au din ce în ce mai puţine sanse de a trãi decent, în condiţiile în care indexãrile acordate sau promise de Guvern sunt de-a dreptul ruşinoase. 8. Actuala Putere continuã presiunile asupra sindicaliştilor mineri care au protestat în ianuarie şi februarie 1999, menţinând acţiunile introduse abuziv în Justiţie de fostul regim şi ţinându-l în continuare în închisoare pe Miron Cozma.

In aceastã situaţie, în urma întâlnirii între conducerea Asociaţiei pentru Emanciparea Muncitorilor şi cea a Ligii Muncitorilor, Şomerilor şi Defavorizaţilor Social MIRON COZMA (fostã Asociaţia Foştilor Salariaţi Disponibilizaţi din Sectorul Minier Oltenia) s-a decis sã se convoace o

Conferinţã pentru Rezistenţã Socialã în ziua de sâmbãtã, 17 martie 2001, la Târgu Jiu. Scopul acestei conferinţe este acela de a cãuta cãile prin care muncitorii, şomerii, pensionarii, tineretul, deci toate categoriile defavorizate de politica guvernului României, impusã de Fondul Monetar Internaţional, de Banca Mondialã şi de Uniunea Europeanã, sã reziste în mod unitar ofensivei declanşate împotriva lor şi sã-şi apere cât mai bine interesele.

Sunt invitaţi toţi cei care refuzã sã fie victime ale acestei politici şi care vor sã reziste altfel decât prin proteste sinucigaşe de tipul autoincendierilor sau grevelor foamei care, de altfel, nu mai impresioneazã pe nimeni.

Singuri suntem victime sigure! Impreunã putem fi puternici!

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor, Preşedinte Marian Tudor

Liga Muncitorilor, Şomerilor şi

Defavorizaţilor Social MIRON COZMA Preşedinte Constantin Creţan

Comunicat al Acordului Internaţional al Muncitorilor Paris, 23 02.2001 Mai multe organe române de presã au publicat articole punând în cauzã Acordul Internaţional şi activitãţile sale. Conform regulilor

democratice, cerem publicarea unui drept la rãspuns. Acordul Internaţional al Muncitorilor (Entente Internationale des Travailleurs) a fost fondat la Barcelona, în 1991. El a ţinut deja trei

conferinţe internaţionale la care au participat militanţi şi responsabili sindicali de pe toate continentele. A coorganizat, cu federaţia AFL-CIO din San Francisco, o conferinţã mondialã care s-a ţinut în februarie 2000 la San Francisco. Participã la pregãtirea unei Conferinţe Mondiale împotriva dereglementãrii la Berlin, în 2002.

Platforma publicã a Acordului Internaţional al Muncitorilor este perfect clarã:

Cine suntem noi? Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor s-a constituit în ianuarie 1991, la Barcelona, cu ocazia unei prime Conferinţe

Mondiale Deschise, reunind delegaţi de pe toate continentele. Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor este confluenţa grupurilor, partidelor, organizaţiilor şi militanţilor muncitori de

origini diverse, cu toţii ataşaţi apãrãrii clasei muncitoare, revendicãrilor sale şi independenţei totale de clasã. A doua Conferinţã Mondialã s-a ţinut la Paris, în iunie 1993. Mai târziu, în martie 1995, s-a ţinut în Slovacia o conferinţã

muncitoreascã care a lansat un apel la o a treia conferinţã mondialã deschisã. Aceasta s-a ţinut la Paris, în octombrie 1996, cu reprezentanţi din 70 de ţãri, de pe toate continentele.

Acordul Internaţional al Muncitorilor se opune planurilor de ajustare structuralã impuse de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Mondialã, veritabile instrumente de jefuire a popoarelor, impunând peste tot dereglementarea socialã, lichidarea sectoarelor publice, privatizarea şi repunerea în cauzã a drepturilor sociale deja câştigate.

Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor luptã pentru independenţa politicã a mişcãrii muncitoresti, împotriva integrãrii instituţionale a acesteia de cãtre stat ca şi de cãtre administraţiile întreprinderilor. El luptã pentru apãrarea Codurilor muncii şi a contractelor colective, opunându-se politicilor de dereglementare şi de flexibilitate puse în practicã în numele mondializãrii şi economiei globale deschise.

Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor nu vrea sã se substituie diferitelor organizaţii internaţionale ale muncitorilor şi nici sã intre în concurenţa cu ele.

Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor, la locul care îi aparţine, se vrea numai punctul de întâlnire al tuturor militanţilor muncitori care acţioneazã în lume pentru apãrarea intereselor particulare ale muncitorilor, pentru apãrarea libertãţilor democratice, în vederea confruntãrii punctelor lor de vedere asupra numeroaselor probleme cu care clasa muncitoare se vede confruntatã.

Diferitele articole apãrute urmãresc sã prezinte Acordul Internaţional al Muncitorilor drept inspirator al unui complot împotriva

României. Opunem o dezminţire formalã faţã de ceea ce este conţinut în aceste articole de presã. Astfel, în comentariul sãu pentru Pro TV, reluat de Ziarul Financiar, domnul Silviu Brucan scrie: :”In sfârşit, s-au identificat şi legãturi

internaţionale cu un grup sindical comunist condus de Lucien Phillippe Gauthier, care fãcuse mai multe vizite în Valea Jiului”. Fiecare poate avea ce opinii politice vrea. Nu poate însã transforma ceea ce este. Existã fapte. Fiecare cu trecutul sãu, cu tradiţiile sale,

cu referinţele sale. Domnul Brucan le are pe ale sale, noi le avem pe ale noastre. Acordul Internaţional este o organizaţie publicã. El are un sediu, o platformã, organizeazã conferinţe internaţionale şi este cunoscut în

mişcarea muncitoreascã mondialã. Nu are nevoie sã fie “identificat”, cum spune domnul Brucan. Acesta este limbajul unei alte epoci, acestea sunt metodele unei alte epoci.

Ce urmareşte oare domnul Brucan atunci când spune cã Acordul Internaţional este un “grup sindical comunist”? Acordul Internaţional al Muncitorilor este o grupare publicã de militanţi şi de organizaţii munitoreşti care înţeleg sã lupte pentru apãrarea intereselor muncitorilor şi popoarelor. De ce aceste “aproximãri” voluntare pentru a travesti realitatea, practici care sunt moştenirea unui trecut pe care îl credeam depãşit?

Ziarul România Liberã scrie despre: “Asociaţia Internaţionalã a Muncitorilor care are sediul in Franta, unde acţioneazã de asemenea Grupul Comunist Internaţional. Ea are ca fundament o doctrinã intitulatã a treia cale.”

Nu existã o “asociaţie internaţionalã a muncitorilor”, ci un Acord Internaţional al Muncitorilor, şi nimeni nu poate pretinde cã existã o organizaţie numitã Grupul Comunist Internaţional în cadrul Acordului Internaţional. Cât priveşte doctrina pe care ziarul i-o atribuie, “a treia cale”, este vorba în realitate de domnii Blair, Schröder, Clinton care au ţinut o conferinţã pe aceasta temã! De ce se spun lucruri care nu corespund realitãţii?

Ziarul România Liberã scrie: “Rãspunzãtor pentru activitatea în România este francezul Lucien Phillippe Gauthier, preşedintele Asociaţiei Internaţionale pentru Emanciparea Muncitorilor. El a venit în România imediat dupã mineriadã şi a participat la şedinţa de coordonare a LSMVJ”. Nu existã o “asociaţie internaţionalã pentru emanciparea muncitorilor”. Nu existã preşedinte al Acordului Internaţional al Muncitorilor. Nu existã un responsabil pentru activitatea în România.

Insinuãrile şi limbajul care ţin mai mult de limbajul unui trecut pe care îl credeam depãşit decât de ziaristicã, transformarea numelor, transformarea obiectivelor politice ale Acordului şi chiar termenii utilizaţi urmãresc sã descalifice lupta militanţilor muncitori care se bat pentru a apara drepturile şi garanţiile muncitorilor. Dacã nu cumva ne înşelãm, domnul Brucan poate sã ne spunã cu uşurinţã ce înseamnã asta…

Acordul are contacte cu sute de organizaţii şi mii de reponsabili din intreaga lume. Reuniuni publice, conferinţe sindicale, mitinguri publice organizate în România de lideri şi militanţi sindicali au permis unor membri ai Acordului (printre care şi Lucien Gauthier) sã ia cuvântul în cadrul acestora. La acea vreme au fost publicate articole în presa românã (3 mai 1997, în Gazeta de Sud, în Dimineaţa, în depeşele Rompres şi pe 8 februarie 1999 în Gazeta de Sud şi Cuvântul Libertãţii din Craiova).

(continuare în pagina 9)

(continuare din pagina 8) Totodatã, este grotesc cum articolul din ziarul România Liberã de pe 17 ianuarie sugereazã cã Acordul Internaţional al Muncitorilor ar fi

partizan al unor “iniţiative regionale” precum, de exemplu, o “republicã a Olteniei”. Acordul Internaţional al Muncitorilor luptã împotriva politicii Uniunii Europene, zisã “Europa regiunilor”, care dislocã cadrele naţionale şi suveranitatea popoarelor, inclusiv cu ajutorul armelor NATO. Acordul apãrã drepturile muncitorilor şi dreptul lor la organizare independentã şi s-a pronunţat întotdeauna, în diferite ţãri, împotriva represiunii antisindicale, şi în special apropo de minerii din România.

Revenind la articolele unei pãrţi a presei române asupra Acordului, trebuie spus cã recurgerea la insinuãri, la minciuni sau la semi-minciuni nu înceteazã sã ne aminteascã de cele mai rele metode – pe care le credeam totuşi dispãrute – ale regimului Ceauşescu.

Ceea ce se pune în discuţie prin aceastã campanie este dreptul democratic al muncitorilor de a se organiza de o manierã independentã atât la nivel naţional cât şi internaţional (drept intrerzis în Europa timp de decenii), de a lupta pentru apararea drepturilor lor, pentru democraţie, pentru suveranitatea naţionala a ţãrilor lor, în cadrul unei Europe a muncitorilor şi a democraţiei.

De Ziua Femeii

Publicãm, cu aceastã ocazie, extrase dintr-o scrisoare pe care am primit-o de la o cititoare din Franţa, în toamna trecutã, şi pe care nu am putut-o publica, la acea vreme, din cauze obiective. Trebie sã spunem cã la 21 octombrie, în toată Franţa, au avut loc uriaşe manifestaţii împotriva dereglementării, care s-au concentrat împotriva intenţiei guvernului francez de a ridica interdicţia muncii de noapte pentru femei.

Corespondenta noastră ne scrie: „In plină lună iulie, ministrul muncii, Martine Aubry a

anunţat, aşadar, cã o propunere de lege pentru reintroducerea muncii de noapte a femeilor din industrie va fi depusă şi adoptată în toamna ce urmează.

Din 1976, o directivă europeană susţinătoare a "egalităţii dintre bărbaţi şi femei" pretinde impunerea acestei dispoziţii contrare Codului muncii francez.

In ţara noastră, într-adevăr, lupta de clasă a smuls, acum mai bine de 100 de ani, interzicerea muncii de noapte a femeilor în industrie.

Dar ce valorează Codul muncii faţă de directivele europene?

Conform logicii Maastricht-ului, nimic! In 1991, Curtea de justiţie a comunităţilor europene

condamnă Franţa pentru "discriminare", din cauza refuzului său de a impune femeilor munca de noapte!

Imediat, Martine Aubry, chiar ea, caută să impună modificarea Codului muncii. Este în 1992. Martine Aubry trebuie, aşadar, să dea înapoi în faţa opoziţiei - în primul rând a celei a organizaţiilor muncitoreşti.

1997. Curtea de justiţie europeană condamnă din nou Franţa.

Februarie 2000. Martine Aubry promite, jurându-se, că proiectul de lege privind "modernizarea socială" va aplica ordinele de la Bruxelles.

Vai, din raţiuni diferite, acest proiect de lege este reînnoit în primăvara anului 2001.

Martine Aubry nu vrea riscul de a supăra Bruxelles-ul pentru nimic. Si asta pentru că, pe 17 iulie, anunţă că pe 3 octombrie 2000, propunerea de lege "pentru egalitatea între bărbaţi şi femei", examinată în Senat, va include dispoziţiile impunând munca de noapte a femeilor din industrie!

Dacă această lege era adoptată, ea ar fi însemnat posibilitatea ca patronii să impună munca executată între orele 22,00 şi 5,00 dimineaţa!

Pentru aceşti oameni, cuvântul "egalitate" nu are decât un singur sens: egalitatea în nesiguranţă, în supraexploatare, în dislocarea vieţii de familie.

Anunţul acestei voinţe de trecere în forţă la munca de noapte a femeilor din industrie are valoare de avertisment într-un alt domeniu, acela al protecţiei drepturilor femeilor salariate în timpul maternităţii.

In iunie trecut, se ştie, convenţia 103 a O.I.M. a fost revizuită. Ea permite de acum înainte patronilor să concedieze o femeie gravidă în timpul concediului de maternitate, ceea ce până acum, a fost categoric interzis.

In nenumărate ţări, şi particular în Franţa, artizanii acestei revizuiri regresive s-au vrut liniştitori în ceea ce priveşte zecile de milioane de femei muncitoare, muncitori şi militanţi de toate tendinţele care sânt pronunţate împotriva convenţiei 103.

Ni s-a spus: "Nu vă temeţi de nimic, nu este vorba acolo decât de norme minimale internaţionale. In ţările unde legislaţia naţională este mai favorabilă - ca în Franţa - aceasta nu va schimba nimic. Este în afara oricărei discuţii repunerea în cauză a interdicţiei de concediere a femeilor gravide în Franţa". Minciună!

Directivele europene, de asemenea, au fost tot timpul prezentate ca norme minimale care nu trebuie să pună în cauză dreptul naţional. Totuşi, astăzi, în Franţa, tocmai directiva europeană este cea pe care Martine Aubry vrea să o impună.

Toată şiretenia constă în a boteza "progres al egalităţii", repunerea în cauză a unei izbânde muncitoreşti mai vechi de un secol.

Fără îndoială, se află deja, în acest moment, în cabinetele ministeriale, camerele patronale şi birourile din Bruxelles, tehnocraţi călăuziţi de gânditori ipocriţi, care muncesc la "camuflarea" dreptului de a concedia femeile gravide în progres social sau, de ce nu, într-un nou drept al femeilor.

Ei fac o greşeală, făţarnicii şi mincinoşii de toate felurile şi toate culorile politice, care cred că pot nelimitat să abuzeze de opinia publică muncitorească şi populară.

In ceea ce priveşte, spunem NU restabilirii muncii de noapte a femeilor din industrie, NU autorizării de concediere a femeilor gravide. Iatã două motive suplimentare de a organiza fără tărăgănare manifestările din 21 octombrie, în toată Franţa, împotriva dereglementării - distrugerii, pentru apărarea tuturor cuceririlor sociale şi democratice.”

Epilog: în debutul acestui an, Parlamentul francez a votat iniţiativa doamnei Aubry. Un succes tot a existat însã. Presiunea muncitorilor a fost atât de mare, încât, pentru evitarea dezbaterilor, documentul respectiv a intrat pe ordinea de zi a Parlamentului abia la ora 4 dimineaţa, când nu se mai afla în aula legislativului francez decât cine trebuia…

Scrisoare din Leningrad

Treizeci de muncitori şi militanti sindicali membri ai comitetului de organizare pentru acţiune unitã impotriva revizuirii Codului Muncii şi ai Consiliului Muncitorilor din Leningrad au trimis o scrisoare Acordului Internaţional al Muncitorilor, organizaţie din care face parte şi AEM. Iatã un extras:

“Noi, muncitori şi militanţi sindicali din Leningrad, ne

exprimãm recunoştinţa pentru campania internaţionalã de solidaritate cu lupta muncitorilor ruşi împotriva adoptãrii prioectului guvernamental al Codului Muncii. Prima ofensivã a guvernului a fost respinsã, însã lupta nu s-a terminat. Guvernul, confruntat cu o campanie puternicã de proteste în Rusia şi în

întreaga lume, a fost constrâns sã-şi retragã provizoriu proiectul de la discutarea acestuia în parlament, dar nu a abandonat ideea de a revizui actuala legislaţie a muncii in favoarea burgheziei. În acest moment are loc o expertizã asupra Codului Muncii existent şi asupra proiectului de Cod “reînnoit” al guvernului, fãcutã de o comisie internaţionalã cu autoritate, compusã din reprezentanţi de la diverse sindicate.

Concluziile unei atari comisii şi o campanie internaţionalã dezvoltatã pe baza aprecierilor acesteia ar putea exercita o mare influenţã asupra opiniei publice din Rusia şi din lume faţã de planurile guvernului burghez al Rusiei”.

Vremea schimbãrii

motto: "Locul muncitorului este în uzinã, nu pe front."

Trãim în vremuri foarte grele în care valorile umane se pierd,

iar dreptul omului la muncã nu mai existã sau nu e respectat. O sã încerc sã explic de ce se întîmplã toate astea în Iugoslavia

de unde sunt eu. Iugoslavia în ziua de azi se confruntã cu multe probleme

(economice, politice, militare sau teritoriale). Iugoslavia, ce a mai rãmas din ea, - federaţia Serbia şi Muntenegru nu funcţioneazã ca stat. De ce? De fapt, aicea este vorba despre stat în stat, pentru cã Muntenegru a separat politica sa monetarã faţã de Iugoslavia. Ei nu mai folosesc dinarul, ci folosesc marca germanã. Pe lîngã asta, partidul lui Giukanovici, care este la putere în Muntenegru, nu recunoaşte pe preşedintele Iugoslaviei şi guvernul iugoslav. Mã întorc la Serbia care în scurta sa istorie post Miloşevici are mari probleme. Cauzele sunt multe. Aici putem sã adãugãm politica proastã dusã de Miloşevici şi apropiaţii lui care au fãcut din Serbia o ţarã coruptã, care au distrus economia nu numai prin proasta administraţie, ci şi prin incapacitatea conducãtorilor. La toate astea trebuie sã adaug şi rãzboaiele din Croaţia, Bosnia, Kosovo şi embargoul impus Iugoslaviei. Dar embargoul şi rãzboaiele conveneau lui Miloşevici şi oamenilor care conduceau Iugoslavia pentru cã au impus un monopol asupra industriei, comerţului (economiei), avînd impresia cã Iugoslavia este o "întreprindere" pe care sã o conducã şi sã facã orice cu ea.

De aia, azi trãiesc într-o Iugoslavie sãracã unde oamenii abia supravieţuiesc şi îşi duc traiul de la o zi la alta şi sperã într-un viitor mai bun. Speranţa asta au exprimat-o iugoslavii în luna septembrie şi octombrie cînd au votat pentru o schimbare şi prin revoluţie paşnicã au schimbat regimul Miloşevici. Dar cu venirea democraţiei problemele economice nu au dispãrut. Occidentul a promis mult ca sã ne ajute, deocamdatã ne-a ajutat puţin. Mai rãmîne de vãzut.

Oamenii trãiesc acuma la fel cum au trãit şi pe timpul lui Miloşevici. Normal, peste noapte nu se poate rezolva nimic. Pentru aşa ceva trebuie timp şi nu aş vrea sã fiu înţeles greşit, cãci eu personal nu aş vrea niciodatã sã mai aparã era lui Miloşevici. . Poate cea mai tristã din istoria Serbiei.

Dar aş vrea sã revin la oameni, la populaţia din Iugoslavia care sperã la un trai mai bun (de aia au fãcut şi schimbarea) şi care nu mai are rãbdare, pentru cã, din cauza sãrãciei şi mizeriei, a dispãrut şi rãbdarea. Pentru asta noi trebuie sã muncim foarte mult şi sã aducem Iugoslavia la drumul cel mai potrivit. Problemele pe care Iugoslavia le întîmpinã sunt mari şi multe. Aş da un exemplu. Datoritã crizei energetice, în luna noiembrie Iugoslavia a avut restricţie de curent electric. Acuma situaţia este puţin mai bunã, dar încã nu este normalã. Aicea cea mai mare vinã o are regimul precedent care aproape a distrus sistemul energetic şi l-a lãsat în haosul în care este. Dar aici aş adãuga o absurditate pentru cã dacã Iugoslavia ar vrea sã ia curent electric din Kosovo, care aparţine Iugoslaviei dar este administrat de KFOR, ar trebui sã-l importe, deci sã-l importe de pe teritoriul sãu. Pe lîngã sistemul energetic, alte ramuri ale industriei au mari probleme cum ar fi resursele minerale.

Mulţi muncitori o sã rãmînã fãrã serviciu. Multe fabrici se vor vinde, restructura sau închide ca urmare a privatizãrilor.

De aia, perioada asta care vine va fi durã pentru oameni şi îmi este teamã cã nu vor putea sã o suporte, cã şi aşa trãiesc într-o mizerie de nedescris.

Aici putem sã învãţãm de la greşelile altuia - România.

Predrag Balaşevici

Toate partidele parlamentare au semnat declaraţia pro-NATO

O ştire de presã de zilele trecute arãta cã „Alianţa Nord-

Atlanticã constituie în continuare obiectivul fundamental al politicii externe şi de securitate a României”, potrivit Declaraţiei comune pentru Aderarea României la NATO, semnatã, la Palatul Victoria, de cãtre liderii partidelor parlamentare. ''Opţiunea euro-atlanticã a României se bazeazã pe încredere reciprocã, transparenţã, parteneriat şi cooperare. Aspiraţia României de a deveni membrã NATO nu este îndreptatã împotriva nici unui stat. În procesul de

pregãtire pentru aderare, România va adopta o conduitã politicã bazatã pe cooperare şi solidaritate care sã evite competiţia în raport cu alte ţãri candidate'', se arãta în textul declaraţiei.

Documentul prevede alocarea de resurse pentru înzestrarea sistemului naţional de apãrare astfel încât acesta sã devinã compatibil cu cele ale statelor membre NATO, „fãrã ca aceasta sã afecteze echilibrul economic şi social”.

(continuare în pagina 11)

(continuare din pagina 10) Din nou, prin metodele cunoscute, este evitatã dezbaterea

publicã asupra a ceea ce înseamnã realmente Alianţa Nord – Atlanticã. Au fost uitate bombardamentele sãlbatice asupra Iugoslaviei, al cãror preţ îl plãtim şi astãzi prin continuarea blocãrii Dunãrii. Mulţi dintre cei care au criticat, la acea vreme, acţiunile NATO, au trecut acum de partea cealaltã a baricadei.

Aceastã atitudine este întrucâtva de înţeles. TOATE partidele parlamentare sperã sã fie, la un moment dat, pãrtaşe la guvernare. Or, cei de la masa puterii sunt cei care administreazã contractele de înzestrare a armatei în vederea aderãrii, contracte care vor prevedea sume imense şi comisioane pe mãsurã.

Dincolo de asta, recent, printre noile atribuţii ale NATO se aflã şi posibilitatea de a interveni în cazul în care interesele Alianţei sunt puse în pericol, într-o tarã sau alta, de… tulburãri sociale. Membrii clasei politice de la noi, indiferent de culoare politicã, ştiu cã, în cazul unei izbucniri populare care sã le punã în pericol privilegiile, nu s-ar putea baza pe prea multe pârghii interne, nici mãcar pe trupele de elitã ale jandarmilor sau ale serviciilor speciale. De aceea, pentru o eventualã situaţie extremã, se cautã o posibilã soluţie peste hotare. Iar NATO a demonstrat pe deplin în Balcani cã, în concepţia nord-atlanticã, dreptul forţei este mai presus decât dreptul popoarelor…

F.C.

Muncitor, disponibilizat, şomer…

De câţiva ani, în limba românã a intrat un nou termen, acela de DISPONIBILIZAT. Nu cã n-ar fi existat un cuvânt corespondent situaţiei în care s-au trezit sute de mii de salariaţi. Existã termenul de “şomer” , uşor peiorativ, sau cel de “muncitor aflat în cãutare de lucru”, ceva mai corect. S-a apelat insã la o nouã expresie, care n-a reuşit decât sã creeze confuzii.

Primele victime ale confuziei au fost ceilalţi salariaţi. Aceştia au început sã priveascã oarecum cu rezerve noua categorie artificial creatã, mai ales din pricina sumelor încasate de disponibilizaţi, sume prevãzute de ordonanţele de urgenţã care au însoţit concedierile sau, dupã caz, demisiile mai mult sau mai puţin voluntare. Pornind de la un simplu cuvânt s-a creat o adevãratã fracturã între diferitele categorii de salariaţi, fracturã vizibilã mai ales în timpul marşurilor minerilor din debutul anului 1999, când nu puţini muncitori s-au delimitat de revendicãrile protestatarilor. E drept, au fost mulţi care nu s-au lãsat pãcãliţi de întreaga maşinã mediaticã ce a însoţit represiunea guvernamentalã, însã vocile lor nu s-au auzit decât sporadic…

E drept, faţã de alţi şomeri, disponibilizaţii au câteva particularitãţi. Una dintre ele ţine de promisiunile speciale care li s-

au fãcut odatã cu avansarea ordonanţelor amintite anterior, promisiuni care se adãugau celor pe care şomerii de rând le aud de ani şi ani.

Cum însã din ce s-a promis nu s-a îndeplinit nimic, condiţia disponibilizatului s-a aliniat cele de simplu şomer. Mai mult, datoritã particularitãţilor anumitor regiuni, multi disponibilizaţi, mai ales cei din zonele monoindustriale, au ajuns la un nou nivel, acela de “şomer cronic”.

Mulţi astfel de şomeri au tendinţa de a nu se mai recunoaşte în termenul de “muncitor”. Asta in ciuda faptului cã, pentru a supravieţui, ei nu îşi pot valorifica decât forţa de muncã şi nimic altceva. Folosul nu este decât al celor care au interesul de a fãrâmiţa clasa muncitoare în categorii, pãturi, grupuri şi grupuleţe, pe baza unor criterii subiective. Disponibilizatul, şomerul trebuie însã sã ştie faptul cã el rãmâne MUNCITOR, chiar dacã, temporar, este aflat în cãutare de lucru. In aceastã calitate, el rãmâne parte a clasei muncitoare, în ciuda pretenţioaselor sentinţe ale “analiştilor” pe care nu-i mai încap ecranele televizoarelor.

Vlad Popa

“Magia” programelor de reconversie

(continuare din pagina 1) La noi, sumele primite de foştii mineri n-au ajuns, în

medie, decât, poate, pentru cumpãrarea unei maşini de ocazie. In mare parte, banii au fost folosite pentru cheltuieli curente, pentru plata diferitelor datorii personale şi aşa mai departe. Unii şi-au bãgat banii în bãnci, alţii pe la FNI (şi ştim pe unde au cam ajuns aceşti bani), dar aproape nimeni nu a investit, fie şi pentru cã nu avea în ce.

S-a ajuns, dupã 4 ani de la masivele disponibilizãri din minerit, la situaţia la situaţia în care ocuparea forţei de muncã rezultate în urma disponibilizãrilor este aproape nulã. S-au creat zeci de agenţii, s-au acordat înlesniri investitorilor din “zonele defavorizate”, au venit bani de la Banca Mondialã, de la Uniunea Europeanã, din alte surse externe şi, totuşi, nu s-a fãcut nimic.

Acum, oamenii sunt deja disperaţi. Protestele de genul autoincendierilor sau grevelor foamei au devenit atât de frecvente încât nimeni nu le mai bagã în seamã. Interesul oamenilor de stat şi al aşa-numitei “societãţi civile” pentru foştii mineri a dispãrut aproape în totalitate. Organizaţiile disponibilizaţilor sunt din ce în ce mai ignorate, deşi reprezintã interesele a mii de oameni.

Unul dintre motivele dezinteresului general pentru problemele acestor oameni stã în insuccesul pe care anumite programe l-au înregistrat în zonele cu mineri disponibilizaţi. Este vorba mai ales de programele de creare de locuri de muncã în acţiuni de interes comunitar. Insã cât succes puteau avea aceste programe, în condiţiile în care aproape întotdeauna finanţatorii pun drept condiţii crearea de locuri de muncã pe duratã determinatã (în general 6 luni) şi retribuirea muncii prestate undeva în zona salariului minim? Era clar faptul cã cei care, ieri, au impulsionat accelerarea redimensionãrii personalului din minerit, anume Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondialã şi comisarii Uniunii Europene, nu ar accepta finanţarea unor activitãţi care sã creascã din nou costurile legate de forţa de muncã ci, mai degrabã, sã le reducã spre minimul stabilit de lege. Practic, scopul final al acestei politici, adicã o reducere serioasã ale costurilor muncii în România, n-ar mai fi fost atins.

Prin “redimensionarea” personalului din minerit s-a creat o armatã de şomeri care poate fi exploatatã la sânge, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Lipsiţi de resurse timp

(continuare in pagina 12)

(continuare din pagina 11) de ani de zile, aceşti oameni ar accepta astãzi orice li s-ar oferi. Şi vedem cu toţii ce li se oferã – locuri de muncã precare, fãrã nici un viitor, retribuite pe sume de nimic.

Mulţi oameni cinstiţi, chiar şi între liderii de opinie din aceste zone defavorizate, se gândesc cã şi aceste locuri de muncã tot sunt mai bune ca nimic. In concluzie, nu puţini sunt cei care sunt atraşi de magia programelor de reconversie şi se aratã dispuşi sã lucreze la ele. Din pãcate însã, participând la punerea în practicã a acestor programe, ei nu devin decât uneltele mai mult sau mai puţin conştiente ale celor ce, ieri, au impus distrugerea programatã a acestor zone – Fondul Monetar, Banca Mondialã şi Uniunea Europeanã – iar astãzi îşi desãvârşesc opera, fãcând din foştii mineri victime ale unei exploatãri feroce.

De aceea, trebuie sã ne ferim de magia programelor de reconversie. Singura cale cinstitã pentru a acţiona în favoarea celor disponibilizaţi este aceea de a-i conştientiza asupra drepturilor lor reale, precum dreptul la muncã, dreptul la o viaţã decentã, drepturi care sunt din ce în ce mai rar recunoscute. Conştienţi de drepturile lor, cei defavorizaţi nu vor mai accepta politici de genul celor actuale, ci vor revendica locuri de muncã adevãrate, care sã le asigure prezentul şi viitorul.

Una dintre revendicãrile care meritã studiate este cea de reprimire a foştilor disponibilizaţi in unitãţile miniere. Suntem convinşi, cã, dacã ar avea şansa de a fi reprimiţi, mulţi foşti mineri ar accepta sã ramburseze sumele primite în ’97 şi ’98 pentru a pleca. Argumentul principal al refuzului administraţiilor diferitelor companii naţionale de a-i repune în drepturi ţine de calcule economice. Decizia este însã exclusiv politicã. Dacã s-ar dori cu adevãrat reintegrarea foştilor mineri, s-ar putea trece imediat la recalcularea costurilor de producţie, mai ales prin eliminarea anumitor monopoluri şi prin refuzul ca anumite preţuri, precum cel al energiei, sã mai fie dictate de afarã. Din pãcate însã, nici cei aleşi în 2000 nu includ printre prioritãţi rezolvarea imensei probleme sociale care s-a creat prin “redimensionarea” mineritului. Prioritatea lor este aderarea la Uniunea Europeanã, iar una dintre condiţiile puse de Bruxelles este retragerea statului din economie. O politicã economicã având ca punct de plecare interesul salariaţilor nu ar fi posibilã decât printr-o serioasã implicare a statului, dar ar fi contrarã angajamentelor Guvernului şi ordinelor primite de acesta de afarã.

Florin Constantin

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se prezintã

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor este o organizaţie largã, nepartizanã, urmãrind sã strângã laolaltã pe toţi cei ce se pronunţã pentru apãrarea drepturilor salariaţilor, indiferent de culoarea lor politicã.

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţã pentru organizarea

independentã a salariaţilor, atât la nivel naţional cât şi internaţional, împotriva planurilor reprezentanţilor capitalului mondial de a instaura o <<nouã ordine>> bazatã pe exploatare, pe sãrãcie şi rãzboi.

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţã pentru asistenţã medicalã

gratuitã, pentru gratuitatea învãţãmântului de toate gradele, pentru o adevãratã protecţie socialã, împotriva şomajului.

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţã pentru apãrarea proprietãţii

sociale împotriva tuturor formelor de privatizare, împotriva tuturor formelor de fãrâmiţare şi înstrãinare a avuţiei publice.

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţã pentru garantarea şi apãrarea

drepturilor tuturor minoritãţilor, pentru dreptul tuturor popoarelor la autodeterminare. Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţã pentru independenţa totalã a

organizaţiilor sindicale faţã de orice partide, faţã de stat, patronat sau bisericã.