IMPOTRIVA CELOR GREU DE MULTUMIT

În leagan, Caliope de mi-ar fi harazitAlesul dar cu care iubitii-si încununa, Eu tot pe mincimosul Esop l-as fi slujit;Caci versul si minciuna se-mpaca împreuna.Nu-s eu, din tot Parnasul, poetul priceput, Sa stiu acele pilde a le-ntocmi mai bine.Sa le-nnoiesc dorisem, iar daca n-am putut, Sa izbuteasca altul mai înzestrat ca mine.Si, totusi, eu facut-am, asa cum nu li-e felul, Ca lupul sa graiasca si sa-i raspunda mielul.Mai mult decît atîta: în lumea ce-o gîndesc, Si iarba, si copacii, si frunzele vorbesc, De-ai zice ca sunt toate vrajite, fermecate..."Adevarat (tu, critic, ai sa zici), Ai povestit pentru copiii miciVreo cinci sau sase basme minunate."Doriti, domnilor cenzori, povesti adevarate?Ati vrea un stil mai nobil? Ei bine, ascultati:- De zece ani, troienii luptau fara-ncetare, T;inînd în loc, sub ziduri, pe grecii-nversunati.Si-o mie de asalturi la porti n-au fost în stareCetatea lor s-o cucereasca .Atunci, dupa-al Minervei nascocitor îndemn, Se apucara grecii sa ciopleascaUn cal înselator, de lemn, Si-n burta-i uriasa, pe rînd, s-au furisat:Viteazul Diomede, Ajax cel înfocat, Cumintele Ulyse, si-n urma toti eroiiPe care nazdravanul aducator de moarteÎn mijlocul cetatii-avea sa-i poarte, Facînd sa se-nfioare, de groaza, zeii Troii;Si astfel, viclenia aheilor istetiLe-a razbunat silinta si le-a platit rabdarea..."Destul! (Va zice unul din poeti.)Tirada e prea lunga sa-ti taie rasuflarea.De-altminteri, calul nascocit, Si-acei conducatori de ostiMai greu putut-ai sa-i cunostiCa vulpea care-odata pe corb l-a pacalit.Nu-ti sunt la îndemîna subiectele acestea, Nici stilul nobil!" Bine, atunci sa schimb povestea."O Amarila zuliara îsi tainuia aleanul ei, Crezînd ca-i singura-n padure, cu oile si cu Grivei.Dar Tircis a zarit-o si, -ascuns dupa-o tulpina, A auzit-o cum suspina, Zefirului soptindu-i si rugîndu-lPîn’ la iubitul ei sa-i duca gîndul..."Aceasta rima nu e buna!(Un critic aspru o sa spuna.)E mult prea cautata, si nici macar nu-i noua;Refa aceste versuri: sunt rele amîndoua..."O, cenzor mofturos, las-o-ncurcata!

Eu, unul, nu-s în stare sa te-mpac;Iar daca m-as trudi sa-ti fiu pe plac, Povestea n-as mai scri-o niciodata!

Toti cei mereu nemultumitiSunt, drept vorbind, niste nefericiti.

LUPUL ŞI VULPEA LA JUDECATA ÎN FAŢA MAIMUŢEI

S-a plâns odată lupul că vulpea l-a furat.(Nu prea ducea vecina un trai nevinovat.)Şi, după multe certuri şi discuţii,Ajunse judecata la scaunul maimuţii.N-aveau Împricinaţii nevoie de-avocat.Nu-i trimisese Themis1o pricină mai grea.Stătea în jeţ maimuţa şi năduşea cumplit,Iar lupul şi cu vulpea în vorbe se-ntreceau.S-au încontrat şi s-au sfădit,S-au înfruntat, au dovedit;Dar judele, ştiindu-i cât de vicleni erau,Le-a spus: — Iubiţi prieteni, eu vă cunosc de mult,Nici unul nu-i mai bun din voiŞi n-am nevoie să v-ascult:Vă pedepsesc pe amândoi!Tu, lupule, ceri lucrul ce nu ţi s-a luat;Tu, vulpeo, totdeauna ai furat.

Dovezi şi chibzuinţă adesea-s de prisos: Dreptatea nu greşeşte lovind un ticălos.

1Zeiţa dreptăţii, la vechii greci.

SFATUL ŞOBOLANILOR

Doar pripăşit de câţiva ani,Motanul casei, Roadeslană,Un tartor crâncen, o satană, -Băgase spaima-n şobolaniŞi din atâţia câţi mai suntZac mulţi lihniţi pe subt pământ.Dar într-o bună zi, când blestematulŞi-a început pe-acoperiş sabatulÎn tămbălău de nuntă c-o pisică, -În mare taină, grijulii, cu frică,S-au întrunit şi ei să-şi ţină sfatul.Vorbi întâi, ca staroste, Gherlanul:- ”Aşa şi-aşa... deoarece... şi întrucât...Eu cred că-mpieliţatul nu ne-ar zvânta atâtDe i-am lega un zurgălău de gât.Am auzi când vine la pândă căpcăunul

Şi n-ar mai prinde unul..."Mai leac ca zurgălăul, se-nţelege,Nici nu era. Dar cine să i-l lege?”Eu nu!" ”Nici eu!" ”Doar n-oi fi prost!"...Vorbiră mulţi cu foc în glas,Dar fără rost,Căci a rămasTot cum a fost...

Am mai văzut eu sfaturi de stareţi, de canonici,Ţinute fără noimă de vorbăreţi habotnici.Ca sfetnici,Mulţi sunt vrednici.Dar câţi,Dintre atâţi,Pot să-şi preschimbe-n faptăPovaţa înţeleaptă?...

LILIACUL ŞI CELE DOUĂ NEVĂSTUICI

Un Liliac, zburătăcind ca un năuc,Era să dea-ntr-o seară de bucluc,Căci nimeri, pe-o ferestruică,Într-un culcuş de nevăstuică.Cum nu era cu neamul guzganilor în pace,Ea şi sări la dânsul să-l înşface.- Cutezi să vii aici, când neamul tăuA căutat, cum ştii, să-mi facă rău?Căci ce mai tot încolo şi încoace,Eşti Şoarece şi pace!(Sau nu-s, eu, Nevăstuică!)- Am fost zvârlit, aici, ca o fiţuică,De-o pleasnă mai puternică de vânt,Dar Şoarece n-am fost şi nici nu sunt,Că n-am nimic comun cu rozătoarele.Priviţi-mă: eu sunt cu aripi, Doamnă,Şi aripile pasăre însamnă...Jos Şoarecii! Trăiască Zburătoarele!...Cum îi vorbise bine, ca din carte,Ea l-a lăsat să plece mai departe.Dar poate că blestemele păcatelorL-or fi mânat cu joaca lor poznaşăLa altă Nevăstuică, - o vrăjmaşăA tuturor înaripatelor -Şi ea, cu gândul la obârşie,Voia ca pasăre să-l sfâşie.- Eu pasăre?!... Sunt mai de viţă!N-am pene, ca să mă feresc.Nu vezi că-s Şoarece, Domniţă?Trăiască neamul şoricesc!Ştiind s-o schimbe şi s-o dreagă,Scăpă din nou cu pielea-ntreagă.

CEI DOI TAURII ŞI BROASCA

Doi Tauri - e cam mult de-atunci -Se războiau de mama foculuiDe dragul unei mândre JunciŞi pentru stăpânirea locului.Cum tot privind la harţa lorO Broască suspina de zor,O-ntreabă alta, oarecare:- Dar ce-ai, surată? Ce te doare?...- Mă mai întrebi, în loc să tremuri?...Ne-aşteaptă, soro, grele vremuri.Învinsul, izgonit din lunci,În mlaştină s-o surghiuniŞi noi, strivite, vom pieriDin pricina acestei Junci!...Într-adevăr, cel biruitÎn mlaştină s-a pripăşitŞi sub copitele lui tariCu nepăsare le-a strivit.

Cei mici, de când se ştie, tot au de suferit,Din pricina gâlcevii celor mari.

LEUL ŞI MUSCA

—Hai, şterge-o, stârpitură! Fărâmă de gunoi!Aşa vorbi cu musca un leu fudul, odată,Iar musca, ofensată, I-a declarat război.—Crezi tu că rege dacă te numeşti,Mărirea ta, îi zise, spaimă-mi face?Mai tare decât bivolul nu eşti,Iar eu îl port pe bivol cum îmi place.Abia a bâzâit acest cuvânt,Şi trâmbiţându-şi singură asaltul(Că trâmbiţaş nici nu avea un altul),în aer s-a rotit să-şi ia avânt; Apoi, căzându-i leului în spate,L-a scos din minţi, pe jumătate.E numai spumă leul, se-aruncă, vrea să muşte,Ii ard în flăcări ochii, se-nfurie, răcneşte,O lume-ntreagă-n juru-i se-ngrozeşte...Şi-aceasta e isprava unei muşte!Un fleac de musculiţă din zbor îl hărţuieşte,E-aici şi peste tot, Spinarea i-o ciupeşte şi i se vâră-n bot,Nu-i dă răgaz o clipă şi-l face să turbeze!Şi râde-nvingătoarea cu aripi nevăzuteCum fiara îndârjită asupra ei s-asmute,Iar ghearele şi colţii nu pot s-o-nsângereze.Sărmanul leu se zbate şi singur se sfâşie,

îşi răsuceşte coada, plesnind cu ea în vânt,Puterea-şi iroseşte în oarba lui mânie,Şi cade, pân' la urmă, cu dinţii în pământ.Se-ntoarce-acum din luptă gângania vitează,Si cum sunase-asaltul, izbânda-si trâmbiţează!Dar, bâzâindu-şi vestea, s-o ducă-n lumea toată,O pânză de păianjen a-ntâlnit,în laţul ei a nimerit,Si-n moarte totodată!Din întâmplarea asta ce tâlc aţi desluşit?Eu văd chiar două: unul, că dintre inamiciMai de temut sunt, uneori, cei mici;Iar mulţi din cei ce-n viaţă primejdii grele-nfruntă,Pier răsturnaţi de-o piedică măruntă.

MĂGARUL CARE DUCEA LÂNA ŞI MĂGARUL CARE DUCEA SARE

în chip de împărat roman,Cu sceptru-n mână, un ţăranMâna doi bidivii, la fel de urecheaţi,Mergea cu lână unul, zburdând în pas săltat;Al doilea se cam lăsa rugat,Că nu erau măgarii la fel de-mpovăraţi;Cel oropsit ducea-n spinareO-ncărcătură grea de sare.Au mers voinicii noştri îndelungată cale,Urcând la deal şi coborând la vale,Până-au ajuns la vadul unui râu,Cu apă până dincolo de brâu;Ţăranul da pe-acolo o dată-n săptămână.A-ncălecat pe-acel măgar cu lână,Pornindu-l înainte pe cellalt.Acesta, cel cu sare, dintr-un salt,în fundul unei gropi s-a pomenit.Dar s-a zbătut şi s-a smucitŞi s-a-ntâmplatCă toată sarea s-a topitŞi a ieşit deasupra măgarul, uşurat.Luându-se ca oaia cea proastă după el,Mintosul cel cu lâna în sac făcu la fel,Şi s-a lăsat în apă până-n bot,Cu lână, cu ţăran, cu tot.Băură apă din belşug tustrei:Ţăranul şi măgarul,Iar lâna.-nsetoşată, mai multă decât ei.Şi-atât de mult s-a-ngreunat samarul, încât moşUrechilă, oricât s-a opintit,La mal n-a mai răzbit.I-a dat ţăranul cea din urmă-mbrăţişare,Şi moartea aştepta, fără scăpare.Trecu pe-acolo, totuşi, oarecine- Anume care-a fost nu mă priveşte -Şi toate s-au sfârşit cu bine.V-am spus acestea numai ca să ştiţi

Că nu se potriveşteCând fac acelaşi lucru doi inşi deosebiţi.

CĂŢEAUA ŞI VECINA EI

Simţind că-i vine vremea să fete, o căţea,Adulmecând grăbită un loc unde să nască,Şi-a-nduplecat vecina în casă s-o primeascăŞi, cât o fi lăuză, culcuşul ei să-i dea.Dar când s-a-ntors la vatră vecina călătoare,Căţeaua ce fătase ceru să mai rămână,Măcar vreo zece zile, măcar o săptămână,Până s-or pune puii oleacă pe picioare.A doua oară gazda, când vremea s-a-mplinit,I-a spus c-ar vrea să doarmă şi ea în patul ei.Dar, arătându-şi colţii, căţeaua a rânjit:— îi am aici, cu mine, pe toţi flăcăii mei;Să văd de eşti în stare să mă azvârli-n drum!(Căţeii ei erau dulăi acum.)Să nu fii bun cu răii, căci o să-ţi pară rău.Cerând 'napoi un lucru-al tău,Bucluc şi zarvă o să ai,Bătaie, ceartă, vorbe, judecată!Un singur deget de le dai,Ei se reped să-ţi smulgă mâna toată.

LEUL ŞI ŞOARECELE

Pe cât îţi stă-n putinţă, fii bun cu rişicine:Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată, –Atâta e în pilde povaţa de bogată.Pornind să hoinărească prin lume, teleleu,Chiţ-Chiţ se pomeneşte sub laba unui Leu.De data asta craiul jivinelor s-abţine,Şi-l lasă-n viaţă (fapta avea să-i prindă bine).Cu toate că e anevoieSă crezi c-o namilă ca elAr fi având cândva nevoieDe un pârlit de şoricel, –Odată, Şoricelul, zărindu-l într-o plasă,Răcnind, sărind zadarnic, dar neputând să iasă, –S-apropie de plasă şi roade un ochete,Făcând să se deşire, îndată, aţăria…Răbdarea, deci, şi truda depusă pe-ndeleteMai rodnice-s adesea ca forţa şi mânia.

IEPURELE ŞI BROAŞTELE

Un iepure şedea pe gânduri, în vizuina sa,Căci ce putea în adăpostu-i să facă altceva?Căzuse într-o sumbră stare:E trist şi ros de-nspăimântare.”Fiinţele - spunea - fricoase din naturăNenorociri îndură!Nu pot să-nghită-n paceMâncarea ce le place.N-au bucurii depline; primejdii calea le-o aţin.Şi eu trăiesc asemeni: această spaimă reaÎmi stinghereşte veşnic somnul, deschişi chiar dacă ochii-iŢin.- îndreaptă-te! - să spună ar puteaO minte înţeleaptă.Dar frica se îndreaptă?De altfel, ştiu, această fricăNu este nici la om mai mică."Tot frământând acestea-n gând, i-i mintea ca năucă.De grijă şi de spaimă,Stă cu urechile ciulite şi vorba o îngaimă.O umbră sau un foşnet - şi febra îl apucă.Deodată bietul animalAude chiar un fâşâit,Pe care-l ia drept un semnalCă trebui să fugă - şi-ndată a fugit.Tot alergând, ajunse la o baltă.Trezite, broaştele din mal, ca la un semn, se saltăŞi-n apă au ţâşnit.”Şi eu pe alţii - zise - îi înspăimânt, vezi bine,Întocmai cum şi alţii mă sperie pe mine.Îndată ce mă văd,Fug animalele ca de prăpăd.De unde-mi vine atâta voinicie?Să fiu eu un războinic? - Ce să fie?..."

Nu e fricos pe lume - s-ar zice, în sfârşit -Ca-n spaimă să nu fie de altul depăşit.

COCO UL I VULPEAȘ Ș

Pe creanga lui, părând că dormitează,Coco ul cel iste mereu veghează.ș ț-,,Fră ie, zise Vulpea, pi igăindu- i glasul,ț ț țsunt fericită c-a venit i ceasulșcel jinduit de la o vreme-ncoacesă fie pace între dobitoace.Sunt prima care te în tiin ez.ș țCoboară să te-mbră i ez !ț șDoar vezi i tu, de bună seamă :șs-a isprăvit cu vechea teamă !Umbla ițpe unde ve i pofti :ț

ca ni te fra iș șde-acum vom fi !Dar hai că, uite, mă grăbescsă- i dau dau sărutul meu fră esc !”ț țIste , din vârful unei crăci,țCoco ul nostru o salutășspunând : - ,,Nu-i veste mai plăcutăca vestea mult doritei păci !ca vestea mult doritei păci !Sunt fericit i-mi pare bineșcă-ntâi o aflu de la tine.Dar uite, văd în zare că vin ca o furtunăi doi ogari, pesemne, cu-aceea i veste bună.ș ș

Azi lasă-le încolo de treburi, toate baltă,că până una-alta am să cobor i eu.șNe-om bucura îndată cu to ii laolaltă...”ț-,,E prea târziu, n-am vreme, zău, pe cuvântul meu !”

i a pornit mânată ca de streche...ȘA râs grozav Coco ul, văzându-i astfel zorul,șcăci e-o plăcere fără de perechecând izbute ti să-n eli în elătorul.ș ș ș

CORBUL CARE VOIA SĂ IMITE UN VULTUR

Văzând cum Pasărea luiJoe răpea berbecul cel semeţ,Un Corb, hain şi hrăpăreţ,Mai slab, dar mult mai lacom,visa şi el isprăviCa ale hoţomanului din slăvi.Rotindu-se mereu în sus şi-n jos,Dar neluând în seamă pleava mieilor,Alese un Berbec, – cel mai frumos,Din cei crescuţi să fie jertfiţi în cinstea zeilor.– Mai rar aşa dădacă să îngrijească bine!M-oi ospăta din tine aşa cum se cuvine!Şi se şi năpusti pe loc, zevzecul,Să ia Berbecul.Habar n-avea croncanul cel trufaşCă e mai greu berbecul decât un boţ de caşŞi nici nu bănuia c-o să rămânăCumva, zălog în încâlcita-i lânăŞi nici că-n închisoarea îngustei coliviiVa fi o jucărie de haz, pentru copii,Căci a plecat ciobanul acas’, cu el în mână.

O pildă e-o ispită, desigur, pentru toţi,Dar se cuvine, totuşi, cu grijă să socoţiŞi să nu-ncerci vreodată să faci decât ce poţi.E drept că Viespea e năbădăioasăDacă nimereşte orbeşte, într-o plasăCu fire cât de dese,Ei nici nu-i pasă;

Dar Musca, dacă intră, nu mai iese.

PISICA PRESCHIMBATA ÎN FEMEIE

Un om se-ndrăgosteşte de mica lui pisică;Era atât de dulce şi-atât de frumuşicăŞi mieuna atât de-armonios,Că-i întorsese inima pe dos!Atât a plâns şi s-a rugatŞi-atâtea farmece-a-ncercat,încât destinul s-a-ndurat,Şi-ndeplinindu-i strania idee,I-a preschimbat pisica în femeie.Şi ca să dovedească ce multă minte-avea,Nerodul s-a-nsurat cu ea.Nebun fusese, din prietenie,Acum iubea cu-aceeaşi nebunie.Nicicând cea mai frumoasă din femeiNu 1-a vrăjit pe dragul eiCum tânăra soţie 1-a-ncântatPe zăpăcitul ei bărbat.Ea îl răsfaţă, el o giuguileşte,La mâţă nu se mai gândeşte,închipuindu-şi, ca un biet netot,Că e femeie-n tot şi peste tot.Dar iată că-ntr-o noapte oarecare,Pe când, într-o prelungă-mbrăţişarePerechea fericită se iubea,Veniră nişte şoareci, să roadă din saltea.Femeia a sărit asupra lor,Şi şoarecii-au luat-o la picior...Dar s-au întors degrabă. Femeia se ridică,Şi dintr-o dată îi înhaţă!(Schimbată cum era la faţă,Ei n-au simţit că e pisică.)N-a mai putut femeia să pună frâu pornirii,Atât sunt de-ndârjite îndemnurile firii!Nu-şi schimbă nimeni felul: cu vârsta care creşte,Se umple cupa vieţii şi brazda se-adânceşte.Zadarnic te sileşti şi vreiS-abaţi din cale mersul ei,Că firea care ţi-a fost datăN-ai s-o îndupleci niciodată.S-o baţi la tălpi, s-o biciuieşti,Năravul n-ai să i-l învingi.Cu cerc de fier poţi să te-ncingi,Tot n-ai s-ajungi s-o stăpâneşti:Tu o goneşti pe uşă-afară,Ea-ţi intră pe fereastră, iară!

LEUL ŞI MĂGARUL LA VÂNĂTOARE

Monarhul dobitoacelor, năprasnic,Voia să dea, de ziua lui, un praznicŞi chibzui să facă o mare vânătoare,De urşi, de cerbi, de lupi, de căprioareŞi de mistreţi,Că el nu-şi pierde vremea cu vrăbii sau sticleţi.Şi, ca să scoată grabnic vânatul din unghere,L-a pus pe Măgărilă într-un tufiş, să zbiere.Iar când porni să ragă din răsputeri Măgarul,Dezlănţuit deodată, ca viforul în toi,Ai fi jurat că sună din surle tot Tartarul,Ca-n ziua Judecăţii de apoi.De răgete-ngrozindu-se de-a binele,Pornind înnebunite spre zăvoi,Cădeau în gheara Leului jivinele.– Vezi ce făcui, îi zise, prin răgetele mele?– Da, îi răspunse Leul, cumplit ai mai răgit,Că eu– Cât sunt de Leu –M-aş fi-ngrozit,De nu aveam – ca toate jivinele – habarCă eşti, aşa cum eşti, doar un măgar…De-ar fi-ndrăznit, se supăra MăgarulDe spuse şi de ton;Dar, chibzuit, şi-a îndurat amarul,Că nu-i, de felul lui, un fanfaron.

PAUNUL NEMULTUMIT

Paunul, stînd în fata Junonei, se jelea:- Zeita, preamarita, sunt un nedreptatit!Asculta-ma, si-ai sa-ntelegi durerea mea.Mi-ai dat un glas atît de ragusit, Ca n-am gasit în lume pe nimenea sa-i placa;Pe cînd privighetoarea, o pasare saraca, Atît de dulce cînta, cu voce-atît de clara, De parca-ar fi ea însasi întreaga primavara!Junona, suparata, l-a certat:- Sa nu te-aud, pizmas nerusinat!Tu gelozesti privighetoarea si spui ca glasul ti-e urît;Dar porti la gîtUn curcubeu cu-o suta de feluri de culoriSi desfasori, Pe coada ta-nstelata, podoabe mai bogateDecît un galantar de nestemate.Mai e vreo pasare sub soareCu straie-atît de-ncîntatoare?Orice-animal îsi are o însusire-a lui, Pe toate sa le aiba nici unul însa nu-i.Putere are unul, iar celalalt - marire;Usor în zborul lui e soimul, viteaza-a vulturului fire;V-aduce corbul prevestire,

Iar ciorile va-arata sa va feriti de rau.Sunt toti îndestulati cum se gasesc, Si nu cîrtesc.Sa încetezi cu plînsul tau, Ca daca nu, te jumulesc!

PORUMBELUL ŞI FURNICA

Pe cât îţi stă-n putinţă, fii bun cu orişicine:Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată, -Atâta e în pilde povaţa de bogată.

De mult mai mici fiinţe e vorba de-astădată.Din limpezimea unui râu, sorbea un porumbel, odată,Când o furnică a căzut în mijlocul acelei ape.Văzându-se, ca-ntr-un ocean, sărmana gâză-ameninţată,Se străduia, din răsputeri, dar în zadar, spre mal să scape.Zărind-o, porumbelul de milă-a fost cuprinsŞi-un fir de iarbă - punte - pe apă i-a întins.În felu-acesta ajutată,Ajunse iar pe mal, salvată.Acolo, sus, un oarecareDesculţ - fiind căldură mare -Având un arc la el,Se pregătea să tragă în bietul porumbel,Pe care-l şi vedeaÎn oală cum fierbea.Dar chiar atunci furnica îl pişcă de piciorŞi omul se apleacă, iar pasărea, de zor,O şi porneşte-n zbor,Zburând cu ea-mpreunăŞi supa bună.