Miron Radu ParaschivescuJurnalul unui cobia (1940-1954), Editura Dacia, Cluj, 1994

Ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu, Prefaţă de Vasile Igna

194014 februarie p. 13 - “Eu sunt un <<boem>> şi trebuie să nu mă viciez cu socoteli meschine. Mi-am regăsit în aceste scrisori (nota mea: către Loti) o imagine de care nu pot fi, nici pe departe, mândru.”p. 14 “Conştiinţa că scriu pentru o zi e dăunătoare scrisului. Dar zi de zi, face o viaţă sau o parte din viaţă.”

4 martie p. 17 – “O cucerire pe ziua de azi: a fi un om, adicăa gândi, a simţi şi a reacţiona ca un om, în orice împrejurări demne de un om. A fie gal cu tine însuţi. Acesta e idealul pe care trebuie să-l am în vedere. Mă va costa mult, ştiu, dar nu voi abdica de la această linie de conduită. Să-mi pot spune mie, în fiecare seară: n-ai pierdut o zi; ai fost tu, tu însuţi, Nuci, cu toate naivităţile, prostiile, eşecurile, mâhnirile şi bucuriile tale!”

6 martie p. 19 – “(…) jurnalul meu este, sigur, singurul lucru pe care-l scriu eu, cu adevărat. Între articolele de gazetă (şi azi am scris unul, lung şi insipid) scrise cu gust de cocleală în gură – ce bune sunt ţigăile, în redacţie! – singurul lucru care-mi mai rămâne, ca să vorbesc eu, este acest jurnal. (…) Aşadar, dacă articolul de gazetă nu trăieşte decât o zi, dacă roman nu pot scrie, dacă eseul despre M.I.C. (nota mea: Mateiu Ion Caragiale) e superfluu, dacă <<România noastră>> va fi anacronică, nu-mi rămâne decât jurnalul, ca să fie citit.”p. 20 Dupăo conversaţie cu Vladimir Streinu, îşi spune: “Zâmbete fals afectuoase, strângeri de mâini la fel de false. Mi-e – vorba lui Arghezi – greaţă.”p. 21 “Câtă dreptate are Freud! Vorbele sunt tot atât de oprimate ca şi sentimentele, ca şi actele, ca şi oamenii. Când ies la lumină, sunt incendiare, fac revoluţie.”

9 martie p. 23 – “Sunt pasionat, în dragoste ca şi în ură, aleg hotărât mai totdeauna, sunt un om întreg. Pornit, poate, dar întreg – în ce priveşte sentimentele şi pasiunile. Şi nu ştiu dacă nu tocmai astea fac un om.”P 24-28 xerox

14 martie p. 32 “NImic nu mi se pare mai grav decât această dictatură asupra sufletelor; nu zic asupra conştiinţelor (nici nu ştiu dacă avem vreuna), dar asupra gustului, asupra firii noastre; tot ce se face azi în România e împotriva firii noastre; e act de voinţă; voinţa unui singur om. Se vede cătrebuia să avem şi noi ţarul nostru, Pavelul nostru, nebunul.”

17 martie p. 37 “Să nu uit vorbele lui Arghezi dintre puţinele memorabile pe care le-a spus despre scris: <<Ceasul lui este ceasul utreniei mele>>.p. 37 după un articol injurios la adresa lui Isachi, este dat afară de la “Timpul”. Apoi reangajat, dar “sunt ţinut să scriu o lunăsub pseudonim. E un sentiment curios şi o încercare grea; mă simt delivrat de orice răspundere morală faţă de oamenii care mă citesc, dar de zece ori mai răspunzător faţă de mine însumi.” Mărturiseşte mai apoi că pseudonimul nu este atât de anonim, “fiindcă e numele bunicu-miu, tatăl mamei: Paul Scorţeanu.”p. 39 xerox

21 martie p. 41 – vorbea despre „moralitatea unei gazete <<serioase>> (...) nici moralitatea, nici artele nu intrau în socotelile patronilor mei, ci un lucru mult mai simplu şî mai practic: interesele gazetei, şi veniturile pe care ea le aduce cifrate la mai ştiu eu câte milioane?...”

4 aprilie, p. 46 – „pe Gramont, un colţ de peisaj care m-a făcut să regret că m-am lăsat de pictură.”p. 47 – „Singurul lucru ce va rămânea de pe urma vieţii mele făcutădin fragmente, din crâmpeie mai mult sau mai puţin relevante, va fi acest jurnal.”

14 aprilie, p. 51 – „Eu trebuie să-mi scriu, la jurnalul lui Gafencu, săracele mele descoperiri, ca să pot obţine banii ce nu-mi ajung pentru chirie şi mâncare. Trăiesc sub teroarea implacabilăa unui destin limitat, dar limitat la mai nimic, nu la ceva. Sunt ca un fugar pe un câmp sterp, urmărit de toate groazele, de toate disperările, de fantomele arzătoare ale unei lumi care măblestemă fiindcă n-o cunosc şi pe care n-o voi putea cunoaşte niciodată, biet Cain al unei Românii de Sodomă. Cum să ajung să spun ceea ce vreau, când nici istoria, nici condiţiile mele minime de viaţă nu mi-o îngăduie? În marginea vieţii, ca-n marginea tuturor marilor probleme ale timpului nostru, eu voi fi ceea ce sunt şi ceea ce n-aş fi vrut cu niciun preţ să rămân: gazetarul.” p. 52 – „(...) iată-mă osândit ratării, morţii, fiindcă – vorba lui Arghezi – am vrut peste sută şi nu pot cât şase.”

6 august – p. 62 – „Cu toată singurătatea mea, sau poate de aceea, simt o puternică nevoie de a mă dărui. Comunismul, asta a însemnat pentru mine. Serviciul social, la fel.”

Artişti menţionaţi: Max Ernst, Michelangelo, Tonitza, Renoir, Arghezi este menţionat de : 3 ori