Izvoarele dreptului

1. Conceptul de izvor al dreptului. 2. Clasificarea izvoarelor dreptului. Izvoarele formale.3. Legea şi celelalte acte juridice normative. 4. Obiceiul juridic,precedentul judiciar,contractul normativ, doctrina.

I. Conceptul de izvor al dreptului

Conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens strict juridic, sens prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice: acte normative (legi, decrete), obicei juridic, practică judiciară etc.Prin termenul de izvor sunt denumite sursele, originea, factorii de determinare şi creare ai dreptului.

Noţiunea de izvoare ale dreptului are două abordări, făcându-se distincţia între: a) izvoare materiale, denumite uneori şi reale sau sociale

b) izvoare formale, această noţiune are în vedere forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale.

Aşadar, prin izvoare ale dreptului (în sens juridic), ştiinţa juridică are în vedere, într-o formulare foarte generală, formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci şi ţări.

II.Clasificarea izvoarelor dreptului. Izvoarele formale.

O împărţire a izvoarelor formale dreptului este aceea în: a) Izvoare directe sunt considerate a fi actele normative ca legea, decretul, hotărârea,

deoarece sunt elaborate nemijlocit de către organele de stat. b) Izvoare indirecte sunt considerate a fi obiceiul şi actele organizaţiilor nestatale.

Acestea au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea publică, pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept.

Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaşte (sancţionează) ca atare. Deci, izvorul este indirect şi complex, deoarece el este alcătuit atât din norma obişnuielnică , cât şi din actul juridic al organului de stat care-i recunoaşte forţa juridică.

În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare formale):

- obiceiul juridic (cutuma) - practica judiciară şi precedentul judiciar- doctrina- contractul normativ- actul normativ

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte:- izvoarele scrise (actul normativ) de cele nescrise (obiceiul),- pe cele oficiale (lege sau jurisprudenţă) de cele neoficiale (obiceiul şi doctrina), - izvoarele directe (actul normativ şi contractul normativ) de cele indirecte sau mediate

(obiceiul sau normele elaborate de organizaţii nestatale – ele trebuind sa fie validate de o autoritate statală pentru a devenii izvoare de drept).

Izvoarele dreptului se mai clasifică de asemenea in:- izvoare potenţiale (ce exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) - izvoare actuale (eficiente, determinate, operând pe relaţii sociale concrete constând în toate actele normative în vigoare),

- izvoare de constituire şi de calificare.Izvoarele formale ale dreptului .

Din punct de vedere juridic, prezintă un interes deosebit, izvoarele formale ale dreptului, care au in vedere o multitudine de aspecte şi modalităţi prin care semnificaţia normei de drept este regulă de conduită socială şi se impune ca model de urmat în relaţiile interumane . Ca urmare prin izvor formal juridic înţelegem exteriorizarea unei reguli de conduită printr-o anumită formulare de limbaj juridic, corespunzătoare unei receptări optime de către destinatarii săi.

Izvoarele formale ale dreptului reprezintă una din necesităţile de fapt cele mai de seamă, care asigură ordinea juridică, corespunzând unei nevoi profunde, nevoia de securitate a societăţii.

Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvăluie existenţa unei diversităţi de asemenea izvoare, această diversitate fiind motivată de multitudinea şi varietatea relaţiilor sociale care reclamă reglementare juridică.

În evoluţia îndelungată a societăţii toate tipurile de drept de până acum au cunoscut o pluralitate de izvoare. Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale de drept în cuprinsul unui sistem de drept se modifică în raport de gradul dezvoltării sale, fiind influenţat de complexitatea relaţiilor pe care le reglementează (de pildă în cazul dreptului feudal principala formă de exprimare e obiceiul, pe când în cadrul dreptului contemporan ponderea a căpătat-o actul normativ).

Izvoarele formale ale dreptului consacrate de evoluţia sa până în prezent sunt următoarele: de obicei izvoarele scrise sunt considerate izvoarele, care necesită o formulare strictă, determinată de principiile legiferării. De exemplu actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă, pe când obiceiul poate fi transmis şi pe cale orală.

Nu sunt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al dreptului. Unii autori consideră că izvorul intern îl formează însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la rangul de lege. Alţii susţin că izvorul intern al dreptului îl constituie normele juridice. În ceea ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează mijloacelejuridic, doctrina, practica judecătorească şi precedentul judiciar, contractul normativ şi actul normativ.

Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei ne demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestui fapt trebuie căutată în complexitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice şi totodată în varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii, a organizării activităţii şi competenţei organelor de stat, a autorităţii publice.

III. Legea şi celelalte acte juridice normative.

Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a izvoarelor dreptului în toate sistemele de drept, căpătând un caracter predominant mai ales în epoca modernă şi contemporană. Dreptul cutumiar nu a putut şi nu poate singur să asigure reglementarea, consacrarea şi apărarea relaţiilor sociale, de aceea apar actele juridice normative, dreptul scris cum i se mai spune, în opoziţie cu dreptul cutumiar nescris. În toate ţările şi în toate sistemele de drept unde există mai multe categorii de acte juridice normative, locul principal îl ocupă legea. Legea, spre deosebire de cutumă, presupune un act în care se formulează scris o normă de drept, emanând direct de la autoritatea statului, şi anume a organului, care în organizare constituţională, deţine puterea legislativă şi, un act de voinţă care consacră acea normă. Fiind un act conştient şi volitiv al unui organ al statului, legea are o superioritate faţă de cutumă. Ea este revoluţionară pe când cutuma este esenţialmente conservatoare; legea poate să modifice oricând o situaţie de drept pozitiv, poate chiar desfiinţa o cutumă şi introduce dispoziţii cu totul noi. În fapt, ea niciodată nu poate intervenii decât până la conformitatea cu nevoite şi cu conştiinţa juridică a societăţii respective, pentru că altfel devine inaplicabilă. Sub denumirea de act juridic normativ apar toate normele juridice edictate de organele statului: lege, decret, hotărâre, cod, regulament, constituţie ş.a.

În limbajul juridico-politic, termenul de lege se foloseşte într-un sens foarte larg, acela de drept scris, cuprinzând orice formă a actelor normative. În principiu, denumirea de lege este dată pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat. În categoria legii intră şi Constituţia ca lege fundamentală şi Codul.

De aici decurge şi cea mai generală clasificare a actelor normative în: - legi - acte normative subordonate legii. Deci, legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului, ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane a poporului. Clasificarea legilor: 1. constituţionale sau fundamentale; acestea fiind Constitutia si legile de revizuire a

Constitutiei, sau alte legi de modificare Constitutionala; 2. organice; sunt acelea prin care se reglementeaza cele mai importante relatii in cadrul

societatii, privitoare la organizarea si functionarea autoritatilor esentiale ale statului, precum si in alte domenii limitativ si expres prevazute in Constitutie, ca: sistemul electoral, organizarea judecatoreasca, statul functionarilor publici, apararea nationala,contenciosuladministrativ,etc

3. ordinare. , se adopta in celelalte domenii nesupuse reglementarii prin lege organica si se caracterizeaza in plus printr-o procedura mai simpla in adoptare si se adoptă cu votul membrilor prezenţi ai majorităţii fiecărei camere. Conţinutul tuturor legilor trebuie să fie conform cu Constituţia, cu prevederile acesteia. Nici o dispoziţie dintr-o lege sau din alte acte normative sau izvoare de drept nu poate contraveni în nici un fel Constituţiei.

Ca izvor al dreptului de acelaşi nivel cu legea sunt considerate a fi şi unele acte internaţionale semnate şi ratificate. Actele internaţionale: tratate, convenţii, acorduri etc. se încheie şi se adoptă potrivit procedurii şi competenţei specifice organului emitent, în multe privinţe deosebite de normele juridice interne. Tot de nivelul legii sunt şi ordonanţele de guvern, ce sunt acte normative cu putere de lege ordinara, adoptate de catre guvern in baza unei legi speciale de abilitare a parlamentului si numai in domenii supuse legilor neorganice. Ordonantele guvernului se adopta ca o delegare legislativa data de catre Parlament in perioada cind acesta nu se afla in sesiune. Competenţa emiterii legii aparţine puterii legiuitoare unicul organ legiuitor este Parlamentul. Ordonanţele emise de Guvern pe baza unei delegări legislative trebuie supuse ratificării parlamentare. Ele nu pot viza sectoare de activitate ce fac obiectul legilor constituţionale sau organice şi nu pot depăşii, sub aspectul forţei juridice, legea. Actele normative subordonate legii sunt: 1. decretele (acte ale şefului statului). Decretul este un act juridic adoptat fie de catre un

organism al puterii legiuitoare, fie de seful statului. Potrivit Constitutiei, presedintele R.Moldova emite decrete ca acte juridice normative numai in anumite domenii foarte restrinse si fiind singura autoritate care emite astfel de acte normative, actul se numeste numai decret, nu si prezidential. 2. decretele lege . Decretul - Lege este o forma de concretizare a activitatii de reglementare utilizata de autoritatile statului in perioada de criza politica fundamentala. Aceste decrete-legi pot sa modifice atat legi organice, cit si legi ordinare. Ele presupun o situatie tranzitorie specifica schimbarii unei forme de guvernamint sau un regim politic, perioade de razboi, situatii revolutionare, dupa lovituri de stat, cind noua forta politica ce a preluat putere pina la constituirea unor autoritati legitime democratice, guverneaza tara prin astfel de acte normative.3. hotărârile (se emit pentru executarea legii) cu valoare deosebita din punct de vedere juridic si privesc reglementari de organizare interna a Parlamentului si alte domenii limitativ prevazute de Constitutie4. regulamentele, ordinele, instrucţiunile, deciziile (acte ale organelor centrale executive sau ale organelor locale).

Legea consfinţeşte juridic sistemul politic al unei societăţi, dă legalitate formei de guvernământ, regimului politic, drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, instituţiei proprietăţii, bugetului statului, infracţiunilor şi pedepselor. Celelalte acte normative au o natură derivată faţă de lege, de aceea în teoria dreptului se vorbeşte de acte normative propriu-zise, cum este legea şi acte normative derivate, secundare. Legea este adoptată după o anumită procedură, distingându-se de celelalte acte normative. Procedura de adoptare a legii, din care ea îşi trage forţa, superioară faţă de celelalte acte ale Parlamentului, presupune două etape, fiecare având mai multe faze: - prima etapă vizează iniţiativa legislativă, avizarea proiectului de lege, dezbaterea sa, votarea, trimiterea actului pentru dezbatere şi votare celeilalte camere, medierea divergenţelor, în cazul în care există; - a doua etapă vizează îndeplinirea formelor posterioare adoptării, semnarea actului normativ de către preşedinţia celor două camere, promulgarea legii de către Preşedinte şi asigurarea opozabilităţii faţă de cetăţeni prin publicarea ei în Monitorul Oficial. Legea are întotdeauna caracter normativ. Celelalte acte ale organelor executive pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual. Normativitatea presupune generalitatea, impersonalitatea, tipizarea, abstractizarea şi obligativitatea, întrucât în absenţa acestei obligativităţi o lege nu ar fi decât o petiţie, o declaraţie de principii lipsită de vreo eficienţă juridică.

IV. Obiceiul juridic,precedentul judiciar,contractul normativ, doctrina.

Obiceiul juridic sau cutuma După cum se ştie, obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan

ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul, sub forma unor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi de influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă. Obiceiul a continuat să aibă un rol social şi ulterior, de fapt în toate epocile istorice, ponderea sa variind de la o epocă la alta. Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini: - de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dându-le forţă juridică acelora pe care le consideră utile consolidării ordinii de drept. - de receptare şi tolerare a acelora care prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept. - de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de puterea de stat. Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate de aceasta cu forţă juridică devin obiceiuri juridice şi sunt cunoscute şi sub denumirea de cutume. Ele devin izvoare de drept. Modul de sancţionare a obiceiului şi de transformare a sa în obicei juridic s-a realizat în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea sa de către instanţele judecătoreşti cu prilejul rezolvării diferitelor cauze. În epoca modernă şi contemporană, actele normative al căror rol a crescut au prevăzut situaţiile în care se recunoaşte forţa juridică a regulilor obişnuielnice. Începând cu epoca modernă, rolul obiceiului juridic scade, ajungându-se aproape la dispariţia sa în dreptul european continental. Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au fost altceva decât chiar transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost: - răzbunarea sângelui, - legea talionului - răscumpărarea. De altfel, primele acte normative scrise ale societăţii în stadiul ei iniţial erau culegeri ale obiceiurilor preluate şi transformate potrivit intereselor conducerii noii societăţi. Cutuma a rămas un izvor principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi evului mediu. Chiar dacă în

epoca modernă rolul obiceiului juridic s-a redus, el se menţine într-o măsură considerabilă în sistemul dreptului anglo-saxon şi în foste colonii, astăzi state independente. Cutuma continuă, de exemplu, să fie un izvor al dreptului maritim datorită specificului formării normelor comerţului maritim, în special ale activităţilor portuare. Cutuma continuă să fie un izvor al dreptului internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia. Încetarea aplicării unei cutume se produce prin non-uzajul ei treptat şi repetat, ceea ce în limbaj juridic se numeşte desuetudine. În general, cutuma ca izvor de drept este inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai greu de constatat şi cunoscut. Ea cere prin natura sa un caracter conservator, deoarece consfinţeşte comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată. Ele consacră valori morale şi spirituale, dar unele dintre ele au avut şi un caracter retrograd, consfinţind inegalitatea dintre sexe, intoleranţa religioasă, discriminări naţionale şi rasiale. În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplică şi în epoca modernă în dreptul privat (civil, comercial) şi în dreptul comercial. Dar în dreptul penal s-a pus capăt cutumei ca izvor de drept, pentru că s-a instaurat principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei. În concluzie, în perspectiva cronologică, analiza evoluţiei juridice a societăţii aşează

cutuma pe nivelul arhaic de manifestare a sistemului dreptului. Primele norme juridice nefăcând decât să garanteze cu ajutorul puterii publice respectarea unor obiceiuri, care până în acel moment fusese respectate din convingerea ce izvora din chiar acceptarea necesităţii existenţei lor, acest fapt datorându-se, in parte, caracterului omogen al intereselor indivizilor în epoca primitivă. Abia când societatea s-a diferenţiat şi interesele au devenit divergente a fost nevoie de autoritatea statului care a formalizat dreptul, conferind normativitate normelor sociale. Sincretismul normelor sociale din perioada comunităţilor arhaice explică de ce legile apărute atunci erau încercări nesistematizate , inspirate mai ales de precepte morale si religioase, dar mai ales precepte penale, prescripţii superstiţioase, sfaturi practice – dovadă că dreptul nu se delimitase, nu-şi constituise încă un ansamblu de forme care să-l reprezinte. Precedentul judiciar şi practica judiciară Prin practica judecătoreasca ( numita si jurisprudenţa ), înţelegem totalitatea soluţiilor de acelaşi fel pe care le dau instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, intr-o materie anumita. Exista insa si părerea ca jurisprudenţa, care înseamnă dreptul aplicat de instanţele judecătoreşti, nu poate fi izvor de drept. Puterea judecătoreasca nu adopta legi sau acte normative si, deci, nu este creatoare de drept. Hotărârile judecătoreşti, cu caracter de îndrumare, date de Curtea Supremă de Justiţie şi care au forţă obligatorie pentru cazurile similare ce vor urma, poarta numele de precedente judiciare. Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi a aplica legea la cazuri concrete deduse judecăţii instanţei. Activitatea judecătorului de interpretare şi aplicare a dreptului este guvernată de două mari principii metodologice de o importanţă deosebită: - cu ocazia soluţionării unei cauze concrete, el se pronunţă doar în cauza pe care o judecă, neavând dreptul să stabilească dispoziţii generale în afara speţei particulare ce se deduce în faţa sa - judecătorul, potrivit regulilor de organizare judecătorească din ţara noastră, nu este legat în hotărârea pe care o dă de o cauză similară sau de un proces similar judecat anterior de el însuşi sau de o altă instanţă, deoarece activitatea jurisdicţională este opera de convingere intimă a judecătorilor. Atitudinea de rezervă faţă de cunoaşterea caracterului de izvor de drept a jurisprudenţei este fundamentată şi pe principiul separaţiei puterilor in stat.Statul de drept presupune crearea legilor de către organe legiuitoare, în timp ce sarcina aplicării legii în cazuri complete este de competenţa organelor judecătoreşti. Practica judiciară este cazuistică, întrucât ea nu se ridică niciodată până la constituirea unei norme, a unei reguli generale şi impersonale, astfel că precedentul judiciar serveşte ca model în speţe care se succed, fără a avea puterea şi forţa unui principiu.

Deşi sistemul nostru de drept nu concede nici jurisprudenţei, nici precedentului judiciar statutul de izvor de drept, în practică de cele mai multe ori se ajunge la soluţii unitare în aplicarea şi interpretarea textului de lege, iar în această privinţă un rol important revine Curţii Supreme de Justiţie care are dreptul să tranşeze în mod suveran conflictele dintre instanţele inferioare şi să impună o anumită interpretare. Aşadar, având in vedere principiul ce se afla la baza puterii judecătoreşti, care stabileşte ca instanţele de judecata nu se pot pronunţa decât asupra cazurilor concrete cu care au fost investite, fără a putea da soluţii cu caracter general si permanent, jurisprudenţa nu poate fi considerata izvor formal de drept. Contractul normativ.

Contractul normativ exprimă raportul de forţe între părţile semnatare. In dreptul civil, contractul este legea părţilor sau înţelegere intre aceste doua părţi , de unde rezulta obligaţii si drepturi (exp. Contract de Vânzare - Cumpărare). Codul civil defineşte contractul ca: un acord între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a atinge între acestea un raport juridic. Contractul este un act juridic individual, el stabilind drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate. În consecinţă în cazul în care contractul dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice concrete, el nu constituie izvor de drept. Există totuşi o categorie de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile şi obligaţiile unor subiecte de drept determinate, deci nu reglementează raporturi juridice concrete, ci au în vedere reglementări cu caracter general. Ele poartă denumirea de contracte normative şi, în această calitate, au rolul de izvoare de drept. Contractul normativ constituie izvor de drept cu deosebire în ramurile de drept constituţional, drept internaţional şi al muncii. În dreptul constituţional, contractele normative sunt izvoare de drept în materia formării federaţiilor şi confederaţiilor, prin ele statornicindu-se principiile fundamentale, convenite de statele membre. În dreptul internaţional public contractul normativ apare sub forma tratatelor internaţionale, care reprezintă expresia consimţământului statelor semnatare. Contractul normativ mai poate îmbrăca şi forma acordului, a pactului, a protocolului, a declaraţiei sau a convenţiei. În dreptul muncii şi asistenţei sociale contractul normativ apare în calitate de contract colectiv de muncă încheiat între angajator şi comitetul sindical sau reprezentanţii salariaţilor. El prevede condiţiile generale ale organizării procesului muncii, iar pe baza lor se încheie contractele individuale de muncă ale salariaţilor cu angajatorul, conţinutul acestora precizând clauza cu caracter economic şi social: salariul, premiile, indemnizaţiile, utilizarea unor fonduri pentru activităţi culturale, pentru protecţia muncii, etc. Teoria dreptului mai menţionează în cadrul contractelor normative şi “contractele-tip”, rezultate din tendinţa actuală de standardizare a numeroaselor operaţiuni juridice sau “contractele-adeziune”, în care părţile se mulţumesc cu acceptarea şi individualizarea lor. Cunoscute sub denumirea de “drept autonom” aceste izvoare formale de drept sunt subsidiare în raport cu cele ale dreptului de provenienţă etatică trebuind sa li se subordoneze, dar, subordonate, ele nu sunt mai puţin izvoare de drept, iar obligativitatea lor pentru destinatari nu e cu nimic mai scăzută.Doctrina. Doctrina cuprinde ansambluri ale analizelor, investigaţiilor, interpretărilor sistematice, metodice pe care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic şi care alcătuiesc ştiinţele juridice, al căror rol este indiscutabil atât în privinţa explicării ştiinţifice a actului normativ, cât şi în opera de legiferare, în procesul de creare a dreptului, cât şi în activitatea practică de aplicare a dreptului.

Doctrina (ştiinţa dreptului) îşi are originea în operele jurisconsulţilor romani. Jurisconsultul constatând realităţile juridice, le generalizează şi sistematizează, creând principii, ajungând astfel să explice pe baze ştiinţifice dreptul.

Doctrina juridica este foarte importanta din punctul de vedere al formarii dreptului. Doctrina juridica este un ansamblu de păreri, opinii si interpretări ale teoreticienilor si practicienilor jurişti, referitoare la diferite instituţii de drept, reglementări juridice sau cazuri concrete. La începutul organizării si funcţionarii statului, doctrina se număra printre primele izvoare ale dreptului. După cum se ştie, pontifii erau si jurisconsulţi, ceea ce le oferea puterea de a crea si interpreta dreptul. In Roma antica, acesta calitate de creator de drept a revenit mai târziu pretorului si apoi jurisconsulţilor laici. Opiniile jurisconsulţilor aveau putere de lege, motivându-se pe considerentul ca aceştia nu erau plătiţi, astfel ca opiniile lor erau imparţiale, obiective. Cu toate acestea doctrina juridica nu se impune ca izvor de drept. Ea nu reuşeşte sa se afirme ca generala si permanenta, aşa cum este legea, si nici sa asigure o unitate de soluţii, aşa cum face jurisprudenţa. Importanta doctrinei nu poate fi totuşi negata in practica judiciara si legislativa. Doctrina juridica, înţeleasa ca ştiinţa dreptului, ajuta pe legiuitor in elaborarea dreptului si pe judecător in aplicarea lui.

Alte izvoare ale dreptului.Actele normative ale unor organizaţii nestatale . Ex. dreptul canonic, instituit de biserica catolică; dreptul musulman (în ţările arabe şi islamice