izvoarele dreptului penal

5/12/2018 Izvoarele Dreptului Penal - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/izvoarele-dreptului-penal 1/55

CAPITOLUL 2

Izvoarele dreptului penal

SECŢIUNEA I

1.1. Noţiunea de izvoare ale dreptului. Departe de a fi doar un aspect pur

teoretic, problema noţiunii şi a clasificării izvoarelor formale ale dreptului, are incontestabile

virtuţi practice, fiind indisolubil legată de procesul creaţiei juridice şi al realizării dreptului.

În teoria generală a dreptului, expresia "izvor de drept" are mai multe accepţiuni,

făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, între cele directe şi indirecte

(mediate), între cele naturale, constitutive şi formale etc. Astfel, izvorul natural sau sursa

socială a dreptului penal o reprezintă necesitatea apărării valorilor sociale; izvorul constitutiv

sau sursa politică a dreptului penal este formată din reguli de conduită; izvorul formal sau

sursa juridică a dreptului penal constă în înseşi actele normative care, în cuprinsul lor,

stabilesc faptele care constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile răspunderii

penale, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatoriu de respectat în procesul

de elaborare şi de aplicare a dreptului penal. În general prin izvor al dreptului se înţelege

forma juridică pe care o îmbracă o normă pentru a deveni obligatorie.

Având în vedere că prin normele de drept penal trebuie combătut fenomenul periculosal infracţionalităţii, pentru apărarea valorilor sociale esenţiale, prin prevederea celei mai grele

forme ale răspunderii juridice - răspunderea penală - pentru infracţiunile comise, izvoarele

dreptului penal, sub raportul formei prezintă particularitatea că pot fi exprimate numai prin

legi. Sensul noţiunii de lege ca izvor al dreptului penal este acela, de act cu caracter normativ

adoptat de Parlamentul României, după procedura specifică de adoptare a legilor organice -

potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. 3 lit. h şi i din Constituţia României1.

Prin lege penală se înţelege şi orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi saudecrete (art. 141 C.p.). Tot prin lege penală se va înţelege şi Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului care cuprinde dispoziţii cu caracter penal şi care va intra în vigoare la data

publicării în Monitorul Oficial şi a depunerii acesteia spre dezbatere în procedură de urgenţă

la camera competentă să fie sesizată a Parlamentului.2

1 Art. 73 alin. 3: „Prin lege organică se reglementează: a), h) infracţiunile, pedepsele şi regimul

executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective"...2 A se vedea pe larg C. Mitrache „Noul cod penal" voi. I, coordonator G. Antoniu, Ed. CH Beck,

Bucureşti 2006, p. 32 şi urm.

1



1.2. Specificul izvoarelor dreptului penal. Potrivit art. 72 alin. (3) lit. f din

Constituţia României, normele de drept penal pot fi adoptate numai de Parlamentul

României, iar conform art. 99 din Constituţie, decretele emană de la Preşedintele României,

neavând caracter normativ. Având în vedere aceste prevederi constitu-ţionale, dispoziţiile art.

141 din C.pen. («prin "lege penală" se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în

legi sau decrete») apar ca parţial neconstituţionale. In consecinţă, referirea din art. 141 C.pen.

cu privire la decrete ca acte normative ce ar putea conţine dispoziţii cu caracter penal trebuie

considerată abrogată1.

Aşadar, caracteristic izvoarelor formale ale dreptului penal este faptul că forma pe

care o pot îmbrăca este doar cea a legilor penale , neputând constitui izvoare ale dreptului

penal hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele ministerelor sau actele emise de organele

administraţiei publice locale. Acest caracter restrictiv al izvoarelor dreptului penal se explică

prin caracterul represiv al normelor juridice penale care instituie cea mai severă răspundere

juridică şi anume răspunderea penală.

O altă trăsătură a izvoarelor dreptului penal este aceea că ele oferă posibilitatea unei

delimitări şi interpretări precise, datorită numărului lor restrâns şi a concretei lor determinări.

Un alt element specific al izvoarelor de drept penal este acela că ormele juridice

penale generale şi o bună parte din cele speciale, sunt cuprinse în Codul penal, având un grad

mare de stabilitate.

1.3. Cadrul izvoarelor dreptului penal. Normele de drept penal pot fi cuprinse

numai în legi. Opinii privind gruparea tuturor dispoziţiilor cu caracter penal într-un singur

cod au existat mai cu seamă în perioada de pregătire a codului penal actual. Argumentele în

favoarea grupării tuturor normelor de drept penal într-un singur cod aveau în vedere scopul şi

funcţiile dreptului penal, posibilitatea de cunoaştere a tuturor dispoziţiilor penale de către toţi

destinatarii legii penale2, o uşurare a aplicării acestora. Soluţia grupării tuturor dispoziţiilor

penale într-o lege unică - cod - nu a fost acceptată de legiuitorul penal român din 1968 şi se

pare că nici nu va putea fi adoptată deoarece avantajele aduse sunt prea mici faţă de

neajunsurile ce le creează.

1 1 Totuşi, dispoziţiile penale cuprinse în decretele adoptate anterior Revoluţiei din dec. 1989, precum şi

în decretele-legi adoptate în perioada de tranziţie ce a urmat, în măsura în care nu au fost abrogate şi nu

contravin prevederilor constituţionale, rămân în vigoare.2 G. Antoniu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.

6.

2



În primul rând gruparea tuturor normelor penale ar duce la elaborarea unui cod penal

voluminos2, greoi de mânuit, cu consecinţe pe planul aplicării cât şi al cunoaşterii de către

destinatarii acestuia.

În al doilea rând unificarea dispoziţiilor penale într-un cod penal ar expune codul

penal unor frecvente modificări2 cerute de mobilitatea relaţiilor sociale şi dinamica

fenomenului infracţional din cadrul acestora3.

S-a mai arătat4 că nu toate dispoziţiile penale interesează pe toţi cetăţenii, în acelaşi

timp şi în egală măsură.

Considerăm totodată că includerea tuturor dispoziţiilor de drept penal în codul penal

ar fi presupus şi introducerea unor texte interpretative cu privire la termenii ori expresiile

folosite la incriminarea faptelor din domenii specifice ale vieţii sociale şi drept consecinţă

invadarea codului penal de texte interpretative.

Faţă de aceste inconveniente soluţia legiuitorului român a fost de a lăsa ca o parte din

incriminări să figureze în legile care reglementează relaţiile sociale din acel domeniu special

al vieţii sociale.

În codul penal au fost incriminate faptele periculoase care au o evoluţie lentă, iar

normele se adresează tuturor indivizilor sau aproape tuturor.

În legile penale speciale şi legile nepenale cu dispoziţiuni penale au fost incriminate

fapte care se săvârşesc în domeniile vieţii sociale unde evoluţia este mai rapidă, schimbările

sunt mai frecvente, de ex.: circulaţia pe drumurile publice, fondul silvic ş.a., ca şi faptele ce

privesc o sferă restrânsă de indivizi, de ex. în domeniul viei şi vinului, pomiculturii,

pisciculturii şi pescuitului, economia vânatului şi vânătoarea ş.a.

În stabilirea faptelor ce vor fi incriminate în codul penal ori în legile nepenale cu

dispoziţiuni penale legiuitorul poate folosi şi alte criterii.

SECŢIUNEA II

2.1. Legile penale, izvoare principale ale dreptului penal. Majoritatea normelor

juridice care formează conţinutul dreptului renal sunt cuprinse în acte normative interne,

denumite legi penale.

2 1 G. Antoniu, op. cit., p. 6.

2 I. Oancea, Drept penal, p. gen., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 49.3 V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale codului penal român, voi. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p.

960.4 G. Antoniu, op. cit., p. 6; V. Dongoroz, Explicaţii..., voi. IV, op. cit., p. 960 şi urm.

3



Faptul că legile penale au constituit dintotdeauna principalele izvoare ale dreptului

penal îl dovedesc dispoziţiile cuprinse în acestea încă din perioada feudalismului dezvoltat, în

Legea ţării, Pravilniceasca condică, Codul Calimach, Criminaliceasca condică, în primul Cod

penal al României moderne adoptat la 1864, în Codul Carol al Il-lea intrat în vigoare la 1

ianuarie 1937.

2.2 Constituţia României ca izvor de drept penal. În cadrul izvoarelor de drept

penal, mai întâi, trebuie menţionată Constituţia României care prin normele sale consacră

valorile sociale fundamentale ale statului român: suveranitatea, independenţa, unitatea şi

indivizibilitatea sa, persoana umană cu drepturile şi libertăţile sale, proprietatea privată şi

publică, ordinea de drept - valori ce vor fi apărate împotriva încălcărilor grave, prin norme de

drept penal.

Tot în Constituţie sunt prevăzute norme cu caracter principial care interesează dreptul

penal ca de ex.: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile"

(art. 15 al. 2); egalitatea în faţa legii (art. 16 al. 1); „pedeapsa cu moartea este interzisă" (art.

22 al. 3) ş.a.

2.3. Codul penal al României. Este principalul izvor al dreptului penal. A fost

adoptat la 21 iunie 1968 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.

De la intrarea în vigoare a codului penal a fost modificat prin: Decretul nr. 154/1970; prin Legea nr. 6/1973; prin Decretul nr. 365/1976; prin Decretul nr. 218/1977 ce a fost

abrogat ulterior prin Legea nr. 104 din 1 octombrie 1992; Decretul nr. 99/1983.

După revoluţia din decembrie 1989 codul penal a fost modificat prin mai multe acte

normative ca de ex:

1. D.L. al C.F.S.N. nr. 1 din 26 decembrie 1989 prin care au fost abrogate dispoziţiile

din art. 185-188 privind avortul şi art. 237 privind defăimarea unei organizaţii;

2. D.L. al C.F.S.N. nr. 9 din 31 decembrie 1989, prin care au fost abrogate dispoziţiile

art. 253 Cod penal privitoare la refuzul înapoierii în ţară;

3. D.L. al C.F.S.N. nr. 6 din 7 ianuarie 1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea şi

înlocuirea ei cu detenţiunea pe viaţă (se abrogă expres art. 54, 55, 120 al. 4 şi 130 Cod penal);

4. D.L. al C.F.S.N. nr. 12 din 10 ianuarie privind abrogarea şi modificarea unor

dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală prin care denumirea titlului din

partea specială a C.p. a fost modificată din „Infracţiuni contra Securităţii Statului", în

„Infracţiuni contra siguranţei statului", au mai fost abrogate: art. 164 (sabotajul), art. 166 al. 2

(propaganda împotriva orânduirii socialiste);

4



5. D.L. al C.P.U.N. nr. 112 din 30 martie 1990 privind modificarea şi completarea art.

189 din Codul penal ca urmare a aderării României la Convenţia internaţională contra luării

de ostatici;

6. Legea nr. 12 din 6 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor

activităţi comerciale ilicite. Potrivit dispoziţiei din art. 8 al Legii se abrogă art. 295 lit. c din

Codul penal, Legea nr. 12 din 1990 a fost republicată în M.Of. nr. 133 din 20 iunie 1991;

7. Legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul

de procedură penală nr. 20 din 9 octombrie 1990 - prin care se adaugă un alineat nou la art.

117 Cod penal şi se introduce art. 267 (Tortura). Modificarea intervine ca urmare a aderării

României la convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane

sau degradante;

8. Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale;

9. Legea nr. 88 din 1992 a introdus în C.p. art. 3022 infracţiunea de nerespectarea

dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduri;

10. Legea nr. 65 din 8 iulie 1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal,

privind unele fapte de corupţie;

11. Legea nr. 104 din 1 octombrie 1992 pentru modificarea şi completarea Codului

penal, a Codului de procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii nr.

59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977;

12. Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal nr. 140 din 5 noiembrie

1996;

13. Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie, publicată în M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000;

14. Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit

de droguri, publicată în M. Of. nr. 362 din 3 august 2000;

15. Legea nr. 197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul

penal, publicată în M. Of. nr. 568 din 15 noiembrie 2000;

16. Ordonanţa de Urgenţă nr. 10 din 11 ianuarie 2001 pentru modificarea şi

completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 271/2001 privind regimul activităţilor

de transport, comercializarea şi recuperarea ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului

lichid şi stabilizarea regimului de urmărire şi judecare în procedură urgentă a unor fapte

penale, publicată în M. Of. nr. 62 din 2 februarie 2001;

5



17. Ordonanţa de Urgenţă nr. 89 din 21 iulie 2001 pentru modificarea şi completarea

unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, publicată în M.

Of. nr. 338 din 26 iunie 2001;

18. Legea nr. 456 din 25 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de

procedură penală;

19. Legea nr. 20 din 10 ianuarie 2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 59 din 28 ianuarie 2002;'

20. Legea nr. 61 din 16 ianuarie 2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal

referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, publicată în M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002;

21. Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002 pentru modificarea şi completarea Codului

penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în M. Of. nr. 261 din

18 aprilie 2002;

22. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002 privind modificarea şi

completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi

infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală,

publicată în M. Of. nr. 351 din 27 mai 2002;

23. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 93 din 20 iunie 2002 pentru modificarea şi

completarea Codului penal, publicată în M. Of. nr. 453 din 27 iunie 2002;

24. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 143 din 24 octombrie 2002 privind

modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi unele legi speciale, în vederea

ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale, publicată în M. Of. nr. 804 din 5 noiembrie

2002;

25) Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal,

precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601 din 12

iulie 2006.

26) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 publicată în M. Of. nr. 764 din 7

septembrie 2006.

Codul penal este structurat pe două părţi: partea generală şi partea specială.

Partea generală cuprinde opt titluri: legea penală şi limitele ei de aplicare,

infracţiunea, pedepsele, înlocuirea răspunderii penale, minoritatea, măsurile de siguranţă,

cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării, înţelesul unor termenisau expresii.

6



Se poate afirma că în partea generală sunt cuprinse toate normele cu caracter general.

Partea specială este structurată pe 10 titluri: infracţiuni contra siguranţei statului,

infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra patrimoniului, infracţiuni contra autorităţii,

infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate

de lege, infracţiuni de fals, infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice,

infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, infracţiuni contra

capacităţii de apărare a României, infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Deşi mai întinsă decât partea generală, partea specială a codului penal nu cuprinde

toate dispoziţiile penale speciale ci doar majoritatea lor.

2.4. Legile penale complinitoare. Aşa cum arată şi denumirea legile penale

complinitoare sunt menite să completeze reglementările penale (din codul penal şi legilenepenale cu dispoziţiuni penale) cu norme de drept penal.

Specificul acestor legi complinitoare constă tocmai în faptul că nu conţin incriminări

noi şi cuprind în exclusivitate numai norme de drept penal. După conţinutul lor, sunt

considerate izvoare ale dreptului penal:

a) Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal (publicată în M.Of. nr. 627 din 20 iulie 2006)

conţine norme privitoare la executarea pedepselor. Este o lege complinitoare, multe din

normele sale dezvoltă pe cele din codul penal care au un caracter de principiu. Această lege va

intra în vigoare la 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial, data la care va fi abrogată

Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor (legea veche). Nu vor fi abrogate din Legea

nr. 23/1969 dispoziţiile privind executarea la locul de muncă. Este o lege complinitoare, multe

din normele sale dezvoltă pe cele din codul penal care au un caracter de principiu.

În doctrina penală străină1 s-a recunoscut existenţa unei anumite ramuri de drept

distincte drept execuţional penal sau drept executiv penal ori dreptul muncilor corecţionale,

iar principalul izvor de drept al ramurii respective să-1 reprezinte codul penal, legea de

executare a pedepselor.

Şi în sistemul nostru de drept sunt argumente întemeiate pentru a recunoaşte existenţa

unei ramuri de drept distincte - dreptul executării sancţiunilor penale. Până la recunoaşterea

unei astfel de ramuri de drept, legea de executare a pedepselor poate fi considerată izvor al

dreptului penal ca lege complinitoare.

11 Vezi pe larg: I. Oancea, Unele consideraţii cu privire la dreptul penitenciar, în Analele Universităţii

din Bucureşti, nr. 1/1971, P- 39 şi urm.2 Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004.3 Publicată în M. Of. nr. 534 din 21 iunie 2006.

7



b) Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală 2 , modificată prin Legea nr. 224/2006 3. Reglementările din Codul penal în ceea ce

priveşte asistenţa juridică internaţională în materie penală sunt completate de dispoziţiile

acestei legi.

Deşi în Codul penal se precizează prioritatea convenţiilor internaţionale în raport cu

legea internă de extrădare (art. 9 C.p.) stabilindu-i acesteia caracter subsidiar, prin conţinutul

ei Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală este o

lege complinitoare şi poate fi considerată izvor de drept penal. Prioritatea convenţiilor

internaţionale la care România este parte în materia aplicării legii penale române în spaţiu, se

menţine şi în noul Cod penal (art. 14).

În Legea nr. 302/2004 sunt dezvoltate unele principii prevăzute în codul penal şi în

tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa judiciară internaţională în materie

penală.

c) Legea privind graţierea şi procedura acordării graţierii nr. 546 din 14 octombrie

2002. în această lege sunt dezvoltate principiile de acordare a graţierii prevăzute în

Constituţia României şi în Codul penal.

d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 112 din 30 august 2001, privind

sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţenii români sau de persoane

fără cetăţenie, domiciliate în România, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 septembrie 2001,

aprobată şi modificată prin Legea nr. 252 din 29 aprilie 2002 (M. Of. nr. 307 din 9 mai 2002).

2.5. Legile speciale nepenale cu dispoziţiuni penale. Intră în această grupă legile

care conţin incriminări separate faţă de codul penal. Cu alte cuvinte, legile speciale sunt

considerate, că au un caracter penal numai dacă în conţinutul lor sunt prevăzute fapte

sancţionate penal.

Nu vor fi considerate legi nepenale cu dispoziţiile penale legile care au dispoziţii de

acest fel, „nerespectarea dispoziţiilor din art.... sau din prezenta lege atrage răspunderea

disciplinară, contravenţională ori penală".

Incriminarea unei fapte prin legea specială şi trimiterea cu privire la încadrarea şi

sancţionarea faptei la codul penal (prin norme de trimitere) este de natură să confere acelei

legi speciale caracterul de lege nepenală cu dispoziţii penale. De exemplu, art. 57 din Legea

nr. 244/2002 viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole prevede:

constituie infracţiune: a) defrişarea viilor nobile în suprafaţă mai mare de 0,1 ha de agentul

economic sau de familie, fără autorizaţie, se sancţionează potrivit articolului 217 din Codul

8



penal. Alt exemplu, în Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004, modificată prin Legea

nr. 233/2005 publicată în M. Of. nr. 648 din 21 iulie 2005, se prevede (în art. 81 lit. d) că

următoarele fapte constituie infracţiuni: fapta persoanei fizice de a porni instalaţiile de

irigaţie şi de a aplica udări culturilor de pe terenurile situate pe teritoriul unei organizaţii

sau federaţii ori în cadrul unei amenajări de irigaţii aflate în administrarea Administraţiei,

fără împuternicirea organizaţiei sau federaţiei ori fără încheierea prealabilă a unui contract

sezonier cu administraţia, constituie infracţiunea de furt şi se pedepseşte potrivit codului

penal şi exemplele ar putea continua pentru a acoperi enumerarea celor peste 140 de legi

nepenale cu dispoziţiuni penale existente în vigoare. Avem impresia că legiuitorul penal este

solicitat să se implice în toate domeniile vieţii sociale, apreciindu-se că, prin intervenţia sa,

valorile sociale din aceste domenii vor fi mai eficient apărate împotriva încălcărilor grave

infracţionale.

2.6. Tratatele şi convenţiile internaţionale. O ultimă categorie de acte juridice ce o

tratăm la izvoarele dreptului penal este reprezentată de tratatele şi convenţiile internaţionale.

Tratatele şi convenţiile internaţionale devin izvoare de drept în măsura în care sunt

ratificate.

În literatura juridică1 de specialitate se face deosebirea, pe bună dreptate, între: a)

tratate şi convenţii prin care statul român s-a angajat să incrimineze şi să sancţioneze anumite

fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori şi interese comune ale societăţii

omeneşti, de unde şi denumirea de infracţiuni de drept internaţional2, b) tratate şi convenţii

internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală3 şi c) tratatele

internaţionale privind drepturile omului.

1 1 C. Bulai, op. cit., p. 70.

2 Vezi pe larg Gr. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1977, p. 127 şi urm.3 Vezi pe larg R. M. Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1977, p. 127 şi urm.4 Spre ex.: Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea genocidului, adoptată de Adunarea generală

a ONU în 1948, ratificată de ţara noastră prin Decretul nr. 236/2 decembrie 1950 - Fapta de genocid este

incriminată în actualul cod penal în art. 357; Convenţia unică asupra stupefiantelor adoptată în cadrul ONU în

1961, ratificată de România prin Decretul nr. 626/21 noiembrie 1973 - Fapta de trafic de stupefiante este

incriminată în art. 312 C. pen. şi prin Legea nr. 143 din 26 iulie 2002 privind combaterea traficului şi

consumului ilicit de droguri.

9



Prima categorie de tratate şi convenţii internaţionale pot fi socotite ca izvoare

indirecte de drept penal, pentru că prin ele este asumată obligaţia statelor de a incrimina prin

legea penală internă astfel de fapte.

Menţionăm că statul nostru şi-a îndeplinit obligaţiile internaţionale prevăzând ca

infracţiuni în codul penal ori în alte legi, faptele la care se referă tratatul sau convenţia

internaţională semnată de statul nostru şi ratificată de parlamentul ţării, spre ex: Convenţia

împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

adoptată la New York la 10 decembrie 1984 de Adunarea Generală a ONU, a fost ratificată de

ţara noastră prin Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990, iar prin Legea nr. 20 din 1990 pentru

modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală a

fost incriminată prin dispoziţiile art. 2671 „Tortura"; Convenţia de la Montreal din 23

septembrie 1971 pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei

civile ratificată de România prin Decretul nr. 60 din 1975 şi introduse în Codul aerian

infracţiunile la regimul siguranţei aeronavelor în zbor în dispoziţiile art. 1072; Convenţia

penală privind corupţia adoptată la Strassbourg la 27 ianuarie 1999 şi ratificată de România

prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002, publicată în M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002.

În astfel de cazuri4, actele normative prin care au fost adoptate devin izvoare de drept

şi nu tratatul sau convenţia internaţională.

Tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare la asistenţa juridică internaţională1

conţin norme privind extrădarea şi devin obligatorii după ratificarea lor şi sunt socotite

izvoare directe de drept penal.

Tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin ratificarea lor de către

România, devin izvoare directe ale dreptului penal român, fiindcă au prioritate în aplicare faţă

de legile interne, astfel cum se precizează în dispoziţiile art. 20 din Constituţia României:

„ Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate

reglementările internaţionale." 2

1 1 Tratate de asistenţă juridică au fost încheiate de ţara noastră cu foarte multe state de pe toate

continentele - vezi pe larg astfel de tratate şi convenţii în lucrarea Relaţii consulare ale României, culegere de

tratate, convenţii .şi acorduri, Bucureşti, 1975, p. 489-837; Vezi şi: Gheorghiţă Mateuţ, Convenţiile

internaţionale în materie penală , Editura Servo-Sat, Arad; Pavel Abraham, Ioan Hurdubaie Convenţii

europene în materie penală, Editura Naţional, Bucureşti, 2001.2 M. Zolyneak, M. I. Michinici, Drept penal, p. gen., Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 43.

10



CAPITOLUL 3

Legea penală şi norma juridică penală

SECŢIUNEA I1. NOŢIUNEA DE LEGE PENALĂ. CATEGORII DE LEGI PENALE.

1.1. Noţiunea de lege penală. În Codul penal, expresia "lege penală" este folosită atât

în sens restrâns, de act normativ emis de Parlament în condiţiile art. 72 alin. (3) lit. f din

Constituţie, adică prin lege organică, cât şi în sens larg, acela de regulă sau normă de drept

penal (art. 141 C.pen.: "Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă

în legi sau decrete").Aşadar, denumirea de "lege penală" este atribuită şi unei simple norme juridice, sub o

dublă condiţie: să aibă caracter penal şi să fie cuprinsă într-un act legislativ cu caracter de

lege, indiferent dacă aceasta este o lege penală sau o lege extrapenală, care conţine dispoziţii

cu caracter penal.

1.2. Categorii de legi penale. În vederea fundamentării anumitor reguli privind

interpretarea şi aplicarea legilor penale, în doctrină, acestea au fost clasificate în funcţie de

mai multe criterii (întinderea domeniului de aplicare, caracterul legilor, durata de aplicare).

a) După întinderea domeniului de reglementare, există:

• legi penale generale

• legi penale speciale.

Într-o primă accepţiune, prin lege penală generală se înţelege orice dispoziţie cu

caracter penal de aplicaţie generală, având deci caracter de principiu fundamental. în raport

de aceasta, legea penală specială, cuprinzând numai norme de incriminare, are o sferă de

incidenţă restrânsă la faptele ce intră în sfera noţiunii respectivei infracţiuni.

Conform celei de-a doua accepţiuni, legile penale generale sunt reprezentate de acele legi

care cuprind un ansamblu complet şi sistematizat de norme penale generale şi speciale, ce

conţin majoritatea instituţiilor de drept penal.

Unica lege penală generală din cadrul ramurii dreptului penal român este Codul penal.

Având ponderea cea mai însemnată în cadrul legislaţiei penale, dispoziţiile acestui cod

reprezintă, aşadar, dreptul comun în materia dreptului penal.

11



În afară de cod, mai există şi alte norme cu caracter penal, cuprinde în coduri penale

speciale (Codul justiţiei militare), în legi penale speciale sau în legi nepenale care conţin şi

dispoziţii penale. Ele cuprind norme speciale prin care se incriminează şi se sancţionează ca

infracţiuni fapte periculoase săvârşite într-un anumit domeniu al vieţii social-economice,

politice etc., completându-se în acest fel, partea specială a legislaţiei penale. Acestea sunt

legile penale speciale.

Importanţa clasificării.

• în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială care derogă de la

cea generală, ambele în vigoare în acelaşi timp, legea specială are prioritate;

• legea generală, fiind de generală aplicare, se va aplica întotdeauna în

completarea legii speciale. Această soluţie se fundamentează pe dispoziţiile art. 362 C.pen.:

"Dispoziţiile din parte generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi

speciale, afară de cazul când legea dispune altfel".

• între o lege penală generală, una specială şi o lege excepţională, se aplică

prioritar legea excepţională, avându-se în vedere raţiunea adoptării ei;

• regimul special de aplicare în raport cu timpul al legilor excepţionale care se

subordonează, în general, regulii ultraactivităţii legii penale (se aplică şi după ieşirea din

vigoare faptelor săvârşite sub imperiul lor).

b) În ceea ce priveşte caracterul legilor penale, în teoria şi practica elaborării legilor

penale s-a făcut distincţie între:

• legi penale ordinare

• legi penale excepţionale.

Legile penale ordinare sunt acele legi penale care sunt adoptate în condiţii normale de

luptă împotriva infracţionalităţii. Din această categorie fac parte Codul penal şi majoritatea

legilor speciale. Aceste legi, de regulă, au o durată nedeterminată.

Legile penale excepţionale apar în condiţii deosebite de evoluţie a fenomenului

infracţionalităţii, determinate de factori de origine naturală sau socială (calamităţi naturale,

stare de război, stare de asediu etc.). Din cauza contextului în care apar, normele penale

excepţionale derogă de la dreptul comun, stabilind fie un regim sancţionator mai aspru pentru

anumite infracţiuni, fie înăsprirea condiţiilor de aplicare şi executare a pedepsei, fie

incriminând în premieră fapte ce dobândesc un pericol social deosebit în situaţia dată.

Legile excepţionale sunt, de regulă, legi temporare, rămânând în vigoare atâta timp cât

se menţin situaţiile excepţionale ce au impus adoptarea lor.

12



c) Având în vedere criteriul duratei de aplicare a legilor penale, legile penale se împart

în:

• legi penale cu durata nedeterminată (permanente)

• legi penale cu durata determinată (temporare). Legile penale permanente sunt acele legi în cuprinsul cărora nu este fixată durata de

aplicare. Aceste legi se caracterizează prin stabilitate şi durată îndelungată de acţiune şi

îmbracă atât forma legilor penale generale, cât şi forma legilor penale speciale. Fiind impuse

de anumite condiţii social-economice, aceste legi vor fi înlocuite doar în momentul mo-

dificării structurale a condiţiilor care le-au determinat.

Legile penale temporare au o durată limitată de aplicare, ce poate rezulta fie din

conţinutul legii, textul de lege stabilind data la care aceasta iese din vigoare (legi formaltemporare), fie din împrejurările deosebite care au impus-o (cutremure, inundaţii etc.) care,

odată depăşite, atrag automat şi autoabrogarea legii respective (legi temporare prin conţinut).

SECŢIUNEA II

2.1. Noţiunea de norma juridică penală. Norma juridică alcătuieşte elementul

primar al sistemului de irept, vectorul prin care mesajul legiuitorului ajunge la subiect. Pentru

a putea fi imediat şi cât mai uşor de receptat acest mesaj, norma juridică trebuie să răspundă

unor cerinţe de organizare interioară - logica internă a normei. Logica normei trebuie să tină

cont de logica acţiunii.1

Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se caracterizează

prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi

sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora.

Deşi norma juridică penală se subordonează, în esenţă, structurii zenerice a oricărei

norme juridice, ea prezintă anumite particularităţi2 ce îi imprimă un caracter specific. Astfel:

(1) În timp ce norma juridică extrapenală exprimă în mod explicit regula de conduită

din care se deduce ilicitul corespunzător, normele de drept penal prevăd explicit ilicitul însuşi

(infracţiunea), comanda normei fiind deductibilă. Din motive care ţin de exigenţe tehnico-

legislative (redacţionale), legiuitorul nu a considerat necesar să revină cu precizarea expresă a

preceptului pentru fiecare reglementare în parte. Exemplu: legea penală declară furtul, mita,

mărturia mincinoasă etc., interzise.

1 N. Popa, op. cit., pag. 160

2 V. Dongoroz, Drept penal, op. cit., pag. 15

13



(2) Dacă în cazul normelor extrapenale sancţiunea are caracter reparatoriu şi constă în

repunerea celui vătămat în situaţia anterioară săvârşirii faptei ilicite, la normele juridice

penale, sancţiunea are un pregnant caracter preventiv şi represiv.

(3) Obligativitatea normelor extrapenale este eventuală (din momentul încălcării), pe

când obligativitatea normelor de drept penal este imediată si imperativă (devin active chiar

din momentul adoptării).

(4) In timp ce normele extrapenale sunt guvernate de principiul disponibilităţii (partea

vătămată are facultatea de a exercita acţiunea reparatorie), în cazul încălcării normelor de

drept penal, acţiunea de urmărire şi de tragere la răspundere penală aparţine statului.

2.2. Structura normei penale. Normele penale generale, conţinând precepte cuvaloare de principiu, au o structură asemănătoare tuturor celorlalte norme juridice, elementele

acesteia găsindu-se, fie toate în acelaşi text de lege, fie dispoziţia şi sancţiunea în alte norme

penale din cuprinsul aceleiaşi legi sau în norme penale înscrise în altă lege. Cu privire la

posibilitatea identificării celor trei părţi componente ale normei juridice în structura normei

penale speciale (incriminatoare), în doctrina au fost emise opinii diferite :

• Norma penală incriminatoare cuprinde toate cele trei elemente, cu precizareacă în ipoteză se descrie fapta incriminată, sancţiunea constă în pedeapsa prevăzută în mod

expres de norma respectivă, iar dispoziţia (comanda legii) urmează a fi dedusă din conţinutul

ipotezei (a ilicitului penal).1

• Norma penală specială, prin specificul ei, cuprinde numai două elemente -

necesare şi suficiente - dispoziţia şi sancţiunea2. Dispoziţia constă în ordinul legii de a

interzice sau impune o anumită acţiune sau inacţiune, iar sancţiunea constă în pedeapsa ceurmează să se aplice în cazul nerespectării dispoziţiei. Săvârşirea faptei interzise nu este

11 M. Basarab, Drept penal, Partea generală, voi. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pag. 27; I.

Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1989, pag. 332; I. Oancea, op. cit., pag.

79; M. Zolineak, op. cit., pag. 57; L. Biro, "Contribuţii la studiul normei penale de incriminare", R.R.D. nr.

9/1968, pag. 147; N.Giurgiu, op. cit., pag. 512 N. Buzea, "Unele probleme teoretice privind cunoaşterea legii penale ca mijloc de prevenire a

infracţiunilor", S.C.J. nr. 3/1978, pag. 229; C. Mitrache, op. cit., pag. 50

14



ipoteza în care intervine dispoziţia legii, ci însăşi înfrângerea dispoziţiei exprimate intr-un

mod specific.

Se opinează că cel de-al doilea punct de vedere nu ţine cont de cele două perspective

ale analizei structurii normei juridice: structura sa logică şi structura tehnică-legislativă. Din

punct de vedere al structurii fizco-juridice, şi norma de drept penal prezintă o alcătuire

trihotomică, ale cărei elemente vor putea fi identificate, în fiecare caz în parte, printr-o

interpretare logică.

2.3. Categorii de norme penale. În doctrina dreptului penal au fost reţinute

următoarele categorii ie norme penale:

a) Din punct de vedere al conţinutului şi al sferei lor de incidenţă, se disting:

• norme penale generale

• norme penale speciale.

Normele penale generale prevăd condiţiile în care se nasc, se modifiică, se sting

raporturile juridice penale. Aceste norme sunt cuprinse, de regulă, în Partea generală a

Codului penal şi, rareori, în unele legi speciale.

Normele generale sunt de cea mai largă aplicaţie, fiind incidente in raport cu toate

normele speciale. De exemplu, dispoziţiile articolelor care definesc şi sancţionează tentativa

(Titlului II, Cap. II ) sunt aplicabile tuturor infracţiunilor săvârşite în forma tentativei şi la

care aceasta este incriminată.

Normele penale speciale prevăd condiţiile în care o anumită faptă constituie

infracţiune, precum şi sancţiunea aplicată în cazul comiterii unei astfel de fapte. Aceste

norme se găsesc în Partea specială a Codului penal, în legi penale speciale şi în legi nepenale

cu dispoziţii penale.

Importanţa clasificării

- În cazul unui concurs între cele două categorii de norme, devine incidenţă regula

conform căreia normele speciale derogă de la cele generale ( specialia generalibus derogant).

a. După felul normei de conduită prescrisă, normele penale se clasifică în:

•

norme penale onerative• norme penale prohibitive

15



Normele penale onerative fixează ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a

acţiona. Aceste norme se încalcă deci prin omisiune (ex., normele de incriminare a

infracţiunii de nedenunţare - art. 170 C.pen., a infracţiunii de omisiunea sesizării organelor

judiciare - art. 263 C.pen.).

Normele penale prohibitive impun o interdicţie, o prohibiţie, oprind săvârşirea faptei

descrise. Aceste norme se încalcă printr-o acţiune (ex. normele speciale care incriminează

sustragerea de sub sechestru, denunţarea calomnioasă, favorizarea infractorului). Cele mai

multe dintre normele penale sunt prohibitive.

Această clasificare stă la baza împărţirii infracţiunilor în omisive (corespunzătoare

normelor onerative) şi comisive (corespunzătoare normelor prohibitive), iar interesul

diferenţierii lor rezidă în modul diferit în care se vor "clarifica aspecte precum vinovăţia ca

element al infracţiunii1, tentativa etc.

b) În funcţie de gradul de coeziune a normei juridice penale în raport cu elementele

sale componente, există:

• norme penale complete (unitare)

• norme penale divizate.

Normele penale unitare sunt cele care cuprind toate elementele unei norme (ipoteză,

dispoziţie şi sancţiune), deci toate elementele necesare incriminării şi sancţionării unei fapte

ca infracţiune.

Normele penale divizate sunt acele norme ale căror elemente se găsesc în articole de

lege diferite, din acelaşi act normativ sau din acte normative diferite.

În materie de tehnică legislativă, se cunosc două tipuri de norme secale divizate:

- norme penale de incriminare cadru (norme în alb)

- norme penale de trimitere şi de referire Normele de incriminare cadru au în

structura lor o dispoziţie de incriminare cadru (în alb) şi o sancţiune corespunzătoare, urmând

ca premierea faptei interzise să se facă ulterior, prin norme complinitoare. De o art. 281

C.pen. (Exercitarea fără drept a unei profesii) prevede că "Exercitarea fără drept a unei

profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora

în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte

1 De pildă, dispoziţiile art. 19 C.pen. prevăd că, în timp ce fapta constând într-o acţiune săvârşită din

culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta, fapta constând într-o

inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea

sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.

16



se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un 1 an sau cu

amendă".1

Faţă de neajunsurile pe care le prezintă prin faptul că afectează acţiunea unor principii

fundamentale ale dreptului penal, cum sunt legalitatea incriminărilor şi a pedepselor şi

prevenirea faptelor prevăzute de egea penală, ar trebui să se apeleze cât mai puţin la tehnica

normelor în alb.2

Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete sub aspectul ipotezei sau al

unor trăsături ale ipotezei ori sancţiunii, ceea ce atrage completarea cu elementele lipsă pe

care le împrumută din normele .a care fac trimitere (norme complinitoare). O caracteristică a

acestor norme este aceea că ele devin indmendent de normele complinitoare, astfel încât,

modificarea ulterioară sau chiar abrogarea normelor la care lac trimitere, nu va mai produce

nici un efect asupra normei de trimitere. K,: art. 212 alin. 2 C.pen. care prevede forma

agravată a infracţiunii de piraterie -"dacă pirateria a avut vreuna din urmările arătate în art.

182 C.pen., pedeapsa este închisoarea de la 5 la 20 de ani".3

Normele de referire sunt acele norme care, completându-se cu elemente preluate din normele

complinitoare, rămân subordonate faţă de acestea, astfel încât, orice modificare ulterioară sau

chiar abrogare intervenită în norma de întregire va opera şi asupra normei de referire. Ex.: art.

239 alin. 1 C.pen. potrivit căruia, constituie infracţiunea de ultraj, insulta sau calomnia

săvârşită contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul

autorităţii de stat. Fără să arate în ce constă insulta sau calomnia, dispoziţia se referă la

normele din art. 205 şi 206 C.pen.

1 1 În acelaşi sens a se vedea art. 302 C.pen. ("Efectuarea, fară autorizaţie, a oricăror acte sau fapte care

potrivit dispoziţiilor legale sunt considerate operaţiuni de import, export sau tranzit, se pedepseşte cu închisoare

de la 2 la 7 ani"); Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiei de medic, înfiinţarea, organizarea şi

funcţionarea Colegiului Medicilor din România, art. 41; Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea

profesiei de avocat, art. 222 C. Bulai, op. cit., pag. 803 Alte exemple: art. 271 alin. 4 C.pen.; art. 323 alin. 1 C.pen.

17



CAPITOLUL 4

SOLUŢII DIN PRACTICA JUDICIARĂ

DECIZIA PLENULUI CURŢII CONSTITUŢIONALE

Nr.1 din 7 septembrie 1993

privind dispoziţiile Codului penal referitoare la avutul obştesc în contextul prevederilor

constituţionale despre proprietatePublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.232 din 27 septembrie 1993

Curtea Constituţională a fost sesizată de către instanţele judecătoreşti cu excepţii de

neconstituţionalitate invocate în procesele ce au ca obiect pagube produse proprietăţii şi în

care sunt incidente prevederile art.145 din Codul penal, precum şi întreg titlul din Codul penal

privind infracţiunile împotriva avutului obştesc.

Sesizarea Curţii Constituţionale s-a realizat în baza art.144 lit. c) din Constituţie şi a

art.23 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Problema juridică centrală invocată în aceste excepţii a fost şi este de a stabili dacă şi

în ce măsură categoria avut obştesc utilizată de Codul penal este în concordanţă cu dispoziţiile

Constituţiei din 1991 şi, în funcţie de acest răspuns, dacă şi în ce măsură se justifică

tratamentul juridic penal diferenţiat aplicat, pe de o parte, infracţiunilor prin care se aduc

prejudicii proprietăţii private şi, pe de alta, celor care prejudiciază proprietatea publică.

În soluţionarea acestor excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională,

procedând potrivit art.23-26 din Legea nr.47/1992, a trecut la soluţionarea în complete de

fond (formate din trei judecători) şi de recurs (formate din cinci judecători), pronunţând

decizii diferite.

Completele de trei judecători, soluţionând excepţiile de neconstituţionalitate ce au

format obiectul dosarelor nr.42C/1992, nr.49C/1992, nr.57C/1992, nr.58C/1992, nr.63C/1992,

nr.70C/1992, nr.75C/1992 şi nr.1C/1993 ale Curţii Constituţionale, au hotărât, prin deciziile

nr.9, nr.10, nr.11, nr.12, nr.13, nr.16, nr.17 şi nr.18/1993, admiterea excepţiilor ridicate,

18



constatând că dispoziţiile din Codul penal privind sancţionarea infracţiunilor împotriva

avutului obştesc au fost abrogate parţial potrivit art.150 alin.(1) din Constituţie şi, în

consecinţă, acestea urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art.135 alin.

(4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Împotriva

acestor decizii a declarat recurs Procuratura Generală. Unul din cele două motive invocate în

recurs pleca de la aprecierea că prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu

sunt neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţie, deoarece noţiunea de avut din

Codul penal are un conţinut şi o sferă mult mai largă decât noţiunea de proprietate. Noţiunea

de avut obştesc este asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzând toate

drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial şi toate obligaţiile privind entităţi care

sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, se susţine în recurs, infracţiunile din

Codul penal nu sunt denumite infracţiuni contra proprietăţii, ci infracţiuni contra avutului,

asemănător Codului din 1936 care se referea la infracţiuni contra patrimoniului. Mai mult, s-a

arătat tot în recurs, Codul penal actual nu contravine Constituţiei deoarece nu neagă existenţa

celor două tipuri de proprietate (publică şi privată) şi nici nu prevede alte forme de proprietate

decât cele menţionate în Constituţie.

În recurs, Curtea Constituţională, în complet de cinci judecători, a decis mai întâi

conexarea dosarelor în cauză, iar prin Decizia nr.38 din 7 iulie 1993 (publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.176 din 26 iulie 1993) a decis, cu majoritate de voturi (trei

judecători au votat pentru, iar doi judecători au făcut opinie separată) că: admite în parte

recursurile declarate; admite excepţiile de neconstituţionalitate cu privire la art.223, art.224,

art.229 şi art.249 alin.1 din Codul penal, dar în cazul acestui din urmă text numai pentru

dispoziţia care vizează paguba adusă avutului obştesc.

Se stabileşte termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea

modificării dispoziţiilor din Codul penal amintite mai sus. În cazul în care până la termenul

stabilit nu se adoptă modificările dispoziţiilor art.223, art.224, art.229 şi art.249 alin.1,

începând cu data de 1 decembrie 1993, urmează să-şi producă efectele abrogarea acestora.

Până la adoptarea modificărilor de către Parlament, dar nu după data de 30 noiembrie

1993, dispoziţiile referitoare la textele din Codul penal mai sus arătate urmează să se aplice.

De menţionat că prin această decizie s-a arătat că “Dacă după intrarea în vigoare a

Constituţiei din anul 1991 nu se mai poate reţine înţelesul ce se dădea noţiunii de avut

obştesc, fiind contrar prevederilor art.41 alin.(2) din Constituţie, dar nu există nici temei legal

pentru a identifica avutul obştesc cu proprietatea publică, înseamnă că dispoziţiile legale din

19



Codul penal referitoare la avutul obştesc şi atacate în faţa Curţii sunt neconstituţionale şi, ca

atare, în întregime abrogate şi este necesară intervenţia legiuitorului”.

Cei doi judecători care au formulat opinia separată au susţinut menţinerea soluţiilor

date la judecata în fond şi au considerat neconstituţională stabilirea unui termen în viitor de la

care decizia Curţii să devină executorie şi, până atunci, amintitele texte din Codul penal să se

aplice, deşi au fost abrogate.

Într-un alt recurs, ce formează obiectul dosarului nr.11C/1993 al Curţii

Constituţionale şi care are un conţinut similar cu cele menţionate, completul de judecată a

hotărât, prin Încheierea din şedinţa publică din 14 iulie 1993, amânarea judecării cauzei având

în vedere atât cererile de conexare a unor dosare, cât şi intenţia majorităţii membrilor

completului de a se îndepărta de interpretarea juridică dată în Decizia nr.38 din 7 iulie 1993,

situaţie care este reglementată prin art.26 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare

a Curţii Constituţionale. Prin aceeaşi încheiere s-a decis sesizarea Plenului Curţii

Constituţionale.

Trebuie arătat că, potrivit art.26 alin.(2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare

a Curţii Constituţionale (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 7

august 1992), “În cazul în care completul de 3 judecători sau completul de 5 judecători

doreşte să se îndepărteze de interpretarea juridică conţinută într-o decizie a plenului sau într-o

decizie definitivă a unui complet, se va adresa plenului, acordând termen în cauza pe care o

dezbate. Interpretarea dată de plen cu votul majorităţii judecătorilor este obligatorie pentru

completul de judecată”. Ca atare, a fost convocat Plenul Curţii Constituţionale pentru a da o

interpretare unitară în problema constituţionalităţii dispoziţiilor din Codul penal privitoare la

infracţiunile împotriva avutului obştesc.

PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE,

examinând cauzele deduse spre judecată Curţii, dispoziţiile constituţionale şi legale,

deciziile pronunţate de către completele de judecată ale Curţii Constituţionale în cauzele

privind excepţiile de neconstituţionalitate, Încheierea din 14 iulie 1993 dată în dosarul nr.11

C/1993 prin care a fost sesizat,

REŢINE URMĂTOARELE:

1. În soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal,

completele de judecată ale Curţii Constituţionale au dat şi doresc să dea interpretări juridice

diferite în situaţii juridice identice.

20



2. Pronunţarea unor decizii contradictorii ar fi contrară ideii de justiţie constituţională,

iar instanţele judecătoreşti ar fi în imposibilitate de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a

dispoziţiilor Codului penal privind infracţiunile contra proprietăţii.

3. Art.26 alin.(2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale

obligă judecătorii Curţii să se supună interpretării date de plenul acesteia cu votul majorităţii

judecătorilor.

4. Plenul Curţii este chemat a decide: a) dacă prevederile din Codul penal privitoare la

infracţiunile contra avutului obştesc sunt constituţionale; b) dacă decizia Curţii

Constituţionale, rămasă definitivă, este obligatorie şi executorie de la data publicării sale în

Monitorul Oficial al României sau Curtea poate stabili un alt termen, în viitor, de la care să-şi

producă efectele şi eventual sub condiţie.

În legătură cu prima problemă a), Plenul Curţii Constituţionale consideră că noţiunea de

avut obştesc nu se confundă cu noţiunea de proprietate, şi că, deşi nu mai este nominalizată

prin Constituţie, ea nu apare ca neconstituţională, atât timp cât desemnează un interes general

al societăţii, cât ţine de binele comun şi vizează proprietatea publică. Şi în trecut avutul public

a fost apărat prin Legea pentru apărarea patrimoniului public, publicată în Monitorul Oficial

nr.75/31.03.1937, mai eficient decât avutul privat al particularilor, în sensul că se aplica

procedura de urgenţă a flagrantelor delicte şi se extindea răspunderea persoanelor care nu au

luat măsuri de prevenire a dăunării avutului public. De menţionat că la acea dată nu exista un

text constituţional asemănător art.41 alin.(2) din actuala Constituţie.

Apare, deci, firesc ca infracţiunile împotriva proprietăţii publice să fie sancţionate ca

infracţiuni împotriva avutului obştesc. Nu categoria avut obştesc ridică probleme în ce

priveşte tratamentul penal, ci sfera acestuia şi deci dimensiunile şi limitele răspunderii penale.

Curtea reţine că proprietatea privată este egal ocrotită de lege, indiferent de titular (art.41 alin.

(2) din Constituţie) şi că orice extindere a categoriei avut obştesc la proprietatea privată, dacă

este de natură să contravină acestei dispoziţii, este neconstituţională. Protecţia specială

acordată intereselor generale nu este numai o problemă de politică penală, ci şi de

constituţionalitate, dacă această extindere ar crea un regim juridic ce contravine dispoziţiilor

art.41 din Constituţie.

În ce priveşte proprietatea, este în afara oricărei alte interpretări că dispoziţiile

constituţionale actuale consacră două forme de proprietate, şi anume: proprietatea publică şi

proprietatea privată.

Proprietatea publică, potrivit art.135 alin.(3), aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În alin.(4) din acest articol sunt nominalizate bunurile care fac

21



obiectul exclusiv al proprietăţii publice, cu precizarea că şi alte bunuri stabilite de lege pot

intra în această categorie. Ca atare, cu excepţia bunurilor de la art.135 alin.(4) şi a celor din

legile care le declară proprietate publică, celelalte constituie proprietate privată. Proprietate

privată au atât statul, cât şi cetăţenii, precum şi persoanele juridice, ca de pildă societăţile

comerciale. Caracteristic proprietăţii publice este faptul că este inalienabilă, iar în condiţiile

legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome, instituţiilor

publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Potrivit art.41 alin.(2), proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent

de titular, adică fără deosebire de faptul dacă proprietarul este statul, societatea comercială sau

cetăţeanul. Trebuie subliniat şi faptul că bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor

comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deţine la

societăţile comerciale majoritatea capitalului social. Art.5 din Legea nr.15/1990 prevede

textual că “Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea

dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune în mod autonom, de

bunurile pe care le are în patrimoniu...”. Art.20 alin.2 din această lege prevede, de asemenea,

că “Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia...”. Art.35 din

Legea nr.31 din 1990 privind societăţile comerciale arată că “bunurile constituite ca aport în

societate devin proprietatea acesteia”.

Faţă de cele arătate, este clar că bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor

comerciale sunt proprietate privată şi nu proprietate publică. Când este vorba de proprietate

privată, ea este ocrotită egal, indiferent de titular (stat, persoană juridică ori persoană fizică),

conform art.41 alin.(2) din Constituţie.

Ca atare, sustragerile din proprietatea privată - chiar dacă aceasta ar aparţine statului -

nu mai pot fi calificate furt din “avutul obştesc”, aceste noţiuni urmând să se aplice doar

proprietăţii publice, definită de art.135 alin.(4) din Constituţie. Procuratura Generală, în

recursul său, susţine că trebuie aplicate în continuare prevederile art.145 din Codul penal, care

definesc avutul obştesc astfel: “Prin termenul obştesc se înţelege tot ce interesează

organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate

utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii”. Este de observat că

noţiunea de avut obştesc, în sensul în care a fost delimitată în practica judiciară anterioară,

cuprinde nu numai bunurile organizaţiilor de stat, ci chiar ale celor care desfăşoară o activitate

utilă din punct de vedere social. Au fost incluse aici până şi bunurile asociaţiilor de locatari şi

societăţilor comerciale, cu motivarea că desfăşoară o activitate utilă şi pe plan social.

22



Faţă de prevederile art.41 şi ale art.135 din Constituţie, termenul de avut obştesc nu

mai poate fi înţeles ca atare, trebuind raportat doar la bunurile ce formează obiectul exclusiv

al proprietăţii publice. Eliminarea completă a protecţiei penale speciale mai riguroase a

bunurilor ce formează obiectul proprietăţii publice încalcă prevederile constituţionale,

deoarece aceste bunuri sunt inalienabile.

Lipsa unor măsuri de protecţie sporită a proprietăţii publice în actualul stadiu al

economiei noastre de tranziţie poate avea efecte profund păgubitoare. De aceea, prevederile

referitoare la ocrotirea preferenţială a avutului obştesc trebuie înţelese, în lumina Constituţiei,

ca aplicându-se bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Cât priveşte cea de a doua problemă b) - legată de stabilirea termenului de 30

noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificării dispoziţiilor din Codul

penal care contravin art.41 alin.(2) din Constituţie, cu menţiunea că dacă până la termenul

stabilit nu se produc modificările menţionate, începând cu 1 decembrie 1993 urmează să-şi

producă efectele abrogarea acestora, iar până la adoptarea modificărilor de către Parlament,

dar nu după data de 1 decembrie 1993, dispoziţiile în cauză urmează să se aplice - Plenul

Curţii Constituţionale consideră că o asemenea soluţie pune în discuţie fundamentarea sa

constituţională. Se reţine că această soluţie este contradictorie.

Din moment ce dispoziţiile din Codul penal privind răspunderea penală în cauzele ce

privesc avutul obştesc sunt declarate neconforme cu Constituţia, aplicarea acestora, încă o

perioadă de timp, este, evident, în contradicţie cu abrogarea lor.

În primul rând, trebuie subliniat că nici un text de lege nu dă Curţii Constituţionale

dreptul să dea dispoziţii Parlamentului să modifice anumite texte de lege, pentru că acestea ar

contrazice principiul separaţiei puterilor.

În al doilea rând, este cel puţin de neînţeles ca, pe de o parte, să se constate că anumite

texte de lege sunt abrogate, încă de la data intrării în vigoare a Constituţiei - 8 decembrie 1991

-, şi, pe de altă parte, să se declare aplicabilitatea acestora până la 30 noiembrie 1993.

Din momentul în care un text de lege a fost abrogat, nici o autoritate judecătorească

nu poate prelungi existenţa lui. Soluţia propusă nu se sprijină, aşadar, pe Constituţia în

vigoare. Atunci când Constituţia, prin art.123 alin.(1), stabileşte că justiţia se înfăptuieşte în

numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este şi rămâne în vigoare prin voinţa

legiuitorului. Justiţia nu se poate înfăptui pe baza unei legi a cărei abrogare expresă s-a

realizat printr-un text constituţional şi care a fost constatată oficial de către Curtea

Constituţională. În speţă, rolul constituţional al Curţii este de a constata dacă dispoziţiile dinCodul penal au fost sau nu abrogate şi deci să dispună aplicabilitatea sau inaplicabilitatea lor.

23



Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fără îndoială că autorităţile publice care au

funcţii în legiferare trebuie să se implice, dar această implicare este o problemă în care numai

ele decid, în condiţiile prevăzute de Constituţie.

Implicarea Curţii Constituţionale în domeniul legiferării (în afara situaţiilor prevăzute

de art.144 lit. a), b) şi h) din Constituţie) şi al politicii penale excede competenţei sale, fiind o

imixtiune în competenţa altor autorităţi statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept

în sensul căruia în materie de competenţă legile sunt de strictă interpretare. Curtea

Constituţională şi-ar aroga abuziv atribuţia de a prelungi în timp efectele unor dispoziţii legale

abrogate, încălcând regulile de competenţă şi echilibrul puterilor ce rezultă foarte clar din

dispoziţiile constituţionale. Din moment ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al

poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art.58 din Constituţie), Curtea Constituţională

nu-l poate obliga la o anumită activitate, oricât de importantă ar fi problema cuprinsă într-o

decizie. În speţă, fiind vorba de dispoziţii penale ce privesc pedepse privative de libertate,

efectele unei asemenea soluţii sunt imprevizibile, putându-se crea situaţii ireparabile juridic şi

moral prin aplicarea unei legislaţii penale abrogate. Atunci când Constituţia a vrut să permită

autorităţilor să stabilească chiar ele intrarea în vigoare a unei legi după un anumit termen, ea a

făcut-o explicit. Astfel, potrivit art.15 alin.(2), legea produce efecte numai pentru viitor, iar

potrivit art.78, legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la

data prevăzută în textul ei.

Faţă de cele reţinute mai sus, Plenul Curţii Constituţionale, cu voturile judecătorilor

Vasile Gionea, preşedinte, Miklós Fazakas, Ion Filipescu, Ioan Muraru, Florin Bucur

Vasilescu şi Victor Dan Zlătescu,

DECIDE:

1. Dispoziţiile din Codul penal referitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt

abrogate parţial potrivit art.150 alin.(1) din Constituţie şi, în consecinţă, acestea urmează a se

aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art.135 alin.(4) din Constituţie, bunuri ce

formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. 2. Deciziile Curţii Constituţionale

pronunţate cu privire la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate devin executorii din

momentul în care sunt definitive, cu respectarea regulilor constituţionale şi legale privind

publicarea şi comunicarea lor, neputându-se stabili un termen ulterior de la care să se aplice.

Definitivă. Pronunţată în şedinţa Plenului Curţii Constituţionale din ziua de 7 septembrie

1993. Decizia se comunică Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se publică în

Monitorul Oficial al României, Partea I.

24



OPINIE SEPARATĂ

Nu putem subscrie opiniei majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale, exprimată

în decizia de interpretare de mai sus, care îmbrăţişează soluţiile din deciziile de fond şi ale

opiniei separate la decizia pronunţată în recurs, pentru motivele expuse în Decizia nr.38 din 7

iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.176 din 26 iulie 1993, la

care adăugăm următoarele considerente:

1. Noţiunea penală de avut obştesc are un caracter unitar, definind obiectul unei

protecţii penale speciale. Între notele de conţinut şi gradul de extensie ale acestei noţiuni

există o legătură indisolubilă, astfel încât modificarea unor elemente de conţinut sau, după

caz, a sferei de cuprindere nu poate să nu conducă la modificarea noţiunii însăşi. Ca atare,

restrângerea noţiunii de avut obştesc numai la bunurile ce formează proprietatea publică

constituie o modificare a acestei noţiuni, nu numai în ceea ce priveşte gradul de extensie, dar

şi în ceea ce priveşte notele de conţinut, numeroase aspecte din cele vizate de art.145 din

Codul penal rămânând fără obiect.

De vreme ce noţiunea de avut obştesc este reglementată prin lege, modificarea ei

înseamnă modificarea legii, ceea ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, “unica

autoritate legiuitoare a ţării”, potrivit art.58 alin.(1) din Constituţie.

De aceea, Curtea Constituţională, interpretând că noţiunea de avut obştesc urmează să

se aplice numai la bunuri ce formează obiectul proprietăţii publice, s-a substituit legiuitorului

în reglementarea represiunii penale.

Singura soluţie spre a se evita această substituire este constatarea că dispoziţiile din

Codul penal referitoare la avutul obştesc sunt abrogate în întregime, din moment ce noţiunea

de avut obştesc, prin efectele sale privind protecţia proprietăţii private, este contrară art.41

alin.(2) din Constituţie. Aceasta nu înseamnă extinderea efectelor abrogării, ci este consecinţa

caracterului unitar al noţiunii de avut obştesc, evocat mai sus, care face imposibilă distingerea

efectelor ce intră sub incidenţa art.41 alin.(2) din Constituţie de celelalte efecte fără a se

modifica astfel noţiunea de avut obştesc. Susţinerea potrivit căreia aplicarea noţiunii de avut

obştesc la bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice se întemeiază pe

caracterul inalienabil al acestor bunuri, consacrat de art.135 alin.(5) din Constituţie, nu se

justifică.

Această dispoziţie nu are decât semnificaţia de a interzice înstrăinarea bunurilor şi nu

implică, în mod automat, o represiune penală mai aspră. Nimic nu poate opri însă legiuitorulsă stabilească o astfel de represiune pentru bunurile proprietate publică în ansamblul lor sau

25



numai pentru anumite categorii, dar nu revine Curţii ca, pe cale de interpretare, să stabilească

un asemenea regim juridic. De asemenea, legiuitorul poate stabili o represiune diferită şi

pentru anumite categorii de bunuri private, fără însă a face distincţie după cum ele aparţin

statului sau altor subiecte.

De aceea, distincţia dintre proprietatea publică şi proprietatea privată, care se face în

decizia de interpretare, este irelevantă în ceea ce priveşte constituţionalitatea regimului

represiunii penale, în general. Pe cale de consecinţă, intervenţia legiuitorului este inevitabilă.

2. Curtea Constituţională, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei,

exercitându-şi atribuţiile, nu poate face abstracţie de prerogativele Parlamentului, ca organ

reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare.

Aceasta impune obligaţia Curţii de a veghea ca prin soluţia dată, într-un litigiu de

contencios constituţional, să nu se creeze o situaţie şi mai gravă de neconstituţionalitate.

Prin abrogarea imediată a dispoziţiilor din Codul penal referitoare la avutul obştesc se

creează o asemenea situaţie, ţinând seama de contextul actual de creştere a corupţiei şi a

infracţionalităţii. În plus, Parlamentul este pus în faţa unui fapt împlinit, încălcându-i-se

dreptul de a acţiona în deplină libertate, potrivit opţiunii sale politice. Stabilirea unui termen

înăuntrul căruia legiuitorul să se poată pronunţa nu are în nici un fel semnificaţia de a-l obliga

la o anumită activitate, ci de a-i oferi un instrument juridic care să-i permită să-şi exprime,

fără nici o îngrădire, voinţa sa în domeniul politicii penale. Procedând în acest fel, Curtea nu

numai că nu-şi încalcă regulile de competenţă, dar are un rol activ în asigurarea echilibrului

constituţional al puterilor în stat.

A interpreta că art.145 din Constituţie exclude posibilitatea de a se stabili un

asemenea termen, înseamnă a adăuga la Constituţie. Art.145 alin.(2) din Constituţie

prevăzând că deciziile Curţii produc efecte numai pentru viitor, interzice efectele retroactive

şi nu posibilitatea de a stabili un termen de la care aceste efecte se vor produce. De aceea, un

asemenea termen, când există situaţii de genul celor arătate, este justificat, fapt confirmat, în

cauzele privind avutul obştesc, şi de iniţierea de către Guvern, în cadrul termenului stabilit

prin Decizia Curţii Constituţionale nr.38/1993, a unui proiect de lege pentru modificarea

Codului penal.

Nu există nici o contradicţie între abrogare şi stabilirea unei date de la care abrogarea

urmează să-ţi producă efectele. În această ipoteză, logic, abrogarea intervine la data stabilită

de Curte şi nu la data publicării deciziei, dacă, între timp, legiuitorul nu a hotărât altfel. Este

ca şi cum Curtea Constituţională s-ar fi pronunţat la termenul respectiv, fără a-i răpi, însă,legiuitorului posibilitatea de a se pronunţa între timp. De aceea, a susţine că pe acest interval

26



se aplică o lege abrogată şi, în acest fel, s-ar contraveni art.123 alin.(1) din Constituţie, este

inexact. Soluţia de stabilire a unui termen de la care să se producă efectele deciziei nu lezează

drepturile cetăţenilor care, potrivit art.26 alin.(2) din Legea nr.47/1992, au posibilitatea să

ceară rejudecarea cauzelor sau, potrivit art.15 alin.(2) din Constituţie, aplicarea legii mai

favorabile.

3. Constituţia şi legea organică a Curţii Constituţionale nu reglementează tipurile de

decizii pe care le poate pronunţa Curtea, în cadrul controlului de constituţionalitate, iar Codul

de procedură civilă, aplicabil în completare, potrivit art.16 din Legea nr.47/1992, nu oferă nici

el soluţii exhaustive.

Această situaţie legislativă nu poate împiedica Curtea ca, în spiritul Constituţiei şi a)

legii sale organice, să pronunţe un tip de decizie care nu este expres reglementat, dar care, în

speţa dată, este de natură să contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei ca un întreg şi nu

a unui text izolat, la evitarea unei situaţii care s-ar îndepărta şi mai mult de exigenţele legii

fundamentale şi care să nu afecteze funcţia de legiferare a Parlamentului.

Asemenea soluţii se regăsesc şi în practica altor curţi constituţionale europene. De

altfel, Curtea Constituţională a României a mai pronunţat tipuri de decizii care nu sunt

reglementate în mod expres, dar care s-au impus în cauzele respective, cum sunt cele de

interpretare a conformităţii unor dispoziţii legale cu prevederile Constituţiei (Decizia nr.1 din

30 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.178 din 28 iulie 1992,

Decizia nr.19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.105

din 24 mai 1993 şi Decizia nr.34 din 24 iunie 1993, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.144 din 1 iulie 1993).

Procesul de confruntare a dispoziţiilor legale atacate în faţa Curţii cu prevederile

Constituţiei, în vederea asigurării supremaţiei acesteia, mai ales atunci când este vorba de legi

anterioare Constituţiei, impune deci şi soluţii noi, care nu se regăsesc în cauzele obişnuite

aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. O asemenea soluţie o reprezintă şi Decizia nr.38/1993,

al cărei scop a fost acela de a concilia exigenţele controlului de constituţionalitate cu

prerogativele legislative ale Parlamentului. 4. Ţinând seama de dispoziţiile art.26 alin.(2) din

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, potrivit cărora

“...Interpretarea dată de plen cu votul majorităţii judecătorilor este obligatorie pentru

completul de judecată.”, semnatarii prezentei opinii separate nu mai au posibilitatea să o

menţină în cadrul completelor de judecată din care vor face parte, în vederea soluţionării unor

cauze cu acelaşi obiect.

27



DECIZIA nr.18 din 14 martie 1994

asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145, art. 147 şi art. 148 din

Codul penal, a titlului IV şi a titlului VI cap. I, Partea specială

Victor Dan Zlătescu - preşedinte

Ion Filipescu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145, art.

147 şi art. 148 din Codul penal, a titlului IV - Infracţiuni contra avutului obştesc şi a titlului

VI cap. I, Partea specială - Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, invocată de

reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia în cauza ce formează obiectul

Dosarului nr. 7986/1992 al acestei instanţe.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 9 martie 1994 în prezenţa procurorului şi

a părţii civile - Societatea Comercială Sada - S.A. Cluj-Napoca şi au fost consemnate în

încheierea din acea dată, pronunţarea fiind amânată pentru astăzi, 14 martie 1994.

Procurorul a susţinut, în esenţă, că excepţia este inadmisibilă deoarece priveşte o lege

anterioară Constituţiei şi, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din legea fundamentală, ale art.

13 alin. (1) lit. A.c) şi ale art. 23-26 din Legea nr. 47/1992, numai legile şi ordonanţele

adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei pot face obiectul excepţiei de

neconstituţionalitate. De altfel, excepţia nu poate fi primită şi pentru că dispoziţiile

constituţionale nu operează direct şi automat, ci mijlocit, prin intermediul legiuitorului

ordinar, care are obligaţia de a completa şi a preciza reglementările de principiu ale legii

fundamentale.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin rechizitoriul nr.

355/P/1991 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, Precup Petru a fost trimis în

judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 178 şi art. 249 din Codul penal, cauza

formând obiectul Dosarului nr. 7986/1992 al Judecătoriei Alba Iulia.

La termenul de judecată din 26 octombrie 1992, reprezentantul Parchetului de pe lângăJudecătoria Alba Iulia a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145, art.

28

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=2333




147 şi art. 148 din Codul penal, a titlului IV Infracţiuni contra avutului obştesc şi a titlului VI

cap. I, Partea specială - Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. Instanţa a amânat

cauza la 16 noiembrie 1992, în vederea motivării în fapt şi în drept a excepţiei, şi prin

încheierea din aceeaşi dată a sesizat Curtea Constituţională.

În susţinerea excepţiei se arată, în esenţă, că normele penale care incriminează şi

pedepsesc faptele contra avutului obştesc sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 41, art. 134 şi

135 din Constituţie.

Exprimându-şi opinia, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,

instanţa a considerat că neconcordanţa dintre reglementările Constituţiei şi legile anterioare

poate fi interpretată ca o abrogare tacită, consecinţa acestei interpretări constând în

posibilitatea recalificării faptelor săvârşite în funcţie de raporturile sociale încălcate, a

consecinţelor juridice create potrivit normelor legale existente şi reglementate în Codul penal.

În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, au fost solicitate, potrivit

Legii nr. 47/1992, puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În punctul de vedere primit de la Guvern se contestă competenţa Curţii Constituţionale

în soluţionarea excepţiei invocate, considerând că aceasta nu este o problemă de ordin

constituţional, ci o chestiune de interpretare juridică de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Pe fond, se susţine că atât noţiunea obştesc folosită în art. 145 din Codul penal, cât şi

categoria juridică de avut obştesc nu sunt contrare Constituţiei, aceasta din urmă având o sferă

mai largă decât conceptul de avut public, în care se identifică doar bunurile proprietăţii

publice.

Senatul şi Camera Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere.


examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul

judecătorului-raportor, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

În temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 3 şi art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională constată că este competentă să se pronunţe asupra

excepţiei de neconstituţionalitate invocată.

Cu privire la problema de fond, şi anume dacă dispoziţiile art. 145, art. 147, art. 148,

titlul IV şi titlul VI din Codul penal sunt sau nu constituţionale, se reţin următoarele: Potrivit

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate poate viza numai

acele dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei. Rezultă că excepţia de

neconstituţionalitate putea viza numai dispoziţiile art. 178 şi art. 249 din Codul penal, pentrucare inculpatul a fost trimis în judecată. În faţa Judecătoriei Alba Iulia s-a invocat excepţia de

29














neconstituţionalitate a art. 145, art. 147, art. 148, titlul IV şi titlul VI din Codul penal. Este de

observat că numai dispoziţiile art. 249 fac parte din titlul VI al Codului penal, toate celelalte

articole neavând legătură cu judecarea cauzei. Curtea constată însă, în ce priveşte art. 249 din

Codul penal, că între ipotezele avute în vedere de text se află şi aceea care se referă la faptul

că s-a cauzat o pagubă avutului obştesc, ipoteză ce a fost avută în vedere la invocarea

excepţiei.

Cât priveşte constituţionalitatea prevederilor din Codul penal referitoare la

infracţiunile contra avutului obştesc, se constată că noţiunea de avut obştesc nu se confundă

cu noţiunea de proprietate, atât timp cât desemnează un interes general al societăţii şi vizează

proprietatea publică.

Actualele dispoziţii constituţionale - art. 135 alin. (2) din Constituţie - consacră două

forme de proprietate: publică şi privată, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că

proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativteritoriale.

Alin. (4) şi (5) ale art. 135 nominalizează bunurile ce formează obiectul exclusiv al

proprietăţii publice şi regimul juridic aplicabil acestora.

Referitor la proprietatea privată, pentru prima dată, Constituţia din 1991 asigură o

protecţie reală a acesteia, stipulând în art. 41 alin. (2) că, indiferent de titular, proprietatea

privată este ocrotită în mod egal de lege. Subiectele acestui drept de proprietate sunt atât

statul, cât şi cetăţenii, precum şi regiile autonome.

Bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de

stat, ci proprietate privată, deoarece, potrivit art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990,

titularul dreptului de proprietate este regia autonomă sau societatea comercială. Statul este un

simplu acţionar care deţine o cotă-parte din capitalul social ce nu se confundă cu patrimoniul

persoanei juridice, cu atât mai mult cu cât, potrivit Legii privatizării societăţilor comerciale

nr. 58/1991, în următorii ani va avea loc un proces de înstrăinare a acţiunilor deţinute de stat.

Ca atare, infracţiunile săvârşite asupra patrimoniului unei societăţi comerciale nu

afectează statul, în calitatea sa de acţionar, şi nu duce nici la micşorarea valorii acţiunilor

deţinute de acesta.

Faţă de dispoziţiile art. 41 şi ale art. 135 din Constituţie, termenul de avut obştesc

urmează a se aplica numai bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Curtea constată că, în prezent, dispoziţiile art. 249 din Codul penal referitoare la

ipoteza cauzării unei pagube avutului obştesc sunt parţial abrogate, ele urmând a se aplica

numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie. Constatareaabrogării parţiale a acestor dispoziţii este consecinţa constituţională prevăzută de art. 150 alin.

30











(1) din legea fundamentală, în cazul contrarietăţii unei legi preconstituţionale cu prevederile

Constituţiei.

În cazul legilor anterioare Constituţiei, neconstituţionalitatea are un caracter specific,

întrucât are o cauză posterioară legii, constând în schimbarea temeiului legitimităţii sale

constituţionale.

În sensul celor arătate este şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993, prin

care s-a constatat că dispoziţiile din Codul penal referitoare la infracţiunile contra avutului

obştesc sunt abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acestea

urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie,

bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 150 alin. (1) din Constituţie,

precum şi al art. 1, art. 3 şi art. 13 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite, în parte, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă

Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 7986/1992 al acestei instanţe şi constată că dispoziţiile

art. 249 din Codul penal referitoare la paguba adusă avutului obştesc sunt parţial abrogate

potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acestea urmează a se aplica numai

cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează

obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunţată astăzi, 14 martie 1994.

PREŞEDINTE,

Victor Dan Zlătescu

Magistrat-asistent,Florentina Geangu

31





DECIZIA nr.24 din 14 martie 1994

cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 - 229

din Codul penal


Ion Filipescu - judecător



Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 -

229 din Codul penal, ridicată de inculpata Nicola Nina Bebi în cauza ce formează obiectul

Dosarului nr. 3.102/1993 al Judecătoriei Tulcea.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 9 martie 1994, în prezenţa procurorului şi a

părţii vătămate - Grupul şcolar de industrie alimentară Tulcea -, în lipsa inculpatei Nicola

Nina Bebi, legal citată, şi consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când Curtea

Constituţională, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de

14 martie 1994.


având în vedere actele şi lucrările dosarului reţine următoarele: Prin rechizitoriul nr.

211/P/1993 al Procuraturii Locale Tulcea, Nicola Nina Bebi a fost trimisă în judecată pentru

săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215-229 din Codul penal.

La termenul de judecată din 15 iunie 1993, inculpata a ridicat în faţa Judecătoriei

Tulcea, în Dosarul nr. 3102/1993, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor din Codul

penal, care reglementează infracţiunile contra avutului obştesc, cu motivarea că diferenţierea

de regim sancţionator între proprietatea publică şi privată prevăzută de Codul penal nu mai

este compatibilă cu prevederile Constituţiei, care apără în mod egal cele două forme de

proprietate.

Judecătoria Tulcea, prin Încheierea din 15 iunie 1993, sesizează Curtea

Constituţională cu soluţionarea excepţiei ridicate, exprimând opinia că aceasta este

întemeiată.

În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, au fost solicitate, potrivit

Legii nr. 47/1992, puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În punctul său de vedere, Guvernul contestă competenţa Curţii Constituţionale,considerând că este o problemă de interpretare ce revine instanţelor judecătoreşti, iar pe fond

32





susţine că atât noţiunea de obştesc, folosită de art. 145 din Codul penal, cât şi categoria

juridică de avut obştesc au o sferă mai largă decât conceptul de avut public în care se

identifică doar bunurile proprietăţii publice. De altfel, consideră că Decizia Curţii

Constituţionale nr. 38 din 7 iulie 1993, prin soluţia formulată, pune capăt opiniilor în legătură

cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului penal privind avutul obştesc.

Senatul şi Camera Deputaţilor nu au comunicat punctele lor de vedere.


examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit

de judecătorul-raportor, susţinerile procurorului şi ale părţii vătămate, dispoziţiile art. 215 -

229 din Codul penal, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, reţine: În temeiul

dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 3 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe asupra excepţiei de

neconstituţionalitate.

Problema supusă controlului de constituţionalitate priveşte dispoziţiile Codului penal

referitoare la infracţiunile contra avutului public, dar, în cauză, inculpata a fost trimisă în

judecată pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 229 din Codul penal.

Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate poate

viza numai acele dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei. Rezultă că, în cauză,

excepţia de neconstituţionalitate putea viza numai dispoziţiile art. 229 din Codul penal pentru

care inculpata Nicola Nina Bebi a fost trimisă în judecată şi numai cu privire la acesta Curtea

Constituţională urmează a se pronunţa.

Dispoziţiile art. 229 din Codul penal referitoare la avutul obştesc, în contextul

prevederilor constituţionale despre proprietate, sunt abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1)

din Constituţie şi, în consecinţă, art. 229 din Codul penal urmează a se aplica numai cu privire

la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv

al proprietăţii publice, astfel cum s-a stabilit prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1

din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.232 din 27

septembrie 1993, obligatorie pentru completele de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Plenul Curţii Constituţionale a avut în vedere

considerentele ce urmează.

Cât priveşte constituţionalitatea prevederilor Codului penal referitoare la infracţiunile

contra avutului obştesc, s-a constatat că noţiunea de avut obştesc nu se confundă cu noţiunea

de proprietate, atât timp cât desemnează un interes general al societăţii şi vizează proprietatea publică.

33







Art. 135 alin. (2) din Constituţie consacră două forme de proprietate, şi anume, publică

şi privată, iar proprietatea publică, potrivit alin. (3) din acelaşi articol, aparţine statului sau

unităţilor administrativ-teritoriale.

Bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi regimul juridic

aplicabil acestora sunt stabilite la alin. (4) şi (5) ale art. 135 din Constituţie, ele putând fi date

în administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori

închiriate, potrivit condiţiilor stabilite de lege.

Referitor la proprietatea privată, art. 41 alin. (2) din Constituţie stipulează că aceasta

este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, care poate fi statul, persoane fizice sau

juridice, ca de pildă societăţile comerciale şi regiile autonome.

Prin urmare, în patrimoniul unei regii autonome se pot afla două categorii de bunuri:

a) bunuri proprietate publică, în privinţa cărora regia are un drept de administrare, drept real,

şi b) bunuri proprietate privată, în privinţa cărora regia are un drept de proprietate. Se

subînţelege că prevederile art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, conform cărora

bunurile care aparţin regiilor autonome şi societăţilor comerciale nu constituie proprietate de

stat, şi că proprietatea privată a regiei autonome sau a societăţii comerciale are ca obiect, faţă

de dispoziţiile Constituţiei, numai aceste din urmă bunuri.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 41 şi art. 135 din Constituţie, termenul avut

obştesc urmează a se aplica numai bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii

publice.

Potrivit art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii

Constituţionale, interpretarea dată de plen cu votul majorităţii judecătorilor este obligatorie

pentru completul de judecată, motiv pentru care urmează a admite în parte excepţia de

neconstituţionalitate.

În speţă, calificarea tipului de proprietate al părţii vătămate - Grupul şcolar de

industrie alimentară Tulcea -, respectiv calificarea bunurilor ca aparţinând domeniului public

sau privat al statului, este o problemă de aplicare a legii şi deci de competenţa instanţei de

judecată.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 150 alin. (1) din Constituţie,

precum şi al art. 1, art. 3 şi art. 13 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992,

34









În numele legii

DECIDE:

Admite, în parte, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicola Nina Bebi în

Dosarul nr. 3.102/1993 al Judecătoriei Tulcea şi constată că dispoziţiile art. 229 din Codul

penal sunt parţial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acestea

urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie,

bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.


Pronunţată astăzi, 14 martie 1994.

PREŞEDINTE,

dr. Victor Dan Zlătescu

Magistrat-asistent,

Gabriela Dragomirescu

35



DECIZIA nr. 52 din 18 mai 1994

privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor

art. 249 din Codul penal


Mihai Constantinescu - judecător




Pe rol soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 249 din Codul

penal, invocată de inculpatul Meregiu Gavrilă în Dosarul nr. 854/1993 al Tribunalului Tulcea,

cu care Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 3 august 1993 a acestui

tribunal.

La apelul nominal, părţile lipsă.

Procedura legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul procurorului,

care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca vădit nefondată,

deoarece, în esenţă, consideră că speţa ridică o problemă de încadrare juridică a faptei, iar nu

de constituţionalitate.


deliberând asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate, reţine următoarele:

La termenul de judecată din 3 august 1993 inculpatul Meregiu Gavrilă a ridicat, în

Dosarul nr. 854/1993 al Tribunalului Tulcea, excepţia de neconstituţionalitate a art. 249 din

Codul penal, susţinând că prevederile acestui articol cer ca subiectul activ al infracţiunii să

aibă calitatea de funcţionar, iar el îndeplineşte funcţia de şofer.

Exprimându-şi opinia, Tribunalul Tulcea consideră că art. 249 din Codul penal este

neconstituţional şi, în consecinţă, abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie. Consideră,

de asemenea, că, în speţă, inculpatul a pus în discuţie incidenţa prevederilor art. 249 din

Codul penal cu fapta pentru care a fost trimis în judecată, aspect ce intră în competenţa de

soluţionare a instanţei judecătoreşti.

Curtea Constituţională, potrivit prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 asolicitat puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

36





În punctul de vedere primit de la Guvern se contestă competenţa Curţii Constituţionale

în soluţionarea excepţiei invocate, considerând că aceasta nu este o problemă de ordin

constituţional, ci o chestiune de interpretare juridică, de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Pe fond se susţine că, atât noţiunea de obştesc, folosită în art. 145 din Codul penal, cât şi

categoria juridică de avut obştesc, nu sunt contrare Constituţiei, aceasta din urmă având o

sferă mai largă decât conceptul de avut public în care se identifică doar bunurile proprietăţii

publice. De altfel, practic, problemele legate de excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor penale referitoare la avutul obştesc au fost rezolvate prin Decizia Curţii

Constituţionale nr. 38/1993.

Senatul şi Camera Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere.


examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul

judecătorului-raportor, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

În temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 3 şi art. 26 din Legea

nr. 47/1992, Curtea Constituţională constată că este competentă să se pronunţe asupra

excepţiei de neconstituţionalitate invocate. Faptul că Tribunalul Tulcea, în opinia exprimată, a

considerat că prevederile art. 249 din Codul penal sunt neconstituţionale şi, în consecinţă,

abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, nu este de natură să atragă necompetenţa

Curţii, de vreme ce instanţa de judecată nu a statuat aceasta prin dispozitivul Încheierii din 3

august 1993, ci a sesizat Curtea Constituţională. În consecinţă, sub acest aspect, Tribunalul

Tulcea s-a desesizat de soluţionarea excepţiei, aceasta revenind Curţii Constituţionale.

Cât priveşte problema de fond, neconstituţionalitatea prevederilor art. 249 din Codul

penal, ipoteza avută în vedere la invocarea excepţiei este cea referitoare la paguba cauzată

avutului obştesc.

Analizând constituţionalitatea prevederilor din Codul penal referitoare la infracţiunile

contra avutului obştesc, se constată că noţiunea de avut obştesc nu se confundă cu noţiunea de

proprietate, atât timp cât desemnează un interes general al societăţii şi vizează proprietatea

publică.

Actualele dispoziţii constituţionale - art. 135 alin. (2) din Constituţie - consacră două

forme de proprietate publică şi privată, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că

proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Alin. (4) şi (5) ale art. 135 din Constituţie desemnează bunurile ce formează obiectul

exclusiv al proprietăţii publice şi regimul juridic aplicabil acestora.

37









Referitor la proprietatea privată, Constituţia prevede în art. 41 alin. (2) că aceasta este

ocrotită în mod egal, indiferent de titular. Subiectele acestui drept de proprietate sunt atât

statul, cât şi cetăţenii, precum şi regiile autonome.

Bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de

stat, ci proprietate privată, deoarece, potrivit art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990,

titularul dreptului de proprietate este regia autonomă sau societatea comercială. Statul este un

simplu acţionar care deţine o cotă-parte din capitalul social ce nu se confundă cu patrimoniul

persoanei juridice, cu atât mai mult cu cât, potrivit Legii privatizării societăţilor comerciale

nr. 58/1991, în următorii ani va avea loc un proces de înstrăinare a acţiunilor deţinute de stat.

Faţă de dispoziţiile art. 41 şi art. 135 din Constituţie, termenul de avut obştesc

urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie.

Constatarea abrogării parţiale a acestor dispoziţii este consecinţa constituţională

prevăzută de art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, în cazul contrarietăţii unei legi

preconstituţionale cu prevederile Constituţiei.

În cazul legilor anterioare Constituţiei, neconstituţionalitatea are un caracter specific,

întrucât are o cauză posterioară legii, ce constă în contradicţia sa cu textul noii Constituţii,

ceea ce conduce la abrogarea legii anterioare, potrivit art. 150 alin. (1) din legea

fundamentală.

În sensul celor arătate este şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7

septembrie 1993, prin care s-a constatat că dispoziţiile din Codul penal, referitoare la

infracţiunile contra avutului obştesc, sunt abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din

Constituţie şi, în consecinţă, acestea urmează a se aplica numai cu privire la bunurile

prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al

proprietăţii publice.

În cazul în care, ca în speţă, este contestată atât calitatea de funcţionar a inculpatului,

cât şi tipul de proprietate

- publică sau privată - a societăţii păgubite, competenţa de soluţionare a litigiului

revine, exclusiv, instanţei de judecată, respectiv Tribunalului Tulcea, care trebuie să facă o

corectă aplicare a legii.

Dacă Curtea Constituţională ar soluţiona problema de fond, ar însemna să se substituie

instanţei judecătoreşti în rezolvarea litigiului, ceea ce este contrar prevederilor art. 144 din

Constituţie.

Ca urmare, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Meregiu Gavrilă va fi admisă,constatându-se că dispoziţiile art. 249 din Codul penal sunt parţial abrogate potrivit art. 150

38











alin. (1) din Constituţie, el urmând a fi aplicat numai cu privire la bunurile prevăzute de art.

135 alin. (4) din Constituţie, care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al

art. 13 alin.(1) lit. A. c), art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,


În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Meregiu Gavrilă în Dosarul nr.

854/1993 al Tribunalului Tulcea şi constată că dispoziţiile art. 249 din Codul penal sunt

parţial abrogate, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, acestea urmând a se aplica numai cu

privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul

exclusiv al proprietăţii publice.


Pronunţată în şedinţa publică din 18 mai 1994.

PREŞEDINTE,

dr. Victor Dan Zlătescu

39






DECIZIA nr.128 din 16 noiembrie 1994

privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor

art. 60 din Codul penal


Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Muraru - judecător



Pe rol soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 60 din Codul

penal, ridicată de condamnatul Bularca Ion în Dosarul nr. 577/1994 al Judecătoriei Braşov.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 2 noiembrie 1994, în prezenţa Ministerului

Public, în lipsa părţii legal citate, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când

Curtea Constituţională, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 9

noiembrie 1994 şi apoi pentru 16 noiembrie 1994.


având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin Încheierea din 5

mai 1994, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 577/1994, Curtea Constituţională a

fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 60 din Codul penal,

ridicată de condamnatul Bularca Ion.

În susţinerea excepţiei, acesta arată că a fost condamnat pentru o infracţiune săvârşită

în paguba avutului obştesc şi "faţă de faptul că nu există un act normativ care să împiedice

soluţionarea cererii pentru liberare condiţionată în baza art. 59 din Codul penal solicită

trimiterea cauzei la Curtea Constituţională pentru ca aceasta să se pronunţe "cu privire la

admisibilitatea cererii.

Instanţa de judecată, exprimându-şi opinia, apreciază că, întrucât prin Decizia Plenului

nr. 1 din 7 septembrie 1993 Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la "oportunitatea

cap. IV din partea specială a Codului penal, tot aceasta este în măsură să se pronunţe şi cu

privire la art. 60 din partea generală a aceluiaşi cod.

40



Curtea Constituţională, potrivit prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a

solicitat punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului şi pe cel al Guvernului.

În punctul de vedere primit de la Senat se apreciază că excepţia este neîntemeiată,

deoarece pedeapsa ce trebuie executată nu poate fi modificată în cadrul unei proceduri

specifice executării pedepsei.

Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că, în această materie, dispoziţiile legii

penale sunt "discriminatorii, mai severe cu privire la situaţia inculpatului condamnat pentru

infracţiuni contra avutului obştesc, faţă de cei condamnaţi pentru infracţiuni contra avutului

personal sau particular. În raport cu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7

septembrie 1993, prin care s-a decis că dispoziţiile Codului penal referitoare la infracţiunile

contra avutului obştesc sunt abrogate parţial, urmând a se aplica numai cu privire la bunurile

prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, Guvernul consideră că urmează să se examineze

şi excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bularca Ion.

Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere.


examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Senatului şi Guvernului,

raportul judecătorului-raportor, prevederile art. 59-60 din Codul penal raportate la prevederile

constituţionale şi ale Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 5 mai 1994, formulată în Dosarul nr. 577/1994, Judecătoria Braşov

a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 din

Codul penal privind liberarea condiţionată în cazuri speciale, respectiv al infracţiunii de furt

în paguba avutului obştesc, prevăzută în art. 224 din Codul penal.

Din conţinutul încheierii rezultă că excepţia a fost ridicată la cererea condamnatului

Bularca Ion, care are de executat o condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de furt în dauna

avutului obştesc, prevăzută în art. 224 din Codul penal.

Ţinând seama că, potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii

Constituţionale se dispune de către instanţa de judecată, rezultă că excepţia priveşte întreg

conţinutul art. 60 din Codul penal.

În conformitate cu art. 59 alin. 1 din Codul penal, privind liberarea condiţionată, "după

ce a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10

ani sau cel puţin două treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este

stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de

antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei.

41











În mod derogatoriu, potrivit art. 60 alin. 1 din Codul penal, se prevede că în legătură

cu condamnările pentru infracţiuni contra avutului obştesc "liberarea condiţionată prevăzută

în art. 59 alin. 1 poate fi acordată numai după ce condamnatul a executat cel puţin două treimi

din durata pedepsei, în cazul când aceasta nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi, în

cazul pedepsei închisorii mai mari de 10 ani.

Potrivit prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiectul excepţiei de

neconstituţionalitate îl poate constitui numai o prevedere dintr-o lege sau ordonanţă, de care

depinde judecarea cauzei. În speţă, întrucât condamnarea pentru care se cere liberarea

condiţionată priveşte executarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de

art. 224 din Codul penal - furt în dauna avutului obştesc - Curtea Constituţională urmează a se

pronunţa numai cu privire la art. 60 alin. 1 din Codul penal, celelalte alineate ale acestui

articol nefiind relevante în soluţionarea de către instanţă a procesului.

Cu referire la dispoziţiile alin. 1 al art. 60 din Codul penal, se reţine că Plenul Curţii

Constituţionale, prin Decizia nr.1 din 7 septembrie 1993, a decis că dispoziţiile Codului penal

referitoare la infracţiunile contra avutului obştesc, deci şi cele ale art. 60 alin. 1 sunt abrogate

parţial, urmând a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din

Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Totodată, prin

Decizia nr.33 din 26 mai 1993, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr.278 din 30 noiembrie 1993, Curtea Constituţională a statuat că, în ce priveşte art. 224 din

Codul penal - furtul în dauna avutului obştesc -, pedeapsa prevăzută de lege este aplicabilă

numai pentru protecţia penală a proprietăţii publice.

Din examinarea art. 59 şi 60 din Codul penal rezultă că acestea au prevăzut situaţii

diferite referitoare la liberarea condiţionată, în funcţie de faptul dacă este vorba de infracţiuni

contra avutului obştesc, respectiv public sau privat.

Ca atare, instanţa de executare nu este ea cea competentă să stabilească calificarea

juridică a faptelor şi pedepsele, ci doar să pună în executare.

Deoarece condamnatul a fost pedepsit pentru o infracţiune care în momentul judecării

era considerată contra avutului obştesc, iar Curtea Constituţională a decis că textele privitoare

la avutul obştesc sunt abrogate parţial, în speţa concretă, ca şi, de altfel, în principiu, trebuie

să se facă aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia în procesele penale,

decizia definitivă prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe

constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza

prevederii legale declarate ca neconstituţională.

42









Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13

alin. (1) lit. A.c) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,


În numele legii

DECIDE:

Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bularca Ion în Dosarul nr.

577/1994 al Judecătoriei Braşov şi constată că prevederile referitoare la condamnările pentru

infracţiuni contra avutului obştesc ale art. 60 alin. 1 din Codul penal sunt parţial abrogate

potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, urmând să fie aplicate numai condamnărilor pentru

infracţiuni privind bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează

obiectul exclusiv al proprietăţii publice, cu aplicarea prealabilă a art. 26 alin. (2) din Legea nr.

47/1992.


Pronunţată în şedinţa din 16 noiembrie 1994.

PREŞEDINTE,

prof. dr. Victor Dan Zlătescu

Magistrat-asistent,

Gabriela Dragomirescu

43











ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. III

din 23 mai 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 27/09/2005

Dosar nr. 3/2005

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se

dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a întrunit în

vederea examinării recursului în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit actelor

la care se referă art. 197 alin. 1 şi art. 198, precum şi art. 201 din Codul penal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 83 de

judecători din totalul de 111 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost

reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că

infracţiunea de viol are ca element material raportul sexual între persoane de sex diferit,

precum şi relaţiile homosexuale între bărbaţi sau între femei, iar infracţiunea de perversiune

sexuală are ca element material orice alte acte privind viaţa sexuală decât raportul sexual sau

relaţiile homosexuale.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, art. 198 şi ale art. 201 din Codul

penal, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferitcu privire la înţelesul expresiei "act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de

44



acelaşi sex" în sensul prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, precum şi cu

privire la înţelesul atribuit expresiei "acte de perversiune sexuală" prin art. 201 din Codul

penal.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual, de orice natură, cu o

persoană de sex diferit sau de acelaşi sex" se înţelege orice modalitate de obţinere a unei

satisfacţii sexuale, atât prin raport sexual cu o persoană de sex diferit sau prin relaţii sexuale

cu o persoană de acelaşi sex, cât şi prin orice alt act, susceptibil a fi considerat chiar şi de

perversiune sexuală, dacă a fost săvârşit prin constrângerea unei persoane sau profitând de

imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual, de orice natură,

cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex", în accepţiunea prevederilor art. 197 alin. 1 şi

art. 198 din Codul penal, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin

folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex,

evident prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei respective de a se apăra

ori de a-şi exprima voinţa.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în "Actul sexual,

de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau

profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa".

Rezultă deci că, în înţelesul art. 197 alin. 1 din Codul penal, orice modalitate în care

au loc raporturile sexuale între persoane de sex diferit, precum şi relaţiile sexuale între

persoane de acelaşi sex constituie act sexual.

Dar, spre deosebire de actul de perversiune sexuală, actul sexual înseamnă, în primul

rând, penetraţia sexuală, indiferent dacă se realizează prin conjuncţie corporală între agresor şi

victimă sau prin folosirea unui corp străin, iar dacă oricare dintre aceste acte are loc prin una

dintre formele de constrângere menţionate în art. 197 alin. 1 din Codul penal, fapta constituie

infracţiunea de viol.

În această privinţă, este de observat că, în cazul actelor sexuale săvârşite între

persoane de acelaşi sex, infracţiunea de viol se realizează prin constrângerea victimei la

oricare dintre relaţiile ce se practică în acest scop între bărbaţi sau între femei, cum sunt

sodomia, felaţia sau cunilingusul, impunându-se sublinierea că, dacă asemenea practici ar fi

considerate doar acte de perversiune sexuală, nu s-ar mai justifica reglementarea de la art. 197

alin. 1 din Codul penal, prin care s-a incriminat şi violul între bărbaţi sau între femei.

45



Tot astfel, mai este de observat că victima infracţiunii de viol, atât în cazul când are

acelaşi sex cu agresorul, cât şi atunci când este de sex diferit, poate fi obligată fie să suporte

actul sexual din partea făptuitorului, fie să îndeplinească ea însăşi actul sexual, sub

constrângere, asupra acestuia.

Celelalte practici sexuale care, fiziologic, nu sunt apte să producă orgasm şi, deci, nu

pot fi considerate "acte sexuale" în accepţiunea legii, constituie acte de perversiune sexuală,

cum ar fi mângâierile obscene, fetişismul, voyeurismul, exhibiţionismul şi bestialitatea.

Prin natura ei, perversiunea sexuală constă în practicarea de acte nefireşti privind viaţa

sexuală, diferite de cele cu caracter homosexual, concretizate în manifestări aberante ale

instinctului sexual, prin care nu se urmăreşte realizarea unui raport sexual, ci doar obţinerea

excitaţiei sexuale nefinalizate.

În raport cu prevederile art. 201 din Codul penal, perversiunea sexuală viciu, care

constă în practicarea de acte lascive, obscene, de lubricitate, în tendinţa de a obţine satisfacţii

ale instinctului sexual în afara a ceea ce este admis ca firesc, este necesar să intervină

reacţiunea penală numai atunci când actele de perversiune sexuală au fost săvârşite în public

sau au produs scandal public.

Spre deosebire de perversiunea sexuală viciu, perversiunea sexuală ca manifestare

anormală, ţinând de psihopatologia sexuală, poate duce la săvârşirea unor fapte deosebit de

periculoase contra persoanei, ceea ce face necesar un tratament penal diferenţiat şi eficient,

care să îndeplinească şi rolul de a preveni astfel de manifestări.

Între aceste forme de perversiune sexuală ce vizează în mod vădit anormalitatea s-au

remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele: sadismul, care constă în

provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care

satisfacţia sexuală este determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice;

vampirismul, la care excitaţia sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia,

în cazul căreia excitaţia sexuală este provocată de vederea actului sexual practicat între alte

persoane sau la privirea nudităţii.

Asemenea manifestări, cu vădit caracter patologic, necesită nu numai alegerea celor

mai adecvate măsuri de coerciţiune penală, ci pun, nu rareori, problema verificării

responsabilităţii persoanelor în cauză şi, evident, a stabilirii măsurilor de siguranţă ce se

impune a fi luate.

Aşa fiind, în raport cu considerentele sus-arătate, se impune concluzia că prin "act

sexual de orice natură", susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197din Codul penal şi, respectiv, în infracţiunea prevăzută de art. 198 din acelaşi cod, se înţelege

46



orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând

asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând

de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, iar prin "acte de

perversiune sexuală", în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal, se înţelege orice

alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite

recursul în interesul Legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în sensul concluziei menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, cu referire la art. 198 şi 201 din Codul penal,

stabilesc:

1. Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol

prevăzută de art. 197 din Codul penal, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei

satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex

diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se

apăra ori de a-şi exprima voinţa.

2. Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul

penal, se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele arătate

la pct. 1.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

47



ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE –

DECIZIA Nr. IV

din 26 septembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 15 din 09/01/2006

Dosar nr. 4/2005

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,

s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la problema dacă sunt

aplicabile dispoziţiile de agravare ale art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal în cazul

infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor art. 34 din Legea nr.

304/2004, republicată, fiind prezenţi 78 de judecători din totalul de 107 judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost

reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cazul

infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din

Codul penal, nu este aplicabilă şi dispoziţia prevăzută la art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod,

potrivit căreia săvârşirea faptei prin violenţe asupra membrilor familiei constituie

circumstanţă agravantă.

48










SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. 1 lit. b) din Codul penal, în raport cu

prevederea specială de agravare prevăzută la art. 175 alin. 1 lit. c) din acelaşi cod, instanţele

judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, constatându-se că au fost pronunţate soluţii

diferite cu privire la problema dacă, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute în art.

174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, trebuie reţinută şi circumstanţa

agravantă ce se referă la săvârşirea faptei prin violenţe asupra membrilor familiei.

Astfel, unele instanţe au considerat că prin aplicarea circumstanţei agravante legale

prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal, referitoare la comiterea faptei

"prin violenţe asupra membrilor familiei", concomitent cu reţinerea agravantei speciale

prevăzute în art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, constând în săvârşirea omorului "asupra

soţului sau unei rude apropiate", nu se atribuie efect dublu agravant aceleiaşi împrejurări de

fapt, întrucât cele două texte de lege nu au conţinut identic, expresia "membru al familiei"

nefiind echivalentă cu aceea de "rudă apropiată".

S-a motivat că raţiunea instituirii circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. 1

lit. b) teza a II-a din Codul penal constă în asigurarea unei protecţii mai eficiente a relaţiilor

dintre membrii aceleiaşi familii, prin stabilirea posibilităţii aplicării unei pedepse mai severe

celui care săvârşeşte acte de violenţă asupra persoanelor din familia sa.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul săvârşirii infracţiunii de

omor calificat prevăzute în art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal,

nu este posibilă şi reţinerea circumstanţei agravante prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-

a din acelaşi cod, considerând că atâta timp cât o anumită împrejurare constituie o trăsătură

componentă a infracţiunii, care impune reţinerea caracterului ei calificat, nu se mai justifică

agravarea pedepsei prin atribuirea semnificaţiei de circumstanţă agravantă legală aceleiaşi

împrejurări.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Într-adevăr, în raport cu prevederile art.

175 alin. 1 lit. c), raportat la art. 174 alin. 1 din Codul penal, constituie infracţiune de omor

calificat, în accepţiunea reglementării date prin aceste texte de lege, "omorul săvârşit... asupra

soţului sau unei rude apropiate".

Potrivit art. 149 alin. 1 din Codul penal, "rude apropiate sunt ascendenţii şi

descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude".

49



Pe de altă parte, este de observat că, în conformitate cu art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a

din Codul penal, constituie circumstanţă agravantă legală împrejurarea dacă infracţiunea a

fost săvârşită "prin violenţe asupra membrilor familiei".

Cum în accepţiunea art. 1491 din Codul penal "prin membru al familiei se înţelege

soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte împreună cu făptuitorul", uciderea

de către făptuitor a unei asemenea persoane, pe lângă faptul că întruneşte elementele

constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175

alin. 1 lit. c) din Codul penal, este săvârşită şi în condiţiile circumstanţei agravante prevăzute

în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Dar, atâta vreme cât circumstanţa agravantă legală reglementată prin art. 75 alin. 1 lit.

b) din Codul penal se referă tot la comiterea faptei asupra soţului sau rudei apropiate a

autorului, dar cu o sferă de aplicabilitate restrânsă la cei care locuiesc şi gospodăresc

împreună cu acesta, fapta de ucidere a unei asemenea persoane nu poate intra sub incidenţa

ambelor dispoziţii de agravare, deoarece ar însemna ca aceeaşi împrejurare să constituie temei

pentru majorarea repetată a pedepsei aplicabile.

Aşa fiind, în condiţiile în care sfera persoanelor ce pot fi subiect pasiv calificat al

infracţiunii prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal o cuprinde şi pe aceea, mai

restrânsă, a persoanelor la care se referă circumstanţa agravantă legală reglementată prin art.

75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal, această circumstanţă nu mai poate fi reţinută în

cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit.

c) din Codul penal, pentru că s-ar ajunge la o dublă agravare a răspunderii penale pentru

aceeaşi cauză, ceea ce este inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004,

republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în

interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie şi a se stabili că, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1,

raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. 1

lit. b) din acelaşi cod privind circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea infracţiunii

"prin violenţe asupra membrilor familiei".

50





Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabileşte că, în cazul infracţiunii de omor calificat

prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu sunt

aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod privind circumstanţa agravantă ce se

referă la săvârşirea infracţiunii "prin violenţe asupra membrilor familiei".

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 26 septembrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

51



CONCLUZII

Dezvoltarea societăţii omeneşti, a cunoscut şi cunoaşte exigenţe noi de ia o etapă la

alta, pe măsura ridicării nivelului culturii şi civilizaţiei popoarelor. Acest proces a fost şi este

de neconceput fără reguli de convieţuire socială bine gândite şi temeinic concepute. Claude

Adrien Helvetius - unul din cei mai mari filozofi ai Franţei şi ai lumii - în lucrarea sa „Despre

om, facultăţile sale intelectuale şi educaţia sa" atrăgea atenţia că „De perfecţiunea legilor

depinde virtutea cetăţenilor, iar perfecţiunea legilor depinde de progresele omeneşti", iar

William Shakespeare arăta, în 1592, în opera sa „Richard al III-lea" că „Acolo unde încetează

vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor lor nu poate exista nici libertate şi nici siguranţă

pentru nimeni". Şi nu există fiinţă umană care să nu preţuiască libertatea şi să nu dorească să beneficieze de ea, trăind în siguranţa zilei de azi şi de mâine, deci într- un mediu social care

să-i garanteze deplina sa dezvoltare.

Ansamblul regulilor de convieţuire socială, elaborate şi garantate - în aplicarea lor, de

către organele abilitate ale statului - alcătuiesc dreptul, componentă majoră a societăţii

omeneşti, a cărei cunoaştere reprezintă o cerinţă fundamentală pentru toţi membrii societăţii

şi, în primul rând, pentru jurişti. Dreptul este un fenomen complex, care „evoluează potrivit

nevoile sociale" - după cum observa în anul 1935 Nicolae Titulescu. „Ceea ce azi e considerato cucerire - observa marele diplomat şi gânditor - va fi socotit mâine ca un lucru indiferent

sau mic". într- adevăr, dreptul trebuie studiat şi înţeles în procesul evoluţiei sale, în contextul

dezvoltării sociale, care a cunoscut exigenţe sporite pe parcursul succesiunii orânduirilor şi

sistemelor social-politice.

Dreptul şi Statul se află într-o relaţie de interdependenţă. Normele de drept sunt

elaborate şi adoptate de organele abilitate ale statului. La rândul lor, aceste organe îşi

desfăşoară activitatea pe baza unor norme de drept. Deci, formarea şi dezvoltarea dreptuluidepind de modul în care se desfăşoară procesul legislativ, de modul în care organismele

îndrituite ale statului îşi îndeplinesc funcţiile normative. Dar, aceste organisme nu

funcţionează la întâmplare, ci potrivit unor reguli prin care este riguros statuată tehnica

legislativă. Odată elaborate şi adoptate, normele juridice urmează a fi transpuse în viaţă în

relaţiile sociale, proces care implică nu numai respectarea lor de către membrii Comunităţii,

dar şi aplicarea de către organele competente ale Statului.

52



BIBLIOGRAFIE

1. V. DONGOROZ - Drept penal, Bucureşti, 1939

2. V. DONGOROZ, I. OANCEA, I. FODOR, N. ILIESCU, C. BULAI, R.

STĂNOIU - Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, voi. I (1969)

şi II (1970), Ed. Academiei, Bucureşti

3. T. VASILIU, G. ANTONIU, ŞT. DANEŞ, GH. DĂRÂNGĂ, D. LUCINESCU,

D. PA VEL, V. PAPADOPOL, D. POPESCU, V. RĂMUREANU - Codul penal al R.S.R.

comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

4. C. BULAI - Manual de drept penal, Partea generală, Ed. ALL, Bucureşti,

1997

5. C. MITRACHE, C. MITRACHE - Drept penal român, Partea generală, Casade Editură şi Presă "Şansa", Bucureşti, 2002

6. M. ZOLYNEAK - Drept penal, Partea generală, Ed. Fundaţiei "Chemarea",

Iaşi, voi. I (1994), voi. II (1993), voi. III (1993)

7. I. OANCEA - Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1971

8. A. UNGUREANU - Drept penal român, Partea generală, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 19959. M. BASARAB - Drept penal, Partea generală, voi. I, II, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1997

10. ŞT. DANEŞ - Drept penal, Partea generală, Ed. Sylvi, 2001

11. N. GIURGIU - Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi

12. N. GIURGIU - Răspunderea şi sancţiunile de drept penal, Ed. Neutron,

Focşani, 1995

13. T. DIMA - Drept penal, Partea generală, voi. I, II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2001

14. I. PASCU - Drept penal, Partea generală, voi. I, II, Ed. Europa Nova,

Bucureşti, 2001

15. I. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU - Drept penal general,

Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002

16. GH. NISTOREANU, AL. BOROI - Drept penal, Partea generală, Ed. ALL

Beck, Bucureşti, 2002

17. C. BUTIUC - Drept penal, Partea generală, Ed. Augusta, Timişoara, 1999

53



18. V. DOBRINOIU, I. PASCU, I. MOLNAR, GH. NISTOREANU, AL. BOROI,

V. LAZĂR - Drept penal, Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997

19. V. DOBRINOIU, N. CONEA - Drept penal, Partea specială, voi. I, II, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2002

20. G. LEVASSEUR, J.-P. DOUCET - Le droit nai applique, Ed. Cujas, Paris

21. J. LARGUIER - Droit, Ed. Dalloz, Paris, 1993

22. F. DESPORTES, F. LE GUNEHEC - Le nouveau droit nai, Ed. Economica,

1998

23. J.H. ROBERT - Droit, Presses Universitaires de France, paris, 1988

24. NEAGU - Drept procesual penal - Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002

26. NICOLAE POPA -Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997, Editura

Actami;

27. ION CRAIOVAN -Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998;

28. DUMITRU MAZILU -Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999, Editura

AII;

29. ION DOGARU -Teoria generală a dreptului, Craiova, Editura "Europa", 1996;

30. GH. MIHAI ŞI R. MOTICA -Fundamentele dreptului, Editura AII, 1997;

31. MIRCEA MANOLESCU -Teoria şi practica dreptului, Bucureşti, 1946;

32. MIRCEA DJUVARA -Eseuri de filozofie a dreptului, Bucureşti, 1997

33. MIRCEA MALIŢA - Zece mii de culturi, o singură civilizaţie,

Bucureşti, 1998;

34. M. LUBURICI ŞI I. CETERCHI -Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992;

35. www.cdep.ro

36. www.ecursuri.ro

37. www.avocatnet.ro

54

http://www.cdep.ro/

http://www.ecursuri.ro/

http://www.cdep.ro/

http://www.ecursuri.ro/



55

izvoarele dreptului penal

Documents