introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. izvoarele...

22
Introducere in materia dreptului international public Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale. Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional (organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului internaţional public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională. Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state şi entităţi internaţionale. Atunci când apar state noi în societatea internaţională nu este nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului internaţional public din partea acestora. Dreptul internaţional, în vigoare în momentul apariţiei lor, le este în principiu – opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare . Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obţine în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex şi nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri. O mare parte din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate de dreptul internaţional. Există totuşi un „domeniu rezervat”, o zonă în care statelor li se acordă o largă libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi care include : alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ- teritorială, apărarea şi securitatea naţională. În acest domeniu nu este admisă nici o intervenţie exterioară, în numele necesităţii respectării dreptului internaţional public. Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând domeniului rezervat al statului, face parte în prezent – din domeniul cooperării internaţionale. Deşi dreptul internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele două sisteme se întrepătrund, în sensul că, în baza tratatelor internaţionale pe care le încheie, statele sunt obligate să ia anumite măsuri pe plan intern pentru a îndeplini obligaţiile internaţionale pe

Upload: others

Post on 29-Aug-2019

48 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

Introducere in materia dreptului international public

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează

raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.

Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional

(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului internaţional

public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de constituire şi de

aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă

ordinea juridică internaţională.

Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le

reglementa comportamentul în raporturile cu alte state şi entităţi internaţionale. Atunci când

apar state noi în societatea internaţională nu este nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului

internaţional public din partea acestora. Dreptul internaţional, în vigoare în momentul apariţiei

lor, le este – în principiu – opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor

cutume internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare .

Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obţine în mod

automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex şi nu sunt excluse

presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.

O mare parte din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate de dreptul

internaţional. Există totuşi un „domeniu rezervat”, o zonă în care statelor li se acordă o largă

libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi care

include : alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ-

teritorială, apărarea şi securitatea naţională. În acest domeniu nu este admisă nici o intervenţie

exterioară, în numele necesităţii respectării dreptului internaţional public. Problema respectării

drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional

tradiţional ca aparţinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul

cooperării internaţionale.

Deşi dreptul internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele două

sisteme se întrepătrund, în sensul că, în baza tratatelor internaţionale pe care le încheie, statele

sunt obligate să ia anumite măsuri pe plan intern pentru a îndeplini obligaţiile internaţionale pe

Page 2: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

care şi le-au asumat. Pe de altă parte, în legislaţia internă a statelor există reglementări care

depăşesc cadrul naţional, regizând comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele

interne prin care se desemnează organele statale cu atribuţii în relaţiile internaţionale,

procedurile de semnare şi ratificare a tratatelor, statutul juidic al străinilor, normele legale

privind recunoaşterea cetăţeniei.

În practică, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului internaţional asupra

dreptului intern al statului, mai precis, de a ştii, în cazul apariţiei unui conflict între normele

celor două sisteme de drept, care dintre acestea prevalează. În acest sens, în literatura juridică s-

au conturat două teorii : teoria dualistă şi teoria monistă.

a). Conform teoriei dualiste ( elaborată în doctrina germană şi italiană, la sfârşitul sec.al

XIX –lea şi începutul sec. XX), dreptul internaţional şi dreptul intern reprezintă sisteme

juridice cu valoare egală, dar distincte, care acţionează pe planuri diferite, având izvoare şi

destinatari diferiţi. În consecinţă, cele două sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o

situaţie, fiecare dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice. Potrivit

acestei terorii, între actele interne şi cele internaţionale ar putea exista neconformităţi, ceea ce

în dreptul contemporan nu este de acceptat. Pentru ca normele dreptului internaţional să devină

aplicabile în dreptul intern este necesar un act special de transformare a normelor internaţionale

în norme interne.

b). Teoria monistă are la bază „ideea ansamblului normelor juridice ale celor două

sisteme de drept şi subordonarea unui drept faţă de celălalt” şi cuprinde două variante:

- monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional ;

- monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern .

Prima variantă, dominantă în doctrina sec. XIX, susţinând independenţa şi suveranitatea

deplină a statelor, încearcă să demonstreze că dreptul internaţional reprezintă o proiectare în

sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul internaţional derivând

deci, din dreptul intern al fiecărui stat.

Cea de-a doua variantă a apărut ca o reacţie faţă de prima, susţinând că dreptul

internaţional public ar determina limitele competenţelor dreptului intern al statelor. Această

variantă porneşte de la concepţiile dreptului natural, afirmând că ar exista o ordine juridică

universală, superioară ordinilor juridice naţionale, un adevărat „stat mondial”, care atribuie

Page 3: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

competenţe statelor în cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internaţională nu a

confirmat această teorie care neagă competenţele statului rezultând din suveranitatea acestuia.

În dreptul contemporan, se manifestă o tot mai accentuată determinare a dreptului intern

de către dreptul internaţional, fără ca vreuna din cele două teorii să se fi validat în totalitate. Nu

există însă o practică uniformă a statelor în acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele

două sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în funcţie de prevederile

constituţiilor naţionale, dar şi ale Convenţiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în

care se afirmă: „O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a

justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).

Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează

raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.

Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional

(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului internaţional

public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de constituire şi de

aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă

ordinea juridică internaţională.

Definiţia dreptului internaţional public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create

de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice (tratate,

cutumă), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea

internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de

necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor”.1

Din definiţia de mai sus rezultă că, obiectul dreptului internaţional public îl constituie

reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept

internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a drepturilor şi

obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.

1 Moca, Gheorghe, Drept Internaţional, vol. 1, Bucureşti, 1983, pag.83;

Page 4: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

Dreptul internaţional public nu este o categorie statică, abstractă. Orice modificare care

intervine în societatea internaţională se reflectă în prevederile sale, dreptul internaţional public

fiind şi un instrument al politicii internaţionale. În comunitatea internaţională contemporană am

asistat la un fenomen de disociere, manifestat în tendinţa de dezagregare a federaţiilor de state,

în centrul şi estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente

(Serbia, Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme

de comunitate (C.S.I). Pe de altă parte, în vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice

sau economice tind să se reunească în cadrul unor structuri organizaţionale integrate, cum este

Uniunea Europeană. Aceste fenomene au, în planul ordinii juridice internaţionale, o serie de

consecinţe:

a) schimbarea configuraţiei subiectelor dreptului internaţional public, prin dispariţia

vechilor „actori” (federaţii etc.) şi apariţia altora (state independente, confederaţii, organizaţii

guvernamentale);

b) apariţia unor noi norme ale dreptului internaţional public, ca urmare a încheierii, în

această perioadă, a unui mare număr de tratate internaţionale;

c) formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul

relaţiilor internaţionale;

d) conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor

statelor faţă de domenii de actualitate, cum sunt: dreptul păcii, dreptul mediului, dreptul

dezvoltării, dreptul spaţial, dreptul internaţional al drepturilor omului etc.

Trasaturile fundamentale si limitele dreptului international

În societatea internaţională, puterea este repartizată pe orizontală, poziţia statelor fiind cea

de egalitate juridică. Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de

vedere al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre ele

beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că dreptul

internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare, cum este dreptul

intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există o ierarhie care să situeze

un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

Page 5: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezultă anumite

particularităţi ale dreptului internaţional public:

a). Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există un

for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern şi supraordonat statelor, care să

elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin

acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă, tot statele fiind şi

destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan

extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public

b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului, care

să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele

acestuia. Această atribuţie revine tot statelor.

c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţă generală şi

obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu

sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii

jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată însă de exprimarea acordului expres al

statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii

Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat

să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la

tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană

de Justiţie ).

d). Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul

nerespectării lor, spre deosebire de normele dreptului intern, ceea ce nu înseamnă că aceste

norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin

tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci, respectarea

normelor dreptului internaţional public nu se bazează, în principiu, pe constrângere, deşi aceasta

nu este exclusă în anumite cazuri.

Aparitia si evolutia istorica a dreptului international

Page 6: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

O analiză din perspectiva istoriei a dreptului internaţional public presupune identificarea

primelor reguli de drept internaţional apărute în istoria umanităţii şi a cauzelor care au generat

apariţia acestora, demers ştiinţific necesar, care pune în evidenţă însăşi esenţa şi finalitatea

dreptului internaţional public.

Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

statale care conţin opţiuni ale statelor referitoare la regulile de purtare ale războiului şi de

rezolvare a conflictelor dintre state cu ajutorul unui arbitru.

Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică

O privire retrospectivă în istoria dreptului internaţional public la începutul secolului al

XX-lea pune în evidenţă existenţa unor criterii pertinente şi convingătoare din punct de vedere

ştiinţific a ceea ce înseamnă evoluţia dreptului internaţional public şi diferenţele calitative în

etapele evoluţiei acestei ramuri de drept după criterii istorice.

Până în anul 1933, analiza istoriei dreptului internaţional public pune în evidenţă patru

perioade istorice, iar în cadrul acestora mai multe etape, identificând în felul acesta evenimentele

istorice cu impact asupra relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional.

În cadrul demersului de periodizare se pune, şi nu întâmplător, întrebarea dacă dreptul

internaţional public este un drept veritabil sau o simplă morală. Viu şi lung timp disputat, dreptul

internaţional nu a cunoscut sancţiuni şi nici justiţie, aceasta întâmplându-se abia în momentul în

care statele au făcut parte dintr-o comunitate juridic organizată.

În ceea ce priveşte periodizarea evoluţiei dreptului internaţional public aceasta cuprinde :

Antichitatea cu trimiteri la China antică, la antichitatea greco-latină, Asiria, Babilon,

Egipt şi mai târziu Roma. Regulile de drept internaţional îşi au locul de naştere în Orientul Antic,

unde au apărut primele state, cum ar fi China, India, Egipt, etc.

Astfel, în secolul al VI-lea î.e.n., statele Chinei antice au încheiat tratate referitoare la

renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru. În India, Legile

lui Manu (elaborate în secolul al V-lea î.e.n.) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice

ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios.

Cât priveşte Egiptul, putem menţiona atât corespondenţa sa diplomatică din secolele XVI-XV

î.e.n. cu Babilonul şi alte state din Orient, cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de Lutars descoperite la

Tell-Amarna, cât mai ales tratatul încheiat în anul 1296 î.e.n. între Ramses al ll-Iea, faraonul

Egiptului şi Hatuşil al III-lea regele Hitiţilor considerat a fi „cel mai vechi tratat internaţional‖.

Acest tratat denumit şi „tratatul sublim‖, instituia o alianţă între cele două state care se obligau să

trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor împotriva unui atac din partea altui stat.

Perioada de la căderea Romei (475) şi până la descoperirea Americii (1492) când se

nasc şi evoluează două principii fundamentale de drept internaţional care vor deveni esenţiale

pentru creştinism şi civilizaţia occidentală: libertatea individuală şi egalitatea raselor, un impact

deosebit avându-l asupra acestor valori morala creştină care a fost proclamată ca morală

superioară a omului.

Începând cu revoluţia de la 1789 şi până la primul război mondial.

În această perioadă evenimentele cu impact semnificativ asupra dreptului internaţional au

fost: Revoluţia franceză de la 1830, dispariţia Poloniei, conflictele din Orient, Revoluţia de la

Page 7: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

1848. Este de notat dubla repercusiune internaţională a Revoluţiei din 1848 pentru afirmarea

principiului non-intervenţiei ca reacţie contra politicii Sfintei Alianţe şi pentru dreptul popoarelor

de a-şi hotărî destinele, legitimând mişcările insurecţionale în favoarea stabilirii unor regimuri

republicane.

În ordine cronologică, un moment cu o semnificaţie deosebită pentru dezvoltarea

dreptului internaţional clasic, îl reprezintă Tratatele de Pace de la Westfalia din 1648, prin care s-

a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii şi

egalităţii în drepturi a statelor, constituind „piatra unghiulară a dreptului internaţional‖.

În această perioadă are loc şi formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional ca o

ştiinţă juridică de sine stătătoare.

Premergător tratatului de pace de la Westfalia, juristul olandez Hugo Grotius (1583-

1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional, prin operele sale şi îndeosebi Mare

Liberum (Marea Liberă) şi De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi păcii), realizează

prima expunere de ansamblu a dreptului internaţional. El dădea astfel, un fundament juridic

puternic independenţei şi suveranităţii statelor, care creau reguli de conduită între ele. A dat, de

asemenea, dovadă de toleranţă, respingând discriminările în relaţiile dintre statele creştine şi cele

„infidele‖ şi admiţând încheierea de tratate cu acestea. Dezvoltând ideea războiului just, a

formulat reguli de purtare a acestuia, inspirate din considerente umanitare.

Nu întâmplător literatura consacrată evoluţiei dreptului internaţional public precizează că

„adevăratul fondator al dreptului internaţional rămâne însă olandezul Hugo Grotius, creatorul

unei teorii intermediare între concepţia tradiţională, bazată pe religie, şi concepţia pozitivistă,

potrivit căreia dreptul nu se întemeiază pe voinţa divinităţii, ci pe conştiinţa şi raţiunea

umanităţii. Deasupra pasiunilor religioase, a ambiţiilor dinastice sau naţionale stă dreptul natural

(dreptul raţional, în conformitate cu legile gândirii), care prin esenţa sa este un drept laic‖.

Ideea centrala a operei lui Grotius constă în găsirea, într-o epocă zguduită de violente

lupte religioase, a unei modalităţi de înţelegere între popoare în scopul scutirii omenirii de atâtea

nenorociri.

Dreptul internaţional public modern Debutul dreptului internaţional modern este marcat de Tratatele de pace de la Paris din

1919 şi 1920, alcătuind „Sistemul de la Versailles‖, care au avut ca urmare nu numai apariţia

unor noi state independente în Europa dar mai ales înfiinţarea „Ligii Naţiunilor” prin Pactul

Ligii, care face parte integrantă din Tratatele de la Paris.

Aceasta reprezenta prima organizaţie internaţională cu caracter general având ca scop

menţinerea păcii internaţionale şi îngrădirea recurgerii la război, garantând statu-quo-ul instaurat

prin sistemul de la Versailles, ca şi respectarea dreptului internaţional.

Dreptul internaţional public contemporan Impactul devastator al celui de-al doilea război mondial asupra întregii umanităţi, inclusiv

asupra relaţiilor internaţionale, a readus în atenţia statelor lumii necesitatea instaurării unei noi

ordini internaţionale.

Debutul acestei acţiuni universale este marcat de actele premergătoare Conferinţei de la

San Francisco din 1945.

Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin adoptarea Cartei, la 26 iunie 1945 şi intrarea

acesteia în vigoare, la 24 octombrie 1945, a deschis largi posibilităţi de afirmare şi dezvoltare a

dreptului internaţional, de întărire a rolului său de promovare a cooperării între naţiuni pentru

Page 8: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, speranţe neconfirmate de evoluţiile internaţionale

ulterioare marcate de noi vicisitudini şi crize politice majore la originea cărora s-a aflat pericolul

unui război nuclear, în contextul existenţei efective a războiului rece.

Izvoarele dreptului international public

Izvoarelor dreptului internaţional public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor

acestui drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor”. Prin urmare, izvoarele dreptului

internaţional public sunt surse ale normelor dreptului internaţional public sau mijloace juridice

de exprimare a acestora. Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale

de Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora. Se

disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, iar ca

mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotărârile

judecătoreşti şi doctrina. Statutul Curţii alătură acestor categorii de izvoare - “echitatea”,

considerată ca potenţial izvor de drept.

În doctrina juridică contemporană se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul

Curţii nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor

enumerate alte două categorii : actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre

actele unilaterale ale statelor.

Tratatul, ca izvor de drept. Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord

sau o înţelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată să

producă efecte de drept internaţional. Dintre tratatele internaţionale multilaterale, Carta O.N.U. -

actul constitutiv al Organizaţiei - a fost considerat un act cu valoare deosebită, care se

manifestă sub mai multe aspecte:

a) în cazul unui conflict între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale unui alt tratat internaţional,

vor prevala cele dintâi;

b) Carta O.N.U este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele-părţi la

aceasta, ci şi pentru state terţe, fapt care constituie o excepţie de la principiul de drept

internaţional conform căruia tratatele “leagă” doar statele –părţi la un tratat.

Page 9: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizează prin

următoarele trăsături:

a) concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind drepturile şi obligaţiile

juridice ale acestora;

b) permit adaptarea dreptului interanţional la dinamica schimbărilor ce intervin în cadrul

comunităţii internaţionale, prin posibilitatea formulării de amendamente sau a revizuirii

textului lor.

Cutuma

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică

generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având forţă

juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei

practici generale, acceptată ca drept”.

În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru ca o

practică să devină cutumă. În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat că este

nevoie de “o participare largă şi reprezentativă din partea statelor însă nu de totalitatea statelor

care formează societatea internaţională la un moment dat.”. Este posibilă formarea unor cutume,

chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale. În

ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva ani) cu

condiţia ca, practica statelor să fi fost frecventă şi uniformă. În acest mod s-au format aşa zisele

“cutume sălbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare. Obligaţia de a dovedi existenţa

unei cutume incumbă statului care o invocă, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii din

partea altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.

Principiile generale de drept

Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se operează în

majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi în dreptul internaţional. Convenţiile

internaţionale ca şi multe dintre hotărârile instanţelor de judecată internaţionale fac deseori

trimitere la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan şi care pot fi

considerate izvoare de drept internaţional.

Page 10: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

În soluţionarea litigiilor internaţionale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-

credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul

judiciar, principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalităţii părţilor litigiului,

dreptul la apărare etc. În doctrina juridică, valoarea de izvor de drept internaţional a principiilor

generale de drept a fost şi este încă, contestată de unii autori (G. Geamănu, I. Diaconu).

Hotărârile judecătoreşti şi doctrina

Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului

internaţional public.

Hotărârile judecătoreşti - nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la

precizarea corectă a unei norme de drept internaţional. Pot fi incluse în această categorie :

a). Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, cu precizarea că hotărârile acestei instanţe

internaţionale au forţă juridică obligatorie doar pentru părţile din litigiu şi numai pentru cauza în

care se pronunţă;

b). Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;

c). Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronunţate în litigii care ridică probleme de drept

internaţional.

Doctrina Din doctrină fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu, cât şi

operele unor foruri ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul

de Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., precum şi opiniile separate ale

judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, anexate deciziilor Curţii. În jurisprudenţa

instanţelor internaţionale, doctrina a fost invocată adesea ca dovadă a existenţei unei norme şi nu

ca sursă a dreptului internaţional.

Actele organizaţiilor internaţionale

Cei mai mulţi dintre autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor

secundar, derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că organizaţiile

internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creaţia statelor.

Page 11: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

Actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc)

stabilesc forţa juridică a actelor pe care le adoptă organizaţia. Statutele prevăd, de regulă, două

categorii de acte ale organelor unei organizaţii internaţionale:

a). acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei, având un caracter

obligatoriu;

b). acte ce se adresează statelor membre şi care cuprind norme de comportament cerute

pentru realizarea scopului organizaţiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţii obligatorii pentru statele membre

ONU., organele Uniunii Europene adoptă decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu,

Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă recomandări.

Chiar dacă recomandările, prin natura lor, nu constrâng din punct de vedere juridic statele

destinatare, ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri, întrucât statele şi-au asumat, în

momentul aderării la organizaţie, angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în

statut.

Actele unilaterale ale statelor.

Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul relaţiilor

internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.

a).Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legătură cu o

anumită situaţie şi este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaraţia

statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile

unor state, de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental (acestea

din urmă au determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu – vezi, Proclamaţia Truman,

1946);

b).Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept

internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţională) sau a altor categorii ( guvern, naţiune care

luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi

manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute

noi reguli de drept internaţional;

Page 12: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

c). Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor

unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale

sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi

împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.

d).Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite

drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat

la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important pe piaţa

financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.

Statul-subiect principal al dreptului internaţional public

Suveranitatea statului

Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept internaţional public şi

aceasta, pentru că, mult timp, a reprezentat unicul subiect al acestui drept şi este singurul care

posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.

Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa, independent de faptul că,

celelalte state le recunosc sau nu această calitate. Suveranitatea este cea care conferă statului

personalitate juridică internaţională, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii

internaţionale, prin exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. Suveranitatea este un “atribut

al puterii de stat”2 În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercită autoritatea pe două

planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi

asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa, edictând legi şi aplicând

sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta naţiunea şi a o

angaja în raporturi cu alte naţiuni3.

Pentru ca o entitate să poată constitui un stat, este nevoie de o populaţie permanentă, un

teritoriu determinat, un guvern independent şi o ordine socială, politică şi juridică.

2 Jouve, Ed.,Relations internationales, P.U.F., Paris, 1992, pag. 41;

3 Deleanu Ioan , Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991, pag.22;

Page 13: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

Drepturile şi obligaţiile statelor

Unele dintre drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor au fost menţionate în

Convenţia de la Montevideo (1933), care reprezintă actul constitutiv al Organizaţiei Statelor

Americane (O.S.A.) şi în Carta drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor (ONU, 1974).

Dintre drepturile statelor se pot reţine:

a). dreptul la existenţă şi suveranitate;

b). dreptul la pace şi securitate;

c) egalitatea în drepturi;

d) dreptul de a participa la viaţa internaţională;

e) dreptul la legitimă apărare, în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune din

partea altor state;

f) dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege şi de a organiza în mod liber

sistemul politic şi de a dispune nestingherit de resursele sale economice şi naturale;

g) dreptul la dezvoltare şi progres.

Conform reglementărilor de drept internaţional, statele beneficiază de imunitate de

jurisdicţie a lor şi a bunurilor lor, în faţa organelor judecătoreşti ale altor state. Acesta reprezintă

un drept la care statul poate să renunţe, în anumite împrejurări.

Obligaţiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea principiilor fundamentale ale

dreptului internaţional public şi constă în :

a).obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile

interstatale;

b.) obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;

c). obligaţia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ;

d). obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale rezultând din

tratate;

Page 14: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

e). obligaţia de a proteja mediul.

Tipuri de state În societatea internaţională există mai multe tipuri de state:

a) state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii şi administraţiei de

stat şi reprezintă subiecte unice de drept şi

b) uniuni de state, reprezentând forme de asociere a două sau mai multe state independente .

Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederaţiile şi federaţiile.

c) statul permanent neutru, care are un statut propriu.

Confederaţiile sunt acele uniuni de state în cadrul cărora statele membre îşi păstrează

calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care îşi conduc singure relaţiile

internaţionale. Statele uniunii instituie organe comune, care centralizează şi coordonează

activitatea acestora în anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente

(C.S.I.) se apropie de modelul unei confederaţii regionale, este constituită în baza unui acord -

Acordul de la Minsk (1991) - încheiat între statele fostei U.R.S.S. şi cuprinde în structura sa

mai multe organe: Consiliul Şefilor de State care este organul decizional suprem, Consiliul

Şefilor de Guverne, Comitetul de coordonare şi consiliere – organ permanent executiv, Consiliul

Miniştrilor Afacerilor Externe, care coordonează politica externă a statelor membre, Consiliul

Miniştrilor Apărării – responsabil de coordonarea politicii militare a statelor membre, un Stat

Major, Consiliul comandanţilor trupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca

interstatală şi un Secretariat executiv. Prin tratatele încheiate la nivel de confederaţie, statele

membre vizează să creeze o uniune economică în care să fie asigurată libera circulaţie a

mărfurilor, a capitalului, a serviciilor şi a persoanelor din această zonă, precum şi asigurarea unei

zone de liber schimb.4

De cele mai multe ori, confederaţia este o formă de tranziţie înspre constituirea unei

federaţii. Este cazul S.U.A., care, înainte de a deveni o federaţie au prezentat forma unei

confederaţii. Federaţiile reprezintă uniuni de state care au renunţat la independenţa lor,

transferând calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre îşi păstrează competenţa

de a administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le conduce relaţiile

externe. Este cazul Belgiei, al Elveţiei etc.

4 Schraepler, H.-A. , Organisations Internaţionales et Europeennes, Ed. Economica, Paris, 1995, pag. 238

-239

Page 15: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

c) O situaţie particulară este cea a statului permanent neutru, care dispune de o capacitate

limitată de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, determinată de statutul său specific. State cu

neutralitate permanentă sunt Elveţia şi Austria. Neutralitatea unui stat trebuie să rezulte din acte

interne ale acestuia – legi şi dispoziţii constituţionale. Statului neutru îi revin obligaţii specifice:

de a nu participa la alianţe militare, politice sau economice care urmăresc pregătirea unui război;

de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operaţiuni militare, sau ca loc de

depozitare a muniţiilor, armamentului şi a trupelor militare; de a colabora activ cu celelalte state

pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale.

Statul neutru are dreptul la autoapărare individuală şi colectivă, precum şi dreptul de a

acorda sprijin statului victimă, în caz de război. Acest din urmă drept îi este recunoscut statului

neutru, care, în societatea contemporană, nu mai este “ţinut” de obligaţia de imparţialitate.

Dreptul tratatelor5

Definiţia şi sediul legal al materiei. Tratatul reprezintă “actul juridic care exprimă

acordul de voinţă între două sau mai multe state, sau alte subiecte de drept internaţional în scopul

de a creea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele”6. Ansamblul

normelor care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea,

cazurile de nulitate şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de

referinţă – Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) şi

Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale (Viena,

1986). Conform primei Convenţii, tratatul reprezintă “un acord internaţional încheiat între state

în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur

instrument sau în două, ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa

particulară” (art.2.a).

Elementele tratatului şi denumirea. Elementele esenţiale ale tratatului sunt:

5 Domuta Marcela, Drept international public, suport de curs Idd, Universitatea Babes-Bolay, Facultatea de studii

europene, Cluj, 2010,

Page 16: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

a) Acordul părţilor – rezultatul liberei voinţei exprimate a părţilor

b) Obiectul tratatului – realizabil şi licit, conform normelor DIP

c) Subiectele sau părţile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept

internaţional;

d) Tratatul să producă efecte juridice – să se stabilească reguli de comportament, norme

de conduită obligatorii, sau să se creeze, modifice sau stingă drepturi şi obligaţii

concrete între părţi.

e) Tratatul este guvernat de normele dreptului internaţional. Statele pot să încheie între

ele acte guvernate de dreptul lor intern, însă asemenea acte nu intră în categoria

tratatelor (de exemplu, contractele de achiziţionare a unor imobile sau în vederea

prestării unor servicii).

Clasificarea tratatelor internaţionale. Clasificarea tratatelor internaţionale se poate

face după mai multe criterii:

a) După numărul părţilor contractante: tratate bilaterale şi multilaterale;

b) După obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau

juridice etc.;

c) După durata valabilităţii lor: tratate cu termen şi tratate pe durată nedeterminată (de

exemplu, tratatele de pace);

d) După posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise şi tratate închise;

e) După calitatea părţilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate

între alte subiecte de drept internaţional;

f) După conţinutul material: tratate –contract (care urmăresc realizarea unei operaţii

juridice, cum sunt tratatele de comerţ) şi tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli generale

de comportament, cum este Carta O.N.U.)

Denumirea tratatelor:

Tratat – documente care reglementează domenii importante ale relaţiilor internaţionale,

politice sau economice: tratate de pace, de prietenie,neagresiune, comerţ, navigaţie etc

Convenţia – înţelegeri prin care sunt reglementate relaţii internaţionale în domenii

speciale: convenţia privind dreptul tratatelor, convenţia privind dreptul mării

Page 17: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

Pactul – înţelegeri care au un caracter solemn şi reglementează probleme politice: Pactul

Societăţii Naţiunilor, Pactul Briand – Kellogg

Acordul – înţelegeri care intervin în domenii variate, precis determinate (economic,

financiar, comercial, cultural)

Protocolul – documente accesorii la un tratat, în scopul completării, modificării sau

prelungirii acestuia.

Statutul – actul constitutiv al unei organizaţii sau al unei instituţii .

Alte denumiri: schimb de note, prin care se reglementează expeditiv o problemă

specifică, modus vivendi, asigură o soluţionare provizorie, până la convenirea unui acord

ulterior, gentleman’s agreement care consemnează acorduri orale, executive’s agreement –

acorduri interguvernamentale., compromis – acord prin care se stabileşte modul de soluţionare a

unui diferend (prin arbitraj, sau jurisdicţia unui tribunal internaţional)

Încheierea tratatelor

Etapele încheierii unui tratat. Pe cale cutumiară s-a conturat un ansamblu de reguli

procedurale, care aplicabile etapelor procesului de încheiere a unui tratat internaţional.

Codificate prin Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare

supletivă, Convenţia propunând mai multe reguli alternative între care statele pot să opteze.

Multe dintre dispoziţiile convenţionale referitoare la o etapă sau alta a procesului de

încheiere a tratatelor cuprind menţiunea “în afara cazurilor în care părţile nu convin altfel”. Prin

urmare, procedura de încheiere a tratatelor este guvernată de regula “autonomiei depline de

voinţă a părţilor”. În general, la încheierea unui tratat internaţional se parcurg trei etape :

a) negocierea textului;

b) semnarea tratatului;

c) exprimarea consimţământului părţilor de a se obliga prin tratat;

Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului.

Negocierea. Este prima etapă, în cursul căreia se elaborează textul tratatului. Negocierile

se desfăşoară între reprezentanţii statelor cu atribuţii speciale în acest domeniu. Împuternicirea

unui reprezentant al statului trebuie să rezulte din documente care emană de la autorităţile

Page 18: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale sau ale altor legi

interne. Aceste documente poartă denumirea de “depline puteri”, definite în Convenţia privind

dreptul tratatelor, astfel: “documentul emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi

desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea,

adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi

legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat” (art.1, c). Persoana

împuternicită cu “depline puteri” se numeşte “plenipotenţiar”. În ceea ce priveşte împuternicirea

care rezultă din deplinele puteri, Convenţia manifestă o anumită supleţe, permiţând confirmarea

ulterioară a împuternicirii unei persoane care a participat la un act legat de încheierea unui tratat

fără a prezenta deplinele puteri.

Pe lângă persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” există şi o categorie de

persoane, care, în baza funcţiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie să prezinte deplinele

puteri în vederea negocierii şi încheierii tratatului. Aceste persoane sunt:

a) şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe ;

b) şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între

statul acreditant (care îl trimite) şi statul acreditar (statul gazdă);

c) reprezentanţii statelor participanţi la o conferinţă sau la lucrările unei organizaţii

internaţionale, în vederea elaborării unui tratat.

Semnarea. Următoarea etapă în încheierea unui tratat internaţional este semnarea

acestuia, act care poate să aibă o dublă semnificaţie: fie de autentificare (provizorie sau

definitivă) a textului tratatului, fie de exprimare a consimţământului statului de se obliga prin

tratat. În primul caz, semnarea echivalează cu atestarea solemnă, de către statele care au

participat la negocieri a faptului că negocierile s-au încheiat iar textul semnat are o formă

defintivă, fără să mai poată fi modificat unilateral de către vreunul dintre statele participante.

Pentru a crea efecte juridice, semnarea va fi urmată de ratificarea tratatului. Etapa negocierii unui

tratat nu este urmată în toate cazurile, imediat, de semnarea definitivă a textului. Există situaţii în

care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea “ad-referendum” sau la

parafarea textului. Semnarea cu menţiunea “ad-referendum” semnifică autentificarea tratatului,

dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea, care constă în înscrierea iniţialelor numelui

negociatorului împuternicit al fiecărui stat pe textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu.

Page 19: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

Ambele proceduri prezentate trebuie să fie urmate de semnarea definitivă a tratatului, condiţie

obligatorie pentru declanşarea procedurilor etapei următoare.

Exprimarea consimţământului. A treia etapă constă în exprimarea consimţământului

statului de a deveni parte la tratat, acceptând obligaţiile care decurg din dispoziţiile acestuia.

Legislaţia internă a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul îşi exprimă voinţa de fi

legat prin tratat.

a) O modalitate de exprimare a consimţământului statului de a deveni parte la un tratat

este ratificarea. De regulă, prin simpla participare la negocierea şi semnarea unui tratat, statele

nu se consideră obligate, din punct de vedere juridic, de dispoziţiile acestuia. Angajarea

definitivă presupune intervenţia unui act intern, prin intermediul căruia organele special abilitate

ale statului – de obicei parlamentele naţionale – analizează dispoziţiile tratatatului şi decid

asupra angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului. Uneori, ratificarea tratatului

impune elaborarea unei legislaţii interne pentru aplicarea dispoziţiilor acestuia. Ratificarea

tratatelor de către Parlamentul este în prezent, mijlocul principal prin care organul legislativ

controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a negocia tratatele internaţionale.

Termenul de ratificare depinde în mare măsură de natura tratatului. Ratificarea nu poate fi

parţială sau condiţionată, ci numai acordată sau refuzată, iar dacă un stat încearcă să modifice un

tratat în timpul ratificării, acest act echivalează cu un refuz al ratificării, însoţit de o nouă ofertă

care poate să fie, sau nu acceptată. La tratatele multilaterale statele pot să formuleze, o dată cu

ratificarea şi în anumite limite, rezerve .

b) O altă modalitate de exprimare a consimţământului statelor este aprobarea sau

acceptarea. Această modalitate a apărut ca o alternativă mai simplă la ratificarea tratatelor,

determinată de creşterea numărului acestora. Pe această cale se realizează o examinare rapidă a

dispoziţiilor unor tratate şi se evită procedura mai lungă şi complicată a ratificării de către

parlamentele naţionale. Procedura aprobării sau a acceptării este de competenţa guvernelor. În

conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau acceptării de către

guvern, tratatele care nu implică un angajament politic major sau care nu se referă la domenii

esenţiale ale suveranităţii statelor.

Page 20: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimţământului statelor,

aplicabilă numai tratatelor multilaterale, care poate să intervină în cazul în care un stat nu a

participat la negocierea şi semnarea tratatului, dar decide ulterior să devină parte la acesta. Un

stat poate să adere la un tratat doar dacă această modalitate este prevăzută în mod expres în textul

acestuia.

d) Consimţământul poate fi exprimat prin semnare. De regulă, semnarea tratatului are ca

efect autentificarea textului stabilit prin negocieri. În anumite cazuri, semnarea echivalează cu

exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect dacă sunt

întrunite, cumulativ, următoarele condiţii, prevăzute în Convenţia privind dreptul tratatelor

(art.12):

- tratatul să prevadă în mod expres această posibilitate sau, să se stabilească într-un alt

mod voinţa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnării valoare de

consimţământ;

- intenţia statului de a conferi actului de semnare acest efect să rezulte din “deplinele

puteri” ale reprezentantului sau să fie exprimată în timpul negocierii.

Numeroase tratate internaţionale la care statele devin părţi prin semnare sunt cunoscute

sub denumirea de acorduri în formă simplificată. Aceste acorduri constau, de obicei, în

schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaraţii comune

etc. Originea acestor acorduri se regăseşte în practica S.U.A, în care sunt cunoscute sub

denumirea de “executive agreements” şi reprezintă acorduri semnate doar de preşedintele

statului, evitând astfel aprobarea senatului şi facilitând în acest mod participarea statului la

tratatele internaţionale.

Intrarea în vigoare a tratatului. În general, data intrării în vigoare a unui tratat este

prevăzută expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu o prevede, momentul intrării în vigoare este

convenit ulterior de către părţi. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care

acel tratat produce efecte juridice faţă de statele părţi. În cazul tratatelor bilaterale, data intrării

în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de ratificare sau al notificării actului

de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele îşi comunică îndeplinirea procedurilor

interne de exprimare a consimţământului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.

Page 21: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lângă unul

dintre guvernele statelor participante la negocierea şi semnarea tratatutului şi căruia i-a fost

încredinţată funcţia de depozitar, sau pe lângă o organizaţie internaţională investită cu aceeaşi

funcţie. Data intrării în vigoare a tratatelor se stabileşte în funcţie de acumularea unui număr

minim, prestabilit prin dispoziţiile tratatului, de instrumente de ratificare.

Procedura de încheiere a tratatelor de către statul român este reglementată de

Constituţie şi de Legea nr.590 din 2003.

BIBLIOGRAFIE

Deleanu Ioan , Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991;

Domuta Marcela, Drept international public, suport de curs Idd, Universitatea Babes-

Bolay, Facultatea de studii europene, Cluj, 2010;

Mazilu, Dumitru, Drept internaţional public, vol.1-2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2010;

Moca, Gheorghe, Drept Internaţional, vol. 1, Bucureşti, 1983;

Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, Ed

All-Beck, Bucureşti, 2000;

Page 22: Introducere in materia dreptului international public · dreptului internaţional public. Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor