IV. Coţinutul drepturilor de autor.

A. Drepturile morale de autor.

Potrivit Legii nr. 8/1996, autorul are următoarele drepturi morale:

• de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă la cunoştinţă publică

opera;

• de a pretinde recunoaşterea calităţii e autor al operei;

• de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;

• de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei

modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază

onoarea sau reputaţia sa;

• dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii

drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.

B. Drepturile patrimoniale de autor.

Dreptul de autor conferă titularului său mai multe drepturi care decurg

din dreptul exclusiv de exploatare a operei. Deşi legea perrmite în principiu

autorului să exploateze singur opera, de regulă intervine altcineva care va

limita din punct de vedere economic beneficiile acestuia.

Potrivit art. 12 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale care intră în

conţinutul dreptului de autor sunt:

• dreptul „de a decide dacă (...) va fi utilizată opera sa”, dreptul „de a

decide (...) în ce mod şi când va fi utilizată opera sa”;

• dreptul „de a consimţi la utilizarea operei de către alţii”, din aceasta

rezultând sau „drepturi distincte şi exclusive ale autorului de a autoriza

sau de a interzice...”;

• dreptul de suită.

Drepturile patrimoniale de autor au caracter personal, fiind strâns

legate de persoana autorului, caracter exclusiv şi sunt limitate în timp în

funcţie de felul operei.

V. Regimul anumitor categorii de opere.

A. Regimul juridic al operelor audiovizuale.

1. Noţiune. Opera audiovizuală este o creaţie cinematografică, sau una

exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei, la realizarea căreia

este utilizată imaginea în mişcare cu sau fără sunet. Sunt opere audiovizuale:

filmele cinematografice, ficţiunile TV, desenele animate, video-clipurile,

emisiunile de varietăţi etc.

Datorită juxtapunerii unor opere distincte în opera cinematografică

dispare autonomia contribuţiilor individuale şi în consecinţă, posibilitatea

exploatării separate. Având în vedere acest argument, opera cinematografică

nu poate fi considerată nici operă comună, nici colectivă, deoarece calitatea

de autor nu se recunoaşte tuturor creatorilor şi nici vreunei persoane din

iniţiativa căreia să se nască.

Autorii operei audiovizuale sunt: regizorul sau realizatorul, autorul

adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special

create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie

sau al secvenţelor de animaţie. Pe lângă aceştia, prin contractul dintre

producător şi regizor sau realizator, pot fi consideraţi autori şi alţi creatori

care au un rol şi o contribuţie substanţială la realizarea operei.

Regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este o persoană fizică

ce îşi asumă conducerea creării şi realizării operei în calitate de autor

principal.

Producătorul unei opere audiovizuale este persoana care se angajează

să susţină tenic şi financiar realizarea operei, asumându-şi resonsabilitatea

producerii operei.

Fiecare autor are obligaţia de a duce la bun sfârşit partea din creaţie

care îi revine. Dacă unul dintre autori nu poate, sau refuză acest lucru, el nu

se poate opune la utilizarea contribuţiei realizate deja şi va avea în schimb

dreptul proporţional la remuneraţie. Opera audiovizuală este considerată

2

terminată atunci când autorul principal (realizator sau regizor) cade de acord

asupra versiunii definitive cu producătorul.

În cazul în care producătorul nu finalizează opera audiovizuală în 5

ani de al încheierea contractului dintre el şi regizor (realizator), sau nu

difuzează opera în termen de un an de la realizarea versiunii definitive,

coautorii pot cere rezilierea contractului.

2. Drepturile autorilor operei audiovizuale. Pe lângă regulile instituite

de Legea nr. 8/1996 în Capitolul IV care formează dreptul comun, sunt

prevăzute în materia operei audiovizuale şi câteva excepţii:

• drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute autorilor

menţionaţi în textul art. 66, sau în convenţia dintre producător şi

realizator sau regizor;

• cu privire la dreptul de divulgare, cu excepţia autorului principal, nici

un alt autor nu se poate opune comunicării publice a versiunii

definitive a operei;

• în materia dreptului de a utiliza exploatarea operei, autorii, alţii decât

cel principal, nu se pot opune exploatării operei;

• în lipsă de convenţie contrară, se prezumă, cu excepţia autorilor

muzicii special create, că autorii cedează producătorilor drepturile

exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său (conform art. 13 al

Legii nr. 8 /1996) şi dreptul de a autoriza dublarea şi subtitrarea contra

unei remuneraţii echitabile;

• în lipsa unei convenţii contrare autorii operei audiovizuale îşi

păstrează drepturile de exploatarea separată a propriilor contribuţii.

Remuneraţia ce revine autorilor operei audiovizuale se stabileşte

distinct pentru fiecare mod de exploatare, proporţional cu încasările brute

rezultate, părţile putând decide însă şi altfel. Ea va ajunge la autor prin

intermediul producătorului, direct de la utilizatori, sau prin organismele de

3

gestiune colectivă a drepturilor de autor, în baza contractelor dintre acestea şi

utilizatori.

3. Dreptul la adaptarea audiovizuală. Titularul dreptului de autor

asupra unei opere preexistente are dreptul exclusiv de a o transforma sau

include într-o operă audiovizuală. Adaptarea operei preexistente se face

numai în temeiul contractului scris între titularul dreptului de autor şi

producător, contract prin care se transferă dreptul exclusiv de a transforma

opera şi care conţine condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei

audiovizuale.

B. Regimul juridic al programelor pentru calculator.

1. Obiectul protecţiei prin drept de autor. Sunt protejate prin drept de

autor, potrivit art. 72 alin. 1 „orice expresie a unui program, programele de

aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-

sursă sau cod obiect, materialul de concepţie pregătitor precum şi

manualele”.

Nu fac obiectul protecţiei prin drept de autor ideile, procedeele,

metodele de funcţionare şi principiile care stau la baza oricărui element

dintr-un program de calculator.

2. Subiectul protecţiei prin drept de autor. Autor al programului pentru

calculator, în sensul Legii nr. 8/1996, este persoana sau persoanele fizice

care l-au realizat, persoana juridică neavând calitatea de autor nici atunci

când este un proram realizat în exercitarea atribuţiilor de servici sau la

comandă. De altfel, potrivit art. 74 al Legii nr. 8/1996, chiar şi drepturile

patrimoniale pot aparţine prin convenţie autorului care a creat un program

pentru calculator în exercitarea atribuţiilor de serviciu, sau la indicaţiile celui

care angajează.

3. Naşterea dreptului de autor. Dreptul de autor se naşte, potrivit Legii

nr. 8/1996, din momentul realizării operei. În materia programelor pentru

calculator se cere potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 124/2000 (pentru

4

completarea cadrului juridic privind dreptul de autor şi drepturile conexe,

prin adoptarea de măsuri pentru combaterea pirateriei în domeniul audio şi

video, precum şi a programelor pentru calculator), pentru o protecţie sporită,

în registrarea acestora la O.R.D.A. (Oficiul Român pentru Drepturile de

Autor).

Drepturile morale ce revin în general autorilor suferă restrângeri în

cazul programelor pentru calculator:

• dreptul de divulgare poate fi exercitat în temeiul convenţiei dintre

autor şi angajator sau cel care comandă programul şi de către aceştia

din urmă; autorul are libertatea de a decide când şi cum să comunice

public programul doar dacă el l-a realizat în afara atribuţiilor de

serviciu;

• dreptul de retractare este interzis expres prin art. 77 (3) al Legii nr.

8/1996

Drepturile patrimoniale ce intră în conţinutul dreptului e autor în cazul

programului pentru calculator sunt cele recunoscute în Capitolul IV al Legii

nr. 8/1996 şi îndeosebi (art. 73 al Legii nr. 8/1996):

• dreptul exclusiv de a realiza şi autoriza reproducerea permanentă sau

temporară a unui program, integral sau parţial, prin orice mijloc şi sub

orice formă, inclusiv datorată instalării, rulării sau executării

programului (alin. 1 lit. a al art. 73 a fost modificat prin Legea nr.

285/2004). Pe lângă sensul deja utilizat de lege al cuvântului

„reproducere” (realizarea unei copii), în cazul programului pentru

calculator reproducerea se referă şi la operaţiunile care se realizează la

fiecare utilizare, care presupun, printre altele, şi o reproducere

programului în memoria de lucru a calculatorului;

• dreptul exclusiv de a realiza şi autoriza traducerea, adaptarea,

aranjarea şi orice alte transformări aduse unui program pentru

calculator precum şi reproducerea acestora;

5

• dreptul exclusiv de a realiza şi autoriza distribuirea originalului sau a

copiilor unui program pentru calculator sub orice formă, inclusiv

închiriere.

În lipsa unei convenţii contrare toate drepturile patrimoniale asupra

programelor pentru calculator create în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau

după instrucţiunile celui care angajează revin acestuia din urmă, conform art.

74 al Legii nr. 8/1996.

Legea nr. 8/1996 conţine şi următoarele situaţii în care pot fi efectuate

anumite acte, fără a mai fi necesară autorizarea titularului dreptului

patrimonial de autor:

• atunci când operaţiunile de reproducere, traducere, adaptare şi

transformare amintite mai sus sunt necesare pentru a permite utilizarea

programului corespunzător destinaţiei sale sau pentru corectarea

erorilor, conform art. 76 al Legii nr. 8/1996 modificat prin Legea

285/1996;

• când se realizează o copie de arhivă sau de siguranţă, dacă acest lucru

este necesar pentru ca programul să poată fi utilizat;

• când se observă, studiază sau testează funcţionarea programului de

către un utilizator autorizat în vederea determinării ideilor şi

principiilor care stau la baza programului;

• când se realizează descompunerea programului pentru calculator în

vederea obţinerii informaţiilor necesare interoperabilităţii cu alte

programe dacă se respectă şi următoarele condiţii: descompunerea se

realizează de o persoană care deţine dreptul de utilizare a unei copii,

informaţiile nu sunt uşor accesibile acesteia, traducerea are în vedere

doar interoperabilitatea.

Toate informaţiile obţinute în ultimul caz nu pot fi utilizate decât în

vederea realizării interoperabilităţii cu un program creat independent, nu pot

6

fi comunicate altor persoane şi nu pot fi utilizate pentru crearea şi

comercializarea unui program cu o expresie fundamental similară.

Având în vedere aceste reglementări speciale privind utilizarea

programului penrtu calculator, fără autorizarea titularului dreptului de autor,

dispoziţiile Legii nr. 8/1996 referitoare la limitările dreptului de autor nu au

aplicare în materia programelor pentru calculator.

Dreptul de a utiliza un program pentru calculator se dobândeşte numai

ca urmare a încheierii unui contract între titularul dreptului patrimonial de

autoriza folosirea (autorul sau angajatorul) şi persoana care doreşte să

utilizeze programul.

Dacă prin convenţie nu se prevede altfel, în contractul de utilizare

legea prezumă că utilizatorului i se acordă un drept neexclusiv de utilizare a

programului pentru calculator (în termeni uzuali, i se acordă licenţă de

utilizare), fără ca acesta să poată transmite dreptul de utilizare unei alte

persoane.

Elementele principale ale proprietăţii industriale

Invenţia

I. Noţiunea de invenţie.

A. Definiţie. Invenţia este soluţia (rezolvarea) unei probleme tehnice

din orice ramură a economiei, ştiinţei, culturii, sau orice alt domeniu al vieţii

sociale, care reprezintă o noutate faţă de stadiul tehnicii şi poate fi aplicată în

domeniul respectiv.

În sensul Legii nr. 64/1991, cu modificările ulterioare, a realiza o

invenţie înseamnă a crea produse, procedee, metode sau aplicaţii şi

combinaţii de mijloace noi.

7

Pentru a vorbi de invenţie trebuie să se ajungă la rezolvarea unei

probleme practice într-un mod nou, doar enunţarea unui principiu nefiind

considerată invenţie.

Legea nr. 64/1991 nu defineşte invenţia, dar enunţă condiţiile pe care

aceasta trebuie să le implinească pentru brevetare. În aceste condiţii, poate fi

definită invenţia brevetabilă ca fiind creaţia umană, rezultat al unei activităţi

inventive, nouă, raportat la stadiul tehnicii şi susceptibilă de aplicare

industrială.

Această modalitate de definire creează dificultăţi în motivarea

deciziilor de respingere a cererii de brevet deoarece nu există o definiţie

legală doar a invenţiei.

B. Obiectul invenţiei. Invenţiile pot avea ca obiect produse, procedee

şi metode.

Produsul este un obiect determinat care se deosebeşte de altele prin

trăsăturile şi elementele sale: compoziţie, structură, ş.a.. Realizându-se

invenţii care au ca obiect produse, se pot crea: aparate, maşini, instalaţii,

sisteme de comandă, substanţe chimice, biologice, amestecuri fizico-

chimice, microorganisme etc.

Procedeele sunt activităţi care au ca finalitate realizarea sau

modificarea unui produs, în timp ce metodele au efecte de natură calitativă,

de exemplu: măsurare, tratament medical.

Dacă unui mijloc cunoscut de obţinere a unui produs i se dă o altă

aplicaţie care are ca rezultat, fără nici o modificare, un alt produs, ne aflăm

în prezenţa unei invenţii (dacă sunt îndeplinite toate condiţiile). Uneori, pe

lângă aplicaţia de mijloace, a fost considerată ca fiind obiect al invenţiei şi

combinaţia de mijloace, care presupune reunirea unor mijloace deja

cunoscute având drept rezultat un produs nou.

8

II. Clasificarea invenţiilor. În funcţie de complexitatea obiectului,

invenţiile pot fi clasificate în:

• simple, cele care au ca obiect un singur produs, mijloc sau procedeu;

• complexe, cele care au o utilizare complexă.

În funcţie de relaţia cu alte invenţii, acestea sunt clasificate în:

• principale, cele care nu au nici o legătură cu alte invenţii;

• de perfecţionare, cele care se bazează pe o invenţie anterioară.

Având în vedere dispoziţiile art. 7 alin. 1 al Legii nr. 64/1991

invenţiile pot fi:

• brevetabile, cele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;

• nebrevetabile, care fie nu îndeplinesc o condiţie, fie sunt expres

exceptabile de lege.

III. Brevetul de invenţie.

A. Definiţie. Organizaţia mondială a Proprietăţii Intelectuale a definit

brevetul de invenţie ca fiind un act eliberat la cerere de către un oficiu

guvernamental, act care îi conferă titularului exclusivitatea exploatării.

Legea nr. 64/1991 pervede în art. 1 (modificat ulterior prin Legea nr.

203/2002) că drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe

teritoriul României prin acordarea unui brevet de invenţie de către Oficiul de

Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile prevăzute de lege.

B. Funcţii şi trăsături. Funcţia juridică esenţială pe care brevetul de

invenţie o are este aceea de protecţie juridică a invenţiei, fiind titlu de

protecţie. Ca o consecinţă a acesteia brevetul are şi funcţii sociale, precum:

• are rolul de stimulare a creaţiei prin avantajele pe care le oferă

titularilor de brevet;

• încurajează comunicarea publică a invenţiei care, în lipsa brevetului,

ar putea fi ţinută secret, ş.a.

9

Brevetul de invenţie protejează o creaţie de fond, care îndeplineşte

snumite condiţii şi nu una de formă, ca în cazul dreptului de autor. Prin ele

se garantează calitatea de inventator şi, pe cale de consecinţă, inclusiv

drepturile ce decurg din aceasta, pe durată determinată de timp; la expirarea

acesteia invenţia intră în domeniul public.

IV. Inovaţia şi invenţia.

Atunci când condiţia noutăţii nu este îndeplinită, invenţia nu este

brevetată. Totuşi, dacă realizarea tehnică respectivă aduce soluţii moderne şi

avantaje economice unităţii în care a fost realizată, ea va fi protejată ca

inovaţie.

Inovaţia este acea rezolvare a unei probleme tehnice, cu caracter de

noutate la nivelul unităţii, în care se realizează şi este utilă pentru aceasta din

urmă. Autor al inovaţiei este cel care a creat-o, această calitate fiind atestată

de unitatea care o aplică.

Raporturile dintre unitate şi inovator sunt unele contractuale şi în

principiu, dreptul de exploatare revine unităţii, fără a avea însă exclusivitate.

În concluzie, calitatea de inovaţie o certifică unitatea în care s-a

rezolvat problema tehnică, dacă soluţia are caracter doar de noutate relativă

(altfel s-ar putea vorbi de invenţie brevetabilă) şi este utilă unităţii.

Protecţia topografiei circuitelor integrate

I. Condiţii privind acordarea protecţiei topografiei circuitului integrat

A. Definiţii. Prin circuit integrat Legea nr. 16/1995 privind protecţia

topografiilor circuitelor integrate, înţelege prin circuit integrat un produs

alcătuit dintr-un ansamblu de componente active şi pasive, inclusiv

interconexiunile, care fac parte în totalitate sau parţial din corpul sau

10

suprafaţa unei piese materiale, produs care este destinat să împlinească o

funcţie electronică.

Topografia unui circuit integrat constă în dispunerea tridimensională a

elementelor acestuia, din care cel puţin un element activ şi a tuturor

interconexiunilor sau a unei părţi din interconexiunile circuitului integrat.

B. Originalitatea. O condiţie prevăzută de lege pentru a fi asigurată

protecţia topografiei circuitului integrat este aceea prevăzută de art. 3 al

Legii nr. 16/1995: originalitatea. Cu toate acestea, din Regulamentul de

aplicare a legii şi din procedura de înregistrare, rezultă că se ţine cont de

această condiţie doar din punct de vedere birocratic, prin declaraţia

solicitantului privind originalitatea topografiei.

C. Anterioritatea. Regula 3 a Regulamentului de aplicare a legii

prevede că se refuză înregistrarea în caz de anterioritate. Se constată deci o

contradicţie între lege, care prevede condiţia originalităţii (simbolică), şi

Regulament care prin regula menţionată face trimitere la noutate (condiţie

inexistentă în lege). Se poate concluziona că sensul „originalităţii” este, în

materia topografie circuitului integrat, acela de noutate. Oricum ar fi

interpretate reglementările amintite, sarcina O.S.I.M.-ului este una dificilă în

analizarea condiţiilor privind înregistrarea.

D. Prioritatea. Atunci când o topografie a unui circuit integrat este

exploatată comercial, în România sau străinătate, aceasta beneficiază de

protecţie dacă se formulează o cerere de înregidtrare la O.S.I.M. în termen de

2 ani de la data primei comercializări.

E. Exceptări de la înregistrare. Nu pot fi înregistrate în vederea

ărotecţiei, conform art. 5 al Legii 16/1995: proiectele, procedeele şi

mijloacele tehnologice, utilizate pentru realizarea topografiei sau a unui

circuit integrat şi informaţiile stocate în acesta, precum şi circuitele care au

fost create şi neînregistrate sau exploatate timp de 15 ani de la data creării

sau primei codări.

11

II. Subiectul protecţiei.

A. Beneficiarii protecţiei topografiei circuitului integrat. Pot beneficia

de protecţia topografiei circuitului integrat persoanele fizice române, sau cu

domiciliul în România, persoanele juridice române, sau care au filiale

(sucursale) în România, precum şi persoanele fizice sau juridice străine, pe

bază de reciprocitate sau în temeiul unor convenţii internaţionale.

Au dreptul de a solicita înregistrarea:

• creatorul topografiei circuitului integrat;

• succesorii creatorului;

• unitatea în cadrul căreia salariatul a creat topografia, în lipsă de

stipulaţie contrară;

• unitatea care a comandat crearea unei topografii de circuit întegrat.

III. Înregistrarea şi drepturile conferite de aceasta.

A. Procedura de înregistrare.

1. Solicitarea înregistrării. Procedura de înregistrare a topografiei unui

circuit integrat este declanşată prin constituirea depozitului reglementar al

cererii de înregistrare care are loc potrivit modelului standard O.S.I.M.:

cerere scrisă, date de identificare, indicarea solicitantului, a creatorului,

indicarea dreptului în baza căruia are loc solicitarea, denumirea şi destinaţia

circuitului integrat, depunerea a două exemplare ale circuitului, dovada de

plată a taxelor, ş.a.

2. Examinare. O.S.I.M. examinează cererea şi dacă sunt îndeplinite

condiţiile are loc înregistrarea topografiei în Registrul naţional al

Topografiilor. În caz contrar se acordă solicitantului un termen de două luni

în care să răspundă la solicitările examinatorului O.S.I.M., după expirarea

căruia se poate lua, în funcţie de răspuns, măsura respingerii sau admiterii

cererii de înregistrare. Hotărârea de admitere a cererii se înregistrează în

12

Registrul naţional al Topografiilor şi se publică în Buletinul Oficial al

Proprietăţii Industriale în termen de 2 luni de la eliberarea certificatului de

înregistrare.

3. Durata protecţiei. Topografia unui circuit integrat este protejată prin

certificatul de înregistrare timp de 10 ani de la data înregistrării sau de la

data primei exploatări, dacă aceasta este anterioară înregistrării.

Protecţia poate înceta şi înainte de expirarea duratei ca urmare a

acordării unei licenţe obligatorii de către Tribunalul Bucureşti în următoarele

condiţii: au trecut cel puţin 4 ani de protecţie fără ca topografia să fi fost

exploatată comercial pe teritoriul României şi licanţa se impune din motive

de siguranţă naţională şi apărare, pentru înlăturarea unor calamităţi naturale,

pentru înlăturarea efectelor create prin încălcarea Legii concurenţei sau prin

nerespectarea standardelor de poluare.

A. Drepturile titularului înregistrării şi protecţia lor.

1. Drepturile titularului de certificat. Titularul unui certificat de

înregistrare a unei topografii de circuit integrat are dreptul de a exploata

exclusiv topografia şi de a autoriza exploatarea de către alţii prin:

reproducerea sau încorporarea topografiei, importul şi comercializarea

topografiei circuitului integrat.

Nu reprezintă încălcare a dreptului exclusiv de a exploata topografia:

• reproducerea privată, fără scop comercial sau în scop de cercetare;

• achiziţionarea cu bună-credinţă a unui circuit în care este reprodusă

ilegal o topografie;

• utilizarea topografiei după epuizarea dreptului prin înstrăinarea

circuitului integrat;

• exploatarea topografiei în condiţiile posesiunii anterioare, care

presupune fabricarea topografiei anterior datei de intrare în vigoare a

Legii nr. 16/1995.

13

2. Contrafacerea. Infracţiunea de contrafacere constă în încălacrea

drepturilor titularului, prin exploatarea fără autorizaţia acestuia, a unei

topografii înregistrate sau comercializarea produselor contrafăcute. Punerea

în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă.

3. Concurenţa neloială. Protecţia topografiei unui circuit integrat se

asigură atât prin înregistrarea la Oficiul de Stat pentr Invenţii şi Mărci, cât şi

prin prohibiţia instituită de Legea nr. 11/1991 art. 5, lit. a, potrivit căreia

reprezintă concurenţă neloială, fiind şi infracţiune: „folosirea unor topografii

ale unui circuit integrat, (...) de natură a produce confuzie cu cele folosite de

alt concurent”.

Know-how-ul

I. Noţiune.

Într-o economie în permanentă mişcare s-a simţit nevoia ca anumite

cunoştinţe care uşurează o muncă şi care în cele din urmă produc mai uşor

profitul financiar, să fie protejate. Ele nu sunt nici invenţii, nici inovaţii, ci

doar cunoştinţe dobândite din experienţa proprie de către o anumită persoană

(de regulă juridică) şi care apreciază că datorită importanţei nu trebuie făcute

publice. Aceste informaţii au fost numite „savoire-faire”, „know-how” sau

„confidential information”.

A. Definiţie. Legislaţia română defineşte know-how-ul ca fiind

„ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi

modelelor, reţetelor, procedeelor şi altor documente analoage, care servesc la

fabricarea şi comercializarea unui produs”.

Se poate aprecia că legiuitorul a avut în vedere şi know-how-ul atunci

când în Legea nr. 11/1991 a definit secretul comercial ca fiind informaţia

care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în

general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se

14

ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o

valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri

rezonabile pentru a-l menţine.

La o primă vedere know-how-ul nu este altceva decât un pachet de

informaţii şi cunoştinţe.

În analiza know-how-ului, Comisia Comunităţilor Europene a stabilit

că acesta trebuie să fie:

• secret, adică neaccesibil ca întreg;

• substanţial, ceea ce presupune că know-how-ul este important pentru

comerţul sau serviciile legate de el;

• identificat, adică descris în aşa măsură încât să poată fi utilizat şi

verificat.

Având în vedere aceste trăsături, know-how-ul a fost definit ca fiind

creaţia intelectuală în conţinutul căreia intră toate cunoştinţele şi soluţiile

noi, secrete, substanţiale şi identificabile pe care o persoană le deţine şi

datorită utilităţii lor în industrie, comerţ sau servicii le transmite terţilor, de

regulă în schimbul unei sume de bani.

Condiţia noutăţii se impune la modul relativ, fiind privită din punctul

de vedere al celui care doreşte dobândirea know-how-ului. Acesta poate

căuta să ajungă singur la soluţia respectivă, dar poate constata că e mai

eficient s-o achiziţioneze de la cei care o au deja.

II. Modalităţi de dobândire a know-how-ului.

Dobândirea know-how-ului are loc prin acumularea de cunoştinţe şi

soluţii din experienţa proprie sau dintr-o activitate creativă. Cel care obţine

aceste soluţii decide să le menţină confidenţiale şi să le transmită altora pe

cale confidenţială.

Pentru ca un drept să existe, el trebuie recunoscut de lege, or, atâta

timp cât aceasta nu conţine prevederi cu privire la drepturi privative sau

15

exclusive asupra know-how-ului, nici măcar doctrina nu a reuşit să impună

ideea unui drept de proprietate asupra acestuia. În schimb, deţinătorii

originari ai know-how-ului pot pretinde confidenţialitatea o dată cu

transmiterea lor către terţi, aceştia din urmă dobândind un drept de folosinţă

a know-how-ului.

Rezervarea la modul privativ a know-how-ului este imposibilă atât

timp cât nu se obţine un brevet de invenţie, deoarece nimeni nu este

împiedicat să atingă acel nivel de cunoştinţe singur, fără a apela la cele deja

dobândite de alţii.

În schimb dacă sunt îndeplinite condiţiile de brevetare ale unei invenţii

se poate obţine o rezervare a exclusivităţii, dar deja soluţiile respective nu

mai au statut de know-how, ci de invenţie.

Singura modalitate de rezervare a exclusivităţii asupra know-how-ului

rămâne cofidenţialitatea. În acest mod multe soluţii şi reţete au rămas secrete

pentru secole, exemplul clasic fiind cel al băuturii Coca-Cola,

III. Protecţia know-how-ului.

A. Secretul. După cum s-a menţionat secretul asupra know-how-ului

este mijlocul cel mai sigur de a preveni utilizarea lui de către alţii. Din

momentul în care acesta a devenit cunoscut prin publicare în reviste sau

prezentări ştiinţifice, deţinătorul originar al know-how-ului nu poate

împiedica pe cei care l-au obţinut astfel să-l folosească.

În doctrină s-a făcut diferenţă între know-how şi secretul de fabrică,

pornindu-se de la ideea că acesta din urmă nu este dezvăluit niciodată,

întreprinderea dorind să fie singura care beneficiază de el, pe când cel dintâi

are chiar scopul de a fi transmis. Diferenţierea nu este esenţială însă,

eventual formală, deoarece este vorba doar de manifestarea unilaterală de

voinţă a întreprinderii: dacă doreşte, secretul de fabrică poate deveni oricând

know-how.

16

B. Clauza de confinedţialitate. În caz de transfer al know-how-ului

clauza de confidenţialitate este subînţeleasă deoarece simpla cesiune a

folosinţei nu echivalează cu transmiterea dreptului la divulgare.

C. Sancţionarea divulgării know-how-ului.

Sunt sancţionate de Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr.

298/2001, ca acte neloiale şi contravenţii:

• „divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către

un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul

deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod

contrar uzanţelor comerciale cinstite”;

• „oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de

daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau

reperzentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla

procedeele sale industriale, (...)”;

• „folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror

obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete

în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul

obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau

a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi

chimici noi”;

• „divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către

terţi, fără consimţămâtul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei

acţiuni de spionaj comercial sau industrial”.

Articlolul 298 C. Pen. reglementează infracţiunea de divulgare a

secretului economic care constă în divulgarea unor date sau informaţii, care

nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită

atribuţiilor, sau de orice altă prsoană.

17

Protecţia secretelor de fabrică este asigurată în principal prin

dispoziţiile conţinute de legislaţia penală sau a muncii, dar şi de prevederile

de mai sus ale Legii privind combaterea concurenţei neloiale.

Legea nr. 11/1991, modificată, defineşte secretul comercial ca fiind

„informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia,

nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din

mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care

dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a

luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută

în regim de secret; protecţia secretului comercial operează atâta timp cât

condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite”.

Desenele şi modelele industriale

I. Obiectul protecţiei.

A. Definiţie.

Desenul industrial a fost definit ca fiind „ansamblul de linii sau culori

care produce un efect decorativ nou, imprimă unui obiect un caracter nou şi

specfic”, iar modelul industrial „o formă plastică care conferă unui obiect

industrial o configurare distinctă, o fizionomie originală”.

1. Diferenţiere. Deosebirea între desenul industrial şi modelul

industrial ţine de numărul de dimensiuni în spaţiu: desenul este o

reprezentare grafică plană (în două dimensiuni), pe când modelul este o

reprezentare în spaţiu (tridimensională).

2. Importanţa. Importanţa desenelor şi modelelor industriale rezidă din

efectul distinctiv al lor, dar şi din cel estetic. Pe lângă înfrumuseţarea

produsului a cărui finalitate este creşterea vânzărilor, ele au scopul de a ajuta

consumatorul să distingă între produsele cu aceleaşi trăsături.

18

B. Relaţia cu alte drepturi intelectuale.

Dreptul asupra desenelor şi modelelor industriale este unul la

interferenţa dintre dreptul de autor şi dreptul industrial, natura sa juridică

nefiind bine conturată.

1. Relaţia cu dreptul de autor. Protecţia desenelor şi modelelor

industriale se asigură, în principiu, potrvit Legii nr. 129/1992, prin

înregistrare la O.S.I.M.. Având în vedere că desenul şi modelul industrial se

află la limita dintre industrie şi artă, legiuitorul a decis că ele pot fi protejate

prin drept de autor:

• „protecţia asigurată prin prezenta lege nu exclude beneficiul protecţiei

conferite prin drept de autor” (art. 7 al Legii. nr. 129/1992);

• sunt protejate prin drept de autor „operele de artă plastică, cum ar fi:

operele de sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă

monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, practica sticlei şi a

metalului, precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei

utilizări practice” (art. 7 lit. g al Legii nr. 8/1996).

În concluzie, sistemul cumulului de protecţie conferă autorului

desenului şi modelului posibilitatea de a opta pentru invocarea dreptului de

autor, sau a celui rezultat din înregistrarea lor la O.S.I.M., opţiunea

depinzând de îndeplinirea condiţiilor specifice, originalitate sau noutate,

după caz.

2. Relaţia cu brevetele de invenţie. Dacă cumulul de protecţie prin

drept de autor şi înregistrare a desenului şi modelului este permis, încă o

protecţie prin brevetul de invenţie nu mai este posibilă. Legea nr. 129/1992

privind protecţia desenelor şi modelelor industriale prevede că nu se poate

înregistra desenul şi modelul al cărui aspect estetic este determinat de o

funcţie tehnică. Se recunoaşte astfel o protecţie exclusiv pe baza brevetului

de invenţie, cu excepţia cazului când e posibilă disocierea între formă şi

obiect.

19

3. Relaţia desenului şi modelului industrial cu marca. După cum s-a

arătat anterior, desenul şi modelul industrial îndeplineşte şi o funcţie

distinctivă, astfel că există situaţii în care ele pot fi înregistrate ca mărci; ne

aflăm aşadar din nou în faţa unui drept de opţiune între sistemul de protecţie:

înregistrarea ca marcă sau înregistrarea ca desen sau model industrial

(imaginel Coca-Cola este un desen, înregistrat însă ca marcă).

C. Condiţiile de protecţie a desenelor şi modelelor industriale.

1. Noutatea. Este protejat prin înregistrare „aspectul nou al unui

produs având o funcţie unitară”, conform art. 8 al Legii nr. 129/1992. Un

desen sau model este nou dacă anterior datei de constituire a depozitului

reglemental al cererii sau priorităţii recunoscute, nu a mai fost făcut public

unul identic, în ţară sau în străinătate pentru aceeaşi categorie de produse.

Desenele tind să fie identice dacă aspectul lor diferă doar în detaliile

imateriale. Protecţia le va fi asigurată totuşi chiar dacă nu produc o impresie

total diferită de cea produsă de un desen anterior consumatorului informat.

Noutatea se analizează pe baza principiului specialităţii care

presupune inexistenţa unui desen sau model identic pentru aceeaşi categorie

de produse, deci nu trebuie să fie una absolută. Totuşi, din punct de vedere

practic, Instrucţiunile O.S.I.M. prevăd că „înregistrarea desenelor sau

modelelor în Registrul naţional al desenelor şi modelelor industriale se face

fără a se examina noutatea”. Această prevedere pare a introduce o pezumţie

de noutate, sarcia anteriorităţii revenind celui care o invocă.

2. Funcţia utilitară. Protejabil prin înregistrare este desenul sau

modelul nou cu funcţie utilitară şi nu cel al cărui aspect este determinat de o

funcţie tehnică. Această condiţie a fost reglementată astfel de Legea nr.

129/1992:

• art. 8: poate fi înregistrat ca desen sau model industrial aspectul nou al

unui produs având o funcţie utilitară;

20

• art. 10: desenul sau modelul industrial al cărui aspect este determinat

de o funcţie tehnică nu poate fi înregistrat chiar dacă are noutate.

Un terminal electric folosit la o conexiune electrică în interiorul unei

maşini de spălat a fost găsit ca neînregistrabil din motiv de funcţionalitate.

Terminalul respectiv ers un desen selectat dintr-o gamă largă de desene, dar

cel mai mare accent s-a pus pe faprul că intenţia a fost să se satisfacă mai

degrabă un interes funcţional decât unul estetic, utilitar. Proiectarea

desenului a urmărit îndeplinirea unei funcţii tehnice pure, chiar dacă în

acelaşi timp ar fi fost posibilă şi o funcţie utilitară.

Se înregistrează în vederea protejării produsul căruia desenul sau

modelul industrial i s-a aplicat. Condiţia enunţată este îndeplinită dacă

această aplicare are doar o funcţie utilitară, estetică şi nu una tehnică.

Raţiunea condiţiei. Legiuitorul a ales soluţia disocierii între cele două

funcţii – utilitară şi tehnică – pentru a evita protecţia multiplă, prelungirea

duratei de protecţie a invenţiei (care este o soluţie tehnică, deci are în vedere

o astfel de funcţie).

Mărcile

I. Definiţie.

Având în vedere toate funcţiile sale, marca a fost definită ca fiind

semnul distinctiv „menit să diferenţieze produsele, lucrarile şi serviciile unei

persoane fizica sau juridice, garantând o calitate definită şi constantă a

acestora, semn susceptibil de a forma, în condiţiile legii, obiectul unui drept

exclusiv, care aparţine categoriei drepturilor de proprietate industrială”.

II. Clasificare.

După destinaţie întâlnim: mărci de fabrică, destinate să individualizeze

producătorul, şi mărci de comerţ, care au rolul de identificare a

comerciantului, distribuitorului.

21

Având în vedere obiectul mărcilor, întâlnim mărci de produse atunci

când se referă la produse şi mărci de servicii care au rolul de a identifica

prestările de servicii. La rândul lor, acestea pot fi mărci de servicii pure, care

identifică doar serviciile (asigurări, bănci, etc.), şi mărci de servicii care se

aplică produselor.

Ţinând cont de prima clasificare, atât mărcile de fabrică cât şi cele de

comerţ sunt mărci de produse.

După natura semnului folosit ca marcă se întâlnesc:

• mărci verbale, alcătuite din semne scrise precum: nume, sloganuri,

cifre ş.a.;

• mărci figurative plane sau tridimensionale, alcătuite din reprezentări

grafice precum etichetele, desenele, forma ambalajului, etc.;

• mărci sonore alcătuite din sunete.

După nivelul de cunoaştere a mărcilor se ăntâlnesc mărci notorii şi

mărci celebre.

Potrivit art. 6 Legea nr. 84/1998 nu pot fi înregistrate ca mărci

semnele care sunt identice sau similare cu o marcă notorie în România;

marca este notorie atunci când majoritatea consumatorilor o cunosc. S-a

afirmat că atunci când o marcă este notoriu cunoscută într-o ţara, există o

prezumţie absolută că toată lumea cunoaşte că marca aparţine altuia, deci nu

constituie un lucru al nimănui, care poate fi însuşit.

Marca de mare renume sau celebră este aceea care a dobândit un

caracter pur publicitar, funcţia de reclamă fiind primordială.

III. Funcţiile mărcii.

Marca are următoarele funcţii:

• de diferenţiere prin individualizarea producătorului, marca fiind

„semnătura”;

22

• de concurenţă, permiţând consumtorului să se orienteze uşor în

alegerea produsului;

• de garantare a calităţii, oferind posibilitate consumatorului de a selecta

produsele de calitate;

• funcţia de reclamă îndeplinită prin utilizarea ei în publicitate, marca

impunându-se independent pe piaţă, impactul în mintea

consumatorului fiind de cele mai multe ori mai mare decât al

produsului;

• funcţia de organizare a pieţei se manifestă prin reducerea rolului

comercianţilor doar la distribuire, consumatorul educat manifestându-

şi doar alegerea.

IV. Semne susceptibile de a fi marcă.

Conform art. 3 lit. a din Legea nr. 84/1998 pot constitui mărci semne

distinctive precum: cuvintele (inclusiv numele de persoane), desenele,

literele, cifrele, simbolurile figurative, forme tridimensionale, forma

produsului sau a ambalajului, combinaţiile de culori, precum şi orice

combinaţie a acestor semne.

A. Cuvintele. Orice cuvânt poate constitui marcă, cu următoarele

excepţii:

• cuvintele uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale

şi constante;

• cuvintele care se folosesc în comerţ pentru a desemna specia, calitatea,

cantitatea, destinaţia, valoarea, regiunea geografică, calitatea sau

natura produsului ori alte caracteristici;

• cuvintele de natură a induce în eroare cu privire la regiunea

geografică, calitatea sau natura produsului ori serviciului;

23

• cuvintele care s-ar constitui în mărci contrare ordinii publice sau

bunelor moravuri.

Dacă se propune spre înregistrare o marcă în care intră şi cuvinte

străine, cererea de înregistrare trebuie să cuprindă şi o traducere a acestora.

Combinaţiile de cuvinte prezintă de regulă interes atunci când se

prezintă ca sloganuri publicitare şi se doreşte înregistrarea lor ca marcă. Ele

sunt combinaţii de cuvinte cu putere de distincţie şi impact în mintea

consumatorului. Legea română nu exclude sloganul de la înregistrare ca

marcă.

Articolul 5 al Legii nr. 84/1998 exclude de la înregistrare doar mărcile

care conţin, fără consimţământul titularului numele patronimic al unei

persoane care se bucură de renume în România. Această ultimă condiţie

presupune că numele unei persoane fără renume poate fi înregistrat fără

acordul său, acest lucru fiind catalogat în doctrină ca o alegere suspectă şi

sursă de confuzie. În schimb, numele istorice au fost constant înregistrate ca

marcă (Napoleon, Rasputin, etc.).

Denumirile istorice de ţări şi oraşe dispărute, având semnificaţie

simbolică, au fost admise ca mărci. Zonele geografice nu pot fi înregistrate

decât dacă nu sunt denumiri de origine (Mont-Blanc).

B. Desenele. Desenele sunt reprezentări grafice cu rol distinctiv

precum emblemele, blazoanele, vinietele, etc. Emblema este semnul

figurativ simplu cu valoare simbolică (pumă, crocodil, stea), pe când vinieta

este o combinaţie de figuri (linii, cercuri).

C. Literele şi cifrele. Literele alese ca marcă sunt de regulă iniţialele

unui producător (de exemplu, Fiat – Fabrica Italiana Automobili Torini), sau

au o semnificaţie proprie (de exemplu, Aro – autoturism românesc).

Cifrele pot fi mărci atunci când nu au rol de codificare a produsului;

exemplele sunt nenumărate, în special în materia parfumurilor: 8x4, nr. 5 ş.a.

24

D. Simbolurile figurative. Simbolurile figurative pot interfera cu

desenele, atunci când sunt reprezentări grafice. Printre elementele figurative

se află: eticheta, imaginea, personajele ş.a.. Imaginea unei persoane

cunoscute în România poate fi folosită ca marcă doar cu acordul acestuia.

E. Forme tridimensionale. Pentru ca forma produsului să poată fi

înregistrată ca marcă, aceasta nu trebuie să fie banală sau funcţională.

Acelaşi este şi cazul formei ambalajului, care trebuie pentru înregistrare să

nu aibă o formă impusă de natura produsului şi să prezinte distinctivitate.

F. Combinaţiile de culori. Legea română a prevăzut corect ca semn

susceptibil de a fi marcă doar combinaţiile de culori, deoarece o singură

culoare nu prezintă distinctivitate, nuanţele nu sunt sesizabile, iar

monopolizarea culorii ar fi fost un real pericol. Cu toate acestea,

Regulamentul de aplicare adaugă în regula 9 lit. h că şi o singură culoare

poate fi înregistrată ca marcă, deşi majoritatea opiniilor exprimate vine în

contradicţie cu aceasta.

Este refuzată înregistrarea stemelor, drapelelor şi a altor embleme de

stat, a semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi de garanţie adoptate de ele,

a oricăror imitaţii de blazoane precum şi a stemelor, drapelelor şi a altor

embleme, iniţialelor sau denumirilor organizaţiilor internaţionale.

G. Alegerea mărcii. În alegerea mărcii se recomandă a se avea în

vedere ca semnul să fie uşor de pronunţat, uşor de memorat, să transmită un

mesaj, să fie plăcut (să inducă idei agreabile), să poată fi utilizat şi pe plan

internaţional.

Precizări privind concurenţa neloială

I. Noţiune.

A. Definiţie. Concurenţa neloială presupune, în cadrul competiţiei

economice, săvârşirea unor acte criticabile, considerate de lege abuzuri.

25

Altfel spus, presupune o încălcare a obligaţiei comerciantului de a folosi în

activităţile comerciale numai procedee oneste corecte.

Articolul 2 al Legii nr. 11/1991 defineşte concurenţa neloială ca fiind

„orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de

comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare

a prestărilor de servicii”.

B. Condiţii. Un act de concurenţă este neloial în momentul în care sunt

întrunite următoarele condiţii:

• existenţa raportului de concurenţă între autorul actlui şi victimă;

• săvârşirea de acte sau fapte contrare uzanţelor cinstite;

• vinovăţia autorului faptei;

• actele sau faptele să fie săvârşite în domenii deschise concurenţei.

II. Mijloace de confuzie.

A. Riscul de confuzie. Mijloacele de confuzie au drept scop crearea de

confuzie, clientela putând fi derulată şi atrasă, profitându-se de reputaţia

concurentului. Ele îmbracă forma unor acte sau fapte contrare uzanţelor

cinstite prin care se urmăreşte:

• inducerea în mintea consumatorului a ideii că produsele sau serviciile

provin de la concurentul celui care le săvârşeşte;

• crearea unei legături între cele două oferte pentru a denatura clientela.

Prin risc de confuzie în sens larg se înţelege confuzia consistând în

ideea greşită că între două întreprinderi există o legătură economică. Un act

are caracter neloial atunci când creează un risc de confuzie apreciabil şi nu

confuzii întâmplătoare.

B. Criterii de apreciere a riscului de confuzie. Aprecierea riscului de

confuzie se face având în vedere mai multe criterii. Un prim criteriu în

aprecierea riscului de confuzie este raportarea la consumatorul cu atenţie

26

mijlocie, nivel mediu de inteligenţă, educaţie şi impresia produsă acestuia.

Instanţeke au în vedere notorietatea semnului distinctiv şi faptul că de regulă

atenţia consumatorului este mai mare în cazul bunurilor de valoare.

Un al doilea criteriu în stabilirea riscului de confuzie are în vedere

numărul de consumatori expuşi riscului de confuzie. Grupul ţintă al ofertei

comerciantului (specialişti, farmacişti, etc.) este şi el un element de stabilire

a existenţei riscului de confuzie.

Riscul de confuzie se determină şi în funcţie de natura semnului

distinctiv. Acesta poate, ca urmare a unei utilizări mai vechi şi a campaniilor

mediatice, să fie mai puternică, mai cunoscută. Cu cât semnele distinctive

sunt mai puţin cunoscute, mai slabe, riscul de confuzie scade.

Producerea confuziei nu este absolut necesară pentru existenţa

concurenţei neloiale, fiind suficientă crearea riscului. De asemenea, nu orice

confuzie asupra unui produs sau servicii echivalează cu săvârşirea unui act

neloial.

C. Clasificare. Mijloacele de confuzie calificate ca fiind acte de

concurenţă neloială sunt grupate astfel:

• mijloace care produc confuzie cu privire la firmă şi emblemă;

• imitarea mărcii;

• imitarea publicităţii unui concurent;

• imitarea produselor altuia şi substituirea mărfurilor;

• imitarea aspectului exterior al unei întreprinderi.

III. Parazitismul.

A. Noţiune. Doctrina a cuprins toate faptele menţionate mai sus sub

umbrela noţiunii generale de parazitism, care pleacă de la ideea că orice

apropriere nejustificată a muncii altuia trebuie sancţionată. El a fost definit

ca fiind comportamentul prin care un agent economic se plasazează în siajul

concurentului, profitând de eforturile şi know-how-ul acestuia. Parazitul

27

caută să se afle în permanenţă în umbra concurentului pentru a beneficia de

experienţa şi renumele acestuia fără investiţii proprii.

B. Forme. Parazitismul se prezintă sub două forme. Prima, concurenţa

parazitară, vizează situaţia unei întreprinderi care se comportă ca un parazit

în raport cu o alta cu care se află în situaţie de concurenţă. Ne aflăm în

prezenţa unui act parazitar de fiecare dată când un concurent a beneficiat de

efortul industrial, comercial, publicitar şi promoţional al unui alt comerciant.

A doua formă, manopere parazitare, este întâlnită în cazul agenţilor

economici care nu sunt în raport de concurenţă. Ele rezultă din exploatarea

fără drept a investiţiilor şi cunoştinţelor unui întreprinzător neconcurent. În

acest caz acţiunea în concurenţă neloială nu este admisibilă în absenţa

clientelei comune şi a riscului de confuzie. Instanţele pot deroga de la

această regulă, atunci când situaţia o impune. Un exemplu mediatizat în

Franţa susţine libertatea de apreciere a judecătorului; este cazul parfumului

„Champagne”, în care Curtea de Apel din Paris a declarat comportament

parazitar utilizarea denumirii de origine „Champagne”, ca nume al unui

parfum.

C. Prejudiciul. O altă problemă care apare în cazul parazitismului este

dovedirea prejudiciului. Este foarte dificil să dovedeşti existenţa unui

prejudiciu creat de parazit atâta vreme cât el stă în umbra celui puternic

economic şi încearcă sa fure din clientela acestuia. El va invoca întotdeauna

dreptul său la dezvoltarea afacerii sale şi imposibilitatea cuantificării

prejudiciului. De aceea, acoperirea acestuia se face cu titlu de pierdere a

şansei la o evoluţie favorabilă, concept care nu mai utilizează ideea de

prejudiciu cuantificabil.

Având în vedere stadiul economiei româneşti şi nevoia de reguli clare,

apreciem că teoria parazitismului este utilă, un eventual recul al ei putând

interveni numai după ce va fi aplicată şi îşi va face datoria în impunerea unui

comportament comcurenţial, aşa cum s-a întâmplat şi în Franţa.

28