istorie literară - de ce scria liviu rebreanu?

7/27/2019 Istorie Literară - De ce scria Liviu Rebreanu?

http://slidepdf.com/reader/full/istorie-literara-de-ce-scria-liviu-rebreanu 1/7

Istorie Literară: De ce scria LIVIU REBREANU? de Ion Simuţ

Explicaţiile scriitorilor despre motivele prezumtive ale propriului scris sunt foarte diverse,aproape imposibil de clasificat. Câteva revin de la un scriitor la altul, dacă avem, totuşi,curiozitatea să le clasificăm şi dacă ne asumăm riscul să simplificăm.

Unii invocă la originea actului de creaţie literară raţiunea supremă a existenţei, un mod derăscumpărare a păcatului metafizic de a exista, o justificare abstractă, filosofic-existenţialistă,a propriei existenţe ca eşec. Alţii gândesc şi simt religios, aşezând la originea scrisului literaro tentativă de înnobilare a omului, ca o formă de compensaţie a păcatului biblic sau de

participare orgolioasă la creaţia divină. Pentru alţii, conştiinţe profane, creaţia literară e un jocsuperior, o formă de exprimare născută dintr -un spirit ludic, gratuit. În sfârşit, în cele mai

multe dintre cazuri, creaţia literară se situează printre formele de competiţie fie socială, fieestetică (afirmare a individualităţii, exprimarea unei originalităţi, dobândirea prestigiului şi asuccesului etc.). Ştim din mărturisirile sentenţioase din Cred (1926), aşezate ca prefaţă lavolumul testamentar Amalgam (1943), că Liviu Rebreanu opta pentru a doua variantă din cele

pe care le-am particularizat aici. Arta – afirma scriitorul – „înseamnă creaţie de oameni şi deviaţă”, devenind în acest fel consubstanţială creaţiei divine: „Creând oameni vii, cu viaţă

proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii”. Arta ca joc sau calofilie,scrisul ca „jucărie agreabilă” şi „jonglerie cu fraze” sunt repudiate. Nu mai reiau acestemărturisiri ultracunoscute şi ultraglosate. Explicaţiile raţionale ale unui mod de a gândi actul

de creaţie literară, sanctificat de unii (ca Rebreanu) sau înţeles în resorturile lui mai profan ede alţii, nu exclud însă motivaţiile mai obscure, din zonele profunde ale conştiinţei. De acolo

pot veni uneori, ca în cazul lui Rebreanu, ecourile unei vinovăţii ce trebuie contracarate. Ca săanticip consideraţiile care urmează, voi spune că proza lui Liviu Rebreanu rezultă, nu doar înexperienţele iniţiale, din străduinţa dureroasă a unei disculpări.

Disculpările învinsului

În 1919, când apare volumul Calvarul, la Editura universală Alcalay, Liviu Rebreanu avea 34de ani, era un publicist cunoscut îndeosebi din cronicile de teatru şi un prozator puţin creditatşi comentat, care publicase câteva volume de nuvele: Frământări (1912), Golanii şiMărturisire (ambele în 1916), Răfuiala (1919). Calvarul se prezintă ca mărturisireatestamentară a unui poet şi gazetar, Remus Lunceanu, de 31 de ani (deci cu o mică diferenţăîn minus faţă de vârsta autorului), frământat până la istovire de suspiciunile confraţilor, întimpul primului război. Plecat din Ardeal în urmă cu zece ani, e suspectat la Bucureşti, întimpul ocupaţiei germane, de lipsă de loialitate faţă de statul austro-ungar; refugiat la Iaşi, dinteama de a nu fi arestat şi probabil condamnat la moarte pentru eschivă de la recrutare, e

bănuit de confraţi ca spion al regimului de ocupaţie. Suspiciunea generalizată îl copleşeşte, îlîmpinge la sinucidere, după cum se explică resorturile acestei drame în avertismentul

autorului: „Un om şi-a curmat viaţa în clipa în care a înţeles limpede că, între el şi oameniispre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie – atâta tot”.



Întregul roman nu va fi deci altceva decât confesiunea unui învins, adresată unei posterităţiincerte, scrisă de-a lungul unei nopţi, înainte de a se sinucide, „povestirea unei agoniizbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată, în ultimele ceasuri ale scriitorului”. Unmanuscris însângerat e recuperat ca o mărturie acuzatoare pentru un timp nefast: „În urma

poetului mort de bunăvoie a rămas un teanc de file stropite cu sânge”. Remus Lunceanu îşi descrie calvarul moral cu pistolul pe masă, gata să-şi pună capăt zilelor îndată ce va isprăviaceastă mărturisire prin care mai speră vag să se facă înţeles, cel puţin postum, dacă nu aizbutit în timpul vieţii sale nefericite. Moartea sa îi va acuza, îi va culpabiliza pe cei care l-au

împins la gestul ultim. Modest, timid, cu un spirit moderat al contrazicerii – după cum sedescrie din primele pagini ale confesiunii - , a favorizat urzirea în jurul său a unei „atmosferestranii, în care se prind prea lesne toate bănuielile, toate învinurile, toate săgeţile otrăvite” (v.Opere 3, text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante de Niculae Gheran şi Nicolae Liu,Editura pentru Literatură, 1968, p. 10). Remus Lunceanu trăieşte secolul XX, de la

începuturile sale, ca pe o „eră a suspiciunii”, cum am spune după Nathalie Sarraute. El are„conştiinţa cinstei” (p. 11), însă nu şi capacitatea de a insufla altora această convingere despreonestitatea sa. De aici decurge toată drama sa, din faptul că e o victimă sigură a suspiciunii, caregim moral maladiv. Remus Lunceanu trăia cu exasperare, ca şi Liviu Rebreanu, aceeaşiameninţare a suspiciunii generalizate şi a culpabilizării nedrepte.

Similitudinile dintre Remus Lunceanu şi Liviu Rebreanu (observate şi speculate de critica

biografică) sunt deopotrivă frapante şi evidente, în ciuda unor amănunte derutante, nepotrivitetocmai pentru a crea un fel de diversiune. Nici nu vreau să mă opresc acum la aceste

amănunte. Mai importantă e preistoria formării scriitorului Liviu Rebreanu, o perioadăîngropată în trecut cu care Remus Lunceanu pare să nu aibă nici o legătură. După ce fusese unromân suspect în Ardeal (suspect pentru administraţia austro-ungară din anii 1908-1910), să fisimţit oare Rebreanu că la Bucureşti (prima dată în anii 1909 - 1910, a doua oară în aniirăzboiului şi ai ocupaţiei, 1916-1918) a devenit un ardelean suspect, care nu şi-a dovedit

suficient loialitatea faţă de ţară (România, noua lui patrie) şi că nu şi-a câştigat legitimitateade român? Dar, mai clar şi mai concret, despre ce e vorba? O explorare biografică, oricât desumară, e absolut necesară, pentru a autentifica similitudinile.

În tribulaţiile de conştiinţă ale lui Remus Lunceanu, putem presupune şi reconstitui crizele deadaptare ale scriitorului însuşi, cu penibile dificultăţi de start datorate condiţiei sale naţionaleşi regionale. Reamintesc pe scurt o situaţie dramatică, întinsă pe un deceniu (1908-1918), deşi

poate că pornesc prea de departe. După ce-şi dăduse demisia din armată, în 1908, constrâns de

împrejurări (neregulile mânuirii unor fonduri ale popotei ofiţereşti), Rebrean Oliver părăseştegarnizoana din Gyula, revine acasă, în Prislop, şi, în aşteptarea unei soluţii, se angajează caajutor de notar sau funcţionar de primărie în satele vecine. Crezuse până atunci că ar puteadeveni scriitor maghiar, simultan cu practicarea profesiunii de ofiţer. Are loc o reconsideraretotală a întregului proiect de existenţă, refăcut din temelii. Trebuia să redevină întâi român,

pentru a-şi construi o aspiraţie de scriitor român. Între perioada maghiară, lăsată în urmă, şi

cea românească, aflată la început, acesta era esenţialul punct comun: opţiunea indestructibilăde a deveni scriitor. Remus Lunceanu este construit ca personaj pe acest vector clar, chiar



dacă el avea irepresibilul sentiment al eşecului ca poet, dar experienţa lui se suprapune cuaceea a lui Rebreanu de mai târziu. Anii 1907-1910 înseamnă o integrală reconstrucţie desine, una întemeietoare a viitoarei personalităţi. Plecarea la Bucureşti era singura soluţieradicală şi ea este pusă în practică în 1909, după ce nuvelistul reuşise să debuteze, înnoiembrie 1908, în revista „Luceafărul” de la Sibiu. În octombrie 1909 va debuta cu adevăratîn România, sub patronajul entuziast al lui Mihail Dragomirescu, la „Convorbiri critice”. Înianuarie 1910 îşi începe activitatea de cronicar dramatic la „Falanga”, dar primeşte adevăratul

botez de scriitor român în postura de publicist militant la „Ordinea”, unde publică în intervalulnoiembrie 1909-februarie 1910 articole politice militante „în chestiunea românilor de pestemunţi”. Într -un mod surprinzător, guvernul maghiar cere arestarea şi extrădarea publicistului,care era cetăţean austro-ungar. Marele necaz (arestarea din februarie 1910) îl loveşte ca untrăsnet: îl dezechilibrează şi-i produce o traumă profundă, cu consecinţe pe termen lung.Urmează umilitoarea experienţă a detenţiei, întâi la Văcăreşti, până la expulzare, apoi laGyula pentru şase luni de „închisoare ungurească”, până în iulie 1910.

Enorma teamă a lui Remus Lunceanu de repatrierea în Ungaria, în cursul anului 1918, seamplifică neştiut, exponenţial, prin acest ecou sau transfer secret al primei experienţetraumatice a autorului. Există complicităţi profunde ale fricii şi ale suspiciunii între Remus

Lunceanu şi Liviu Rebreanu, pe care şi le transmit unul altuia. Primul ştia de la cel de-al

doilea ce catastrofă putea aduce o astfel de întâmplare: o nouă confruntare cu statul austro-

ungar. Cititorul devotat ficţiunii din Calvarul, fără să aibă aceste informaţii biografice, nu poate bănui ce încărcătură dramatică se afla în această ameninţare ca Remus Lunceanu să fiearestat în 1918 de unguri la Bucureşti şi trimis la Budapesta pentru un proces de trădare sau de

dezertare. Liviu Rebreanu o mai păţise o dată, cu opt ani în urmă, chiar dacă atunci acuzaţiaera alta, aparent mult mai puţin gravă (probabil, lipsă de loialitate faţă de patria de origine).Trecutul lui maghiar nu fusese lichidat. Nu atât problema naţionalistă este importantă înaceastă confruntare. Ea are, desigur, rostul său politic. Nu atât arestarea în sine contează, câtconsecinţele ei: justificată sau nu, arestarea îl face automat vinovat pe cel inculpat. Prezumţiade nevinovăţie se spulberă în ochii celorlalţi îndată ce arestarea se pune în aplicare. Un

urmărit, cum erau deopotrivă Remus Lunceanu sau Liviu Rebreanu în 1918, îşi pierde fărădrept de apel onoarea. Aceasta era marea lor dramă: moralitatea le este pusă sub semnulîntrebării

Liviu Rebreanu nu va fi un român întreg până la Unirea Transilvaniei cu România, pentru căavea dincolo o parte blestemată, nebuloasă şi suspectă, care risca să se răzbune împotriva lui

periodic, devastator, până la a-l obliga să ia totul de la început. Aceste resturi maghiare şitransilvane, care îi vor fi imputate mereu de presa interbelică, îi vor da în permanenţă luiLiviu Rebreanu senzaţia umilitoare că nu este liber de trecut – un trecut demonizat de alţii,considerat obscur şi încărcat de vinovăţii ascunse. Remus Lunceanu trăia o bsesia acestor

suspiciuni, pe care Liviu Rebreanu, îndeosebi până la Unirea din 1918, o trăise el însuşiexasperant. Confesiunea din Calvarul se naşte din dorinţa de a elucida un trecut ce păreaaltora nebulos şi culpabil. Asupra lui Rebreanu însuşi pluteau în timpul primului război

suspiciunile de spionaj şi colaboraţionism. De aceea, pentru un cunoscător al biografieiscriitorului, Calvarul devine proiecţia în ficţiune a unei autoanalize morale, naraţiunea unui



proces de conştiinţă, valabil în ambele planuri – în ficţiunea lui Remus Lunceanu sau înrealitatea biografiei lui Liviu Rebreanu.

În toată discuţia de până acum am lăsat deoparte un amănunt: Remus Lunceanu vine laBucureşti cu speranţa ardentă că îşi va găsi spaţiul de afirmare ca scriitor român, iar nu pur şisimplu ca român. Când constată că este înconjurat dezastruos de suspiciuni nu se năruie doarîncrederea lui în românism, ci şi visul de scriitor. Tema ratării creatorului într -o epocăneprielnică şi într -un spaţiu moral ingrat e la fel de importantă ca tema suspiciunii. RemusLunceanu ştie că a riscat să fie victima unei speranţe necugetate de a deveni scriitor român şică emigrarea sa din Ardeal s-ar putea să fie zadarnică. Acest gând al eşecului total, ca scriitor,îl zdrobeşte definitiv. De spectrul suspiciunilor există o vagă speranţă că s-ar putea elibera

tocmai prin naraţiunea postumă a disculpării care va deveni manuscrisul Calvarului, dar cumva putea recupera şi reconstrui şansa de a fi scriitor român din moment ce şi -a pierdut

creditul?

Remus Lunceanu e proiecţia unui Rebreanu ratat, având, în acelaşi timp, funcţia uneiexorcizări a răului şi a nenorocului. Dar personajul fictiv impune, paradoxal pentru realismulconsecvent al scriitorului, imaginea romantică a geniului fără noroc:

„Sunt convins că am talent… Acum, la marginea prăpastiei, îmi pot îngădui toată sinceritatea.Da, deseori, în sufletul meu, mi-am zis că sunt poate genial. Cine ştie?! E posibil să fiu, saucel puţin ar fi fost posibil. Noroc însă n-am avut în viaţă. Numele meu a circulat numai în

cercul acela prea strâmt care se cheamă «lumea literară şi artistică», şi încă şi în cercurile

acestea!… Viaţa te îndoaie, te suceşte, te îmbrânceşte şi-ţi impune compromisuri de care ţi-esilă. Inima ta te mână spre înălţimile albastre şi soarta te târăşte în noroiul uliţelor fără soare.”(Opere 3, p. 9).

Dar această lamentaţie din 1919, care este Calvarul, va fi în curând acoperită, chiar în anulurmător, în 1920, de triumful unui succes răsunător, odată cu apariţia romanului Ion.

Însă când apare romanul Ion, autobiografia resemnării şi eşecului din Calvarul pierde orice

interes şi orice sens al actualităţii imediate a confesiunii. Autorul însuşi o va face uitată pentrutotdeauna, nu o mai reeditează niciodată, în timp ce celelalte cărţi ale sale, inclusiv volumelede nuvele reluate stăruitor cu modificări şi combinaţii de sumar (în ciuda ignorării lor de cătrecritică), vor beneficia de ediţii repetate, mai ales romanele. În excelenta sa monografie despreLiviu Rebreanu, apărută în 1967, Lucian Raicu ne dă cea mai bună explicaţie pentru aceastăuitare: du pă romanul Ion, Liviu Rebreanu ca scriitor impune brusc imaginea unui învingător,în timp ce poetul sinucigaş din Calvarul propusese imaginea (acum nepotrivită prininactualitatea ei) a unui scriitor obstinat în psihologia învinsului. „Acest alter -ego şovăitor,

slab – notează Lucian Raicu – a trebuit să moară în Calvarul pentru a face posibilă viaţa şivictoria celuilalt, prezent în operă şi, pentru noi, cel autentic” (p. 49). Am putea spune căRemus Lunceanu este, pentru Rebreanu, o ipoteză lamentabilă (dacă nu detestabilă) despre

sine, tot aşa cum Titu Herdelea este o ipoteză ironică. Lucian Raicu dezvoltă aceastăinterpretare, în toate articulaţiile şi nuanţele ei: „Tot aşa cum un alter -ego, mai nevertebrat



decât autenticul Rebreanu, este Titu Herdelea, cel din Ion, dar mai cu seamă cel din Gorila: publicist mediocru, acomodant, adaptabil, împăciuitor, cam în felul cum ar fi arătat Rebreanude n-ar fi izbutit să devină «Rebreanu» şi s-ar fi dat bătut. Astfel şi Remus Lunceanu dinCalvarul este Rebreanu înainte de a deveni «Rebreanu», în ipostaza sa de învins al vieţii, dacăn-ar fi izbutit să depăşească marele moment de criză al anilor de război; şi într -un caz, şi înaltul sunt «vieţile posibile» ale scriitorului” (p. 49). Cu alte cuvinte, trebuie să citim în Remus

Lunceanu, dacă ne situăm în sfera unei lecturi biografice, atât o proiecţie de identificare aautorului, cât şi o proiecţie de contrast. Un Rebreanu care se disculpă, în mod necesar şitestamentar, este completat, în Calvarul, de un Rebreanu care se detestă în postura romanticăde învins. Numai aşa se putea autodepăşi.

Scrisul adoptă pentru Rebreanu, privit din perspectiva Calvarului, funcţii morale şi formemultiple: penitenţă, disculpare, eliberare şi reconstrucţie de sine. Învinsul, ratatul, suspectul

din Calvarul şi de dinainte de Calvarul va deveni învingătorul, scriitorul de succes, omul de

încredere din romanul Ion şi de după romanulIon. Sensul personal major, profund, al scrisuluirebrenian e răscumpărarea prin Operă, disculparea, pentru a şterge orice suspiciune. 1919 esteun an de cumpănă în biografia scriitorului, episodul unei transformări radicale a învinsului înînvingător, etalând în 1920 argumentul senzaţional al capodoperei. Nuvelistul ezitant şineconvingător va fi înlocuit de Marele Romancier, sigur pe sine şi pe deplin convingător

pentru toţi, public cititor şi critică profesionistă.

Penitenţele învingătorului

Disculparea nu este un proces moral încheiat niciodată pentru Liviu Rebreanu. Ea este prezentă în forme ascunse sau bănuite în toate etapele sale de creaţie. Se poate afirma cămarile sale romane au toate în profunzime elemente de dezvinovăţire, chiar dacă în formelecele mai evazive sau eliptice.

Mai întâi, actul de creaţie este pentru Rebreanu un chin, dar o formă de supliciu pe care şi-laplică eludând o vinovăţie explicită. Lucian Raicu a numit bine acest fenomen ca „ascezamuncii artistice”. Jurnalul de creaţie, însemnările secundare la Ion şi Răscoala, graficele de

pagini şi capitole ale scrierii acestor cărţi relevă un chin nocturn la care se supune cuobstinaţie, cu înverşunarea unui masochist. Aş vrea să fiu bine înţeles: vorbesc de unmasochism moral. Fără să-şi dea seama, într -un proces inconştient al distilării resurselor,scriitorul se pedepseşte continuu, presupunând că vinovăţiile de care a fost acuzat nu s-au

şters. De altfel, contestatarii şi denigratorii, printre care la loc de frunte se află NichiforCrainic, îi vor aminti continuu păcatele tinereţilor (întregul dosar al calomnierilor aduse luiLiviu R ebreanu se găseşte în excelenta biografie redactată de Niculae Gheran; a se vedeaîndeosebi capitolul În centrul intrigilor din Amiaza unei vieţi, Ed. Albatros, 1989). La data de27 februarie 1930 era profund mâhnit când nota în Jurnal: „Scandalurile se ţin lanţ. Campaniacontra mea continuă concentric, dusă de tot felul de elemente, câţiva scriitori şi ziareleopoziţiei. Sânt astăzi cel mai atacat om din România. Atacuri murdare care atentează mereu la

cinstea mea, la descalificarea mea. E vădit că se caută pur şi simplu scoaterea mea din viaţa publică, adică din viaţa socială şi politică (...) Mi se pare că sânt şi cel mai duşmănit scriitor



de azi. Astea sânt reversele gloriei” (în Opere 17, p. 86- 87). Cum să nu fie atunci scrisul orevanşă, o compensaţie, o formă de penitenţă, o dezvinovăţire totală?

Separat de aceste lucruri, trebuie să reamintim că romanul Pădurea spânzuraţilor este scris lasomaţia postumă a fratelui său Emil, mort pe front şi spânzurat pentru dezertare întocmai caApostol Bologa. Familia scriitorului, Emil însuşi, au trăit cu speranţa sau iluzia că Liviu şi-ar

fi putut salva fratele de la înrolare. Remuşcarea s-a distilat într-o disculpare indirectă,alambicată. Dacă salvarea reală de (pe) front nu a putut fi realizată, lui Liviu Rebreanu i-a

rămas salvarea simbolică a fratelui său, a dramei sale, într -o operă literară. E simplu spus, darfoarte adevărat – unul dintre adevărurile biografice cel mai greu de contestat.

Titu Herdelea – s-a spus suficient de multe ori – este o proiecţie autoironică a scriitorului: eceea ce ar fi putut deveni el, modul în care ar fi eşuat, dacă nu ar fi ajuns marele scriitor,ipostaza la care a aspirat ca la o formă de răscumpărare a mediocrităţii la care ar fi fost

condamnat. Titu Herdelea ilustrează neutru, dar mai ales ispăşeşte destinul unui LiviuRebreanu mediocru.

Dar, mai subtil decât atât, Ion însuşi, ca personaj care îşi înfruntă destinul, este supus uneicumplite dezbateri morale, pe care o va verifica şi plăti cu propria viaţă. A reduce acest roman

şi acest personaj la problema dobândirii pământului de către un ţăran sărac este o interpretarereductivă, profund păgubitoare. Adevărata temă majoră a romanului Ion este aceea dacă unindivid, aflat într-o situaţie nefastă, îşi poate schimba destinul. Dezbaterea morală pe aceastătemă este verosimilizată de motivaţiile şi îndemnurile contextualizate social pe care le oferă,

într-o polemică deschisă, învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug. În eşecul lui Ion, LiviuRebreanu experimentează, la modul generic, o altă ipoteză despre sine, alta decât în cazul luiTitu Herdelea.

Înţelegem acum mai bine, cu o răsfrângere autobiografică, ce se ascunde în subtextulconsideraţiilor morale din Cred:

„Dacă priveşti arta drept creaţie, trebuie să-i atribui şi o valoare etică. Arta ca uşoară jucăriear fi fost tot atât de incomprehensibilă ca şi viaţa socotită fără rost. Arta n-are menirea sămoralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om şi că trăieşte, şi chiar să -l

facă om. Contemplarea vieţii pe care o oferă creaţia poate fi uneori mângâietoare ca orugăciune...” (v. Opere 15, p. 163).

Când scrie aceste consideraţii, Liviu Rebreanu se gândeşte la valoarea etică a artei pentrucititor, iar noi ne putem gândi, la fel de justificat, la scriitor. Pentru Liviu Rebreanu scrisul are

o valoare etică supremă, pentru că dă un rost vieţii sale, îl transformă ca om, iar unele dintrescrierile sale, cele mai bune, pot fi interpretate ca „rugăciuni” sau implorări simbolice deiertare, pentru că suspiciunea, care l-a afectat profund pe scriitor, creează vinovăţia – chiar şifără justificare reală, dar cu atât mai greu de înlăturat. Învinovăţit continuu, de la tinereţe până

la maturitate, de vini care îşi creează vinovatul prin simpla lor acuzare publică , LiviuRebreanu încearcă cu disperare, prin unele dintre scrierile sale, să se disculpe în forme mai



mult sau mai puţin explicite, sub aspectul simbolic al artei ce lasă să răzbată ecourileautobiografice, cu toate eforturile autocenzurii şi ale obiectivării. Deşi s-a „sfiit totdeauna săscrie pentru tipar la persoana întâi”, după cum declară în Cred, Liviu Rebreanu nu poateascunde o vinovăţie, mai mult sau mai puţin inventată, decât prin tertipurile sublimării într -un

imaginar care răscumpără şi disculpă prin alambicurile nevăzute, dar desluşibile, aleinconştientului.

istorie literară - de ce scria liviu rebreanu?

Documents