UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

SECTIA ROMANA-ENGLEZA/ZI

LUCRARE DE LICENTA

Realismul lui Liviu Rebreanu:Romanul Ion

                    

ARGUMENT

            Dupa opinia mea, opera lui Liviu Rebreanu este una „deschisa” care necesita evaluari interpretative .

            Despre Liviu Rebreanu pare a se fi spus totul .Chiar si aceasta propozitie resemnata a

fost repetata de cateva ori:,,Despre putini scriitori romani s-a crezut cu atata staruinta ca,in

ce-i priveste totul a fost spus,cum se crede inca despre Liviu Rebreanu”-constata

Nicolae Manolescu in 1969 ,in plin proces de innoire radicala.

La jubileul celor 50 ani ai autorului,in 1935, Felix Aderca putea remarca raspandirea

operei rebreniene  in toate categoriile sociale si receptarea ei generoasa de catre toate

varstele:asupra valorii lui Rebreanu-in exacta ei pretuire ,exista un consens de care nu s-au

bucurat in viata lor nici Eminescu,nici Caragiale.De la cei mai inalti demnitari ai statului pana

la ultimul sef de post de jandarmerie,de la mitropolit pana la suplinitorul de scoala rurala,de la

general si profesor universitar la ultimul ziarist ,toti cunosc ,daca nu intreaga opera a lui

Rebreanu,macar doua-trei romane.Umanitatea de apreciere superlativa a facut inutil gestul

polemic al criticii de valorizare a unei personalitati despartite .Situarea in

penumbra ,”nedreptatirea”starnesc o atitudine mobilizatoare ,care prinde atat de bine ,ca fapt

de reconsiderare spectaculoasa ,reflexelor de sfidare si surpriza ce dinamizeaza viata

intelectuala.Nu e cazul lui Liviu Rebreanu.Dimpotriva .Cazut intr-o incuviintare blazata si o

dolatrizare didactica , subiectul risca sa fie vehiculat cu usurinta dintr-un mediu intr-altul

acoperit de o falsa cunoastere .

Nu e mai putin adevarat ca familiaritatea cu opera rebreniana era facilitata in perioada

interbelica de mentalitatea preponderent rurala a unei societati ce se simtea flatata regasindu-se

in expresia ei cea mai evoluata .Eugen Lovinescu insusi,care milita in sensul citadinizarii

literaturii pentru a-i dobandi emanciparea ,modernizarea si , in cele din urma,europenizarea ,a

fost nevoit sa recunoasca :”La aceasta consacrare scoborata  in mase ,la popa si la invatator,a

contribuit , fireste ,si calitatea nationala a operei,ruralismul ei ,prin care samanatorismul s-a

prelungit cu o tehnica schimbata si evoluata .

Un mit Rebreanu insemna nu numai o imagine clasicizata a artistului si a operei ,dar si o

imagine inghetata in tipare uzate .Prozatorul obiectiv al universului rural ,ultimul mare realist

sau cititor al romanului modern romanesc-formulari repetate pana la societate,pareau subiecte

epuizate,definitiv clasate,asa cum fusese rau promovate de critica interbelica,indeosebi prin

E.Lovinescu si G.Calinescu.Adevarata viata postuma a unei opere clasice sau moderne incepe

atunci cand critica are de depasit impasul aparentei elucidari totale a subiectului :ce se mai

poate spune despre Rebreanu cand totul s-a spus?

Nu suntem astazi la primul impas in relatia interpretativa cu opera rebreniana.Mai

degraba am putea spune ca,pentru critica literara ,Liviu Rebreanu este un scriitor dificil tocmai

pentru ca …nu este dificil.Cand se pare ca s-au descifrat bine si dintr-o privire toate sensurile

operei ,cand se pare ca s-au epuizat toate posibilitatile de interpretare ,ce mai ramane de facut?

O asemenea stare de perplexitate s-a putut inregistra si in cazul altor scriitori mari si

clari:Eminescu ,Creanga,Slavici,Cosbuc,Goga-toti apartinand secolului al –XIX-lea,prelungit

ca mentalitate pana spre 1918.In starea critica se repeta si fata de Bacovia ,Sadoveanu sau

Rebreanu-scriitori secolul XX,aparent (dar numai aparent )lipsiti de mister.

Dar apele limpezi sunt mai adanci decat par .In perioada de varf a scriitorului ,in 1935,la

semicentenar,dar si dupa aceea,critica interbelica a pus in circulatie o reprezentare care s-a

conventionalizat ,s-a perpetuat in posteritate si s-a accentuat in tabuizare si monumentalizare

mai ales prin uzul didactic si uzura publicistica.De altfel,despre ori care mare scriitor se

vehiculeaza banalitati si prejudecati foarte rezistente.Statura impunatoare a lui Rebreanu l-a

impins pe scriitor in mit sau legenda .O admiratie crispata predispune la idolatrizare si are

drept consecinta eclipsarea spiritului critic.Insa nu putem sa nu constatam ca scriitorul ardelean

au fost considerat chiar de contemporanii sai un prototip sau un model al Prozatorului din

totdeauna,avand o forta demiurgica,inzestrata cu o tripla disponibilitate.

Mai intai ,el este un constructor desavarsit,un mare arhitect,capabil sa structureze in

romanele lui un intreg univers.Imaginea lucratorului de alta data in conditiile mai neevoluate

ale arhitecturii,a lucratorului care singur isi construia schele,singur ducea in spinare

caramizile,singur le alinia si le intarea cu mortarul plamadit de el insusi ,dupa ce tot el a fost

acela care trasase planul constructiei lui,aceasta imagine ma urmareste cand incerc sa definesc

muncile titanice ale autorului  lui Ion,al Padurii spanzuratilor si al Rascoalei.

Detasarea si obiectivitatea constructorului sunt,in al doilea rand,calitati rare,promovate de

Pompiliu Constantinescu in efigia prozatorului :’’Viata pura,condusa numai de legile ei

interioare,isi sapa  aspectul in contururi de bloc;viziunea artistului e un fragment desprins din

armonia intregului cosmic.Impasibil ,suveran prin mijloacele sale de realizare, autorul se

supune la obiect cu detasarea completa a unei constiinte exterioare;creatorul e un

arhitect,caruia  nu i-a ramas pe frontispiciul operei decat iscalitura”.

Prozatorul este apoi un ingenios creator de viata.Rebreanu insusi explicita astfel virtutile

marii arte :”Arta inseamna creatiune de oameni adevarati si de viata reala.Nu atat mestesugul

stilistic ,cat pulsatia vietii intereseza”.In acelas spirit ,argumentatia continua:”Opera odata

creata ,traieste singura prin antitatea de viata ce contine,ca un izvor de energie infinita.Cand

creeaza  ,artistul face opera de sinteza .’’Rebreanu are ,din cate se vede o ambitie mai mare

decat a face concurenta starii civile:ambitia de a face concurenta demiurgului insusi .

Efortul expresiv lui Rebreanu in convorbire cu prietenii si cunoscutii lui era atat de avar

pentru ca il consacra in intregime operei lui vaste, adanci si exacte .Imaginea lui Rebreanu in

postumitate , impusa deja de contemporanii prozatorului ,este aceea a scriitorului devotat

muncii lui pana la sacrificiu vieti personale.Lucian Raicu isi incepea eseul sau monografic din

1967 tocmai de la acest prag: vocatia de romancier, consolidata prin” asceza muncii artistice

“.Soliditatea constructiilor epice sustine firesc si energic prestigiul unei profesii ,aceea de

scriitor.L. Rebreanu intruchipeaza prototipul creatorului ,marcat de truda ,incrancenat si

perseverent in efortul elaborarii .Variantele ,jurnalul,paginile de manuscris care insotesc fiecare

volum din seria de OPERE sunt o marturie convingatoare a istovitorului efort creator .

Critica interbelica a promovat imaginea  clasica a prozatorului format odata cu aparitia

romanului  Ion ,in 1920, ignorand o istorie interesanta a propriei evoltii.G. Calinescu insusi ,in

ISTORIA sa din 1941, a statuat aceasta apreciere ,considerand nuvelele simple exercitii in

vederea marii fresce,desi-e clar , chiar daca exegetul nu o recunoaste - intre ele se gasesc

capodopere ale speciei .

Evolutia prozatorului pana la stadiul stapanirii depline a uneltelor sale cuprinde etape

obscure, naivitati ,tatonari ,eforturi penibile, dar demne de tot interesul ,cu atat mai mult cu cat

e vorba de inceputurile unui mare scriitor.Acest proces al devenirii artistice nu a interesat cu

adevarat decat incepand cu deceniul sapte (desi in deceniul sase Nicolae Liu facuse o explorare

de pionierat), a fost metodic cercetat odata cu elaborarea editiei critice ,intreprinsa de Niculae

Gheran in 1968 .I-au fost consacrate studii aplicate , meticuloase , si de catre Stancu Ilin,pe

langa efortul sistematic al ingrijitorului  marii editii Rebreanu.Am considerat util si interesant

sa reluam acest capitol de istorie literara , din perspectiva psihologiei creatiei,avand ca tema

centrala problema identitatii, cu o dubla interogatie .

                 Sensurile realismului Rebrenian

Realismul nu epuizeaza sensurile operei – e o constatare din ce in ce mai staruitoare in

critica de dupa aparitia volumului lui Lucian Raicu.Metafizicul ,valorile simbolice,poetica

discreta a tainei, explorarea subinconstientului constituie tentative de imbogatire a

dimensiunilor a operei ,de multiplicare a nivelurilor de semnificatie .Aceasta diversificare a

mijloacelor si mizelor artistice nu tine nici intr-un caz de un spirit epic rigid si realist,ci de unul

mobil ,suplu,deschis,permeabil,la sugestiile venite de pe alte teritorii decat acelea ale socialului

,materialitatii,cauzalitati accesibile sau logicii curente.E un Rebreanu dincolo de realism,a

carui identitate secreta ,greu aproximabila ,solicita un instrumentar critic

evoluat ,modernizat .Am evitat sa-l consideram numai pe accesta adevaratul sau esentialul

Rebreanul si ,fara exagerare sau exclusivism,l-am completat,cum era firesc cu fatetele evidente

,unanim recunoscute,ale pre-realistului (istoria literara ,capitolul doi dedicat lui Rebreanu) si

realistului clasic (capitolul trei).Istoria ,teoria si critica literara participa in mod egal ,pentru a

disocia cele trei  “personaje”la fel de adevarate:un Rebreanu dincolo de realism.Sunt trei

ipostaze ,sensibil diferite ,dar care nu se anuleaza unele pe altele ,nu se exclud ,ci se

completeaza in mod fericit.

Rebreanu afirma o puritate “clasica”a formei  prin

echilibru,simplitate,accesibilitate,limpezime ,religiozitatea artei ,tipicirea

personajelor ,monumentalitate ,rigoarea constructiei geometrice.O astfel de impresie ramane

valabila numai pentru partea operei rebreniene,aceia subsumabila caracterizarii de “realism

pur” dupa expresia Pompiliu Constantinescu.Dincolo de realism inseamna deci,in cazul lui

Rebreanu ,si aceasta aspiratie discret clasicista .Dincolo de realism nu inseamna deci cu

necesitate modernism,ci o permeabilitate la alte tendinte,care pot fi naturaliste sau

expresioniste,dar si romantice sau clasice.

Liviu Rebreanu scrie o proza ce apartine unui realism intarziat si modernitatea lui,cata

e,decurge de aici.Orce valoare,in masura in care e autentica, si deci actuala.Dincolo de realism

inseamna ca exista ,in evolutia constiintei estetice a lui Rebreanu ,o faza pre-realista de prima

tinerete si post-realista capabila sa asimileze elemente din alte zone,cum sunt

inconstientul ,metefizicul si miticul.

In concluzie toti critici care au citit si criticat scrierile lui Liviu Rebrenu au adus numai

vorbe frumoase la adresa autorului sustinand operele sale ca fiind unele din cele mai reusite din

acea perioada.

Zece probleme esentiale ale oricarei exegeze Rebreniene

Numele lui Liviu Rembreanu evoca reflex cateva idei critice  nu neadevarate ,dar

devenite locuri comune si ingustimi de receptare prin circulatia lor opresiva :exclusivitatea

obiectivitatii epice,fara urme de subiectivitate si intelectualism ;reducerea operei la trei romane

si la epopeea taraneasca;realismul “pur” si materialist considerat fara acces  la

metafizica;exagerarea instinctualitatii personajelor,lipsite de dimensiunea spirituala.Dincolo de

aceste prejudecati putem descoperi insa un alt Rebreanu,mai profund, mai divers si mai

adevarat .

Nici un studiu consacrat operei rebreniene  nu poate demara fara sa isi raspunda clar la

cateva intrebari:

-Pe ce idei din istoria receptari se poate baza ?

-Cum apreciaza dimensiunile operei rebreniene si cat ia in considerare pentru propria

aplicatie?

-Care sunt scrierile cele mai valoroase?

-Se poate restrange la problema valorii ,cum facuse critica interbelica,sau isi pune si

problema interpretarii de profunzime si  a metodei?

-Cum evolueaza sau involueaza talentul lui Rebreanu?

-Accepta ca un scriitor este liber sa experimenteze pentru a se innoi ,chiar cu riscul

esecurilor, sau estimeaza ca e mai bine sa se autopastiseze?

-Cum intelegem realismul rebrenian:restrans-normativ sau permeabil si deschis?

-Cum se situeaza in orizontul comparativ?

-Singurul care conteaza este numai romancierul sau fictiunile lui ?

   Calitatea intelectuala a unei interpretari critice depinde enorm de ce intrbari este capabil

exegetul sa-si puna.Caci raspunsurile nu vin singure fara provocari:fara interogarea textului si

fara auto-interogatia exegetului. Parafrazand un proverb uzual ,am putea declama cu toata

indreptatirea:”spune-mi ce intrebari pui sau iti pui ,ca saiti spun cine esti “.

    Raspunsul la toate aceste intrebari pe care exegetul si-le pune le vom studia in

urmatoarele subtitluri:

Dimensiunile operei Rebreniene

Exista o mare variabilitate a punctelor de vedere despre opera rebreniana , diferentiate

dupa aria de aplicatie .Cele mai multe se restrang la scrierile considerate majore (Ion,Padurea

spanzuratilor,Rascoala),restul constituind abia un fundal cenusiu ,daca nu chiar un

balast.Capodoperele se comporta vampiric cu restul operei.Numeroase sunt aplicatiile

secventiale ,asupra unei singure carti ,asupra unei perioade restranse sau asupra unui singur

aspect al creatiei literare.Marea monografie ,care sa insumeze toate

aspectele ,fatetele,nivelurile ,dimensiunile ,nu a fost inca scrise despre rebreanu .

     Se poate remarca o diferenta apreciabila de la o etapa istorica la alta ,in preferinte si

optiuni ,reprobari si ignorante.Adevarata amploare a operei  a relevat-o numai editia critica de

Opere,intreprinsa si sustinuta de Niculae Gheran ,editie ce mai are  inca  dupa volumul 16 de

indosariat cateva bune tomuri  cu jurnal ,interviurile ,corespondenta ,traducerile realizate de

scriitor.Ea “incheie de fapt-noteaza Mircea Zaciu-un complicat proces de  clasicizare definitiva

a romancierului”

      Este instructiv sa ne amintim fenomenul de recucerire treptata a integralitatii operei

rebreniene ,dupa ce anii dogmatismului circulasera numai cele trei romane clasice,nuvelistica

si o parte din teatru.In 1965,incepe extinderea atentiei si a circulatiei publice a scriierilor

blamate sau ignorate,intrand in campul vizual si analitic pentru prima data dupa 1945:Calvarul,

Ciuleandra si trei din Adam si Eva,puse chiar de autor sub titlul  Calea  sufletului- toate incluse

in editia de nuvele in trei volume ,aparute in “Biblioteca pentru toti”,ingrijita de Niculae

Gheran.In editie separata,independenta,Ciuleandra reapare in 1967.Adam si Eva reapare prima

data integral in 1970(ultima reeditatre se petrecuse in 1946).Amandoi revine in librarii in

1971,in colectia de romane politiste “ Clepsidra”,dupa ultima aparitie in 1946.Craisorul Horia

reintra in circuitul public abia in 1975,in volumul 7 de Opere,Jar (impreuna cu Amandoi),in

1978,in volumul 8.Dintre romane ,cel mai persecutat a fost Gorila,recuperat ultimul,in 1981,in

volumul 10 din seria de Opere.Dar asta nu este totul,Mai sunt descoperite si lucrari ale lui

Rebreanu despre teatru incepand cu volumul 11(1980),totalizand peste1200 de pagini,.printre

care multe inedite.Tomurile 12 13 14 (1987-1989)cuprinzand  aproximativ 500 de cronici

dramatice si alte scrieri despre teatru.Opere 15 (1991)il redescopera pe autorul  insemnarilor de

calatorie din volumul Metropole,imprimat anterior doar in 1931 ,si pe teoreticianul

Amalgam,iar imaginea operei lui Rebreanu e destul de departe de a fi integrala.Un loc  distinct

va trebui rezervat traducerilor lui Rebreanu insusi(indeosebi din maghiara,dar si din

germana,franceza ,rusa),unle publicate,altele ramase in manuscris.

     Cel mai asteptat dintre documentele postume rebreniene a fost jurnalul , o asteptare

intensificata de esecul tentativelor anterioare de publicare (in 1973, Mihai Gafita la editura

Cartea romaneasca ;Puia Florica Rebreanu in colaborare cu Vasile Netea la Editura Sport-

Turism),de revelatia produsa de fragmentele aparute in presa ( in receptiva revista Vatra)In

sfarsit , un prim volum a iesit la lumina abia in 1984,studiu introductiv de Puia Florica

Rebreanu,note si comentarii de Niculae Gheran,in pretioasa colectie de “Documente literare”

de Editura Minerva,cuprinzand pagini din anii1927-1935;ce de-al doilea volum acopera

perioada 1936-1940 ,iar un al treilea volum , care sa acopere anii 1941-1944,a ramas pana

astazi in suspensie .Editorii au urmarit cu pietate si scrupulozitate restituirea textului si

asigurarea informatiei suplimentare,in comentarii prompte si utile .Indicatia “text ales” ni s-a

parut curioasa si deconcertanta in raport cu asigurarile editorilor in privinta textului

integrat .Bogatia aparatului de note face lectura comfortabila,Acribia informatiei necesare e un

lucru rar .Un intreg univers literar este redesteptat printr-un efort  urias de documentare si

adnotari.

Orice exegeza serioasa are de luat in seama extensiunea,vasilitatea si varietatea operei

rebreniene, chiar daca productivitatea creatoare nu e extraordinara , iar autorul nu e uimitor de

prolific prin comparatie cu Iorga,Sadoveanu sau Arghezi ,fara indoiala performerii cantitativi

in literatura romana .

Actualul moment al posteritatii lui Liviu Rebreanu ne indeamna sa continuam explorarea

asidua acelor doua treimi scufundate din masivitatea unui aisberg .

Ierarhia interna a scrierilor

         Optiunile valorice impuse de critica interbelica  in favoarea romanelor Ion,Padurea

spanzuratilor,Rascoalasi perpetuate de manualele scolare nu pot fi schimbate:ele sunt in

concordanta cu realitatea estetica a operei .Din cele trei ,Rascoala ni se pare atins de un

oarecare deplin al receptarii , ce prevede ca se va accentua .Locul sau il vedem luat de

Ciuleandra,dupa cum se poate observa din parcurgerea spectrului bibliografic in secventa

contemporana ,in deosebi dupa anul 1965.

In Istoria sa G.Calinescu a argumentat “felul regresiv cum s-a desfasurat talentul lui

L.Rebreanu”considerand Gorila  “scrierea cea mai rea ,infatisand nivelul de jos al scrierilor

sale”.Totusi,in raport cu Jar sau Amandoi ,Gorila e o culme si judecata nu rezista .Ca

echilibru ,coerenta ,obiectivare si valenta simbolica ,Ion este intr-adevar un pisc.Dar, pentru ca

pana in 1920 Rebreanu parcurge un proces dramatic al devenirii artistice ,mai lung de un

deceniu,el este,in aceasta perioada de care nu putem face abstractie ,un talent progresiv.Curba

evolutiei urca din zone nebuloase ,prin nuvele, spre Ion,se mentine in acelasi platou al unui

talent stabil pana in 1922,cand autorul scrie si face sa apara Padurea spanzuratilor,coboara

vertiginos si amagitor odata cu reprezentarea piesei Plicul,in 1923 ,urca binisor in 1925 spre

intelectualizarea din Adam si Eva,dar ,ramane evident sub cota din 1922,continund sa urce inca

putin cu Ciuleandra in 1926 aluneca spre nivelurile ale lipsei de complexitate si tehnica in

Craisorul din 1929 si Metropole din 1931,tasneste vertiginos in 1932 prin Rascoala al

doilea  varf ce comunica peste vaile anilorcu marele platou din 1920 -1922, pentru a cobora

abrupt cu Jar in 1934  intr-o veritabila vagauna din care il va scoate Gorila in 1938 pana la cota

mai luminoasa a romanului Adam si Eva,pentru a inclina drumul si a sombra in 1940 cu

Amandoi ,la capatul puterilor.Sinuazitatile mai mari sau mai mici ,imprevizibile in inaltimi si

adancimi,traduc grafic dinamica talentului lui Rebreanu,cu totul inadecvat  reprezentabil vizual

printr-o linie inflexibila de la Ion la Gorila intr-o inclinatie continua si rigida .Relieful valoric

al operei lui Rebreanu ,cu munti inalti,dealuri domoale,campii plicticoase si vai adanci ,e mai

“natural”decat un plan inclinat ca echivalent al talentului regresiv.

In privinta selectiei valorice din opera lui Rebreanu este foarte semnificativa o ancheta

intreprinsa de revista Azi,in 1934,printre critici,prozatori si poeti.La intrebarea “Ce ramane din

L.Rebreanu?”,penru E.Lovinescu”nu poate fi decat un singur raspuns:Ion,daca in selectia

criticului si a timpului ar precumpani logica ,tinand cont de unicitate si caracterul sau

reprezentativ”pentru psihica poporului nostru”.Desi “opera

solida ,adancita,unitara,”Padurea spanzuratilor paleste in fata romanelor Hortensiei

Papadat-Bengescu,fiind depasit ca roman psihologic .Felix Aderca da un raspuns scurt si

concis:”100% Ion,90%Padurea spanzuratilor,50%Rascoala,%restul”.Comentariile sunt de

prisos .Al.A.Philippide nu mizeaza pe Ion ci opteaza ferm “in primul rand” pe Padurea

spanzuratilor ,”prin valoarea ei de arta care , in orce timp si loc ,se arata statornica .Daca

Ion   ar continua sa intereseze pri tema luptei pentru pamant, intrucat nu-l valideaza “stricta

valoare artistica “,poetul are”oarecari ,sovaieli in ce priveste Rascoala,caci dupa cum

argumenteaza el destul de inprecis ,gustul literar al epoci noastre nu iubeste acest dozaj”.

Mircea Eliade se plaseaza la polul opus , proclamandu-si admiratia pentru intreaga

personalitate a scriitorului ,cu toate inconstantele lui ,caci “intre cartile sal bune a avut lungi

vacante”Preocupat de calea prozei fantastice si mitologice , Mircea Eliade are agumentul sau

de comvingere :”Cand dupa Padurea spanzuratilor am citit Adam si Eva am fost sigur ca

d.Rebreanu este intr-adevar un scriitor mare:.si Camil Petrescu recunoaste valuarea de

personalitate ce a marcat o epoca literara :”Daca nu ramane tot ce a scris , si asta e firesc ,

ramane faptul ca a transformat o miscare literara tendetioasa (mai mult politca pentru o

epoca de arta ,de creatie.El singur e mai mult decat o intreaga epoca literara .Ce vreti sa

ramaie mai mult ? Ion e suficient ca sa infrunte timpul inca mult ,foarte mult de

aici incolo”.Raspunsul lui Mircea Damian , de numai un rand , il rezuma parca pe Camil

Petrescu :”Din Rebreanu ramane mai intai Rebreanu .Pe urma Ion “.

In ierarhia interna a scrierilor lui Rebreanu,primele locuri par fixate definitiv inca din

deceniul al patrulea .Unanimitatea superlativelor o intruneste,totusi, numai Ion, existand mai

mici sau mai mari reprosuri, demne de luat in seama ,la adresa romanelor Padurea

spanzuratilor sau Rascoala.De retinut ca, in aceasta ancheta ,nuvelele(cu o singuta

exceptie)sunt uitate ,Adam si Eva conteaza cu adevarat pentru un singur opinent(Mircea

Eliade)iar Ciuleandra nu atrage nici cea mai fugitiva apreciere pozitiva .Ostracizat e si

Craisorul.Teatrul nu beneficiaza de nici cea mai mica atentie .Nu intra in calcul Jar ,Gorila si

Amandoi, ,care nu aparusera pana la data anchetei .

Rezultatele optiunilor din 1934 trebuie coroborate cu alte atitudini interbelice din care

vom aminti numai cateva judecata lui G.Ibraileanu din 1926 ,pronuntata in eseul Creatie si

Analiza ,este relativa intucat se refera la o perioada restransa de creatie.Pentru patronul

spiritual al Vietii romanesti exista numai “cele doua romane veritabile ale d-sale care

jugravesc societatea ardeleana”.

Valorizarea merita retinuta “Ion….marcheaza o datain istoria noastra literara .Padurea

spanzuratilor e aproape la nivelul lui.(Adam si Eva e lipsit de valuare)”.Dupa ce in 1928

E.Lovinescu pusese Padurea spanzuratilor “in acelas plan cu Ion”,in varianta din 1937 a

Istoriei literaturi romane contemporane Acest semn de egalitate se pierde .

Relieful valoric al oricarei opere nu ramane incremenit ,are o tectonica si o variabilitate

temporala imprevizibila.Judecatile de valuare si argumentele sunt foarte diferite si e firesc ca

preferintele sa difere de la o epoca la alta .Dupa o eclipsa totala in anii 1946-1953 ,opera

rebreniana renintra in circulatie intai prin Rascoala ,apoi Padurea spanzuratilor si Ion, romane

insotite de mari reticente ideologice,invinse abia spre 1965.Nuvelele isi iau revansa

postuma ,acumuland numeroase comentarii critice , mai nuantate si mai rafinate spre 1980 si

dupa aceea.Ciuleandra se bucura de cea mai spectaculoasa ascensiune .De pilda N.Manolescu

intr-un articol din 1969 considera ca “Adam si Eva sau Ciuleandra ar putea sta alaturi de Ion

“.E adevarat ca in 1980 se va revizui si in primul volum din Arca lui Noe va decreta romanul

Ion ca “singura lui capodopra”.

               Spectacolul varietatii tematice si stilistice

          Campionatul  luptei critice in favoarea ideii  de varietate  a operei rebreniene este, fara

indoiala,Vladimir Streinu,repetand de mai multe ori aceeasi pledoarie:”Liviu Rebreaunu, privit

in marea felurime a formelor   de roman pe care le-a practicat , este un scriitor de o vioiciune

pe care n-au atins-o nici o data scriitorii reputati prin agerimea de conceptie   si realizare. In

adevar , literatura romana nu mai cunoaste un alt romancier care sa-si varieze cu atata

libertate de spirit formula artistica de la un roman la altul “.

Stralucirea imaginii complexe a unui clasic se poate realiza si pe calea reducerii

comentariului la capodopere.Desi,teoretic,o carte slaba trebuie sa aiba acelasi destin indiferent

de autorul ei(genial prin alte creatii sau mediocru intotdeauna ),practic se intampla

altfel :Gorila,un interesant roman de mana a doua , va avea intotdeauna o soarta mai buna

ajutat de contextul operei monumentale,decat cel mai inplinit roman al lui Felix Aderca sau

Mihail Sebastian.Se intampla insa adesea ca opera lui Rebreanu sa sufere extinderea

concluziilor valabile numai pentru Ion si Rascoala , asa incat totul este pus sub lespedea patimi

pentru pamant .Insasi notiunea de epopee taraneasca este intaleasa intr-un sens generic si

rezumativ pentru ansamblu.Drama posesiunii pamantului e numai una dintr-o constelatie mai

bogata a operei intregi:drama datoriei nationale din Padurea Spanzuratilor,drama dragostei

neimplinte,cu aspiratie spre metafizic,din Adam si Eva,drama politicianismului din

Gorila ,drama aspratiei sociale ,spre dreptate din Craisorul,drama psihologica din

Ciuleandra,drama autobiografica din Calvarul.Asupra nici unei opere clasice nu actioneaza cu

consecinte mai nefaste prestigiul capodoperelor umbrind aproape in anonimat restul creatiei .

Intre Ion, Padurea spanzuratilor, Rascoala si celelalte romane ale lui Rebreanu ,critica a

creat un spatiu mai mic sau mai mare,lasand uneori chiar impresia de imcompatibilitate intre

capodopere si”operele minore “.Judecata de valoare s-a exprimat tiranic,taind adesea elanul

analizelor ,avand placerea sa se mai exercite multa vreme  dupa incheierea  unei activitati

artistice ,in repetarea inutila a lui “nu” lipsit de nuante si ezitari.Astfel, au trecut intr-o

completare nu neaparat necesara , ca o anexa.Adam si Eva ,

Ciuleandra,Craisorul,Jar,Gorila,Amandoi, rezultate,se spunea sau se insinua (evident ,un

uniform de catre toti exegetii),ale unei vacante a inspiratiei  si a puteri creatoare:o

vagabondare  prin tinuturi diverse, a carei libertate si mobilitate de spirit –se sublina-sunt

singurele castiguri.Daca ar fi sa trasam o a doua linie de demarcatie,am lasa pentru al treilea

plan, intr-o umbra ce e ingroasa din ce in ce mai mult , numai Craisorul ,Jar si Amandoi.

           In perimetrul realismului obiectiv si dincolo de el

Disponibilitatea  multipla a formulelor narative rebreniene  este cel mai adesea victima

unei reductii didactice,Fara indoiala ca marca distincta a epicii rebreniene  in istoria  romanului

romanesc   constituie obiectivitatea  pana  la impersonalizare,dobandita prin Ion la 1920 intr-un

ocean de proza lirica .Se constituie astfel un model intern al realismului obiectiv,echivalentul

romanesc al lui Balzac sau Flaubert.

Cele mai multe din argumentele definitorii ale artei si viziunii rebreniene vin pe  filiera

romanului realist .Autorul isi spune consecvent “optica demiurgica,omniscenta si

omniprezenta”Prozatorul  isi introduce cititorul in lumea fictiunii prin arta speciala a

verosimilitati .Glisarea imperceptibila,fermecata, inselatoare,se petrece intr-un mod  la fel de

greu definibil  atat la  intrarea cat  si  la parasirea spatiului  imaginar.Autorul era perfect

constient  de ritualul magic al intrarii si iesirii din fictiune:

“ Cititorul care s-a dus in satul Pripas pe soseaua    laterala,trecand peste Somes si prin

Jidovit , se intoarce la sfatsit pe acelas drum inapoi in lumea lui reala.Lumea romanului

ramane astfel in sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amesteca cu propriile-i

amintiri din   viata proprie…”(Marturisiri.1932,in Opere 15,p 182)

Verdicitatea de tip realist din Ion creeaza  cu atat mai mult deplina incredere  in

onestitatea  scriitorului cu reperele din teren sunt verificabile:

“ Actiune se petrece in satul Prislop, de langa Nasaud;in roman,Pripas.Pentru a situa

locurile ,pornesc cu cititorul pe soseaua nationala,ma abat,din sus de Amaradia, pe o sosea

laterala care trece Somesul ;apoi,prin satul Jidovita,ajungem la Pripas.Armadia e numele

gasit oraselului Nasaud,precum Jidovita indica satul , ce se numea inainte Tradam, dintre

Nasaud si Prislop.Descrierea drumului pana la Pripas si chiar   a satului si a imprejurimilor

corespunde in mare   parte realitatii.De cand romanul Ion a devenit prea cunoscut,si satul

Pripas a dobandit o faima pe care n-a nadajduit-o,niciodata ,calatorilor de marca li se arata

de sefii autoritatilor din Bistrita sau din Nasaud casa in care ar fi stat invatatorul

Herdelea,crucea de la intrarea in sat ,casa lui Ion Glanetasu,carciuma lui Avrum,pe care azi o

tine un nepot de-al lui ,si diverse alte lucruri din roman.”(Marturisirii din 1932,in

Opere15,p.173-174)

Romanul realist alcatuieste,perfect verosimil, o imagine  a lumii si anume un duplicat al

ei.Drumul din Ion situeaza”lumea fictiva in marele flux al lumii reale”

Romanul rebrenian corespunde modelului doric,prin imaginea euclidiana a

lumii,impersonalitatea creatorului,cauzalitatea stringenta.

In Ion ,Padurea spanzuratilor si Rascoala punctele de sprijin in realitate cea mai concreta

pot fi urmarite la modul documentar,geografic,social sau istoric.Ele nu lipsesc nici in Craisorul

Horia sau Gorila.Sigur ca realismul nu trebuie inteles la modul simplist al “copiilor dupa

natura”dar el nu exista in afara verosimilitatii.Insa Rebreanu a fost secretarul societatii

contemporane numai intr-o anumita parte a operi lui.Curios este faptul ca tocmai aici a izbutit

realizarile artistice cele mai durabile:acestea sunt romanele lui autentice.Aspiratia depasirii

limitelor poeticii realiste nu poate fi insa ignorata fara a aduce un grav prejudiciu dinamicii

stilistice a prozei rebreniene.

<<Realismul>> lui Rebreanu se dovedeste a fi in ultima analiza impur si in orice caz

altfel orientat decat in genere si cu putine exceptii s-a afirmat .

De altfel,in autodefinirea din Cred,Rebreanu face ape la un vocabular ciudat pentru un

realist:unicitatea sufletului,”misterul eternitatii”,”viata eternizata prin miscari sufletesti”obsesia

absolutului eteric,enigmele vietii,ale iubirii si ale mortii.(Opere 15.p.161-163)

         Instinctul metafizic al Erosului

In Metafizica sexului,Julius Evola isi fondeaza intraga demonstratie a carti pe revelatia

“fondului elementar nu fizic ,ci metafizic al impulsului erotic”

Rebreanu ilustreaza tocmai o astfel de perspectiva paradoxala asupra instinctului

metafizic al erosului;e zona ambigua,genuina,spiritualista,in care se vede indepartarea de

instinctualitatea naturalista, lipsita de un plan atat de abstract si de o aspiratie atat de patetica

spre absolut ,Nu exista roman al lui Reberanu in care iubirea sa-si realizeze aspiratiile in plan

terestru.In cele mai multe din cazuri nici nu putem intrezari posibilitatea unei armonizari a

doua fiinte decat in postumitatea lor,in viata eterna inchipuita dupa moarte.Substanta epica este

funciar tragica,un tragism izvorat din energiile dezlantuite ale erosului tulburat si amenintat de

alte valori sau false valori.

Erosul isi gaseste o rezolvare,o izbavire numai dupa moarte,de aceea o invoca si o

asteapta :”ridicata mult deasupra instinctului,pana la dimensiunea metafizica,dragostea lui

Rebreanu nu inceteaza sa evoce perechea ei tragica :moartea”(Sandulescu,p.123).

Cu toata evidenta si aparenta de conflict social din romanele sale,nucleul genereator al

tragediilor si primum movens al epicului trebuie cautate in scenarul erotic.Aceasta  situatie

dramatica interna(iubirea intrerupta de moarte sau deviata din drumul ei firesc de scopurile

sociale sau politice ale individului )exercita presiunea asupra imaginatiei .Rezolvarea este o

compensatie in imaginar.Fantasma cea mai frecventa pentru erosul rebrenian e cuplul etern si

fericit in postumitate,ca o forma particulara de intruchipare a utopiei erotice.Pentru personajul

lui Rebreanu iubirea inseamna,paradoxal,un mod de a trai viata plenar si a o confirma efuziv,ci

o cale de a imblanzi sau chiar infrange moartea.Ideea cuplului etern este o forma imaginara

prin care Eros il invinge pe Thanatos,ca sa sugeram un scenariu mitic de confruntare a doua

principii echivalente cu doua zeitati.Cronos nu-si mai devora fii,ci este el insusi “devorat” de

aspiratia metafizica a Erosului sublimat.

Compensatia instinctului vietii se realizeaza prin intermediul unei fantasme.Fantasma

este de altfel termenul cel mai portivit pentru a numi rezultatul unui proces psihic ce urmareste

realizarea unei dorinte sau aspiratii.Iubirea e,pentru personajele lui Rebreanu,nu o ipoteza de

vietuire,ci o sansa de supravietuire.Fantasma cuplului etern e strans si discret legata decrezul

artistic al scriitorului.

Romanele lui Rebreanu nu inteleg dragostea ca pe o forma de libertate ,ci ca pe o forma

de manifestare a destinului.Mitul cuplului etern angajeaza intreaga viziune  a

romancierului ,viziunea pe care o putem defini numai prin identificarea elementelor de esenta

spiritualista ,capabila sa-si subordoneze tendintele realiste si sa le integreze subtil unui idealism

discret ,dar consecvent si staruitor.

       Intelectualismul implicit

Un alt aspect major al culturii lui Rebreanu ar fi activitatea de traducator din literatura

universala.Niculae Gheran observa ca acesta se concentreaza aproape in exclusivitate,cel putin

din punct de vedere editorial,in perioada anterioara aparitiei romanului Ion.Traduce mult din

confinul sau maghiar Mikszath Kalman, ca si din proza declaratului sau prieten Szini Gyula ,un

scriitor obscur;unele texte din acesiti autori sunt oferite spre publicare sub numele propriu al

traducatorului,desi sunt prelucrari.Intentioneaza sa traduca Razboi si Pace, tentativa din care au

ramas numai fragmente in manuscris,ca si din razboiul lumilor de H. G. Weels.In 1914 publica

in mai multe numere din revista Rampa nuvela Krotkaia(smerita)de Dostoievski; in1915 si

1916 publica in alte reviste schite si nuvele de Courteline si Cehov;schitele acestuia din urma

vor fi reunite in volumul Gura femeii din , 1916 .Selectia lui Rebreanu include alaturi de

scriitori romani (C. Negruzzi,Al Odobescu,Ion Creanga,V Alexandri) si scriitori straini ca

Tolstoi,Balzac,Dickens,Boccaccio,Petronius,Washington Irving,Zola,Gorki insotite de scurte si

banale prezentari.(Opere 16 p.164-174)in 1921 si 1922, Rebreanu mai publica doua volume de

traduceri;primul de Marcel Prevost,Fecioarele nebune si celalant,in doua parti ,din O mie si

una de nopti.Evidenta traducerilor nu este aici completa ;ea ar include si piese de teatru ,

lucrari cu caracter filozofic sau stintific(fragmente din Gustave le Bon, spicuiri din Nietzsche

etc.) Rebreanu avea insa un mod particular ,lucid ,de situare in universul valorilor bazandu-se

pe propria selectie si pe propriul gust estetic.O fila manuscrisa din arhiva sa (insemnare

databila in jurul lui 1921)ofera o imagine bine articulata a preferintelor epice.

Totalul nu cuprinde decat 21 de nume ,dar surprinde absenta exemplelor  padicmatice din

literatura germana;e de presupus ca diferenta de patru locuri pana la 25 ar fi fost acoperita cu

titluri  din aceasta arie lingvistica.Ori cat am glosa pe marginea acestei liste (vazand ,de pilda

ca mai potrivite in sistem numele  lui Hardy sau Galsworthy decat ale lui Defoe sau

Jacobsen)nu putem sa nu remarcam ca e vorba de preferintele unui scriitor realist, care isi

cunostea de foarte timpuriu locul, rolul , afinitatile , inzestrat cu constinta exacta a propriei

valori, atunci cand nu-i aparusera decat Ion  si probabil Padurea spanzuratilor.

          Orizontul comparativ

E indubitabil ca inceputurile scrisului lui L.Rebreanu sunt marcate de intersectarea a trei

zone culturale :maghiara ,germana si rusa.Printre reperele sale importante,tanarul Rebreanu

fixeaza in anii 1907-1915 numele scriitorilor maghiari  Mikszath Kalman si Szini Gyula.Din

proza celui dintai traduce si publica intr-un mic volum nuvela “Cavalerii”,aparuta in versiunea

romaneasca exact in anul debutului cu Framantari in 1912.O povestire a aceluiasi ,”Taranu si

coasa “,este inclusa de Rebreanu in cuprinsul volumelor sale “Rafuiala “(1919)si “Cuibul

viselor”(1927),dupa ce fusese publicata in 1913 in “Universul literar”.

E mai mult ca sigur ca Rebreanu si-a construit cultura sa majora prin intermediul limbii

germane.Blibioteca lui era predominant germana:chiar pe unii scriitori maghiari contemporani

cu el se pare ca i-a citit in traducere germana;nu exista nicio  indoiala ca pe marii scriitori rusi

i-a cunoscut si uneori i-a tradus prin intermediar german.Romanul “Taranii” de

W.Reymont,scriitorul polonez premiat Nobel ,poate fi cunoscut de Rebreanu tot pe calea unei

traduceri in germana care exista din 1912(Ilin 1 ,p.61).

Realismul rus  al lui Gorki,Cehov,Tolstoi si Dostoievki a avut ,fara indoiala ,un rol

catalizator in constituirea viziunii rebreniene asupra lumi.

Din opera lui Gorki pregatea inca din 1910 traducerea “capodoperei” “Douazeci si sase si

una”(v.Jurnal 1,p.336),publicata in volum separat in 1919,in cadrul selectiei “Scriitori

celebri”,de care se ocupa la editura Steinberg.Traducator si din Cehov(in volumul de schite

“Gura femeii” din 1916),fondul stilistic al nuvelei rebreniene se dovedeste rezistent la

sugestiile Cehoviene.

Orizontol comparativ pe care il deschide opera rebreniana dovedeste cel putin doua

tendinte:cea dintai,ca scrisul lui Rebreanu se indeparteaza de modelul realitati (decisiv in

procesul de creatie a romanului Ion sau a multor nuvele anterioare)spre un model livresc,mai

mult sau mai putin vag(de la metempsihoza din Adam si Eva la romanul politist din

Amanoi);cel de-al doilea adevar dezvaluit e acela ca Rebreanu urmareste cu abstinatie

dobandirea unor semnificati universale,care ies mai bine in evidenta prin asocieri comparatiste

favorizante.Desi inlatura adesea,ca pe niste suspiciuni nedorite constatarile desimilitudini sau

omolgii,Rebreanu creeaza aproape in totdeauna cu un sentiment(pe care uneori prefera sa-l tina

secret )al dialogului cu valorile literaturii universale .

         Drama creatiei ca subiectivitate reprimata

Jurnalul rebrenian creeaza o asteptare inedita,fara a oferi in cele din urma o veritabila

surpriza:aici,in intimitate ,scriitorul promite sa se confenseze,adresandu-se direct

postumitatii,la persona intai ,peste capul contemporanilor,cu orgoliie si susceptibilitatile

lor.Banuim,la startul lecturii ,ca vom auzi aici ,in sfarsit vocea scriitorului vorbind in numele

sau,fara intermediari,fara delegarea lui Remus Lunceanu din Calvarul,cu misiunea de al

disculpa pe autor,fara neutralitatea rece si obiectivitatea necrutatoare din romane.

Drama cea mai profunda si semnificativa la care asistam este jurnalul rebrenian e drama

creatiei ,mai precis drama obiectivitatii,desi ea e discreta.Aici se vede cel mai bine in toata

opera scriitorului ca Rebreanu isi ascunde din decenta subiectivitatea si ,asa cum

spuneam,resimpte obiectivitatea in proza ca pe o necesitate artistica superioara,ca un sacrificiu

in sine. E cuprinsa aici o lectie de literatura dintre cele mai subtile,indreptata in mod deschis

impotriva reflexelor modernitatii: a nu exhiba subiectivitatea ,tehnicile scrisului si ale

constructiei de dragul emfazei si in defavoarea creatiei epice,a limpezimii si cursivitatii;opera

trebiue sa-si castige independenta fata de creator , sa nu o vedem umil legata a cu o mie de fire

de manile creatorului ,moale si lipicioasa ,ca o coca insuficient framantata .Sigur ca aceasta

manevrare la vedere  a procedeelor epice si egotismul textualist sunt cuceriri ale modernitati,

dar e util sa le vedem confruntate cenzurare si demnitatea rebreniana care sufera si traieste in

tacere drama creatiei.In fond ,caietele de creatie ,variantele romanelor si jurnalul ne fac

martorii unui proces chinuitor: o subiectivitate care se neaga sau se obiectiveaza aproape

complet.Mitul obiectivitatii e trait dramatic de creator si ,reconsiderat, trebuie sa-l intelegem ca

o drama continua a unei subiectivitati mocnite si cenzurate .Subiectivitatea si profilul

psihologic  ale scriitorului se dezvaluie in detalii nebanuite ,intr-un proces ale carui etape sunt

derulate cu incetinitorul.

          Polivalenta creatoare

Ideea ca Rebreanu se pregateste in tot ce face si scrie numai penrtu a fi romancier este

profund gresita.Drumul spre sine nu inseamna o alegere ,una sigura ,dintr-o serie de

posibilitati,ci configurarea unui eu multiplicat,legitimat in mod egal de un evantai de identitati

artistice.pe langa ipostaza de romancier,Rebreanu isi consolideaza simultan si cele lante

variante de existenta estetica si intelectuala:nuvelistul si dramaturgul ,dar si publicistul si

cronicarul dramatic sau intelectualul dramatic cu mari responsabilitati culturale,publice isi

cuceresc dreptul la o identitate distincta .Alaturi de aceste ipostaze isi face loc spre sfarsitul

deceniului trei si Marele Gospodar  din jurnalul de la Valea Mare .

O alta dovada este preocuparea staruitoare,obsesiva, pentru teatru,fie in ipostaza de autor

(dupa cadrilul din 1919 mai scrie si iese la rampa cu Plicul, in 1923 si Apostolii in 1926),fie in

aceea de cronicar dramatic (foarte activ din 1910 pana in 1924),fie in aceea de director (1928-

1930,1941-1944).Dovada la fel de peremptorie e legitimarea publicistului sub pseudonimului

Ion Jale scriind despre Basarabia ,Ardeal si Bucovina, in 1918 si 1919 .Dovada induvitabila

este preocuparea traducatului si-a cunosccatorului de literatura universala in exact aceesi

ani,pentru colectia “Scriitori celebri”.Sa nu-l uitam pe calatorul din Metropole (1913),ca si din

alte note de drum.Sa nu-l ignoram pe marturisitorul din Amalgam(1943),din proiectatele

Spovedanii,din Jurnalul postum.Sa ne amintim ca episolierul ni s-a facut cunoscut numai

printr-o imfima parte a corespondentei, aceea de familie ,publicata in volumul La lumina

lampii.

Scriitorul isi acorda lui insusi o mai mare importanta ca traducator decat ii acordam noi

astazi.In 1919,pe pagina a doua a volumului Rafuiala,Liviu Rebreanu se recomanda ca autor nu

numai prin cele trei volume de nuvele aparute anterior-Framatari(Orastie

1912),Golanii(Bucuresti 1916)Marturisire(Bucuresti 1916) ci si cu cele trei volume de

traduceri,insa ridicate la rang de opera proprie,in rand cu celelante titluri;Cavalerii,roman dupa

Mikszath,1911;Gura femeii,schite dupa Cehov,1916;povestea unui dor, roman dupa Bernhard

Kellermann,categorisite ca prelucrari….personale,prin acel’’dupa’’,care isi are farmecul sau .

Romancierul Rebreanu nu traieste singur,nu rezista fara umbrele lui insotitoare din

domeniile invecinate legintimandu-se intr-o confrerie de euri.Privilegierea romancierului nu

trebuie sa conduca la tendinta de a face tabula rasa in jurul lui.Mitizarea romancierului

Rebreanu,in sens exclusivist ,conduce la falsificarea  a unei personalitati multiple.Imaginea

este si mai saraca,redusa la doua-trei trasaturi  de portret,atunci cand si romancierul este

victima unui reductionism de al doilea grad,prin limitarea la una,doua sau,cel mult,trei

capodopere.Capacitatea de multiplicare a ipostazelor  personalitatii lui Rebreanu dovedeste

masurile ei de energie intelectuala.

     Portretul moral, politic si artistic al unei constiinte

      In mod deschis sau,alteori,aluziv,unii dintre contemporanii scriitorului,dusmanosi si

agrsivi,au formulat suspiciuni  in legatura cu  episoade mai umbrite din biografia lui

Rebreanu.Doua evenimente sunt  vizate in mod deosebit.Cel dintai priveste inprejurarile

demisiei,in 1908 ,din regimentul regal maghiar de infanterie din Gyula,in urma unor nereguli

financiare(v, Gheran 1,p. 145-164)retras la Prislop mai intai ,apoi plecat la

Bucuresti,scriitorul  va fi arestat in 1910 la cererea guvernului maghiar si extradat in vederea

unor noi cercetari;va da explicatiilt necesare ,intr-un memoriu si intr-o scisoare catre Mihail

Dragomirescu(v,Jurnal 1 ,p.331-338),din care rezulta implicatiile politice de razbunare

impotriva publicistului,Rebreanu,care ,fost cetatean al Imperiului Austro-Ungar ,dadea prin

1909 dovezi de bun roman(am analizat mai amanuntit intreaga situatie in mai multe paragrafe

criza de identitate).Al doilea aspect considerat grav priveste colaborarea lui Rebreanu la ziarul

Lumina,condus de C.Stere,in 1918,pe timpul ocupatiei germane a Bucuresilor,imprejurare care

i-a atras acuzatia decolaborationism politic.Acestea sunt cele doua capete de acuzare,care i-a

creat lui Rebreanu, prin reiterarea lor,un adevarat cosmar al vietii.De aceea,va nota

deznadajduit intr-o insemnare pregatitoare pentru Spovedanii:

“Am fost scriitorul cel mai crunt atacat .Nu mi-a fost crutat nimic.Viata mea cea mai

intima ,ca si activitatea mea publica.Si ce oameni m-au atacat ?!N-am raspuns niciodata”.

(Opere 15,p. 412 )

E un fapt cunoscut acela ca Rebreanu devine o celebritate in epoca dupa aparitia ,in

1920 ,a romanului Ion.Ca urmare a unei curiozitati publicistice,procesul de creatie exercita o

adevarata fascinatie .Mai mult decat atat :scriitorul era consultat de reviste prin interviuri si

anchete in felurite probleme culturale si politice ,ba chiar edilitare.

Caruselul interpretarilor ofera un spectacol interesant al inteligentei critice,din care nu

lipsesc reusitele comprehensive,dar nici erorile sau ingustimile.El are insa o sansa de a ajunge

la adevarul operei  si anume posibilitatea practica de a reveni asupra erorilor lui.Si mai are o

sansa ,ca adevarul despre opera literara razbate prin activitatea intregi bresle a criticii literare .

Cu alte cuvinte, putem descoperi valuarea unei opere numai parcurgand toate referintele critice

despre ea .Este tocmai ceea ce am incercat  sa intreprindem in sectiunea dedicata spectrului

bibliografic , insa nu printr-o parcurgere completa a tututor referintelor critice,ci numai a

reperelor mai semnificative .Istoria unei opere se constituie din istoria interpretarilor sale ,din

diversitatea confruntarilor cu contemporaneitatea si posteritatea .

                                                                                                                                                 

                                

Capitolul I

         

Scopul acestui capitol nu este inventarietatea detaliata si exhaustiva a tuturor opiniilor

despre opera lui Liviu Rebreanu. O astfel de descriere cuambitia completitudinii ramane de

indeplinit intr-o lucrare biblio

grafica adusa la zi, dar in corpul unui eseu monografic ca acesta ar

deveni fastidioasa. Cu toata intentia unei vizionari rapide, capitolul

a capatat, si asa, o prea mare extindere. Cercetari bibliografice par

tiale sau selective1 exista, mai vechi sau mai noi. Desi face abstrac

tie de Lucian Raicu, exilat din 1986 in Franta si, datorita constran

gerilor cenzurii, exclus dintre referinte, un bun ghid de orientare e

antologia de texte critice insotita de un mic repertoar bibliografic,

intreprinsa de Paul Dugneanu in 1987 (LR-BC)2, la care se adauga,

ca prefata, o perspectiva istorica asupra evolutiei receptarii si inter

pretarilor.Intentia noastra este numai de a fixa cateva repe-re de a semnala tendinte si orientari

estetice saugenealogic ideologice in functie de epocile de receptare si de a detasa cateva idei si

interpretari simptomatice, asa cum rezulta dintr-o radiografie cu un interes precis: acela de a

gasi filiatiile si punctele de sprijin sau de orientare generala, necesare pentru a trasa propriile

coordonate ale unei noi interpretari de ansamblu - noutate relativa intr-o exegeza stimulata de

sugestii, tentative si trasee schitate anterior. Astfel speram sa devina limpede ca acest studiu se

inscrie firesc intr-un cadru bibliografic ce nu poate fi ignorat fara a afecta insasi onestitatea

actului critic, oricat de original. Eseul nostru monografic continua in mod declarat explorari

anterioare, reia interogatii si investigatii analitice ce au ajuns la anumite formulari, rezultate,

impasuri sau limite - de care nu se poate sa nu tinem cont. Opera exista prin interpretarile

critice; esenta ei nu se afla in afara sau dincolo de critica si istoria literara, decat intr-o

perceptie ce are idiosincrasia comentariului considerat parazitar. Opera unui mare clasic are o

istorie si aceasta este reprezentata fidel de fenomenul receptarii.Intampinat pana prin 1925 de o

critica in cea mai mare parte doctrinara sau chiar sectara (criticile de directie), Rebreanu se va

impune in intervalul urmator (pana in 1944) printr-o critica estetizanta si liberali/anta, degajata

de obligatii partizane si situata cu moderatie pe platforma exigentelor modernitatii. in

postumitate, opera rebreniana are de indurat in anii 1945 - 1964, timp de aproape doua decenii,

obtuzitatea unei critici sociologizante si ideologizante, pentru ca dupa 1965 sa se petreaca o

deschidere progresiva atat spre integralitatea operei rebre--f niene, cat si spre diversitatea

perspectivelor si metodelor critice.

1.                    Critica interbelica: in limitele realismului traditional

Filmul receptarii interbelice

Mult simplificat, filmul receptarii interbelice are o trama destul de clara. Volumele de

nuvele ale lui Rebreanu apar intr-o indiferenta cvasi-genera-la, cu exceptia sprijinului entuziast

al lui Mihail Dragomirescu. Pana in 1920, odata cuIon, iesit ca din pamant, nu exista o

problema Rebreanu pentru critica romaneasca; ea se formuleaza si se complica dupa aceea. Se

pot identifica doua atitudini distincte. Una a criticilor de directie, care il primesc pe Rebreanu

cu o subtila moderatie de apreciere, cu exceptia, iarasi, a lui Mihail Dragomirescu. in perioada

ei ieseana, Viata romaneasca avea in topul sau deja un mare prozator, pe Sadoveanu, si langa

dansul nu parea sa mai incapa inca unul, dupa felul in care scriu G. Topircea-nu, Octav Botez

si G. Ibraileanu despre Rebreanu; netemperata, scapa in revista, in 1921, parerea entuziasta a

tanarului Tudor Vianu (care nu facea parte din staff), dar va fi neutralizata in

curand. Din punctul de vedere al exigentelor modernismului, E. Lovinescu sesizeaza

in Sburatorul carentele de intelectualitate si de citadinism ale prozei rebreniene si-i elogiaza

izbanda obiectivitatii. Tudor Ar-ghezi, in nume propriu, isi permite sa reactioneze violent la

„stilul cenusiu' din Ion, dar o facea cu infatuare modernista. Nicolae Ior-ga mai apara inca, in

1934, in Istoria literaturii romane contemporane, reduta demult ruinata a samanatorismului,

citindu-1 nemultumit pe Rebreanu cu exigentele nationalismului militant. Cel de-al doilea tip

de atitudine critica apartine tinerilor Tudor Vianu, Pom-piliu Constantincscu, Perpessicius,

Serban Cioculescu, G. Calines-cu, Vladimir Streinu. Componenti ai celei de-a treia generatii

post-maioresciene, ei vor practica o lectura critica cu adevarat libera de orice doctrina sau

ideologie de grup. Vor instaura dupa 1925, cand intra primii in arena, pana in 1944, la moartea

scriitorului, o „regalitate' a lui Rebreanu, care il plaseaza alaturi sau chiar

deasupra lui Sadoveanu. Dar sa vedem „filmul' intr-o versiune mai ampla.

Nuvelistul stingher

Pana in 1920, prozatorul Rebreanu - nuvelist cu experienta din ce in ce mai bogata - e

aproape cu totul ignorat de critica momentului. Publica

volumele Framantari (1912), Golanii (1916; editia a doua, in

1920), Marturisire(1916), Calvarul (1919), Rafuiala (tot 1919) - cu un minim ecou critic. E un

publicist activ, e implicat in viata literara, dar cartile parca si le trimite in pustiu. Dezolarea o

va fi resimtit si autorul. Pana sa ajunga la marele sau prestigiu de dupa aparitia ro-

manului Ion, la difuzarea si receptarea generoasa a prozei lui, Liviu Rebreanu a trecut, inainte

de primul razboi, prin calvarul aspiratiilor si esecurilor incepatorului. Evolutia lui ca nuvelist

nu este insotita de o critica de intampinare atenta, situatie explicabila prin starea precara a vietii

noastre literare. Nu e nimic semnificativ denut din extrem de putinele si saracacioasele note

critice despre volumele de nuvele ale lui Rebreanu3. Primul text critic i se datoreaza lui C. Sp.

Hasnas:e o consemnare mediocra a volumului de debut Framantari, o semnalare formala a

cartii4.

Daca nu s-ar fi sinucis in 1913, e de banuit ca Ilarie Chendi s-ar fi aplecat staruitor asupra

operei ardeleanului cu care avea multe lucruri in comun (originea, cultura, tendintele estetice si

nationale). Ilarie Chendi va fi acela care il va indrepta pe Rebreanu spre primul sau protector,

dupa propria marturisire a scriitorului: „Printre primii scriitori pe care i-am cunoscut in

Bucuresti a fost Ilarie Chendi. intr-o zi, avand o bucata in buzunar, Chendi mi-a spus: - Du-te

si citeste-o la cenaclul lui Mihalache Dragomirescu' (Jurnal 1, p. 400; Gheran 1, p. 247).

in faza debutului in presa romaneasca, in anii 1908 - 1909 ai pregatirilor febrile, speranta

lui Rebreanu se indreptase spre G. Ibraileanu, caruia ii trimite din Prislop la Iasi schita Domnul

Ionica, insotita de o scrisoare (v.Opere 1, p. 362). Nu primeste nici un raspuns din partea

criticului de la Viata romaneasca. Trebuie sa remarcam si sa subliniem faptul ca in faza

debutului sau romanesc Rebreanu este foarte preocupat de relatia cu criticii, lucru evident si in

conspectele din Caiete.

Criticul providential

Dupa ce publica in toamna lui 1908 primele nuvele, Codrea si Ofilire, in

revista Luceafarul de la Sibiu, pleaca la Bucuresti si, la recomandarea imaginara (putin

probabila) a lui Cosbuc, dar la cea reala a lui Ilarie Chendi (v. Gheran 1, p. 247), frecventeaza

cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Este publicat in Convorbiri critice, cooptat ca secretar al

revistei Falanga literara si artistica, este promovat si sustinut moralmente de critic, intr-un

moment dificil, de cumpana: anul 1910, cand este extradat la cererea guvernului austro-

ungar (Gheran 1, p. 296). in prima sa tinerete, Rebreanu are mai mult de-a face cu criticii decat

cu critica. Cu toate ca in Memorii (II) E. Lovinescu ironiza lipsa de gust si de discernamant

estetic a lui M. Dragomirescu, nu poate sa nu consemneze importanta gestului sau de sprijin:

„Oricum, e

un fapt ca, intr-o epoca lipsita de reviste si fara alta miscare literara decat aceea de la Iasi,

Rebreanu a intrat, ca sa zicem asa, in dependenta estetica a «scoalei noi» a d-lui Mihail

Dragomirescu, prin a carui staruinta si-a facut loc si la Ordinea tachista'5. E. Lovinescu nu

pierde ocazia de a releva ironic, pe buna dreptate, si uniformitatea elogiilor impartite de

maestru tuturor ciracilor, astfel incat opinia favorabila dragoiniresciana nu are semnificatia

descoperirii unui talent, ci este numai un efect al rutinei redactionale. Gestul e oarecum similar

cu salutul norocos al lui Iosif Vulcan pentru Eminescu. Oricum, e iui fapt ce trebuie consemnat

acela ca in 1916 al doilea volum de nuvele al lui Rebreanu, Golanii, apare insotit de prefata lui

M. Dragomirescu. Acesta ramane cel mai important gest si text critic despre Rebreanu inainte

de 1920. Criticul remarca din cuprinsul volumului Hora mortii, Dintele, Golanii, Culcusul,

Prostii, Nevasta, care aduc „o nota noua si interesanta in nuvelistica romaneasca - si am putea

zice, chiar in nuvelistica in genere'6. Dupa cum se vede din a-cest adaos, aprecierea criticului

nu-si tempereaza elanul si patetismul. Observatiile prefetei se grupeaza in jurul a trei aspecte

principale: mediul social relevat de nuvele (cu indivizi „simpli si obisnuiti', dar si „ticalosi' sau

elementari, care„rareori trec de un oarecare nivel sufletesc'), tragicul ca fond problematic

general („tragicul obisnuitului, tragicul crizelor firesti, tragicul slabiciunilor inerente firii

omenesti') si, in sfarsit, formula realista, afectata de tuse naturaliste. Pe acest din urma subiect,

fraza criticului, destul de alambicata, gaseste un nou prilej de elogiu: „D. Rebreanu are un

cadru de un realism pe care unii l-ar putea califica de naturalism zolist, daca imaginatia sa nu l-

ar innobila printr-un stil si o limba de-o aspra originalitate, plin de o seva indrazneata, care

transfigureaza lucrurile si le da o viata ce le armonizeaza cu starile sufletesti descrise'7.

Perseverenta lui Mihail Dragomirescu.Cand Rebreanu va ajunge in perioada lui de glorie,

aceasta prefata va constitui un titlu de mandrie pentru critic. M. Dragomirescu va persevera in

sustinerea opiniei favorabile despre prozator, dar, dupa aparitia romanului Ion, vocea lui se va

pierde in concertul general al elogiilor. Va mai folosi doua ocazii pentru a-si innoi declaratia de

admiratie si fidelitate. Una e publicistica, iar cealalta doctrinara. Un articol din 19228 arunca o

privire estimativa asupra romanelor Ion si Padurea spanzuratilor, nu inainte de a arata cum a

„recunoscut genialitatea lui Rebreanu' si de a-i „releva cu toata taria marele rol viitor'' in poezia

epica, alaturi de Mihail Sorbul in poezia dramatica. Dintre nuvele retine Culcusul,

Goianii si Dintele, „capodopere ale realismului estetic in limba romana'. in Ion, „un fel de

epopee a romanismului', este incorporata si o valoare universala, fiind „simbolul ambitiei

tragice care ne arde sufletul', „expresiunea primitiva a ambitiunii care roade sufletul oricarui

om in general'. in Padurea spanzuratilor, o „carte halucinanta', se realizeaza in primul rand

„analiza unei psihoze', scrutand adancurile unei maladii sufletesti. Deloc zgarcit in superlative,

M. Drago-mirescu si-1 revendica de fapt pe Rebreanu ca pe un reprezentant al directiei sale

estetice de la Convorbiri critice, ca pe o incununare pentru „scoala noua'. Gestul revendicarii

doctrinare va fi repetat, fara o argumentare analitica, in vasta sa lucrare sintetica de istorie

literaraSamanatorism, poporanism, criticism, integrandu-1 pe Rebreanu - de asta data numai pe

baza nuvelei Dintele - in capitolul Poezia epica la „Scoala noua', alaturi de Emil Garleanu, Ion

Dragoslav, Gh. Valsan, Corneliu Moldovanu si Georgc Gregorian9. Turnura elogioasa nu e

decat simptomul vanitatii unui sef de scoala, prelungindu-si meritele mult dincolo de

perimetrul ei. Si totusi, rolul lui trebuie recunoscut, cum a facut-o Serban Cioculescu la o pri-

vire retrospectiva in 1936: „Lui M. Dragomirescu i se multumeste, printre altele, divinarea

primelor licariri ale vocatiei lui Liviu Rebreanu. La scoala cea buna a viitorului estetician

absolut s-a format obiectivitatea scriitorului. DirectorulConvorbirilor critice iscodea aceasta

insusire si, unde o intalnea, o incuraja ca pe un element esential al productiilor epice. Este

probabil ca aceasta calitate fundamentala a lui Rebreanu, obiectivitatea, desi ii era structurala,

nu si-ar fi gasit un teren prielnic, daca scriitorul si-ar fi legat destinele de vreuna din directivele

tendentioase ale scrisului din epoca'10.

Ecouri cu efect controlat

Din perioada strict nuvelistica abia daca mai putem retine recenzia de complezenta

semnata de G. Topirceanu laGolanii, in Viata romaneasca (LR-BC, p. 88-90). Dupa ce se

refera la cateva titluri, poetul constata: „Oameni, mediu, intamplari, totul e de o tristeta

cenusie, mohorata, definitiva. Si pesimismul acestui scriitor ia forma literara a celui mai

navrant realism'. Culcusul, Dintele, Hora mortii transpun un sentiment „pfozaic, real,

incolor, de o a-maraciune terasanta'. Exigent, in final, cronicarul improvizat nu iarta stangaciile

de exprimare si regionalismele1'Sa mai ramanem putin in raza Vietii romanesti, caci ea

reprezentase orizontul de aspiratie al tanarului Rebreanu. Interesant este ca in 1921 i

se consacra in revista doua cronici romanului Ion. Prima - in ianuarie - a-partine foarte

tanarului Tudor Vianu (LR-BC, p. 100-106) si e, in mod evident, venita din afara grupului

poporanist, caci e in intregime favorabila autorului. Tudor Vianu isi incepe intampinarea cu

aprecierea romanului ca „icoana complexa, vie, fara exuberanta, bogata in a-manunte de

observatie', continua prin a descrie romanul .social - caci „interesul cade asupra relatiunilor

proprii Ardealului' - si conflictul psihologic. Propune sa fie inlocuita notiunea de obiectivitate

epica cuaceea de „viziune sintetica'. Remarca depasirea „romantismului nationalist' atat de

frecvent la ardeleni, pentru o reprezentare „pozitivista' a vietii nationale. Considerand, in

incheiere, romanul „adevarata poema a Ardealului'12,Tudor Vianu, fara cea mai mica reticenta,

se sprijina pe o judecata pozitiva: „Siguranta si unitatea gestului care isiconduce viata prin

pasiune la posesiunea pamantului si la posesiunea femeii are o maretie reprezentativa' (LR-

BC, p. 105). Despre imprejurarile aparitiei acestei cronici, Tudor Vianu isi va aminti mai

tarziu, in 1957: „Cand a aparut Ionam fost cel dintai care i-am consacrat o recenzie, in Viata

romaneasca. Ibraileanu imi cedase aceasta prioritate, urmand sa revina el insusi mai

tarziu'13 (LR-BC, p. 79).

La numai cateva luni, in iulie 1921, revista revine asupra subiectului cu un punct de vedere

„oficial', semnat de Octav Botez, unul din fidelii critici de casa ai familiei iesene din jurul lui

G. Ibra-ileanu (LR-BC, p. 108-114). Dupa un excurs istoric, un tur de orizont, Octav Botez il

asaza pe Rebreanu in perioada de maturitate a romanului romanesc, ce si-a dobandit, in sfarsit,

spiritul obiectiv. Nuvelele nu-i solicita nici un interes (e, de altfel, o atitudine genera lizata a

criticii interbelice), pentru ca, mediocre, vadesc „inclinatie spre detaliul trivial si spre o forma

de realism brutal si rece' (LR-BC, p. 109). Continutul dramatic al romanului Ion este bine susti-

nut de naratiunea dinamica, alternanta planurilor, „dimensiunile de fresca', absenta notelor

false, deformatoare sau idealizatoare, „privirea senina si clara' a naratorului abstract. in partea a

doua a cronicii se aglomereaza observatiile critice cu jumatate de gura, falsele elogii ce

dovedesc, in fond, o opinie neclarificata: „natura nu a-pare des in romanul d-lui Rebreanu',

pentru ca il intereseaza oamenii; autorul „nu e lipsit nici de viziunea plastica a lucrurilor'; satul

e redat „nu fara culoare sau relief; cate un peisaj, citat ca exemplu, e „destul de reusit'.

Scepticismul criticului se da in vileag cu asupra de masura cand e vorba de stil; „lipsit de o

puternica nota personala', e „partea cea mai vulnerabila' a operei lui Rebreanu: „stilul d-lui

Rebreanu e lipsit de descrieri, naratii sau analize cu mijloace artistice de primul rang, nu are

stralucirea si virtuozitatea pe care o intalnim in paginile unui Sadoveanu sau Galaction, nici

sobrietatea sau precizia clasica a lui Bratescu' (LR-BC, p. 112).

Vom regasi acelasi scepticism in legatura cu Rebreanu si aceleasi comparatii cu Sadoveanu

si Bratescu-Voinesti, mai tarziu, in Creatie si analiza (1926) de G. Ibraileanu, care nu apucase

ori nu voise sa se exprime intr-un text separat despre Rebreanu (vom reveni ceva mai incolo

asupra acestui aspect); singurul loc unde patronul spiritual alVietii romanesti se refera la

scriitorul ardelean e eseul Creatie si analiza, dar numai in treacat.

incheierea cronicii lui Octav Botez are aspectul comic al unei aprobari silite, smulse cu

clestele: „Cu toate lipsurile si scaderile artistice pomenite. Ion e o opera serioasa si onorabila,

un adevarat roman dupa formula naturalista, in senzul larg al cuvantului' (LR-BC, p. 114).

Entuziasmul curat al lui Tudor Vianu este acoperit de aceasta opinie tulbure. Octav Botez va

mai scrie si despre Padurea spanzuratilor in aceeasi nota de scepticism, considerand „artificiala'

psihologia lui Apostol Bologa14. Daca mai amintim si faptul ca abia Adela, in 1933, este pentru

el „primul roman romanesc de analiza' avem imaginea micsorata a lui Rebreanu, mult di-

minuata ca importanta, asa cum era reprezentata in cercul conservator si sectar

al Vietii romanesti din perioada ieseana (pana in 1930).

Chiar daca apreciaza superlativ Ion si Padurea spanzuratilor, M. Ralea, intr-o cronica mai

mult formala laCiuleandra15, nu va putea indrepta carentele receptarii lui

Rebreanu la Viata romaneasca, scriind pe scurt despre „evolutia si criza unui caz de dementa'.

Atitudinea rezervata fata de Rebreanu se modifica substantial in perioada bucuresteana

a Vietii romanesti. in 1933, G. Cali-nescu va scrie generos la cronica literara despre Rascoala16;

revista va participa firesc la jubileul de 50 de ani al scriitorului17 si-i va consacra ulterior

articole de sinteza18, pretuindu-1 la adevarata lui valoare.

La „Sburatorul'

In Memorii (II, 1932), E. Lovinescu isi incepe seria de portrete din

cercul Sburatorului tocmai cu Liviu Rebreanu, plasat inainte de Hortensia Papadat-Bengescu,

care, dupa cum recunoaste mentorul, a sustinut cu „lecturi masive' opt ani la rand sedintele

cenaclului. Prozatorul ardelean avea insa meritul de a fi fost optimist si de a-i fi reusit ini tiativa

aparitiei revistei Sburatorul in 191919. Proza lui Rebreanu corespundea numai partial

programului estetic al lui Eugen Lovinescu, orientat spre o literatura cu cel putin trei calitati:

urbana, obiectiva si intelectualizata. Cand apareIon, criticul nu intarzie sa semnaleze o mare

victorie pe unul din cele trei fronturi: obiectivitatea epicului. Cronica de intampinare a

romanului, publicata in decembrie 1920 in patru foiletoane succesive in Sburatorul20, pune in

centru aceasta mare izbanda: „Ion e cea mai puternica creatie o-biectiva a literaturii romane si,

cum procesul firesc al epicei e spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultima a scarii evolutive'

(LR-BC, p. 95). Vigoarea creatiei obiective, vastitatea tolstoiana a planurilor narative, puterea

rcproductiva a observatiei concura spre a realiza un suflu epopeic. Individualitatea dinamica a

lui Ion, ca erou al vointei si personaj stendhalian, se contureaza cu economia si eficienta

mijloacelor clasice. Din perioada anterioara de creatie, criticul acorda legitimitate artistica

numai pentru nuvelele psihologice Catastrofa si Itic Strul, dezertor. Concluziile nu uita

aspiratiile spre ci-tadinizarea si intelcctualizarea prozei romanesti, astfel incat, intr-un mod

invaluitor, E. Lovinescu reformuleaza dezideratele unei literaturi care sa infatiseze probleme de

constiinta, intr-o „elaboratie mai subtila, chinuita si fecundata totodata de o ideologie si de o

vibratie nervoasa' (prin ..vibratie nervoasa' trebuie sa intelegem intelectuali-zare). Ultima fraza

camufleaza adevarata judecata de valoare, acordand lui Rebreanu o paradoxala functie de

contrast: „Pehtru a justifica trepidatia nervoasa, dezordonata bogatie de senzatii, incomparabila

putere de analiza, exuberanta lirica, febrilitatea intelectuala a literaturii d-nei Hortensia

Papadat-Bengescu - de pilda - trebuie sa aratam alaturi tabloul granitic, solid al lui Ion' (LR-

BC,p. 99-100). Destul de surprinzatoare e aprecierea ca „romanul d-lui Rebreanu reprezinta

realizarea integrala a idealului samanatorist' (LR-BC, p. 97). desi va fi silit sa constate absenta

lirismului romantic si a tendentiozitatii inIon. Aceasta situare va fi pastrata din cronica din

1920 pana in 1937 in sinteza finala de Istoria literaturii romane contemporane21. Urmarind

„evolutia poeziei epice', E. Lovinescu il aseaza pe Rebreanu in punctul de varf, al maximei

distilari artistice din cadrul epicii rurale, in paragraful dedicat samanatorismului ardelean,

imediat dupa I. Agarbiceanu. Consideratiile axiologice nu sunt revizuite spectaculos fata de

versiunea anterioara a Istorici Dintre nuvele, rezista selectiei severe numai Itic Strul,

dezertor. Excelentei primelor doua romane nu-i poate fi alaturat nici un alt titlu, desi criticul

considera demn de un oarecare interes Adam si Eva, despre care noteaza: „desi nu sparge

vasele corintice cu care umbla, scriitorul nu are insa nici bogatia metafizica, nici poezia fan-

tastica a lui Eminescu dinSarmanul Dionis, necesare unui astfel de subiect'22. Nemultumit,

criticul nu accepta aceasta tentativa ca pe o cale de intelectualizare a prozei lui

Rebreanu. Ciuleandra e abia mentionat, in rand cu Jar, desi diferentele dintre ele suntmari.

Rascoala ofera concluzia „magistralei puteri de evocare realista'. Caracterizarile de ansamblu

se pastreaza si ele intr-o nota de satisfactie relativa. Proza adopta „o metoda lipsita de stralucire

artistica si de stil, cu mari primejdii, dar care ne da impresia vietii in toate dimensiunile ei'23. E

laudabila diferentierea atat de samanatorism (mentionata, totusi!), cat si de naturalism, pentru

ca „sunt pastrate cu rigurozitate legile obiectivitatii'. Dincolo de diversitatea de formule

narative, proza lui Rebreanu exemplifica pentru E. Lovinescu unul si acelasi „realism impins

pana la brutalitate'.

Acest portret trasat in linii definitive in 1937 trecuse printr-o faza intermediara in versiunea

din 1928, mai ampla si, prin urmare, mai nuantata24. Arunci, Padurea spanzuratilor era „cel

mai bun roman psihologic roman', pentru ca in 1937 sa devina „unul din cele mai bune',caci

intre timp aparusera si altele, de Hortensia Pa-padat-Bengescu sau Camil Petrescu. Apostol

Bologa e analizat in stransa relatie cu David Pop din Catastrofa si cu dezertorul Itic Strul. E.

Lovinescu considera meritorie tentativa de „speculatie metafizica' din Adam si Eva, atat de

riscanta pentru „expresia cugetarii' lui Rebreanu, care este „in genere, cenusie, greoaie si

materiala'. Dupa aceasta experienta ocultista, „contradictorie cu spiritul sau realist',

in Ciuleandra prozatorul se confrunta cu un caz patologic, a carui rezolvare este apreciata ca

superficiala, in limitele unui simplu experiment psihologic. in mod cu totul surprinzator, intr-

un roman cu o astfel de miza, criticul acuza absenta simtului realist, citind Ciuleandra cu

exigentele lui Ion si ajungand la concluzia bizara (care se vrea, desigur, minimalizatoare) ca

singurele realizari ale cartii sunt portretul gardianului Andrei Leahu si cel al mamei Madalinei.

in final, polemizeaza cu „estetul' Arghezi, penalizat pentru pamfletul sau impotriva

lui Ion,explicabil (dar nu si scuzabil) prin incapacitatea „modernismului liric' de a intelege

creatia obiectiva din „cele mai mari constructii epice din literatura noastra'. Amplul paragraf

dedicat lui Ion, cu care incepe capitolul Rebreanu in versiunea din 1928 a Evolutiei „prozei

literare' dovedeste abilitatea de interpretare a criticului. in fond, E. Lovinescu probeaza mai

multa perspicacitate estetica decat Nicolae Iorga (si era de asteptat sa fie asa!), care nu va agrea

romanul, astfel incat -cel putin teoretic - Ion se vede inconjurat de reprosuri atat din partea

samanatoristilor si poporanistilor, cat si din partea modernistilor. Reprezentand punctul de

vedere al celor din urma, E. Lovinescu explica de ce romanul Ion face „o revolutie': pentru ca

se delimiteaza de orientarile previzibile, reusind sa evite toate defectele de pana atunci ale

tematicii rurale: lirismul samanatorist, tendentionismul poporanist si, pe deasupra, si etnicismul

ardelean - defecte depasite/ evitate prin atat de frecvent constatatul proces de obiectivare a

naratiunii. Caci - completeaza E. Lovinescu - in disputele sale doctrinare cu samanatorismul si

poporanismul, mentorul Sburato-rului „nu avea in vedere materialul ci felul tratarii lui''. in

finalul paragrafului despre Ion, E. Lovinescu nu pierde ocazia de a arata ca totusi romanul nu

corespunde in intregime idealului sau estetic, intrucat „epopeea scriitorului nostru' - puncteaza

cu claritate criticul -este „lipsita, de altfel ca si samanatorismul, de orice intelectualitate, de

orice preocupare pur artistica, de latura speculativasi analitica'25.

Nicolae Iorga

Aflat fata de E. Lovinescu de cealalta parte a baricadei literare interbelice, Nicolae Iorga a

reactionat in Istoria literaturii romanesti contemporane (II, 1934) cu o profunda reprobare la

„realismul de o salbateca autenticitate'26din Golanii, Ion, Padurea

spanzuratilor sau Ciuleandra. Nuvelele releva - dupa parerea papei samanatorismului - „un

adevarat Gorki al celor mai sterse mizerii umane din cel mai incolor fond muced bucurestean,

cu o lume de apasi in formatie, balacindu-se subuman in noroiul inconstientei imorale' (LR-

BC, p. 175). N. Iorga confunda planurile si-1 acuza pe Rebreanu pentru uratul infatisat,

mirandu-se „cum acest tanar ardelean () a ajuns sa patrunda, gasind si farmec, in acest mediu

ignobil'. in mod ciudat, in acest capitol ce ar trebui sa fie sintetic si detasat, N. Iorga

fraternizeza in 1934 cu o recenzie a lui G. Topirceanu din1916 din Viata romaneasca (recenzie

pe care am semnalat-o ante

rior), din care citeaza, considerand ca opinia rezervata a revistei

este semnificativa, intrucat Viata romaneasca este „totusi patroana

oricarui realism, cat de negru si cat de crud'. Daca nici ea nu 1-a

agreat, atunci ce-ar mai putea spune Iorga? in 1934 cand scrie

aceste randuri de o grava opacitate estetica, Ion devenise „o carte de faima mare, universala',

cum consemneaza ironic criticul,dar ea

nu facea decat sa aduca „acelasi cenusiu sufletesc si aceeasi proza de zilnica intrebuintare'. in

rezumat, Ion este pentru Iorga „romanul cu optzeci de personagii, cu violuri si omoruri, cu

toate manifestatiile brutei, prezentate crud, ca un cadavru putred pe care l-ar scutura cineva de

un picior' (LR-BC, p. 175). Ceea ce e si mai,grav, dincolo de „gustul pervers pentru subiectele

respingatoare',relevabil si in „lumea groaznica' din Ion si in „groaznicele scene'dinPadurea

spanzuratilor, si in „lunecarile aproape catastrofale' din Ciuleandra - e, nici mai mult, nici mai

putin, decat deformarea realitatii nationale: „Ceea ce rasare astfel poate fi un adevar local,

vazut printr-o personalitate permanent amarata, dar e diforma-rea, instinctiva sau voita, a unui

atat de sanatos si de estetic element national de baza' (LR-BC, p. 175) - noteaza Iorga abia

stapanin-du-si mania. Concluzia? Nu exista „nici o pagina de antologie in toata aceasta lume pe

care a creat-o' Rebreanu: forma nu are stralucire, lipsesc moralitatea si intelectualitatea

cultivata. Daca nu ar exista episodul de dragoste „din castelul de nemes ungur', s-ar putea totusi

salva din intreaga opera a lui Rebreanu Craisorul Horia, care, dupa parerea lui N. Iorga - este

„in total totusi o foarte solida bucata literara'. Nici una din creatiile anterioare nu se bucurase

de asemenea ingaduinta. Considerat, inexplicit, de catre Lovinescu samanatorist in fond si

antisamanatorist in forma, Rebreanu este intampinat cu obtuzitate severa de catre Iorga. un

eveniment considerabil in evolutia romanului din ultimul deceniu

Sub pseudonimul Ion Darie, Cezar Petrescu scrie la Gandirea atat despre Ion27, cat si

despre Padurea spanzuratilor28, primul fiind apreciat ca niu, iar cel de-al doilea in vadit progres

in limpezimea constructiei. Cronicarul-prozator trece si el prin locurile comune ale receptarii

imediate, remarcand in Ion suflul epopeic, sustinut de lupta nationala „ca surdina unui

acompaniament, ca mugetul marii in Iliada'. Cenusiul stilistic si lipsa de patetism a naratiunii

sunt taxate drept monotonie si mediocritate, numite alta data „platitudine' de G. Ibraileanu si N.

Iorga.Padurea spanzuratilor ofera lui Cezar Pe-trescu o „lectura mai putin anevoioasa'; de asta

data apreciaza absenta patetismului in prezentarea razboiului. Dar stilul il nemultumeste, limba

lui Rebreanu parandu-i-se „suparatoare, sacaitoare'. Daca autorul romanului intunecare c

oarecum mai „diplomat' in aprecieri, Radu Dragnea e de-a dreptul violent29. intocmai ca lui N.

Iorga, Ion nu i se pare reprezentativ pentru poporul roman („nu putem gasi in Ionreprezentarea

psihologica si sociala a taranului roman decat sub aspectele diformitatii aleasa anume de

autor'), iar romanul va fi sortit in curand uitarii, pentru ca are „o atmosfera, am zice prea putin

numind-o bestiala'. Tinta principala a negatiei o constituie exagerarea naturalista, printr-o

conceptie literara imprumutata slugarnic de catre prozator. Finalul cronicii lui Radu Dragnea

nu-si poate ascunde judecata minimalizatoare, intr-o turnura de fraza ce ne apare astazi de un

comic involuntar: „Nu poate cetitorul sa nu recunoasca zugravirea reala a unei epoci in Ardeal,

manuirea cu talent a dialogului si am putea zice a descriptiei' Si la Gandirea proza lui Rebreanu

se loveste, imediat dupa 1920, de un dogmatism intolerant, atat estetic cat si ideologic.

TUDOR  ARGHEZI

Cu totul umoral a reactionat Tudor Arghezi in 1921, de unul singur, neconstrans de

apartenenta la vreun grup literar sau de afilierea la vreo doctrina estetica. Punctul sau de vedere

sta totusi pe platforma larga a modernismului, de unde putea decreta pamflctareste romanul

Ion, premiat deja de Academie, drept „platitudine de placintarie si mediocritate totala'; „o carte

de functionar de registratura, nu de scriitor' (LR-BC, p. 106-107). Poetul declara ca n-a putut

trece de pagina 27, pentru ca nu a gasit „ceva sa umble prin fundul cuvintelor, sa le

reinsufleteasca, sa le croiasca un destin, sa le stapaneasca si sa le comande'. Perplexitatea lui

provine dintr-o alta exigenta de stil si ritm, dintr-o alta cerinta de subiect si personaje: „Asa

trebuie sa se scrie dupa razboi, asa literatura trebuie sa se faca?' - se intreaba poetul si simtim

ca aici vorbeste experienta modernista a unui fost macedonskian. insa nu trebuie sa ignoram si

un alt fel de impact in subsidiarul diferentelor de mentalitate estetica: aceia dintre doua spinte

regionale complet diferite. Caci titlul textului, Cum se scrie romaneste, se refera si la lexic, si

la personaje, si la aspectul „incolor, molau. fara mazga', si la aparenta ratacire de „a umbla ha-

plea dupa subiect si a-1 infatisa pe sutele si miile de hectare'. Poetul sudic vrea ceva iute, scurt,

intens colorat, cu „zdruncinaturi, concentrari, raccourci-uri si sarituri'. Daca ar fi recurs la un

exemplu care sa-1 satisfaca, l-ar fi dat cu siguranta pe Caragiale, asa cum moldovenii

de laViata romaneasca si chiar E. Lovinescu in Memorii il invocau pe Sadoveanu ca pe un

model. E clar ca la varf, bine mascat, este-tizat. are loc si un razboi al orgoliilor dintre

provincii.

Cea de-a treia generatie post-maioresciana, cum a numit-o E.Lovinescu ,a insotit evolutia

operei lui Rebreanu cu un spirit critic in buna parte (dar nu radical) schimbat fata de

predecesorii lor. Tu-dor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Perpessieius, Vladimir Strei-nu, G.

Calinescu, Serban Cioculescu intra in arena criticii in deceniul trei si-si fac simtita prezenta

mai ales incepand cu a doua lui jumatate.

Dintre toti Tudor Vianu este primul care scrie un text despre Rebreanu, unul

referitor la Ion, publicat in ianuarie 1921, in Viata romaneasca, dar el va abandona la scurta

vreme critica de intampinare. Pompiliu Constantinescu si Perpessieius depun marturie de

receptare prompta incepand cu Adam si Eva, deci din 1925. G. Calinescu si Serban Cioculescu

isi incep relatia critica cu opera rebre-niana mult mai tarziu, in 1933, indata dupa aparitia

romanului Rascoala. Cel mai tardiv este Vladimir Strcinu, care isi va explicita raportul cu

proza lui Rebreanu abia in 1938, intr-un eseu critic De la Julien Sorel la Ion al

Glanetasului35, va continua in 1940 cu o prezentare de ansamblu, o privire retrospectiva36 si va

reveni la subiect, reluand unele idei din primele texte, in studii publicate in anii 1963-1969. De

altfel, cu exceptia lui Pompiliu Constantinescu, stins prematur in 1946, toti ceilalti vor

contribui in anii '60 la improspatarea imaginii operei rebreniene. Ei strabat deci doua etape

distincte in relatia cu opera scriitorului ardelean, continuitatea fiind fracturata de proletcultism.

Perioada lor interbelica se remarca printr-un spirit critic independent, liber, degajat,

neincorsetat de apartenenta la „scoli' sau grupari distincte. Prin urmare, ei nu confrunta opera

rebreniana cu o doctiina sau un sistem ideologico-literar, cum facusera M. Dragomirescu, E.

Lovinescu, G. Ibraileanu sau N. Iorga. O recepteaza cu exigentele estetice firesti, de sorginte

maioresciana sau lovinesciana. Relatia lor este mult facilitata de faptul ca insusi Rebreanu isi

limpezise in deceniul trei conceptia artistica, declaran-du-se, intr-un mod mai direct sau mai

intortocheat, adeptul autonomiei esteticului. Cu totii vor reliefa capacitatea de innoire a

scriitorului si nu se vor cantona (cum facusera criticii mai varstnici) in admiratia pentru

primele doua romane. Chiar vor risca opinii de promovare in prima linie a unora din cartile

care nu starnisera o apreciere unanima. Perpessicius, de pilda, s-a aratat placut impresionat de

„drama de o complexa umanitate' din Ciuleandra37. Pompiliu Constantinescu a reliefat

in Gorila „confruntarea marelui sau talent epic cu viata urbana''38. Vladimir Streinu este

provocat la o noua lectura de romanul  Amandoi, considerat „o satira a romanului politist'39 si a

solicitat un  destin, mai generos, pentru cartile de al doilea raft.

Perpessicius a inceput odata cu Pompiliu Constantinescu receptarea progresiva a operei lui

Rebreanu: de la Adamsi Eva47. Autorul Mentiunilor critice a dovedit o mai mare admiratie

pentru Ciuleandra. in plus fata de Pompiliu Constantinescu, si-a exprimat opinia, in cronici

separate, si despre Jar, Amandoi si Metropole. „Realist, dintre cei mai categorici', prozator „de

o vigoare salbateca', preocupat de „existente in marginile infernului', Rebreanu „se schimba in

poetul cel mai delicat, ori de cate ori se apropie de taina sufletului feminin' - este de parere

Perpessicius in cronicala Jar: „Nu o data, Liviu Rebreanu face impresia unui Orfeu, ce duce

dupa sine un suflet rascumparat si pe care-1 va pierde inainte de a ajunge la liman. Atatea din

eroinele lui Liviu Rebreanu au, de aceea, gratia si inocenta fapturilor fan-tomale. Ana, Ilonca,

Nadina, Madalina, Solomia si, desigur, si altele alcatuiesc o familie, pe care studiul numai ar

aseza-o in adevaratul ei cadru'48. E o observatie memorabila. Altele vor fi de asemenea citate pe

parcursul acestui studiu, mai ales despre Adam si Eva.

SERBAN CIOCULESCU

In 1936 alcatuieste un portret recapitulativ, ca un omagiu intarziat, la implinirea varstei de

50 de ani50. Cam patetic (dispozitie cu totul

Si pentru Serban Cioculescu Liviu Rebreanu devenise un termen maxim de referinta.

Cronici a consacrat romanelor Rascoala, Jar si Gorila49.

nespecifica unui ironic), criticul ii da calificativul de „adevaratul poet al taranimii',

echivalandu-i conventional importanta cu aceea a lui Cosbuc. Craisorul e pus in acelasi rand

cu Ion si Rascoala, intr-o „adevarata epopee nationala', „dand cea mai puternica expresie

psihologiei taranesti'51. E demn de retinut si faptul ca exegetul remarca, fara a insista, rolul

nuvelisticii „pentru renumele ulterior al autorului', pentru ca prozele scurte „aduceau o nota

noua de ve-rism crud si, in acelasi timp, scaldat de omenie'52. Liniile portretului urmeaza

trasaturile clasice (in curs de clasicizare!), fara alte accente demne de mentionat. Se pastreaza

si sensul unanim al valorizarii: „autorul se simte familiar cu indivizii instinctuali, in vreme ce

actul pur de constiinta il depaseste. Socotim ca o datorie de probitate critica delimitarea cat mai

categorica a talentului lui Rebreanu in interiorul zonei instinctuale a vietii. Prin acesta operatie

necesara, se lumineaza izbanzile si infrangerile sale de scriitor'53. Nu altfel se exprimase E.

Lovinescu si in acelasi sens va bate si G. Cali-nescu in Istorie Trebuie sa subliniem ca de la o

critica obsedata/ preocupata in principal de actul judecatii de valoare - cum e mai .ales aceea

practicata de Pompiliu Constantinescu si tanarul Serban Cioculescu, la acea vreme - nu

beneficiem de sugestii de interpretare. Ea va contura la 1940 acel portret veridic al omului si al

operei ce se va conventionaliza treptat pana la stereotipii si prejudecati greu de

inlaturat.Vladimir

Vladimir Streinu incearca, cel dintai, sa miste, sa dinamizeze o imagine in curs de a se

transforma in cliseu. Pornind de la romanul Amandoi, intr-un studiu din 1940, publicat in

Revista Fundatiilor Regale, discuta castigul estetic adus de varietatea tematica si narativa a

romanelor de al doilea plan: „Atat se deosebesc intre ele, ca mediu social, ca interes anecdotic,

ca tehnica si constructie romanele lui Liviu Rebreanu, incat s-ar zice ca intreaga sa cariera de

scriitor este o mare si continua prinsoare de a nu se repeta'54. Disponibilitatea artistica atat de

diversa a lui Rebreanu decurge din insasi natura obiectivitatii sale, caracterizata de capacitatea

de a se plia dupa lumea sau felia de viata pe care le infatiseaza. Prin alte idei si opinii

exprimate in anii '60, Vladimir Streinu va fi. dintre criticii interbelici, cel mai bine orientat si

deci cel mai in masura sa participe la reconsiderarea operei rebreniene.

Imaginea interbelica a operei rebreniene, cu toate trasaturile si limitele ei, va fi sintetizata

in 1941 de G. Calinescu in Istoria sa si de Tudor Vianu in Arta prozatorilor romani. in mod

curios, si G. Calinescu - ca si G. Ibrailea-

nu sau E. Lovinescu, dar fara un partizanat mol

dovenesc - se joaca cu comparatia Rebreanu-Sadoveanu, in debutul recenziei la Rascoala,

recenzie publicata la inceputul anului1933. Romanul - afirma G. Calinescu - „este un document

caracteristic pentru acest mare autor, care totusi are cele mai putine mijloace dintre scriitorii

romani'55. Sublinierea ii apartine, ca si gustulparadoxului, definitoriu pentru spiritul sau critic.

Carentele se inlantuie cu o stupefactie jucata: „D. Rebreanu nu are stil, nu arc aceaaroma si

rotunjire a frazei, atat de eminenta la d. M. Sadoveanu. D.Rebreanu nu are viziuni ale

universului si nu poate sa descrie. D.Rebreanu nu are nici o unda de lirism, oricat de retinut,

care sa facasa tremure suprafata paginii sale. Si, lucru curios, d-sa, prozator deteme

psihologice, nu are finete psihologica, nu poate patrunde incui fiintelor de oarecare complicatie

sufleteasca si nu poate crea tipuri umane ceva mai adanci decat simple schite realiste'56. in

ciuda acestor inaptitudini, revelate de comparatia cu Sadoveanu, Rebreanu se dovedeste totusi

un mare scriitor, considerat mai mult decat un talent - un geniu57. Adevarata valoare a

romanului este gasita de G. Calinescu, dupa un puseu de criticism (al carui sens derutant il

recunoaste), in „domeniul instinctului, in sufletul masei', in „anali

za logicii si a afectiunilor colective', considerate „zguduitor de vii'.

Deci - un Rebreanu genial, dar fara stil, fara „aroma frazei', fara

viziunea universului, fara lirism vibratorii! si fara finete psihologi

ca. Aprecierea lui G. Calinescu despre Rascoala se va pastra aproape in aceeasi termeni in

capitolul din Istoria sa, apreciere extinsa asupra intregii creatii epice rebreniene.In 1935 ii

consacra un articol omagial in Adevarul literar si artistic58, in care arata ca prozatorul

corespunde fondului „patriarhal' al sufletului romanesc. De aceea „oricat s-ar intortochea scrii-

torul roman, fondul lui sufletesc ramane elementar'. Tot aici e formulata acea fraza devenita

celebra, prin diverse reluari: „Englezul marinar ne-a dat Robinson Crusoe. Germania

speculativa poemul metafizic, noi nu vom putea da multa vreme decat Ioni'59. in subsidiarul

articolului citim polemica mascata cu E. Lovinescu, nenumit, care ar cere cu totul nemotivat

literaturii romane sa dea „romanul vietii de oras' si „romanul proustian', pentru ca societatea

noastra este una fundamental rurala, incapabila de rafinamentul lui Anatole France. Cu un

asemenea excurs exuberant de comparatie intre culturi, cu subtexte polemice abia

musamalizate, G. Calinescu ajunge la aceleasi concluzii cu colegii sai de generatie: „Rar un

scriitor a zugravit cu mai rece obiectivitate si cu mai multa maretie epica a-ceasta salbaticie

fundamentala a sufletului omenesc primitiv, care se gaseste la temelia marilor epopei clasice'60.

Cea mai influenta imagine si mai plina de consecinte asupra postumitatii lui Rebreanu este

aceea conturata de G. Calinescu in Istorie Limitele artei lui sunt reliefate cu franchete, desi

aprecierea e superlativa. Criticul dreseaza inventarul defectelor intr-un veritabil proces-verbai

al semnalmentelor definitorii: „Din felul regresiv cum s-a desfasurat talentul lui Liviu

Rebreanu se pot desprinde a-ceste constatari: romancierul percepe ruralul si aproape deloc ora-

senescul, imbratiseaza colectivul si nu inregistreaza individualul, patrunde mintile haotice

intunecate, prabusite in instinct, si nu e in stare sa analizeze constiinta, poate urmari

dezlantuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este in putinta sa noteze deplasarile nevazute ale

sufletului subtil, el are aproape geniu in producerea gloatelor si exponentilor ei, si e un scriitor

adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalitati,

Liviu Rebreanu este un mare scriitor si pe drept cuvant creatorul romanului romanesc modern,

cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese' (Istoria, p. 736-737). Multe din sintagmele,

propozitiile sau interpretarile calinesciene din Istoric au intrat in patrimoniul celor mai solemne

si inatacabile locuri comune. in nuvele - afirma criticul - se exerseaza „un pictor de mari

compozitii () desenand detalii, brate, pumni stransi, picioare, in vederea unei imense panze, ce

se ghiceste a fi din campul vietii rudimentare' (. 731). „Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu

american, o capodopera de maretie linistita' (p. 733). in Rascoala, „frazele, considerate singure,

sunt incolore ca apa de mare tinuta in palma, cateva sute de pagini au tonalitatea neagra-verde

si urletul marii' (p. 734). Craisorul, Ciuleandra, Jar le gaseste mediocre, Adam si Eva nu este

decat un roman „onorabil', iar „Gorila (asupra careia scriitorul isi facea iluzii) este scrierea cea

mai rea a lui Liviu Rebreanu, infatisand nivelul de jos al mijloacelor sale' (p. 736). Cu liniile

mult simplificate, portretul se esentializeaza in compendiul din 1945, pastrand valorizarile din

1941.

Tudor Vianu. Platforma criticii interbelice va fi precizata si consolidata in Arta prozatorilor

romani (1941) de Tudor Vianu, care il plaseaza pe Rebreanu alaturi de Hortensia Papadat-

Bengescu in capitolul X Doi ctitori ai romanului nou61, apartinand celui de-al treilea val al

realismului in literatura romana. Perspectiva istorica este bine argumentata, distingand in

capitolul II inceputurile realismului cu C. Negruzzi, N. Filimon si I. Ghica, si definind

convingator „realismul artistic si liric' in capitolul VI prin Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Al.

Vlahuta, Bratescu-Voinesti, samanatoristi si M. Sadoveanu, ca un al doilea val. Tudor Vianu

pune in lumina reperele si predecesorii, astfel incat rolul lui Rebreanu in evolutia prozei

romanesti nu apare absolutizat. Un larg camp al observatiei sociale se deschisese mai devreme

in Arhanghelii lui I. Agarbiceanu, „prima mare constructie epica a vremii', dar dupa 1914,

romanul sau „ne arata ce drum mai are de strabatut realismul epic'62. in intensitatea notatiei

organice, I.L. Caragiale il preceda pe Rebreanu. Scene de grup si revolta existau in proza lui

Duiliu Zamfirescu, dar Rascoala va transcrie inegalabil „miscarea zguduitoare a intregului

organism social'. Pornind de la Padurea spanzuratilor, „construita in intregime pe schema unei

obsesii, dirijand

destinul eroului din adancimile subconstientului', Tudor Vianu extinde observatia asupra

celei mai mari parti a operei, considerand ca „intreaga viata obscura a subconstientului ocupa

un mare loc in romanele lui Rebreanu'63. Exegetul se opreste ceva mai staruitor asupra „omului

elementar' din nuvele, relevand mijloacele tehnicii realiste: incisivitatea observatiei „care

anunta un maestru'; notatia sobra; „provincialismele ingrate' anume alese pentru a da „senzatii

repulsive'. Toate argumentele definitorii pentru arta lui Rebreanu ii vin lui Tudor Vianu pe

filiera romanului realist. Ca o insumare a caracteristicilor stilistice se enunta adevarul general:

„Realismul este pentru el formula literaturii «tari», rascolitoare'64.

Simion Mioc a parcurs bibliografia interbelica si a semnalat liniile de forta65, incepand cu

receptarea diferentiata de la o etapa la alta a lui Eugen Lovinescu, continuand cu articolele

din Gandirea, oprindu-se la M. Dragomirescu, G. Ibraileanu si N. Iorga, pentru a insista pe

„marele cvartet critic' alcatuit de Pompiliu Constantinescu, Serban Cio-culescu, G. Calinescu,

Vladimir Streinu; Perpessicius este conspectat separat, in afara acestei grupari, caci altfel ar fi

fost firesc sa vorbeasca de un cvintet critic interbelic. Sunt de asemenea semnalate ecourile

in Revista Fundatiilor Regale, in Viata romaneasca si in viziunea lui Ion Breazu din

volumul Literatura Transilvaniei (1944). in concluzie Simion Mioc remarca impunerea

romancieru-. lui pe plan national in perioada interbelica, ecoul international al epicii sale

viguroase; in interpretarile imediate, adunate laolalta, se poate observa (cum am constatat si noi

aici) ca „de cele mai multe ori avem de-a face cu variatii critice pe aceeasi tema, cu decantari si

aluviuni interpretative succesive depuse pe straturile judecatilor de valoare de baza'66.

Trofeul prejudecatilor

Viata scriitorului se sfarseste la 1 septembrie 1944, cand opera Iui ramane fixata in cateva

formule critice greu de desfacut, de transformat sau de nuantat, foarte rezistente la modificarile

climatice ale posteritatii: realism aproape de un „naturalism zolist' (M. Dragomirescu);„un

adevarat roman dupa formula naturalista' sau „o forma de realism brutal si rece'' (Octav Botez);

„prea realist' (G. Ibraileanu); o constructie epopeica „lipsita de orice intelectualitate, de orice

preocupare pur artistica' (E. Lovinescu); „realism de o salbateca autenticitate' (N. Iorga);

„claustrat, prin natura, intr-o viziune pur realista' (Pompiliu Constantincscu); „realist, printre

cei mai categorici' (Pcrpessicius): „delimitarea categorica a talentului lui Rebreanu in interiorul

zonei instinctuale a vietii' (Serban Cioculescu); zugravirea „cu maretie epica' a „salbaticiei

fundamentale a sufletului o-menesc primitiv' (G. Calinescu). Situata pe platforma larga si stabi-

la a realismului, critica interbelica ofera, in legatura cu Rebreanu. un bilant general intr-o nota

de uniformitate a opiniilor, in care adesea sub cel mai patetic elogiu se ascunde o perfida

exigenta de modernitate contrariata de un traditionalism epic impecabil cladit.

2. Perioada proletcultista: exagerarea influentei naturaliste

Timp de aproape un deceniu opera rebreniana intra in eclipsa totala, in anii 1945-1947 de

vina e obscuritatea tranzitiei, iar apoi, pana in 1953, stalinismul feroce, care nu ingaduia cultul

valorilor nationale.

Triumful suspiciunilor

Era nevoie de timp pentru ca situatia biografica si ideologica a lui Rebreanu din epoca

„burghezo-mosiereasca' sa fie elucidata din punctul de vedere al realismului socialist. Cu

ocazia primei readuceri in discutie a numelui sau, in 1953, Ov. S. Crohmalniceanu constata ca

„de multa vreme, in jurul amintirii lui Rebreanu, staruie o tacere nedorita de nimeni,

explicabila insa in felul ei'67. Suspiciunile in legatura cu relatiile sale politice din timpul

primului razboi mondial, ca si din timpul celui de-al doilea, il pastrau intr-o carantina

ideologica, specifica stalinismului: „Ultimii ani ai vietii romancierului - presupune Ov. S.

Crohmalniceanu din cea de-a doua fraza a studiului de partiala reabilitare - au ramas legati de

perioada cea mai neagra a literaturii noastre si, din pacate, numele lui n-a strabatut-o fara pata'

(p. 5). Deja din 1946 se dispusese scoaterea din circulatie a volumelor Metropole si Gorila68, la

care se adauga in 1948Adam si Eva si Craisorul, pe listele generale ale epurarii

bibliotecilor de carti „al caror continut este, fie direct sau indirect, dusmanos regimului, fie

semanator de confuzie'69.

Valorificarea mostenirii literare il include in programul reabilitarilor in 1953, dupa moartea

lui Stalin, cand se putea reveni cu precautie la unele valori nationale. Atunci apare in presa

primul articol despre Rebreanu70; de fapt, acesta este un studiu mai amplu, semnat de Ov. S.

Crohmalniceanu. si va fi tiparit in 1954 in volum separat, ca o micromonografie in stilul epocii.

1954 e si anul in care apar doua carti de Rebreanu: un numar restrans de nuvele si roma-

nul Rascoala, primul reeditat, pentru ca raspundea foarte bine imperativelor ideologice ale

luptei de clasa71. De altfel, rascoala din 1907 va capata cu timpul, pana in 1957, la implinirea a

50 de ani. dimensiuni hiperbolice in viziunea partidului muncitoresc despre istoria nationala,

eveniment ce va fi intrecut numai de evocarea grevelor muncitoresti si de gonflarea pana la

proportii gigantice a luptei comunistilor in ilegalitate. Pana in 1960. Rascoalaeste reeditata de

cinci ori, Ion (al doilea roman reintrodus in circulatie, in 1955) si Padurea spanzuratilor (caruia

ii vine randul in 1956) - de cate trei ori, iar nuvelele, in selectii din ce in ce mai ample, de cinci

ori. In intervalul 1959-1961 apare si o serie de cinci volume de Opere alese, intr-o editie de

Nicolae Liu, in care, in plus de nuvele (volumul I), romanele Ion (volumul

II), Padurea spanzuratilor (volumul III) si Rascoala (volumul IV), in continuare singurele

admise, apar teatrul si o selectie din publicistica (volumul V). Conform exclusivismului

dogmatic al epocii, nu se permite decat editarea scrierilor corespunzatoare realismului socialist.

Toate reeditarile de pana in 1960 sunt insotite de prefete prevenitoare in limbajul

epocii, ca niste explicatii obligatorii, semnate de Savin Bratu, Silvian Iosifes-cu sau Ov. S.

Crohmalniceanu. in critica din reviste, putina cata este. marota epocii de pana la 1960, in

legatura cu Rebreanu. e geneza romanului Ion, urmarind la fata locului, in Prislop, prototipurile

personajelor72. De altfel, critica acestei perioade, cand nu e ideologica, e biografica sau, in cel

mai bun caz, stilistica.

Vigilenta ideologica a determinat stricta selectivitate, conform careia, alaturi de nuvele, nu

aveau drept de circulatie decat cele trei romane clasice, cu favoruri de popularizare pentru

Rascoala. O treime din mica monografie a lui Ov. S. Crohmalniceanu din 1954 este rezervata

a-cestui roman73. Rebreanu infatiseaza aici - in opinia criticului -marile defecte ale regimului

burghezo-mosieresc, cerceteaza cauzele rascoalei, miscarea spontana si anarhica a taranimii,

dar si - atentie! - „incapacitatea de a se transforma in revolutie' (p. 96)74. Cand ii prezinta pe

exploatatori, autorul „manifesta unele sfieli' (p. 101) sau „se arata cateodata stanjenit' (p. 108)

si chiar lipsit de eficienta artistica, dar cand zugraveste razvratirea maselor de tarani „el se

dovedeste un artist exceptional' (p. 108). Ion aduce „pentru intaia oara antagonismele de clasa

din lumea satului' si arata „taranimea diferentiata' (p. 96) - ceea ce e bine. Grav e insa ca

Rebreanu ii atribuie lui Ion o patima innascuta pentru pamant si nu arata cum trebuie ca acesta

e „rezultatul conditiilor sociale de viata ale taranimii in societatea capitalista' (p. 50). Accentul

trebuia pus pe „inchia-burire' si dezumanizarea pe care aceasta o provoaca. Desi cu multe

calitati - constata tanarul critic de serviciu - Ion sufera „influente puternice naturaliste' (p. 50).

Drama lui Ion nu poate fi reprezentativa pentru intreaga taranime, el nu este un personaj tipic,

iar viziunea lui Rebreanu se afla sub „influenta puternica a ideologiei burgheze' (p. 52), pentru

ca „tipicul este principala sfera de manifestare a spiritului de partid in arta realista' (p. 52).

Analiza romanului Padurea spanzuratilor este complet neinteresanta (p. 56-76), rezumata la

„grozavia razboiului imperialist'. in debutul studiului sau, Ov. S. Crohmalniceanu acorda

pentru prima data un spatiu mai mare nuvelisticii, dar blameaza stigmatele naturalismului prea

prezente in scenele „crude'. Interpretarile sunt insa hilar ideologi-

zante. Nuvela Prostii, de pilda, „reuseste sa sugereze ostilitatea statului burghezo-mosieresc

fata de poporul muncitor' (p. 22). O nota buna primeste comedia Plicul, jucata in epoca, in

1956. Tot restul creatiei nu dovedeste decat „concesiile' pe care Rebreanu le face „gustului

burghez'. Adam si Eva se indeparteaza de „preocuparile maselor populare' (p. 78), infatisand

„adevarate orgii naturaliste'. Ciuleandra e in intregime robit „canonului naturalist' (p. 80).

Craisorul Horia „nu se concentreaza aproape deloc asupra analizei raporturilor dintre clase' (p.

81). Si aici dezastrul nu e inca total. Din 1934 incolo, dupa Rascoala, „o recrudescenta violenta

a naturalismului loveste proza lui Rebreanu, care intra de aici inainte intr-un complet declin' (p.

135). Prima victima e Jar, intr-adevar un esec, dar nu - cum crede criticul - datorita „influentei

dezastruoase a naturalismului' (p. 136). Gorila e o adevarata calamitate ideologica, pentru ca

demonstreaza „dupa metoda fascista, inutilitatea oricaror libertati obstesti' (p. 136) si pledeaza

- culmea! - pentru „teza dictaturii fasciste' (p. 137). Ov. S. Crohmalniceanu se lasa antrenat in

aceasta lectura eronata, care va aduce mult rau postumitatii scriitorului, spunand ca in roman

autorul „se straduia sa justifice fascismul' (p. 137). Acuza capata proportii colosale, fara nici un

argument concret, si ea nu va putea fi usor inlaturata in anii urmatori: „Versiunea ultima

a Gorilei marcheaza sfarsitul ezitarilor lui Rebreanu, care apuca pe drumul fascismului' (p.

138). In Amandoi, roman politist, „abordarea insasi a genului e reprobabila pentru mijloacele

lui Rebreanu, care acum se supune fara cracnire modei burgheze' (p. 139). in acest fel, proza

lui Rebreanu a ajuns la un „naufragiu total' (p. 139), datorita atat „nefericitei evolutii

ideologice', cat si atractiei pentru „vulgaritatea naturalista' (p. 140). Pentru Ov. S.

Crohmalniceanu, ca si pentru ceilalti critici din epoca, tot ce e bun in opera lui Rebreanu e

„biruinta a realismului' si trebuie sa concorde cu cerintele realismului critic si socialist; tot ce e

rau si de neacceptat se datoreaza invariabil naturalismului si e tinut sub obrocul cenzurii.

Aceasta imagine se va imbunatati treptat spre 1960 si imediat dupa 1960. insusi Ov. S.

Crohmalniceanu va opera indreptari considerabile la portretul din 1953-1954. dar nu il va face

chiar de nerecunoscut (caci vagi urme mai persista) in sinteza sa Litera

tura romana intre cele doua razboaie mondiale (editia I a volu

mului I apare in 1967, iar editia a H-a in 1972).

Alexandru Piru

Pecetea sociologismului si a ideologiei politice din epoca se resimte si in studiul din 1962

al lui Alexandru Piru75, o ampla prefata la o editie bibliofila din opera lui Rebreanu, text

transferat, cu mici imbunatatiri, intr-un volum aparut in 196576. Desi proletcultismul a trecut,

sechelele lui persista. Superficial si schematic, modul de a gandi literatura si stilul lui Al. Piru

se conserva in inertiile dogmatismului, chiar in anii dezghetului si ai deschiderii culturale. in

cazul lui Rebreanu, selectia sa de aplicatie pozitiva se limiteaza tot la nuvele, piesa Plicul si

cele trei mari romane. Dupa ce intreprinde o necesara explorare biografica sistematica (prima

de acest fel), urmeaza o analiza destul de comprehensiva a nuvelelor si una cu totul expeditiva

a teatrului. Al. Piru constata un oarecare echilibru in proportia de realism si naturalism din

nuvele, „puternic ancorate in viata sociala, realiste fara perspectiva'' (p. 41). Ca si Ov. S.

Crohmalniceanu, Al. Piru dezaproba faptul ca in Ion „autorul substituie explicatiei so-cial-

economice un punct de vedere mistic-biologist dupa care setea de pamant ar fi o pornire

instinctiva, ancestrala' (p. 47) si-1 citeaza, exact cum o facuse si Ov. S. Crohmalniceanu, pe

Lenin, care a aratat ca „in mentalitatea burgheza procesul capitalist tinde sa apara ca un proces

vesnic'77. Al. Piru cauta defecte si inventeaza merite in spiritul epocii, ca atunci cand ii atribuie

lui Rebreanu. in Ion, perspicacitatea de a fi dovedit ca „taranul angajat in lupta de clasa nu e

prin nimic inferior, sub raportul constiintei, unui orasean' (p. 49). Nici Al. Piru nu accepta ca in

competitia pentru pamant Ion ar fi un simbol, un personaj tip, pentru ca taranimea in anii '60

era in plin proces de colectivizare si nu putea fi caracterizata - Doamne fereste! - de patima

proprietatii agricole. Al. Pini incearca sa alature romanului Padurea spanzuratilor, si astfel sa le

reabiliteze: Adant si Eva ca o „noua legenda a secolelor, o suita de cronici epice' (p.

65), Ciuleandrasupus anterior unei critici „prea severe' (p. 67),

Fara o argumentare serioasa. Al. Pini avanseaza in final (p. 106) o propunere de

etapizare a creatiei epice rebreniene, astfel: anii 1907 - 1917, ai inceputurilor cu „nuvele

realiste, realist-critice si naturaliste'; perioada 1917 - 1932, a principalelor „romane realiste si

realist-critice'; si, in sfarsit, ultima etapa, 1933 - 1943, cu „romane naturaliste' in exclusivitate.

Daca e sa analizam corect, vom observa ca mai puternice accente naturaliste se gasesc in A-

dam si Eva sau Ciuleandra, ca si in Rascoala, deci in etapa caracterizata limpede de Al. Piru

ca indubitabil realista, decat in Jar (un roman sentimental), Gorila (un roman politic)

sau Amandoi (un roman politist). Poate ca rostul unei asemenea clasificari, fie si neadevarate,

e de a salva o intreaga perioada de creatie, aceea de pana la Rascoala, considerand-o realista

(cand, de fapt, era cel mai puternic marcata de naturalism), pentru a deschide astfel calea

reabilitarii si reeditarii romanelor Adam si Eva, Ciuleandra si Craisorul; caci ultimele -

cu Gorila in frunte - pareau definitiv condamnate. Deschiderea va veni, dar nu atat de

devreme, si argumentele

Cand, in 1963, apare volumul de memorialistica semnat de Fanny Rebreanu, Cu sotul meu,

in care sunt cuprinse documente noi si, mai ales, pagini de jurnal, portretul scriitorului se va

umaniza si reticentele incep sa se topeasca (dar numai incep). Istoricii literari se foiesc si se

aglomereaza in jurul statuii. Dar mai semnificative decat oricare dintre reactii, sunt revenirile la

acest subiect, cu ocazia cartii sotiei lui Rebreanu, a altor doi critici, pe langa Tudor Vianu si

Serban Cioculescu, care i-au impus opera in esalonul de varf al perioadei interbelice: G.

Calinescu88 si Vladimir Streinu89. Dar acestea sunt simple recenzii si nu ne vom opri la ele.

Importanta e revenirea celor doi si cu alte texte.

In 1964, la Cronica optimistului din Contemporanul, G. Calinescu semneaza pateticul

elogiu Un suflet inalt si plin de stele90 din care retinem in mod deosebit indemnul indirect la o

recitire integrala a operei lui Rebreanu. Rememorand comentariile sale critice, G. Calinescu

marturiseste ca-si pastreaza viziunea din studiile interbelice si. mai ales, din Istorie Evoca si

imprejurarea ca pe Rebreanu 1-a descumpanit formularea prin care il considera„aproape geniu

in psihologia gloatelor si a omului instinctual', crezand-o minimalizatoare. Ramane pe mai

departe la parerea ca anumite scrieri nu pot fi scoase de la „periferia' operei. Efigia prozatorului

i s-a pastrat in aceleasi date luminoase: „un om exceptional de cinstit si puf'. Asaltul istoriei

literare si dezvaluirea de documente noi din arhiva Rebreanu il determina sa-si imagineze o

biografie in genul celor pe care le-a realizat despre Eminescu si Creanga. Pe de alta parte, apa-

ra fictiunile rebreniene de explicatiile izvoriste de tip sociologic: „Fragmentele manuscrise,

marturiile care apar si eventual documentele din fondul respectiv nu pot altera fictiunea,

singura care ne intereseaza. Ana Karenina e cea din romanul lui Tostoi si orice alte consideratii

ma lasa rece. Pentru un studiu larg, folosind tot ce a ramas printre hartii, trebuie un cercetator

de foarte mare inteligenta si mai ales creator el insusi, intuind ce este esential si ce de

suprafata'.

Imboldul lui Streinu Vladimir

Vladimir Streinu isi va relua in patru articole insistente91, publicate in 1965, in 1967 si in

1969, problema valorii de ansamblu a operei rebreniene, asa cum o formulase intr-un studiu

din 1940, comentat anterior. Atitudinea sa de maxima deschidere spre intreaga varietate a

operei va da roade. Pentru prima data in 1965 (cu formulari reluate identic in 1967 si 1969),

Vladimir Streinu denunta „schematizarea creatiei lui Rebreanu'92, favorizata de mentinerea in

cadrele limitate ale criticii lui Lovinescu sau Calinescu. Primul sens al simplificarii vine din

accentuarea caracterului epopeic al o-perei si din ignorarea sensului simbolic al unor episoade

narative. A doua eroare consta in faptul de a-1 considera pe scriitor „un spirit frust, inapt sa

creeze valori mai rafinate'; la acest punct, Vladimir Streinu aduce contra-argumentul,idealului

statornic de feminitate', depasind terestrul si banalitatea „catre implinirea suprema a spiritului',

dupa modelul faustic. in sfarsit, ce-a de-a treia eroare provine din limitarea gamei de modalitati

narative la obiectivitate si ruralism. Or, dupa cum noteaza Vladimir Streinu, adevarul este cu

totul altul: „de la formula realista la formula psihologica, de la a-ceasta la romanul filosofic, de

aici la romanul social-taranesc apoi la romanul politic-urban si in cele din urma la cel politist:

atata variatie, vioiciune si in definitiv libertate a spiritului creator fata de sine insusi n-a mai

atins nici un alt romancier roman'93. Cu aceasta concluzie a lui Vladimir Streinu, regasim atat

de tarziu, dupa douazeci de ani, stadiul atitudinii critice interbelice (de fapt, ea ii este proprie si

definitorie lui Streinu insusi, nu intregii critici anterioare), abandonate sub presiunea

evenimentelor nefaste, ce-1 redusesera drastic pe prozator la trei romane si cateva nuvele. Se

recastiga dupa 1965 dreptul firesc la cunoasterea integrala a operei lui Rebreanu, pentru ca -

afirma Vladimir Streinu - numai ea ne „poate umple de proportiile si complexitatea geniului

sau creator'.  

LUCIANRAICU                                                                                                                        

                             Substantiala, sistematica recitire integrala a operei rebreniene, o intreprinde

cu succes Lucian Raicu in 1967. E vorba totusi de o integralitate aproximativa, intrucat eseul

sau monografic nu are capitole dedicate nuvelistului, dramaturgului, cronicarului dramatic sau

publicistului; e, de fapt, o carte despre romancierul Rebreanu. insa interpretarile reprezinta

foarte bine tendintele exprimate in deceniul al saptelea, fiind un corolar a! lor. Gestul polemic

cel mai important il constituie eliberarea de poncifele si prejudecatile criticii interbelice. Cat

priveste penibilul avatar al operei rebreniene in epoca dogmatica. Lucian Raicu il ignora cu

seninatate, ca si cum nu ar fi existat, caci nu merita sa demoleze niste interpretari

ideologizante, gata perimate si ridiculizate de schimbarea vremurilor. Criticul procedeaza

inspirat cand scoate din sistemul sau de raportari opiniile conjuncturale ale lui Ov. S.

Crohmainiceanu („oficialul' in subiect in anii 1953 - 1960) si Al. Pini („oficialul' perioadei de

tranzitie 1960 - 1965).

Cea mai mare parte a volumului este ocupata de analiza sistematica, staruitoare si profunda,

a romanelor, in succesiunea lor cronologica, de la Ion la Amandoi. Procedarea urmeaza in

fiecare caz aceiasi traseu: bilantul referintelor critice, geneza romanului, o interpretare

„independenta', minutioasa, chiar atomizanta uneori. Relieful valoric al operei nu este

modificat, dar romanele secundare beneficiaza de atentia cuvenita fiecaruia, fara ca exegetul sa

le ascunda sau sa le exagereze defectele, explicate pe alocuri cu o ironie tandra.

Principala tinta polemica a cartii o reprezinta „imaginea unui Rebreanu «elementar»,

nerafinat, aproape incult, «baci ardelean», privind lumea «cu ochi mirati»' (Raicu, p. 11). Noua

convingere se poate dobandi mai temeinic din analiza romanului Rascoala decat din textele

teoretice din Amalgam sau din disponibilitatea analitica desfasurata dePadurea spanzuratilor. O

„inalta constiinta estetica' nu-si poate finaliza rezultatele artistice fara „intelectualitatea de

substanta' (Raicu, p. 12). Efortul creator al scriitorului este deopotriva sprijinit pe intuitie si

gandire, pe inzestrare nativa si vointa modelatoare a proiectului: „intelegerea din interior a

legilor creatiei artistice, in care factorul spontan e dublat de cel reflexiv, filtrat printr-o

temeinica acomodare cu operele fundamentale clasice si contemporane, larga receptivitate fata

de intreaga diversitate de temperamente artistice, multe din ele divergente sau foarte deosebite

de propriul temperament, sesizarea ascutita a specificului fiecarui scriitor ori artist analizat,

capacitatea de a fi el insusi mereu altul in opera si de a se innoi permanent, chiar infruntand

riscurile esecului, sunt argumente care rectifica imaginea unui Rebreanu elementar, primitiv,

amortit in formula sa, fara acces la valorile superioare ale spiritului'(Raicu, p. 29).

Cornel Regman si-a manifestat scepticismul in privinta noutatii de interpretare a cartii lui

Lucian Raicu, fiind de parere ca este falsa opozitia dintre „un Rebreanu al dimensiunilor

simbolice' si unul realist „identificat cu platitudinea'102, pentru ca realismul nu este incompatibil

cu profunzimea, interioritatca sau proiectia mitica. Un Rebreanu cu totul nou este o iluzie sau o

inventie - apreciaza Cornel Regman. Sensul unei explorari credibile ar trebui sa urmeze drumul

spre „un Rebreanu adancit, pe liniile de forta indicate de creatia sa majora'. Ar fi vorba deci de

o linie de continuitate care accepta ca pe o premisa de neinlaturat „un Rebreanu

al realismului sau'103. Daca am inteles bine precizarea lui Cornel Regman, trebuie sa cautam

originalitatea lui Rebreanu inlauntrul realismului, in capacitatea de asimilare a unor elemente si

tendinte disjuncte de fondul receptiv. Dar nu am avut impresia ca Lucian Raicu forteaza

scoaterea lui Rebreanu din perimetrul realismului. Criticul nu se hazardeaza si de aceea ni s-a

parut nemotivata acuza ca orientarea spre un Rebreanu „foarte nou' nu ar starni „mai mult decat

un fel de valva, repede trecatoare'104. E adevarat insa ca ipoteza de lucru este sustinuta cu

„mijloace insuficiente, cu o deschidere oarecum empirica spre tehnicile si perspectivele

investigatiei contemporane'105. Cum Lucian Raicu nu a fost niciodata un adept al metodelor

critice moderne (si nici Cornel Regman nu este!), el a lasat altora camp liber de aplicatie

demonstratiilor de acest fel. Centenarul ne-a prins fara o biografie Rebreanu. Dar atunci (abia

atunci si de atunci incoace) s-a produs ampla desfasurare de forte ale istoriei literare, care au

inceput sa-si etaleze rezultatele de tip arhivistic si biografic. Chiar in 1985, Nae Antonescu a

oferit in volumul Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu o descriere detaliata, corecta si

utila a activitatii la publicatiile Miscarea literara (1924 - 1925), Gazeta literara (1929)

si Romania literara(1932 - 1934). Ca o nota generala, in toate s-a putut constata sprijinirea

tinerilor scriitori si a noii literaturi; sub aparenta unui eclectism receptiv si ingaduitor,

conducatorul celor trei publicatii succesive a lasat indeajuns de libera initiativa opiniilor critice

si a formelor novatoare (mai ales la Romania literara).

Un (aparent) laudabil efort de sistematizare a informatiilor a depus Adrian Dinu Rachieru

in volumul Pe urmele lui Liviu Rebreanu (1986), confectionat in mare graba, pentru a prinde

macar coada centenarului si pentru a participa la euforia colectiva a momentului. Cartea ar fi

castigat in onestitate daca s-ar fi multumit sa ofere informatiile biografice generale, profitand

de aparitia Jurnalului, si informatiile (cerute de colectia turistica) despre locurile strabatute de

scriitor de la nastere pana la moarte. Ambitionand sa fie si o carte de critica literara, exegetul

nu a putut asimila bibliografia, a devenit mimetic si compilativ, dovedind pe alocuri chiar falsa

intelegere a circulatiei ideilor, preluand de multe ori interpretari fara a indica sursele. Ne-am

vazut de cateva ori pur si simplu plagiate ideile: despre paradoxul realismului rebre-nian (p.

151), despre fantasma cuplului etern ca mit personal (p. 266). Lipsita de orice nuanta personala

in interpretare, cartea se sprijina pe un deficit de moralitate, pacalindu-i pe Cornel Ungu-reanu

si Radu G. Teposu, care l-au elogiat pe autor la aparitia cartii pentru idei care nu-i apartin119.

De altfel, la centenarul scriitorului si imediat dupa aceea s-a produs o cantitate enorma de ma-

culatura critica, declansandu-se o fabuloasa si penibila logoreeju-bilativa in fata simplitatii

rebreniene.

Niculae Gheran

Autenticul si devotatul biograf al lui Rebreanu, care s-a lasat indelung asteptat pana si-a

concretizat munca, este, nu incape nici o indoiala, Niculae Gheran. El si-a propus sa realizeze o

trilogie, din care a dat la iveala pana acum primele doua parti: Tanarul Rebreanu (1986),

referitoare la anii 1885 - 1916 din viata prozatorului, si Rebreanu, amiaza unei vieti (1989),

descriind intervalul 1916 - 1930; urmeaza ca al treilea volum, Glorie si amurg, sa se ocupe de

anii 1931 -1944. Acumularile istoricului literar s-au realizat din experienta de editor al seriei

de Opere Rebreanu, inceputa in 1968 si ajunsa pana foarte departe, la volumul 16. Etapele

reconsiderarii si descoperirii postume ale lui Rebreanu sunt determinate intr-un mod

indubitabil de volumele tiparite prin grija editorului Niculae Gheran, care si-a castigat un titlu

de noblete din servitutile unei munci dificile, aproape anonima si ignorata pana la un punct.

Consecventa si competenta sa au reusit sa scoata universul rebrenian din inertiile receptarii: a

fost o adevarata victorie cand romanul Gorila a putut iesi in sfarsit la lumina. Volumele sale

biografice au aprofundat cercetarile despre viata de familie, calvarul ofiterului maghiar,

framantarile primelor scrieri, plecarea la Bucuresti etc. Editia deOpere a pus in valoare uriasa

munca a prozatorului in lumina variantelor, a dificultatilor de elaborare, a preocuparii pentru

constructie si obiectivitate: „ii datoram lui N. Gheran aceasta revelatie - noteaza Mir-cea Zaciu.

() editorul operei si al caietelor face un act de mare cultura punandu-ne in contact, paralel cu

textul definitiv al scrierilor, cusubtcxtul lor'120. Impresionanta arhiva a scriitorului, explorata

pana atunci oarecum prin sondaje (dupa voia sotiei sau a fiicei) si exploatata fragmentar, tinde

sa fie restituita sistematic. Caietele de creatie, prezentate de Niculae Gheran, in 1974, s-au oprit

la un prim volum. Corespondenta, desi clasificata de editor, e departe de a fi restituita integral.

Un inceput promitator 1-a facut esantionul scrisorilor de familie din volumul La lumina

lampii (1981), ingrijit si comentat de Puia Florica Rebreanu si Niculae Gheran, cu o excelenta

prefata a acestuia din urma, intitulata intre dragoste si singuratate, patetica in dezvaluirile ei,

pregatitoare pentru capitolul corespunzator din marea biografie.); polemizand in continuare cu

Serban Cioculescu dintr-o cronica la primul volum al lui Niculae Gheran, Stancu Ilin proclama

ritos ca „textele maghiare invocate () sunt doar incidente sau accidente ale biografiei scrii-

torului, drumuri infundate sau ale pierzaniei' (ibidem, p. 15). Fara indoiala ca e vorba de

inceputurile minore ale unui scriitor, dar nu e neaparat sigur ca acestea sunt „drumuri ale

pierzaniei'. Nu ni se pare deloc indreptatita si realista afirmatia ca „inceputurile lui Li-viu

Rebreanu nu pot fi plasate in vraful de hartii in limba maghiara din arhiva

scriitorului' (ibidem,p. 15), din moment ce atatea pagini certifica o optiune si un stil in curs de

configurare. E ceva scandalos in faptul ca Rebreanu a inceput ca scriitor maghiar? Dar tocmai

polemica cu acest trecut al sau il va determina mai mult sa se formeze intr-un anume sens si sa-

si construiasca (sau sa-si descopere) o identitate mai rezistenta si mai profunda. De ce trebuie

sa incetatenim ideea falsa ca „adevaratele inceputuri trebuie considerate din momentul in care

da la iveala primele pagini in limba romana' (Ilin 2, p. 15)? De ce, prin ce sunt mai adevarate

(daca incap aici grade de comparatie) Glasul inimii sau Ofilire, prozele debutului in limba

romana din 1908, decat Marcsi sau Szamarletra, din 1907 si prima jumatate a anului 1908,

ramase in manuscris (v. Opere 1)? Nu avem nici convingerea ca unele ar fi mai realizate decat

altele. in sustinerea acestei ipoteze - ca adevaratul inceput al lui Rebreanu ar fi cel in limba

romana - Stancu Ilin este contrazis flagrant de realitatea manuscriselor si de marturisirile

scriitorului.

Aplecarea lui Stancu Ilin spre biografic razbate clar din ambele volume, in preferinta

pentru circumstantele sociale, genetice sau teoretice ale creatiei. Daca o biografie propriu-zisa

a lui Rebreanu nu se poate realiza fara o biografie a operei (cum am vazut in cazul lui N.

Gheran), nici o critica literara aplicata la romanele rebreniene nu se poate lipsi de aceeasi

biografie a operei, cu un inteles putin diferit de primul caz. Caci in realizarea unei biografii,

prin biografia operei intelegem in primul rand conditiile exterioare ale scrisului si resursele

autobiografice, iar in procesul de interpretare prin biografie a operei intelegem in primul rand

evolutia variantelor, finalizarea creatoare si receptarea critica ulterioara aparitiei e-ditoriale; un

roman are astfel doua episoade biografice semnificative: unul pre-natal (variantele si

constituirea sensurilor) si altul post-natal (reactiile la prezenta lui in lume), deci si o biografie

intima si una publica. Stancu Ilin este preocupat de ambele ipostaze, cand e vorba de Ion.

Padurea spanzuratilor, Rascoala (partial, cu promisiunea unei continuari intr-un al treilea

volum exegetic) si Gorila: „Fascinant este nu atat cat, ci mai ales cum biografia autorului

patrunde in opera, modalitatile proprii ale romancierului de asimilare in imaginar a datelor

brute ale realitatii' (Ilin 2, p. 7). Curiozitatea criticului pentru procesul creator dezvaluie cai de

acces spre miezul operei.

Constantin Paiu

Cea mai recenta cercetare de amploare pe teritoriul destul de bogat dupa 1985 al istoriei

literare este Rebreanu, omul de teatru (1995) de Constantin Paiu. Ea se remarca in primul rand

prin intentiile de sistematizare si totalizare a observatiilor si analizelor privitoare la criticul de

teatru, la dramaturg si la directorul de teatru. C. Paiu se angajeaza in discutii ce merita retinute:

de pilda, nu este de acord cu N. Gheran cand acesta ii atribuie lui Liviu Rebreanu dramatizarea

romanului Padurea spanzuratilor si sustine paternitatea gestului pentru actorul si regizorul

Atanasie Mitric, prieten apropiat al familiei Rebreanu121. Implicat in permanenta, in intervalul

1910 -1944, in viata teatrala, intr-o forma sau alta, Rebreanu indreptateste aprecierea ca avea

„o disponibilitate afectiva ce se dezvolta proteic, apeland la un fond in acelasi timp tenace,

inepuizabil si mereu apt de reformulari si de surprize' (p. 216).

Relativ singulara in cadrul bibliografiei rebreniene este cartea lui Mircea Muthu, Liviu

Rebreanu sau paradoxul organicului  (1993). Particularitatea ei o da preocuparea

preponderenta de teorie literara si poetica a romanului. Este singurul volum de acest fel

consacrat lui Rebreanu, dar studiile de mai mica intindere pe aceasta tema, desi nu sunt multe,

nu lipsesc (Raicu, Simion Mioc in LR-100, Ilin 1, plus cateva articole din presa literara122).

Organicul structureaza temeinic intregul univers rebrenian, de la nivelul ontologic (unde

functioneaza definitoriu complementaritatea om-pamant) la cel estetic (compozitia sferica,

prototipul, ritmul epopeic ca un reflex al pulsatiei vietii). Teoreticianul analizeaza cu deosebita

sagacitate toate articulatiile acestei viziuni organice, in viata, opera si teorie (p. 14). Categoria

ontologica, teoretica si estetica a organicului realizeaza osmoza si unitatea dintre planuri,

nivele sau ipostaze, fiind in acelasi timp o modalitate de raspuns la societatea si arta moderna:

„proza lui Rebreanu, ca si teoria de altfel, ilustreaza paradoxul organicului resimtit si dorit ca

peren, insa minat de o drama care este aceea a societatii moderne insesi' (Muthu, p. 25); altfel

spus, lumea, fiinta, omul „afirma compensativ organicul intr-un univers fisurat' (p. 80). Daca

intr-adevar viziunea organica este substantiala (si este!), de aici, din statutul acestui univers

inchis (p. 27) decurge in mod firesc si opacitatea la modernitate, desi lectura critica poate

provoca detectarea „indicilor de modernitate' intr-o „experienta estetica incheiata' (p. 26).

Acesta ar fi un alt paradox al operei rebreniene: in-fatisandu-sc pe mari portiuni inchisa intr-un

univers traditional, ea se deschide spre alta varsta estetica in Padurea

spanzuratilor si Gorila, trecand „de la monolitic la fragmentar' sau „problematizand fisurile

lizibile si in urzeala epica' (p. 28), printr-o „permea-bilizarc a frontierelor' la ofensiva

modernitatii: „in proza lui Rebreanu se poate urmari, ca intr-un soi de palimpsest, o dubla

translatie, aceea de la spiritul epopeic catre formula romanului realist si apoi spre proza

moderna' (p. 53). Fara indoiala ca printr-o astfel de fanta sau fisura (ori chiar instabilitate) a

organicului se poate nnagi-na o tentativa de iesire a prozei lui Rebreanu din orizontul traditio-

nalismului.

O revizuire a viziunii critice despre personalitatea si opera lui Rebreanu comporta o atentie

sporita directionata spre secretele ce staruie in umbra marilor adevaruri,unanim

acceptate.Personalitatea lui Rebreanu ,dramatizata de un complex al vinovatiei solicita

scrutarea originilor crizei de identitate ,care explica o disponibilitate proiteica.Opera lui

Rebreanu  ,un miracol al simplitatii,al fortei si echilibrului,solicita o scrutare a adancimilor

sale,pentru a constata atat marea diversitate a formulelor narative,cat si dimensiunea metafizica

a realismului sau.

Capitolul II

Drumul spre sine

indreptata de la inceput spre un anumit tip de literatura, ci spre un anumit mod de existenta:

intre medic, preot si ofiter a ales cea din urma cariera, ultima - se pare -si in ierarhia

preferintelor sale. Dar a fi ofiter in Austro-Ungaria acelui timp insemna implicit si a nu fi

roman - consecinta pe care nu a resimtit-o de la primii pasi, dar de care s-a izbit dureros indata

dupa aceea.

E curios ca Liviu Rebreami nu a pornit in viata cu un acut sentiment de apartenenta

familiala, cum se intampla de obicei; e un efect probabil si al componentei generoase a familiei

(erau opt copii), ce a facut mai putin dramatica translatia dintr-o societate mai mica (totusi cu

numerosi membri, un adevarat clan) spre societatea mai mare. El a avut in primul rand

sentimentul puternic al apartenentei la un anumit loc, dupa cum va recunoaste foarte patetic

intr-un interviu:

,Am crescut in regiune de munte in deplina libertate. in satul meu n-a fost petec de pamant

pe care sa mi-lfi umblat. Om al muntilor si al padurilor, natura mi-a intrat in ochi si suflet de

mic copil. Valea Somesului, atat de bine cunoscuta in cele mai mici cotituri, a fost si va

ramane pentru mine cel mai frumos loc de pe pamant'. (Jurnal 1, p. 516)

Liviu Rebreanu iese in lume, facand uz de o pecete regionala distincta, arborata cu

mandrie, care e mult mai puternica decat identitatea familiala sau decat identitatea nationala,

ambele estompate. Rebreanu isi incepe definirea de sine prin relatia cu un anumit loc si nu e

lipsit de importanta sa atragem atentia asupra faptului, extrem de semnificativ, ca, dupa

parasirea carierei de ofiter, numai reluarea legaturii cu pamantul natal il regenereaza; el re-

invata lumea pornind de acasa, transcriind fapte si intamplari ale locului: un loc ce va capata o

extensiune din ce in ce mai mare, favorizand, prin j scris, dobandirea identitatii nationale.

Poate ca tanarul ofiter, tentat | sa ia calea spre o literatura de salon pentni a se emancipa de

mediul | cazon anti-intelectual, a resimtit chiar amenintarea de pierdere a i- '' dentitatii. Cu toate

ca originar simtea decisiva atractia locului de matca, Rebreanu ca scriitor maghiar a inceput in

perimetnil unei literaturi citadine, in felul ei; in orice caz, complet indepartata de ru-ralitate; era

o proza a vietii cazone. Aventura si drama existentei tanarului Rebreanu pot fi rezumate de

aceste alternative, conflicte interne traite ca o acutizare continua a crizei de identitate: nu

somesan, ci ofiter maghiar; nu ofiter maghiar, ci scriitor maghiar; nu scriitor maghiar, ci

scriitor roman; nu prozator frivol, ci prozator realist; nu dramaturg, publicist sau nuvelist, ci

romancier. E o succesiune de praguri sau de rascruci profesionale si intelectuale. Definirea de

sine inseamna o aventura in cautarea identitatii. O metamorfoza interioara pare o veritabila

ratacire intr-un labirint de posibilitati. Individualitatea se deschide spre o pluralitate de euri.

Unul, de indata ce are constiinta de sine, se multiplica si se diversifica. Aceasta nu e numai o

problema filosofica (originata in Eneadele lui Plotin), ci si o problema psihologica; cu ea

incepe o alta viziune asupra eului si asupra identitatii. Am considerat interesant sa urmarim, cu

mijloacele combinate ale istoriei literare si ale psihologiei creatiei, fenomenul dobandirii

constiintei de sine concretizata intr-o „fabula a identitatii'; o numea astfel criticul german

Manfrcd Piitz intr-o aplicatie asuprapesonajului de roman, beneficiind de sugestiile

americanului Erikson, care sublinia ca „definirea de sine si stabilirea unei identitati constituie

un proces care se deruleaza lent'*1. Evident ca intr-o asemenea intreprindere nu am putut evita

apelul la anumite situatii biografice, la un numar de biografeme inevitabile, desi aplicatia noas-

tra se indreapta preferential asupra operei.

Vom intreprinde, in existenta si in constiinta lui Rebreanu, o arheologie a identitatii si a

vocatiei artistice, urmarind conflictul intern de optiuni. Obscuritatea temporara a

incertitudinilor de identitate sociala si nationala se rasfrange si in crearea unei derute sau a unor

dileme in ceea ce priveste calea de urmat pe teritoriul literaturii. Dramaturgul, nuvelistul

salonard, de expresie maghiara la inceput, unnati de publicistul roman, traducatorul sau

cronicarul dramatic nu sunt doar forme tranzitorii de asteptare a adevaratei vocatii (aceea de

romancier), ci chiar optiuni traite cu sentimentul unei solutii posibile (si viabile) de existenta

intelectuala. in fond, simplu spus. ceea ce unnanm aici e „cat de greu i-a fost lui Rebreanu sa

fie, sa devina Rebreanu' (Raicu, p. 43). Redus la ipostaza de prozator realist, Rebreanu nu a

fost inca inteles cum trebuie dupa modelul proteic, definitoriu pentru metamorfoza continua a

personalitatii sale, niciodata monocorda sau unilaterala.

Putem distinge trei etape in biografia lui Rebreanu. cu trei probleme diferite: 1) pana in

1920, framantarile provin din problema autodefinirii, ca proces (in principal) psihologic al

cautarii identitatii; 2) in perioada de glorie si triumf - anii 1920-1935 - nelinistile le aduce

problema autodepasirii, ca fenomen (in principal) estetic, avand obsesia diversificarii tematice

si a formulelor artistice; 3) dupa 1935, imediat dupa aparitia romanului Jar, considerat aproape

unanim de critica o nereusita, se instaleaza problema esecului, ca dimensiune general umana in

declinul vietii si al capacitatii artistice.

Evolutia intamplarilor din adolescenta si tineretea lui Liviu Rebreanu rezuma un traiect

existential nefavorabil pentru formarea  scriitor. Episoadele juventutii nu ies - e adevarat - din

banalitatea biografiei unui fiu de invatator ardelean, component al unei ' familii numeroase

amenintate de saracie. intr-o privire retrospectiva din 1932. prozatorul recunoaste postura

umila de start si amenintarea mediocritatii:

.Viata mea n-a fost usoara niciodata. N-am avut daruri speciale care sa-mi netezeasca

putin calea. Din copilarie si pana azi am trecui prin toate incercarile posibile. Nu evenimente

epocale, ci mici lucruri care insa puncteaza greu o viata. Cele mai multe insa sunt atat de

banale, atat de reale, ca nici nu merita sa jie povestite. Lupta cotidiana, ani de ani, cu saracia

crancena, cu necazurile marunte, cu grijile fara sfarsit pentru painea de-a doua zi, nu sunt

fapte care sa faca sa tremure pe cititorul obisnuit cu senzationalul ziarului. O viata de fapte

diverse ce interes saprezinte?'(Opere 15. p. 413)

Cursul biografic porneste si inainteaza dupa legea minimei rezistente. Ca invatator, tatal

sau il visa „domn'; pana acolo insa era irum lung si dificil. Primul nascut intr-o familie de pe

Valea Somesului, la 27 noiembrie 1885 in satul Tarlisua din zona Bistrita-Nasaud, Liviu, adica

Oliver, va urma scoala primara in comuna Maieru in anii 1891 -1894, delectandu-se

cu Povestile ardelenesti ale lui Ion Pop Rete-ganul (amintirea lor va persista ca o nostalgie, ca

un vag model). i Gimnaziul graniceresc din Nasaud in 1895 - 1896 va aduce prima schimbare

de mediu, in regim urban modest, pastrat si pe timpul Scolii civile de baieti din Bistrita, in

1897 - 1900, urmata in limba maghiara (v. Gheran 1,p. 109-126). Prima experienta a scrisului,

cu totul nesemnificativa, tine de notatiile colegiale de album, in versuri naive (Jurnal 1, p.

399; Gheran 1, p. 125). Prozatorul nu se a-nunta prin nimic.

in Maierul Nasaudului, considerat paradisul copilariei sale, se pastreaza in deruta

profesionala specifica fiecarui inceput:

,,Din copilarie - pe care mi-am petrecut-o toata in satul acesta — mama mea voia sa ma

faca popa ca sa cant frumos. Tata-meu, care era invatator, voia sa ma faca invatator ca si el;

sa raman in locul lui la catedra de la scoala satului. Eu voiam sa ma fac doctor Cu aceste

dorinii ale parintilor mei si cu acest gand al meu, am plecat din Maierul, la liceul din

Nasaud'. (Jurnal 1, p. 399)

Alegerea grea abia acum vine, dupa absolvirea scolilor din Nasaud si Bistrita. Optiunea o

face tatal, propunand cariera armelor, ca fiind mai lesnicioasa material decat posibilitatea de a-

si face fiul avocat, preot, invatator sau medic, aceasta din urmaind adevarata

dorinta a adolescentului.

Visul de dramaturg

La inceput a fost dramaturgul.

Desi cercetatorii directi ai manuscriselor tineretii rebreniene (Nicolae Liu, Niculae Gheran,

Stancu Ilin) marturisesc dificultatea - daca nu imposibilitatea - stabilirii unei cronologii

indiscutabile a redactarii textelor, exista totusi unanimitate in a considera ca teatrul a constituit

prima mare investitie si speranta de afirmare. in ciornele pentru un volum de Spovedanii, la

capitolul Cei dintai pasi, se pomeneste titlul Alcohol al unei drame cu care autorul si-ar fi in-

cercat norocul budapestan, dupa ce scrisese (sau intentiona sa scrie?) un libret de opereta

(v. Opere 15, p. 417).

Dupa opinia lui N.Gheran, cel mai vechi este manuscrisul unei scenete intitulate de

editor intr-un compartiment, avand notata data de 4 martie ce nu poate fi decat a anului 1907,

cand Rebrean Oliver se afla repartizat la Gyula si intentiona sa semneze cu pseudonimul Remy.

E o scriere umoristica de almanah, de nivel mediocru, desfasurand o discutie intre trei domni

(un boiernas, un profesoras, un unchias, cum spune indicatia de punere in scena), plus un

doctor, intr-un compartiment de clasa a doua a unui tren de provincie, pe o caldura mare, insa

fara urme din Caragiale. Discutia stat mult pe ganduri. Cariera armelor nu-mi convenea. Am

lichidat-o si mi-am pus atunci o noua problema: a scrisului. Mi-am zis: «Trebuie sa scriu, sa-

mi aleg scrisul ca o cariera, ca un rost in lume». Eu insa, dupa cum ti-am mai spus, invatasem

in scoli numai nemteste si ungureste. Trebuia asadar sa intru in publicistica straina sau sa ma

intorc in Maierul [de fapt, la Prislop, n.n.], acasa Si m-am intors acasa. Am inceput sa invat si

sa citesc romaneste de la inceput. Am inceput sa-mi apropii literatura marilor scriitori ai

neamului, sa patrund in tainele limbei mele, pe care o cunosteam atat de putin. Si dupa multa

truda ()'• (Jurnal 1, p. 400)

In loc de o dubla cariera (ofiter si scriitor - ambii maghiari) o singura cariera, caci numai ea

i-a mai ramas. Scrisul ca atare nu era, catusi de putin, „o noua problema'': scrisul

ca singura cariera era adevarata problema. E socat sa constate ca e liber, ca nu are nici o alta

ocupatie decat scrisul. E adevarat ca traversase o experienta morala penibila care nu era pe

deplin elucidata, desi si aceasta va fi depasita si din toata situatia confuza de pana atunci se

cern doua cuvinte la a caror combinare nu s-a gandit pana atunci: roman si scriitor. „O noua

problema' nu era scrisul, ci scrisul in limba romana.

Scriitorul se adaptase altei lumi si este surprins cat de mult se indepartase de propriile-i

origini si se instrainase. O recunoaste mai tarziu, in 1926 intr-un interviu consemnat de Felix

Aderca:

Romaneste stiam, dar atat de putin incat mi-a fost rusine cand o familie de romani din

vechiul regat mi-a iesit inainte ai voiosie sa-mi vorbeasca, pe puntea unui vapor, pe Dunare,

in Ungaria, afland ca sunt roman.

Mi-am dat seama ca nu voi putea scrie niciodata romaneste fara o adancire a limbii

noastre, fara o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Si am luat pe Creanga. Am inteles

foarte putin, am vrut sa citesc pe Caragiale, dar n-am putut intelege nimic. Am reipvatat limba

romaneasca asa cum inveti orice alta limba, vorbind si scriind in caiete cu teme si

extrase'. (Jurnal 1, p. 376-377) in volumul de Spovedanii, pe care il proiecta in 1932, preconiza

sa includa un capitol cu titlul Cum am devenit scriitor roman?

Enuntarea punctelor principale rezuma o intreaga aventura, ca o placa turnanta a destinului:

„Ofiter. incercari literare unguresti. Amor. Dorinta de a pleca din armata. Cererea.

Maiorul Sioldea. Observatia mentala. Roman. Acasa. Din sat in sat. Se gaseste portofelul.

Asira. in Bucuresti. Dragomirescu. Gavrilut. Falanga. Vaca-. resti. Patru luni. Extradat si

expulzat. inchisoare ungureasca. Judecata. Ofiterii. Acasa. Asteptare. Sosesc bani. inapoi  la

Bucuresti. Ranetti  in Epoca../' (Opere 15, p. 416-417)

Aceasta stenografie eliptica a trecutului decisiv nu este totusi deloc criptica. Notele

editorului N. Gheran elucideaza ceea ce era de elucidat. „Amorul'' tanarului ofiter pentru o

actrita budapestana va mai fi invocat si alte dati. incercarile literare unguresti nu sunt putine

pentru un tanar de 22 de ani: Scara magarilor e un volum de proza ca si facut, care ar fi putut

insemna, cu mai mult noroc, un debut notabil; in acelasi ton si cu aceleasi mijloace,Cazarma

putea sa se inchege destul de lesne ca un roman indirect autobiografic; piesa Valtoarea ar fi

insemnat ceva, pe gustul epocii si al unui anumit public.

In succesiunea de fapte, nume, imprejurari, evenimente, doua cuvinte suna straniu, ca o

remuscare si, in acelasi timp, ca o victorie amara: „Roman. Acasa'.

Prozatorul reuseste destul de repede sa depaseasca marasmul exercitiilor chinuitoare.

Trimisa sau nu lui Ibraileanu, povestirea Domnul Ionica, o prelucrare grabita a textului din

maghiara, o adaptare de circumstanta sau un simplu efort de localizare, nu putea intruni

exigentele unei publicari tocmai la Viata romaneasca, unde functiona un anumit barem de

profesionalism (relativ, desigur).

Devenise clar pentru tanarul scriitor ca trebuie sa-si ia subiecte din mediul sau natural, re-

invatat si acesta, odata cu limba romana. Amintirile din Maieru certifica preocuparea de a face

„copii dupa natura'. Hruba e, si ea, un astfel de exercitiu timid, cu linii tremurate (v. Opere 1, p.

323-325), ramas printre manuscrisele uceniciei. Taran sarac si singur. Dumitru se identifica

euforic cu hruba lui, o casuta batrana si darapanata ce abia se mai tine. Fragmentul redactat ar

fi facut parte dintr-o schita ceva mai ampla, al carui proiect se gaseste in Caiete (p. 118),

anticipand situatia lui Dumitru Moarcas din Ion. Mecanismul comparatiei incepe sa

functioneze, ezitant, de pe acum: „Vranita scartai prelung, ca un planset de copil mic,

flamand'; ^uscaturile streasinilor parca erau un sir de dinti rai ai unui mosneag

neputincios'; peretii hrubei s-au deformat, facand „hopuri lungi, ca niste duluri, pe trupul unui

animal batut fara mila' etc. Sectiunea de Schite din Caiete (p. 98-143) cuprinde numeroase alte

detalii pregatite pentru un roman al satului.

Primele proze pe care reuseste sa le finalizeze sunt, fireste, tot episoade rustice. Codrea (cu

titlul schimbat ulterior, cu ocazia altor publicari, in Lacrima sau Glasul

inimii) si Ofilire parasesc cele dintai laboratorul de creatie si se indreapta spre revista Lucea-

farul de la Sibiu, unde intalnesc generozitatea lui O. Taslauanu si apar, pe rand, prima in

numarul din 1 noiembrie 1908, a doua in numarul din 15 decembrie acelasi an. Dintr-o eroare

tipografica, initiala prenumelui apare modificata in semnatura primului text: C. Rebreanu. Dar

pasul decisiv fusese facut.

Anul 1910, cand Rebreanu se instaleaza la Bucuresti si infrunta acel eveniment biografic

umilitor de detentie si extradare, traseaza un fel de frontiera in existenta scriitorului. Este,

cum am mai spus, momentul in care isi asuma conditia de scriitor roman, provocat de

experienta publicistului militant nevoit sa dea seama de cele ce le-a scris la

ziarul Ordinea despre situatia romanilor din Ardeal; in acelasi timp este rascolita o rana mai

veche, produsa de incidentul financiar in urma caruia s-a decis sa paraseasca armata. Desi

uneori scriitorul a trecut cu usurinta peste aceasta imprejurare de parasire silita a unei profesii

pentru care se pregatise indelung, intamplarea avea aureola unei schimbari radicale, dintre

acelea capabile sa releve un destin:

,,Militaria, cu rigorile si severitatile ei, era diametral opusa spiritului meu independent,

videanic. Renuntand la militarie si intorcandu-ma acasa, dadeam cu piciorul carierei mele

cladita cu atata truda si cu atatea necazuri. Azi cand imi reamintesc mi se pare o nebunie. O

nebunie pe care numai tineretea si elanul o poate face'. (Jurnal 1, p. 450)

Marturisirea dateaza din 1932 si arunca adevarata lumina asupra unui moment decisiv.

Metamorfozele interioare, profunde si chinuitoare, pregatesc simultan mai multe posibilitati de

redresare si de afirmare, echivalente cu tot atatea modalitati de salvare a unei individualitati.

Ceea ce am vrut sa subliniem de-a lungul acestui capitol rezulta din desfasurarea plurivalenta a

unei identitati: configuratia sa originara releva o personalitate proteica si ea isi va pastra a-

ceasta disponibilitate. Printre identitatile de dramaturg, nuvelist, publicist, traducator si

cronicar dramatic - ce se legitimeaza din ce in ce mai ferm in intervalul 1910 - 1920 - se

contureaza una ce va deveni suverana dar nu singulara: aceea de romancier. Polivalenta e un

dat originar al identitatii artistice a lui Rebreanu si ea isi consolideaza premisele - asa cum am

aratat - tocmai in perioada tulbure de criza, strabatuta in intervalul 1907-1910.

Drumul spre realism

Anii 1907 - 1910 pot fi caracterizati prin confuzie si deruta in optiunea estetica a

scriitorului. Etapa de creatie in limba maghiara ca si perioada de pregatire a debutului in limba

romana nu erau limpezi, prin forta imprejurarilor si a varstei autorului. Bruioanele,

insemnarile, extrasele din Caiete atesta caracterul eteroclit al tendintelor. Scriitorul in devenire

avea de invins fondul juvenil romantic, evident atat in intrigile erotice din Scara magarilor, cat

si intr-o piesa ca Valtoarea. Experienta tematica si stilistica a scrisului in limba maghiara este

rezumabila la tendintele centripete ale subiectelor spre doua zone specifice: melodramatismul

si ridicolul.

In jurnalul sau de lecturi, sublocotenentul Rebrean Oliver il citeaza suspect de multe ori pe

Schiller (ca si pe Shakespeare), pentru a indreptati derivarea viziunii sale dintr-un

„neoromantism degradat, cu caracter epigonic' (Gheran 1, p. 182), in virtutea caruia se explica

orientarea spre melodramatismul la moda in epoca, impartind personajele in angelice si

demonice si destinand iubirea pura unui esec patetic (in Valtoarea). in proza din Scara magari-

lor anecdotismul bareaza accesul in zona realismului major; sfarsitul fiecarei nuvele cu o

moarte (crima sau sinucidere) releva inclinatia staruitoare spre melodramatic. Persistenta unei

asemenea structuri epice se poate usor demonstra, pana in romanul Gorila, sustinand ideea ca

„desprinderea de melodrama nu se va produce niciodata'(Manuca, p. 39), chiar daca ulterior

perioadei de tinerete ea va dobandi alta functionalitate estetica; in romane, melodramaticul va

insemna aplicarea unei scheme, in cadrul careia moartea va fi „conceputa ca o recompensa a

virtutii de a se fi cautat pe sine' (Manuca, p. 39) sau ca o revansa a inocentei ultragiate.

Pe de alta parte, pe langa melodramatism, unitatea de viziune a literaturii maghiare

rebreniene este data de faptul ca, aproape invariabil, subiectul epic traverseaza o zona a

ridicolului. Cu un fel de indecizie satirica, prozatorul constata ca inevitabil ridicolul exterior in

care sunt angajate personajele. Ridicolul isi delimiteaza teritoriul de aplicatie foarte larg, pe trei

laturi: banalul (viata cazona), sentimentalul (experienta amoroasa, superficiala si fugitiva) si

senzationalul (moartea datorata esecului in dragoste). in toate cele trei sensuri, ridicolul

lucreaza la fel de implacabil si dejoaca intentiile subtextuale ale autorului de orientare a

deznodamantului spre tragic. Pentru a dobandi firescul realist din cele mai bune nuvele si din

romane, foarte tanarul Rebreanu din etapa maghiara a scrisului sau va trebui sa renunte la

anecdotica frivola si la senzationalul decora-tiv-melodramatic, insuficient motivat, din

finalurile naratiunilor ce alcatuiesc proiectatul volum Szamarletra. Repetitia exasperanta a

schemelor, a sabloanelor, erodeaza minima credibilitate realista a prozelor, conducand la

conventionalism.

O importanta mutatie s-a petrecut in constiinta artistica a lui Rebreanu atunci cand a

schimbat inclinatia satirica si melodramatica din proza si teatrul primei tinereti pentru registrul

realist. Ce a determinat aceasta schimbare? in primul rand, insasi viata lui Rebreanu a capatat

alt curs dupa ce a parasit cariera militara. Prozatorul schimba nu numai limba in care scria, ci si

temele, stilul si tonalitatea narativa: era preocupat de o alta realitate. Caietele rebreniene de

jurnal, schite, spicuiri si cele mai diverse insemnari marturisesc faptul ca, dupa demisia din

armata, Rebreanu nu si-a pierdut cumpatul. Reia munca, efortul, lupta, de la zero, prin exercitii

de invatare a limbii romane si de cautare a unui drum propriu. Alegerea facuta de scriitor nu

are nimic curios sau senzational: isi va asuma temele, limbajul si obiceiurile provinciei natale.

Subiectele posibile, notate de scriitor in Caiete, provin din trei registre, asezate in trei cercuri

concentrice, din ce in ce mai largi ca arii de cuprindere: trecutul imediat al autorului (de relatat

in planuite povestiri evocatoare, insumabile in Amintiri din Maieru), situatii de familie si, in

cele din urma, viata de ansamblu a provinciei nasaudene. Presiunea culturii straine fusese

sufocanta pentru scriitor, iar deznationalizarea era pe cale de a se implini in anii carierei

militare de la Sopron, Budapesta sau Gyula; chiar atunci cand revine in Prislop, in 1908,

asteptand plecarea la Bucuresti, simte ca „singura posibilitate de salvare' nu ar fi alta decat

„fuga in alt mediu, cu alt aer, stapanit de alta cultura' (Opere 15, p. 166). D. Caracostea

considera ca „a fost nevoie de o adevarata dezintoxicare de influentele anilor de formatiune', pe

langa handicapul creat de intarzierea in afirmare, intarziere cauzata de „greutatile de adaptare

in cariera'1. Rolul de dezintoxicare de cultura straina asumata in perioada budapes-tana il

indeplineste, in prima instanta, tocmai perioada de experienta artistica documentar-regionalista,

parcursa in anii dificilei tranzitii, cand alcatuieste fise dupa scene zonale, transcrieri de obi-

ceiuri si credinte nasaudene, cu o „minutiozitate de etnograf' (Ghe-ran 1, p. 220), evidenta fie

in numeroasele insemnari dinCaiete, fie in piese de teatni ca Traiul sau in lumea

bozgoanelor. De altfel, dramaturgul regionalist, tentat sa-si contureze o personalitate distincta,

nu este decat o identitate experimentala a prozatorului rural. Ca teatru (text si valoare scenica),

piesele acestei etape sunt nule. Conteaza numai ca exercitiu pentru simtul dramatic al epicului

din nuvele si romane. Distanta de la drama sentimentala a scriitorului maghiar Rebrean Oliver

la teatrul etnografic-regionalist al prislopanului Liviu Rebreanu este masurabila prin

comparatia intre tendinta romantica si preparativele realismului.

In anii 1907 - 1910, scriitorul a trecut prin faza unei literaturi provinciale, acceptate ca o

fatalitate, fara ca autorul sa aiba constiinta programatica a unei asemenea cai, precum un

Victor Vlad Delamarina. Ea nu este, pentru Rebreanu, decat o criza de maturizare, nu o

optiune. Totusi, nu e deloc intamplator ca pastreaza din copilarie mare admiratie pentru

colectia de povesti, in mai multe volume, a lui Ion Pop Reteganul (Jurnal 1, p. 312).

Capitolul III

         Consacrarea realismului traditional

Mai bine decat orice pledoarie teoretica sau polemica, optiunea lui Liviu Rebreanu pentru

realism este demonstrata si sustinuta de aparitia romanului Ion in 1920, care a avut acelasi

efect de surpriza ca inaltarea brusca a unui munte in plina campie.

Desi nuvele ca Rafuiala, Prostii sau Hora mortii, Catastrofa sau Itic Strul, dezertor erau

semne bune pentru evolutia unui scriitor, numai puternicul roman Ion i-a adus lui Liviu

Rebreanu celebritatea. Motivele sunt mai multe si ele au fost relevate de critica noastra

interbelica. intaiul e acela ca, intr-o perioada in care schita, nuvela si povestirea erau

dominante, numai romanul putea aduce consacrarea unui prozator - romanul ca semn de

maturitate a unei literaturi. „Confratii momentului - rezuma Vladimir Streinu fenomenul printr-

o metafora critica - au avut cu totii impresia ca, peste noapte, langa domiciliul lor, dintre

maguri scunde si pitoresti, se nascuse intr-o tacere neverosimila un nou Ceahlau, un alt Negoi

sau un Moldoveanu necunoscut''.

In al doilea rand, modul polemic in care Ion compromisese idilismul samanatorist era in

masura sa releve adevarul crud despre viata taraneasca, un adevar a carui relevare predispunea

la naturalism; or, aceasta duritate a observatiei realiste era o noutate socanta.Cu umoru-i subtil,

acelasi Vladimir Streinu remarca paloarea imaginii samanatoriste a ruralitatii colorate idilic si

increderea cititorilor obisnuiti si a criticilor eminenti in noua si viguroasa perspectiva epica:

„De pe piscul muntelui nou, care se ridicase atat de abrupt aproape din plin ses, ei vazura

departe, pierdut intr-o ceata albastruie, satul romanesc samanatorist' - un „sat decorativ', popu-

lat dupa un scenariu fals si conventional cu „tarani veseli, imbracati pana si in zilele de munca

in haine sarbatoresti, neatinsi nici sufleteste, nici corporal, de cumplita munca'2.

In al treilea rand, in raport cu proza ardeleana, fie ca e vorba de Mara lui Slavici, fie de

Arhanghelii lui Ion Agarbieeanu, Liviu Rebreanu a reusit in Ion sa inlature efectele

dizarmonice ale tezismului moralizator, impunand deplina obiectivare epica, fara ca autorul sa-

si rezerve un personaj-raisonneur sau un aparteu didactic prin explicitare si tendentiozitate.

Al patrulea motiv si cel mai important e acela ca virtutile sale artistice, independente de

context, il recomandau de la sine drept cea mai desavarsita creatie epica realizata pana atunci,

in 1920. E. Lo-vinescu, obligat el insusi sa uite temporar lupta pentru citadinizarea si

intelectualizarea literaturii si sa recunoasca exemplaritatea unui roman rural prin tematica, a

sintetizat toate aceste explicatii intr-o fraza: „Ion reprezinta o revolutie si fata de lirismul

samanatorist sau de atitudinea poporanista si fata de eticismul ardelean, constituind o data,

istorica am putea spune, in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice'3. Posteritatea i-a

rezervat un destin fericit: acela de a reprezenta paradigmatic realismul in literatura romana, asa

cum il reprezinta Eugenie Grandet sau Mos Goriot, romanele lui Balzac, in literatura franceza.

Exemplaritatea lui estetica ofera posibilitatea de a ilustra oricare din exigentele realismului:

obiectivitatea vecina cu impersonalitatea, olimpianismul viziunii de-miurgice, determinismul

material al individualitatii sociale, tipologia personajelor penduland intre unicitatea insului si

universalitatea caracterului, descrierea panoramica a sferei sociale a satului prin prisma

determinarii economice, naratiunea fidela unei realitati indubitabile si consecventa in scriitura

transparenta etc.

Inainte de toate, romanul Ion reprezenta o victorie a prozatorului asupra lui insusi. Dupa ce

nuvelistul evoluase pana atunci a-proape in anonimat, romanul aducea o proba impunatoare a

virtuozitatii artistice si a complexitatii mijloacelor de care dispunea scriitorul, un triumf al

puterii de constructie, o conjugare fericita de bogate resurse epice. Abia aceasta era cartea care

ii rasplatea eforturile, ii rascumpara sacrificiile si ii implinea visurile sau ambitiile estetice.

Numai ea ii justifica munca de pana atunci, il legitima ca mare scriitor si il consacra social. in

cariera lui Rebreanu era prima mare izbanda personala si ea nu a intarziat sa-si arate efectele,

dupa cum a observat E. Lovinescu in Memorii: „Dintr-un vag publicist, pururi in cautare de

combinatii lucrative, himeric, boem, de blondul culorii vantului, confident secund, aparitia

miraculoasa a lui Ion a facut un om investit cu o autoritate incontestabila, cu masina la scara,

presedinte aproape inamovibil al Societatii Scriitorilor Romani, recunoscut de public si de

oficialitati, premiat si impartitor de premii, directorul general al Teatrelor sau al Educatiei

Poporului'4.

inceputul romanului Ion a devenit cu timpul, prin lecturi repetate, metafora insasi a

alunecarii imperceptibile pe teritoriile imaginarului. Din soseaua mare, „se desprinde un drum

alb', care urca si coboara, inainteaza sau se ascunde prin paduri, poposeste, coteste brusc dupa

o intreaga aventura a mersului lin, „ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de

coline'. Pe o vreme de zapuseala si „tacere nabusitoare', se perinda casa invatatorului, casa lui

Alexandru Pop-Glanelasu, casa lui Macedon Cercetasu, casa primarului, lasand in urma

Hristosul de tinichea. Satul este smuls din toropeala si nemiscare dupa numai trei pagini de

prezentare cu incetinitorul, pentru a-1 vedea animat in hora de duminica, iar apoi in vartejul de

patimi si interese, ce se va stinge in finalul romanului, dupa consumarea conflictelor si a

dramelor. Este simulat in acest fel un decupaj din marea totalitate. Caci autorul insusi spusese

in Marturisiri ca realitatea a fost „numai un pretext, pentru a putea crea o alta lume, noua, cu

legile ei, cu intamplarile ei' (Opere 15, p. 179). Pripasul imaginar e Prislopul real de langa

Nasaud, iar drumul din roman „corespunde in mare parte realitatii' (Opere 15, p. 174). Ni-colae

Manolescu a analizat in primul volum din Arca lui Noe semnificatia acestui incipit romanesc,

care „sugereaza o lipsa de granite, desi este o granita, o rama si un constituent al imaginarului'5.

Drumul de la inceputul romanului Ion traduce, de fapt, o experienta originara a autorului,

aceea a mutarii familiei sale in Ma-ieru, cand copilul nu avea decat doi ani si jumatate. O astfel

de mutare din real in imaginar realizeaza si inceputul cartii. Evenimentul avusese loc in

copilaria autorului pe timpul noptii, amintindu-si ca se trezise cu un sentiment straniu in alta

lume, in alt loc, iar schimbarea o inregistrase auditiv, dupa zgomotul rotilor carutei, sunetul

metalic al clopoteilor calului, cantatul cocosului la sosire (v. Opere 15, p. 175-176). „Cea dintai

amintire a existentei mele - constata scriitorul in aceleasi Marturisiri din 1932 - e chiar de la

sosirea noastra aici', in Maieru. Pregnanta auditiva insoteste derularea imaginilor si in roman,

desi aici momentul sosirii in Pripas e fixat in toropeala dupa-amiezii, dar tot sub semnul unei

treziri. Efectul transfigurarii are pentru autor un ecou adanc in copilarie:

,De cate ori calatoresc noaptea cu trasura si opresc undeva pe sosea, prima clipa de

liniste deplina face sa mi se trezeasca indata in toata fiinta mea simtamintele acelui intai

moment de viata constienta. De cate ori aud noaptea o caruta trecadpe sosea si sunetul

clopoteilor, inima mea vibreaza intocmai ca in cea dintai desteptare a constiintei, vibreaza

fara voia mea, ca si cand s-ar fi atins coarda cea mai trainica a existentei mele sau poate

insasi axa imateriala, enigmatica si eterna a sufletului.' (Opere 15, p. 176)

Inceputul romanului Ion echivaleaza pentru autor cu insasi regasirea sunetelor originare ale

copilariei. Debutul cartii este intr-adevar marcat de semnul genuin si enigmatic al genezei. in

Pripasul din roman nu mai intra o caruta, ci se intra, intr-un mod neutru si abstract: amintirea

din copilarie e impersonalizata, in virtutea unei tendinte de obiectivare pe care Rebreanu a

consacrat-o in literatura romana ca o marca esentiala a romanului realist. insa, daca e sa privim

si sa explicam genetic constituirea acelei emblematice imagini a drumului din Ion, va trebui sa

spunem ca secreta vibratie si atmosfera de taram nou si totusi cunoscut provin din reiterarea

unei amintiri. Se poate urmari cu usurinta felul cum drumul din Ion, intocmai ca drumul din

copilarie la mutarea in Maieru, realizeaza treptata „desteptare a constiintei', insa nu a uneia

individuale si inocente, ci a uneia generice si intelepte, obisnuita cu zadarnicia lucrurilor.

Imaginea drumului care intra si iese impasibil din satul rascolit de drame individuale si de

patima colectiva pentru pamant este „insasi axa imateriala, enigmatica' a romanului. 

Liviu Rebreanu a stiut sa coreleze in romanul Ion o semnificatie nationala cu o semnificatie

universala: „Ion - nota inca din  1922 Mihail Dragomirescu acordand romanului un credit

maxim   in adevar este ca un fel de epopee a romanismului, cu intunericul si ''    luminile lui, o

epopee in care insa patrundem pana in adancurile sufletului omenesc. Ion, eroul cu aviditatea

lui bmtala de pamant, nu e decat expresiunea primitiva a ambitiunii care roade sufletul oricarui

om in general, si oricarui roman in specie, pentru a se ridica deasupra mediului in care l-au

sadit natura si contingentele sociale'6. Mihail Dragomirescu este cel dintai care subliniaza

caracterul gene-ral-uman al destinului lui Ion, dincolo de orice contextualizare regionala sau

istorica, accentuand ca este un „simbol tragic al soartei j omenesti'7.

Fire voluntara, dramatica si reprezentativa pentru mediul sau social, Ion domina romanul

ridicandu-se deasupra varietatilor umane ale satului si deasupra tesaturii de planuri narative, ce

ofera, in diversitatea, succesiunea si minima lor dispersie, dinamismul nece sar al epicului.

Individualitatea lui Ion se compune din convergen, a trei coordonate (socialitate, eros,

moralitate) si se contureaza di rsectarea experientelor corespunzatoare:  sociala, erotica si

morala.

Numai o mica parte din opera lui Rebreanu, cu proportiile-i cunoscute, corespunde unei

definitii clasice a realismului: cele mai multe dintre nuvele, romanele Ion si Rascoala. E

adevarat ca aceasta e considerata partea cea mai valoroasa, impreuna cu Padurea

spanzuratilor. De aceea trebuie sa acordam problemei importanta cuvenita. in cealalta parte a

operei, mult mai intinsa, exista indubitabil o tehnica realista evidenta, dar ea este pusa in slujba

unor intentii ce ies din perimetrul strict al realismului: un idealism mistic in Padurea

spanzuratilor, o aspiratie metafizica la eternizarea cuplului in Adam si Eva, un caz naturalist de

ereditate nefasta si nebunie in Ciuleandra, conturarea romantica a unei figuri de erou national

legendar in Craisorul Horia, povestea melodramatica, romantioasa, a unei iubiri nefericite

in Jar, o intriga politista fara implicatii sociale serioase in Amandoi, ca simplu exercitiu de

creatie epica lejera. in toate aceste naratiuni, intentiile religioase, metafizice, naturaliste,

romantic-istorice, melodramatice sau politiste ale autorului sunt sustinute de o recuzita realista,

care este insa un simplu mijloc, iar nu marea miza.Gorila, prin preocuparea de panora-mare a

moravurilor politice interbelice, trebuie asociat naratiunilor major realiste. Dar care este

definitia clasica a realismului? Exista un perimetru strict al sau?

Ca o reactie la romantism, aparitia realismului in secolul al XlX-lea fusese o fatalitate

estetica in evolutia romanului. Termenul a fost perceput inca de atunci imprecis si derutant.

Champfleury scria in 1857, in plina insurectie realista: „Cuvantul realism, un cuvant de

tranzitie care nu va dura mai mult de treizeci de ani, este unul dintre acei termeni echivoci care

se preteaza la tot soiul de utilizari si care pot servi in acelasi timp de coroana de lauri si de co-

roana de varza''1. Pentru Champfleury realismul insemna, in unele din primele incercari de

definitie, intreprinsa chiar din interiorul curentului: sinceritate in arta, putere de observatie

sociala, reprezentarea oamenilor de conditie marunta, cu tot riscul trivialitatii, sau, cu o

sintagma unica si entuziasta: „triumful realitatii'. Noua orientare contesta idealismul

romanticilor si falsitatea naturii lor melancolice si exprima cerinta „reproducerii naturii', insa

nu dupa legile unei imitatii mecanice sau fotografice, ci prin prisma unei interpretari

personale2. Dezbaterea a fost provocata in epoca de pictura lui Courbet, insotita de partizanatul

zelos al lui Champfleury si de o revista efemera,ReaSisme, aparuta in intervalul iulie 1856 -

mai 1857. Programul este rezumat de Rene Wellek in cateva principii simple, capabile sa

defineasca „un crez literar precis': „Arta trebuie' sa ofere o reprezentare fidela a lumii reale; de

aceea, ea trebuie sa studieze viata si manierele contemporane printr-o observatie meticuloasa si

o analiza atenta. Acest studiu trebuie sa fie impartial, imperso-, nai, obiectiv'3.

Rene Wellek distinge trei aspecte ale unei definitii clasice a conceptului de realism: a) ca

moment istoric delimitabil la mijlocul si in a doua jumatate a secolului al XlX-lea; b) ca

ansamblu de texte si autori specifici perioadei, cu toata variabilitatea punctelor lor de vedere:

Balzac, Stendhal, Flaubert, Dickens, Thackeray, Gogol, Tolstoi, Dostoievski; c) ca sistem de

norme estetice, cristalizate dupa 1850. nuantate progresiv si radicalizate de naturalism pana la

diferentierea unei scoli noi. La inceput, realism insemna ,literatura a adevarului', sinonima cu

materialismul viziunii, exactitatea unei descrieri minutioase. Regasim cu usurinta respectarea

acestor cerinte generale ale realismului in Ion, Rascoala sau Gorila. Acceptia clasica a

realismului este dependenta de polemica deschisa cu romantismul, in sensul excluderii

extraordinarului, a exceptiei si a purei intamplari, ca si a elementelor fantastice, feerice,

alegorice, simbolice, a „tot ce este foarte stilizat, pur abstract si decorativ', dupa cum

precizeaza Rene Wellek. O definitie foarte simpla - noteaza criticul american - ar putea fi aceea

a realismului ca „reprezentare obiectiva a realitatii sociale contemporane', daca aici nu ar fi

destul de dificil de lamurit ce inseamna „obiectivitate' si ce se intelege prin „realitate'. E

evident ca definirea realismului depinde de sen- * sul acordat notiunii de realitate. Precizarea

lui Rene Wellek merita retinuta in intregime la acest punct: „in epoca respectiva, prin reali tate

se intelegea, in mod evident, lumea ordonata a stiintei secolului al XlX-lea, o lume a cauzei si a

efectului, o lume fara miracol, fara transcendental, chiar daca, personal, individul si-a pastrat o

credinta religioasa. Termenul «realitate» este, de asemenea, un termen care include anumite

elemente: aspectele urate, revoltatoare, vulgare sunt subiecte legitime ale artei. Subiecte care

fusesera considerate tabu, de exemplu, tratarea relatiilor sexuale si descrierea chinurilor agoniei

(iubirea si moartea au fost intotdeauna permise), sunt acum admise in domeniul artei'4. Aceste

elucidari, extrem de necesare, justifica aprecierea noastra anterioara ca exista o oarecare

strictete a perimetrului tematic realist. in functie de aceste precizari, vom putea accepta, in

cunostinta de cauza, ca exista, in proza lui Rebreanu, o zona situata dincolo de realism:

idealista, metafizica sau transcendentala; fantastica, simbolica sau abstracta.

Consistenta realismului ca perioada istorica este data - dupa parerea lui Rene Wellek - de

importanta capitala acordata tipologiei si obiectivitatii. in prefata la Comedia umana, Balzac isi

propune sa studieze sistematic speciile sociale ca pe niste specii zoologice, in functie de

adaptarea la mediu; istoria societatii sale contemporane se contureaza ca o istorie a

moravurilor, „alcatuind inventarul viciilor si virtutilor, adunand principalele manifestari ale

pasiunilor, zugravind caracterele, alegand principalele evenimente din Societate, creand tipuri

prin reunirea trasaturilor mai multor caractere omogene'5. Autorul, ca secretar al Societatii

franceze contemporane, va alcatui un tablou al „infinitei varietati a naturii umane', pe care insa

nu o va putea reprezenta decat prin tipuri rezumative pentru fiecare serie sau specie sociala,

caci numai astfel va indeplini conditia ca opera lui sa fie „o mare imagine a prezentului'.

Cristalizarea tipului sau a tipicului realist reconsidera caracterul din proza clasica, pe fondul

aceleiasi probleme a reprezentarii legaturii dintre universal si particular in literatura. Pentru

critica literara de stanga, de la Be-linski si Dobroliubov pana la Georg Lukacs, tipurile trebuie

sa reflecte contradictiile dezvoltarii sociale, dupa criterii predominant ideologice, incluzand

necesitatea ca realismul sa releve o atitudine reformista si critica fata de societatea burgheza.

De pe aceste pozitii s-a formulat tendentionismul realismului critic, care vine insa in

contradictie cu exigenta obiectivitatii: excluderea oricarei intentii transparente si, cu atat mai

mult, a oricarei propagande sociale. in interviurile si articolele sale, Liviu Rebreanu s-a

pronuntat adesea pentru pastrarea neutralitatii scriitorului fata de realitatea pe care o

infatiseaza, pentru a nu inclina balanta vizibil, prin arbitrajul sau exterior, in favoarea unei parti

aflate in conflict. Rezolvarea trebuie sa fie ceruta de o logica estetica sau morala, nu de o

anumita ideologie. Acest tip de impartialitate ii va atrage acuze nefondate mai ales dupa

aparitia romanului Gorila, pentru ca nu se vede o atitudine fatis anti-legionara. Obiectivitatea a

fost, in zona prozei lui consecvent realiste, o deviza respectata cu strictete de Rebreanu,

denuntand exhibarea subiectivismului si decretand suprimarea completa a prezentei autorului

in text. Dupa Gorila, Rebreanu ar fi putut sa pareze acuzatiile, citand doua intrebari

clarificatoare ale lui Stendhal din prefata la Armance: „Este oare vina ei daca prin fata acestei

oglinzi au trecut oameni urati?.

NOTE

1.Ce ramane din Liviu Rebreanu,in revista AZI,nr.1,ianuarie 1934,p.952-958.

2.E.Lovinescu,Evolutia prozei literare 1928,partea a IV-a din Istoria literaturii romane

contemporane,vol.II..Ed.Minerva,1973,p.260,intregul capitol despre Rebreanu,p.255-269.

3.G.Ibraileanu,OPERE,3,editie critica de Rodica Rotaru si Al.Piru,1976,p.239.

4.Felix Aderca,Un tanar semicentenar 1935,in vol.Felix Aderca,Contributii

critice ,vol II ,editie si note de Margareta Feraru,Ed.Minerva,1988,p.369.

5.Serban Cioculescu, In marginea operei d-lui Liviu Rebreanu (1936), in vol. Serban

Cioculescu, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Ed. Minerva, 1972, p.320-328,

reprodus partial in LR-BC,p.178-179

6.Nicolae Manolescu, Rebreanu azi, in Luceafarul, nr. 37, 13 septembrie 1979,p. 3,

reprodus in LR-BC, p.281-284, afirmatia citata se afla in p.282

7.Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, eseu despre  romanul romanesc,vol.I, Ed.Minerva

1980,p.174

8.Vladimir Streinu, Pagini de critica literara, vol.III, editie alcatuita de George Munteanu,

Ed.Minerva,1974, P.130

9.Vladimir Streinu, Pagini de de critica literara, vol. II, Editura pentru literatura, 1968,

p.187

10.Ov.S. Crohmalniceanu,cinci prozatori in cinci feluri de lectura, Ed. Cartea romaneasca

, 1984, p.93

11.Nicolae Manolescu, Arca lui Noe ,vol.cit.,p.164

12.Julius Evola, Metafizica sexului, cu un eseu introductiv de Fausto Antonini, traducere

de Sorin Marculescu,Ed.Humanitas, 1984, p.88

13.Julius Evola, op.cit.p85

14.Lucian Raicu, Fragmente de tip, Ed. Cartea Romaneasca, 1984, p.122

15.E. Lovinescu,Istoria literaturii romane contemporane, vol.cit, p.260

16.G.Calinescu, Ulysse, Editura pentru literatura, 1967, p.65 (articol omagial dedicat lui

Liviu Rebreanu in 1935, la implinirea varstei de 50 de ani)

17.Raspunsul lui Romulus Dianu la ancheta Ce ramane din Liviu Reabreanu, publicata in

revista Azi, nr.1, ianuarie 1934, raspuns citat aici in urma cu cateva pagini

18.V. mai ales raspunsul din 1931 al lui Liviu Rebreanu la acuzatiile lui Nechifor

Crainic, in Jurnal I,p.429-433.

Concluzii

In lucrarea de fata am vrut sa demonstrez cateva aspecte ale realismului in romanul

Ion ,de Liviu Rebreanu.

In primul capitol scopul nu a fost inventarierea detaliata si exhaustiva a tuturor opiniilor

despre opera lui Liviu Rebreanu.O astfel de descriere cu ambitia completitudinii ramane de

indeplinit intr-o lucrare bibliografica adusa la zi, dar in corpul unui eseu monografic ca acesta

ar deveni fastidioasa.

Cu toata atentia unei vizionari rapide, acest capitol a capatat o mare extindere.

In acest capitol mai putem adauga o noua generatie de critici care critica opera

rebreaniana si anume romanulIon.Acestia sunt Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, G.

Calinescu,Tudor Vianu, Alexandru Piru.

In capitolul al doilea am punctat urmatorul aspect care incepe cu viata autorului si

scrierile sale monumentale, unul dintre acestea fiind romanul Ion.

Acest roman apare in anul 1920, iar critica interbelica promoveaza imaginea clasica a

prozatorului si aparitia acestui acestui roman.

In acest roman realist se alcatuieste o imagine a lumii, un duplicat al ei,drumul din Ion

situeaza ,,lumea fictiva in mare flux al lumii reale,,.

In Ion punctele de sprijin in realitatea cea mai concreta pot fi urmarite la modul

documentar, geografic, social sau istoric.

In capitolul al treilea este reprezentat realismul lui Liviu Rebreanu.Tot la acest capitol

putem adauga consacrarea realismului traditional.

Romanul Ion este inspirat dupa un fapt real in care autorul, cu aceasta opera devine

unul dintre cei mai cunoscuti scriitori romani.

Romanul Ion reprezinta o victorie a prozatorului asupra lui insusi.

Dupa ce autorul evoluase pana atunci in aproape in anonimat,romanul aducea o proba

impunatoare a virtuozitati artistice si a complexitatii mijloacelor de care dispunea scriitorul, un

triumf al puterii de constructie, o conjugare fericita de bogate resurse epice.

Inceputul romanului  Ion a devenit cu timpul prin lecturi repetate, metafora insasi a

alunecarii imperceptibile pe teritoriul imaginarului.

 Tot inceputul romanului Ion pentru autor echivaleaza cu insasi regasirea sunetelor

originare ale copilariei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

         Simut Ion, Rebreanu Dincolo de realism, Ed.

Nicolae Balota, De la Ion  la Ioanide, Ed.Eminescu,1974

Ion Breazu, Literatura Transilvaniei, Casa Scoalelor, 1944

Nicolae Cretu, Constructori ai romanului, Ed. Eminescu, 1982

Ion Ianos, Romanul monumental si secolul XX, Editura pentru literatura 1963

Gheorghe Lazarescu, Romanul de analiza psihologica in  literatura romana interbelica

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, eseu despre romanul romanesc, vol. I-III, Ed.

Minerva,    1983-1983

Tudor Vianu, Arta prozatorilor romani, in Vianu, Opere, 5 , Studii de stilistica,

antologie,  note, postfata de Sorin Alexandrescu, Ed.Minerva.1975

Ion Vitner, Semnele romanului, Ed. Cartea romaneasca, 1971

G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in present, editia a II-a, revizuita

si adaugita; editie si prefata de Alexandru Piru, Ed.Minerva 1982

I. Negoitescu, Istoria literaturii romane, vol. I, Ed.Minerva, 1991