ISLAMUL

Una dintre cele mai importante influenţe non-europene care au marcat până astăzi cultura şi civilizaţia europeană vine din lumea islamică sau, altfel spus, din religia musulmană. Termenul “islam” provine din verbul “aslama” - “a se supune”, iar “muslim” adică “musulman” e un participiu care are sensul “cel care se supune”. Cele două izvoare sfinte ale Islamului sunt Coranul - revelaţia divina şi Hadith - tradiţia păstrată în legătură cu viaţa şi activitatea lui Muhammad (Mahomed). Termenul “Qur’an” (Coran) vine de la verbul “qara’a”,“a citi”, “a recita” şi reprezintă pentru musulmani Cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Gabriel ultimului profet în linia profeţilor biblici - lui Muhammad Întemeiată în secolul al VII-lea d.Hr. de către Muhammad (se naşte în 570 d. Hr.), oscilând iniţial între vocaţia sa de religie universală cu caracter revelat, aşa cum se revendică, şi cea de stat invincibil în lupta cu “necredincioşii”, Islamul va modela întreaga istorie a lumii, fie prin expansiunea sa militară extraordinară, fie prin forţa filosofiei şi a teologiei sale care au marcat în Evul Mediu Europa, fie prin bogăţia culturală manifestată în artă, fie prin poziţia lui pro sau contra ştiinţei, fie prin cea mai nouă şi mai gravă problemă contemporană pe care acesta o aduce în discuţie: terorismul. Această nouă forţă culturală născută în Orientul Mijlociu va interacţiona diferit cu cele două emisfere europene: estică şi vestică, lucru condiţionat în mare parte şi de existenţa, timp de aproape un mileniu, a Imperiului Bizantin. Primul contact pe care îl are cu Europa, în ceea ce reprezintă ea din punct de vedere cultural, se face tot prin acest imperiu în vecinătatea căruia musulmanii află pentru prima dată de filosofia antică grecească. Religie monoteistă, ca şi creştinismul şi mozaismul, islamul se manifestă de la bun început ca un “burete” ce va absorbi cultura şi civilizaţia lumii antice greceşti, indiene, persane şi chineze pe care le va transmite spaţiului european într-un mod propriu. Sincretismul specific mediului musulman va fi şi mai mult stimulat de viteza cu care acesta va ocupa noi şi noi teritorii, ajungând la un moment dat cel mai întins imperiu din istorie. MONOTEISM Conceptul de monoteism (cunoscut sub denumirea de tawheed in araba) este singurul cel mai important concept in Islam. Monoteismul

puncteaza catre primul dintre cele Zece Porunci, si in Islam totul este cladit pe singularitatea lui Dumnezeu. Islamul cheama umanitatea sa se indeparteze de a venera orice parte a creatiei si sa venereze pe ”Singurul si Unicul Dumnezeu”. Nici un act de veneratie sau devotiune nu are vreun inteles sau valoare daca, conceptul de monoteism este in vreun fel compromis. Datorita importantei sale, conceptul de monoteism (divina unitate si singularitate) trebuie inteles total si propice. Pentru a usura discutia, monoteismul poate fi privit din urmatoarele trei perspective: a. Singularitatea lui Dumnezeu in Imparatia Sa ( Omnipotenta) b. Devotiunea tuturor actelor de veneratie catre Dumnezeul Singur c. Unicitatea si Singularitatea lui Dumnezeu in Numele si Atributele Sale Stabilirea de puncte principale nu e singura cale de a ne apropia de subiectul Dumnezeu este singur si unic, dar ajuta topica sa fie usor analizata si discutata. (Monoteismul este cheia intelegerii Islamului, si revizuirea acestui concept este recomandata.) Singularitatea lui Dumnezeu in Imparatia S a inseamna ca Dumnezeu, Creatorul Originar al Cerurilor si al Pamantului, are absoluta si perfecta stapanire asupra universului. El singur este Creatorul tuturor lucrurilor. El singur face ca totul sa se intample. El este Cel care asigura sustinerea si care determina totul in viata si moarte. El este Cel Puternic, Omnipotentul, absolut perfect si fara nici un defect. Nimeni nu imparte domeniul Lui. Nimeni nu poate rezista Decretului Lui. El este Cel care ne-a creat pe fiecare dintre noi dintr-o singura celula si ne-a facut ceea ce suntem acum. El este Cel care a creat peste o suta de bilioane de galaxii si fiecare electron, neutron, si fiecare nucleu continut in ele, pastrand tot ce exista si toate legile naturii in ordine perfecta. Nici o frunza nu cade dintr-un copac fara permisiunea Lui. Totul este pastrat intr-o inregistrare precisa. El este de departe mai mare decat ne putem noi imagina. El este atat de puternic incat totul pentru a fi creat El spune simplu “Fii!” si se materializeaza. El a creat timpul, spatiul, si toate lumile cunoscute si necunoscute, si cu toate acestea El nu este o parte a nici uneia dintre ele. Cele mai multe credinte admit ca, Creatorul universului este unul, fara partener. Islamul include cunostinta ca Dumnezeu nu este o parte a creatiei Sale si nici una dintre creatii nu imparte puterea Sa. In Islam, a crede ca vreo creatie a lui Dumnezeu imparte puterea sau atributele Lui e considerata politeism si necredinta. Exemple de

astfel de false credinte ar fi a crede ca prezicatorii sau astrologii pot prezice viitorul; Dumnezeu, Atotcunoscatorul , spune ca numai El poseda cunoasterea viitorului. Numai Divinul poate da ajutor divin. Nici o fiinta cu exceptia lui Dumnezeu are abilitatea de a da ajutor divin sau calauzire divina. Credinta ca norocul, farmecele, si talismanele au vreo putere este o forma de politeism. La aceste concepte se renunta in Islam.

CELE SASE ARTICOLE ALE CREDINTEI Sunt sase principii pe care cineva trebuie sa le creada fara urma de indoiala pentru a fi considerat musulman. Aceste articole ale credintei sunt urmatoarele: a. Credinta in Dumnezeu b. Credinta in Ingerii Sai c. Credinta in Cartile Sale d. Credinta in Profetii si Mesageriip Sai e. Credinta in Ziua Judecatii f. Credinta in Decretul Divin al lui Dumnezeu

CREDINTA IN CARTILE SALE Musulmanii cred in toate scripturile originale revelate de Dumnezeu Mesagerilor Sai. Un musulman trebuie sa creada in toate scripturile mentionate de Dumnezeu in Coran. Dumnezeu, Daruitorul , le-a revelat, si ele au fost, in forma originala, cuvantul lui Dumnezeu. Scripturile, pe care Dumnezeu le mentioneaza in Coran sunt: a. Originalele Pergamente cum au fost revelate lui Avraam b. Originala Tora cum a fost revelata lui Moise

c. Originalele Psalmi cum au fost revelate lui David d. Coranul cum a fost revelat lui Muhammad (care e inca disponibil in forma sa originala) Musulmanii nu considera scripturile revelate inaintea Coranului, care sunt prezente in circulatie in diferite editii si versiuni, sa fie o reprezentare precisa a formei originale revelate. Conform Coranului oameni au modificat aceste scripturi pentru beneficiul lor lumesc.

Aceste distorsiuni au aparut pe diferite cai, ca de exemplu adaugarea sau eliminarea din text, sau schimbari in inteles sau de limba. Aceste distorsiuni au fost adoptate in timp, si ceea ce a ramas este o mixtura a textului original divin cu interpretarea umnana fabricata si contaminata. Cu toate ca musulmanii cred in toate cartile dinainte revelate, dovada finala dupa care judeca diferite aspecte si cauta calauzirea finala este cautata prin intermediul Coranului si prin autentica traditie a Profetului Muhammad

CREDINTA IN DECRETUL DIVIN Dumnzeu, in vesnicia Lui, stie tot ce se intampla in ceatia Sa. Din perspectiva fiintelor efemere ca noi, aceasta inseamna ca Dumnezeu, Atotprivitorul , cunoaste tot ce s-a intamplat in trecut, tot ce se intampla acum si tot ce se va intampla in viitor. Divina cunoastere a lui Dumnezeu este perfecta. Dumnezeu este Atotcunoscatorul si tot ceea ce El cunoaste se va intampla. Dumnzeu, The Subduer, are absoluta soverenitate asupra intregii Sale creatii. Tot ceea ce exista in creatia Sa si orice eveniment care se intampla este un rezultat direct al faptului ca El le creaza. Nimic nu se intampla, in creatie, decat cu puterea Lui, dorinta Lui, si cunoasterea Lui. LIBERA ALEGERE A FIINTEI UMANE Un aspect important al Islamului este acela ca fiecare fiinta umana are libera vointa de a alege intre bine si rau. Dumnezeu, Daruitorul, a onorat umanitatea cu acest dar. Acest lucru vine cu o grea responsabilitate si, in Ziua Judecatii, vom fi trasi la raspundere pentru modul in care am utilizat acest dar. Umana libertate de a alege nu vine, defel, in contradictie cu faptul ca Dumnezeu, Martorul, cunoaste tot ceea ce o sa se intample in creatie. Cineva ar putea intreba: “ Daca Dumnezeu cunoaste ca maine am sa comit un pacat, atunci este inevitabil ca eu sa fac altfel pentru ca, cunoasterea lui Dumnezeu este infalibila, si ceea ce Dumnezeu stie se va intampla.” Faptul ca Dumnezeu cunoaste decizia acestui om nu inseamna ca el sau ea este fortat/fortata sa ia acesta decizie. CEI CINCI STALPI AI ISLAMULUI Sunt cinci acte de veneratie obligatorii pe care fiecare musulman trebuie sa le face cu indatorire. Esecul acestora este un pacat mare.

Edificiul Islamului rezista pe acesti cinci stalpi. Cineva nu poate fi considerat musulman daca el sau ea neaga oricare dintre aceste acte obligatorii. Cele cinci obligatii ale musulmanilor sunt, dupa cum urmeaza: a. Declaratia de credinta, de a “Marturisi ca nu exista alta zeitate in afara de Dumnezeu, si ca Muhammad este Mesagerul Sau” (Shahadah) b. Sa faca rugaciune, de cinci ori pe zi (Salah) c. Sa plateasca milostenia anuala (Zakah) d. Sa posteasca in timpul lunii Ramadan (Sawm) e. Sa faca pelerinaj la Meca (Hajj)

MARTURISIREA DE CREDINTA (SHAHADAH) Este obligatoriu pentru fiecare persoana care intra in Islam sa creada si sa spuna: “ Marturisesc ca nu exista nici o zeitate in afara de Dumnezeu, si ca Muhammad este Mesagerul Sau.” Cu aceasta simpla, importanta, si puternica declaratie o persoana este considerata musulmana. Nu exista termenul de initiere in doctrinele Islamului. Conceptele din testimonialul credintei pot fi explicate analizand fiecare dintre cele trei parti cuprine in marturisire. Prima parte “nici o zeitate...” reprezinta o negatie a politeismului8. Este o negatie a existentei oricarei altei zeitati, alta decat Dumnezeu, sau alta entitate care ar face parte in oricare dintre divinele atribute ale lui Dumnezeu. A doua parte “ ...cu exceptia lui Dumnezeu” este o afirmatie a monoteismului. Dumnezeu este singurul vrednic de veneratie. “Muhammad este Mesagerul lui Dumnezeu” este a treia parte a declaratiei de credinta. Este o afirmatie a Profetiei lui Muhammad, ca Profet si Mesager final al lui Dumnezeu. Aceasta cere neconditionata acceptare a Coranului si a zicerilor autentice si traditiilor lui Muhammad. Crezand si spunand testimonialul credintei, o persoana refuza toate falsele obiecte de veneratie si afirma ca Dumnezeu este singurul care poate fi venerat. Dumnezeu nu are partener sau egal. Dumnezeu promite ca, odata ce o persoana afirma sincer ca: “Marturisesc ca nu exista nici o zeitate cu exceptia lui Dumnezeu, si ca Muhammad este Mesagerul Sau,” toate pacatele ei anterioare sunt iertate. Faptele bune anterioare ale acesteia pot fi recompensate de Dumnezeu, Cel mai Iertator.

A FACE RUGACIUNE DE CINCI ORI PE ZI (SALAH) Se cere de la fiecare musulman sa performe cinci rugaciuni obligatorii pe zi. Un musulman se indreapta catre Meca cand executa aceste rugaciuni, stand cu fata catre prima casa care a fost construita pentru veneratia Singurului Dumnezeu. Aceasta casa este numita Ka’bah, o structura asemanatoare unui cub gol care este localizata in ceea ce este azi Arabia Saudita. A fost ridicata de Avraam si fiul sau Ismail pentru veneratia Singurului Dumnezeu Adevarat. PLATA MILOSTENIEI ANUALE (ZAKAH) Este o datorie religioasa a oricarui musulman care e indeajuns de prosper, sa acumuleze si sa retina o cantitate suficienta de economii, sa dea o parte din averea lui celor nevoiasi in fiecare an. Aceste milostenii sunt denumite Zakah in limba araba, ceea ce literal inseamna “purificare”. Toate lucrurile apartin lui Dumnezeu, Cel mai Milostiv, si averea este detinuta pe incredere de catre fiinta umana. Plata acestor milostenii este o cale pentru oamenii care sunt financiar in stare sa purifice averea obtinuta in mod etic, pe care Dumnezeu a revarsat-o asupra lor. In plus este o modalitate directa de a distribui averea in randurile societatii si de a ajuta pe cei saraci si nevoiasi. Zakah (milostenia), de asemenea, purifica sufletul daruitorului, reduce lacomia, fortifica compasiunea si generozitatea intre oameni. Rata de baza a acestei milostenii este de doua procente si jumatate din avutia care a fost obtinuta spre pastrare de-a lungul unui an intreg. Aceste milostenii sunt percepute pe baza economiilor, nu a veniturilor. POSTUL DIN LUNA RAMADAN Un musulman adult capabil, din punct de vedere fizic, trebuie sa posteasca luna, calculata lunar, a Ramadanului.” O, voi cei care credeti,v -a fost statornicit voua postul, asa cum le-a fost prescris si celor dinaintea voastra –poate ca veti fi cu frica!” [Coran 2:183] Aceasta luna este semnificativa pentru ca primele revelatii ale Coranului catre Muhammad au aparut in aceasta luna. Din moment ce un an al calendarului lunar este cu sapte zile mai scurt decat cel al calendarului solar, luna Ramadan trece in mod gradat prin toate anotimpurile anului. Asa cum cedarea milosteniei este o forma de purificare a averii, postul este o forma de purificare personala. Postul incepe in zorii zilei si se termina la apusul soarelui, ora locala. In timpul orelor zilei, o persoana care posteste trebuie sa se abtina de la mancare, bautura,

si contact sexual marital. Aceste activitati sunt permise dupa apusul soarelui pana la zorile urmatoare. Postul ne invata autocontrol si rabdare. Ca si rugaciunea, postul este o cale de intoarcere catre Dumnezeu in sincera veneratie. Cele doua sarbatori ale musulmanilor sunt Aid Al-Fitr care este celebrata la sfarsitul Ramadanului, si Aid Al-Adha care e celebrata la sfarsitul pelerinajului (hagi). Postul ne aminteste conditia celui nevoias si ne da aprecierea binecuvantarilor simple pe care de multe ori le luam ca garantate, ca de exemplu bautul uni pahar de apa pura sau mancatul la discretie. PELERINAJUL LA MECA Fiecare musulman trebuie sa faca pelerinaj la Ka’bah, in Meca, o data in viata daca are abilitatea si posibilitatea sa faca aceasta. Musulmani din toate colturile lumii se aduna impreuna in scopul venerarii si cautarii placerii numai lui Dumnezeu. Milioane de pelerini viziteaza Ka’bah si performeaza hagi in fiecare an. Ritualul de a performa hagi dateaza de la Profetul Avraam si a fost reinstaurat de Muhammad.Pelerinajul la Meca constrange pelerinii sa rupa barierele rasiale, economice, si sociale care inca planeaza asupra societatilor lor. De asemenea, invita pelerinii sa practice rabdarea, autoabtinerea, si pietatea. Pelerinii poarta vesminte simple care inlatura distinctiile de clasa si cultura. Toate aceste acte obligatorii de credinta pastreaza vie amintirea lui Dumnezeu si reamintesc tuturor musulmanilor ca de la Dumnezeu venim si la El ne intoarcem. CORANUL Coranul este o finala, infalibila, directa, si completa inregistrare a cuvintelor exacte ale lui Dumnezeu, coborate de ingerul Gavriil11 si puternic implantata in inima Profetului si Mesagerului Sau final, Muhammad. Coranul a fost invatat si memorat de multi dintre companionii lui Muhammadsi transmis noua prin meticulozitate orala (la inceput) si conservare scrisa (mai apoi) de-a lungul secolelor. Cartile care au venit inaintea Coranului prin Profetii si Mesagerii lui Dumnezeu au fost, de asemneni, trimise de Dumnezeu. Prin revelatia Coranului mesajul lui Dumnezeu a fost restaurat si clarificat. Coranul este unic prin cateva cai. Dumnezeu, Pazitorul, a pastrat perfect Coranul l-a garantat impotriva coruptiei pana la sfarsitul vremurilor. Coranul este considerat nu numai de musulmani dar si de

istorici ai religiilor, ca fiind cel mai autentic text religios intre religiile lumii.12 Nici una dintre celelalte carti religioase nu ne-au fost transmise in forma si limba lor originala. Unele dintre ele, ca de exemplu pergamentele care au fost revelate prin Avraam, nu au ajuns la noi defel. De-a lungul timpului, parti din celelalte scripturi au fost rescrise si unele parti au fost eliminate, distorsionand mesajul lor.

SURSA:”Islamul este… ;O introducere despre Islam si principiile sale”

CRESTINISMUL

Creştinii cred într-un Dumnezeu al dragostei, care S-a descoperit oamenilor şi care poate fi cunoscut în viaţa aceasta. În credinţa în Iisus Hristos, omul nu se concentrează asupra unor ritualuri religioase sau asupra faptelor sale bune, ci asupra relaţiei sale cu Dumnezeu, care îi aduce bucurie şi îl ajută să-L cunoască mai mult pe Dumnezeu.

Creştinul are parte de bucurie şi de o viaţă plină de sens prin credinţa în Iisus Hristos Însuşi, nu doar în învăţăturile Sale. Cât a trăit pe pământul acesta, Iisus nu a spus despre Sine că este un Proroc care le arată oamenilor pe Dumnezeu sau un Învăţător luminat. Ci a susţinut că este Întruparea lui Dumnezeu. A făcut minuni, le-a iertat oamenilor păcatele şi a spus că oricine crede în El va avea viaţă veşnică. Iată una dintre afirmaţiile făcute de El: „Eu sunt Lumina lumii; cine vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”Creştinii consideră că Biblia este mesajul scris al lui Dumnezeu către omenire. Biblia este o relatare istorică a vieţii şi a minunilor lui Iisus şi ne dezvăluie totodată personalitatea, dragostea şi adevărul lui Dumnezeu… şi cum pot avea oamenii o relaţie cu El.

Prin orice dificultăţi ar trece creştinul în viaţă, se poate îndrepta încrezător spre Dumnezeul său, Care este înţelept şi puternic şi Care îl iubeşte sincer şi profund. Creştinii cred că Dumnezeu le răspunde la rugăciuni şi că viaţa lor capătă cu adevărat sens atunci când hotărăsc să trăiască pentru a-L onora pe Dumnezeu.

Așa cu ne prezintă Sfînta Scriptură, Biserica Creștină a luat fiinta oficial în Ziua Cincizecimii (Rusalii) a anului 33, după înălţarea Domnului prin coborîrea Duhului Sfint asupra ucenicilor lui Isus Hristos. Biserica Primară s-a întemeiat pe învăţătura apostolilor despre viaţa, moartea, învierea şi învăţătura Iui Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru păcătoşi, devenind Mîntuitorul şi Domnul tuturor celor care cred în El şi urmează învăţătura Lui.

La început Biserica creștină a avut un mod de închinare extrem  de simplu ,cei care urmau învațătura lui Hristos ,numiți creștini ,se adunau se obicei in case (transformate in biserici) sau uneori   în locuri izolate , în catacombe,  pentru a se feri de  autoritațile care îi prigoneau . Acolo cel

desemnat să conducă adunarea  predica din învățatura lui Hristos și al apostolilor,  după care se rugau împreună , cîntau cîntari creștine apoi  celebrau Cina Domnului (împartașania).

“Cei bogați dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viața de strînsă părtașie si pentru tot ceea ce avem binecuvantăm pe Făcătorul nostru prin Isus Christos, Fiul Său si prin Duhul Sfant. În ziua care se cheamă “Duminica”, ne adunăm împreuna intr-un loc anumit înainte de răsaritul soarelui si citim cat ne îngăduie timpul din “memoriile apostolilor” și din scrierile profeților. Apoi, cînd se oprește cel ce citește, cel ce prezidează ține o cuvîntare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toți la rugăciune și cum am mai spus, cand sfîrsim rugăciunile, sunt aduse pîinea, vinul ai apa. Cel ce prezidează, dupa priceperea sa, se roagă atunci si multumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunati spun: Amin” .(“Apologetica” Închinarea in Biserica primară – anul  150 -autor  Iustin Martirul ) Chiar dacă odată cu legalizarea credinței  creștine în anul 313 ea a intrat in grațiile împaratului fiind considerată de facto religia imperiului roman (alături de religiile necreștine) în anul 380 împaratul Theodosius a dat un edict prin care declara creștinismul religia exclusivă a statului . După această dată  Biserica va fi cunoscută sub numele oficial de  Biserica Catolică  ,pîna la schizma din anul 1054 cînd  Biserica din  Răsarit va fi numită Biserica Greco- Ortodoxă  iar cea din  Apus ,  Biserica Romano Catolică ,fiind subordonată episcopului Romei – Papa de la Roma.

Biserica Catolică antică (unii istorici o numesc catolică- ortodoxă )  după conciliul de la Niceea   pîna la schizma din 1054 , în privința doctrinei avea ca bază “ortodoxia” credeul Niceean , Atanasian  Calcedonean etc. existînd totuși diferențe, particularități   în modul de interpretare a doctrinei  între teologii din Răsărit si cei din Apus care au dus in final  la schizma din  anul 1054 .

Apari ț ia liturghiei

  ”Unirea practică a Bisericii cu statul sub Constantin si urmașii lui a dus la secularizarea Bisericii.. Patriarhul Constantinopolului a ajuns sub controlul împaratului ,iar Biserica Rasariteană a devenit un departament al statului. Afluxul de păgani in Biserică prin convertirile în masă au contribuit la păganizarea închinarii ,deoarece Biserica încerca sa-i faca pe acești barbari să se simtă bine printre ceilalți credincioși.  Acest aflux de păgani ,dintre care mulți nu au devenit altceva decat creștini cu numele ,a

determinat Biserica să cheme statul la impunerea disciplinei prin folosirea puterii seculare,pentru a pedepsi delictele eclesiastice.

În Biserecă  disciplina a devenit lejeră ,deoarece resursele ei erau suprasolicitate in tratarea numeroșilor barbari care fuseseră doar parțial converiți de la pagînism.

  Afluxul de barbari si creșterea puterii episcopale au adus de asemenea schimbari in închinarea Bisericii. Pentru ca barbarii care fusereră obisnuiți să se inchine la idoli ,să găsesca un ajutor real in biserica ,mulți conducatori bisericesti credeau ca este necesar sa materializeze liturghia ,pentru  a-L face pe Dumnezeu sa pară mai accesibil acestor închinatori.. Venerarea ingerilor, a sfinților, a moaștelor, a tablourilor și al statuilor a fost un rezultat logic acestei atitudini  Legătura cu statul monarhic a dus de asemenea la o schimbare de la o închinare simplă democratica la o forma de liturghie colorată ,mai aristocrată, în care se făcea o puternică distincție între cler si laici

Venerarea sfinților s-a născut din dorința naturală a Bisericii de ai onora pe cei care fuseseră martiri in zilele in care Biserica fusese aspru persecutată de stat. Mai mult păgînii se obișnuiseră cu venerarea eroilor lor si cand au venit în Biserică atat de mulți păgani a fost natural ca si ei sa-i subtituie pe sfinţi cu eroii lor, atribuidui-le puteri semidivine..”

(Creștinismul de-a lungul secolelor – E. Cairns).

Icoanele

Urmînd interzicerea din Decalog, creștinii din primele doua secole nu și-au faurit imagini. Dar in Imperiul de Rasarit, interdictia este ignorată începînd din secolul al III-lea, cand o iconografie religioasa (figuri sau scene inspirate din Scriptura) îsi face apariția în cimitirele sau lăcașurile unde se adunau credincioșii. Această inovaţie urmează îndeaproape cultului moaștelor. În secolele IV si V imaginile se multiplica si cinstirea lor se accentueaza. Tot in aceste două secole se precizeaza critica si apărarea icoanelor.

Abia spre sfîrșitul secolului al VI – lea și în cursul secolului al VII – lea imaginile devin obiect de devoțiune și cult, în biserici precum si în locuințe. Lumea se ruga, se proșterna in fața icoanelor; oamenii le sărutau, le purtau in procesiuni.Cultul imaginilor a fost interzis oficial de împaratul Constantin al V – lea, in 726, si anatemizat de Sinodul iconoclast de la Constantinopol, in 754, principalul argument teologic fiind idolatria implicata in glorificarea icoanelor. Al doilea Sinod iconoclast, cel din 815, a respins cultul imaginilor in numele christologiei. Căci este, spuneau

iconoclaștii, imposibil sa zugrăvesti chipul lui Hristos făra a subintelege si faptul ca reprezinta si natura sa divina (ceea ce este o blasfemie) sau fară sa separi cele doua naturi inseparabile ale lui Hristos (ceea ce ar fi o erezie).

Cultul icoanelor a fost totuși  din nou legalizat de către împărateasa Teodora , o ferventă  iconofilă în anul 843 , ortodocșii canonizînd-o  (declarînd-o sfăntă)      ulterior pe Teodora pentru contribuția pe care a avut-o  la ceea ce  ortodocșii  numesc “triumful ortodoxiei” , biserica ortodoxă identificîndu-se cu  venerarea /închinarea la icoane  ,moaște, sfinți etc. elemente de referința ale doctrinei bizantine .

Primul Papa

Episcopul Leo I (440-461 d.C) a fost primul Papă. Împaratul parții de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict in anul 445 asa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru țarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa de nord).

Papa Gregor I (590-604) a extins influenta episcopatului de Roma si în sfera treburilor politice, la inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundând si mai mult discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est. (unii istorici îil consideră pe Grigore I  ca fiind  cel mai îndreptățit să fie considerat primul Papă al Bisercii creștine medievale).

Grigore I ( numit și Grigore Cel Mare) a introdus pentru prima dată Liturgia (mesa) în cadrul serviciului religios al bisericii   ,deasemenea Cîntul (corul) Gregorian , ambele în secolul VI.

Marea Schisma 1054

Este un eveniment ce a împărțit creștinismul  în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă), deși tensiunile datau de multă vreme . Principalele cauze au fost dispute asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deși au existat și cauze minore, cum ar fi dispute legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice

SURRSA: - (“Apologetica” Închinarea in Biserica primară – anul  150 -autor  Iustin Martirul ) - (Creștinismul de-a lungul secolelor – E. Cairns). BUDISMUL

Budismul reprezintă cea de a doua mişcare reformatoare în sânul hinduismului. Spre deosebire de jainism, budismul va deveni o religie cu pretenţii universaliste, răspândindu-se treptat în afara graniţelor Indiei.

În secolele al VI-lea şi al VII-lea î.Hr., cultura şi spiritualitatea ariană se impusese cu desăvârşire, cuprinzând toate aspectele vieţii religioase, sociale, economice şi spirituale, încorsetând până la sufocare grupările indigene şi nelăsându-le posibilitatea de a se manifesta. Promovarea unor moduri de viaţă dominate de sacrificii interminabile, de legi sacerdotale şi structuri sociale imuabile a produs mari deziluzii şi nemulţumiri. Mai ales supremaţia indiscutabilă a castei sacerdotale (brahman) a fost primită cu mari reticenţe şi ezitări de reprezentanţii castei princiare şi războinice (ksatriya). O primă reacţie din partea reprezentanţilor acestei caste o întâlnim în cazul lui Mahavira, el fiind cel dintâi reprezentant al acestei caste care va încerca o reformă a vechilor tradiţii hinduse, deşi această mişcare nu va fi suficientă pentru a aduce cu adevărat un suflu nou în întreaga ambianţă hindusă. Cu toate acestea, ideile sale vor avea un larg ecou, fiind preluate şi formulate într-o nouă viziune despre lume, om şi societate, care îi va da omului, cel puţin la nivel psihologic, o nouă speranţă de realizare a desăvârşirii personale şi de eliberare din sfera suferinţei existenţiale prin efort individual. Această viziune este cunoscută în istoria spirituală a omenirii sub denumirea de budism.

Dacă budismul este sau nu o religie, este o temă încă nerezolvată şi aceasta, cu toate că este menţionat alături de marile religii ale lumii, şi anume, hinduismul, iudaismul, creştinismul, islamul etc. Într-o viziune strictă, budismul a fost evaluat ca "un simplu sistem etic şi filosofic întemeiat pe o teorie pesimistă despre viaţă" (Monier Williams)

Izvoare

În ceea ce priveşte istoria şi mai ales doctrina budistă, avem la îndemână o literatură deosebit de bogată şi, în pofida faptului că datarea documentelor care ne-au parvenit este anevoioasă, nimic nu minimalizează aportul substanţial pe care ele îl aduc la cunoaşterea acestui fenomen religios.

Primele documente scrise datează abia din secolul al III-lea î.Hr, mai exact din timpul domniei împăratului Asoka (275-232 î.Hr.). De la el a rămas o

serie de inscripţii semnificative despre organizarea şi învăţătura fundamentală a budismului.

După conţinut, ea cuprinde trei mari secţiuni:

a. Dharma - scrierile cu caracter dogmatic;

b. Vinaya - scrieri privind disciplina monahală şi

c. Abhidharma - scrieri metafizice.

INVATATURA LUI BUDHA

Intrucât nu s-au păstrat documente originale, iar predica lui Buddha a fost transmisă în mai multe versiuni, este foarte greu să cunoaştem în detaliu învăţătura sa propriu-zisă. Potrivit tradiţiei, în centrul predicii lui Buddha se află dharma (dhamma, în pali), înţeleasă ca virtute sau dreaptă conduită. Dharma reprezintă "calea de mijloc" între satisfacerea tuturor simţurilor şi austeritatea ascetică exagerată. În structura ei, dharma predicată de Buddha conţine, pe de o parte, o analiză pertinentă a existenţei şi, pe de altă parte, calea sau metodele de rezolvare a problemelor existenţiale cu care omul se confruntă. Referitor la existenţă, Buddha propune "cele patru adevăruri nobile (arya)", şi anume: viaţa este supusă suferinţei, originea suferinţei se află în dorinţă (tanha sau setea arzătoare de viaţă); încetarea suferinţei este posibilă prin înlăturarea dorinţei, iar drumul spre încetarea suferinţei este reprezentat de "cărarea nobilă înoptită" sau "cărarea nobilă a celor opt răspântii". Ultimul adevăr nobil, al patrulea, postulează metoda prin care problema vieţii, înţeleasă ca suferinţă existenţială, poate fi rezolvată. Ea constă în canalizarea activităţii şi comportamentului uman spre ceea ce, Buddha afirma, este drept, mai exact: vorbire dreaptă, faptă dreaptă, viaţă dreaptă, strădanie dreaptă, starea dreaptă a minţii, concentrare dreaptă, concepţii sau vederi drepte şi intenţii drepte. Aceste opt elemente materializează conduita morală, disciplina minţii şi înţelepciunea intuitivă sau cunoaşterea exactă, ca etape necesare în drumul spre dobândirea eliberării din robia suferinţei şi atingerea nirvanei.

Se spune că această analiză a situaţiei umane făcută de Buddha urmează aceeaşi metodă pe care medicii vremii o foloseau în diagnosticarea şi vindecarea bolilor. În primul rând, medicul determina starea bolii, formula apoi cauza şi hotăra dacă vindecarea era sau nu posibilă, pentru ca în cele din urmă să prescrie remediul sau medicamentul. În această pespectivă,

Buddha este văzut ca un doctor spiritual care încearcă să vindece o boală generală a omenirii: viaţa ca experienţă a suferinţei.

SCURTA SCHITA ISTORICA

Prima perioadă este cea a budismului vechi sau primar, care se extinde pe o durată de 500 de ani, de la Buddha şi până la începutul erei creştine. Aceasta este etapa indiană a budismului, cunoscut sub denumirea de budismul hinayana sau budismul "vehicolului mic". Perioada a doua, care începe cu primul an al erei creştine şi până la anul 500 d.Hr., marchează răspândirea budismului în afara graniţelor Indiei, absorbirea de elemente străine în învăţătura budistă şi acomodarea ei la noi contexte misionare, ceea ce a dus la întemeierea unei noi tendinţe, numită Mahayana sau "Vehicolul mare". A treia perioadă, de la anul 500 şi până la 1000, timpul în care sferele de influenţă se deplasează din India spre alte părţi ale Asiei, cu precădere în China, şi se suprapune cu apariţia budismului tantra şi ch'an. Ultima perioadă, de la anul 1000 şi până în prezent este martora unei stagnări accentuate în dezvoltarea doctrinară şi chiar a unei deprecieri a budismului.

Din punct de vedere doctrinar, primele trei etape sau perioade angajează tematici diferite: În prima etapă accentul a căzut asupra unor probleme de ordin psihologic, preocuparea de bază fiind aceea de a-l ajuta pe om să dobândească prin introspecţie şi auto-control, stăpânirea deplină asupra intelectului său, stăpânire proprie unui arhat - persoană lipsită de orice ataşamente, care a izbutit să stingă în sine orice dorinţă de viaţă şi, prin urmare, nu se va mai reîncarna. A doua perioadă abordează problema naturii (svabhava) adevăratei realităţi şi a realizării în sinele uman a adevăratei naturi a lucrurilor ca act necesar eliberării. Chipul ideal este bodhisattva - persoana care doreşte să-şi îndrume spre eliberare toţi semenii, sperând să devină în cele din urmă un Buddha atotcunoscător. În cea de a treia perioadă, întreaga problematică doctrinară primeşte o viziune cosmicizantă, vizând nu numai pe om în sine, ci omul armonizat cu întregul cosmos. Un astfel de om, denumit siddha, nu mai este limitat de nimic, având în sine puterea de a manipula forţele cosmice exterioare şi cele interioare.

RASPANDIREA BUDISMULUI

Până la Asoka, budismul rămâne o religie pur indiană. Împăratul Asoka are însă o viziune mai amplă legată de valenţele acestei noi învăţături. În consecinţă, el hotărăşte, în 250 î.Hr., trimiterea de misionari în regatele diadohilor greci din Egipt, Macedonia, Cirene şi Epir. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu această misiune. Cert este că ea a eşuat, nelăsând nici o urmă. Concomitent, Asoka trimite misionari în Sri Lanka, printre aceştia numărându-se proprii săi fii, unde va fi întemeiată o primă comunitate budistă, care va servi ca punct de iradiere a învăţăturii budiste spre Asia de sud-est: Birmania, Thailanda şi Indo-China.

În primul secol al erei creştine, are loc o nouă expansiune a budismului spre Asia Centrală, de unde se va infiltra în China, Coreea şi Japonia.

IUDAISMUL

Iudaismul, cea mai veche dintre cele trei mari religii monoteiste, furnizează fundalul istoric pentru creştinism şi islamism. O caracteristică a sa este că oferă o identitate bazată atât pe apartenenţa la o religie, cât şi la o naţiune. Acest dualism complex este evident în statul Israel, înfiinţat în 1948, în care coexistă sionismul laic şi iudaismul ortodox.

Legământul cu Dumnezeu.  Tradiţia iudaică spune că Dumnezeu a făcut un legământ doar cu poporul lui Israel, teză fundamentală pentru religia iudaică. Dumnezeu, creatorul lumii şi al omenirii, i-a numit pe evrei, începând cu patriarhul Avraam, poporul său ales. Conştiinţa acestui fapt era totodată o mare cinste şi o povară. Omul este chemat să asculte de poruncile lui Dumnezeu, dar şi să aibă un comportament etic responsabil şi să dea socoteală pentru păcatele sale. Relaţia cu Divinitatea este percepută ca un dialog între Dumnezeu şi neamul omenesc, El făcându-şi adesea cunoscută voinţa prin profeţi. Dintre aceştia s-a remarcat Moise, care a adus oamenilor Legea, Tora. Potrivit tradiţiei iudaice, aceasta este doctrină, lege şi cuvântul revelat întreg al lui Dumnezeu. Ea conţine 613 porunci şi interdicţii. Moise a fost cel care a făcut trecerea de la credinţa în divinitatea tribală a evreilor, „Dumnezeu Tatăl“, la credinţa într-un spirit universal, „Yahve“. La început, acesta era cel mai puternic din panteon, devenind apoi unica divinitate.

Tărâmul făgăduinţei şi diaspora .   Moise nu a dat doar legea divină poporului lui Israel, ci l-a şi scos din robia din Egipt, ducându-l în „Ţara Făgăduinţei“. Acest concept de tărâm promis a jucat un rol extrem de important în iudaism. Patriarhii Avraam, Isaac şi Iacob, cu care începe istoria evreilor, erau nomazi sosiţi în ţara Canaanului. Avraam a primit promisiunea că urmaşii săi vor fi un mare popor şi că Dumnezeu le va da ţinutul Canaanului. Făgăduinţa a fost îndeplinită după ce Moise i-a scos pe evrei din Egipt. După un lung pelerinaj prin deşert, ei au ocupat Palestina şi s-au stabilit acolo, înfiinţând Regatul Evreu, cu capitala la Ierusalim, şi ridicând templul lor cel sfânt. Chiar şi în prezent, Ierusalimul şi Muntele Templului sunt cele mai sacre locuri pentru credincioşii evrei.

Iudaismul a fost influenţat şi marcat definitiv de comunităţile de evrei din diasporă, care trăiau ca minoritari, adesea persecutaţi, printre străini. Astfel s-a întâmplat după ce regatul lui Israel a fost cucerit de către asirieni, iar evreii au

fost deportaţi în întregul imperiu Asirian. În paralel cu regatul din Palestina a apărut un altul, cel al lui Iuda, la sudul Babilonului. Acesta a oscilat între asimilare şi segregare, dar avea propria lege şi literatură, pe care a reuşit să le impună până la venirea romanilor.

Tora şi Talmudul: literatura iudaică.   Iudaismul este o religie a cărţilor prin excelenţă, iar creştinismul şi islamismul, celelalte două „religii ale cărţilor“ cum au mai fost numite, au preluat şi ele Tora. Creştinii au adoptat-o sub forma primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament, iar Iisus, fondatorul creştinismului, avea un fundament solid în iudaism şi islamismul recunoaşte pe mulţi dintre profeţii şi patriarhii evrei, iar Avraam, sau Ibrahim, este considerat patriarhul suprem. Tora conţine chintesenţa religiei evreilor, pentru care viaţa cotidiană este reglementată de porunci şi oprelişti. Cunoaşterea şi studiul Torei sunt extrem de apreciate printre evrei. Din cele mai vechi timpuri datează şi Talmudul, care este o colecţie de comentarii şi interpretări făcute de către rabini. Există două variante ale Talmudului: cea palestiniană şi cea babiloniană. Aceasta din urmă a jucat un rol mai important şi a fost la rândul ei subiectul a nenumărate analize şi interpretări. Conform tradiţiei iudaice, fiecare cuvânt din Tora este fundamental.

Iudaismul sub dominaţia arabă şi creştină .   În Evul Mediu, contactul cu alte culturi a dus la apariţia unor curente diferite în iudaism. Împărţirea între evreii orientali, aşkenazi (din Europa creştină) şi sefarzi (din Spania maură şi Africa) este valabilă şi astăzi. Influenţele islamismului şi ale creştinismului, precum şi circumstanţele în care trăiau evreii, au marcat practica religioasă, teologia şi imaginea despre sine a acestora. Secole de-a rândul, comunităţile de evrei, înfrăţite prin aceeaşi religie a cărţii, au fost tolerate în timpul dominaţiei arabe şi s-au putut integra social. Viaţa intelectuală a evreilor a cunoscut acolo un progres remarcabil, care s-a făcut simţit până în Franţa şi Italia. Aflat în Spania, în Cordoba ocupată de mauri, marele filozof şi teolog evreu Maimonide a scris un important comentariu la Talmud. Kabbala, o formă de misticism iudaic, a apărut şi ea în nordul Spaniei.Din contra, relaţia dintre comunităţile creştine şi cele evreieşti a fost tensionată de la bun început. Creştinii îi considerau pe evrei răspunzători pentru moartea lui Iisus şi i-au transformat prin urmare în ţapi ispăşitori. Mai mult, prosperitatea evreilor a stârnit invidie şi resentiment, iar Biserica a profitat de asta. În Europa Centrală

şi de Est, aşkenazilor nu li s-a mai permis să îşi practice profesiile tradiţional moştenite în comerţ şi împrumutul de bani, interzicându-se în acelaşi timp accesul la alte meserii, prin excluderea din ghilde. Au fost treptat alungati din oraşe în zona rurală. Pogromuri sângeroase au fost organizate împotriva evreilor în timpul Cruciadelor, dar şi mai târziu în Evul Mediu. Din această experienţă atât de dureroasă a luat naştere mişcarea de reînnoire a hasidimilor, în special în Europa de Est. În Polonia şi Rusia, unde se refugiaseră majoritatea evreilor din vestul Europei, a apărut viaţa înshtetl.

La începutul erei moderne, evreii din Europa Centrală şi de Est au fost din nou ţinta unor persecuţii intense. Li s-a permis totuşi să revină la împrumutul de bani şi la comerţ. Evreii bogaţi se implicau şi se făceau remarcaţi în viaţa culturală şi intelectuală. În timpul iluminismului, sub îndrumarea lui Moise Mendelssohn s-au făcut eforturi de emancipare şi iluminare în teologia iudaică.

Holocaustul şi sionismul.   Antisemitismul european a culminat în sec. XX. Holocaustul, un rezultat al ideologiei sângeroase a regimului nazist din Germania, a reprezentat o încercare de a elimina sistematic evreii din Europa şi de a le distruge civilizaţia. Începând cu 1882, au existat mai multe valuri de emigrare a evreilor înspre Palestina, fenomen intensificat dramatic de apariţia fascismului în Europa. Declaraţia britanicilor de la Balfour din 1917 a creat speranţe pentru înfiinţarea unui stat evreu în Palestina. Sionismul, o mişcare politică axată pe regăsirea patriei evreilor, nu a apărut de fapt după Al Doilea Război Mondial. A fost fondat în sec. XIX de către Theodor Herzl, însă a reintrat în atenţia publică în perioada postbelică, prin problema teritorială. Evenimentele din timpul şi de după cel de Al Doilea Război Mondial au accelerat realizarea proiectului sionist.

Statul Israel a fost înfiinţat în 1948, iar dintre cei aproximativ 14,4 milioane de evrei care trăiesc astăzi în întreaga lume, circa 4,7 se află între graniţele acestui stat. O comunitate mult mai mare locuieşte în SUA. Religia are un rol important în politica statului modern Israel. Facţiunile religioase extremiste îşi fundamentează revendicările naţionaliste pe credinţa lor. S-a dovedit imposibilă găsirea unei căi de mijloc între aceştia şi arabii palestinieni care au fost strămutaţi. Conflictul continuă şi în prezent.

SURSA: “Marea istorie ilustrată a lumii”, vol. I, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2008