CUPRINS

CAPITOLUL I INTRODUCERE

1.1. Motivarea privind actualitatea temei propuse1.2. Scopul şi obiectivele lucrării

CAPITOLUL II STADIUL CERCETARILOR PRIVIND NORMALIZAREA RELATIILOR DINTRE ISLAM SI CIVILIZATIA EUROPEANA

2.1. Nu “ciocnirea civilizatiilor” ci “ciocnirea intereselor”

1

2.2. Islamul-singura provocare la adresa relativismului cultural

CAPITOLUL III ISLAMUL IN CASA EUROPEI

2.1. Un conflict care vine din trecut2.2. Intre pacifism si violenta, o dilema mereu actuala

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CAPITOLUL IINTRODUCERE

1.1.Motivarea privind actualitatea temei propuse

În prezent lumea musulmană se confruntă cu o serie de probleme, ca urmare a accelerării schimbărilor sociale şi a apariţiei ideologiilor politico-religioase aflate în divergenţă

2

CAPITOLUL IV ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. Premise şi ipoteze de lucru 3.2. Metodele cercetării

CAPITOLUL V PROPUNERI 5. Contributii privind optimizarea tehnicilor diplomatice in vederea normalizarii relatiilor dintre Islam si Lumea Europeana

cu conservatorismul ortodoxiilor tradiţionale şi cu îndrăzneala modernistă a regimurilor laice. De asemenea, islamul, constituie subiectul mai multor dezbateri la nivel internaţional, mai cu seamă în ultimele decenii, reprezentând o provocare pentru gândirea occidentală, care se bazează pe stereotipuri şi nu pe o cunoaştere adevărată a acestuia. Lucrarea îşi propune să demonstreze că mutaţiile care au loc în interiorul lumii islamice reprezintă, de fapt şi de drept, nişte etape normale în evoluţia unei comunităţi şi nicidecum posibile ameninţări pentru pacea şi securitatea internaţională. Dimpotrivă, aceste temeri ale lumii occidentale şi implicaţiile tot mai mari ale fluxurilor globalizante în politica şi economia statelor islamice provoacă reacţii de apărare faţă de modernitate. Modernitatea este privită de către musulmani, în special de cei tradiţionalişti, ca o proiecţie a hegemonismului politico-economic al Occidentului. De aici, reîntoarcerea la izvoarele credinţei şi culturii islamice şi predilecţia pentru instrumentalizarea politică a religiei – fundamentalismul, care duce inevitabil la clivaje religioase inclusiv în interiorul comunităţii islamice (şiiţii îi acuză pe sunniţi că ar fi în favoarea Occidentului). Cu acest gen de probleme se confruntă spaţiul islamic, un spaţiu în care convieţuiesc peste 1,5 mld. de oameni (fiind un spaţiu în continuă expansiune, fapt confirmat mai ales prin sporul demografic ridicat), mulţi dintre ei aflaţi în pragul sărăciei (Somalia, Etiopia, Eritreea, Afganistan etc), trăind în ţări care şi în prezent sunt în căutarea unei identităţi, a unei stabilităţi politice, a unui echilibru sociocultural, în care disparităţile de ordin etnic sau lingvistic şi antagonismele religioase subminează edificarea structurilor instituţionale ale unui stat modern.

Prezenţa musulmană se face resimţită tot mai adesea la nivelul relaţiilor internaţionale, ceea ce indică faptul că lumea musulmană este o lume caracterizată de dinamism şi de un proces continuu de expansiune. Acest lucru ar putea fi dovedit cu uşurinţă dacă am recapitula principalele conflicte internaţionale din ultimul deceniu: Războiul din Golf, conflictul dintre Rusia şi Cecenia, cel din Bosnia-Herţegovina, cel din Kosovo, conflictul permanent dintre Pakistan şi India asupra Kashmirului, desprinderea Timorului de Est din componenţa Indoneziei, atacul terorist asupra WTC şi asupra Pentagonului având ca rezultat atacarea Afghanistanului şi atacarea Irakului. Toate aceste conflicte nu au loc doar între doua state vecine ci ele surmontează graniţele lumii musulmane şi mută teatrul de luptă la nivelul unor culturi şi unor civilizaţii diferite. Trebuie să se ţină astfel cont de faptul că lumea musulmană cuprinde 46 de ţări şi aproape o cincime din populaţia globului şi mai ales de faptul că lumea musulmană este mai mult decât o lume conservatoare, puternic ataşată unor valori tradiţionale, puţin deschisă lumii contemporane şi traversată de tot felul de mişcări violente şi orientări fundamentaliste.

1.2.Scopul şi obiectivele lucrării

Scopul acestei lucrări este şi unul de cunoaştere a adevăratei lumi islamice şi a problemelor cu care aceasta se confruntă în prezent, inclusiv aportul adus odată cu pătrunderea capitalului străin în unele ţări din acest spaţiu, înzestrate cu resurse naturale. Accentul este pus pe relaţiile existente, pe de o parte dintre statele islamice şi Occident, iar pe de altă parte dintre state ale aceluiaşi spaţiu, aşa-zisele relaţii „sistem-subsistem”.

3

Departe de a-şi propune o analiză exhaustivă a islamului contemporan, lucrarea îşi propune să aducă în atenţie doar un punct de vedere, generator de întrebări şi răspunsuri. Consider că ideile care se desprind din acest studiu pot veni în sprijinul tuturor celor care doresc să înţeleagă mai uşor aspectele geopolitice din interiorul spaţiului islamic. Deopotrivă omniprezent şi necunoscut, obsedant dar ţinut la distanţă, islamul continuă să fie privit sub semnul ambiguităţii. De departe multe dintre problemele lumii islamice (sărăcia, demografia ridicată, instabilitatea politică etc), sunt caracteristice şi altor lumi (instabilitatea politică din Irlanda de Nord, demografia ridicată a Chinei, sărăcia multor ţări africane dar nemusulmane etc). Nevoile lumii musulmane sunt imense datorită înapoierii sale în domeniile socio-economic şi tehnologic. Totodată, Islamul se teme de o „cooperare” cu Occidentul datorită aspiraţiilor hegemonice ale acestuia, atât în mod direct (în plan economic şi politic), cât şi indirect (în plan cultural şi social). Nu este de negat faptul că, cel puţin în acest moment, unele ţări occidentale îşi dispută întâietatea în domeniul economic al ţărilor cu resurse din spaţiul islamic (Zona Golfului, Kazahstan, Azerbaidjan, Algeria). Această „superioritate” este înţeleasă ca un afront de către o mare parte a populaţiei musulmane şi, combinată cu globalizarea culturală, conduc la respingerea, de către islamişti, a unor valori precum laicitatea, egalitatea între sexe, chiar democraţia. Mesajul acestei lucrări este unul cât se poate de clar – în prezent se poate vorbi de o coexistenţă paşnică a elementelor modernităţii occidentale cu cele ale culturii autohtone.

CAPITOLUL IISTADIUL CERCETARILOR PRIVIND NORMALIZAREA RELATIILOR DINTRE

ISLAM SI CIVILIZATIA EUROPEANA

2.1. Nu “ciocnirea civilizatiilor” ci “ciocnirea intereselor”

4

Relatarile istoriografice despre lumea orientala au condus la un sistem de reprezentari prin prism carora ,,Orientul,, a devenit o imagine dar imperfecta, inferioara occidentului . Orientul a devenit o eticheta, o generalizare frapanta, care se refera la un tot unitar, la o entitate monolitica. De cele mai multe ori statele islamice sunt conduse in politica lor externa de pragmatism. Nici macar in Orientul Mijlociu nu poate fi vorba de o unitate de abordare sau de actiune, statele de aici fiind orientate de prioritati nationale si interese divergente. Lumea islamica este divizata ea insasi, este starbatuta de dimensiuni interstatale. Problema aici nu ar fi atat ciocnirea civilizatiilor ci mai curand vechea ciocnire a intereselor , mai cu seama a celor economice. Islamul se diferentiaza ca singura provocare la adresa indiferentei si a relativismului cultural care tranverseaza lumea. In acest moment islamul este cea mai putin toleranta dintre religiile monoteiste, intoleranta religioasa ar putea constitui o problema atat in interiorul lumii islamice sau la granita dintre aceasta si alte civilizatii. Decalajul si nesincronizarea s-au dovedit a fi intotdeauna cauzatoare de frictiuni.

2.2. Islamul-singura provocare la adresa relativismului cultural

O problema la fel de serioasa este lipsa unei traditii democratice, unele dintre miscarile islamice vad procedura democratica a alegerilor drept o simpla cale de acces la resursele de putere. O alta problema este reprezentata de criza conducatorilor, care se confrunta cu o perceptie ostila din partea Occidentului, precum si cu fenomene interne greu de controlat precum: urbanizare, explozii demografice, saracie , analfabetism. De multe ori clasa politica este intimidata de elemente extremiste , fie recurge chiar ea la un discurs militant extremist. Lipsa de stabilitate si claritate in lumea islamica le ofera munitie celor care interpreteaza islamul in termenii violentei si anarhiei. Miscarile islamice din ultimele doua decenii se definesc ca fiind critice la adresa civilizatiei occidentale. Ele au incetat a mai fi apologetice , si nu mai incearca sa demonstreze ca islamul este compatibil cu modernitatea.. Refuzul popoarelor islamice dupa model occidental echivaleaza cu refuzul modernitatii, combinat cu incalcarea drepturilor omului, cu aplicarea arbitrara a legilor , sau chiar cu lipsa sau absenta unor reglementari juridice moderne. După dubla presiune la care a fost supus continentul european de către expansiunea musulmană din Evul Mediu (atât prin Peninsula Balcanică şi Ţările Române, cât şi prin Maroc şi Peninsula Iberică), vectorii interacţiunii dintre creştinism şi islam s-au inversat la începutul secolului al XIX-lea, înscriindu-se pe o nouă pantă conflictuală. Un fenomen nou, cel puţin prin amploarea sa, apare atunci în Europa Occidentală: colonialismul, fenomenul ce va marca ireversibil evoluţia lumii moderne şi contemporane. Expansiunea are loc, de această dată, dinspre Europa creştină şi industrializată care, în căutarea de noi spaţii economice şi de aprovizionare cu materii prime intră în contact brutal cu un Orient musulman letargic de această dată, însă puternic ancorat în tradiţiile sale ancestrale. Dacă în alte părţi ale Planetei, expansiunea colonială a avut un caracter paşnic, penetrând sau dizolvând culturile autohtone mai puţin coezive, în spaţiul islamic, forţa celor două civilizaţii ce au intrat în contact s-a concretizat la scară regională prin numeroase clivaje, ce au impus soluţii de mediere acceptabile de ambele părţi.

Această vastă mişcare de expansiune a creştinismului catolic şi protestant în dauna Orientului islamic a fost inaugurată de Napoleon Bonaparte care, intuind crizele ce aveau să se prefigureze într-un Imperiu Otoman multietnic, avea să ocupe Egiptul încă din 1798. Pe de altă parte, islamul turcofon din Caucaz, sudul Siberiei şi Turkestan este rând pe rând cucerit şi integrat în Imperiul ţarist, refăcut ulterior sub flamura roşie, a sovietelor.

5

De aici, va rezulta un dublu set de particularităţi distinctive ale contactului dintre creştinism şi islam: pe de o parte spaţiul islamic ce a evoluat sub influenţa conceptelor moderne de naţiune şi suveranitate naţională la modă în Europa Occidentală a începutului de secol XIX şi exportate în spaţiul islamic de influenţă franco-britanică prin intermediul elitelor locale („ulema” = învăţaţi)49, iar pe de altă parte, spaţiul islamic ex-sovietic puternic ideologizat în cele aproape şapte decenii de comunism, a cărei organizare spaţială, ce s-ar fi dorit decupată pe baza argumentelor etnice, a fost creată pur arbitrar, fie prin reunirea în aceeaşi structură politico-administrativă a două sau mai multe etnii distincte (Daghestan, Ceceno-Inguşetia, Kabardino-Balkaria, Karaceaevo-Cerkesia) sau, dimpotrivă, separând acelaşi bloc etnic în două sau mai multe unităţi politico-administrative (ex. Osetia de Nord, republică autonomă în Federaţia Rusă şi Osetia de Sud, regiune autonomă în Georgia). În aceste configurări spaţiale îşi au originea majoritatea tensiunilor şi conflictelor interetnice ce afectează în prezent spaţiul islamic ex-sovietic (Cecenia, Abhazia, Daghestan, Osetia, Nagorno-Karabah, Tadjikistan etc). De aici avea să-şi tragă numele mişcarea „ulemas”, fondată în Algeria în 1931. 50 Cu excepţia unor mici comptoare portugheze (Goa, Daman şi Din) şi franceze (Mahé, Pondichéry şi Kārikāl). De cealaltă parte, întâlnirea dintre modernitatea vest europeană şi Orientul musulman a produs într-adevăr primele efecte importante în Egipt, sub impulsul lui Muhammad-Ali, ce a condus ţara între 1805 şi 1848, încercând să o alinieze la standardele Europei. Egiptul oferea atunci imaginea celui mai modern stat islamic, însă britanicii nu vor permite ca grefa administrativă europeană să se traducă în emanciparea politică, oprind în scurt timp, în 1882, veleităţile egiptene de independenţă şi oficializând protectoratul lor asupra întregii văi a Nilului (1914). Însă triumful colonial britanic în spaţiul islamic avea să se producă în subcontinentul indian prin destrămarea Imperiului Mogul (condus de o dinastie musulmană între 1526 şi 1857) şi proclamarea întregii Indii, alcătuită deopotrivă din musulmani şi hinduşi, colonie britanică50. Colonizarea Indiei, făcută la început prin mijloace economice, urmate de cele politice, a devenit un model pe care l-au folosit ulterior toate marile puteri coloniale europene în Asia şi Africa, delimitându-şi sfere de influenţă în cele două continente. La rândul său, Franţa a preluat controlul Magrebului (Algeria –1830; Tunisia -1881; Maroc -1912), de unde îşi extinde dominaţia asupra unui imens teritoriu în partea vestică şi centrală a continentului african (Africa Occidentală Franceză şi Africa Ecuatorială Franceză). Frontiere altădată lipsite de importanţă, trasate în plin deşert, ce separau posesiuni ale aceluiaşi domeniu colonial şi populaţii omogene etnic, devin brusc în 196051, frontiere statale. Rutele tradiţionale de transhumanţă ale păstorilor nomazi de la limitele Saharei, sau cele ale caravanelor de negustori arabi sunt astfel puternic afectate.

6

În Maroc, interesele coloniale franceze se izbesc de cele ale Spaniei, care ocupă Sahara Spaniolă şi regiunile Rif, Ifni, Tangier, Ceuta, Meilla şi insulele Canare; iar în sud şi est sunt blocate de expansiunea colonială britanică, care ocupă Nigeria, Coasta de Aur (Ghana), Sierra Leone, estuarul fluviului Gambia, precum şi imensul spaţiu sudanez. Până la cel de-al doilea război mondial, un alt concurent redutabil în colonizarea domeniului musulman nord-african a fost Italia, care şi-a orientat interesele geostrategice pe doi vectori: Libia (1912-1943) şi Cornul Africii, unde a ocupat Somalia italiană şi Eritreea. Anul accederii la independenţă a coloniilor franceze din Africa sahariană şi ecuatorială. 52 Crearea Companiei Olandeze a Indiilor Orientale -1602; întemeierea oraşului Batavia (Djakarta de azi) -1619. Astăzi, Emiratele Arabe Unite. Cealaltă extremitate a imensului spaţiu islamic a intrat, încă de la începutul secolului al XVII-lea pe orbita colonială a Olandei, care transformă Indonezia în perla sa colonială. De asemenea, imensul imperiu colonial britanic este amplu reprezentat şi în acest spaţiu, limitând extensiunea colonială olandeză atât spre nord (Malaysia, Brunei), cât şi spre est (Papua-Noua Guinee) şi sud (Australia). Nu în ultimul rând, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, colapsul Imperiului Otoman a creat premisele pătrunderii capitalului britanic şi francez din ţările Levantului până în sudul peninsulei Arabice. În acest context, Siria şi Libanul sunt plasate în 1920 de către Societatea Naţiunilor sub mandat francez, iar Palestina, Transiordania şi Irakul sub mandat britanic. Pe de altă parte, trupe anglo-egiptene ocupă în 1918 statul wahhabit al arabilor, înscriindu-l pe orbită colonială britanică până în 1932 când are loc reconstituirea acestuia de către Ibn Saud sub forma Arabiei Saudite. O nouă epocă a contactelor arabo-occidentale avea să se deschidă însă după 1933 odată cu deschiderea concesiunilor petrolifere la Golful Persic. Pe de altă parte, coastele estice şi sudice ale peninsulei Arabia, renumite pentru pirateria maritimă, intră rând pe rând sub control britanic (Aden, 1839; Oman, 1891; Coasta Piraţilor53 între 1820 şi 1892; Kuwaitul în 1899, etc.), astfel că în 1918, Marea Britanie rămânea practic singura putere colonială din Orientul Mijlociu. Pe aceleaşi coordonate s-a înscris şi Persia, care deşi a fost transformată în colonie a devenit un puternic aliat al Londrei, care dorea astfel să-şi protejeze înfloritoarele companii petroliere de acolo. În preajma primului război mondial, cea mai mare parte a lumii musulmane s-a găsit astfel pe diferite trepte de angajare în contactul cu civilizaţia occidentală, care, împinsă de rivalităţile determinate de dinamica proprie a colonialismului, s-a dedicat unei intense supralicitări a cuceririlor vizând dominarea unui spaţiu cât mai vast, pentru a-şi însuşi resursele ţărilor respective. Guvernele europene percepeau taxe din colonii, oferind în schimb stabilitate politică şi un sistem judiciar puternic. Pe plan economico-social au contribuit decisiv la dezvoltarea infrastructurii, îmbunătăţind transportul local prin construirea de străzi, şosele şi căi ferate care ajutau economiile locale, permiţând o administrare eficientă, dezvoltau reţeaua educativă şi sanitară prin construcţia de şcoli şi colegii şi prin atragerea organizaţiilor de caritate care alimentau cu fonduri clinicile şi spitalele. Şi la fel cum musulmanii au impus araba ca limbă oficială în teritoriile cucerite, tot astfel, fiecare putere europeană şi-a impus propria limbă în teritoriile colonizate.

7

Fiind în majoritatea lor laici, aceştia nu numai că le-au permis autohtonilor să-şi păstreze propria religie, dar nici măcar nu i-au stimulat să treacă la creştinism, cum s-a întâmplat spre exemplu în America Latină. Scopul principal al fiecărei colonizări l-a constituit profitul economic. Localnicii ajung astfel să fie angajaţi ai companiilor europene şi americane, mulţi dezvoltându-şi afaceri proprii în lumea occidentală, fapt ce a contribuit la adâncirea segregării sociale. Se pun astfel bazele unei elite occidentale în fiecare colonie, promotoare a curentului modernismului liberal, trăind însă în afara vechilor tradiţii religioase şi culturale islamice, pe care ajung să le trateze ca pe o reminiscenţă pitorească a trecutului (Van de Weyer, 2001, p. 29). În acest context, musulmanii tradiţionalişti au perceput colonialismul occidental ca pe o dublă agresiune: atât pe plan economic, printr-o poziţie net inferioară a autohtonilor pe piaţa muncii şi în ierarhia socială, cât şi pe plan cultural, văzând cum religia şi tradiţiile originare pierd teren în faţa globalizării modelului cultural occidental. În acest context ia amploare militantismul religios islamic, în multe cazuri amplificat odată cu independenţa fostelor colonii. În Arabia ia naştere mişcarea wahhabită, bazată pe simplitate austeră şi rigoare religioasă, în India şahul Wali Alah visa la gloria de altădată a Marelui Mogul, printr-o devoţiune sporită a tuturor musulmanilor; în Egipt ia naştere mişcarea „Frăţia Musulmană” care s-a extins cu repeziciune în tot Orientul Mijlociu; în Iran, Afganistan sau în teritoriile palestiniene se pun bazele mişcărilor fundamentaliste panislamiste... O altă deosebire majoră dintre cele două valuri de expansiune (islam → occident şi occident → islam) o constituie formarea şi proliferarea minorităţilor etnice, fenomen specific primului val (în Balcani, Dobrogea sau Andaluzia). Prin contrast, odată cu redobândirea independenţei, comunităţile europene din spaţiul islamic s-au reîntors, în cea mai mare parte, în ţările de origine.

Dacă minorităţile etnice ce au rezultat din primul val al ciocnirii dintre islam şi occident constituie în prezent un model de convieţuire interetnică (cu excepţia celor din fostul spaţiu iugoslav), nu acelaşi lucru se poate spune despre cele formate în urma migraţiilor contemporane islam → occident, determinate, în principal de raţiuni economice (comunitatea turcă din Germania, magrebienii din Franţa, pakistanezii din Marea Britanie etc.).

8

CAPITOLUL IIIISLAMUL IN CASA EUROPEI

2.1. Un conflict care vine din trecut

„Islamul politic s-a dezvoltat împreună cu dominaţia Occidentului, devine violent odată cu acesta şi va slăbi atunci când şi dominaţia acestuia va slăbi.” (Tarik al-Bishri) Religia devine element vital, transformându-se în ideologie a unei comunităţi, doar atunci când este percepută ca fiind absolut indispensabilă perpetuării identităţii respectivei comunităţi. Instrumentalizarea politică a islamului se clădeşte pe exacerbarea rolului micului Djihad. Cartea sfântă a islamului menţionează Djihadul ca fiind un război desfăşurat în condiţiile unei situaţii limite, atunci când comunitatea credincioşilor este pusă în pericol de un atac armat al păgânilor. În ochii fundamentaliştilor, această agresiune este dată de tendinţele de globalizare a modelului cultural occidental. Germenii acestei contradicţii s-au cristalizat încă din secolul al VIII-lea, când a apărut secta Asasinilor, una din primele forme de terorism religios islamic. Cruciadele, campaniile armate ale lui Napoleon Bonaparte şi, nu în ultimul rând, colonialismul au adâncit rând pe rând această falie. Pătrunderea capitalului occidental în economie, a modernismului liberal în cultură şi societate, adoptarea valorilor occidentale de către elitele politice conducătoare, toate acestea au avut ca revers intensificarea mişcărilor islamice mistico-religioase teroriste. După Nonka Bogomilova (1999), mecanismele instrumentalizării politice a religiei sunt în primul rând legate de operarea unui reducţionism doctrinar asupra religiei. Mitologia de grup elimină apelul universal al religiei, plasând-o pe orbita unui trecut eroic. Sacralizarea trecutului dezvoltă strategii agresive de prezervare culturală şi politică, exacerbând ostilitatea mediului politic. Şiismul duodeciman, din care îşi trage seva fundamentalismul islamic este un exemplu concludent în acest sens. Inaugurată de Ali (văr şi ginere al Profetului), descendenţa acestor imami virtuali, consideraţi ca fiind egali ai lui Mahomed s-a oprit în secolul al IX-lea odată cu „ocultarea” celui de-al 12-lea titular, un copil (Thoraval, Ulubeyan, 2003, p. 11). De atunci, şiiţii rămân în aşteptarea „imamului ascuns”, un fel de Mesia care va reveni să reinstaureze dreptatea pe pământ, orice putere politică fiind considerată nelegitimă până în acest moment. Această variantă cu conotaţie mesianică a şiismului devine religie de stat în Iran încă din 1501, sub dinastia salavidă, fapt ce-i conferă o dimensiune „naţională”. Ridicarea sa la rangul de politică de stat are loc prin revoluţia islamică din 1979, când guvernul este încredinţat doar juriştilor dreptului religios, fiind un instrument în serviciul legii lui Allah, şaria. La aceasta se adaugă intensa propagandă având în centrul atenţiei martirismul, în pura tradiţie şiită, şi exaltarea justiţiei sociale, fapt ce-i va atrage sprijinul unor medii de stânga. Cel de-al doilea mecanism caracteristic instrumentalizării politice a religiei este mutarea accentului de la valoarea morală şi spirituală pe care o are pentru individ, la funcţiile simbolice pe care le deţine în cadrul societăţii. Astfel, revoluţia islamică iraniană depăşeşte repede barierele religioase, liantul său constituindu-l ura colectivă faţă de modernismul occidental, considerat responsabil pentru profundele inegalităţi sociale. Pe această componentă socială se sprijină cel de-al treilea mecanism de „politizare” a religiei, ce constă în mobilizarea sa activă, în transformarea doctrinei religioase dintr-una cu caracter defensiv şi autopurificator, orientată spre Eu-l interior, într-o strategie agresivă cu finalitate politică. În islamul tradiţional, răbdarea, nonrezistenţa, toleranţa, coexistenţa paşnică,

9

depăşirea spirituală a suferinţei constituie centrul de greutate. Interpretat de către o mişcare fundamentalistă, islamul constituie suportul unei manifestări de tip activ a grupului, iar revendicările teroriste au, de cele mai multe ori, un substrat politic. Pe de altă parte, este evident faptul că rolul islamismului ca doctrină naţional-politică diferă de la o ţară la alta, de la unul fundamental în Iran, Arabia Saudită sau Egipt, la unul nesemnificativ în Turcia, de exemplu. Aceasta adânceşte şi mai mult clivajele la nivelul spaţiului politic islamic, religia fiind deseori invocată de marile şi puternicele ţări islamice ca justificare cultural-istorică pentru dominaţia lor asupra altor ţări islamice. La aceasta se adaugă numeroasele curente şi forme istorice ale islamismului care sunt folosite ca instrumente politice ale identificării unor comunităţi încărcate adeseori cu energii agresive: satul împotriva oraşului; poporul împotriva elitelor economice şi politice din opoziţie; partidele cu programe conservatoare împotriva celor modernizatoare etc. Ultimele decenii ale secolului trecut au deschis o polemică pe care clivajele geopolitice actuale o alimentează din ce în ce mai mult: este posibilă o convieţuire paşnică a unor civilizaţii atât de diferite sub raport cultural, ale căror rădăcini îşi trag seva din valori, tradiţii, principii şi norme sociale ce au evoluat în circumstanţe istorice şi socio-spaţiale total diferite ? O civilizaţie acţionează unitar în faţa unor stimuli exteriori veniţi din partea altor civilizaţii cu care intră în contact ? Ce este determinant în reacţia socială a membrilor unei comunităţi umane ce se identifică cu o civilizaţie: apartenenţa etnică ? religia ? sau discrepanţele economice ? Prin urmare, ce stă la baza definirii unei civilizaţii ? A vorbi despre civilizaţii înseamnă a ne referi la spaţii; fiecare civilizaţie este legată de un spaţiu cu limite aproape stabile, de o geografie particulară. Se vorbeşte adesea despre „civilizaţii ale mării” (feniciană, elenistică, romană sau vikingă), despre „civilizaţii fluviale” (egipteană, pre-indiană, chineză, sumeriană, babyloneeană sau asiriană), despre „civilizaţii ale stepei” (mongolă) sau despre „civilizaţii ale deşertului”, reprezentativă în acest sens fiind civilizaţia islamică. Pe de altă parte, limitele etnice impun ansamblurilor civilizaţionale, de regulă multietnice, particularităţi distincte, din care derivă, de regulă tendinţe separatiste. Declinul şi dezmembrarea marilor imperii unite prin religie sau ideologie (Otoman, Austro-Ungar sau Sovietic), a imperiilor coloniale sau a unor state multinaţionale (U.R.S.S., Iugoslavia sau Cehoslovacia) şi crearea statelor naţionale, fenomen ce a caracterizat scena politică a secolului XX, constituie rezultatul afirmării tot mai puternice a conştiinţei naţionale, a naţionalismului. La aceasta se adaugă dificultatea coagulării într-o aceeaşi formaţiune politică a unor elemente etnice diferite, unite prin apartenenţa religioasă. Efemeritatea Republicii Idel-Ural (1917-1918), menită să unifice într-un singur stat musulman teritoriile dintre Volga şi Ural, cu o mare diversitate etnică, sau a Republicii Arabe Unite ce a unificat vreme de trei ani (1958-1961) Siria cu Egiptul dorindu-se nucleul unei unificări a lumii arabe, fragilitatea unor state ca Pakistan, Afganistan, Irak, Tadjikistan sau Daghestan, unite prin religie, dar cu o mare diversitate etnică internă, exprimă amplitudinea faliilor etnice ce acţionează la nivelul unor civilizaţii coagulate pe criterii religioase. La acestea se adaugă tehnologia care, alături de ideologia liberal-democrată constituie elementele unificatoare ale civilizaţiei occidentale, dar care este în acelaşi timp percepută ca un factor de agresiune împotriva unor civilizaţii grefate pe valori ancestrale, cum este cea islamică. Lumea islamică a începutului de mileniu trei exprimă o magistrală sinteză a tuturor acestor provocări geopolitice: unitate confesională în eterogenitate etnică, spaţială şi politică, influenţe

10

autohtone ce „nuanţează” filonul islamic (mai ales în spaţiile marginale – Indonezia, Africa subsahariană, Turkestanul ex-sovietic etc), potenţial economic diferenţiat datorat repartiţiei neuniforme a resurselor (în special a celor de apă şi de petrol), percepţii diferite a raporturilor dintre Islam şi Occident ce variază de la o respingere totală a valorilor occidentale în cazul regimului fundamentalist din Iran sau a talibanilor afgani şi o acceptare a acestora, considerată ca „motor” al progresului economic fie pe fondul unui regim laic (cazul Turciei) sau a unui islamism moderat cum este în Indonezia, Malaysia, Tunisia, Maroc sau în micile monarhii petroliere ale Golfului.

2.2. Intre pacifism si violenta, o dilema mereu actuala

După Sadowski (1995) pot fi distinse la nivelul întregului ansamblu politico-islamic, patru categorii de state: tradiţionaliste, fundamentaliste, moderniste şi naţionaliste, mizele endogene ale spaţiului politic islamic fiind date de clivajele şi alianţele ce se stabilesc la nivelul acestora. În această accepţiune, islamul tradiţional include Marocul, Omanul şi Siria, în vreme ce promotorii islamului fundamentalist sunt Iranul şi Arabia Saudită: în primul caz un lider al şiismului, cu populaţie persană, destul de ostilă arabilor, în al doilea, un lider al sunnismului şi wahhabismului, cu populaţie arabă. De cealaltă parte, pilon al modernismului islamic este considerată Libia, stat cu o poziţie particulară la nivelul spaţiului arab şi islamic, atât prin poziţia sa economică, cât şi prin excentricităţile liderului său politic, Muammar Kadhafi. Nu pot fi excluse din această categorie nici micile emirate petrolifere ale Golfului (Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Qatar şi Bahrain). Restul spaţiului islamic este alcătuit din aşa-numitul „islam naţionalist”, profund divizat politic şi etnic. Astfel definite, principalele repere conceptuale ale islamului politic, vom încerca să facem o scurtă incursiune istorică la nivelul acestuia, căutând să-i scoatem în evidenţă originea şi conexiunile geopolitice endogene şi exogene. Din punctul nostru de vedere, la baza acestuia ar putea sta trei categorii de factori: - religioşi, ale căror rădăcini se regăsesc în divizările ideologice şi culturale ale islamului embrionar; - politici, determinaţi de particularităţile tempo-spaţiale ale reacţiilor autohtone la stimulii veniţi din exterior odată cu penetrarea influenţei occidentale în spaţiul islamic; - economici, ale căror rădăcini se află în profundele disparităţi economico-sociale ale acestui imens spaţiu geografic, ce au atras sau nu capitalul occidental, cu implicaţii asupra stimulării contactelor interculturale. În opinia noastră, factorii culturali şi etnici se subordonează celor menţionaţi anterior, deoarece nu reprezintă decât o interfaţă; o motivare a acţiunii politice şi mai puţin o sursă a acesteia. Dacă factorii religioşi au fost sintetizaţi în primul capitol al lucrării, ne vom referi în continuare la cei politici şi economici.

CAPITOLUL IV

11

ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1. Premise şi ipoteze de lucru

Spaţiul geoeconomic islamic este deschis din ce în ce mai mult capitalului european şi american, iar efectele asupra dezvoltării economice şi asupra calităţii vieţii în ansamblu, nu întârzie să se facă resimţite. Iar dacă clişeele culturale diametral opuse au pus serioase piedici acestei apropieri, transformând adesea toleranţa în ură iar respectul în dispreţ, resursele economice ale spaţiului islamic au determinat în final depăşirea acestor piedici. Două sunt în opinia noastră principalele resurse ale acestui spaţiu ce au stat la baza structurării sale geoeconomice şi geostrategice: una excedentară - petrolul, iar alta deficitară – apa. 3.1. Resursele de petrol şi ambivalenţa acestora: atragerea capitalului occidental şi segregarea economică a spaţiului islamic Dintre toate materiile prime care au făcut de-a lungul timpurilor obiectul schimburilor internaţionale, de departe petrolul are importanţa geopolitică şi geostrategică cea mai mare. Această importanţă rezultă pe de o parte din caracteristicile fizico-chimice ale produsului (valoare energetică foarte mare pe unitate de produs, care poate fi mărită şi mai mult prin metode de rafinare, o stare lichidă, care în comparaţie cu combustibilii solizi facilitează mult extracţia, transportul, stocarea şi consumul), iar pe de altă parte, din gradul mare de concentrare spaţială a resurselor. Astfel, în prezent, mai mult de jumătate din rezervele mondiale de petrol (56,4 % din total) sunt concentrate în Orientul Mijlociu şi mai ales în spaţiul restrâns al Golfului Arabo-Persic şi în împrejurimile acestuia. În plus, randamentul foarte mare al exploatărilor din această zonă, le fac cele mai profitabile. Descoperirea imenselor rezerve de petrol din zona Golfului Persic au schimbat radical geografia spaţiului economic islamic, prin atragerea capitalului american şi european. În acest context, liderii islamici moderaţi au sesizat avantajele modelului economic şi cultural occidental şi au favorizat pătrunderea societăţilor transnaţionale în spaţiul islamic, pe fondul laicizării şi democratizării societăţii, calmării tendinţelor ultrareligioase şi a combaterii manifestărilor teroriste. Efectele economice şi sociale ale acestei politici au fost evidente: datorită petro-dolarilor, aceste state au renăscut practic din deşert: a fost rezolvată problema apei prin construirea de uzine pentru desalinizarea apei marine şi sisteme pentru transportul acesteia; au apărut oraşe noi moderne în plin deşert, venitul pe cap de locuitor şi standardul de viaţă este de tip occidental. Paradoxuri altădată de neimaginat au devenit astăzi realitate: Arabia Saudită a devenit exportator de cereale, având o suprafaţă irigată de peste 500 000 de hectare, însă intrarea în această ţară nu este permisă decât oamenilor de afaceri, invitaţilor oficiali, pelerinilor la locurile sfinte sau celor care îşi vizitează rudele, nemusulmanii având acces numai în oraşele Riyadh şi Jeddah (Matei, et al., 2003).

Acestea constituie spaţii total improprii localizării societăţilor transnaţionale, principalul factor restrictiv constituindu-l, totuşi, instabilitatea politică. Acest fapt se reflectă în mod evident la nivelul performanţelor economice scăzute şi a sărăciei endemice ce caracterizează aceste ţări. În Somalia, Etiopia sau Eriteea PNB-ul se situează sub pragul de 200 USD/loc., iar în ţări ca Pakistan, Bangladesh, Afganistan, Mauritania, Sudan sau Yemen acesta se situează între 200 şi 500 USD/loc.

Concomitent, consumul de energie electrică se situează în majoritatea acestor ţări sub 100 kwh/loc. Prin urmare, două ar putea fi considerate postulatele esenţiale ce determină imensele

12

contraste ce caracterizează lumea islamică: 1. Petrolul atrage capital (în majoritatea cazurilor occidental) care rezolvă problema apei, făcând chiar posibilă practicarea agriculturii în zone deşertice şi popularea acestora la standarde de confort occidental; 2. Capitalul atrage inevitabil şi produsele culturii de consum occidentale, care intră în contradicţie cu tradiţiile autohtone, foarte profund înrădăcinate, favorizând riposta sub forma accentuării tendinţelor fundamentaliste. Cele două tendinţe sunt legate indisolubil, prima determinând-o pe cea de a doua. Se conturează, fapt pe deplin confirmat de realitate, două categorii de externalităţi: pe de o parte regiunile bogate în petrol, unde se concentrează cele mai importante fluxuri de capital şi cel mai mare venit mediu pe cap de locuitor, iar pe de altă parte, regiunile sărace, deşertice sau muntoase, cu un grad de accesibilitate şi o economie autarhică, de subzistenţă, în care, pe fondul unui control redus din partea statului se dezvoltă infrastructuri teroriste. Putem identifica deci, o serie de factori ce stau la baza fracturilor economice ale spaţiului islamic, element esenţial în dinamica sa geopolitică. 1. Înzestrarea cu resurse naturale. Până la descoperirea petrolului, lumea islamică era considerată ca fiind slab înzestrată cu resurse, imensele deşerturi îngreunând considerabil posibilităţile de locuire. Resursele de apă sunt cu mult sub media mondială, în unele state acestea chiar tinzând către zero (Libia, Emiratele Arabe Unite etc.) (Bari, 2003, p. 471). 2. Rata ridicată a natalităţii în majoritatea statelor islamice care, pe fondul recesiunii economice a condus la o creştere rapidă a numărului de şomeri. Asociată de multe ori şi cu politici inflexibile în domeniul economic şi al relaţiilor de muncă, bazate pe modele de dezvoltare depăşite (dezvoltarea supradimensionată a industriei grele şi extractive – Algeria, Irak), sau cu o negare a libertăţilor economice, această creştere demografică ridică probleme mari unor state islamice care nu au altă opţiune decât cea de „export” a forţei de muncă (exemplu concludent, Pakistanul). Consecinţele se regăsesc la nivelul statelor de destinaţie ale fluxurilor migratorii, în cele mai multe cazuri din lumea occidentală, printr-o slabă inserţie a imigranţilor ceea ce determină tensiuni sociale, constituind o premisă favorabilă recrutării acestora de către organizaţiile teroriste cu caracter fundamentalist. 3. Politica internă sau externă a statului, care determină în multe cazuri un grad mare de insecuritate (individuală sau de grup), concretizată şi în acest caz prin fluxuri migratorii (refugiaţi politici). Este cazul taberelor de refugiaţi palestinieni din Gaza şi Cisiordania, dar şi a refugiaţilor afgani, ceceni şi tadjici sau a persecuţiilor pe care regimul lui Saddam Hussein le-a comis în anii '80, în timpul războiului iraniano-irakian asupra comunităţilor de kurzi şi de şiiţi; tensiunile interetnice din Sudan, Ruwanda; războiul armeano-azer etc. 4. Deşertificarea, care, pe fondul sărăciei endemice a populaţiei autohtone şi a lipsei disponibilităţilor financiare de a interveni eficient, înregistrează o extindere necontenită mai ales în sudul Saharei, cu efecte dezastruoase la nivelul comunităţilor locale (foamete, migraţii etc). În multe cazuri, la extinderea deşertului contribuie şi suprapopularea ce determină erori în gestiunea ecosistemelor naturale (practicarea monoculturilor, irigaţii necontrolate ce determină sărăturarea terenurilor şi retragerea suprafeţelor acvifere – exemplu: Aral). Toate acestea au repercusiuni negative în economia şi politica statelor islamice generând puternice discrepanţe la nivelul indicatorilor economico-sociali ai acestora. Acestea stau la baza migraţiei persoanelor (legală sau ilegală) din ţările cu astfel de probleme, spre altele, considerate mai „atrăgătoare”. Inevitabil însă, fluxurile migratorii atrag efecte negative, resimţite atât în plan politic cât şi economic şi social:

13

- Efecte politice - ce constau în creşterea eterogenităţii etnice şi implicit, în accentuarea forţelor centrifuge. În raport de acestea, guvernele centrale au acţionat prin politici de omogenizare a valorilor etnice sau culturale (inclusiv lingvistice). Exemplul cel mai tipic este în cazul spaţiului islamic ex-sovietic, dar tendinţe similare s-au înregistrat şi în Sudan, Pakistan sau chiar Turcia (Kurdistan). - Efecte economice – existenţa posibilităţilor de „export” a forţei de muncă naţională, care are un dublu efect: atât pentru ţările receptoare de imigranţi care preferă această situaţie pentru a menţine anumite sectoare economice, cât şi pentru ţările de origine, deoarece multe dintre acestea, mai ales cele în curs de dezvoltare, folosesc repatrierile de venituri ale imigranţilor ca valută în economia proprie (Iordania, Yemen, Liban tec). Ţările din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu sunt deja o sursă importantă de forţă de muncă migrantă, iar tinereţea populaţiei acestora constituie garanţia perpetuării acestei situaţii (în Africa situaţia este destul de spectaculoasă: aproape jumătate din populaţia continentului s-a născut după anul 1980) (Kane, H., 1995, p.157). - Criminalitatea organizată. Traficul de persoane este apreciat ca o afacere pe plan internaţional, alături de traficul de droguri, fluxurile de populaţie favorizând aceste fenomene. O dezvoltare spectaculoasă au înregistrat-o grupurile criminale de la Est de fosta „Cortină de Fier”, acestea axându-se în mod special pe comerţul ilegal cu arme, prostituţie, extorcare de bani, furtul de maşini şi dezvoltarea pieţei negre a petrolului şi ţigărilor. O mare parte din fondurile ce alimentează organizaţiile teroriste provin din astfel de activităţi.

3.2. Metodele cercetării

Metodele cercetarii preconizate si adecvarea lor la scop şi ipoteză. Cu toate că această cercetare nu este experimentală, unele metode ale ei sunt utile şi se conformează scopului şi ipotezelor.

Metoda anchetei care se pretează la colectarea de informaţii şi preferinţe si cuprinde ca tipuri: chestionare şi interviuri sau convorbirea. In etapele anchetelor vom încerca şi o formă normativă de sondaj şi teste sociometrice. Anchetele vor avea şi un caracter orientativ şi de oportunitate. Interviurile se vor adresa persoanelor care au acces la informatii ce tin de geopolitica zonei.

Metoda chestionarului se va aplica la diverse categorii de varsta, va cuprinde intrebari simple, neechivoce iar subiectii vor avea optiunea anonimatului1.

Metodele predictive de intrapolare şi extrapolare.

Procesare cu metode şi procedee statistice, grafo-analitice a rezultatelor.

Metodele sintetice pot genera concluzii cu caracter general. Căile folosite pot fi

analogia, similitudinea şi asemănarea. Instrumentele folosite pot fi analiza şi deducţiile.

Prin metoda analizei de impact se are în vedere efectele pe care le poate genera aplicarea

1

14

noilor tehnologii.

15

CAPITOLUL VCONCLUZII

5. Contributii privind optimizarea tehnicilor diplomatice in vederea normalizarii relatiilor dintre Islam si Lumea Europeana

În acest context, lucrarea încearcă să sintetizeze într-o viziune modernă, prin prisma teoriei sistemelor, complexitatea tuturor acestor clivaje: pe de o parte a celor exogene, dintre spaţiul islamic şi Occident, considerate tensiuni reţea–exterior (reţea–reţea), iar pe de altă parte a celor endogene, din interiorul lumii islamice, dintre marile ansambluri spaţiale şi geopolitice ce o alcătuiesc (considerate nuclee ale spaţiului islamic). Acestea se comportă la rândul lor sistemic, fiind alcătuite din subsisteme, identificate la nivelul statelor islamice. Au fost identificate astfel tensiuni la nivelul sistemelor (nucleelor islamice) atât inter- cât şi intra-sisteme, dar şi tensiuni manifestate local, la nivelul subsistemelor, respectiv în interiorul unor state islamice.