ISBN:LJK@LJF@JFH@FCH@G

gxåàx vâÄxáx wx eâåtÇwÜt `tÇxt VÉÑxÜàt á| |ÄâáàÜtà||Äx wx eâåtÇwÜt `tÇxt ? ?

2

CUPRINS

1. Prietenii.....................................................3

2.Veveriţa......................................................7

3. Povestea veveriţei şi a lupului..................11

4. Urzica......................................................14

5. Legenda ariciului.....................................16

6. Legenda crivăţului...................................20

7. Fluturele şi crisalida………………………….24

8. Obstacolul din drum…………...................27

9. Şoimii………………………………………..…..29

10. Adevărata bogăţie……………………………31

11. Calul şi măgarul……………………………..33

12. Casa cu o mie de oglinzi……………………37

13. Legenda nufărului…………………………..41

14. Rândunica.............................................43

3

PRIETENII

Trăia odată într-o pădure verde

un iepuraş. Avea mulţi prieteni şi se

mândrea tare mult cu ei.

Într-o zi, iepuraşul auzi lătratul

unor câini sălbatici. Aceştia îi luase-

ră urma. Se înspăimântă foarte tare.

Fugi la cerb şi îi spuse:

– Dragul meu prieten, câţiva câini

sălbatici mă fugăresc. Îi poţi tu repezi

cu coarnele tale?

Cerbul îi răspunse:

– Este adevărat că aş putea face

asta, dar acum sunt ocupat.

4

De ce nu îi ceri ajutorul ursului?

Iepuraşul alergă şi mai înfricoşat

la urs:

– Dragul şi puternicul meu prie-

ten, te rog, ajută-mă! Pe urmele mele

se află nişte câini fioroşi. Te rog,

alungă-i!

Ursul îi răspunse:

– Îmi pare rău, dar sunt obosit şi

flămând. Trebuie să găsesc neapărat

ceva de mâncare. Roag-o pe maimuţă

să te ajute.

Bietul iepuraş alergă de la un

prieten la altul, dar nici maimuţa,

5

nici elefantul, nici zebra nu-l ajutară.

Într-un final, el înţelese că trebuie să

găsească singur o cale de scăpare.

Trase adânc aer în piept şi

uitându-se în jur, văzu un tufiş. Se

ascunse în spatele lui. Câinii erau

foarte aproape. Se culcă la pământ şi

stătu fără suflare, cu inima bătând

gata să-i sară din piept. După ce

pericolul a trecut, iepuraşul îşi spu-

se: „Adevăraţii prieteni sunt cei

care te ajută atunci când ai nevoie!

Când eşti singur, găseşte o so-

luţie salvatoare.”

6

7

VEVERIŢA

Veveriţa a ieşit pentru prima dată

din culcuşul în care crescuse.

S-a oprit descumpănită. Era e-

moţionată.

Crescuse. Îşi amintea cum mama

sa îi culegea până acum alunele şi

cum le spărgea cu grijă. Ce farmec

avea viaţa!

A deschis ochii. Unde? Spre pă-

dure. A văzut că pădurea are copaci,

iar copacii crengi. Şi aşa a început să

sară din creangă în creangă. S-a

8

obişnuit singură, fiindcă n-o învăţase

nimeni.

Toată pădurea era a ei. De culcuş

şi de mama uitase. Când aluneca de

pe o creangă pe alta – îşi mai amin-

tea câte ceva...

La orice săritură găsea alune,

multe alune. Vraja pădurii o cuprin-

sese cu totul. Era fericită.

Primăvara şi vara au fost minu-

nate. A venit toamna. Frunzele

copacilor au început să cadă. N-a

observat. Pe când veveriţa se odihnea

într-o poieniţă, un urs bătrân a

9

vestit-o că vine toamna. I-a oferit o

alună. I-a îngheţat sângele în vine.

Primul gând a fost să fugă. Unde?

A încercat să se caţere în copaci.

Puterile o părăsiseră. Să ceară aju-

tor? Cui? Dispăruseră toţi cei cu care

se zbenguise prin poieni şi copaci.

Să se întoarcă la culcuşul din

care plecase? Nu mai desluşea dru-

mul. Se aşternuseră peste tot frun-

zele toamnei.

A găsit o scorbură într-un copac

secular. Şi-a făcut un culcuş şi a în-

ceput să strângă alune pentru iarnă.

10

11

POVESTEA VEVERIŢEI ŞI A

LUPULUI

fabulă rusească

A fost odată un lup care îşi făcea

somnul leneş la umbra unui copac.

Pe ramurile acestuia, plină de ener-

gie şi veselie, zbenguia fericită o

veveriţă. La un moment dat, nefiind

atentă la sărituri, căzu exact pe cel

de dedesubt, adică pe lup. Încruntat

şi plin de furie, lupul înşfăcă veveriţa

şi vru să se înfrupte din ea.

– Dă-mi drumul! – îl rugă spăşită

rozătoarea de alune.

12

– Bine, răspunse lupul. Cu o sin-

gură condiţie: explică-mi de ce voi,

veveriţele, sunteţi tot timpul bine

dispuse, de ce afişaţi mereu zâm-

betul pe mutrişoara voastră, în timp

ce eu sunt întruna trist şi supărat?

După ce se asigură că este elibe-

rată din labele lupului, veveriţa se

urcă în copac. Simţindu-se în sigu-

ranţă, zise lupului:

– Să te comporţi cu ceilalţi, aşa cum ţi-ar plăcea să se com-porte aceştia cu tine. După aceea vei vedea cât eşti de iubit.

13

14

URZICA

Creşteau laolaltă, în aceeaşi

grădină. Spanacul înverzea pe braz-

dă, odată cu venirea primăverii.

Urzica a răsărit întâmplător.

Spanacul i-a zis, înţepat, urzicii:

– Frunzele tale îmi iau soarele!

Urzica n-a ripostat. A tăcut. Şi a

crescut mai departe. Era doar primă-

vară.

Din când în când, însă, ca replică

la dojanele suratei de grădină, urzica

îi amintea acesteia ca nu e decât...

un spanac.

15

Ar fi durat, poate, discuţia mult

şi bine. Certându-se, s-ar fi uscat

umbrindu-se una pe alta.

Intr-o zi, o gospodină le-a cules şi

le-a pus în acelaşi coş. Şi dialogul s-a

încheiat.

De unde să-şi cunoască plantele

utilitatea? Amândouă conţin fierul

nobil, sănătos şi întăritor.

Cum putea şti urzica, cea înţepă-

toare şi niciodată plivită şi udată, că

ea dăruia oamenilor sănătate?

16

LEGENDA ARICIULUI

Când a făcut Dumnezeu toate

câte se văd pe pământ, s-a apucat să

răsucească şi firul vremii. Acest fir

era împletit din două fire, unul negru

şi unul alb. Firul alb era ziua, iar cel

negru era noaptea.

A căutat Dumnezeu un dobitoc

care să-l ajute, pentru că firul acesta

era nesfârşit de lung şi munca era

prea obositoare. A găsit ariciul să-i

dea ajutor.

I-a dat două gheme: unul alb şi

altul negru.

17

- Învârte-le mereu! Deşiră-le!

Dumnezeu răsucea firele şi făcea

din două deosebite unul pestriț şi-l

depăna pe ghemul vremii.

După ce va isprăvi din depănat,

Dumnezeu urma să facă oamenii şi

apoi să înceapă să desfacă firul

vremii de pe ghem.

Ariciul a învârtit mereu, mereu...

De oboseală, a adormit. În vremea

aceasta s-a rupt firul cel alb, iar

Dumnezeu depăna înainte pe ghemul

vremii un singur fir. Deşteptându-se,

ariciul s-a supărat. Atâta timp cât se

18

depănase firul cel negru, atâta vreme

trebuia să fie pe lume noapte.

Poate un an, poate doi, ori chiar o

sută, ori o mie de ani, urma să fie pe

lume noapte. Şi atunci s-a speriat

ariciul de ceea ce a făcut, încât toţi

perii de pe dânsul s-au ridicat, cum se

ridică în vârful capului părul omului

de spaimă mare.

Dumnezeu, supărat de răul pe

care-l făcuse ariciul, zise:

– Zburlit să-ţi rămână părul

pentru totdeauna! Spaimă de moarte

să duci câte zile vei trăi!

19

Dar, amintindu-şi de binele pe

care i-l făcuse ariciul, a zis cu

bunătate:

– Pentru că mi-ai ţinut ghemele,

ghem să te faci la vreme de primej-

die! Nimeni, nici om, nici fiară, să nu

poată să se apropie de tine, ca să-ţi

facă rău, că mult bine mi-ai făcut!

De atunci a rămas ariciul cu

ţepii zburliţi, iar când se face

ghem nimeni nu-i poate pricinui

vreun rău.

20

LEGENDA CRIVĂŢULUI

Crivăţul ieşi odată la plimbare.

Era atât de nebunatic. Pe unde

trecea, făcea o mulţime de neorân-

duieli. Intră mai întâi într-o grădiniţă

şi se apucă să scuture trandafirii cei

frumoşi, să ofilească florile, să frângă

crinii cu dulcele lor miros. Rostogoli

pe jos merele, prunele şi rupse în

dreapta şi în stânga crengile pomilor

încărcaţi cu frunze şi fructe.

La câmp făcu şi mai multe rele.

Culcă la pământ grâul şi-i zdrobi

spicele, de-i risipi toate boabele.

21

Doborî clăile de fân şi le luă vârtej pe

sus. Dar ce e mai groznic, dezră-

dăcină în pădure câţiva copaci bă-

trâni şi-i răsturnă cu rădăcinile în

sus. Apoi, dând peste o turmă de oi

ce păştea în tihnă, le împrăştie în

toate părţile şi le ameţi, învârtindu-le.

În câteva ceasuri stricase totul pe

unde trecuse.

Oamenii se jeluiră la împăratul

vânturilor de toate relele pe care le-a

făcut Crivăţul pe pământ numai într-o

zi.

– E un vânt pustiitor! strigară.

22

Dacă va sufla mereu, are să ne lase

săraci şi flămânzi! Ne-a stricat tot!

Împăratul chemă Crivăţul şi-l luă

la zor:

- E adevărat ce se aude în lume

despre năzdrăvăniile pe care le faci?

Crivăţul nu putu să zică ba, căci

firea îl da de gol. Dar el se apără zi-

când:

– Eu, vai de mine, n-am avut de

gând să fac rău nimănui. Am vrut să

mă joc cu florile, cu holdele şi cu

oile. Vina e a lor că nu ştiu de glumă.

23

– Aşa glumă întrece măsura, fătul

meu! îi răspunse împăratul. Să faci

rău altuia, nici în glumă nu este

iertat! Nu-ţi mai dau drumul vara.

Numai iarna vei ieşi să colinzi pla-

iurile. Atunci ai să te poţi juca cu

gheaţa şi cu zăpada, fiindcă lor n-ai

ce stricăciuni să le faci.

24

FLUTURELE ŞI CRISALIDA

Era odată un om care iubea toate

creaturile vii de pe pământ: păsări,

insecte, animale. Într-o zi, mergând

printr-o pădure, găsi o crisalidă

(gogoaşe) de fluture. Hotărî să o ia

acasă pentru a observa transfor-

marea acesteia în fluture.

Mai întâi apăru o deschizătură

făcută de fluture. Urmări câteva ore

cum fluturele se lupta să iasă afară.

Apoi, deodată, acesta se opri. Părea

că nu mai are putere. A decis să

25

ajute fluturele. Luă o foarfecă şi

despică învelişul.

Fluturele ieşi imediat, dar avea

corpul nedezvoltat şi aripile fragile.

Aştepta ca fluturele să-şi întindă

aripile şi să zboare. Dar nu zbură.

Cât a trăit s-a târât. N-a zburat

niciodată.

În bunătatea lui, omul a vrut să-i

uşureze lupta bietului fluture. Dar el

nu a înţeles că greşeşte curmând

această luptă pe care fluturele tre-

buia să o poarte, în mod natural,

pentru a ieşi din crisalidă prin

26

deschizătura făcută tot de el. Aceasta

era calea firească pentru el: să

transmită aripilor forţa trupşorului

său, astfel încât să poată zbura

imediat ce se elibera din înveliş.

Pentru a deveni mai puternici,

este nevoie să ne confruntăm cu

obstacolele din cale. Dacă reuşim

să le învingem, visele vor fi

împlinite.

27

OBSTACOLUL DIN DRUM

În vremuri străvechi, un rege

dădu ordin, într-o bună zi, ca pe

drumul cel mare al regatului să fie

pus un bolovan uriaş. Apoi, regele se

ascunse şi urmări să vadă dacă

cineva va îndepărta din drum piatra

uriaşă. Câtiva supuşi de la curtea sa

şi câţiva negustori trecură pe acolo,

dar ocoliră bolovanul. Cei mai mulţi

îl acuzară pe rege că nu păstrează

drumul liber, dar nu făcură nimic.

Apoi, regele zări venind pe drum

un ţăran sărman, cărând în spinare

28

o legătură mare de spice de orez.

Apropiindu-se de bolovan, ţăranul

puse legătura jos şi încercă să mute

piatra din drum. Reuşi cu greu.

Pe locul unde fusese piatra, găsi

un săculeţ. În el se aflau mai multe

monede de aur şi un bilet care preci-

za că banii vor aparţine celui care va

îndepărta piatra. Ţăranul păstră ba-

nii şi îşi urmă drumul.

Fiecare obstacol care ne apare

în cale reprezintă o provocare şi

un prilej de a ne îmbunătăţi viaţa.

29

ŞOIMII

Un împărat a primit doi şoimi.

Unul a fost antrenat şi dresat, iar

celălalt nu. Acesta din urmă refuza

să se dezlipească de creanga pe care

stătea. Unul dintre slujitori trebuia

să se caţere în fiecare zi în copac să-i

ducă de mâncare.

După ce a încercat în fel şi chip

să facă şoimul să zboare de pe

creangă, împăratul şi-a rugat supuşii

să-l ajute. Un bătrân înţelept s-a

oferit să facă el asta şi a doua zi când

30

s-a trezit, împăratul a văzut şoimul

zburând de colo-colo.

– Cum ai făcut? şi-a întrebat el

supusul.

– A fost foarte simplu. Nu a

trebuit decât să îi tai rămurica de

sub picioare.

Uneori trebuie să ni se taie

craca de sub picioare ca să ne

aducem aminte că putem zbura.

31

ADEVĂRATA BOGĂŢIE

O familie înstărită avea un băiat.

Într-o bună zi, tatăl hotărî să-şi ducă

fiul într-o călătorie pentru a-i arăta

cât de bogaţi sunt ei şi felul în care

trăiesc oamenii simpli. Tatăl şi fiul

petrecură mai multe zile şi nopţi la

ferma unei familii sărace.

Întorşi acasă, tatăl îşi întrebă fiul:

– Ei bine, fiule, cum ţi s-a părut

călătoria?

– Ooo, a fost extraordinar, tată!

– Ai văzut cât de săraci sunt unii

oameni? întrebă tatăl.

32

Fiul îi răspunse:

– Am văzut că noi avem un câine

şi ei au patru. Noi avem o piscina, iar

ei au un iaz. Noi avem o bucată de

pământ, ei au câmpuri. Noi avem

servitori, iar ei îi servesc pe alţii. Noi

avem ziduri care ne apără propri-

etatea, ei au prieteni care îi ocrotesc.

Tatăl rămase uimit. Fiul adaugă:

– Tată, îţi mulţumesc că mi-ai

arătat cât de săraci suntem!

Prietenii, bunătatea şi liber-

tatea sunt adevăratele comori ale

vieţii.

33

CALUL ŞI MĂGARUL

poveste populară

Se spune că un ţăran avea în

gospodăria sa un măgar şi un cal.

Ţăranul era tare harnic, aşa că în

fiecare zi mergea ori la câmp, ori la

pădure, ori la râu, pe unde avea

treburi de făcut. Ba mai lucra şi pe la

vecini. Calul şi măgarul îl însoţeau

pretutindeni. Împreună cărau lemne-

le, piatra din râu sau arau câmpul.

De la un timp, măgarul se simţea

tare obosit. Aşa că, într-una din zile

îi zise tovarăşului său:

34

– Calule, tu eşti mai voinic şi mai

în putere. Te rog, ia-mi ceva din spi-

nare, ca să-mi uşurez povara, că tare

îmi este greu.

Dar calul i-a întors spatele şi nu

a vrut să-l ajute. Bietul măgar

răsufla din ce în ce mai greu şi

slăbea văzând cu ochii.

Şi într-o zi căzu sub greutatea

poverii lui.

Tare s-a necăjit ţăranul. Dar

acum era prea târziu. Nu mai avea ce

să facă. Aşa că luă povara de pe

spinarea măgarului şi o puse pe

35

spinarea calului. Calul ducea acum

povara lui şi pe cea a măgarului. Ba

mai mult, tăranul jupui pielea

măgarului după obiceiul locului şi o

aruncă şi pe aceasta pe spinarea

calului.

Calul, apăsat de povară, îşi zise:

– Vai mie, aşa îmi trebuie!

Puteam să iau povara de pe spinarea

tovarăşului meu. El a murit din

pricina asta, iar eu trebuie să duc

acum şi povara lui. Mai mult,

stăpânul mi-a pus în spate şi pielea

lui!

36

Se cuvine ca cei ce pot, să aju-

te pe cei neputincioşi. Ajutându-i

pe alţii, te ajuţi pe tine însuţi.

37

CASA CU O MIE DE OGLINZI

Cu mult timp în urmă, într-un

orăşel din Transilvania, exista o casă

cunoscută sub numele de "Casa cu o

mie de oglinzi".

Într-o zi, un căţeluş vesel din

fire, aflând de această casă, s-a

hotărât să o viziteze. Bucuros că a

ajuns la destinaţie, sărind fericit pe

scări, a intrat în casă. S-a uitat pe

hol dând din coadă, cu urechiuşele

ciulite de emoţie, când ce să vezi!

Surpriză! S-a trezit că era privit de

alţi o mie de căţeluşi fericiţi şi

38

prietenoşi care dădeau din coadă ca

şi el. A zâmbit şi a primit înapoi o

mie de zâmbete, la fel de calde şi

prietenoase. Era normal, doar era

casa celor o mie de oglinzi. Când a

plecat, a gândit cu glas tare:

– Este un loc minunat!

În acelaşi orăşel, alt câine, care

nu era la fel de prietenos ca primul, a

hotărât să viziteze casa. A urcat cu

teamă scările. Cu coada între picioa-

re şi cu capul plecat, a intrat în casă.

Când a văzut o mie de câini nepri-

etenoşi uitându-se la el, s-a speriat

39

de i s-a zbârlit părul pe spate. A

început să mârâie şi să-şi arate colţii.

Când ceilalţi o mie de câini din

oglinzi şi-au arătat şi ei colţii, a fugit

speriat. Odată ieşit afară, a rostit

încet:

– E un loc îngrozitor, nu mă mai

întorc niciodată!

Lumea este ca o oglindă. Dacă

vei zâmbi, lumea îţi va zâmbi şi ea.

40

41

LEGENDA NUFĂRULUI

Ştiai că floarea de nufăr era la

început o floare ca oricare alta?

Creştea alături de suratele sale

printre straturile din grădină.

Dar nu era deloc fericită pentru

că simţea că locul ei nu era acolo. În

fiecare noapte visa că pluteşte ba

printre nori albi şi pufoşi, ba printre

valurile domoale ale lacului. Şi se

trezea în fiecare dimineaţă cu peta-

lele încărcate de rouă.

Cu siguranţă o zână bună i-a

văzut tristeţea. A luat-o dintre flori şi

42

a aşezat-o în mijlocul lacului. Sau

poate zâna unui lac a vrut să-şi îm-

podobească casa cu frumuseţea ei?

Cine ştie? Important este că azi ne

bucurăm de frumuseţea ei pe luciul

apelor întunecate.

43

RÂNDUNICA

A fost odată o babă şi un moş-

neag care nu aveau copii. Ei doreau

din tot sufletul să aibă unul măcar.

Pentru aceasta au umblat pe la toate

babele din sat şi pe la toţi vrăjitorii,

dar totul fu în zadar.

Într-o zi, baba s-a hotărât să ia

un copil de la o femeie săracă din

sat. Femeia nu vru să îi dea copilul,

şi baba a plecat supărată acasă. Pe

drum a găsit o nucă. A pus-o pe

laviţă.

44

Într-o duminică, cei doi au mers

la biserică şi din grabă au lăsat

nedereticat în casă. Când s-au

întors, mare le-a fost mirarea! Peste

tot era ordine. Nu ştiau ce să creadă.

Au crezut că ei dereticaseră. Aşa e la

bătrâneţe, mai uită omul...

A doua duminică au păţit la fel.

A treia duminică, s-au întors

repede. Uitându-se pe fereastră, au

văzut nuca deschisă, iar o fată fru-

moasă deretica prin casă.

Moşneagul a intrat tiptil în casă,

a luat nuca, apoi i-a spus fetei:

45

- Rămâi la noi! Ne dorim o fată!

- Dă-mi, te rog, nuca! E casa

mea. Vreau să plec!

Cei doi au implorat-o să rămână.

În cele din urmă, fata se învoi să

rămână ca fiică a lor.

O păzeau ca pe ochii din cap, căci

era foarte frumoasă. I-au spus

Rândunica.

Flăcăii din sat o priveau cu

admiraţie. Moşneagul a ridicat un

gard foarte înalt în jurul casei, ca

nimeni să nu-i vadă fata.

46

Într-o seară, când bătrânii stă-

teau afară şi se uitau la stele, fata le-a

spus povestea ei.

Era fiica Soarelui şi se căsă-

torise cu Luceafărul. Pentru că nu-l

plăcea, fugi înapoi la Soare.

Luceafărul o găsi. Atunci se refugie

tocmai pe Pământ, ascunzându-se

într-o nucă.

Pe când ea îşi povestea viaţa bă-

trânilor, Luceafărul o zări.

Luă chipul unui tânăr. Ajunse în

satul ei, dădu o petrecere la care veni

şi fata.

47

Meşteri un leagăn şi îndemnă fe-

tele să se dea în el.

Rândunica, cu toate că nu voia

să se suie în leagăn, căci parcă

presimţea ceva, se urcă totuşi.

Luceafărul, atât aştepta. Porni

leagănul zburător şi se înălţă cu

Rândunica. Ea îl rugă să o lase să îşi

arunce rochia pe pământ, ca amin-

tire pentru bătrâni. El se învoi, dar

ca să nu îşi dea şi ea drumul, o legă

la gât cu un brâu roşu.

Fata se smunci şi căzu.

48

Rochia ei se prefăcu în frumoa-

sele flori ”rochiţa rândunicii”, iar ea în

rândunică. De atunci îşi face cuibul

la streaşina caselor, iar oamenii o

aşteaptă cu dor în fiecare primăvară.